Lectia 20 10 iunie 2020

Viziunea lui Cristos

Eul încearcă să te înveţe cum să câştigi lumea întreagă şi să îţi pierzi sufletul. Spiritul Sfânt te
învaţă că nu îţi poţi pierde sufletul şi că nu există câştig în lume, căci de la sine nu aduce profit.Nu numai
că nu e profit în această investiţie, dar te şi costă enorm de mult. Căci, negând realitatea ta, investiţia
aceasta te costărealitatea lumii şi nu îţi dă nimic în schimb. Nu îţi poţi vinde sufletul, dar îţi poţi vinde
conştienţa lui. Nu îţi poţi percepe sufletul, dar nu îl vei cunoaşte cât timp percepi altceva ca fiind mai
valoros.

Spiritul Sfânt e puterea ta pentru că nu te cunoaşte decât ca spirit. E cât se poate deconştient de
faptul că nu te cunoşti şi de felul în care te poate învăţa să îţi aminteşti ce eşti. Fiindcă te iubeşte, va fi
bucuros să te înveţe ce iubeşte El, căci e un lucru pe care vrea să îl împărtăşească.Aducându-Şi mereu
aminte de tine, El nu te poate lăsa să îţi uiţi valoarea. Tu ai ales să îţi uiţi Tatăl, dar nu vrei să o faci cu
adevărat şi, de aceea, poţi decide altfel. Aşa cum a fost decizia mea, tot aşa e şi a ta.

Nu vrei lumea. Singurul lucru de valoare din ea e acea parte din ea pe care o priveşti cuiubire. Ea
îi dă singura realitate pe care o va avea vreodată. Valoarea ei nu e în ea, dar a ta este în tine. Aşa cum
valoarea de sine decurge din extinderea de sine, tot aşa percepţia valorii de sine decurge din extinderea
gândurilor iubitoare în afară. Fă lumea să îţi fie reală, căci lumea reală e darul Spiritului Sfânt, aşa că îţi
aparţine.

Corecţia e pentru toţi cei ce nu pot să vadă. A deschide ochii celor orbi e misiunea Spiritului
Sfânt, căci ştie că nu şi-au pierdut vederea, ci doar dorm. El îi va trezi din somnul uitării la reamintirea lui
Dumnezeu. Ochii lui Cristos sunt deschişi; El va privi ce vezi cu iubire dacă accepţi ca viziunea Lui să fie a
ta.

Iubirea se transferă în iubire fără nicio perturbare, căci amândouă una sunt. Pe măsură ce
percepi tot mai multe elemente comune în toate situaţiile, transferul antrenamentului sub îndrumarea
Spiritului Sfânt sporeşte şi se generalizează. Treptat, înveţi să îl aplici la toţi şi toate, căci are aplicabilitate
universală. Odată ce ai realizat asta, percepţia şi cunoaşterea devin atât de similare, încât împărtăşesc
unificarea legilor lui Dumnezeu.

Lumea nu are scop când se amestecă cu scopul lui Dumnezeu şi se dizolvă în el. Căci lumea reală
s-a strecurat încet în Cer, unde tot ce e veşnic a fost în ea dintotdeauna.

Privirea launtrica
Spiritul Sfânt e invizibil, dar poţi vedea rezultatele Prezenţei Lui şi, prin ele, vei învăţa că El există.
Ce îţi permite El să faci e clar că nu e din lumea aceasta, căci miracolele încalcă fiecare lege a realităţii,
după cum o judecă lumea aceasta. Fiecare lege a timpului şi spaţiului, a masei şi mărimii ajunge să fie
întrecută, căci ce îţi permite El să faci e clar mai presus de fiecare dintre ele. Percepând rezultatele Lui,
vei înţelege unde trebuie să fie El şi, în cele din urmă, vei ştii ce este El.

Nu poţi să vezi Spiritul Sfânt, dar Îi poţi vedea manifestările. Şi, dacă nu le vezi, nu îţi veida
seama că El există. Miracolele sunt mărturiile Lui şi vorbesc pentru Prezenţa Lui. Ce nu poţi să vezi îţi
devine real numai prin mărturiile ce vorbesc pentru lucrul respectiv. Căci poţi fi conştient de ceva ce nu
poţi să vezi şi îţi poate deveni convingător de real pe măsură ce prezenţa lui devine manifestă prin tine.
Fă lucrarea Spiritului Sfânt, căci Îi împărtăşeşti funcţia. Precum în Cer funcţia ta e să creezi, aşa şi pe
pământ funcţia ta este să vindeci. Dumnezeu Îşi împărtăşeşte funcţia cu tine în Cer, iar Spiritul Sfânt Şio
împărtăşeşte cu tine pe pământ. Cât crezi că ai alte funcţii, vei avea nevoie de corecţie. Căci credinţa
aceasta este distrugerea păcii, un obiectiv direct opus scopului Spiritului Sfânt.

Adu-ţi aminte întotdeauna că vezi ce cauţi, căci ce cauţi vei găsi. Eul găseşte ce caută, şi atât. Nu
găseşte iubire, căci nu e ce caută. Dar căutarea şi găsirea sunt acelaşi lucru şi, de vei căuta două
obiective, le vei găsi, dar nu vei recunoaşte niciunul. Vei crede că sunt acelaşi lucru pentru că le vrei pe
amândouă. Mintea tinde mereu spre integrare şi, dacă e scindată şi vrea să ţină scindarea, va continua să
creadă că are un singur obiectiv făcându-l să pară unul singur.

Am spus mai înainte că de tine depinde ce proiectezi sau extinzi, dar trebuie să faci una sau alta,
căci e o lege a minţii, şi trebuie să te uiţi înăuntru înainte de-a te uita în afară. Uitându-te înăuntru, alegi
călăuza care să îţi îndrume vederea. Şi apoi te uiţi în afară şi îi vezi mărturiile. Iată de ce găseşti ce cauţi.
Ce vrei în tine vei face manifest şi vei accepta de la lume pentru că tu l-ai pus acolo vrându-l. Când crezi
că proiectezi ce nu vrei, o faci tot pentru că îl vrei. Asta duce direct la disociere, căci reprezintă
acceptarea a două obiective, percepute fiecare într-un loc diferit; separate unul de altul pentru că le-ai
făcut diferite. Mintea vede atunci o lume împărţită în afara ei, dar nu şi înăuntru. Asta îi dă iluzia
integrităţii şi îi permite să creadă că urmăreşte un singur obiectiv. Dar, cât timp percepi lumea ca
împărţită, nu eşti vindecat. Căci a fi vindecat înseamnă a urmări un singur obiectiv, pentru că ai acceptat
doar unul şi vrei numai unul.

Tot ce vezi în afară e o judecată a ce ai văzut înăuntru. Dacă e judecata ta, va fi greşită, căci
judecata nu e funcţia ta. Dacă e judecata Spiritului Sfânt, va fi corectă, căci judecata e funcţia Lui. Îi
împărtăşeşti funcţia doar judecând ca El, nerezervând nicio judecată pentru tine însuţi. Tu vei judeca
împotriva ta, dar El va judeca pentru tine.

Aminteşte-ţi, atunci, că, de câte ori te uiţi în afară şi reacţionezi nefavorabil la ce vezi, teai
judecat nevrednic şi te-ai condamnat la moarte. Pedeapsa cu moartea e obiectivul ultim pe care îl are
eul, căci te crede un criminal ce merită să moară la fel de mult cât ştie Dumnezeu că meriţi să trăieşti.
Pedeapsa cu moartea nu îi iese eului din minte niciodată, căci asta îţi rezervă întotdeauna în final. Vrând
să te ucidă ca expresie finală a sentimentelor lui la adresa ta, te lasă să trăieşti doar ca să aştepţi
moartea. Te va chinui cât trăieşti, dar ura lui nu va fi satisfăcută până nu mori. Căci distrugerea ta e
singura finalitate la care lucrează şi singurul final cu care va fi satisfăcut. Căci, cât te simţi vinovat, asculţi
vocea eului, care îţi spune că L-ai trădat pe Dumnezeu şi că meriţi, de aceea, moarte. Vei crede că
moartea vine de la Dumnezeu, şi nu de la eu, confundându-te cu eul, crezi că tu vrei moarte.

Atractia iubirii pentru iubire

Ataci lumea reală în fiecare zi şi în fiecare ceas şi în fiece minut, şi totuşi, eşti surprins că
nu o poţi vedea. De cauţi iubirea ca să o ataci, nu o vei găsi niciodată. Căci, dacă iubirea e
împărtăşire, cum poţi să o găseşti altfel decât prin ea însăşi? Ofer-o şi va veni la tine, pentru că e
atrasă de ea însăşi. Oferă însă atac, şi iubirea va rămâne ascunsă, căci nu poate trăi decât în
pace. Ataci lumea reală în fiecare zi şi în fiecare ceas şi în fiece minut, şi totuşi, eşti surprins că
nu o poţi vedea. De cauţi iubirea ca să o ataci, nu o vei găsi niciodată. Căci, dacă iubirea e
împărtăşire, cum poţi să o găseşti altfel decât prin ea însăşi? Ofer-o şi va veni la tine, pentru că e
atrasă de ea însăşi. Oferă însă atac, şi iubirea va rămâne ascunsă, căci nu poate trăi decât în
pace.
Lumea reală ţi-a fost dată de Dumnezeu în schimb iubitor pentru lumea pe care ai făcuto
şi pentru cea pe care o vezi. Ia-o dar din mâna lui Cristos şi uită-te la ea. Realitatea ei va face
invizibil restul, căci vederea ei e o percepţie totală. Şi, privind-o, îţi vei aminti că a fost aşa
dintotdeauna.
Nimicul va deveni invizibil, căci ai văzut cu adevărat, în sfârşit. Percepţia izbăvită e
tradusă uşor în cunoaştere, căci numai percepţia e capabilă de greşeală, iar percepţia nu a fost
nicicând. Corectată fiind, ea cedează locul cunoaşterii, care e de-a pururi singura realitate.
Ispăşirea nu e decât calea de întoarcere la ce nu ai pierdut niciodată.

Lumea lipsita de vinovatie

Dacă nu te-ai simţi vinovat, nu ai putea să ataci, căci condamnarea e rădăcina atacului. E
judecarea unei minţi de către alta ca nedemnă de iubire şi vrednică de pedeapsă. Aici însă apare
scindarea. Căci mintea care judecă se percepe separată de mintea judecată, crezând că, pedepsind-o pe
alta, va scăpa ea de pedeapsă. Dar nu e decât încercarea delirantă a minţii de-a se nega pe ea şi dea
eluda penalitatea negării. Nu e o încercare de-a renunţa la negare, ci de-a te crampona de ea. Căci
vinovăţia e cea care ţi-a făcut obscur Tatăl şi, tot ea, cea care te-a înnebunit.

Acceptarea vinovăţiei în mintea Fiului lui Dumnezeu a fost începutul separării, după cum
acceptarea Ispăşirii e sfârşitul ei. Lumea pe care o vezi e sistemul delirant al celor înnebuniţi de vinovăţie.
Uită-te atent la lumea aceasta şi îţi vei da seama că e chiar aşa. Căci lumea aceasta e simbolul pedepsei,
şi toate legile ce par să o guverneze sunt legile morţii. Copiii se nasc în ea prin durere şi în durere.
Creşterea le e însoţită de suferinţă; iar, de învăţat, învaţă ce sunt tristeţea, separarea şi moartea. Minţile
lor par blocate în creier, iar puterile lui par să slăbească dacă li se face vreun rău trupurilor lor. Par să
iubească, dar părăsesc şi sunt părăsiţi. Par să piardă ce iubesc, poate cea mai dementă credinţă dintre
toate. Iar trupurile lor se ofilesc şi îşi dau duhul şi sunt puse în pământ, şi nu mai sunt. Nu e unul printre
ei care să nu creadă că Dumnezeu e crud.

Dacă asta ar fi lumea reală, Dumnezeu chiar că ar fi crud. Căci niciun Tată iubitor nu Şiar putea
supune la aşa ceva copiii, ca preţ al mântuirii lor. Iubirea nu ucide ca să mântuiască. Dacă ar face-o,
atacul ar fi mântuire, dar asta e interpretarea eului, nu a lui Dumnezeu. Numai lumea vinovăţiei ar putea
să ceară aşa ceva, căci numai cei ce se simt vinovaţi ar putea să o conceapă. „Păcatul" lui Adam nu s-ar fi
putut atinge de nimeni dacă el nu ar fi crezut că Tatăl a fost Cel Ce l-a izgonit din Rai. Căci, prin credinţa
aceasta, şi-a pierdut cunoaşterea Tatălui, din moment ce numai cei ce nu Îl înţeleg pot crede aşa ceva.

Lumea asta e un tablou al răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Şi, până nu îţi dai seama că Fiul lui
Dumnezeu nu poate fi răstignit, asta e lumea pe care o vei vedea. Dar nu îţi vei da seama de asta până nu
accepţi faptul etern că Fiul lui Dumnezeu nu este vinovat. Ispăşirea e lecţia finală pe care trebuie să o
înveţe, căci îl învaţă că nu are nevoie de mântuire, din moment ce nu a păcătuit nicicând.

Nevinovăţie şi invulnerabilitate
Iubirea şi vinovăţia nu pot coexista, să o accepţi pe una însemnând să o negi pe cealaltă.
Vinovăţia îţi ascunde vederea lui Cristos, căci e negarea neprihănirii Fiului lui Dumnezeu.

În lumea ciudată pe care ai făcut-o. Fiul lui Dumnezeu chiar a păcătuit. Cum ai putea, atunci, să îl
vezi? Făcându-l invizibil, lumea sancţiunii s-a ridicat în norul negru al vinovăţiei pe care ai acceptat-o şi la
care ţii atât de mult. Căci neprihănirea lui Cristos e dovada că eul nu a fost nicicând şi nu poate fi
niciodată. Fără vinovăţie, eul nu are viaţă, iar Fiul lui Dumnezeu e fără vinovăţie.

Privindu-te şi judecând onest ce faci, poţi fi tentat să te întrebi cum poţi să fii nevinovat.
Gândeşte-te însă la următorul lucru: nu eşti nevinovat în timp, ci în veşnicie. Ai „păcătuit" în trecut, dar
trecutul nu există. Întotdeauna nu are direcţie. Timpul pare să meargă într-o direcţie, dar - când ajungi la
capătul lui - se va rula ca un lung covor întins de-a lungul trecutului din urma ta şi va dispărea. Cât crezi
că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, vei merge pe acest covor, crezând că duce la moarte. Şi călătoria o să îţi
pară lungă şi crudă şi fără noimă, pentru că aşa şi este.

Călătoria pe care şi-a propus-o Fiul lui Dumnezeu e chiar inutilă, dar călătoria în care îl trimite
Tatăl lui e una de eliberare şi de bucurie. Tatăl nu e crud, iar Fiul Lui nu îşi poate face niciun rău.
Răzbunarea de care se teme şi pe care o vede nu îl va atinge niciodată, căci - deşi el crede în ea - Spiritul
Sfânt ştie că nu e adevărată. Spiritul Sfânt stă la capătul timpului, unde trebuie să fii şi tu, pentru că El
este cu tine. El a desfăcut deja tot ce e nedemn de Fiul lui Dumnezeu, căci asta a fost misiunea pe care I-a
dat-o Dumnezeu. Iar ce dă Dumnezeu a fost dintotdeauna.

Mă vei vedea pe măsură ce înveţi că Fiul lui Dumnezeu e nevinovat. El şi-a căutat mereu
nevinovăţia, şi a găsit-o. Căci toată lumea caută să scape din închisoarea pe care şi-a făcut-o, şi nu i se
refuză calea prin care să găsească o scăpare. Fiind în el, a găsit-o. Când o găseşte e doar o chestiune de
timp, iar timpul nu e decât o iluzie. Căci Fiul lui Dumnezeu e nevinovat acum, şi splendoarea purităţii lui
străluceşte de-a pururi intactă în Mintea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu va fi mereu cum a fost creat.
Neagă-ţi lumea şi nu îl judeca, pentru că eterna lui nevinovăţie e în Mintea Tatălui său şi îl ocroteşte pe
vecie.

Când vei accepta Ispăşirea pentru tine însuţi, îţi vei da seama că nu există vinovăţie în Fiul lui
Dumnezeu. Şi numai când îl vezi lipsit de vinovăţie vei putea să îi înţelegi unitatea. Căci ideea de
vinovăţie aduce cu ea credinţa în condamnarea unuia de către altul, proiectând separare în locul
unităţii. , care nu doarme, ţi-a păstrat credinţa faţă de Tatăl său.

Eşti invulnerabil din cauză că eşti nevinovat. Poţi să te cramponezi de trecut numai prin
vinovăţie. Căci vinovăţia stabileşte că vei fi pedespsit pentru ce ai facut . Te poţi condamna doar pe tine
şi, făcând-o, nu poţi cunoaşte că eşti Fiul lui Dumnezeu. Ai negat condiţia fiinţei sale, care e desăvârşita
lui neprihănire. Din iubire a fost creat şi în iubire sălăşluieşte. Bunătatea şi mila l-au urmat întotdeauna,
căci a extins întotdeauna Iubirea Tatălui său.

Vinovăţia, aşadar, e un mod de-a ţine în minte trecutul şi viitorul pentru a asigura continuitatea eului.
Căci, dacă ce a fost îşi va primi pedeapsa, continuitatea eului e garantată. Dar garanţia continuităţii tale
ţine de Dumnezeu, şi nu de eu. Iar nemurirea e opusul timpului, căci timpul trece, pe când nemurirea e
constantă.

Acceptarea Ispăşirii te învaţă ce e nemurirea, căci - acceptându-ţi nevinovăţia - înveţi că trecutul

nu a fost nicicând şi, prin urmare, că viitorul nu e necesar şi nu o să existe. Viitorul, în timp, e mereu
asociat cu expierea, şi numai vinovăţia ar putea stârni o senzaţie a nevoii de expiere. Acceptarea
nevinovăţiei Fiului lui Dumnezeu ca propria ta nevinovăţie e, de aceea, modul în care îţi aduce aminte
Dumnezeu de Fiul Său, şi ce este el cu adevărat. Căci Dumnezeu nu Şi-a condamnat niciodată Fiul, care -
nevinovat fiind - e veşnic.

Eul crede în ispăşire prin atac, fiind total angajat în susţinerea noţiunii demente că atacul este
mântuire. Iar tu, care ţii la vinovăţie, precis crezi şi tu asta, căci cum ai putea să îndrăgeşti ce nu vrei altfel
decât identificându-te cu eul?

Eul te învaţă să te ataci pentru că eşti vinovat, un lucru care precis sporeşte vinovăţia, căci
vinovăţia e rezultatul atacului. Potrivit învăţăturii eului, aşadar, nu există nicio cale de-a scăpa de
vinovăţie. Căci atacul acordă realitate vinovăţiei, iar - dacă e reală - atunci nu există nicio modalitate de-a
o birui. Spiritul Sfânt o spulberă pur şi simplu recunoscând calm că ea nu a existat niciodată. Privind
nevinovatul Fiu al lui Dumnezeu, El ştie că asta e adevărat. Şi, fiind adevărat în ce te priveşte,nu te poţi
ataca, pentru că - fără vinovăţie - atacul este imposibil. Eşti mântuit, atunci, pentru că Fiul luiDumnezeu e
nevinovat. Şi, fiind întru totul pur, eşti invulnerabil.