1.

Frustraţia vocaţională
Întotdeauna conflictul se studiază în corelaţie cu frustraţia, iar frustraţia în corelaţie cu conflictul.
Frustraţia constituie consecinţele psihologice ale blocării scopurilor de realizat. Câteodată acţiunea se referă la un stimul, câteodată
la un răspuns. Uneori indica un obstacol de netrecut sau eşecul în a depăşi, iar uneori reacţia subiectului faţă de eşec.
Actul de frustraţie vizează, deci pe o persoana, care într-un fel sau altul e zădărnicită în aşteptările sale de a rezolva o problemă, sau
care la întâmpinarea unei nereuşite, răspunde prin supărare, spaimă şi anxietate 1. Reiese net ca frustraţia implică „un raport social şi conştient
între ceea ce ni se cuvine si ceea ce datorăm noi, între drept şi obligaţie. Putem vorbi de frustraţie numai în cazul când ne simţim deposedaţi
de un drept”.
Frustraţia se reduce la trei componente: o situaţie frustratoare, o stare de frustraţie, un răspuns la frustraţie. Pentru a exista o situaţie
frustratoare trebuie să intervină o incitaţie care să constituie un stimul în obţinerea unui obiect şi un obstacol care să blocheze procesul.
Reacţia organismului la o astfel de situaţie constituie răspunsul la frustraţie.
Sunt cunoscute numeroase cazuri, constituite din tineri cu înclinaţie pentru arta dramatică, pictură sau muzică, cu dorinţa puternică
de a se pregăti pentru profesiunea de actor, pictor sau muzician, opriţi în a se dirija în astfel de activitate productivă de către părinţi.
Se pot cita, de asemenea, destule exemple de modificări ale altor planuri profesionale de catre părinţi sau, sau în egală măsură, de
către alţi factori. Asemenea cazuri reprezintă exemple nete de frustraţie vocaţională şi pot reprezenta variate aspecte: unii subiecţi nici nu
sunt întrebaţi pentru ce profesiune sunt înclinaţi tind, ci li se hotărăşte pur şi simplu cariera de către un tată autoritar; unii discută cu părinţii,
îşi expun punctul lor de vedere, îşi exprimă năzuinţa de a se îndrepta spre o anumită activitate profesională, dar dorind, să fie pe placul
părinţilor, renunţă la proiectul lor cu sentimentul dureros al unui sacrificiu; alţii, deşi îşi cunosc bine vocaţia şi văd în ea un scop al vieţii, le e
frică de blamul celor din jur (profesiuni denumite cu epitetele de „mâzgâlici” (pictor), „saltimbac” (actor), etc. se îndreaptă către o aşa
numită îndeletnicire „practică”.
Cum răspund aceşti tineri la frustraţie ? Conduita, după cum se ştie, depinde de o serie întreaga de variabile: de impuls, de
deprinderi, de întărirea actelor, etc. O importanţă variabilă este motivaţia, întrucât aceasta priveşte locul şi ponderea pe care o acordă
individul elementelor care constituie dinamismul vieţii sale psihice.
După părerea noastră, frustraţia vocaţională poate determina cu precădere două forme de conduită: fantezia şi compensaţia.
Compensaţia constă într-o conduită care creează în activitatea frustrată iluzia succesului. Astfel, stelele de cinema frustrate devin
designer teatral, atleţii scriu articole despre sport, etc.
Acestea sunt cele două forme de conduită care pot să apară mai frecvent, în situaţia de frustraţie vocaţională. Nu sunt excluse nici
altele. Aşa de exemplu, în unele cazuri, în raport de teren, frustraţia vocaţionala poate să determine o anumită formă de agresivitate. Deseori,
unii indivizi frustraţi pe linia realizării vocaţionale, devin agresivi în discuţiile referitoare la obiectele din câmpul activităţilor productive
comune cu înclinaţiile lor reprimate. În alte cazuri, foarte rar, o frustraţie vocaţională severă poate da naştere unei apatii.
Frustraţia vocaţională e o consecinţă a unui conflict de motive. Cel mai adesea este determinată de către familie, respectiv de către
părinţi, dar nu sunt rare cazurile când e produsă de lipsa unei orientări vocaţionale, de un mediu nefavorabil, de situaţii de forţă majoră, de
mentalitate publică.
O frustraţie vocaţională foarte puternică şi de lungă durată, alimentată de vechi probleme nerezolvate, care dă naştere unui sentiment
al ireversibilului şi a ireparabilului, prin care se diminuează capacitatea de adaptare a individului echivalează cu un stres, cu consecinţe
negative în adaptarea şi echilibrare (după I. Alexandrescu, 1998, p.192).
2.