Informatii La Zi Revista Presei 148 2020

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA
23 noiembrie 2020
INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI
Coordonatorul campaniei de vaccinare anti-COVID din România: Vaccinul va fi gratuit

și nu va fi condiționat sau obligatoriu
În plină pandemie, încep să apară şi primele speranţe: am putea avea curând un vaccin împotriva
coronavirus. La Washington a fost depusă prima cerere de autorizare, de urgenţă, a vaccinului anunţat de
grupul farmaceutic american Pfizer şi de partenerul său german BioNTech. Au cerut undă verde din
partea Agenţiei americane pentru medicamente (FDA) şi ar putea fi, astfel, primii producători din lume
care solicită intrarea vaccinului pe piaţă.
Coordonatorul campaniei de vaccinare anti COVID din România, medicul militar Valeriu Gheorghiță, a
declarat sâmbătă la Digi24 că strategia de vaccinare a României este finalizată. Autoritățile așteaptă
aprobarea vaccinului de către autoritățile internaționale și distribuirea acestuia pentru a putea începe
imunizarea.
„România face parte dintr-un demers european și reprezintă parte egală a acestui demers, suntem pe
picior de egalitate cu toate țările membre UE. Atunci când un vaccin va primi aprobare de la Agenția
Europeană a Medicamentelor începe distribuția simultană în toate țările care au aderat la acel contract
unic încheiat de Comisia Europeană”, a spus dr. Valeriu Gheorghiță, la Digi24.
„În momentul de față pot să vă spun că ne aflăm la finalizarea strategiei naționale de vaccinare împotriva
SARS-CoV-2. Vaccinarea va fi gratuită și va fi voluntară, în niciun caz nu va fi condiționată sau obligatorie
și din acest punct de vedere cred că fiecare trebuie să aibă un nivel suficient de mare de date corecte și
din surse sigure, credibile, înainte să decidă acest lucru”, a completat coordonatorul campaniei de
vaccinare împotriva COVID-19 din România.
El a precizat însă că este nevoie de un nivel de imunitate colectivă de 60-70% din populaţie, pentru ca
vaccinarea să conducă la încheierea pandemiei.
De asemenea, vaccinarea se va face în trei etape: primii vor fi angajaţii din sistemul sanitar, apoi cei
instituțiile de asistenţă socială, după care urmează populația generală. Sursa
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/coordonatorul-campaniei-de-vaccinare-anti-covid-din-
romania-vaccinul-va-fi-gratuit-si-nu-va-fi-conditionat-sau-obligatoriu-1405487
Comunitățile istorice românești din Bulgaria și Serbia, cartografiate și prezentate

online
Proiectul „Localități și locuri ale memoriei din comunitățile istorice românești din Bulgaria și Serbia (Timocul
sârbesc)”, organizat de Compartimentul Comunități Istorice din cadrul Institutului Cultural Român, poate fi
accesat, începând de marți, 17 noiembrie, pe pagina d.
Proiectul presupune realizarea, în perioada februarie-noiembrie 2020, aunor hărți online ale arealelor în
care se află comunități istorice românești din Bulgaria și Serbia (Timocul sârbesc). În acest sens, a fost
elaborată câte o hartă pentru fiecare din spațiile: Serbia de sud-est (Timocul sârbesc) și Bulgaria (Timocul
1
bulgăresc, Valea Dunării, Cadrilater, localitățile aromânești), hărți ce marchează și descriu, prin texte
explicative însoțite de fotografii, localități și locuri ale memoriei comunităților istorice românești din aceste
state din vecinătatea României.
Acest demers este necesar pentru a ști și a păstra istoria acestor locuri unde de sute de ani se găsesc
comunități istorice românești, dar care se află într-un proces de asimilare și disoluție, fapt evident atunci
când comparăm recensăminte, hărți etnografice și lingvistice de acum o sută de ani cu informațiile pe care
le deținem în acest moment.
Autorii hărții online cu localități și locuri de memorie ale populațiilor de origine română din Bulgaria sunt:dr.
Emil Țîrcomnicu, cercetător gradul I, specialitate etnografie, Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu”,
secretar general al Societății de Cultură Macedo-Română, președinte al Comisiei Naţionale pentru
Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial de la Ministerul Culturii și drd. Cătălin Alexa, cercetător,
specialitate etnografie, Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu”.
Autorii hărții online cu localități și locuri de memorie ale românilor timoceni din Serbia sunt:dr. Ivica Glišić
(Ivița Glișici), preşedintele Forumului European pentru Istorie şi Cultură, filiala Serbia, și istoricul și
etnologul românSlavoljub Gacović (Slavoliub Gațovici). Autor Eugen Cișmașu. Sursa
https://romanialibera.ro/cultura/comunitatile-istorice-romanesti-din-bulgaria-si-serbia-cartografiate-si-
prezentate-online-833629
Ultima fotografie a pictorului Nicolae Grigorescu, scoasă la licitaţie
Ultima fotografie a pictorului Nicolae Grigorescu, realizată în 1906, va fi pusă în vânzare la licitaţia unui
''Vechi colecţionar de artă şi observator cultural'' organizată online, pe 24 noiembrie, de Artmark.
2
Potrivit Artmark, fotografia, care are în licitaţie un preţ de pornire de 500 de euro, probabil a fost realizată
la Câmpina, în casa pictorului, acolo unde s-a retras în ultimii săi ani de viaţă şi unde s-a dedicat
preponderent subiectelor rustice - portrete de ţărănci, care cu boi şi numeroase peisaje cu specific
românesc. Nicolae Grigorescu a fost surprins în fotografia de colecţie, la vârsta de 68 de ani, din profil,
aşezat într-un fotoliu vintage, din lemn sculptat.
Semnătura marelui artist Nicolae Grigorescu se regăseşte în cadrul licitaţiei în piesa de grafică care
ilustrează portretul scriitorului Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care scria în cronicile vremii: "La
Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge''. Lucrarea realizată în creion a fost oferită de
fiul pictorului şi soţia acestuia Ana (fiica lui Alexandru Vlahuţă), Picăi Delavrancea. În licitaţie lucrarea are
un preţ de pornire de 1.500 de euro.
Licitaţia cuprinde piese de colecţie adunate pe parcursul ultimelor decenii de către un vechi colecţionar de
artă şi observator cultural, de la piese de grafică semnate de Pallady, Petraşcu, Baba, Câlţia sau Piliuţă,
până la reviste de avangardă literară sau manuscrise cu semnătura olografă a unor personalităţi marcante
- Caragiale, Delavrancea, Arghezi. Loturile din cadrul licitaţiei pot fi vizionate la Palatul Cesianu-Racoviţă,
de luni până duminică. Sursa https://www.agerpres.ro/cultura/2020/11/20/ultima-fotografie-a-pictorului-
nicolae-grigorescu-scoasa-la-licitatie--613617
Expoziţia ''Olimpiada de benzi desenate'' - din 1 decembrie la Casa Filipescu-Cesianu
Expoziţia ''Olimpiada de benzi desenate'', care include lucrările câştigătorilor din cadrul competiţiei care s-
a derulat pe parcursul anului, va putea fi vizitată, începând cu 1 decembrie, la Casa Filipescu-Cesianu din
Capitală.
Potrivit unui comunicat al Muzeului Municipiului Bucureşti transmis AGERPRES, vernisajul expoziţiei şi
gala de premiere a câştigătorilor primei ediţii a Olimpiadei de benzi desenate se vor transmite online, pe 1
decembrie, de la ora 10,00, pe paginile de Facebook ''Olimpiada de benzi desenate'' şi Casa Filipescu-
Cesianu.
Spiritul olimpic merge înainte chiar şi într-un an atipic în care Jocurile Olimpice au fost amânate. La 100
de ani de la prima prezentare oficială a steagului olimpic, autorul şi profesorul de benzi desenate Mihai I.
Grăjdeanu a propus marcarea acestui moment istoric prin iniţierea primei ediţii a Olimpiadei de benzi
desenate, un concurs naţional de benzi desenate, de promovare a spiritului olimpic şi conştientizare a
valorilor culturale naţionale, europene şi internaţionale în rândul elevilor din învăţământul primar,
gimnazial şi liceal. Proiectul se desfăşoară sub egida Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, în parteneriat
cu Academia Olimpică - filiala Caraş Severin şi Muzeul Municipiului Bucureşti, se arată în comunicat.
"Prima mea bandă desenată de autor a fost un roman grafic, un subiect din lumea sportului. Două pasiuni,
sportul şi banda desenată, pe care le-am îmbinat de-a lungul carierei şi care m-au făcut să reflectez în
permanenţă asupra adevăratelor repere din viaţă.
Tot mai mult ne întrebăm cum putem să îi motivăm pe elevi să înveţe, cum putem să le captăm atenţia
pentru a le transmite cunoştinţele necesare. Copiii din generaţia actuală au nevoie de mai mult. Banda
desenată reprezintă un limbaj universal, transmite mesaje care pot depăşi orice graniţe.
Activitatea mea de autor, de profesor de bandă desenată şi experienţa unică dobândită în şcolile din
România m-au inspirat să iniţiez, cu susţinerea COSR şi MMB, o competiţie naţională, pe care am
intitulat-o 'Olimpiada de benzi desenate'", a declarat Mihai Ionuţ Grăjdeanu, autor al ideii şi noului concept
3
dedicat BD.
Cu sprijinul Bibliotecii Judeţene "George Bariţiu" Braşov prin Centrul de excelenţă pentru copii şi tineret,
bibliotecile publice şi şcolare din întreaga ţară s-au alăturat proiectului, iar în perioada martie - noiembrie
au invitat elevii pasionaţi de cea de a 9-a artă să se înscrie în concurs şi să participe la întâlniri în cadrul
bibliotecilor sau la ateliere online, pentru a realiza lucrări de bandă desenată cu tema: "100 de ani de la
prima prezentare oficială a steagului olimpic".
Expoziţia "Olimpiada de benzi desenate" se va putea vizita gratuit şi va rămâne deschisă la Casa
Filipescu-Cesianu până pe data de 31 ianuarie 2021. Sursa
https://www.agerpres.ro/cultura/2020/11/20/expozitia-olimpiada-de-benzi-desenate-din-1-decembrie-la-
casa-filipescu-cesianu--613564
Decaderea Rosiei Montane, comuna din Apuseni care sta pe un munte de aur. Cum a
influentat negativ viata comunitatii proiectul minier esuat
La Rosia Montana, comuna care in urma cu 7-8 ani era in centrul unor dispute nationale si chiar
internationale in legatura cu proiectul minier privat, viata se deruleaza intr-o relativa liniste. Turismul a
4
ramas singura solutie de dezvoltare pentru comunitatea mica din Apuseni.
Numarul locuitorilor s-a redus semnificativ ca urmare a activitatilor companiei private Rosia Montana Gold
Corporation, care voia sa exploateze zacamantul de aur de pe teritoriul comunei. Satul Rosia Montana
pare mai mult o fantoma, avand in vedere ca 80 la suta dintre locuitorii de aici si-au vandut proprietatile
companiei canadiene si au plecat la Alba Iulia sau in alte zone ale judetului sau ale tarii. Majoritatea
locuitorilor sunt acum in satele Gura Rosiei, Daroaia si Carpinis, aflate langa DN 74A, la circa 5 kilometri
de centrul de comuna. Satul Rosia Montana are mai putin de 300 de locuitori, din cei peste 600 pe care ii
avea in 2011. Comuna in ansamblu mai are circa 2.100 de locuitori (dintre care mai mult de 900 sunt
romi), fata de numarul de 3.900, din anul 2002.
Centrul istoric al comunei. Foto: Casa Petri
Soarta Rosiei Montane s-a schimbat in toamna anului 2013, cand, in Parlament, a fost respinsa legea
initiata de Guvernul Ponta cu dedicatie pentru proiectul minier. Decizia a fost precedata de proteste
masive in Bucuresti si Cluj-Napoca, astfel incat parlamentarii s-au ferit sa isi dea votul acestui proiect
controversat. A fost si semnalul rupturii dintre PNL si PSD, care constituiau la momentul respectiv alianta
USL. Liberalii s-au opus si au respins modificarea legii minelor care oferea companiei miniere posibilitatea
de a demara investitia de la Rosia Montana. A urmat 1 an de tatonari, pentru ca in ianuarie 2015, Gabriel
Resources, actionarul majoritar al societatii Rosia Montana Gold Coporation, sa anunte intentia de a
actiona Statul Roman in judecata daca nu este aprobat proiectul. S-a intamplat acest lucru in iunie 2015,
5
cand canadienii au depus la Tribunalul Comercial al Bancii Mondiale de la Washington actiunea prin care
solicit daune de peste 5 miliarde de dolari.
Santajul celor de la Gabriel Resources
Timp de 5 ani s-au derulat mai multe proceduri, inclusiv audieri de experti si fosti premieri ai Romaniei. O
hotarare ar putea fi pronuntata in anul 2021. Partea romana sustine ca investitorul nu are dreptul la
compensatii din partea statului in conditiile in care nu a reusit sa obtina toate avizele pentru ca proiectul
sa poata fi aprobat. A contat mult si activitatea unor organizatii de mediu, care au obtinut suspendarea si
anularea planurilor urbanistice emise de Consiliul Judetean Alba pentru zona industriala Rosia Montanta.
Un singur proces mai este in derulare in prezent, la Tribunalul Buzau. Intre timp, Guvernul Orban a decis
sa reia procedura inscrierii Rosiei Montane in patrimoniul UNESCO, dar intalnirea programata in China, in
vara acestui an, a fost amanata din cauza pandemiei de COVID-19.
Cladiri monument
istoric, in pericol de prabusire. Foto: Casa Petri
Rosia Montana in sine este un muzeu in aer liber, dar multe dintre "exponate" sunt distruse sau foarte
aproape de a se prabusi. Pentru a le mentine, inca, in "picioare", proprietarul le-a sprijinit cu grinzi din
lemn sau le-a legat imprejur cu sarma pentru a se distruge.
Este o chestiune de timp pana cand primele constructii vechi de peste 100 de ani se vor darama. Pe
langa distrugerea patrimoniului, compania a lasat "rani adanci" si in comunitate. Au existat multe conflicte
intre cei care se opuneau proiectului minier si cei care sustineau investitia straina.
S-au destramat si certat familii ai caror membri erau impartiti in ceea ce priveste vanzarea proprietatilor
catre Gold (Rosia Montana Gold Corporation). Mirajul zecilor de mii, in unele cazuri sute de mii de dolari i-
a convins pe multi sa isi dea casele Goldului si sa plece de la Rosia pentru totdeauna.
6
Ce se poate vizita la Rosia Montana
Dintre locurile de cazare care exista in prezent la Rosia Montana, se remarca Casa Petri, unde doi tineri
au restaurat casa bunicilor din centrul istoric, locul unde minerii schimbau aurul extras in bani si dinamita.
Au pus in valoare trecutul iar acum ofera cazare, tururi ghidate si biciclete. "Bunicii nostri au lucrat in
minerit. Au avut parti de baie, adica galerii, si steampuri pentru prelucrarea aurului. Inainte de a fi casa lor,
constructia a fost utilizata ca banca, cabinet medical si cinema. Am renovat casa mostenita de la ei,
pastrand elementele autentice, fiind cladire de patrimoniu. Este situata in centrul istoric al Rosiei Montane,
din curte putandu-se vedea intregul masiv Carnic", astfel descriu proprietarii istoria cabanei Casa Petri.
Galerie miniera construita de romani,

in urma cu aproape 2000 de ani
7
Alti tineri pasionati de natura si frumusetile zonei au dezvoltat proiectul "Trai cu Rost", destinat realizarii
unor trasee montane si de bicicleta, a unor puncte de belvedere si pentru crearea unui website cu toate
informatiile necesare pentru turisti.
O mare parte a traseelor turistice care sunt marcate acum la Rosia Montana au fost realizate la initiativa
acestora. Printre cele mai importante atractii pe care le pot vizita turistii in mica localitate "rosie" sunt, cu
siguranta, Galeriile Romane.
Acestea sunt unele dintre cele mai vechi exploatatii miniere de pe Batranul Continent ce au accesul
permis turistilor. Complexul muzeal este impartit in 3 sectiuni: Mina Albumus Maior, Muzeul Mineritului si
Curtea Minei.
Muzeul Mineritului prezinta o expozitie cu fotografii in care sunt surprinsi muncitori ai minei, harti
geologice, unelte de minerit, roci, diverse obiecte ce apartineau romanilor si machete ce infatiseaza Rosia
Montana in diferite perioade ale existentei sale.
Taul Mare reprezinta

una dintre atractiile turistice importante
Totodata, vestigiile habitatului roman de suprafata, in special necropolele, zonele sacre si cele
administrative, sunt obiective istorice care merita atentia vizitatorilor. In localitate se gasesc, de
asemenea, casele memoriale "Closca" din Carpinis, sat al Rosiei Montane, "Simion Balint" si "Gheorghe
Grita", acestea putand fi vazute insa doar din exterior, neavand inca deschise portile pentru turisti. De
asemenea, pot fi vizitate bisericile vechi ale comunei, veritabile monumente ale istoriei locurilor.
In cele din urma, se poate realiza un traseu la pas prin natura feerica din jurul comunei. Este cel mai bun
mod de a explora si de a invata despre istoria si bogatia acestui tinut minunat, dar si de a ajunge pe ce
mai inalt varf din zona, Vf. Rotunda, la cel mai mare lac din localitate, Taul cel Mare, si la Cariera Cetate,
locul de unde s-a extras aur de mii de ani. Taurile (lacurile) au fost construite pentru procesarea aurului,
iar acum au devenit locuri de agrement ideale pentru iesit la picnic (Taul Tarina), a lenevi la soare (Taul
8
Brazi) sau a te bucura de un apus de poveste (Taul Inima). Sursa https://ziare.com/rosia-

montana/turism/decaderea-rosiei-montane-comuna-din-apuseni-care-sta-pe-un-munte-de-aur-cum-a-
influentat-negativ-viata-comunitatii-proiectul-minier-esuat-1645258
Un satelit considerat crucial pentru a înţelege efectele modificărilor climatice a fost

lansat în spaţiu
Un satelit considerat crucial pentru a înţelege efectele modificărilor climatice a fost lansat în spaţiu.
Sentinel-6 va măsura nivelul oceanelor şi al lacurilor cu o precizie fără precedent.
Satelitul a fost trimis în spaţiu cu o rachetă SpaceX, de pe un poligon din California şi va deveni principalul
instrument de detectare a unei eventuale creşteri a nivelului apei mărilor şi oceanelor. Sursa
http://www.rador.ro/2020/11/21/un-satelit-considerat-crucial-pentru-a-intelege-efectele-modificarilor-
climatice-a-fost-lansat-in-spatiu/
Arheologii rescriu istoria în plină pandemie! Descoperirea care face înconjurul lumii
Autoritățile din Italia anunță că arheologii au dat o nouă lovitură. Rămăşiţele bine conservate a doi bărbaţi,
un nobil şi un sclav, descoperite în ruinele oraşului Pompei.
Arheologii au descoperit rămăşiţele bine conservate a doi bărbaţi care au murit arşi de erupţia vulcanică
ce a distrus oraşul antic Pompei în anul 79 d. Hr, a anunţat sâmbătă ministrul Culturii din Italia, potrivit
Reuters.
9
Unul dintre aceştia era probabil un bărbat cu o poziţie socială înaltă, cu vârsta cuprinsă între 30 şi 40 de
ani, care mai păstra încă urmele unei pelerine din lână prinse sub bărbie.
Cel de-al doilea, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 23 de ani, purta o tunică şi a avea câteva vertebre rupte,
indiciu că ar fi fost un sclav care făcea muncă grea.
Arheologii au putut determina cauza decesului
Rămăşiţele au fost descoperite de arheologi în Civita Giuliana, la 700 de metri nord-vest de centrul
anticului Pompei, într-o încăpere subterană din vecinătatea unei vile unde se fac săpături.
Dantura şi oasele s-au conservat, iar cavităţile unde se aflau ţesuturile moi au fost umplute cu ipsos, lăsat
să se întărească şi iar apoi excavat pentru a pune în evidenţă conturul trupurilor.
„Aceste două victime erau probabil în căutarea unui adăpost când au fost spulberate de curentul
piroclastic aproximativ la ora 9 dimineaţa”, a spus Massimo Osanna, directorul sitului arheologic. „Au murit
prin şoc termic, după cum demonstrează picioarele şi mâinile încleştate’”.
Pompei este un loc incredibil pentru cercetare şi studiu
Ministrul Culturii, Dario Franceschini, a precizat într-un comunicat că această descoperire subliniază
statutul oraşului Pompei „drept un loc incredibil pentru cercetare şi studiu”.
Pompei, situat la 23 de kilometri sud-est de Napoli, avea circa 13.000 de locuitori atunci când a fost
îngropat sub cenuşă vulcanică, pietre ponce şi ţărână, rămânând încremenit în timp.
Ruinele oraşului au fost descoperite abia în secolul al XVI-lea, iar săpăturile arheologice organizate au
început în jurul anului 1750. Cu toate acestea, în vremuri mai recente, atenţia s-a concentrat pe
conservarea ruinelor expuse care au început să se dezintegreze. Autor Iulia Moise. Sursa
https://evz.ro/arheologii-rescriu-istoria-in-plina-pandemie-descoperirea-care-face-inconjurul-lumii.html
Titulescu condiționează acceptarea postului de ministru de arestarea lui Nae

Ionescu
Mircea Vulcănescu povestește în monografia sa despre profesorul Nae Ionescu despre prima întemnițare
a acestuia.
Atunci, la arestarea din 2 ianuarie 1934, consilierului regal Nae Ionescu i-a fost suprimat și „Cuvântul”,
care, odată cu instituirea cenzurii, avea să mai apară doar trei luni în 1938 până la a doua arestare a lui
Nae Ionescu din care i s-a tras moartea.
În 1934, pentru eliberarea filozofului a pledat și Nicolae Iorga. În Memoriile istoricului apare informația că
Titulescu a fost cel care ar fi intervenit pentru repetatele arestări ale lui Nae Ionescu, din ianuarie și martie
1934.
La Camera Deputaților, despre abuzivele arestări (fără mandat) a vorbit Grigore Iunian, semnalând și
informația din ziare străine că Nicolae Titulescu, solicitat a intra în guvern, pusese condiția să fie arestat
Nae Ionescu (vezi Biografia lui Nae Ionescu, vol. III, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2003).
10
În monografa lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, scrisă în perioada 1941-1945, citim:
La procesul din 19 martie 1934, Nae Ionescu (în final achitat) s-a prezentat pe sine drept cel care-l
avertizase pe I.G.Duca de intenția lui Titulescu de „a-l îmbrânci în apă”, cunoscând că I.G. Duca nu știe
să înoate. După ce Titulescu i-a dat brânci și I.G. Duca (asasinat în decembrie 1933) s-a înecat, a fost
arestat Nae Ionescu fără alt motiv decât acela că l-a avertizat pe I.G.Duca să se păzească de Titulescu”,
aflăm din lucrările Isabelei Vasiliu Scrabă.
Site-ul miscarea.net publica în 2015 următoarele însemnări din Dosarul D 8907, care conține rapoarte ale
agenților de poliție din 1934, Secțiunea 4-a, fila 35:
„20 Ianuarie 1934
În cercurile ziaristice din Capitală se discută că D-nul Ministru N. Titulescu este acela care a cerut
arestarea lui NAE IONESCU, directorul ziarului „Cuvântul”. Se afirmă că D-l Ministru Titulescu s’ar fi
exprimat că, până ce nu va fi arestat ziaristul NAE IONESCU, d-sa refuză să intre în guvern.
Deasemenea se afirmă că D-l Ministru N. Titulescu s’ar fi opus, de curând, la eliberarea lui Nae Ionescu”.
„Nae Ionescu îi responsabiliza, atât pe I. G. Duca, cât și pe Titulescu pentru actul dizolvării Gărzii de Fier,
pentru teroarea, abuzurile, percheziţiile și arestările din acea perioadă.
Nae Ionescu suferise alături de Mișcare și în 1934, după moartea lui I.G. Duca. În timpul campaniei
electorale din noiembrie-decembrie 1933, Nae Ionescu, prin ziarul „Cuvântul”, a luat apărarea legionarilor,
condamnând abuzurile guvernului Duca.
11
În urma unui articol din „Cuvântul” –Asasinarea lui Barbu Catargiu – considerat ca un îndemn voalat la
uciderea lui Duca, ziarul a fost suspendat, iar Nae Ionescu arestat la Malmaison pentru complicitate la
complot.
Articolul fusese semnat de Gh. Racoveanu, iar nu de Nae și, prin urmare, arestarea filosofului nu putea fi
motivată prin articolele 81 și 87 din Legea Mârzescu.
Reţinut timp de o lună fără mandat, abia la 25 februarie Ministerul Armatei a emis un mandat de arestare
împotriva lui Nae Ionescu în care era acuzat de provocare direct prin scrieri și publicaţiuni la săvârșirea de
crime, delict prevăzut în art. 8 din legea pentru apărarea liniștei publice.
În cele din urmă, după instrucţia militară a cazului, comisarul regal și raportorul au hotărât scoaterea de
sub urmărire penală și eliberarea lui Nae Ionescu, a prof. Dragoș Protopopescu, Gh. Racoveanu și Horia
Codreanu.
La proces, Nae Ionescu a fost chemat ca martor al apărării de către fostul său coleg de liceu ing. Gh.
Clime.
Depoziţia filosofului a fost impresionantă și lămuritoare în ceea ce privește faptul că asasinarea

premierului I. G. Duca a fost provocată de dizolvarea abuzivă a Gărzii de Fier în data de 9 decembrie, dar
mai ales că Duca și PNL au fost instrumentele unui anume guvern străin și că lichidarea Legiunii a fost
parafată cu mult înainte de 14 noiembrie, data în care Duca a primit mandatul de prim-ministru.
Fără a-l nominaliza pe N. Titulescu, Nae Ionescu făcea aluzii la presiunile diplomatului și la ameninţarea
acestuia cu demisia din cabinetul Duca, în cazul în care nu se decidea dizolvarea Gărzii de Fier”, aflăm
din lucrarea lui Corneliu Ciucanu „Relațiile dintre Nicolae Titulescu șu Dreapta românească interbelică”.
Autor Cătălin Pena. Sursa https://evenimentulistoric.ro/titulescu-conditioneaza-acceptarea-postului-de-
ministru-de-arestarea-lui-nae-ionescu.html/2
Originea și declinul statelor papale. Teritoriul papalității din Evul Mediu
Statele Papale erau teritorii din centrul Italiei care erau în mod direct guvernate de papalitate. Nu numai
strict spiritual, ci mai mult în sens istoric: secular. Extinderea controlului papal, care a debutat și s-a
înființat oficial în anul 756 și a durat până în anul 1870, a variat de-a lungul secolelor. Asemenea și
limitele geografice ale regiunii. În general, teritoriile includ Lazio (Latium), Marche, Umbria și o parte din
Emilia-Romagna. Statele papale erau cunoscute și sub numele de Republica Sfântul Petru, statele
bisericești și statele pontificale. În italiană, Stati Pontifici sau Stati della Chiesa.
Originea statelor papale
Episcopii Romei au dobândit pentru prima dată teritorii de jur împrejurul orașului în secolul al IV-lea.
Aceste meleaguri erau cunoscute sub numele de Patrimoniul Sfântului Petru. Începând cu secolul al V-
lea, când Imperiul de Vest s-a încheiat oficial și influența Imperiului de Est (Bizantin) în Italia a fost slăbit,
puterea episcopilor, care deja erau denumiți „papa”, a crescut pe măsură ce populația le-a solicitat
ajutorul și protecția. Papa Grigorie cel Mare, de exemplu, a făcut foarte multe fapt de ajutorare pentru a
susține refugiații. Mai ales a celor rezultați în urma invadării lombarzilor și chiar a reușit să obțină pacea
de la invadatori pentru o vreme. Grigorie este creditat cu consolidarea proprietăților papale printr-un
teritoriu unificat. În timp ce oficial pământurile care aveau să devină state papale erau considerate parte a
Imperiului Roman de Est, în cea mai mare parte, ele erau supravegheate de ofițerii Bisericii.
12
Începutul oficial al statelor papale a venit în secolul al VIII-lea. Datorită impozitării sporite a imperiului
oriental și incapacității de a proteja Italia și, mai ales, opiniilor împăratului asupra iconoclasmei, Papa
Grigorie al II-lea a rupt imperiul, iar succesorul său, Papa Grigorie al III-lea, a susținut opoziția față de
iconoclaști. Apoi, când lombarzii apucaseră Ravenna și erau pe punctul de a cuceri Roma, Papa Ștefan al
II-lea (sau al III-lea) s-a adresat regelui francilor, Pippin al III-lea („Scurtul”). Pippin a promis că va aduce
papei teritoriile care aparținuseră cândva. Apoi a reușit să-l învingă pe liderul lombard, Aistulf, și l-a
determinat să înapoieze papalității pământurile pe care lombarzii le sustrăseseră papalității, ignorând
toate revendicările bizantine care fuseseră făcute asupra teritoriului.
Promisiunea lui Pippin și documentul au fost înregistrate în anul 756 sunt cunoscute sub numele de
Donarea lui Pippin și oferă fundamentul legal pentru statele papale. Aceasta este completată de Tratatul
de la Pavia, în care Aistulf a cedat oficial terenurile cucerite episcopilor Romei. Savanții teoretizează că
donația falsificată a lui Constantin a fost creată de un cleric necunoscut și în această perioadă. Donațiile și
decretele legitime ale lui Carol cel Mare, fiul său Ludovic cel Cuvios și nepotul său Lothar I au confirmat
fundația inițială și au adăugat teritoriului.
Statele papale prin Evul Mediu
De-a lungul situației politice instabile din Europa în următoarele câteva secole, papii au reușit să mențină
controlul asupra statelor papale. Când Imperiul Carolingian s-a destrămat în secolul al IX-lea, papalitatea
a căzut sub controlul nobilimii romane. Aceasta a fost o perioadă foarte grea pentru Biserica Catolică,
deoarece unii dintre papi erau cu mult departe de a fi sfinți. Dar Statele Papale au rămas puternice
deoarece păstrarea lor era o prioritate a liderilor laici ai Romei. În secolul al XII-lea, guvernele comune au
început să se ridice în Italia. Deși papii nu li s-au opus în principiu, cei care au fost stabiliți pe teritoriul
papal s-au dovedit a fi problematici, iar conflictele au dus chiar la revolte în anii 1150. Cu toate acestea,
Republica Sfântul Petru a continuat să se extindă. De exemplu, papa Inocențiu al III-lea a valorificat
conflictul din cadrul Sfântului Imperiu Roman pentru a-și exprima afirmațiile, iar împăratul a recunoscut
dreptul Bisericii la Spoleto.
13
Secolul al XIV-lea a fost plin de provocări serioase. În timpul papalității de la Avignon, așteptările papale
asupra teritoriului italian au fost slăbite de faptul că papii nu mai locuiau de fapt în Italia. Lucrurile s-au
înrăutățit și în timpul Marii Schisme, când papii care erau rivali au încercat să conducă atât în Avignon, cât
și în Roma. În cele din urmă, Schisma a fost încheiată, iar papii s-au concentrat pe reconstruirea
dominației lor asupra statelor papale. În secolul al XV-lea, ei au cunoscut un succes considerabil, din nou
datorită concentrării asupra puterii temporale asupra puterii spirituale afișate de papi precum Sixtus IV. La
începutul secolului al XVI-lea, statele papale și-au văzut cea mai mare întindere și prestigiu, datorită papei
războinice Iulius al II-lea.
Declinul statelor papale
Dar nu după mult timp după moartea lui Iulius, Reforma a semnalat începutul sfârșitului statelor papale.
Faptul că șeful spiritual al Bisericii ar trebui să aibă atât de multă putere temporală a fost unul dintre
multele aspecte ale Bisericii Catolice la care s-au opus reformatorii, care se aflau în proces de a deveni
protestanți.
Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au afectat și Republica Sfântul Petru. În cele din urmă, în
cursul unificării italiene din secolul al XIX-lea, statele papale au fost anexate Italiei. Începând din anul
1870, când anexarea teritoriului papal a pus capăt oficial statelor papale, papii se aflau într-un limb
temporal. Aceasta s-a încheiat cu Tratatul Luteran din anul 1929, care a înființat Vaticanul ca stat
independent. Autor Claudia Nițu. Sursa https://www.monden.ro/originea-si-declinul-statelor-papale-
teritoriul-papalitatii-din-evul-mediu.html
Arta care s-a născut din ura artiștilor față de clienții lor și asta o face fascinantă
Din punct de vedere istoric, mulți artiști au avut bătăi mari de cap când a venit vorba de colaborarea cu
clienții lor. Mulți artiști contemporani încă o fac. Fie de la diferențe care țin de ideologie, de gustul estetic,
artiștii tind să ia decizii neprevăzute și uneori hilare de dragul de a face bine înțeles un anumit punct de
vedere pe care de cele mai multe ori îl exprimau răspicat. De la Renaștere până la mișcarea de artă
modernă, Italia și Mexic, artiștii nu au luat niciodată lucrarea lor în derâdere, fiind insultați sau credințele
lor contestate și asta ar include și esența lor umană.
14
Michelangelo Buonarroti: Artistul Renașterii de neatins
Michelangelo este cunoscut pentru multele sale opere grozave – de la David până la picturile sale de pe
tavanul Capelei Sixtine – reprezentându-l ca pe un virtuoz al artelor vizuale, dar abilitatea sa de lucru nu a
fost singurul lucru care i-a făcut lucrările atât de grozave și de celebre. În Judecata de Apoi, în Capela
Sixtină, există o anumită afirmație îndrăzneață a artistului cu privire la o anumită persoană.
Secțiunea din dreapta jos a Judecății de Apoi de

Michelangelo, 1536-1541, via Musei Vaticani, Vatican
A fost persoana chiar legată de persoana care l-a comandat, Papa Clement al VII-lea (Giulio di
Giuliano de Medici)? Nu, dar era cineva apropiat de Papa. Michelangelo a avut o relație bună și de
durată și, în general, cu familia Medici nu a avut conflicte (cu excepția timpului în care i-a trădat, pentru
care a fost iertat), servind în total patru nume mari. Dintre aceștia trei erau papi în timpul domniei familiei
Medici, ceea ce a făcut ca timpul în care Michelangelo a lucrat la Capela Sixtină a fost sub conducerea
sau îndrumarea lor- făcând mai multe plângerile lui Biagio Martinelli cu atât mai amuzante era în funcție
de perioada în care erau făcute.
Biagio Martinelli a fost Maestrul papal al ceremoniilor în funcție sub primul și al doilea Papă Medici, Papa
Leon X (Giovanni di Lorenzo de Medici) și Papa Clement al VII-lea, care erau vechi colegi de școală ai lui
Michelangelo. Judecata de Apoi a fost finalizată sub domnia Papei Paul al III-lea (Alessandro Farnese)
care a fost educat în curtea Medici și succesor al Papei Clement al VII-lea. Inutilitatea a ceea ce încearcă
să facă mai târziu este cu atât mai amuzantă datorită legăturii dintre toți acești oameni. Conform A History
15
of the Tale of Michelangelo and Biagio da Cesena, de Norman E. Land, Martinelli nu a fost un fan al
Judecății de Apoi în timpul concepției marii lucrări, afirmând că există nuditate gratuită și a condamnat-o.
Michelangelo nu a luat în seamă acest lucru.
El a decis să-l înfățișeze pe Martinelli în iad, complet nud cu un șarpe mușcându-i organele genitale și,
pentru a face ca această insultă să fie cu atât mai mare, a oferit Maestrului Papal trăsături demonice. Era
modul lui Michelangelo de a-l insulta public pe omul care îndrăznea să-i calomnieze munca. Martinelli a
încercat să îndepărteze acea porțiune specifică de Papa Paul al III-lea, dar la fel ca Papa Clement al VII-
lea înaintea sa, Papa Paul al III-lea a fost în relații bune cu Michelangelo și a apărat Judecata de Apoi.
În esență, el i-a spus lui Martinelli că puterea sa nu s-a extins până în iad, așa că nu a fost nimic de făcut
pentru recuperarea Maestrului Papal de acolo, ceea ce este absolut uimitor. Absolut brutal. Martinelli a
slujit patru papi, dar nici unul nu l-a respectat chiar așa. Ceea ce Martinelli ar fi trebuit să realizeze a fost
că în acest moment al carierei lui Michelangelo, cu relațiile sale vaste, a fost că omul era de neatins. Dacă
Martinelli nu ar fi mustrat atât de grosolan opera lui Michelangelo, nu am fi obținut o poveste atât de hilară
legată de o secțiune la fel de hilară a unei capodopere.
Édouard Manet: Subversarea celor bogați
Prânz pe iarbă de Édouard Manet,

1863, via Musée d´Orsay, Paris
Cine erau mai exact clienții lui Manet? Ei bine, ei erau cei bogați și „sofisticați”. Artistul a pictat multe
opere controversate în timpul Mișcării Realismului, iar singurul motiv pentru care au fost controversate
este pentru că i-au dezvăluit pe cei bogați exact așa cum erau. Manet avea un dezgust pentru partajarea
economică dintre bogați și săraci și ura faptul că cei bogați credeau că sunt mai presus de toate, chiar de
neatins. Piesele sale urmăreau să transmită cât de neadevărat era acest lucru.
Prânz pe iarbă a fost pictat pentru a crea o anume conștientizare socială, la fel ca multe dintre operele
sale. Această operă a fost menită să „înlăture” clasa superioară și aproape să-i amuze pe ceilalți. El a
dorit ca această operă să fie o reflectare a oamenilor care ar fi vizionat-o – corectitudinea și bogatul pe
care l-am menționat anterior. Mișcarea realismului a respins normalitățile clasice din artă și a căutat o
abordare brută și realistă.
16
În primul rând, oamenii din operă nu par nici măcar că aparțin peisajului din jur. Sunt pictate cu adevărat
în viață, cu siguranță, dar nu par să aparțină decorului datorită planeității lor pe fundal. Apoi vine femeia
care se scaldă în apă, una dintre cele două probleme mai mari din piesa care i-a îngrozit pe cei bogați.
Perspectiva femeii „scăldătoare” este departe, dar Manet a decis să o facă mai mare și să iasă în
evidență mai mult în fundal. Asta pentru că a vrut să pună sare pe rană. Nu numai că piesa nu era
proporțională clasic, dar femeia din fundal nu se îmbăia de fapt. De fapt, când a fost întrebat ce face
această femeie, Manet va afirma că „face pipi”, pentru a adăuga și mai multă sare. A pictat-o în așa fel
încât să șocheze oamenii grandioși care frecventau Salonul.
Blonda Odalisca de
François Boucher, 1752, prin galeria Alte Pinakothek, München
Cea de-a doua insultă a fost cu siguranță femeia goală, care stătea dezinvoltă cu doi domni cărturari, cu
pantalonii ei împrăștiați cu picnicul. Manet a făcut un punct pentru a o arăta pe femeia din prim-plan ca
fiind goală, nu nud. Un nud este corpul idilic în starea sa naturală, ceva asemănător cu pictura rococo a lui
François Boucher Blonda Odalisca, de exemplu. În comparație, femeia lui Manet este pozată sugestiv,
spunând spectatorului să vină la „prânzul” lor.
Singurul motiv pentru care are o femeie goală în piesa este că oamenii s-au plâns că nu a pictat suficiente
nuduri, așa că anul înainte de prânzul pe iarbă a fost finalizat, a spus el, prietenului său Antonin Proust:
„Le voi face un nud… Atunci cred că mă vor sfâșia cu adevărat… Ei bine, ei pot spune ce le place. ”
Acestui bărbat nu-i păsa de ce aveau de spus cei bogați despre piesele sale și arăta.
El a ales să satirizeze ceea ce oamenii ar vedea de obicei într-un salon, spre deosebire de modul în care
cei bogați și-au petrecut timpul. El chiar „a tras un Ingres” și i-a întors piciorul murdar către public, dacă
intenția lui nu ar fi fost suficient de evidentă. Această lucrare nu a fost inovatoare din punct de vedere
17
tehnic, dar reacția spectatorilor a arătat că există o ipocrizie socială profundă. Păcat ca a fost respins de
la Salon.
Diego Rivera: simbolism comunist
Diego Rivera a proiectat și a început o pictură murală pentru Rockefeller din New York. Cu siguranță le-a
dat o piesă de artă excelentă. Cu toate acestea, până când a trebuit să nu mai lucreze la el, nu le-a dat
neapărat ceea ce le-a vândut prin promisiunile sale. El trebuia să picteze o pictură murală în Centrul
Rockefeller care să reprezinte puterea capitalismului asupra socialismului. Rockefeller-ul a fost complet
vândut pe această idee și, după ce au aprobat schița lui Rivera, Man at the Crossroads, și-a început
fresca pentru ei. Știau că Rivera era un comunist, dar nu credeau că ar fi o problemă, dacă ar dori ceva,
ar dori doar un artist popular cu care să lucreze pentru clădirea lor.
Din toate punctele de vedere, au fost corecți și Rivera le-a dat ceea ce doreau, până când New York
World-Telegram a spus că lucrarea era inerent anticapitalistă. O mare greșeală din partea lor, având în
vedere cum a ajuns să fie o pierdere de timp și resurse. Rivera a sfârșit prin a arunca ziarul și a pictat
figura Lenin, precum și parada sovietică rusă Mayday Parade.
Omul, controlorul universului de Diego Rivera, 1934, prin

Museo del Palacio de Bellas Artes, Mexico City
Rockefeller l-au rugat să-l schimbe, dar el nu s-a clintit. Originalul a fost distrus din această cauză,
deoarece Rivera a insistat asupra unei fresce, deci nu era ceva ce putea fi doar mutat. Ceea ce a mai
rămas din conceptul original este în Omul său, controlorul universului, pe care l-a pictat în Mexic.
Rockefeller deține una dintre cele mai mari averi din lume și ar putea fi ușor considerată regalitate
capitalistă, așa că, desigur, Rivera a profitat de ocazie pentru a pune propaganda comunistă într-una din
clădirile lor. Nu se întorcea neapărat la ei, dar dovedea un punct de vedere pentru mass-media. Aparent,
18
Rivera a spus: „Dacă vreți comunismul, voi picta comunismul”. Sună familiar, nu? Manet a făcut cu
siguranță exact același lucru cu Prânzul pe iarbă. Artistul răstoarnă mass-media și capitalismul însuși
pasărea proverbială. Autor Claudia Nițu. Sursa https://www.monden.ro/arta-care-s-a-nascut-din-ura-
artistilor-fata-de-clientii-lor-si-asta-o-face-
fascinanta.html?utm_source=monden&utm_medium=recomandari_AI
Despre sacrificiul pentru un ideal. Galileo Galilei și Pământul care se învârte
Galileo Galilei (15 februarie 1564 – 8 ianuarie 1642) a fost un renumit inventator, matematician, astronom
și filosof a cărui minte inventivă și natura încăpățânată l-au condus către o serie de conflicte cu Inchiziția.
Galileo s-a născut la Pisa, Italia, la 15 februarie 1564, fiind cel mai mare dintre cei șapte copii ai lui Giulia
Ammannati și Vincenzo Galilei. Tatăl său (c. 1525–1591) era un talentat muzician de lăută și negustor de
lână. Își dorea ca fiul său să studieze medicina pentru că avea șansa să obțină mai mulți bani în acest
domeniu. Vincenzo era atașat la curte și călătorea adesea. Familia a fost inițial numită Bonaiuti, dar aveau
un strămoș ilustru pe nume Galileo Bonaiuti (1370-1450), care era medic și ofițer public în Pisa. O ramură
a familiei s-a rupt și a început să se numească Galilei („a lui Galileo”), astfel Galileo Galilei a fost numit
dublu după el.
În copilărie, Galileo a realizat modele mecanice de nave și mori de apă, a învățat să cânte la lăută la un
standard profesional și a arătat o aptitudine pentru pictură și desen. Învățat inițial de un om pe nume
Jacopo Borghini, Galileo a fost trimis la mănăstirea Camaldlese de la Vallambroso pentru a studia
gramatica, logica și retorica. El a găsit viața contemplativă pe placul său și, după patru ani, s-a alăturat
comunității ca novice. Nu exact asta avea în vedere tatăl său, așa că Galileo a fost retras în grabă de la
mănăstire. În anul 1581, la vârsta de 17 ani, a intrat la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina,
după cum dorea tatăl său.
19
Universitatea din Pisa
La vârsta de 20 de ani, Galileo a observat o lampă care se balansa deasupra capului, în timp ce se afla
într-o catedrală. Curios să afle cât timp a durat ca lampa să se învârtă înainte și înapoi, și-a folosit pulsul
pentru a înregistra legănările mari și mici. Galileo a descoperit ceva ce nimeni altcineva nu a realizat
vreodată: perioada fiecărui leagănat a fost exact aceeași. Legea pendulului, care ar fi folosită în cele din
urmă pentru reglarea ceasurilor, l-a făcut pe Galileo Galilei să fie celebru. Cu excepția matematicii, Galileo
s-a plictisit repede de universitate și de studiul medicinei. Neinvitat, a participat la prelegerea
matematicianului de la curte Ostilio Ricci – care fusese însărcinat de ducele de Toscana să îi învețe pe
cei de la curte matematică, iar Galileo nu era unul dintre aceștia. Galileo a urmat prelegerea citind singur
Euclid. El i-a trimis un set de întrebări lui Ricci, al cărui conținut l-a impresionat foarte mult pe cărturar.
Familia lui Galileo a considerat că studiile sale matematice sunt subsidiare medicinii, dar atunci când
Vincenzo a fost informat că fiul lor era gata să abandoneze, atunci a stabilit o înțelegere, astfel încât
Galileo să poată fi instruit în matematică de Ricci cu normă întreagă. Tatăl lui Galileo a fost cu greu
mulțumit de această întorsătură a evenimentelor, pentru că veniturile unui matematician erau similare cu
cele ale unui muzician, dar se pare că acest lucru i-a permis lui Galileo să-și finalizeze cu succes studiile
universitare. Însă nu a funcționat, pentru că Galileo a părăsit curând Universitatea din Pisa fără a obține
până la urmă nicio diplomă.
Drumul spre a deveni matematician
După ce a renunțat, Galileo a început să îndrume studenții la matematică pentru a-și câștiga existența. A
făcut câteva experimente cu obiecte plutitoare, dezvoltând un echilibru care să-i poată spune că o bucată
de aur, de exemplu, era cu 19,3 ori mai grea decât același volum de apă. De asemenea, a început
campania pentru ambiția vieții sale: o poziție pe facultatea de matematică a unei universități importante.
Deși Galileo a fost în mod clar genial, el a jignit mulți oameni din domeniu și aceștia ar alege alți candidați
pentru posturi vacante.
În mod ironic, a fost o prelegere despre literatură care va transforma traiul lui Galileo. Academia din
Florența era într-un conflict apărut pe fondul unei controverse veche de 100 de ani, cu privire la locația,
forma și dimensiunile Infernului lui Dante? Galileo a dorit să răspundă serios la această întrebare din
punctul de vedere al unui om de știință. Extrapolând din linia lui Dante că „fața gigantului Nimrod era cam
la fel de lungă/și la fel de largă ca conul Sfântului Petru din Roma”, Galileo a dedus că Lucifer însuși avea
o lungime de 2.000 de brațe. Oamenii au fost impresionați și, în cursul anului, Galileo a primit un program
de studii de trei ani la Universitatea din Pisa, aceeași universitate care nu i-a acordat niciodată o diplomă.
Turnul înclinat din Pisa
Când Galileo a sosit la Universitate, începuse o dezbatere asupra uneia dintre „legile” naturii a lui
Aristotel: obiectele mai grele cădeau mult mai repede decât obiectele mai ușoare. Ipoteza lui Aristotel a
fost acceptată ca adevăr al Evangheliei și au existat puține încercări de a testa efectiv concluziile lui
Aristotel prin efectuarea efectivă a unui experiment. Conform legendei, Galileo a decis să experimenteze
acest lucru. Trebuia să poată arunca obiectele de la o înălțime mare. Clădirea perfectă era chiar la
îndemână – Turnul din Pisa, care avea 54 de metri înălțime. Galileo s-a urcat în vârful clădirii purtând o
varietate de bile de diferite dimensiuni și greutăți și le-a aruncat de sus. Toți au aterizat la baza clădirii în
același timp, legenda spune că demonstrația a fost asistată de o mulțime imensă de studenți și profesori.
Aristotel a greșit.
20
Construirea unui telescop
În timpul unei vacanțe la Veneția, în anul 1609, Galileo Galilei a auzit mai multe zvonuri conform cărora un
producător de ochelari olandez a inventat un dispozitiv care făcea obiectele îndepărtate să pară aproape.
Un brevet fusese solicitat, dar încă nu fusese acordat. Metodele erau păstrate în secret, deoarece era
evident că avea o mare valoare militară pentru Olanda. Galileo Galilei era hotărât să încerce să-și
construiască propria lunetă. După 24 de ore frenetice de muncă, lucrând instinctiv- nu văzuse niciodată
de fapt luneta olandeză – a construit un telescop cu trei faze. După un mai multă muncă de rafinare, a
construit un telescop cu 10 faze la Veneția și a demonstrat unui Senat extrem de impresionant care este
adevărul. Salariul i-a fost crescut prompt și a fost onorat cu multe proclamații.
Observațiile lui Galileo asupra Lunii
Dacă s-ar fi oprit aici și ar fi devenit un om bogat și de atât, Galileo Galilei ar putea fi o simplă notă de
subsol în istorie. În schimb, a început o revoluție când, într-o seară de toamnă, omul de știință și-a pus
telescopul asupra unui obiect din cer pe care toți oamenii din acea vreme credeau că trebuie să fie un
corp ceresc perfect, neted, lustruit – luna. Spre uimirea sa, Galileo Galilei privea o suprafață neuniformă,
aspră și plină de cavități și proeminențe. Mulți oameni au insistat că Galileo Galilei a greșit, inclusiv un
matematician care a insistat că, chiar dacă Galileo vedea o suprafață aspră pe Lună, asta însemna doar
că întreaga Lună trebuia acoperită cu un cristal invizibil, transparent, neted.
Descoperirea sateliților lui Jupiter
În timp telescoapele sale s-au îmbunătățit. La data de 7 ianuarie 1610, și-a întors telescopul cu 30 de
puteri către Jupiter și a găsit trei stele mici și luminoase lângă Jupiter. Unul se îndrepta spre vest, celelalte
două erau spre est, toate trei în linie dreaptă. În seara următoare, Galileo a aruncat din nou o privire
asupra lui Jupiter și a descoperit că toate cele trei „stele” se aflau acum la vest de planetă, încă în linie
dreaptă.
Observațiile din următoarele săptămâni l-au condus pe Galileo la concluzia inevitabilă că aceste mici
„stele” erau de fapt mici sateliți care se roteau în jurul lui Jupiter. Dacă ar exista sateliți care nu se mișcau
în jurul Pământului, nu era posibil ca Pământul să nu fie centrul universului? Nu ar putea fi corectă ideea
copernicană a Soarelui care se află în centrul sistemului solar? Galileo Galilei și-a publicat descoperirile
într-o mică carte intitulată „Mesagerul înstelat”. Un total de 550 de exemplare au fost publicate în luna
martie a anului 1610. A fost singura dintre scrierile lui Galileo în latină. Majoritatea lucrărilor sale au fost
publicate în dialectul toscan.
Descoperirea inelelor lui Saturn
Au continuat să existe mai multe descoperiri prin intermediul noului telescop: apariția unor denivelări
lângă planeta Saturn (Galileo credea că sunt stele însoțitoare; „stelele” erau de fapt marginile inelelor lui
Saturn), pete pe suprafața Soarelui (deși altele aveau a văzut de fapt petele de mai înainte) și a văzut-o
pe Venus schimbându-se de la un disc plin la o bucată de lumină. Pentru Galileo Galilei, a spune că
Pământul înconjoară Soarele a schimbat totul, deoarece el contrazicea învățăturile Bisericii Catolice. În
timp ce unii dintre matematicienii au scris că observațiile sale erau în mod clar corecte, mulți membri ai
bisericii credeau că el trebuie să fie cumva greșite.
În luna decembrie a anului 1613, unul dintre prietenii omului de știință i-a spus cum un membru puternic al
nobilimii a spus că nu poate vedea cum observațiile sale ar putea fi adevărate, pentru că acestea ar
21
contrazice Biblia. Femeia a citat un pasaj din Iosua în care Dumnezeu face ca Soarele să stea liniștit și să
lungească ziua. Cum ar putea să însemne asta altceva decât că Soarele s-a învârtit în jurul Pământului?
Acuzat de erezie
Galileo era un om religios și a fost de acord că Biblia nu ar putea fi niciodată greșită. Cu toate acestea, a
spus el, interpreții Bibliei ar putea face greșeli și a fost o greșeală să presupunem că Biblia trebuia luată la
propriu. Aceasta a fost una dintre greșelile majore ale lui Galileo. În acea perioadă, numai preoții bisericii
aveau voie să interpreteze Biblia sau să definească intențiile lui Dumnezeu. Era absolut de neimaginat ca
un simplu membru al publicului să o facă.
Unii dintre clericii bisericii au început să-l acuze de erezie. Unii clerici au mers la Inchiziție, instanța
Bisericii Catolice care a investigat acuzațiile de erezie și l-a acuzat în mod formal pe Galileo Galilei. A fost
o chestiune foarte serioasă. În anul 1600, un om pe nume Giordano Bruno a fost condamnat pentru că
este eretic pentru că a crezut că Pământul se mișcă în jurul soarelui și că există multe planete în tot
universul în care viața – ființe vii ale lui Dumnezeu – existau. Bruno a fost ars pe rug. Cu toate acestea,
Galileo a fost găsit nevinovat față de toate acuzațiile și a fost avertizat să nu învețe sistemul copernican.
Șaisprezece ani mai târziu, toate acestea s-ar schimba.
Procesul final
În anii următori, Galileo a lucrat la alte proiecte. Cu telescopul său a observat mișcările lunilor lui Jupiter,
le-a înregistrat și apoi a venit cu o modalitate de a utiliza aceste măsurători ca instrument de navigație. El
a dezvoltat o armament care să-i permită unui căpitan de navă să navigheze cu mâinile pe roată, dar
armamentul arăta ca o cască cu coarne.
Ca o altă distracție, Galileo a început să scrie despre mareele oceanelor. În loc să-și scrie argumentele ca
o lucrare științifică, a descoperit că era mult mai interesant să ai o conversație imaginară sau un dialog
între trei personaje fictive. Un personaj, care ar susține partea argumentului lui Galileo, a fost genial. Un
alt personaj ar fi deschis de ambele părți ale argumentului. Personajul final, numit Simplicio, a fost
dogmatic și prost, reprezentând toți dușmanii lui Galileo care au ignorat orice dovadă că Galileo avea
dreptate. În curând, el a scris un dialog similar numit „Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”.
Această carte a vorbit despre sistemul copernican.
Inchiziția și moartea
„Dialogul” a fost un hit imediat cu publicul, dar nu, desigur, cu biserica. Papa a bănuit că el este modelul
pentru Simplicio. El a ordonat interzicerea cărții și, de asemenea, a ordonat savantului să se prezinte în
fața Inchiziției de la Roma pentru infracțiunea de predare a teoriei copernicane după ce i s-a ordonat să
nu o facă. Galileo Galilei avea 68 de ani și era bolnav. Amenințat de tortură, el a mărturisit public că a
greșit că a spus că Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Legenda spune că, după mărturisirea sa, Galileo
a șoptit în liniște, „și totuși, se mișcă”.
Spre deosebire de mulți prizonieri mai puțin celebri, i s-a permis să locuiască în arest la domiciliu în casa
sa din afara Florenței și lângă una dintre fiicele sale, o călugăriță. Până la moartea sa în anul 1642, a
continuat să investigheze alte domenii ale științei. În mod uimitor, a publicat chiar și o carte despre forță și
mișcare, deși fusese orbit de o infecție oculară.
22
Vaticanul Pardons Galileo în 1992
Biserica a ridicat în cele din urmă interzicerea dialogului lui Galileo în anul 1822 – până atunci, se știa că
Pământul nu era centrul Universului. Mai târziu, au existat declarații ale Conciliului Vaticanului la începutul
anilor 1960 și în 1979, care implicau că Galileo a fost grațiat și că a suferit din mâna bisericii. În cele din
urmă, în 1992, la trei ani după lansarea omonimului lui Galileo Galilei în drumul său spre Jupiter,
Vaticanul a eliminat oficial pentru Galileo orice interzicere eronată. Autor Claudia Nițu. Sursa
https://www.monden.ro/despre-sacrificiul-pentru-un-ideal-galileo-galilei-si-pamantul-care-se-
invarte.html?utm_source=monden&utm_medium=recomandari_AI
PORTRET Păcatele patriarhului Iustin Moisescu. Epoca marilor demolări: de ce nu a

salvat Mănăstirea Văcăreşti
Patriarhul Iustin a condus BOR nouă ani; Grafică: Dan Dorel Mirea
Hirotonit pentru a fi pus direct în cele mai înalte scaune arhiereşti, patriarhul Iustin Moisescu este acuzat
că s-a lăsat ispitit de comunism. I se reproşează aservirea faţă de regimul Ceauşescu, faptul că a
acceptat să fie deputat în Marea Adunare Naţională, că a făcut jocul propagandistic al comuniştilor şi că a
colaborat cu Securitatea. În patriarhatul său, atârnă greu ruinele unor biserici-monument, dărâmate în anii
’80.
„Era un om frământat. Şi unul care a ţinut la onoarea lui“, l-a descris preotul Dumitru Stăniloae pe
patriarhul Iustin Moisescu, în ianuarie 1987, într-o evocare a scriitorului Dan Ciachir pentru evz.ro. „Într-o
zi, în 1968, Iustin, care era mitropolitul Moldovei atunci, mi-a spus la plecarea înspre oraş (n.r. – Iaşi):
23
«Stăniloae, vino, te rog, cu mine în maşină». Ştii ce mi-a spus în maşină? «Stăniloae, noi nu ne facem
datoria. Eu am impresia că înşelăm oamenii.» Atunci i-am povestit despre un cardinal francez care a lăsat
totul şi s-a dus într-o leprozerie din Africa pentru a-i îngriji pe bolnavii de acolo. «Ăla este un om, nu noi»,
mi-a mai zis“, îşi amintea povestea Ciachir.
Despre al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) se discută arareori. Cu un patriarhat
scurt, de numai nouă ani, din 1977 până în 1986, Iustin Moisescu adesea desparte apele: de o parte sunt
cei care acuză pactul cu răul comunist, iar de cealaltă – aceia care nuanţează compromisurile în faţa
regimului de dragul supravieţuirii Bisericii şi aduc în lumină numai succesele lui. De pildă, anul trecut s-au
împlinit 33 de ani de la trecerea la cele sfinte a patriarhului, iar BOR a decis să declare 2019 Anul
comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti. În
acest context, notabile au fost simpozioanele precum cel de la Arad, „Patriarhul Iustin Moisescu, promotor
al dialogului ecumenic“, în care participanţii au adus informaţii inedite din arhivele Consiliului Ecumenic al
Bisericilor de la Geneva şi au vorbit despre modul în care patriarhul a reprezentat BOR în acest for şi în
cadrul Conferinţei Bisericilor Europene. Tot în semn de omagiu, a fost publicat, la editura Basilica, volumul
„Patriarhul Iustin Moisescu – Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“. Cartea aprofundează viaţa şi opera
prelatului, însă fără a atinge subiectele sensibile din biografia sa. „A fost un arhipăstor maiestuos şi sobru
ca un voievod, iar în tăcere impusă, un neînfricat luptător până la moarte, ca un stâlp în mijlocul furtunii.
Mai precis, când dictatorii comunişti voiau să mute sediul Patriarhiei la Mănăstirea Văcăreşti din Capitală,
el a refuzat categoric. Era o îndrăzneală greu de tolerat din partea soţilor Ceauşescu“, scrie patriarhul
Daniel în prefaţă, acesta fiind, de altfel, tonul întregului volum atunci când se abordează relaţia dintre
conducătorul BOR şi regim.
Pilda unor gesturi patriarhale
Evocările martorilor şi relatările istoricilor aduc unele clarificări în ce priveşte înţelegerea şi perspectiva
patriarhului asupra condiţiilor politice din România acelor ani. De exemplu, Dan Ciachir mărturisea că,
după Revoluţie, un stareţ moldovean i-ar fi spus un sfat primit de la Iustin Moisescu: „Voi, faţă de ăştia
(n.r. – comunişti), aşa trebuie să vă purtaţi: lauda şi blidul de linte. Lăudaţi-i, că le place, şi daţi-le să
mănânce şi să bea“. Aşa a făcut patriarhul, conform memoriilor lui Ciachir, atunci când un înalt demnitar a
venit să pună o vorbă bună pentru o rudă de-ale sale, care dorea un post vacant de episcop. Iustin
Moisescu avea însă altă părere: „Da, domnule ministru – i-a spus patriarhul – e călugăr bun X, are studii,
are chiar şi doctorat; întruneşte toate calităţile virtuale ale unui episcop. Dar – şi aici un rictus sau chiar o
strâmbătură – dumneavoastră v-aţi uitat bine la el? E urât, săracu’! Cum să-l pui să vorbească
credincioşilor?! Întristează poporul... Dar mai luaţi, excelenţă, coniac!“.
Altă dată, când preşedintele elen Konstantinos Karamanlis i-a propus lui Ceauşescu să trimită o sută de
călugări la Athos, s-a petrecut următoarea situaţie: patriarhul, îngrozit de ofertă, căci în ţară nu existau
atunci decât vreo şapte sute de călugări – şi aşa prea mulţi pentru gustul regimului, „a început să tremure
şi, ca din greşeală, a răsturnat ceaşca de cafea în poala şefului statului“, conform lui Ciahir. „După
această întâmplare n-a mai pomenit nimeni de trimiterea monahilor români în Grecia. Episodul este întru
totul autentic. Ceea ce este interesant este că şi lui Zaharia Stancu i se atribuie o cafea vărsată pe
pantalonii lui Ceauşescu într-o împrejurare asemănătoare“, continua scriitorul.
24
Iustin
Moisescu, alături de Nicolae Ceauşescu şi de alţi lideri comunişti, în ziua numirii sale în funcţia de
patriarh; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc
În ceea ce priveşte demolările de biserici, chiar dacă majoritatea acestora s-a produs în timpul păstoririi
sale, sunt documente care arată frământările şi încercările sale de a salva totuşi zestrea arhitecturală a
Capitalei. Deocamdată, aceste documente sunt încă puţine. George Eugen Enache, Adrian Nicolae
Petcu, Ionuţ Alexandru Tudorie, Paul Brusanowski, într-un articol din revista „Studii Teologice“, 2009
Istoricii acuză: patriarhul a fost politruc
Mai puţin îngăduitori în conturarea portretului patriarhului au fost istoricii care au întocmit, în 2006,
Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. În acest document se
susţine că Iustin Moi-sescu a fost un vechi simpatizant al Mişcării Legionare, motiv pentru care a putut fi
constrâns să joace după cum cântau comuniştii: „În general sunt preferaţi între asociaţii Ministerului (n.r. –
Cultelor) nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, ci persoane care, prin trecutul lor, puteau fi
şantajate. Între aceşti asociaţi se află, de exemplu, personalităţi ale Bisericii implicate în mişcarea
legionară (Liviu Stan, Valerian Zaharia, Iustin Moisescu)“. În continuare, autorii Raportului îl definesc drept
un „politruc“ şi un informator al Securităţii. Cu privire la cea din urmă calitate, istoricul Cristian Vasile
comenta pentru „Cotidianul“: „Ni s-a dat un dosar foarte subţire, nu am intrat în detalii. Dosarul l-am văzut
la SRI, l-am putut citi, dar nu am avut voie să facem însemnări sau copii după el. L-am văzut în mare
grabă, la sfârşitul documentării. Din câte îmi amintesc, erau puţine note informative în el.“
25
Aceste ipoteze sunt combătute, însă, de revista „Studii Teologice“, care în 2009 publica un articol în care
preciza că Iustin Moisescu a fost, ca mulţi alţi clerici români, o victimă a Securităţii. „Acesta s-a văzut
confruntat cu deciziile tot mai aberante ale lui Nicolae Ceauşescu, care, prin iniţiativele sale
megalomanice, a mobilizat întreaga societate, sub anumite aspecte mai puternic decât la începuturile
regimului comunist, fapt care a condus în cele din urmă la destructurarea oricărei urme de regulă a jocului
social, inclusiv între Biserică şi Stat, fapt dovedit în cazul demolărilor de biserici din Bucureşti“, scriu
autorii articolului, care continuă prin a subli-nia că patriarhul era urmărit de Securitate, sub numele de cod
„Ecumenicul“. „În ceea ce priveşte demolările de biserici, chiar dacă majoritatea acestora s-a produs în
timpul păstoririi sale, sunt documente care arată frământările şi încercările sale de a salva totuşi zestrea
arhitecturală a Capitalei. Deocamdată, aceste documente sunt încă puţine
Patriarhul a avut, deopotrivă, contestatari şi susţinători în timpul comunismului
Problema libertăţii religioase
Cert este că au existat, încă din perioada comunistă, destule voci atât din sfera teologiei, cât şi din afara
ei care au l-au combătut pe Iustin Moisescu, acuzându-l de aservire faţă de regim. Alături de Eugen
Ionescu, Mircea Eliade şi Richard Wurmbrand, una dintre aceste figuri disidente a fost Sergiu Grossu,
scriitor şi teolog basarabean, fost membru al mişcării Oastea Domnului, care a plecat în exil în Franţa în
1969. „Înfeudarea Bisericii Ortodoxe Române idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin
comportarea dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea“, scria Grossu într-un articol
postdecembrist, ce poate fi accesat pe procesulcomunismului.com. Teologul dădea exemplu şedinţa
Sfântului Sinod organizată cu ocazia aniversării centenarului autocefaliei BOR, când patriarhul Iustin
26
Moisescu a citit o telegramă, pe care autorul o rezumă astfel: „Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la
aniversarea acestui act istoric de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule
Preşedinte (n.r. – Nicolae Ceauşescu), omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de
libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica Ortodoxă Română, ca toate celelalte culte,
şi vă asigurăm de întregul nostru devotament, de stima şi dragostea noastră sinceră“.
Apropierea – făţarnică ori de voie – de regimul comunist este imputată şi de istoricul Lucian Boia, în
volumul „Strania istorie a comunismului românesc“: „Înalţii ierarhi ortodocşi se comportau ca funcţionari
disciplinaţi ai statului român. Mergeau în străinătate cu «mandat», aşa cum îl vedem în 1979 pe patriarhul
Iustin Moisescu, în vizită în Suedia. «Mandatul» îi indica punct cu punct ce are de făcut: va înfăţişa marile
înfăptuiri ale regimului, bunele raporturi dintre stat şi Biserică, punând în evidenţă deplina libertate şi
egalitate asigurate cultelor, şi, fireşte, va insista asupra luptei pentru pace (cu referire expresă la
contribuţia adusă de Ceauşescu)“, scria Boia, citând un raport al Securităţii. De asemenea, şi Sergiu
Grossu puncta că „în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul
marxistă, (n.r. – patriarhii spuneau) că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a
familiei sale există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate,
răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu“.
Pacea, o chestiune delicată
Există însă un aspect exploatat atât de Biserică, cât şi de criticii patriarhului, iar subiectul e reprezentat de
o problemă simplă, dar vitală – pacea. Biserica şi-a povăţuit dintotdeauna credincioşii să trăiască în bună
comuniune unii cu alţii şi împreună şi fiecare cu Creatorul, iar gestul liturgic al binecuvântării este adesea
însoţit de cuvintele: „Pace tuturor!“. Comuniştii, pe de altă parte, au instigat lupta pentru pace, ca parte
esenţială a propagandei împotriva capitalismului sălbatic. Aceste două viziuni s-au ciocnit în
personalitatea patriarhului Iustin.
Istoricii atestă că prelatul a fost o rotiţă importantă a mecanismului comunist de luptă pentru pace,
aducând în atenţia publică declaraţii precum: „«Nimeni nu poate să stea pasiv în faţa gravului pericol care
27
planează asupra Europei şi a întregii lumi, asupra viitorului popoarelor», se spune în Apelul pentru
dezarmare şi pace lansat de Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste din România, la 23 mai 1985, din
iniţiativa neobositului luptător pentru pace, domnul Nicolae Ceauşescu, preşedintele ţării noastre. O nouă
luare de poziţie împotriva cursei înarmărilor a devenit astfel cu totul necesară. (...) Sprijinim conducerea
ţării noastre, în frunte cu preşedintele ţării, domnul Nicolae Ceauşescu, în tot ceea ce întreprinde pentru
binele poporului, pentru progresul lui material şi spiritual, pentru apărarea păcii şi vieţii oamenilor“.
Clericii, totodată, văd în concepţia despre pace a patriarhului excepţionalismul misionar al acestuia. „Încă
de la începutul deceniului al şaselea, în perioada atât de critică şi dăunătoare pentru relaţiile
internaţionale a Războiului Rece, teologul Iustin Moisescu vestea, cu deosebită căldură sufletească,
învăţătura noastră creştină despre pace“, nota mitropolitul Nestor Vornicescu în volumul omagial
„Patriarhul Iustin Moisescu – Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“.
Patriarhul a făcut apel la pace nu doar de la amvon, ci şi din loja de deputat în Marea Adunare Naţională,
aşa cum aminteşte şi mitropolitul Vornicescu. „Mişcarea mondială pentru apărarea păcii a crescut an de
an în amploare. Se poate spune că lumea iubitoare de pace nu mai are astăzi graniţe: ea se întinde pe
întreaga suprafaţă a pământului. Dezarmarea treptată şi acceptarea principiului coexistenţei paşnice de
toate popoarele sunt primii paşi siguri pentru înscăunarea păcii trainice în lume“, spunea, în 1958, Iustin
Moisescu, primul patriarh care a acceptat să fie şi deputat în forul legislativ al României socialiste.
Orişicât, pentru unii, rămâne problematică pacea pe care Iustin Moisescu a făcut-o cu statul comunist, în
vreme ce pentru alţii, atitudinea înaltei feţe bisericeşti nu a însemnat o capitulare, ci mai degrabă un
armistiţiu necesar.
Iustin Moisescu, în
28
Catedrala Patriarhală, în ziua înscăunării
O moştenire grea: demolarea Mănăstirii Văcăreşti
Vechea Mănăstire Văcăreşti ar fi putut

găzdui un muzeu de artă religioasă; Sursa: Albumul „Un sfert de veac de la martiriul unui monument
bucureştean: Mănăstirea Văcăreşti“
În 1985, într-un discurs oficial, patriarhul Iustin îl numea pe Nicolae Ceauşescu un ctitor, adăugând: „Înalţii
ierarhi, clerul şi credincioşii... sunt uniţi strâns în jurul preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu, şi iau parte
cu entuziasm la implementarea măreţei construcţii a noii Românii, România fericită“. Un an mai târziu, s-a
demonstrat însă că dictatorul nu avea veleităţi de mare fondator – dimpotrivă. În 1985, s-a început
procesul de demolare a Mănăstirii Văcăreşti, din sudul Capitalei, unul dintre cele mai mari ansambluri
mănăstireşti din sud-estul Europei.
„Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi“
Istoria mănăstirii, realizată în stil brâncovenesc, de domnitorul Nicolae Mavrocordat, în secolul XVIII, s-a
precipitat la începutul anilor 1970. În 1973, s-a propus ca aici să fie găzduit un muzeu de artă religioasă, a
povestit Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României, într-un interviu cu Ştefan
29
Mitroi pentru historia.ro. Cebuc a fost însărcinat cu organizarea noii instituţii, însă, planurile au fost
deturnate de o vizită a cuplului prezidenţial, însoţit de patriarh.
Pe 2 decembrie 1984, Alexandru Cebuc le-a făcut turul mănăstirii. „Le-am vorbit despre importanţa
istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceauşescu asculta fără să pună vreo întrebare. Ea era total absentă.
Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de restaurare şi că va fi cel mai mare
muzeu de artă religioasă“, povestea Cebuc. Îşi amintea că Ceauşescu i-a spus patriarhului: „Uite, părinte,
aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic, pentru care aveţi bani de la ONU“. Însă prelatul i-a
răspuns că biserica e foarte săracă şi nu poate lua o asemenea sarcină: „Terminaţi dumneavoastră
restaurarea şi apoi îl luăm noi“. „«Luaţi-l până nu mă răzgândesc», a zis Ceauşescu pe un ton foarte
autoritar. La care Iustin a replicat: «Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!». Enervată de toată această
discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând: «Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să
discuţi!»“, povestea Cebuc.
Atunci am aflat deschis de la Nicolae Ceauşescu, care a spus: «Veţi avea loc aici şi de facultate, şi de
reşedinţă patriarhală». Atunci patriarhul a spus foarte neted: «Domnule preşedinte, este atâta istorie în
Dealul acela al Patriarhiei pentru neamul românesc, încât nu cred că-şi poate permite nimeni să mute
Patriarhia în alt loc». preotul Constantin Pârvu, fost vicar administrativ patriarhal, în emisiunea radiofonică
„Dialogurile Trinitas“
Biserica
Văcăreşti, în decembrie 1986; Sursa: N. Ionescu Ghinea via arhitectura-1906.ro
30
„Pe 15 decembrie 1985 totul era pus la pământ“ Motivul pentru care patriarhul Iustin Moisescu ezita să
accepte propunerea dictatorului erau discuţiile despre mutarea sediului Patriarhiei, care aveau loc de ceva
timp, în spatele uşilor închise. Episodul a fost evocat şi de preotul Constantin Pârvu, fost vicar
administrativ patriarhal, în emisiunea radiofonică „Dialogurile Trinitas“, din 29 iulie 2010: „Personal, l-am
însoţit pe patriarhul Iustin pe dealul de la Văcăreşti, când mănăstirea nu era demolată, când noi
restauraserăm chiliile mănăstirii, după ce dispăruse închisoarea din interiorul ei, şi aveam de gând să
facem acolo Muzeul Naţional Central al Bisericii Ortodoxe Române“, spunea preotul Pârvu. „Atunci am
aflat deschis de la Nicolae Ceauşescu, care a spus: «Veţi avea loc aici şi de facultate, şi de reşedinţă
patriarhală». Atunci patriarhul a spus foarte neted: «Domnule preşedinte, este atâta istorie în Dealul acela
al Patriarhiei pentru neamul românesc, încât nu cred că-şi poate permite nimeni să mute Patriarhia în alt
loc».“ Atunci când Pârvu i-a sugerat că ar fi un moment oportun să accepte Mănăstirea Văcăreşti pentru a
instala acolo Facultatea de Teologie, Iustin Moisescu a insistat că scopul real al sugestiei era să mute
Patriarhia. Ulterior, a cerut audienţă la şeful statului, dar nu a reuşit să fie primit pentru a mai discuta
vreodată problema, spunea preotul.
În toamna lui 1985 a început demolarea Mănăstirii, în ciuda protestelor unor mari intelectuali ai vremii.
Dionisie M. Pippidi, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Şora,
Zoe Dumitrescu Buşulenga şi mulţi alţii au semnat scrisori deschise şi au încercat să salveze
monumentul. „Pe 15 decembrie 1985 totul era pus la pământ“, spunea Alexandru Cebuc, care a plâns
când s-au prăbuşit primele ziduri ale mănăstirii, însă demolarea s-a încheiat abia în 1987.
Memoria colectivă a pus această pierdere pe seama patriarhului Iustin, în vremea căruia au dispărut şi
alte 20 de edificii importante din Bucureşti, precum Mănăstirea Cotroceni (1984), Biserica Albă-Postăvari
(1984) şi, Doamna Oltea (1986), „Sfântul Nicolae“-Jitniţa (1986) şi Biserica „Sfânta Vineri“ Herasca
(1987).
Ridicarea fulgerătoare în rang: cum a devenit Iustin mitropolit Iustin Moisescu a fost, conform teologilor,
cel mai erudit dintre patriarhii României, cu el rivalizând numai actualul patriarh, Daniel. A avut rezultate
excepţionale la şcolile urmate în România şi în străinătate. S-a născut, pe 5 martie 1910, în satul Cândeşti
din Argeş, în familia învăţătorului Ion Moisescu. Mama sa, Maria, casnică, a rămas singură să îngrijească
de cei patru copii – Lucreţia, Elena Maria, Octavian şi Iustin –, după ce tatăl a murit pe frontul Primului
Război Mondial. După absolvirea şcolii primare, Iustin Moisescu a urmat cursurile Seminarului Teologic
pentru orfanii de război. Student conştiincios, a intrat în atenţia patriarhului Miron Cristea, care i-a oferit
şansa unei burse la Atena. La Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, pe care a absolvit-o în 1934,
Iustin Moisescu şi-a luat şi doctoratul (1937), cu o lucrare premiată de Academia de Ştiinţe din Atena.
Între anii 1934 şi 1936, a urmat cursuri de specializare la Colegiul „Saint Basile“ din Strasbourg, după care
a fost profesor la Varşovia.
Legături avantajoase S-a întors în ţară în 1940, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, unde
a continuat să predea, fiind profesor de Noul Testament la Cernăuţi, Suceava şi Bucureşti. În 1952, a fost
scos din învăţământ de regim, însă aşa a început ascensiunea sa fulgerătoare în ierarhia BOR. Cu
sprijinul lui Petre Constantinescu-Iaşi – comunist vechi, devenit un cadru de partid redutabil, care a
deţinut, între 1953 şi 1957, funcţia de ministru al Cultelor –, Iustin Moisescu a lăsat haina de mirean şi a
fost propulsat direct în postul de mitropolit.
31
Simpatiile sale comuniste erau cunoscute, semnalează istoricul Gabriel Catalan, cercetător CNSAS, pe
blogul personal. „Nu a activat în ilegalitate, ci a devenit membru al PMR abia după autodizolvarea
Partidului Naţional Popular, în cadrul căruia a ocupat funcţii importante (preşedinte al organizaţiei
Suceava şi membru al CC al PNP), anterior ocupând funcţii similare în Uniunea Patrioţilor (preşedinte al
organizaţiei Suceava şi vicepreşedinte al regionalei Moldova). În aceste posturi politice a contribuit la
victoria comuniştilor (şi a aliaţilor lor) în campaniile electorale din anii 1946 şi 1948.“
Aşadar, în 1956, după decesul mitropolitului Nicolae Bălan, teologul laic Iustin Moisescu a fost hirotonit
pentru a fi înscăunat mitropolit al Ardealului. După moartea mitropolitului Sebastian Rusan, a fost
mitropolit al Moldovei, funcţie în care a activat din ianuarie 1957 până în iunie 1977. Începând din 1957, a
fost ales deputat, iniţial, de Hârlău-Iaşi. Totodată, a fost membru al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii
Socialiste şi s-a aflat în conducerea Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialis
Iustin Moisescu a fost hirotonit pentru a fi numit în fruntea

Mitropoliei Ardealului; Sursa: „Patriarhul Iustin - Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“ (2019)
Din aproape 10.000 de călugări şi călugăriţe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru
monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Am
fost martorul ocular al acelui dezastru duhovnicesc, văzând călugării şi călugăriţele care au luat drumul
pribegiei într-o jale greu de descris. arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului pentru „Ziarul Lumina“
32
Douăzeci de ani mitropolit
În perioada în care a condus mitropolia Moldovei, Iustin Moisescu a fost martorul decimării corpului
monahal românesc. Chiar în 1959, după numai un an de la înscăunare, a fost dat Decretul 410, care a
redus drastic numărul monahilor din mănăstirile româneşti.
„Din aproape 10.000 de călugări şi călugăriţe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru
monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Am
fost martorul ocular al acelui dezastru duhovnicesc, văzând călugării şi călugăriţele care au luat drumul
pribegiei într-o jale greu de descris. Îndată ce urgia prigonirii s-a atenuat cât de cât, mai ales după
amnistia deţinuţilor politici din anul 1964, mitropolitul Iustin a început să restaureze mănăstirile şi să
reintegreze o serie de călugări în viaţa monahală“, scria arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului
pentru „Ziarul Lumina“.
Apoi, mitropolitul s-a preocupat mai ales de reabilitarea unor lăcaşuri de cult: mai notabil, a restaurat
Catedrala şi Centrul Mitropolitan din Iaşi, cu ajutorul arhitectului George Matei Cantacuzino, fost deţinut la
Canal şi tras pe linie moartă la Bucureşti.
„Patriarhul Iustin Moisescu spunea adesea că are impresia că «se schimbă politica statului faţă de culte»“
FOTO: Patriarhul Iustin şi mitropolitul Teoctist (succesorul său în scaunul patriarhal) au fost amici vechi;
Sursa: „Patriarhul Iustin - Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“ (2019)
Arhiepiscopul Calinic povesteşte şi despre perioada în care Iustin Moisescu a fost vizat pentru postul de
patriarh. „În vizorul conducerii de stat era, cu precădere, Mitropolitul Antonie de la Sibiu. Se făceau
presiuni pentru el. Era un candidat de performanţă. Era şi pregătit. Avea şi talent scriitoricesc, chiar dacă
unii îi mai trăgeau câte o tunsură cu sapa.“ Pe de altă parte, explica arhiepiscopul, Iustin Moisescu nu se
arăta tocmai entuziast să părăsească Iaşii. „Deseori repeta, cu regrete pentru plecare şi fără bucurie de
avansare: «Mda! Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân. N-are rost să mai
iau lucrurile de la capăt. Aici am pus totul la punct!».“
Pe 12 iunie 1977, a fost înştiinţat de mitropolitul Teoctist că a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. O săptămână mai târziu a fost
înscăunat, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Ceremonia de la Patriarhie a avut loc după ce, pe 18
iunie, a primit Decretul Prezidenţial, prin care era recunoscut patriarh al BOR. Au fost prezenţi membrii
Sfântului Sinod, dar şi, printre alţii, Ştefan Voitec şi Emil Bobu, vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat,
primarul Bucureştiului Ion Dincă şi Ion Roşianu, preşedintele Departamentului Cultelor. Cu acesta din
urmă, cu care era forţat să colaboreze, patriarhul Iustin Moisescu a avut nenumărate conflicte.
Preocupat în special de editarea colecţiilor „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ şi „Arta creştină în România“, dar
şi a altor volume şi reviste teologice, s-a lovit adesea de piedicile Departamentului Cultelor. În „Caietele
CNSAS“, nr. 4, din 2009, istoricul Adrian Nicolae Petcu reda o sinteză din 20 august 1979, întocmită de
Securitate, care relevă sursa tensiunilor dintre Roşianu şi patriarh. „În timp ce conducerea
Departamentului Cultelor îi reproşa patriarhului că nu a întreprins măsuri concrete pentru crearea unei
parohii în Suedia, acesta, revoltat, a respins acuzaţia şi a criticat el vehement Departamentul Cultelor pe
motiv că nu este la curent cu acţiunile externe ale Bisericii Ortodoxe Române. În momentul când
33
conducerea Departamentului Cultelor a anunţat că, pentru anul de învăţământ 1979/1980, la Institutele de
teologie locurile s-au redus cu o sută şi, după ce s-a consultat cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului,
[patriarhul, n.n.] a adus din nou critici deschise conducerii Departamentului cultelor care a dispus singură
această măsură. (...) Patriarhul Iustin Moi-sescu s-a manifestat nemulţumit şi din cauza faptului că
Departamentul Cultelor i-a redus planul editorial în proporţie de 90%, iar tirajele la unele tipărituri de la
10.000 ex. la circa 3.000-3.500 ex. (...) În cercul său intim, însuşi patriarhul se manifestă nemulţumit şi
«se plânge» că Departamentul Cultelor, conducerea sa, nu colaborează cu el, nu se consultă şi nu
discută problemele înainte ca ele să fie puse în dezbaterea Sinodului. Pornind de la toate aspectele
menţionate, patriarhul Iustin Moisescu spunea adesea că are impresia că «se schimbă politica statului
faţă de culte»“, se arăta în document.
Patriarhul Iustin Moisescu a întreprins, însă, zeci de vizite în străinătate, la congrese şi întruniri
panortodoxe şi ecumenice – în India, Elveţia, Franţa, URSS, Turcia, Grecia, Marea Britanie, RFG, SUA,
Iugoslavia, Suedia, Kenya. A decedat pe 31 iulie 1986, din cauza unor afecţiuni la rinichi, şi a fost
înmormântat la Catedrala Patriarhală. Autor Alexandra Șerban. Sursa
https://adevarul.ro/cultura/istorie/portret-pacatele-patriarhului-iustin-moisescu-epoca-marilor-demolari-nu-
salvat-manastirea-vacaresti-
1_5fb8fb0a5163ec42711a49d5/index.html?utm_source=ziarecom&utm_medium=https://adevarul.ro/cultur
a/isto
Spectaculoasa viaţă a lui Ionică Dinicu, lăutarul care a cântat la inaugurarea Turnului
Eiffel
34
Ionică Dinicu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari ai secolului XIX, care a reprezentat România la
Expoziţia Universală de la Paris, în 1889, şi a ajuns să concerteze chiar şi la Curtea ţarului Alexandru al
III-lea.
Înainte ca marele violonist Grigoraş Dinicu să devină o legendă a muzicii lăutăreşti, Ionică Dinicu, tatăl
său, a fost unul dintre cei mai apreciaţi compozitori şi violonişti, care a făcut parte dintr-un taraf ce a ajuns
să cânte chiar şi la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, şi, ulterior, la Curtea ţarului Alexandru al III-
lea.
Născut la Ştefăneşti-Argeş, în 1854, Ionică Dinu a luat numele cărturarului Dinicu Golescu. Acesta a fost
un fel de omagiu pentru cel care a creat, la Goleşti, prima şcoală de lăutari, alături de prima şcoală în
limba română, din sudul ţării. De atunci, elevilor care intrau pe uşa şcolii de lăutari li s-a spus „ai lui
Dinicu“ şi unii şi-au însuşit acest nume.
„La Goleşti, acolo unde a funcţionat prima şcoală cu predare în română din sudul ţării, Dinicu Golescu a
creat şi o şcoală de muzică pentru 12 copii de romi şi a adus un profesor de la Sibiu. Apoi, aceştia au
ajuns la Bucureşti şi li s-a spus «ai lui Dinicu». Copiii formaţi la Goleşti au ajuns lăutari apreciaţi în
Capitală“, explică Lavinia Năstase, directoarea Centrului Cultural Ştefăneşti.
Cum au cântat lăutarii români Marseilleza pe întuneric
În familia Dinicu, tradiţia lăutăriei e veche. Ionică a fost urmaşul acelora care au învăţat lăutăria la şcoala
din Goleşti şi a manifestat din copilărie talent pentru muzică. Nu a durat mult timp până când a ajuns un
lăutar foarte căutat la Bucureşti.
Taraful lui Ionică Dinicu
35
Ionică Dinicu s-a căsătorit cu fata lui Angheluş Dinicu, un naist foarte apreciat din Argeş şi autorul celebrei
melodii „Ciocârlia“. De altfel, în 1889, la câteva luni după naşterea fiului său, Grigoraş, Ionică şi Angheluş
Dinicu au întreprins un răsunător turneu artistic în Franţa, cu ocazia inaugurării Expoziţiei Universale din
Paris şi a Turnului Eiffel. Au uimit publicul parizian şi miile de vizitatori din toate colţurile lumii prin
interpretarea capodoperei „Ciocârlia“ şi a numeroase alte melodii tradiţionale româneşti şi lăutăreşti. Astfel
că nu a fost de mirare că „Ciocârlia“ a devenit rapid imnul pavilionului României la Expoziţia Universală de
la Paris.
„Taraful lui Ionică, ce l-a avut în componenţă şi pe Angheluş Dinicu, a concertat nu mai puţin de şase luni
la Paris. În prima seară, când trebuia să se inaugureze Expoziţia Universală de la Paris, s-a oprit lumina.
Instrumentiştii de la Opéra Garnier, care aveau partituri, nu au mai putut cânta fără lumină. Numai că, la
un moment dat, s-a auzit o vioară în întuneric şi taraful lui Ionică Dinu a cântat Marseilleza. A doua zi,
taraful din România era premiat de către statul francez. Taraful condus de Ionică Dinicu s-a bucurat de
mare succes şi în următoarele săptămâni în Capitala Franţei“, povesteşte Lavinia Năstase.
Turnee în toată Europa După succesul deosebit repurtat la Paris şi încurajat de primirile călduroase din
străinătate, Ionică Dinicu şi-a format un taraf cu care a tot plecat în turnee peste hotare. Prima dată a fost
în Elveţia, la Zürich, în 1893, iar apoi, în Rusia. Ionică Dinicu a susţinut numeroase concerte în Rusia
ţaristă, alături de Sava Pădureanu, un alt num mare al lăutăriei. A cântat pentru ţarul Alexandru al III-lea
în lunile de dinainte ca acesta să se stingă din viaţă – ţarul a murit în 1894 –, bucurându-se de aprecieri
unanime. Începând cu 1 august 1898, Ionică Dinicu a cântat la restaurantele Enescu şi Andreescu din
Bucureşti.
Lăutarul a compus numeroase jocuri şi cântece populare, unele fiind aranjate pentru pian de profesorul
Iulius Wiest, fiul violonistului Ludwing Anton Wiest, şi publicate de către editorul Constantin Gebauer, sub
titlul „Trei naţionale“ („Hora nouă regală“, „Hora crângului“, „Hora spaniolă“). După aceea, a compus un
brâu pentru pian, „Paleaşca“, şi „Hora ruginită“, ambele apărând în colecţia „Hore şi danţuri naţionale“ la
acelaşi editor, iar „Hora ţărănească“ a fost aranjată pentru vioară şi pian de Gheorghe A. Dinicu şi
publicată în „Caietul II“ din Dinicu-Album. În 1907, a compus romanţa „Nu voi spune a mea durere“, ce se
oferea ca premiu de către Revista Muzicală şi Teatrală cititorilor cei mai fideli.
Ionică Dinicu s-a stins din viaţă pe 19 februarie 1929, în Bucureşti, la vârsta de 75 de ani, fiind îngropat la
Cimitirul Pătrunjel – azi, Reînvierea – din cartierul Colentina. Din 2018, Centrul Cultural Ştefăneşti
organizează în fiecare an, în memoria marelui violonist, Festivalul Concurs de Muzică Lăutărească şi
Instrumentişti „Ionică Dinu“.
Legendarul violonist Grigoraş Dinicu, apreciat de Marlene Dietrich
Grigoraş Dinicu i-a călcat pe urme tatălui său, impunându-se printr-o manieră cu totul deosebită de
interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi
prin tehnica instrumentală de excepţie. Grigoraş Dinicu este cunoscut pe tot Globul, în special pentru
compoziţia sa din 1906, „Hora staccato“.
Alte compoziţii cunoscute ale sale sunt: „Hora mărţişorului“, „Ceasornicul“, „Căruţa poştei“ şi „Hora
spiccato“ – cunoscută mai bine cu titlul „Hora Furtuna“. Marele violonist Jascha Heifetz a declarat despre
36
Grigoraş Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat în viaţa sa. „Cine ascultă vioara lui
Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica“, spunea şi Alexandru Vlahuţă.
La un moment dat, politicianul Victor Filotti l-a luat pe Grigoraş Dinicu la Budapesta, prezentându-l lui
Rácz Laci, cel mai faimos lăutar al Ungariei, supranumit „Prinţul lăutarilor“. Iar după ce l-a ascultat pe
violonistul român, Laci a declarat: „Dacă eu sunt «Prinţul lăutarilor», românul ăsta pare să fie un adevărat
rege al lor“.
Grigoraş Dinicu a cântat ulterior la Londra, Paris şi New York, fiind apreciat de personalităţi faimoase,
precum Marlene Dietrich şi Yehudi Menuhin. Celebrul violonist s-a stins din viaţă pe 28 martie 1949, în
Bucureşti. A fost înhumat tot la Cimitirul Pătrunjel, aproape de tatăl său. Autor Denis Grigorescu. Sursa
https://adevarul.ro/locale/pitesti/spectaculoasa-viata-ionica-dinicu-lautarul-cantat-inaugurareaturnului-
eiffel-1_5fb6b4e75163ec427108b490/index.html
INTERVIU Speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat, despre călătoria în

Antarctica, pe urmele lui Racoviţă. „Mari şanse ca acest tărâm să fie nimicit“
Cristian Lascu şi Helmut Ignat
Speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat povestesc despre călătoria lor în Antarctica, din 2012,
care a stat la baza cărţii-album „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Emil Racoviţă“, şi explică de
ce unele state deja au ridicat pretenţii pentru a primit părţi din tărâmul de gheaţă, al cărui tratat de
protecţie va expira în 2048.
37
În februarie 2012, nava de croazieră Plancius, ticsită de turişti din toate colţurile lumii, îşi făcea cursa
obişnuită, deplasându-se printre gheţarii din Antarctica. Aceasta era, însă, o călătorie specială, la bord
aflându-se şi un grup de români, printre ei, speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat. În timp ce
turiştii se bucurau de imensele întinderi de alb, românii se aflau într-o expediţie prin care îi aduceau un
omagiu marelui savant şi explorator Emil Racoviţă. La un secol distanţă, aceştia au refăcut traseul
cercetătorului, realizând documentarul „Exploratorul“, regizat de Xantus Gabor şi Titus Muntean şi produs
de Fundaţia Arte Vizuale. Opt ani mai târziu, Cristian Lascu şi Helmut Ignat – care a participat la expediţie
ca fotograf independent – au publicat o carte-album: „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Emil
Racoviţă“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, autorii povestesc despre minunata călătorie la
capătul sudic al Pământului, despre nopţile călduţe, la -17 grade, despre liniştea întinderii glaciare şi, nu
în ultimul rând, despre marele Emil Racoviţă.
„Weekend Adevărul“: Când aţi plecat către Antarctica şi cât timp aţi petrecut acolo?
Cristian Lascu: Am plecat în 2012, la începutul lunii februarie, şi am revenit imediat după Mărţişor. Deci
am stat aproape o lună, din care jumătate în Peninsula Antarctică şi pe continentul antarctic, restul – în
Ţara de Foc şi Ushuaia.
Fiind vorba de o călătorie de câteva săptămâni, bănuiesc că n-a fost tocmai confortabilă. Cum vi s-
a părut?
Cristian Lascu: Călătoria a fost lungă, dar relativ confortabilă. Excepţia au fost cele două zile de traversare
a Pasajului Drake, unde, navigând printre cele două oceane, Pacific şi Atlantic, vasul a fost scuturat de
valuri mari, uneori atât de înalte încât hublourile dispăreau sub apă. Cei mai mulţi au suferit de rău de
mare. Eu am suportat destul de bine, îmi permiteam chiar să merg la masă, la care unii au renunţat,
preferând să rămână întinşi în cabine. Doctorul se ocupa de cazurile mai grave.
Mi se pare că Emil Racoviţă a primit prea puţin. Înţeleg de la Cristi că există undeva nişte insule obscure
botezate cu numele lui, dar eu totuşi aş propune ca autorităţile române să facă ceva pentru ca o
formaţiune antarctică mai consistentă să fie botezată internaţional „Emil Racoviţă“. Centenarul ar fi fost un
bun prilej. - Helmut Ignat, fotograf
Aţi refăcut, aproximativ, traseul lui Racoviţă. Să punem în oglindă expediţia dumneavoastră cu cea
a echipajului de pe Belgica, din vara anului 1987.
Cristian Lascu: Nava de croazieră Plancius a parcurs un itinerar care s-a suprapus parţial cu traseul
corabiei Belgica. Am străbătut o parte din cei 170 de kilometri ai strâmtorii de Gerlache, am trecut pe
lângă opririle ei făcute în dreptul Ţării lui Graham şi Ţării lui Alexandru. Pe 28 februarie, Belgica a atins 70
de grade latitudine sudică, în timp ce noi am ajuns pe sol antarctic la 64 de grade, pe 21 februarie: la
Sturm Cove, după cum consemnează diploma-certificat pe care fiecare am primit-o de la căpitanul
Evghenii. Printre staţiile în care Belgica a făcut observaţii ştiinţifice a fost Insula Cobălcescu, unde am
avut bucuria să ajungem printr-o evadare din traseul planificat.
38
Pe lângă Insula Cobălcescu, aţi ajuns şi în Ţara de Foc, ambele regăsindu-se şi pe traseul lui
Racoviţă.
Cristian Lascu: În Ţara de Foc a stat puţin, în aşteptarea corabiei Belgica. Acolo a făcut observaţii şi
colectare de floră şi faună, dar, din păcate, acel material a fost ronţăit de şoareci. Însemnările sale
antropologice prilejuite de întâlnirea cu populaţia locală ona sunt foarte valoroase. Cât despre Insula
Cobălcescu, pare să fie la fel. Aceleaşi valuri lovind stâncile granitice şi urmaşii placizi ai pinguinilor şi
focilor care au văzut prima dată oameni pe acolo.
Helmut Ignat: Insula Cobălcescu este doar o stâncă, cu trei cocoaşe, de câteva sute de metri. Mi se pare
că Emil Racoviţă a primit prea puţin. Înţeleg de la Cristi că există undeva nişte insule obscure botezate cu
numele lui, dar eu totuşi aş propune ca autorităţile române să facă ceva pentru ca o formaţiune antarctică
mai consistentă să fie botezată internaţional „Emil Racoviţă“. Centenarul ar fi fost un bun prilej. Sunt ceva
nume banale prin zonă – cum ar fi insula Two Hummock, care e aproape de Cobălcescu – a căror
schimbare nu ar afecta orgoliul naţional al nimănui.
Vremea a fost neobişnuit de frumoasă şi, uneori, la amiază, erau câteva grade peste zero, aşa că puteam
sta în tricou cu mânecă scurtă. Asta nu se prea întâmpla cu câţiva ani în urmă. Într-o noapte, au fost doar
minus 17 grade şi am dormit sub cerul liber, fără cort, doar cu rolă şi sac de dormit. - Cristian Lascu,
speolog
39
Frumuseţea peisajului glacial
Ce momente au rămas cu dumneavoastră din toată această aventură?
Cristian Lascu: Cel mai mult m-a impresionat imensitatea pustie a mării presărată cu aisberguri, verdele
de cristal al apei glaciale, cerul cu nori schimbători, iluminaţi uneori de doi sori, unul real şi unul reflectat.
În contrast uimitor cu această austeritate, m-a surprins abundenţa de viaţă, în apă, pe uscat şi în văzduh.
Corul gălăgios al coloniilor de pinguini şi salturile lor când mergeau la pescuit, mârâitul arţăgos al focilor,
gheizerele şuierătoare ale respiraţiei balenelor.
Helmut Ignat: Pe mine, liniştea, în general, şi în special cea dintr-o tură cu caiacul, pe suprafaţa unei ape
atât de limpezi încât se vedeau în detaliu formele de pe fund – la mulţi metri adâncime. Atunci când nu
vorbea un italian, care tăcea foarte rar, se auzeau numai picăturile de apă care cădeau din padelă şi câte
un „tunet“ îndepărtat – de fapt, bucăţi mari de gheaţă rupându-se din banchiză.
A fost greu să faceţi fotografii acolo?
Cristian Lascu: Peisajul măreţ şi abundenţa de vieţuitoare oferă minunate oportunităţi. Este remarcabilă
toleranţa multor specii, care te lasă să te apropii până la câţiva paşi de ele, cum ar fi pinguinii şi chiar
focile. Orcile şi balenele sunt trofee dificile. Din păcate, am beneficiat de timp prea frumos, cu soare fără
nori, deci o lumină prozaică, turistică. Regulamentul navei ne ţinea la bord până la 10.00 dimineaţa şi
după ora 17.00. Din mersul navei sau al bărcilor zodiac se puteau surprinde instantanee reuşite. Helmut
Ignat: Dacă tot vorbim de fotografii, doresc să atrag atenţia asupra faptului că se vorbeşte aproape
exclusiv despre fotografiile din Antarctica. Este o mică nedreptate, pentru că albumul alternează
fotografiile marilor întinderi albe antarctice cu cele din mai micile spaţii închise şi întunecoase ale
peşterilor, cel puţin la fel de interesante – şi, oricum, mai greu de obţinut, în lipsa luminii naturale.
Helmut Ignat: Dacă tot vorbim de fotografii, doresc să atrag atenţia asupra faptului că se vorbeşte
aproape exclusiv despre fotografiile din Antarctica. Este o mică nedreptate, pentru că albumul alternează
fotografiile marilor întinderi albe antarctice cu cele din mai micile spaţii închise şi întunecoase ale
peşterilor, cel puţin la fel de interesante – şi, oricum, mai greu de obţinut, în lipsa luminii naturale.
40
Efectele vizibile ale încălzirii globale
În expediţia pe care aţi întreprins-o nu v-aţi putut face propriul program, ci a trebuit să staţi alături
de turişti. De ce?
Cristian Lascu: În Antarctica ajung în fiecare an două-trei mii de cercetători şi de zece ori mai mulţi
turişti. Cercetătorii stau în staţiuni de cercetare, majoritatea temporare şi câteva permanente. Turiştii vin
numai vara, aduşi de obicei de nave de croazieră, tot mai confortabile şi mai sigure. Costul unei călătorii
de acest fel e mare – câteva mii de euro – dar, totuşi, accesibil. Bugetul documentarului „Exploratorul“,
realizat de Fundaţia de Arte Vizuale, nu permitea închirierea unei nave mici sau a unui iacht, care ar fi
oferit multă autonomie, dar confort mult mai mic şi preţ mai mare.
Se vorbeşte despre încălzirea globală. Se văd efectele cu ochiul liber acolo?
Cristian Lascu: Vremea a fost neobişnuit de frumoasă şi, uneori, la amiază, erau câteva grade peste
zero, aşa că puteam sta în tricou cu mânecă scurtă. Asta nu se prea întâmpla cu câţiva ani în urmă. Într-o
noapte, au fost doar minus 17 grade şi am dormit sub cerul liber, fără cort, doar cu rolă şi sac de dormit.
Dar efecte majore, comparabile cu regresul gheţii în Arctica, nu s-au observat. Am văzut un atlas cu
fotografii făcute de echipajul Belgica – acele locuri nu s-au modificat prea mult. Totuşi, mult mai la sud, în
ultimii ani, s-a desprins o imensă masă de gheaţă din shelf-ul Ross (n.r. – banchiză, cel mai mare bloc de
gheaţă din Antarctica).
Fără raţiune, Antarctica va fi în pericol În 2048 va expira Tratatul Antarcticii.
Ce credeţi că se va întâmpla atunci cu acest tărâm?
Cristian Lascu: Mi-e teamăsă mă gândesc. Există mari şanse ca acest tărâm, tot ce ne-a mai rămas din
paradisul planetar dinainte de apariţia omului, să fie nimicit. Antarctica conţine resurse minerale
importante, zăcăminte de metale şi hidrocarburi, dar şi imensele rezerve de proteine, mai ales crilul
antarctic, miliardele de crustacei cu care se hrănesc şi focile, şi peştii, şi balenele. Staţiunile de cercetare
de azi, peste 60 la număr, reprezintă şi avanposturi tactice ale unui posibil viitor imperialism antarctic, cu
scopuri economice şi chiar politico-militare.
Există ţări care şi-au anunţat deja dorinţa de a lua părţi din ea?
Cristian Lascu: Da, sunt ţări care revendică încă de pe acum hălci din acest continent. De exemplu,
Argentina vrea 40%, Australia, cam tot atât. Dar momentul adevărului va fi când vor veni la împărţeală
marile puteri antarctice, Statele Unite ale Americii, Rusia şi China. Cum tot ele sunt şi marii competitori
globali între care vedem cum ameninţările iau locul raţiunii, viitorul Antarcticii va fi în pericol.
„Veţi găsi cu greu un cercetător-explorator atât de temerar şi multilateral ca Racoviţă“
41
Racoviţă, croitor;
Sursa: Volumul „Din Antarctica la Scărişoara. Pe urmele lui Racoviţă”
Cât de important a fost rolul lui Racoviţă în expediţia făcută cu nava Belgica?
Cristian Lascu: În afară de mateloţi şi personal navigant, pe Belgica erau doar şase cercetători cu
misiune precisă. Polonezul Arktowski era geolog, Dobrovolski era meteorolog, belgianul Danco făcea
măsurători geofizice, Lecointe – topograf, Cook – antropolog şi fotograf. Misiunea de biolog, poate cea
mai importantă, i-a fost încredinţată lui Racoviţă. El s-a dovedit la înălţime.
Ce metode şi ustensile foloseau cercetătorii?
Cristian Lascu: Astăzi ne par cam rudimentare, dar erau cele folosite pe atunci. Racoviţă utiliza diferite
tripuri de filee pentru capturarea faunei marine, dar şi alte unelte de pescuit. Puşca lui bubuia deseori şi
mulţi pinguini şi foci au ajuns la bucătărie, după ce treceau prin laboratorul maestrului. Acolo avea
instrumente delicate pentru disecţii, microscop, reactivi pentru prepararea şi conservarea probelor.
Borcanele şi instrumentele de sticlă erau fixate pe rafturi astfel încât să reziste la furtuni. Pentru a studia
comportamentul balenelor, Racoviţă a folosit aparatul fotografic. Monografia lui despre balene, una dintre
42
primele din lume, a fost ilustrată cu fotografiile sale.
De unde a venit ideea de a face această carte?
Cristian Lascu: A fost ideea lui Helmut. Eu am fost mult timp reticent, sunt acum multe filme şi poze cu
Antarctica. Am început să scriu agale, m-am oprit, am reluat, m-am oprit din nou. Au trecut ani. Dar anul
trecut mi-am dat seama că 2020 e special, căci sunt o sută de ani de când marele savant Racoviţă a
întemeiat la Cluj primul institut de speologie din lume. Institut la care am fost şi eu mulţi ani cercetător.
Racoviţă a fost un pionier în cercetarea biologică a trei medii de viaţă deosebite şi dificile: antarctic, marin
şi speleal. Veţi găsi cu greu în ştiinţa mondială un cercetător-explorator atât de temerar şi multilateral. Din
acel moment am devenit susţinător al proiectului lui Helmut. Am contribuit cu imagini de peşteră şi cu un
text în care am vorbit şi despre Racoviţă-speolog. A ieşit o hibridizare cam năstruşnică, dar care sper să
placă.
Helmut Ignat: Ideea nu e mare lucru. Am mai contribuit şi eu cu câte ceva, dar autorul principal este, fără
îndoială, Cristi. O bună vreme m-am împotrivit combinaţiei Antarctica-Scărişoara, dar am sfârşit prin a fi
convins că lucrarea este mult mai bogată şi mai interesantă în această formulă decât ar fi fost doar în
varianta simplă – Antarctica
Ce fel de reacţii aţi primit, până acum, din partea celor care au ajuns în posesia cărţii?
Cristian Lascu: Pozitive. Cele negative nu au ajuns la mine.
Helmut Ignat: Eu am auzit că „fotografiile puteau fi mai bune“, lucru cu care sunt de acord, în ceea ce le
priveşte pe cele antarctice. Dar nici nu ne puteam întoarce acolo prea curând şi nici să prelungim selecţia
şi variantele la nesfârşit. Am învăţat de la Cristi că de multe ori „mai binele este duşmanul binelui“.
43
Cristian Lascu stă uneori

şi pe loc, acasă, în curte
Aţi fost în tot soiul de locuri din lume. Ce expediţie v-a marcat cel mai mult?
Cristian Lascu: Expediţia de peste o lună şi jumătate prin Vestul Sălbatic american m-a marcat mult. A
fost prima mea ieşire în Occident, că până în 1990 nu am primit paşaport – aveam dosar prost. Am văzut
marile minuni ale continentului, dar şi câteva dintre cele mai mari peşteri ale lumii. Cercetarea peşterilor
submarine din Bermuda a fost o extraordinară experienţă subacvatică, una care mi-a pus la grea
încercare experienţa de cave diver (n.r.– scufundător în peşteri). În 2014, am fost într-un loc sălbatic din
Sahara, cu grote pictate de neoliticii contemporani cu Cucuteniul nostru (n.r. – una dintre cele mai vechi
civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului), pe vremea în
care în locul deşertului erau râuri şi lacuri, milioane de animale şi triburi de oameni fericiţi. Acum nisipurile
au acoperit totul. Dar cronica acelor timpuri se află pe pereţii peşterilor. O lecţie despre cum clima poate
transforma un continent şi o lume mai repede decât am crede. Şi pentru dumneavoastră, domnule Ignat?
Helmut Ignat: Masai Mara (n.r. – rezervaţie naturală din sud-vestul Keniei). Cazare în corturi „de lux“, dar
totuşi într-o tabără neîngrădită, păzită doar de un maasai înarmat cu o bâtă – rungu – şi o suliţă. Nu ştiu în
ce consta paza, pentru că noaptea auzeam hipopotamii cum pasc pe lângă cortul din pânză, uneori
atingând-o… Dimineaţa, paznicul Barsaloi era numai un zâmbet: „Yes, hippo!“ (n.r. – „Da, hipoptami!“).
Vânătoarea leilor sau gheparzilor, disperarea şi apoi resemnarea victimelor sunt de neuitat. Dar cel mai
impresionant moment a fost atunci când, aproape pe nesimţite, sute de mii de antilope gnu, împrăştiate în
savană, s-au transformat în şiruri nesfârşite care înaintau spre Mara, pentru marele spectacol al naturii –
periculoasa şi inevitabila traversare a râului străjuit de crocodili.
Deseori merg la Casa Liliecilor, o cabană speologică a clubului meu GESS (n.r. – Grupul de Explorări
Subacvatice şi Speologice). E un loc magic, înconjurat de privelişti minunate către Munţii Mehedinţi şi
44
Cernei şi de peşteri maiestuoase şi prietenoase. - Cristian Lascu, speolog
Nişte locuri magice
Cu ce vă ocupaţi timpul când nu sunteţi la job?
Cristian Lascu: Sunt iubitor de natură, de linişte. De 21 de ani mi-am lăsat apartamentul din Bucureşti şi
stau într-un sat din Bărăgan. Curtea mea are cam 10.000 de metri pătraţi şi a devenit un fel de pădure, cu
câteva poieniţe, unde cresc trandafiri şi alte flori, unde ai surprize – cum este căsuţa de lut cu acoperiş de
stuf, pictată Cucuteni. E un mic muzeu de Neolitic. În casă ascult muzicile mele preferate în condiţii de
audiţie bună, dar ador să ascult uneori plăci pe bătrânul gramofon cu piese vechi de o sută de ani, o
muzică pe nedrept uitată. Deseori merg la Casa Liliecilor, o cabană speologică a clubului meu GESS (n.r.
– Grupul de Explorări Subacvatice şi Speologice). E un loc magic, înconjurat de privelişti minunate către
Munţii Mehedinţi şi Cernei şi de peşteri maiestuoase şi prietenoase. Anul ăsta am fost de vreo cinci ori
acolo.
Helmut Ignat: Obligaţiile de serviciu mă ţin mai mult pe lângă casă. Aşa s-a născut proiectul Parcul
Natural Văcăreşti, o „deltă“ mult mai mică decât cea adevărată – a Dunării, desigur –, dar şi mult mai
accesibilă. Aşa am redescoperit Bucureştiul, oraşul natal, pe care nu-l mai „vedeam“ pentru că îmi era
prea familiar. Pentru un articol în „National Geographic“, mi-am propus să-l văd cu un ochi curios, de
„străin“. Articolul a apărut în septembrie, după un an şi jumătate de muncă. N-a fost chiar muncă, dar nu
ştiu cum să-i spun altfel. Eu prezint „scena“ – oraşul în diferite ipostaze, prea puţine, din păcate –, iar
Domnica Macri a scris despre nişte oameni excepţionali care fac lucruri excepţionale pentru oraş şi
locuitori. Menţionez că nu este vorba despre primari.
Premiat internaţional
Cristian Lascu a lucrat ca geolog prospector, apoi ca cercetător la Institutul de Speologie „Emil
Racoviţă“.
A făcut mai multe descoperiri, cea mai importantă fiind Peştera Movile din Dobrogea.
Timp de 12 ani, a fost redactor-şef al revistei „National Geographic România“.
A primit Premiul Academiei Române pentru cartea „Peşteri scufundate“ (1987), dar şi mai multe premii
internaţionale în domeniu, precum Premiul GEF – Erou al Mării Negre şi Premiul UNESCO pentru
45
jurnalism de ştiinţă.
Fotograf pentru „National Geographic“
Helmut Ignat este fotograf, din 2009, pentru revistele „National Geographic România“ şi „Traveler“,
pentru care a realizat articole pe subiecte internaţionale –Antarctica, Thailanda, Veneţia, Singapore, Malta
–, dar şi locale – Delta Dunării, Parcul Natural Văcăreşti, Viscri. Ulterior, a avut şi expoziţii personale cu
fotografii din aceste locaţii.
A publicat, de asemenea, şi albumul „Cântecul lebedei mute“. Autor Dana Mischie. Sursa
https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-speologul-cristian-lascu-fotograful-helmut-ignatdespre-calatoria-
antarctica-urmele-racovita--mari-sanse-taram-nimicit-1_5fb77fe95163ec4271110e5b/index.html
Ce s-a întâmplat cu copiii dictatorilor după ce aceştia au murit?
Aşchia nu a sărit departe de trunchi în cazul unora dintre cele mai puternice – şi mai de temut – familii din
lume. În unele cazuri, urmaşii dictatorilor au ălcat pe urmele părinţilor, în altele au clacat din cauza
presiunii majore la care au fost supuşi.
46
Moştenitorii unor lideri de temut din întreaga lume au avut un exemplu negativ în tatăl lor, care era un
conducător despotic, însă nu toţi au călcat pe urmele părintelui tiranic. Unii şi-au dorit să se îndepărteze
cât mai mult de sistemul dictatorial impus de capul familiei lor, iar alţii au ajuns chiar să-l depăşească în
ticăloşii şi cruzimi pe primul om în stat. Iar unii dintre ei au reuşit să-şi refacă viaţa într-un colţ de lume,
departe de influenţa distrugătoare în care crescuseră şi se formaseră.
Au avut cu toţii un exemplu negativ în tatăl lor, care era un conducător despotic, însă nu toţi i-au călcat pe
urme părintelui tiranic. Unii şi-au dorit să se îndepărteze cât mai mult de sistemul dictatorial impus de
capul familiei lor, iar alţii au ajuns chiar să-l depăşească în ticăloşii şi cruzimi pe primul om în statul lor.
Nu au avut o copilărie uşoară. Şi nici una care să le fi oferit amintiri frumoase pentru toată viaţa. Au asistat
adesea la momente tensionate în familie sau societate, dacă nu chiar sângeroase, şi au fost nevoiţi să
înveţe ce înseamnă disciplina şi obedienţa de la tatăl lor, care era nu numai capul familiei, ci şi liderul
politic pe care-l urmau mulţi şi de care se temeau poate la fel de mulţi.
Uday Hussein l-a întrecut pe Saddam la cruzime
Uday a fost primul fiu al lui Saddam Hussein, conceput cu prima sa soţie, Sajida Talfah, şi cel care avea
să moştenească întregul imperiu construit de dictator. Dar neprevăzutul a apărut în 1988, când Uday şi-a
pierdut dreptul de a-i lua locul tatălui, din cauza unei crime comise la o petrecere – l-a omorât pe valetul şi
pe degustătorul personal al lui Saddam, Kamel Hana Gegeo.
Pierzându-şi funcţia de conducător suprem – pe care ar fi moştenit-o de la tatăl său – Uday şi-a căutat
micile lui răzbunări. În calitate de preşedinte al Comitetului Olimpic Irakian şi al Asociaţiei de Fotbal
Irakian, Uday le aplica pedepse fizice aspre atleţilor care nu câştigau competiţiile. De asemenea, obişnuia
să răpească tinere irakiene pentru a le schingiui. A fost prins şi lichidat de americani în 2003.
Fiul cel mare a lui Fidel Castro s-a sinucis
În ianuarie 2018, presa internaţională anunţa că fiul cel mare al lui Fidel Castro, Fidel Ángel Castro Díaz-
Balart, alintat Fidelito, s-a sinucis. Conform celor declarate de familia sa, acesta suferea din cauza
depresiei de când se ştia şi lucrurile au luat o turnură şi mai întunecată decât până atunci după ce l-a
pierdut pe tatăl lui, în noiembrie 2016.
Părinţii lui Fidelito au divorţat când el era mic, motiv pentru care acesta a ajuns să-şi petreacă primii ani
din viaţă în Statele Unite, cu mama lui. Când s-a dus să-şi viziteze tatăl în Mexic, Castro a refuzat să-l mai
trimită înapoi la mama lui, în SUA, şi l-a ţinut pe lângă el, învăţându-l jocurile murdare ale politicii.
În primă instanţă, Fidelito a sprijinit mişcarea revoluţionară iniţiată de tatăl lui, însă, în ultimii lui ani de
viaţă se distanţase simţitor de ea. Într-un final, şi-a pus capăt zilelor.
Edda Mussolini s-a măritat cu rivalul tatălui ei
Edda a fost cea mai mare fiică a dictatorului italian Benito Mussolini. S-a măritat cu ministrul de Externe
Galeazzo Ciano, care a fost, într-un final, judecat şi executat pentru trădare, în 1944, după care a reuşit
să fugă în Elveţia, de unde oferea informaţii secrete despre regimul dictatorial al tatălui ei. Când s-a întors
în Italia, în 1945, a fost arestată imediat şi condamnată la doi ani după gratii. Câţiva ani buni mai târziu, a
publicat o autobiografie, La mia vita, în 1975, după care a murit în Roma, 20 de ani mai târziu.
47
Lana Peters, fiica lui Stalin, a fugit în SUA
Svetlana Alliluyeva, care şi-a schimbat numele în Lana Peters, a fost fiica cea mică a lui Josef Stalin. La
numai şase ani, mama ei s-a sinucis, lăsând-o pe biata fetiţă în seama fraţilor ei şi a tatălui dictator. Spre
deosebire de fraţii ei, Lana a avut parte de un destin mai norocos.
Jacob, unul dintre fraţi, dispăruse într-un lagăr de concentrare nazist, iar altul a murit, la 40 de ani, din
cauza alcoolismului. Lana a reuşit să iasă din URSS în 1967 şi s-a apucat să scrie cărţi în exil, două
dintre volumele ei devenind best sellers. Peters a fost căsătorită de trei ori şi a avut trei copii. S-a stins din
viaţă din cauza cancerului, la 85 de ani. Sursa https://adevarul.ro/cultura/istorie/ce-s-a-intamplat-copiii-
dictatorilor-muritu-1_5fb4d76d5163ec4271fc5253/index.html
PORTRET: Jack London – legătura dintre viaţă şi literatură, în 40 de ani de geniu
Motto: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce
congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură” – Philip S.
Foner, istoric şi profesor American.
Pe 22 noiembrie, s-au împlinit 104 de ani de la trecerea la cele veşnice a căutătorului de aur, jurnalistului,
călătorului, aventurierului, dar mai presus de toate romancierului şi nuvelistului american Jack London,
deosebit de apreciat pentru romane precum „Colț Alb”, „Chemarea străbunilor” sau „Lupul de mare”. Jack
London a surprins în scrierile sale existenţa crudă, revolta şi aventura, în care personaje înzestrate, uneori,
cu trăsături ieşite din comun, sunt surprinse în lupta lor pentru supravieţuire. Nu în ultimul rând, el a fost
unul din primii scriitori de ficţiune care au obţinut recunoaşterea mondială, dar şi un activist social
remarcabil, care a avut drept scop îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor.
Şi povestea lui Jack London mai are ceva cu totul aparte: strânsele legături între viaţa şi opera sa, fiindcă
a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit…
Povestea începe la 4 iunie 1875, atunci când publicaţia „Chronicle” din San Francisco relata despre cea de-
a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” William Henry Chaney,
48
cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce supravieţuieşte în urma primei tentative de
sinucidere, prin otrăvire cu laudanum, femeia se alege cu o rană superficială şi în urma celei de-a doua
tentative, mai exact de pe urma glonţului pe care săraca fiinţă şi-l ţintise spre frunte. Cauza gesturilor
disperate ? Flora Wellman refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei,
astrologul ambulant, o lăsase pe drumuri.
Astfel sarcina decurge până la termen şi se naşte Jack London, pe numele său real John Griffith Chaney,
la 12 ianuarie 1876, la San Francisco, în California. Tatăl sau natural, (pseudo) astrologul, avocatul şi
jurnalistul William Henry Chaney, a refuzat recunoaşterea paternităţii, el fiind adoptat de John London,
tâmplar şi veteran al războiului civil, cu care mama sa, Flora Wellman, profesoară de muzică, s-a căsătorit
în septembrie 1876.
Familia trăia în San Francisco Bay Area într-o sărăcie lucie, tatăl sau adoptiv fiind invalid, astfel că Jack a
fost obligat să lucreze ca vânzător de ziare şi într-o fabrică de conserve – chiar şi 20 de ore pe zi – , pentru
a se întreţine la şcoală şi pentru a acoperi, cu umerii lui fragezi o bună parte din nevoile materiale ale
familiei.
Închipuiţi-vă pentru o clipă ce poate însemna un astfel de program pentru un puşti de nici 10 ani: trezirea la
ora trei dimineaţa, pentru a putea vinde ziare pe stradă, apoi şcoală, după ore ediţia de seară a ziarelor
care trebuiau vândute. Mai mult, sâmbăta era ajutor de distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele
pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.
Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci, practic, el nu avut copilărie şi nici dragoste maternă – decât,
poate, din partea doicii, negresa Jenny Prentiss, care a avut grijă de el ca o mamă…
Încă din copilărie era atras de lectură, fiind influenţat, în plan literar, de Robert Louis Stevenson, Rudyard
Kipling, sau Joseph Conrad, iar în cel ideologic de Karl Marx, Charles Darwin, Herbert Spencer şi Friedrich
Nietzsche. Este perioada în care adoptă pseudonimul Jack London.
La vârsta de 10 ani, London era deja un cititor fidel al romanelor și cărților de călătorie împrumutate cu
regularitate de la Biblioteca Publică din Oakland, cunoscând, pe alocuri simptomele surmenajului
intelectual.
În 1890 încheie cei opt ani de şcoală, angajându-se ca muncitor ambulant pe vas sau pe trenurile de marfă.
Trei ani mai târziu, la vârsta de 17 ani, mama sa îi atrage atenţia asupra unui anunț pentru un concurs de
povestiri scurte din ziarul local „San Francisco Call”, astfel că Jack îşi prezintă povestea scrisă – „Taifun în
largul coastelor Japoniei”, inspirată din călătoriile făcute pentru a vâna foci -, pentru care câștigă premiul
întâi în valoare de de 25$, învingând competitori mult mai îndreptăţiţi de la colegiile din Berkeley și Stanford.
Deşi acesta a fost momentul în care Jack considera că viaţa sa ar putea fi dedicată scrisului, au urmat
câţiva ani în care creaţiile sale nu au avut parte de succesul aşteptat.
Lucrează ca ajutor de grădinar sau spălător de podele pentru a-şi putea plăti taxele de şcolarizare la Şcoala
Secundară din Oakland, iar în anul 1894 este arestat sub acuzaţia de vagabondaj – la Niagara Falls, după
o călătorie de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, la Vancouver şi din nou la San Francisco.
Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa
de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea,
apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare.
49
Se îndrăgosteşte apoi, nebuneşte, de Mable Applegarth, o fată dintr-o castă superioară – deci după
canoanele moralei burgheze, inaccesibilă lui London -, dar singura femeie pe care avea să o iubească
întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul „Martin Eden”,
considerat cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.
În anul 1895, fără o pregătire prealabilă deosebită, este admis la Universitatea din Berkeley. Renunţă, însă,
după doar un semestru la studiile universitare pentru a merge în nordul Canadei, către regiunea Klondike,
unde a participat la „goana după aur”, din dorinţa aparentă de a acumula o oarecare avere, dar aventura
avea să constituie doar o importantă sursă de inspiraţie pentru viitoarele sale scrieri.
Şi fiindcă era nevoit, totuşi, să publice, pentru a-și câștiga existența, revine în California, unde îşi stabileşte
un obicei de a scrie cel puțin o mie de cuvinte pe zi.
În anul 1899 publică primele sale nuvele, în publicațiile „Atlantic Monthly” şi „Overland Monthly”.
50
În anul 1900 îi este publicat primul roman – „The Son Of The Wolf”/”Pui de lup” şi tot în acel an se
căsătoreşte cu Elisabeth Maddern, cu care a avut două fiice – Joan și Bess, însă cei doi se despart în anul
1904.
În anul 1901, Jack London candidează, din partea Partidului Socialist, pentru primăria orașului Oakland şi
tot în acst an îi apare volumul de povestiri “Zeul părinţilor săi”.
Un an mai târziu petrece câteva luni la Londra, unde este interesat de condițiile de viață din cartierele clasei
muncitoare.
Anul 1903 îi aduce celebritatea, fiindu-i publicate romanele „Chemarea străbunilor” şi „The People Of The
Abyss” – lucrare bazată pe experienţele acumulate în vizita la Londra, care prezenta viaţa celor săraci, şi
care i-a adus un succes important în Statele Unite, dar şi critici aspre la Londra. Autorul se deghizează în
vagabond american care coboară în cartierul sărăcimii londoneze şi începe explorarea “imensei spelunci”,
dând naştere unei apologii a mizeriei umane, descrisă sub cele mai hidoase aspecte ale ei. Neîndoielnic că
reacţiile negative venite din capitala Angliei erau perfect îndreptăţite.
După ce, în anul 1904, publică colecția de nuvele „The Sea-Wolf”, au urmat o serie de călătorii în Japonia
şi Coreea, în calitate de corespondent de război al trustului Hearst, el fiind arestat de autorităţile japoneze
la Shimonoseki, dar eliberat la intervenţia ambasadorului american Lloyd Griscom, apoi în drumul spre
Coreea este arestat din nou de japonezi pentru că ar fi stat prea aproape de graniţa cu Manciuria, fără
permisiune oficială. După ce a fost eliberat şi trimis la Seul, primeşte permisiunea armatei japoneze de a
relata de la faţa locului despre Bătălia de la Yalu.
Deși cariera sa de corespondent a durat numai 5 luni şi este mai puţin cunoscută, Jack London a fost
creditat cu cele mai multe și mai bune reportaje despre războiul ruso-japonez (1904-1905), mai multe decât
oricare dintre corespondenții trimiși la fața locului.
În anul 1905 se căsătoreşte cu Charmian Kittredge, cea care avea să îi fie alături pentru tot restul vieţii, iar
în anul 1906 publică o altă colecţie de nuvele – „The Road”, apoi „The War Of The Classes”, o colecție de
lucrări ideologice având ca temă socialismul, dar şi romanul de un succes extraordinar, „Colț Alb”.
Povestea, apărută pentru prima oară în „The Outing Magazine”, redă singurătatea unui pui de lup, care a
fost obligat să înveţe singur echilibrarea balanţei între bine şi rău, fiind o pledoarie pentru ceea ce înseamnă
fidelitatea, iubirea pentru om, recunoştinţă, teamă, credinţă şi supunere, şi despre pendularea dramatică
între chemarea sălbăticiei şi binefacerile civilizaţiei.
În anul 1908 îi apare romanul cu surprinzătoare previziuni sociale şi politice “Călcâiul de fier”, după care a
urmat romanul cu numeroase elemente autobiografice „Martin Eden”, publicat în anul 1909.
1910-1912 este perioada cu o intensă activitate literară pentru Jack London, autorul publicând romanul
„Burning Daylight” – apărut în 1910, cartea de călătorie „The Cruise of the Snark” – publicată în 1911,
volumul de nuvele ”Chip pierdut”, culegerea de eseuri politice “Revoluţia”, culegerile de povestiri “Când zeul
râde”, “Povestiri din mările sudului”, “În goana dupa aur”, romanele “Aur şi iubire”, “Aventura” etc.
În ultimii 16 ani de viaţă, Jack London a publicat peste 50 de volume, succesul literar asigurându -i un trai
relativ prosper dar şi accesul în înalta societate americană.
51
În anul 1910, a cumpărat un teren la Glen Ellen, în ținutul Sonoma, unde a construit o fermă, în care a
investit aproape toată agoniseala, însă trei ani mai târziu toată investiţia avea să fie mistuită de un incendiu.
Era perioada în care tocmai îi era publicat unul din marile sale romane – “Rătăcitor printre stele”, dar care
i-a adus romancierului retragerea din Partidul Socialist – în 1915 -, şi primele probleme de sănătate, care
s-au suprapus peste datoriile acumulate, teama pierderii talentului scrisului şi consumul de alcool.
Deşi aflat în declin şi dezamăgit de viaţă, London publică culegerea “Puterea celor puternici” şi “Dezamăgiţii
de pe Elsinor”, romanele “Ciuma stacojie” şi ”Plantatorul de ghindă” – în 1916.
Jack London a murit la ferma lui din Glen Ellen, California, la 22 noiembrie 1916, rămăşiţele sale pământeşti
fiind arse pe o movilă din apropierea proprietaţii unde se consumase tragedia. Sfârşitul său a fost
determinat, oficial, de probleme gastrice, însă au existat nenumărate voci care au pus finalul său, la doar
40 de ani, pe seama supraconsumului de morfină, după o criză de rinichi, sau a faptului că suferea de o
boală depresivă – tulburare bipolară – şi că s-ar fi sinucis, ori că suferea de infecţie tropicală.
Trebie spus şi că Jack London a fost unul ditre primii scriitori americani care a colaborat într-un fel cu
industria cinematografică americană, nuvela sa „Lupul de Mare” (The Sea-Wolf) fiind prima lucrare lungă
care a fost transpusă în întregime în filmul de mare succes, de aventură și dramă profundă, cu același
nume, apărut în scenariul lui Jack London și Robert Rossen în anul 1941, cu renumitul actor Edward G.
Robinson jucând în rolul principal.
Jack London nu a fost un scriitor oarecare, ci un adevărat intelectual interesat de cvasitotalitatea

problematicii lumii contemporane, cu interese aparte şi pentru materii precum parapsihologie, criminalistică,
filosofie sau genetică, mărturie stând referirile sale la unele personalităţi din aceste domenii, cunoscute în
epocă, precum criminologul italian Cesare Lombroso, filosofii Henri Bergson şi Auguste
Compte, parapsihologul francez Albert de Rochas d’Aiglun, fondatorul geneticii, Gregor Mendel ori
ideologul Filippo Tommaso Marinetti.
Alţii consideră că London n-a fost deloc atras de subtilităţile psihologice şi nici n-a fost un imaginativ, tocmai
fiindcă în compunerea personajelor feminine el a redat realitatea. Cert este că el trebuie apreciat drept
creatorul primului tip de femeie americană modernă – îndrăzneaţă şi independentă -, şi autorul primelor
nuvele moderne americane, dar şi cel care a reîmprospătat întrucâtva universul literar american.
Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe, încât ea însăşi
pare a fi un amplu roman scris de unul dintre cei mai iscusiţi condeieri al tuturor timpurilor – destinul… Autor
Răzvan Moceanu. Sursa http://www.rador.ro/2020/11/22/portret-jack-london-legatura-dintre-viata-si-
literatura-in-40-de-ani-de-geniu/
Băile Govora, o bijuterie balneară şi arhitecturală prea puţin ştiută a României
Staţiunea Băile Govora oferă nu doar cel mai mare parc balnear din ţară, ci şi un muzeu de arhitectură în
aer liber, majoritatea clădirilor din oraş fiind adevărate opere de artă.
Deşi neglijată multă vreme, cocheta staţiune a început să-şi recapete farmecul de odinioară datorită unui
efort comun al comunităţii, antreprenorilor şi autorităţilor.
Despre staţiunea Băile Govora, din judeţul Vâlcea, se spune, de mai bine de un secol, că are cel mai
curat aer din Europa. De altfel, pe timpuri, acesta era „cârligul“ prin care aristocraţia şi burghezia
Principatelor erau convinse să renunţe la vilegiaturile din Vest în favoarea celor din ţară. Şi chiar dacă
52
după Revoluţie, vreme de peste două decenii, a fost prinsă între interese imobiliare şi retrocedări abuzive
ori ilegale, micuţa şi boema staţiune încă atrage turişti, chiar şi în pandemie.
În zilele noastre, vizitatorii sunt ademeniţi însă cu poveşti despre Brătieni şi alte personalităţi ale locului,
despre arhitecţi şi peisagişti renumiţi, dar şi cu baluri şi jocuri de noroc, într-un tur ghidat de arhitecţii Radu
Tîrcă şi Ştefania Hîrleaţă, fondatorii Studio Govora.
Intrarea în Parcul Balnear din

Govora
53
CAZINOUL UNDE NU S-A PARIAT NICIODATĂ
Cu un patrimoniu arhitectural de mare valoare istorică şi estetică, extrem de ofertant, salvat doar parţial şi,
prin urmare, insuficient pus în valoare, staţiunea este considerată un pitoresc muzeu în aer liber.
Majoritatea clădirilor din oraş sunt adevărate bijuterii arhitecturale ce poartă semnătura unor arhitecţi
celebri, între care Dimitrie Maimarolu, Arta Cerchez, Ştefan Ciocîrlan, Gheorghe Simotta, Ernest
Doneaud.
Pe de-o parte, revitalizarea staţiunii se datorează autorităţilor, care au reuşit să readucă la viaţă câteva
obiective turistice de nepreţuit. Pe listă sunt parcul balnear – considerat cel mai mare din România, cu
peste 20 de hectare –, Cazinoul, singurul din ţară unde nu s-a pariat niciodată, devenit un centru cultural
ce poartă numele celei care l-a creat, Maria Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect-inspector
general din Europa.
Cazinoul din Băile Govora
De asemenea, au fost reamenajate şi aleile de cură balneară şi de promenadă – un traseu care cuprinde
o pistă de biciclete şi una de ATV prin pădure, dar şi un parc de distracţie pentru copii şi tineri.
FOIŞORUL INTERBELIC, SALVAT DE COMUNITATE
La rândul ei, comunitatea locală s-a implicat pentru a reda oraşului Băile Govora frumuseţea de altădată.
În acest an, tinerii arhitecţi Radu Tîrcă şi Ştefania Hîrleaţă au reuşit să adune în jurul lor un grup de
iniţiativă format din specialişti dornici să arate că staţiunea mai are ceva de preţ, pe lângă apele minerale,
54
şi anume, patrimoniul.
Foişorul Interbelic din Băile Govora, refăcut cu ajutorul comunităţii
Aşa a început povestea renaşterii Foişorului interbelic şi a Vilei Ivanovici. Construit în urmă cu aproximativ
un secol, edificiul de pe Strada Griviţei este singurul foişor istoric care a rămas în picioare. Amplasat într-o
zonă valoroasă şi reprezentativă pentru staţiune – un nucleu de vile interbelice, botezat de localnici
„Cartierul CC-ului“ –, foişorul adăpostea cândva fanfara oraşului.
Restaurarea sa a fost inclusă în proiectul cultural Zilele Arhitecturii Balneare la Govora, eveniment a cărui
primă ediţie s-a derulat în luna august, sub bagheta Asociaţiei ARCHÉ şi Studio Govora, fiind finanţat de
Ordinul Arhitecţilor din România.
La restaurare au participat şi voluntari din România, Franţa, Germania, Iordania şi Turcia. „Foarte aproape
de Parcul Balnear, dar totuşi ascuns de ochii şi paşii turiştilor, se află singurul foişor istoric rămas în Băile
Govora.
Construit în 1938, cum am descoperit la Arhivele Judeţene Vâlcea, este una dintre micile comori ale
arhitecturii balneare, care poftea odinioară la un popas în timpul plimbărilor de cură“, au explicat arhitecţii.
„VILA DANTELATĂ“, UN PERICOL PUBLIC
55
Vila Ivanovici, un alt imobil deosebit, a fost singurul monument de patrimoniu din oraşul Govora pentru
care s-au putut obţine fonduri de la Ministerul Culturii, fiind o proprietate publică. O clădire veche de 120
de ani, declarată de 15 ani „pericol public de prăbuşire“.
Pentru salvarea „vilei cu dantelă“, construcţia fiind sortită demolării, a fost demarată o campanie de
strângere de fonduri pentru cofinanţare.
Vila
Ivanovici - pusă în siguranţă printr-un proiect civic cu bani de la Institutul Naţional al Patrimoniului
Cei peste 200 de donatori, sponsori şi parteneri au fost răsplătiţi pentru implicare cu tururi ghidate,
experienţe gastronomice şi degustări de vin.
În urma proiectului depus pentru realizarea intervenţiei de urgenţă, în cadrul apelului lansat de Institutul
Naţional al Patrimoniului, au fost demarate deja lucrările la Vila Ivanovici, obţinându-se o finanţare de
200.000 de lei.
Readucerea la viaţă a farmecului de odinioară a staţiunii se datorează şi antreprenorilor locali şi unor

firme precum Băile Govora S.A., care a reuşit să refacă un alt simbol al staţiunii – Hotelul Palace, o
clădire de patrimoniu, de o inegalabilă frumuseţe.
Renovarea a păstrat toate elementele originale: arhitectura eclectică, cu influenţe Art Nouveau, şi
îmbinarea de stiluri, de la rococo, baroc, clasic şi renascentist până la elementele de inspiraţie
neoromânească. Hotelul are 365 de ferestre şi uşi, număr care simbolizează zilele anului.
56
Clădirea a fost proiectată astfel încât în fiecare zi soarele să poată fi văzut din fiecare cameră a hotelului,
motiv pentru care se spune că: „La Govora, soarele se închiriază cu ora“.
Hotelul în care „soarele se închiriază cu ora“, Palace din Băile Govora
Palace, primul hotel din România cu bază medicală integrată, a primit anul trecut Oscarul turismului
balnear, la categoria „Cel mai bun hotel cu SPA şi bază de tratament în clădire istorică, renovată,
păstrând arhitectura originală“, în cadrul primei ediţii a galei Premiilor turismului balner şi SPA din
România.
În urmă cu un secol, hotelul unic în România era destinat highlife-ului, fiind căutat atât de protipendada
bucureşteană, cât şi de cea pariziană. Astăzi, este din nou în vogă.
EXPLORAREA BOGĂŢIEI PATRIMONIULUI DIN ORAŞ
Zilele Arhitecturii Balneare din Govora au reprezentat un eveniment dedicat explorării patrimoniului
oraşului prin tururi ghidate, ateliere tematice, vânătoare de comori, concerte, proiecţii de film, seri de
storytelling şi expoziţii, având ca parteneri oficiali Institutul Naţional al Patrimoniului, Primăria oraşului,
Societatea Băile Govora şi comunitatea locală.
57
Proiecţii de lumini la Zilele Arhitecturii Balneare de la Govora
Băile Govora mai are şi alte comori ce abia aşteaptă să fie descoperite de către vizitatori. De pildă, primul
grand-hotel al oraşului, Hotelul Ştefănescu, ridicat de fraţii Ştefănescu la finalul secolului al XIX-lea, în
perioada Belle Époque.
O altă bijuterie arhitecturală este Pavilionul Băilor, construit în perioada 1911-1914 şi dat în folosinţă în
1915, dar care, din păcate, se află într-un stadiu avansat de degradare. În aceeaşi situaţie se află şi Uzina
Electrică, Vila Sylva şi Vila Crizantema, însă toate merită atenţia, atât a turiştilor, dar mai ales a
autorităţilor.
IZVOARE TERAPEUTICE ŞI SPA DE PATRU STELE
Staţiunea Băile Govora este recomandată în continuare pentru apele sale minerale de mare concentraţie,
iodurate, bromurate, sulfuroase, clorurate, sodice, hipertone, bicarbonatate, sodice, calcice, hipotone,
precum şi pentru izvoarele minerale de crenoterapie (n.r. – terapie hidrominerală prin ingestie), dar şi
pentru climat.
„Este unicul areal din sud-estul Europei care are patru tipuri de izvoare minerale extrem de concentrate şi
în iod, şi în sulf. Avem o compoziţie realmente unică pentru aceste izvoare, iar dacă te duci în parc, după
tratament, este şi mai bine“, a explicat Violeta Niţescu, directorul general al Băile Govora S.A.
58
În staţiune se fac tratamente atât pentru afecţiunile respiratorii, cât şi pentru cele reumatismale,
neurologice, metabolice, pentru combaterea stresului şi pentru întărirea imunităţii. Procedurile de
tratament sunt complexe, dar şi individualizate, de la inhaloterapie, la electroterapie, termoterapie,
hidrotermoterapie, crenoterapie, kinetoterapie, hidrokinetoterapie şi masaj în hotelurile Palace, Belvedere
şi Parc.
Izvoarele minerale de la Băile Govora
În plus, Hotelul Palace face parte din Asociaţia SPA-urilor europene, având un centru spa de patru stele,
motiv pentru care poate oferi, pe lângă tratament şi relaxare, un bazin de înot, dar şi aplicaţii la cald cu
nămol de la Techirghiol.
Dacă doriţi să vă cazaţi la Băile Govora, preţurile variază între 100 şi peste 300 de lei pe noapte de
persoană, în funcţie de unitatea aleasă – vilă, pensiune, hotel de patru stele –, dar şi de facilităţile oferite.
Spre exemplu, la Palace, în orice anotimp, cu respectarea regulilor impuse de pandemie, se poate face
baie, dar şi tratament.
MĂNĂSTIRI, ATELIERE POPULARE ŞI MUZEE
Însă o vacanţă în Băile Govora oferă mai mult decât atât, căci în zonă există nenumărate obiective
turistice. De pildă, la doar şase kilometri se află Mănăstirea Govora, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de
59
cult din România, aceasta găzduind şi prima tipăritură în limba română – „Pravila de la Govora“, primul
cod de legi pentru popor.
Ceva mai departe, la 25 de kilometri, este Mănăstirea Dintr-un Lemn, unicul lăcaş de cult din România
închinat aviatorilor şi marinarilor, construit dintr-un stejar secular, care adăposteşte o icoană făcătoare de
minuni unică în ţară, cu două feţe, de dimensiuni impresionante.
În satul Stoeneşti, aflat la nouă kilometri de oraş, există un atelier popular în care se fac costume
tradiţionale din fir de borangic, obţinut din producţia proprie de viermi de mătase a familiei Niculescu,
singura familie de sericicultori din România. Şi dacă aţi pornit pe acest drum, aflaţi că în apropiere se află
şi Muzeul Trovanţilor de la Costeşti, locul unde găsiţi straniile „pietre vii“ care „cresc“ după fiecare ploaie.
Tot în această localitate se află şi celebrele mănăstiri Bistriţa şi Arnota, dar şi poarta de intrare în Parcul
Naţional Buila-Vânturariţa şi pe Defileul Cheile Bistriţei.
SUVENIRE ARTIZANALE ŞI PRODUSE LACTATE
În vecinătate se află vestitele cule de la Măldăreşti, dar şi Mănăstirea Hurezi şi ceramica Horezu, ambele
incluse în patrimoniul Mondial UNESCO. Iar în comuna imediat următoare, Vaideeni, la pensiunea Cerna
se găseşte un parc de aventură cu trasee prin copaci şi tiroliene, dar şi o salină artificială. Dacă de la
Horezu nu puteţi pleca fără vreun suvenir din ceramica tradiţională care se regăseşte pe Strada Olarilor,
de la Vaideeni vă recomandăm produsele lactate, aici fiind tărâmul ciobanilor din Oltenia de sub munte.
Mănăstirea Horezu patrimoniul mondial UNESCO
60
Şi pentru că tot am pomenit de salină, vă recomandăm şi una naturală: Salina Ocnele Mari, aflată pe
drumul spre Râmnicu Vâlcea, la numai 14 kilometri depărtare. Iar dacă aţi ajuns până în Râmnicu Vâlcea,
puteţi vizita: Muzeul de Istorie, Casa Simian şi Muzeul Satului Vâlcean, Biblioteca Judeţeană – care
găzduieşte cel mai mare vitraliu sub formă de cupolă din lume –, Casa „Anton Pann“ şi Parcul Zăvoi.
Cea
mai celebră stradă din Horezu - locul unde se află atelierele ceramiştilor care au dus faima ţării peste
hotare, strada Olari - construită în urmă cu cinci decenii din ordinul unui ministru şi finalizată cu banii
localnicilor.
Intrarea în Schitul Ostrov

61
De asemenea, puteţi opta pentru staţiunile Olăneşti (26 de kilometri pe ruta scurtă sau 39 de kilometri prin
Râmnicu Vâlcea) ori Călimăneşti (39 de kilometri), unde vă aşteaptă mănăstirile Cozia, Ostrov, Turnu şi
Stânişoara, dar şi Parcul Naţional Cozia. În plus, vă puteţi relaxa într-o plimbare cu vaporaşul pe Olt sau
în nenumăratele bazine cu apă termală şi în parcurile acvatice deschise în sezonul estival.
Staţiunea, nominalizată la Anuala de Arhitectură
Anul acesta, staţiunea Băile Govora a fost prezentă şi la Anuala de Arhitectură Bucureşti, prin două
proiecte nominalizate la categoria „Cercetare în arhitectură“, secţiunea „Arhitectură şi experiment – Zilele
arhitecturii balneare la Govora“ şi „Diplome de arhitectură – Extinderea Vilei Sylva şi transformarea ei în
centru de recuperare balneo-fizio-terapeutică“.
„Nominalizările ne bucură foarte mult, căci sunt rezultatul unei competiţii strânse şi reprezintă o
recunoaştere profesională a ideilor şi acţiunilor noastre în Govora. Dar, dincolo de asta, câştigător este
oraşul, al cărui patrimoniu şi potenţial sunt promovate în cadrul Anualei, unul dintre principalele
evenimente din lumea arhitecturii din România.
E un pas spre diversificarea turiştilor şi atragerea unui public interesat de arhitectură, turism cultural şi
teme actuale, precum schimbările climatice şi dezvoltarea durabilă. Aceşti turişti-specialişti sunt o resursă
importantă, pentru că privesc critic şi constructiv şi pot oferi sfaturi şi idei comunităţilor“, au explicat
arhitecţii Ştefania Hîrleaţă şi Radu Tîrcă. Autor Daciana Mitrache. Sursa
https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/foto-ghid-vacanta-baile-govora-bijuterie-balneara-arhitecturala-
putin-stiuta-romaniei-1_5fb794ae5163ec42711192c6/index.html
62
Pravila de la Govora, primul cod de legi pentru popor. Lipsa de respect, pedepsită cu
moartea
Primul cod de legi bisericeşti şi civile din Ţara Românească, în limba română, a fost tipărit la Govora, în
judeţul Vâlcea, în 1640. Este prima carte de acte juridice care cuprinde pedepse atât pentru încălcarea
tradiţiei, obiceiurilor şi datinilor, cât şi a legilor creştineşti. Iubitorii de istorie pot vedea astăzi pravila la
Muzeul Naţional de Istorie a României şi în alte şase locuri din ţară.
„Pravila de la Govora este o culegere de legi făcută după o traducere slavonă a unui monocanon bizantin
- cea dintâi carte de legi în limba română sau «direptătoriu de leage» - privitoare la mediul clerical şi,
deopotrivă, la cel laic.
Pravila a apărut în două ediţii: una pentru Ţara Românească, semnată de Teofil, mitropolitul Ţării
Româneşti, şi una pentru Transilvania, semnată de Ghenadie, mitropolitul.
Din Predoslovie aflăm despre scopul nobil al acestei pravile: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre
limba lor. Cu aceea cugetai şi eu, robul Domnului Mieu Iisus Hristos, să scot această carte, anume pravila
pre limba rumânească, sfiinţiilor voastre, fraţi duhovnici români, care sunteţi păstori oilor celor
cuvântătoare a turmei lui Hristos, care are întru sine multe feluri de vindecări sufletelor creştineşti, celor ce
sunt rănite cu păcate, însă, mai vârtos şi cale la împărăţia cerului.”, explică dr. Florin Epure, şeful culturii
vâlcene.
63
În
locul în care a luat naştere primul cod de legi, în limba română, Mănăstirea Govora, nu mai există nici un
exemplar, Foto: Arhiva personală Florin Epure
Fraţii şi verii nu aveau voie să se căsătorească între ei
Pravila lui Matei Basarab era o carte de legi mireneşti, lumeşti şi de drept canonic, îndrumătoare pentru
taina spovedaniei. Reglementa relaţiile dintre părinţi şi copii, înrudirile de sânge şi cele spirituale. Iată,
câteva exemple de pedepse care se aplicau mirenilor, în caz de greşeală: „Feciorul care va grăi cuvinte
grele părinţilor şi cu nedreptate, „cu moarte să moară“, deoarece părinţii i-au dat lumină şi viaţă. Iar de va
regreta ce a făcut să i se dea canon de pocăinţă, apoi să ceară îndurare părinţilor săi spre iertare. Iară de
va lovi cu lemn pe tatăl său să i se taie mâna feciorului.”
„Îi învăţăm, cu învăţătura lui Dumnezeu, ca fraţii şi verii să nu se însoare între ei, până la a patra rudenie,
iar de este cu putinţă până la a cincea semniţie, să nu se însoare.”
Tunsul părului: un an de pocăinţă şi interzicerea intrării în biserică
„Muierea care face farmece sau bărbatul vrăjitor să se pocăiescă trei ani, iar de va fi călugăr sau
călugăriţă, să se pocăiescă cinci ani.” „Muierea de-şi va tunde părul ei, dacă va cugeta că iaste bine,
pentru Dumnezeu alegând numai de nu va lua chip călugăresc şi va îndrăzni a face aceasta, anatemă să
fie; iar de va fi îndemnată, aşa, de nişcare drăcii, să-şi tunză părul ei, să fie oprită de biserică şi de
pricestanie; un an să se pocăiască.”
64
„Muierea care va nasce în postul cel mare, trebuie să postească 40 de zile şi să se împărtăşească.”
Femeia care îşi ucidea pruncul era ţinută în viaţă, ca „în toate zilele vieţii ei să aibă pocăinţă şi să se
căiască.” Erau prevăzute sancţiuni şi în privinţa superstiţiilor: „Cine ia mana grâului, altceva dintr-acelea
ori din vin, ori din pâine, ori dintr-altceva de se va lăsa de acestea, să aibă pocătanie patru ani, metanie
câte 100.”
Pravila de la Govora, 1640 - pagina de titlu, Foto: Arhiva personală, Florin Epure
Viciile preoţilor sancţionate aspru
Pravila are pedepse şi pentru feţele bisericeşti: „Popa ce va bea la cârciumă, sau va juca, nu va ţine
posturile, sau va cânta mireneşte, să se gonească din popie.”
„Preotul care se va însura cu a doua muiere, să fie alungat din preoţie.” „Preotul care va cădea în curvie
sau îşi va da trupul spre ruşine (cu animalele) să se lase de liturghie, iar dacă este popă în devenire şi se
vor afla toate acestea, să nu se apropie de preoţie.”
„Preotul a cărui muiere va curvi şi el o va vedea cu ochii lui, atunci să o lase de soţie, apoi în răbdare şi
rugăciune să slujească.” „Cine este prins în biserică furând, să dea înapoi mai mult decât a furat, apoi să
fie bătut pe spate cu toiagul de 30 de ori, iar pe talpa piciorului de 24 ori, ca să nu mai fure.”
„Cine dezgroapă trupurile morţilor şi îi va dezbrăca de haine şi le va fura, să se pocăiască cinci ani şi să
facă în fiece zi câte 100 de mătănii.” „De se va priceştui cuconul nebotezat (împărtăşi – n.r.), să aibă
pocăinţă părinţii lui un an şi să facă câte 50 de mătănii.”
65
Averea călugărilor haspâni, aruncată în mormânt, peste cel care o deţinuse
Alte dispoziţii erau introduse pentru a întări asceza monahilor şi pentru a-i rupe definitiv pe aceştia de
viaţa lumească: „Călugărul ce va muri şi va avea galbeni şi talere nu va fi spus de aceasta, duhovnicul
său, sau egumenul, de vor fi în mănăstire, ce vor fi ascunşi de către toţi şi se vor afla după moartea lui,
să-i ia egumenul sau un duhovnic bătrân şi să-i arunce pre dânşii întru groapa lui şi să grăiască: argintul
tău cu tine să fie pierire; şi toţi câţi se tem de Dumnezeu să nu ia nemica de la dânsul.”
Morala tradiţională redusă la frica faţă de păcat
Directorul de la Cultură Vâlcea ne-a explicat că sancţiunile era abordate dintr-o perspectivă profund
religioasă. Orice infracţiunea era privită ca un păcat, iar pedeapsa venea ca ispăşire şi îndreptare. Aşa se
explică de ce morala tradiţională era redusă la frica faţă de păcat.
Femeile nu aveau voie să se îmbrace în haine bărbăteşti şi nici să se machieze – „să ia chip drăcesc”.
Cutumele satului erau respectate cu sfiinţenie ca să nu se abată asupra oamenilor mânia divină.
„Cine se va însura într-altă credinţă, fetele şi feciorii, unii ca aceia să aibă pocăinţă în cinci ani, aşişderea
şi popii ceia ce-i vor cununa, şi aceia să aibă pocăinţă trei ani afară de biserică.”
Aşa se explică de ce pravilă este un corpus legislativ şi religios de origine bizantină transpus în realitate
românească medievală confuză a acelor vremuri. Abia un deceniu târziu, un alt cod de legi – „Îndreptarea
Legii cu Dumnezeu” va îndrepta, într-o oarecare măsură conceptul de Pravilă.
Tabloul votiv al
domnitorului Matei Basarab - detaliu pictură, de la Mănăstirea Govora, Foto: Arhiva personală, Florin
Epure
66
„În întreaga mea ţară este foame şi sete, din pricina împuţinării sfintelor cărţi”
Pravila de la Govora (1640), prima culegere de legi din Ţara Românească, a adus o contribuţie însemnată
la formarea unităţii poporului român, prin cele două ediţii ale sale, întărind, în acelaşi timp, conştiinţa
ortodoxă unitară a ardelenilor cu fraţii de peste munţi, mai precizează specialiştii vâlceni.
Domnitorul Matei Basarab, un adevărat Mecena al culturii şi un sprijinitor al ortodoxiei, a introdus limba
română în slujbele religioase, căci, scria domnul: „am văzut că în întreaga mea ţară este foame, este sete,
nu însă de pâine şi apă, ci din pricina împuţinării sfintelor cărţi”.
„Pravila cea Mică”, tradusă din slavonă de un călugăr oltean
Matei Basarab va înfiinţa la mănăstirea Govora a doua tipografie cunoscută din Ţara Românească (1637).
Mai întemeiază aici şi prima şcoală de cultură pe care o înzestrează cu un venit de o mie de galbeni,
pentru întreţinerea şcolii, a tipografiei, a tipăriturilor, cât şi pentru plata profesorilor.
De sub teascurile tiparniţei de la Govora a ieşit prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească
cunoscută şi sub numele de “Pravila cea Mică” sau “Pravila de la Govora” (1640), tradusă din slavonă de
un călugăr oltean, pe nume Moxalie (Mihail Moxa).
Tipograful cărţii, şcolit la Muntele Athos
Pravila a fost tipărită în şapte luni, prin grija lui Meletie Macedoneanul „care trăise în atmosfera de viaţă
spirituală a Mănăstirii Zograful din Muntele Athos“ şi care „învăţase tiparul în mănăstirile lui Petru Movilă“,
şi a lui Ştefan din Ohrida.
Stema Ţării în Pravila

de la Govora, Foto: Arhiva personală, Florin Epure
67
Simbolurile heraldice ale stemei Ţării Româneşti descrise în Pravilă
Pravila se deschide cu stihurile la stema Ţării Româneşti care descriu simbolurile heraldice, compuse de
renumitul cărturar al epocii, Udrişte Năsturel - cumnatul domnitorului: „ Faţa aceasta drept stemă pasărea
corb poartă / Pe deasupra a cărui zbor, coroana acum atârnă; / El arată pe-al unei case prea luminate şi
prea antice, / Pe al casei neamului Basarab prea viteazul, / Bărbat cu sceptru, ce nu fără spor pe tron se
vede; / Ale lui vitejii biruitoare al multor auz minunează, / Deci, tronul înălţimea acestei case învederează,
/ Şi sceptrul a lui vitejie curat înfăţişează, / Sub dânsul oricui pământean e paşnică vieţuirea / Nu lăsa să
se risipească, Doamne, în perire / A lor coroană, ci ea să nu aibe curmare / Iar al corbului piept să fie
pururea ferit.”
„Moara făcătoare de hârtie” de la Râmnicu Vâlcea
Pentru susţinerea activităţii tipografice, domnitorul a înfiinţat şi o „moară făcătoare de hârtie”. Această
primă „fabrică” din Ţara Românească se afla amplasată pe iazul morilor, vecină cu biserica „Sf.
Gheorghe”, situată în piaţa Râmnicului, din judeţul Vâlcea.
Pe hârtia fabricată aici se află ca filigran, stema Ţării Româneşti. După cum se cunoaşte fabrica funcţiona
înainte de 1642. Hârtia fabricată la Râmnicu Vâlcea avea să fie folosită atât de tipografia de la Mănăstirea
Govora cât şi de alte centre tipografice din ţară.
Preţul unei cărţi cât al unei perechi de boi sau a două pahare de argint
Mai aflăm de la specialiştii vâlceni că preţul acestei cărţii, tipărite la Govora, a fost de 21 de costande de
argint - o costandă/potronic fiind de 10 bani de argint sau a cincea parte dintr-un ducat.
Conform documentelor vremii, cu această sumă de bani puteai să cumperi două pahare de argint sau
chiar o pereche de boi.
„Aceasta este prima menţionare oficială a preţului de vânzare a unei cărţi în spaţiul românesc!”, mai
spune directorul de la Cultură Vâlcea.
„Mai trebuie spus că Matei Basarab tipărea „Pravila de la Govora” într-o perioadă marcată de numeroase
evenimente politice, de confruntările cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, dar şi de prolifice acţiuni care
îmbogăţesc opera sa ctitoricească.
Cu toate aceste,a anul 1640, în care tiparniţa de la Govora izvodea prima carte de legi din Ţara
Românească şi o comoară a limbii române, a fost unul al păcii şi al ctitoririi de mari lăcaşuri sfinte.
Această carte de patrimoniu, care constituie primul cod de legi tipărit în limba română din Ţara
Românească, tipărită în urmă cu 378 ani, reprezintă un corpus referenţial nu numai pentru dreptul canonic
bisericesc sau jurisprudenţa românească de tradiţie bizantină, ci şi pentru îndrumarea duhovnicească, ea
fiind încă un instrument esenţial pentru duhovnici.”, ne-a mai precizat dr. Florin Epure.
68
Şapte exemplare mai sunt în toată ţara
Ca un paradox, tocmai în locul unde s-a tipărit această valoare bibliofilă - Mănăstirea Govora - nu mai
există astăzi niciun exemplar; doar şapte volume se mai păstrează în ţară: la Biblioteca Naţională din
Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară de la Iaşi, Muzeul Naţional de Istorie a României (Bucureşti),
Muzeul din Ploieşti, Muzeul oraşului Lipova (Arad), la Mănăstirile Secu (Neamţ) şi Brebu (Prahova). Autor
Daciana Mitrache. Sursa https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/pravila-govora-cod-legi-popor-lipsa-
respect-pedepsita-moartea-1_5a6334ccdf52022f75b30882/index.html
Minunile din Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Cheile Bistriţei, cel mai îngust canion
de calcar din ţară, văzute din dronă
Cheile Bistriţei din Costeşti - Vâlcea Parcul Naţional Buila - Vânturariţa
Cheile Bistriţei - considerat cel mai îngust canion de calcar din România - se află în Parcul Naţional Buila-
Vânturariţa, din judeţul Vâlcea. Cheile sunt pline de grote vechi de zeci şi sute de mii de ani. Înaintea drumului
forestier care străbate canionul, a existat o cale ferată forestieră.
Cele mai înguste chei de calcar din ţara noastră se află în cel mai mic parc naţional din România - Buila -
69
Vânturariţa, pe raza comunei Costeşti din judeţul Vâlcea. Canionul, în lungime de doar 1,2 km, începe imediat după
Mănăstirea Bistriţa, ctitorie a boierilor Craioveşti - Barbu, Banul Craiovei şi fraţii săi: Pârvu Vornicul, Danciu Armaşul
şi Radu Postelnicul. Biserica, zidită între anii 1492-1494, fost distrusă de către Mihnea Vodă, în 1509, şi refăcută tot
de către boierii Craioveşti.
Accesul spre canionul de calcar se face pe drumul de lângă sfântul lăcaş. Cheile Bistriţei sunt străbătute de un drum
forestier care urcă la izvoarele Bistriţei din Munţii Căpăţânii. Pe vremuri, în locul acestui drum exista o cale ferată
forestieră. Intrarea în chei este marcată de o cruce de piatră de aproximativ 5 metri înălţime, sculptată în
basorelief, pe partea dreapta. Fiindcă intrarea în chei, coincide cu una din intrările în Parcul Naţional Buila -
Vânturariţa, aceasta este marcată de indicatoare şi de o barieră.
Cheile se îngustează foarte aproape de intrare, după podul peste Bistriţa unde există şi un panou informativ. Un
punct de atracţie al zonei îl constituie cele 22 de peşteri, cele mai cunoscute dintre acestea fiind Peştera Liliecilor şi
Peştera Urşilor. Cheile Bistriţei sunt, de altfel, pline de grote, de zeci şi sute de mii de ani.
70
La Peştera Liliecilor se poate ajunge pe un traseu care trece prin curtea Mănăstirii Bistriţa. Aveţi nevoie de
aprobarea personalului mănăstirii pentru a ajunge la rezervaţia speologică din peşteră, unde se află şi două biserici
seculare administrate de personalul Mănăstirii Bistriţa. Peştera este zăvorâtă cu lacăt. Drumul stâncos, de
aproximativ un kilometru, este destul de anevoios.
O deschizătură în peretele de stâncă permite pătrunderea luminii naturale în peşteră, dar şi o privelişte interesantă
71
a Cheilor Bistriţei. Bisericile Ovidenia şi Sfinţii Arhangheli din peşteră sunt construite în secolele XV - XVII, cioplite
parţial în stâncă, la 30 metri deasupra apei.
Peştera adăposteşte o colonie de lilieci, protejată prin lege. Numele de „Grigorie Decapolitul” vine de la moaştele
acestui sfânt care în vremuri de restrişte erau ascunse aici de călugări împreună cu alte comori ale bisericii.
Peṣtera Urşilor se află la aproximativ 500-600 metri de intrarea în chei. Înălţimea tavanului este impresionantă,
peştera nu a fost niciodată exploatată în totalitate şi nu este electrificată. Din câte se cunoaşte are o lungime de
700 de metri. Accesul este dificil, balustrada din lemn care te ajută să ajungi la intrare s-a rupt, potrivit mărturiilor
unor turişti care au fost de curând în zonă. În interior s-au descoperit urme din neolitic, dar şi a unor urşi preistorici.
Cheile Bistriţei se află în extremitatea sud-vestică a Masivului Buila-Vânturariţa secţionat de mai multe văi cu
aspect de chei.
Mănăstirea Bistriţa nu este singurul monument istoric din interiorul sau din apropierea acestui canion. Din dreptul
celebrului lăcaş de cult, drumul se bifurcă, iar o arteră urcă spre Mănăstirea Arnota, prin Cariera de piatră Bistriţa.
Mânăstirea Arnota este ctitorie a lui Matei Basarab, fiind construită între anii 1633-1634, pe temelia unei biserici
mai vechi. Tot aici se regăseşte mormântul domnitorului Matei Basarab şi al tatălui său Vel-vornicul Danciu. Uşa
bisericii a fost donată de domnitorul Constantin Brâncoveanu care şi-a adus un aport important la acest lăcaş.
Mănăstirea Arnota Foto Adevărul
72
Mănăstirea Bistrița Costești
Autor Daciana Mitrache. Sursa https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/video-minunile-parcul-national-buila-

vanturarita-cheile-bistritei-mai-ingust-canion-calcar-tara-vazute-drona-
1_5cf3782d445219c57e58ba84/index.html#gallery_currentImage
73
Cea mai veche mănăstire de maici din România: se află pe singura insulă locuită a
Oltului şi e ocrotită de o icoană făcătoare de minuni
„Schitul dintre ape”, de pe „insula cu minuni”, din judeţul Vâlcea, Foto: Daniel Ciolacu
Schitului „Ostrov” i se mai spune „insula cu minuni” sau „mănăstirea dintre ape”, fiindcă cea mai veche
mănăstire de maici din România; găzduieşte o icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că
ocroteşte sfântul lăcaş. Schitul amintit, ctitorie a lui Neagoe Basarab, se află în centrul oraşului
Călimăneşti, din judeţul Vâlcea, pe singura insulă locuibilă a Oltului, fiind legat de staţiune printr-un pod.
Ostrov este singura insulă locuibilă de pe râul Olt, fiind de asemenea unica de pe râurile interioare ale
României. La rândul ei, insula adăposteşte o comoară – Mănăstirea Ostrov - primul lăcaş de măicuţe din
România. Iar ineditul nu se opreşte aici, pentru că şi schitul ascunde un tezaur – o icoană făcătoare de
minuni.
Pe insula Ostrov, la începutul secolului XX, se construia un cazinou, în locul numit „La Vâltoare”. Ulterior,
a dispărut. Parcul Ostrovul era şi el renumit la acea vreme, fiind o adevărată grădină dendrologică. Un
ştrand era amenajat pe latura de nord-est, cazinoul la sud, iar scena de vară şi pista de popice contrastau
cu Schitul Ostrov. Odată cu înălţarea insulei, n-a mai rămas în picioare decât valoroasa biserică.
74
Legenda spune că Elena Ceauşescu, în loc să distrugă biserica, a ordonat să fie protejată
În anii 1979 - 1980, când s-a început construirea barajelor hidroelectrice de pe râul Olt, întreaga insulă, cu
tot ce era pe ea, a fost la un pas să fie înghiţită de ape. Legenda locului spune că Elena Ceauşescu nu a
vrut să se lase înduplecată de rugăminţile monahilor, de a salva schitul şi parcul - care la acea vreme era
considerat un Paradis.
Era perioada în care bisericile erau rase de pe suprafaţa pământului. Numai că pe drumul spre Sibiu a
avut un accident de maşină, iar pe patul de spital un vis premonitoriu. Aşa s-a ajuns ca pentru salvarea
schitului, întreaga insulă să fie ridicată cu şase metri deasupra apelor.
Parcul amintit era o oază de climă mediteraneană, în care creşteau smochini, lămâiţe, unde orice
sămânţă prindea rod. Stejari seculari, care nu puteau fi cuprinşi cu braţele întinse de doi oameni, populau
parcul.
Mănăstirea a fost salvată, dar Paradisul de odinioară n-a mai revenit nicicând la frumuseţea de odinioară.
Cu excepţia curţii schitului, care vară de vară pare să se transforme într-un Rai, graţie iubirii cu care
măicuţele îngrijesc fiecare plantă.
Faptul că este primul aşezământ monahal de pe teritoriul actualei Românii, pentru călugăriţe, apare
menţionat şi în istoricul schitului afişat la intrare în aşezământ. În plus, bisericuţa Ostrovului seamănă
izbitor cu Vodiţa, celebra ctitorie a Sfântului Cuvios Nicodim, iar icoana făcătoare de minuni seamănă cu
cea de la Nicula.
75
Minuni fără număr în peste cinci secole de existenţă Fiecare colţişor al schitului şi al insulei ascunde o
poveste, fiecare legată de o minune, care îi este atribuită Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria”.
„Maica Domnului ocroteşte acest loc de peste 500 de ani”, susţine întreaga comunitate monahală din
zonă. Şi tinzi să crezi că icoana este făcătoare de minuni după ce citeşti poveştile înscrise în „cartea de
onoare a recunoştinţei” sau le auzi spuse de măicuţe ori de mireni.
Spre exemplu, se vorbeşte despre o întâmplare de acum două decenii când într-o zi de primăvară se
planificase plantarea, de către specialişti din Drăgăşani, a mai multor butaşi de viţă de vie.
O zi în care a nins continuu, pe Valea Oltului, de la Sibiu până la Drăgăşani. Doar pe insula din mijlocul
Oltului nu a nins. Maica Iuliana de la Ostrov explică: „Aici, Maica Domnului străjuieşte de veacuri şi
păzeşte cu dragoste acest sfânt aşezământ închinat ei.”
Oameni cu suferinţe incurabile, de la leucemie, la „boli rare ale masei musculare fără şanse de
vindecare”, alţii bolnavi de alcoolism sau dependenţi de tutun, povestesc despre vindecări miraculoase.
La fel ca cei care îşi doreau şi nu puteau să aibă copii, dar după rugăminţi la icoana făcătoare de minuni
şi-au împlinit visul.
76
Pentru salvarea unui creştin din calea puhoaielor, s-a înălţat un deal
Există o poveste şi despre cum a apărut insula, o alta despre icoană. Spre exemplu, se spune că prin
1250, un sătean din apropiere, de la Păuşa, dorea să traverseze Oltul într-un car cu boi. Voia să ia lemne
din pădurile Muntelui Cozia. Când s-a întors, o viitură l-a prins chiar la mijlocul râului, după ploile torenţiale
care căzuseră în ultima vreme.
Speriat, omul a început a început să se roage, promiţând că dacă va fi salvat va zidi o biserică pentru
închinare. Iar legenda vorbeşte despre cum, sub picioarele săteanului, avea să se înalţe o moviliţă. Un
deal a ieşit din ape, iar ţăranul şi boii lui au scăpat de potop.
Aşa a apărut Ostrovul, iar pe locul respectiv, ţăranul a zidit o bisericuţă din bârne. Un lăcaş care a rezistat
trei secole, până la venirea lui Radu cel Mare. Pe temelia ei, Neagoe Basarb, domnul Ţării Româneşti, a
ridicat o nouă
Primul lăcaş, mai vechi decât Mănăstirea Cozia
Prin urmare, primul lăcaş este mai vechi decât ctitoria lui Mircea cel Bătrân, de la 1388, Mănăstirea Cozia,
chiar dacă în documente apare înscrisă doar biserica zidită de Basarab şi soţia sa.
În plus, primul stareţ al Coziei, celebrul Chir Gavriil, provenea chiar de la „schitul dintre ape”, unde, la
acea vreme trăia o obşte de călugari. Aceste lucruri apar înscrise în hrisoavele Mănăstirii Cozia.
77
Icoana făcătoare de minuni, născută în albia Oltului
Şi în jurul icoanei făcătoare de minuni s-a născut o legendă, asemănătoare cu cea a insulei, care vorbeşte
tot de un ţăran care încerca să treacă Oltul prin dreptul insulei. L-a vrăjit glasul măicuţelor care cântau la
slujbă. Când şi-a adus aminte motivul pentru care se afla pe malul Oltului, animalele au refuzat să-l mai
asculte, de parcă o mână nevăzută le ţinea pe loc.
În disperare, săteanul a început să sape în albia râului, când a dat peste icoana sfântă. Bătrânii din zonă
încă îşi mai amintesc perioada în care Oltul nu era îngrădit de baraje şi se revărsa în puhoaie la vale,
aducând cu el trunchiuri de copaci, inundând totul în cale. Totul, cu excepţia bisericuţei.
Din cele şase icoane salvate, din tezaurul lui Neagoe Basarab, una este la Ostrov
În urmă cu 500 de ani, pereţii bisericii erau împodobiţi cu icoane care aparţineau familiei lui Neagoe
Basarab, pictate la începutul sec. al XVI-lea. Mare parte din acestea s-au pierdut. În „Rapoartele lui
Alexandru Odobescu către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice”, din 1861, se pomeneşte doar de
şase dintre icoane. Ulterior, ministrul Titu Maiorescu cerea Preasfinţitului Ghenadie al Râmnicului
„încuviinţarea de a le depune la Muzeul Statului”. Una dintre cele şase icoane, este chiar cea la care
facem referire - „Maica Domnului cu Pruncul” după cum apare într-o inscripţie din dosarul de restaurare,
în care se precizează că, fiind „veche şi făcătoare de minuni”, s-a degradat, fiind restaurată prin grija
stareţei Platonida.
78
Soţia lui Neagoe Basarab şi mama lui Mihai Viteazul s-au călugărit la Ostrov
Legenda locului mai spune că Despina, călugărită Platonida, a devenit stareţă peste 60 de măicuţe timp
de 33 de ani. Trei decenii în care nu a părăsit insula, în final, când a făcut-o, şi-a găsit sfârşitul la Sibiu, de
ciumă. Revenind la Icoana Maicii Domnului – Hodighitria – aceasta este considerată o capodoperă
artistică, fiind expusă în faţa catapetesmei din naosul bisericii.
Deasupra uşii bisericii se află un tablou votiv în care apar: Neagoe, Despina, fiul şi fiica lor (Teodosie şi
Ruxandra), ţinând în palme biserica, după modelul de la Cozia. Tot la „schitul dintre ape”, s-a călugărit şi
mama lui Mihai Viteazul, după asasinarea fiului ei, sub numele de Teofana. Cu excepţia obştei de maici
de acum, ultima comunitate de călugăriţe de la Ostrov s-a destrămat în 1890. Abia un veac mai târziu
aveau să revină măicuţele în zonă, în 1996. Autor Daciana Mitrache. Sursa
https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/cea-mai-veche-manastire-maici-romania-afla-singura-insula-
locuita-oltului-e-ocrotita-icoana-facatoare-minuni-
1_5a9442a1df52022f75001828/index.html#gallery_currentImage
Povestea parcului unde s-a cântat pentru prima dată imnul, menţionat în „O scrisoare
pierdută“
Moşia „«Zăvoiul» din marginea oraşului”, care apare în „O scrisoare pierdută”, a lui Caragiale, nu este
altceva decât locul unde s-a cântat la 1848, pentru prima dată, actualul „Imn Naţional al României”. La
mai puţin de un deceniu de la acel moment, zona care se afla în proprietatea Mănăstirii Cozia se
transforma într-una dintre „cele mai frumoase grădini publice ale Olteniei”, având o istorie fabuloasă.
Locul unde s-a cântat în premieră, în cadru oficial, actualul „Imn Naţional” nu era la vremea respectivă un
parc propriu-zis, ci doar un zăvoi, un loc care ulterior s-a transformat în zonă de agrement. Istoria lui a
început la 29 iulie 1848, când la Râmnicu Vâlcea răsuna „Deşteaptă-te, române!”, cântecul compus de
Anton Pann pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureşanu.
Evenimentul marca cinstirea victoriei revoluţiei şi sfinţirea stindardelor libertăţii naţionale. Peste decenii,
I.L. Caragiale avea să menţioneze „Zăvoiul” în comedia de moravuri sociale şi politice „O scrisoare
pierdută”, scrisă în 1884. După Revoluţia din decembrie 1989, „Deşteaptă-te, române!” a devenit imnul
naţional al României.
„În mijlocul acelui câmp s-a făcut de onorabilul Magistrat o tribună împletită cu ramuri verzi de arbori şi un
arc de triumf împletit cu flori… unde… s-au citit cele 21 puncturi din Constituţie… Într-acest pompos
constituţiu, aflându-se şi d-l Anton Pann, profesor de musică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi
profesie, au alcătuit o musică vocală cu nişce versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de
armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”, avea să scrie
comisar extraordinar al districtului Vâlcea, Dimitrie Zăgănescu, într-un raport către „Ministrul din Lăuntru”
al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, la 30 iuli 1848, despre evenimentul marcat de „salve de arme
detunătoare”, unde a fost prezent alături de prefectul judeţului şi Garda Naţională.
Istoria parcului de astăzi, „Zăvoi”, din Râmnicu Vâlcea, este strâns legată de istoria lui Anton Pann.
Acesta a fost un membru marcant al urbei de la poalele Capelei. Locuinţa condeierului şi tipografului, o
79
casă în formă de culă, se mai păstrează şi astăzi, fiind Muzeul memorial Anton Pann, aflat în apropierea
parcului.
De la islaz comunal la una din cele mai frumoase grădini publice, datorită lui Barbu Ştirbei
Revenind la locul în care s-a scris istoria, în prima jumătate a secolului al XIX-lea aici era doar o pajişte
împădurită, aflată în proprietatea Mănăstirii Cozia, unde păşteau vitele localnicilor. „O cârciumă a unuia
Preda Mişcurici, arendaşul moşiei, şi un «dulap» pentru distracţii în zilele de sărbătoare ”aduceau (venit)
pă fiecare vară până la lei două sute optzeci”, după cum consemna în cartea sa despre „Râmnicul de
altădată”, unul dintre cei mai vârstnici scriitori ai Vâlcii, nonagenarul Constantin Mateescu.
Dar începuturile oficiale ale parcului s-au scris abia doi ani mai târziu, odată cu vizita domnitorului Barbu
Dimitrie Ştirbei care decide ca pe locul pajiştei să se construiască „alei pentru preumblarea obştii”,
alocând în acest sens 100 de icosari, daţi din „visteria personală”. Se întâmpla în anul 1850, iar un an mai
târziu aveau să demareze lucrările, care au durat cinci ani.
Inscripţia de pe „fântâna cu obelisc”, de inspiraţie balcanică
Abia în 1856, aşa cum reieşea dintr-o inscripţie, care se regăseşte şi astăzi, de pe „fântâna cu obelisc”,
„unde curgea apă prin gura unui leu”, cunoscută drept «Fântâna lui Ştirbei» sau «Fântâna lui Turbatu»,
după porecla celui care a construit-o, aveau să se finalizeze lucrările: „în amintirea înălţatului Domnitor
Barbu Ştirbei care, prin ofisul din 9 august 1850, dat cu prilejul visitaţiei oraşului, a hotărât facerea acestei
80
grădini pentru preumblarea obştească, hotărâre îndeplinită la 1856 de Zisu Dumitrescu, pe atunci
prezident al magistratului”.
«Fântâna lui Turbatu» se aflată în apropierea localului «La bârlog», şi a căpătat această denumire datorită
poreclei celui care a construit-o - Constantin Măldărescu, căruia i se spunea «Turbatu».
Fântâna există, de fapt, dinaintea Revoluţiei de la 1848, mai precis din 1844, şi reprezenta sursa
principală de alimentare cu apă a oraşului, fiind reparată ulterior în anul 1896 şi închinată domnitorului
Barbu Ştirbei. Lucrările au avut loc după inundaţiile din 1895 – 1896, când râul Olăneşti a fost îndiguit, iar
parcul inaugurat din nou. Obeliscul, din piatra cenuşie, spun cunoscătorii, este de inspiraţie balcanică.
Apele vindecătoare ale Zăvoiului, din „inima arterelor balneoclimaterice”
„Pe vremuri, constituia unul din importantele repere ale urbei, în spatele unor boschete se ascundeau
odinioară izvoarele cu apă sulfuroasă, amintind că Râmnicul e «inima de la care pornesc arterele» celor
trei reputate oraşe balneoclimaterice: Călimăneşti, Govora, Olăneşti”, mai menţionează scriitorul vâlcean.
În acele timpuri şi mult după, localnicii aveau mare încredere în acţiunea vindecătoare a apelor Zăvoiului,
dar neîntreţinute, acestea au secat. „Pe vremuri, la orele după-amiezii, veneau «la ape» bătrâni cu
păhărele de metal sau sticle ca să tăifăsuiască şi să soarbă din lichidul tămăduitor”, recunoaşte
Constantin Mateescu.
81
Despăgubiri pentru cârciuma din zăvoi
„Moşia din marginea oraşului” se întindea la început pe 13 hectare, din care ulterior o parte avea să fie
ciuntită de stadionul sportiv. Însă, nu toată suflarea oraşului s-a dovedit bucuroasă de noua construcţie.
Preda Mişcurici, cel care deţinea cârciuma din zăvoi şi care era şi arendaşul unei moşii învecinate, numită
Inăteşti, s-a plâns conducerii Mănăstirii Cozia, în proprietatea căreia era de fapt: „cinstitului arhimandrit şi
năstavnic al sfintei Mănăstiri Cozia” că autorităţile locale „n-au făcut cunoscut mării sale a cui este
Proprietatea”, motiv pentru care nu a mai avut „stăpânire asupra zăvoiului”, după cum menţiona ulterior
Constantin Mateescu.
Şi chiar dacă terenul nu îi aparţinea, o comisie a stabilit nişte despăgubiri pentru «zăvoiul dintre râuri», iar
conflictul s-a aplanat. Locul islazului avea să fie luat de „una dintre cele mai frumoase grădini publice ale
Olteniei, cu vegetaţia rară şi luxuriantă”, care avea în vecinătate dealul la poalele căruia s-a construit
târguşorul.
„Zăvoiul vremurilor de demult era mai rustic, pierdut într-o natură abundentă şi tentaculară. Modificările ce
s-au efectuat în timp au atenuat o parte din farmecul ''nativ" al parcului”, avea să povestească peste
secole scriitorul vâlcean. O parte dintre arborii seculari de astăzi au fost plantaţi în 1870.
Poarta actuală de la intrare, după modelul original, iar statuia lui Ştirbei neinagurată, de un secol
Intrarea în parc s-a făcut la începuturi pe un pod de piatră construit deasupra unui iaz în care se aduna
apa de ploaie, loc care s-a păstrat până în zilele noastre, transformându-se între timp într-un frumos lac,
simbol al parcului.
Poarta de astăzi, de la intrarea în parc, este concepută după modelul original, ambele construite ca un
triptic, din lemn sculptat, în stil oltenesc. Abia în urmă cu 100 de ani, între 1912 - 1914, administraţia a
ridicat, aproape de intrarea principală, un monument închinat domnitorului Barbu Ştirbei, care nu a fost
inaugurată niciodată. Sculptura, executată în stilul epocii este un ansamblu de lucrări în care regăsim
bustul domnitorului în uniformă militară, dominat de trupurille unei femei şi ale unui bărbat „ce-şi odihneşte
braţele pe trunchiul necioplit din piatră, într-un gest de pietate şi durere”. Sculptorul Constantin Mihăilescu,
mort în 1928, nu a primit nici o răsplată pentru truda sa.
Stabilimentul băilor „oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale”
Tot la intrarea în parc, în partea stângă a existat un stabiliment de băi, ce a apărut după inundaţiile din
1895 - 1896, ce „oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale de la Ocnele Mari
(unde există de mii de ani o exploatare de sare – n.r.) şi încălzită cu bolovani încinşi în foc…”. Ulterior
stabilimentul s-a transformat în restaurant şi apoi în pavilion de tir. Până după Revoluţie, aici au funcţionat
Băile Comunale şi un ştrand.
82
„Zăvoiul era înzestrat, în anii dinainte de război, şi cu un ştrand, pe vremea aceea printre cele mai
modene din ţară. Bazinul de înot, cu apă limpede din râul Râmnic (Olăneşti - n.r.), primea în fiecare vară
mii de amatori ai sportului. Bufetul, unde se serveau bere la ţap şi halbă şi cele două trambuline, cabinele
vopsite în alb şi duşurile, vecinătatea vegetaţiei colosale a Capelei, mirosul special al apei şi umbreluţele
deschise de pe plajă sau melodia "O, Maria Magdalena" transmisă obsesiv prin megafonul administraţiei
importat din Anglia, toate acestea închideau în ele un spaţiu de bucurie nebună şi iresponsabilă ce
însemna, probabil, însăşi tinereţea”, avea să descrie locul mai târziu, scriitorul nonagenar. Astăzi, în locul
lor a răsărit singurul Hotel - Muzeu din România, o investiţie privată, de patru stele.
Lacul din Zăvoi - simbolul de la începuturi al parcului, pe vremuri găzduia lebede
Încă de la începuturi, atracţia parcului a fost iazul – lacul de mai târziu, care era „învecinat în latura de
miază-noapte cu aleea Cupidon, iar în cea opusă cu aleea principală, Brătianu”. Până în urmă cu câţiva
ani, „în timpul verii, trecătorii puteau vedea alunecând pe lacul copleşit de sălcii plângătoare lebede
semeţe şi şase-şapte bărci de două locuri, vopsite în alb, ce acostau la un debarcader improvizat pe
aleea Brătianu”.
Între timp, lebedele au dispărut, ca şi hidrobicicletele de mai târziu. În timpul iernii, lacul încă mai este
căutat de tineri, acum ca şi în urmă cu un secol şi jumătate, pentru patinaj. „Sub sălciile înzăpezite se
consumau acrobaţii spectaculoase, dar se făceau şi primii paşi pe gheaţă”.
83
Poduri de beton peste apă, în locul podurilor chinezeşti
„În locul podurilor de beton de astăzi se arcuiau cu graţie două poduri chinezeşti făcute din trunchiuri albe
de mesteacăn ce sugerau ceva din lumea filmelor de mai târziu ale lui Walt Disney”, mai aflăm tot din
„Râmnicul de altădată”, în care se pomeneşte şi despre un „chioşc grefat pe trunchiul unui imens stejar,
cu trepte în spirală ce se terminau cu un "pridvor", o ştrengărie sau o farsă a unei minţi isteţe, ce
întâmpina vizitatorul pe aleea principală, Brătianu”, care a fost refăcut în zilele noastre. Aici se fotografiau
pe vremuri localnicii şi turiştii şi o mai fac şi astăzi.
Piticii de piatră, dintre cascadele artificiale, dispăruţi fără urmă
Iar din Zăvoiul de altădată a mai dispărut ceva – nişte pitici de piatră „de o expresivitate remarcabilă, nu le
cunoaştem provenienţa, dădeau o notă inedită peisajului. Pe o fotografie de la 1915 se văd piticii tolăniţi
în iarbă, pe malul lacului, printre cascade artificiale de apă şi plante meridionale. Un fotograf cu aparat pe
trepied şi cu burduf de pânză neagră imortaliza copiii îmbrăcaţi în haine incomode, de duminică, sub
protectoarele priviri lucind de lacrimi ale părinţilor. Piticii au dispărut după război, după o existenţă de
aproape cinci decenii, ca să apară mai târziu în curtea rezidenţei primului secretar al judeţenei de partid,
pe Bulevard. Azi, nu li se mai ştie urma”, se mai precizează în „Râmnicul de altădată”.
84
Plăcile de marmură de la izvorul cu apă
În 1968, o placă de marmură, concepţia profesorului Vasile Roman, a fost montată în parc în memoria
evenimentului istoric petrecut aici în vara anului 1848. După Revoluţie, tot pe locul unde se află „Fântâna
din Zăvoi”, un izvor aflat pe aleea care face legătura între cele două mari intrări în parc, a mai fost
montată o placă pe care au fost inscripţionate următoarele: „Deşteaptă-te, române. 1848, 29 Iulie – 1989,
22 Decembrie. Atunci ca şi acum imnul tuturor românilor.” În 1995, odată cu modernizarea parcului, cele
două plăci au fost înlocuite. În timpul lucrărilor s-a încercat recaptarea izvorului „pierdut” care alimenta
odinioară fântâna, fiind construit un edificiu din marmură, în formă de cruce. Pe pereţii acestuia sunt şase
plăci de marmură, fiecare purtând câte o inscripţie care face referire la evenimentul de la 1848.
Bârlogul urşilor, devenit acum bar
Grădina zoologică a Râmnicului a fost găzduită o perioadă de parcul Zăvoi, pe timpuri. De atunci au
rămas trei clădiri, cu o arhitectură mai deosebită. Una dintre ele este folosită astăzi ca local, pe timp de
vară.
Pe vremuri însă reprezentau bârlogul urişilor, motiv pentru care şi-a păstrat denumirea şi în zilele noastre:
„La bârlog”. În parc, astăzi, printre copacii seculari, regăsim un restaurant cu terasă, pe lacul cu fântănă
arteziană în mijloc şi sediul Teatrului Municipal Ariel.
Locul construcţiilor de altădată a fost luat de multe spaţii pentru joacă şi pentru mişcare dotate cu aparate
de fitness, un loc pentru iubitorii de role, skateboard şi parkour, bazin cu nuferi, broaşte ţestoase şi peşti
coloraţi şi multe altele. Autor Daciana Mitrache. Sursa https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/foto-
povestea-parcului-s-a-cantat-data-imnul-mentionat-o-scrisoare-pierduta-
1_5c56d614df52022f75535572/index.html
85
Iaşi: Expoziţii organizate pentru a marca 180 de ani de la înfiinţarea Teatrul Naţional
''Vasile Alecsandri''
Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi celebrează 180 de ani de la înfiinţare prin organizarea de
expoziţii pe pietonalul Ştefan cel Mare, în parcul Copou şi pe esplanada instituţiei de cultură.
Potrivit unui comunicat de presă, începând de miercuri, în cadrul campaniei "TNI 180 - stagiuni naţionale
neîntrerupte", Teatrul Naţional Iaşi deschide expoziţia "Spectacolul Istoriei", realizată în parteneriat cu
Primăria Municipiului Iaşi, Muzeului Judeţean de Istorie Braşov şi Muzeului Literaturii Române. Expoziţia
va putea fi admirată de public pe pietonalul "Ştefan cel Mare şi Sfânt" şi în Copou, la Galeria Labirint a
Casei de Cultură "Mihai Ursachi".
"Acum 180 de ani, la Iaşi, lua fiinţă primul Teatru Naţional şi prima instituţie de spectacole de stat din
spaţiul românesc, sub directoratul lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. La
acea vreme, pe 18 noiembrie, avea loc cea dintâi premieră românească sub acoperişul unei instituţii
teatrale naţionale de stat: spectacolul "Farmazonul din Hârlău" de Vasile Alecsandri, pus în scenă de
Costache Caragiali. Sărbătoarea Teatrului Naţional Iaşi este marcată printr-o suită de evenimente care
are menirea de a oferi publicului accesul la istoria fascinantă de 180 de ani a scenei naţionale ieşene de
teatru: expoziţii, lansare de album şi numeroase momente în spaţiul virtual", spun reprezentanţii Teatrului
Naţional "Vasile Alecsandri" prin intermediul unui comunicat de presă.
86
Potrivit sursei citate, pe pietonalul Ştefan cel Mare din Iaşi vor fi amplasate 20 de simeze cu documente
de arhivă, imagini din spectacole - unele expuse în premieră -, fotografii din colecţii private,
corespondenţă administrativă, care încearcă să reconstituie paşii unei istorii vii şi tot spectacolul ei.
"Expoziţia acoperă un parcurs de mai bine de un secol şi ilustrează iconografic cele mai importante
momente care au marcat evoluţia primului teatru naţional din România - de la înfiinţare până în anii '70", a
declarat Cristina Rădulescu, secretar literar al Naţionalului ieşean şi coordonatorul proiectului "Spectacolul
Istoriei".
Tot de pe 25 noiembrie, ieşenii care trec prin parcul Teatrului Naţional se vor bucura de o colecţie
valoroasă de afişe din perioada 1840-2020.
"Cel mai vechi afiş datează din anul 1840 şi aparţine primului spectacol prezentat sub egida Teatrului
Naţional, "Farmazonul din Hârlău" de V. Alecsandri. Afişele expuse aduc o cantitate semnificativă de
informaţii legate de actori, repertoriu, sălile unde au fost prezentate spectacolele. E interesant de observat
evoluţia repertoriului Teatrului Naţional pe parcursul celor 180 de ani, dar şi, de ce nu, dezvoltarea
elementelor grafice care creează identitatea vizuală a unui spectacol. Afişele prezentate fac parte din
colecţia Istoria Teatrului Românesc, perioada 1880 -1919, ce se află la Muzeul Naţional al Literaturii din
Iaşi, Muzeul Teatrului, din arhiva Teatrului Naţional, dar şi din colecţiile personale ale unor actori", spune,
tot prin intermediul comunicatului de presă, secretarul literar Silvia Ghilaş. Teatrul Naţional Iaşi va
continua campania "TNI 180 - stagiuni naţionale neîntrerupte" până la sfârşitul anului. Sursa
https://www.agerpres.ro/cultura/2020/11/23/iasi-expozitii-organizate-pentru-a-marca-180-de-ani-de-la-
infiintarea-teatrul-national-vasile-alecsandri--614686
Realizat,
Adriana Tănăsescu,
Director executiv
87

Informatii La Zi Revista Presei 148 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatii La Zi Revista Presei 148 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Coordonatorul campaniei de vaccinare anti-COVID din România: Vaccinul va fi gratuit

Comunitățile istorice românești din Bulgaria și Serbia, cartografiate și prezentate

Ultima fotografie a pictorului Nicolae Grigorescu, scoasă la licitaţie

Expoziţia ''Olimpiada de benzi desenate'' - din 1 decembrie la Casa Filipescu-Cesianu

ramas singura solutie de dezvoltare pentru comunitatea mica din Apuseni.

Centrul istoric al comunei. Foto: Casa Petri

Santajul celor de la Gabriel Resources

Ce se poate vizita la Rosia Montana

Galerie miniera construita de romani,

Taul Mare reprezinta

Brazi) sau a te bucura de un apus de poveste (Taul Inima). Sursa https://ziare.com/rosia-

Un satelit considerat crucial pentru a înţelege efectele modificărilor climatice a fost

Arheologii au putut determina cauza decesului

Pompei este un loc incredibil pentru cercetare şi studiu

Titulescu condiționează acceptarea postului de ministru de arestarea lui Nae

„20 Ianuarie 1934

Depoziţia filosofului a fost impresionantă și lămuritoare în ceea ce privește faptul că asasinarea

Originea și declinul statelor papale. Teritoriul papalității din Evul Mediu

Originea statelor papale

Statele papale prin Evul Mediu

Declinul statelor papale

Michelangelo Buonarroti: Artistul Renașterii de neatins

Secțiunea din dreapta jos a Judecății de Apoi de

Édouard Manet: Subversarea celor bogați

Prânz pe iarbă de Édouard Manet,

Diego Rivera: simbolism comunist

Omul, controlorul universului de Diego Rivera, 1934, prin

Despre sacrificiul pentru un ideal. Galileo Galilei și Pământul care se învârte

Universitatea din Pisa

Drumul spre a deveni matematician

Turnul înclinat din Pisa

Construirea unui telescop

Observațiile lui Galileo asupra Lunii

Descoperirea sateliților lui Jupiter

Descoperirea inelelor lui Saturn

Vaticanul Pardons Galileo în 1992

PORTRET Păcatele patriarhului Iustin Moisescu. Epoca marilor demolări: de ce nu a

Pilda unor gesturi patriarhale

Istoricii acuză: patriarhul a fost politruc

Patriarhul a avut, deopotrivă, contestatari şi susţinători în timpul comunismului

Problema libertăţii religioase

Pacea, o chestiune delicată

Catedrala Patriarhală, în ziua înscăunării

O moştenire grea: demolarea Mănăstirii Văcăreşti

Vechea Mănăstire Văcăreşti ar fi putut

„Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi“

Iustin Moisescu a fost hirotonit pentru a fi numit în fruntea

Douăzeci de ani mitropolit

Cum au cântat lăutarii români Marseilleza pe întuneric

Taraful lui Ionică Dinicu

Legendarul violonist Grigoraş Dinicu, apreciat de Marlene Dietrich

INTERVIU Speologul Cristian Lascu şi fotograful Helmut Ignat, despre călătoria în

Cristian Lascu şi Helmut Ignat

Frumuseţea peisajului glacial

Ce momente au rămas cu dumneavoastră din toată această aventură?

A fost greu să faceţi fotografii acolo?

Efectele vizibile ale încălzirii globale

Se vorbeşte despre încălzirea globală. Se văd efectele cu ochiul liber acolo?

Fără raţiune, Antarctica va fi în pericol În 2048 va expira Tratatul Antarcticii.

Ce credeţi că se va întâmpla atunci cu acest tărâm?

„Veţi găsi cu greu un cercetător-explorator atât de temerar şi multilateral ca Racoviţă“