Cursul 1 - Mdiii - 2020-2021

MATERIALE DENTARE - 2020-2021
CURSUL 1
Coordonator activitate didactica : 1

Conf.Dr.Grădinaru Irina
Definiţie
Clasificarea materialelor dentare
Proprietăţile materialelor dentare

PROPRIETATI FIZICE ALE MATERIALELOR DENTARE
PROPRIETATI MECANICE SI CHIMICE ALE MATERIALELOR

DENTARE
PROPRIETATI REOLOGICE, DE SUPRAFATA SI ADEZIUNE
PROPRIETATI BIOLOGICE ALE MATERIALELOR DENTARE

poate fi orice produs care nu este
un medicament specific şi care
Biomaterialul poate fi utilizat o perioadă de timp
pentru înlocuirea oricărui ţesut,
organ sau pentru restabilirea
funcţiilor vitale ale organismului.
În medicina dentară
identificăm ca biomateriale acele

produse care participă la restabilirea
funcţională a ţesuturilor vii, care vin în
contact cu ele.

După European Society of Biomaterials:
biomaterialele sunt materiale fără viaţă (inerte),

utilizate în domenii medicale cu scopul de a produce o
interacţiune cu sistemul biologic.

Nu toate materialele dentare au caracteristici şi
proprietăţi de biomaterial
Din acest punct de vedere, materialele dentare pot fi

clasificate în 2 grupe:
Materiale dentare propriu-zise (totalitatea
materialelor cu utilizare exclusivă în etapele de
laborator pentru obţinerea protezelor dentare –
ex: gipsuri, ceruri, mase de ambalat, agenţi
abrazivi, paste de lustruit)
Biomateriale dentare (totalitatea materialelor care
vin în relaţie directă cu ţesuturile parodontale şi
formează cu acestea legături stabile, restaurând
funcţionalitatea lor - ex: pastele pentru obturaţii
intracanalare, linerii pentru tratarea plăgii
dentinare, masele ceramice,
Coordonator activitate didactica :
implantele). 5
Materialele sunt elaborate de diverse firme
sunt selectate de către medicul stomatolog, în funcţie de:
caracteristicile fizice reactivitatea chimică
caracteristicile mecanice
integrarea biologică
demonstrată practic
Coordonator activitate didactica : în timp
6
În funcţie de proprietăţile lor
materialele dentare prezintă
indicaţii
contraindicaţii
avantaje
dezavantaje
o anumită „perioadă de viaţă”

Calitatea unui material nu este asigurată numai de
o proprietate a acestuia, ci este dată de ansamblul
de proprietăţi pe care le prezintă un produs.
Informaţiile oferite în acest sens

de firma producătoare ca rezultat
al unor numeroase testări de
laborator sunt menite să ajute
medicul stomatolog în alegerea
unui anumit produs.
Ştiinţa materialelor dentare a devenit indispensabilă
practicii stomatologice.
Materialele utilizate în medicina dentară sunt

numeroase.
Unele dintre acestea sunt folosite doar de către

medic, altele doar de către tehnician, cea de a
treia categorie fiind prezentă atât în cabinet cât şi
în laborator.
CLASIFICAREA
MATERIALELOR DENTARE

DUPĂ ORIGINEA MATERIALULUI:
origine minerală - ex: gipsul dentar,amalgame
origine organică - ex: răşini polimerice

(rasini acrilice/diacrilice)
origine mixtă (organo-anorganică) - ex:

răşini diacrilice compozite (RDC), cimenturi
zinc oxid eugenol armate (ZOE)
DUPĂ RELAŢIA DE CONTACT CU ŢESUTURILE MOI:
Materiale provizorii care au relaţie de contact parodontală

scurtă (24-48 ore) sau mai lungă (7-10 zile)
În funcţie de durata relaţiei de contact, materialele provizorii se

clasifică în:
Materiale provizorii temporare –ex:FERMIN, CAVIDUR, CAVIFIL
Materiale provizorii cu termen mai lung de utilizare-ex: paste cu
antibiotice, paste antiseptice tip Walchoff
Materiale provizorii de fixare -ex: cimenturile ZOE
Materiale de durată (definitive) care vin în contact permanent cu

ţesuturile parodontale pentru o perioadă lungă de timp-
ex:cimenturi FOZ, PCZ, CIS
Materiale speciale care au o relaţie de contact cu ţesuturile
parodontale instantanee, pasageră -ex: materiale de amprentă,
paste de lustruit. Coordonator activitate didactica :
12
DUPĂ DESTINAŢIA MATERIALULUI :
Materiale pentru restaurări coronare
Materiale pentru amprentare
Materiale pentru modele, machete, tipare
Materiale pentru obţinerea protezelor (metalice/nemetalice)
Materiale pentru prelucrarea şi lustruirea protezelor
Materiale pentru fixarea provizorie şi de durată a protezelor

dentare
DUPĂ DOMENIUL DE APLICARE:
Materiale utilizate în cabinetul de medicină dentară:

materiale utilizate în medicina dentară preventivă
materiale utilizate pentru restaurări coronare
materiale utilizate pentru amprentare
materiale pentru machete directe
materiale de fixare
materiale pentru lustruit obturaţii, coroane etc
Materiale utilizate în laboratorul de tehnică dentară:

materiale pentru modele
materiale pentru machete
materiale pentru tipare
materiale pentru obţinerea protezelor dentare
materiale pentru prelucrarea şi lustruirea protezelor
DUPĂ COMPORTAMENTUL CHIMIC LOCAL:
Biomateriale BIOTOLERATE - local acestea generează

formarea unui manşon fibro-conjunctiv, rezultat din interacţiunea
osului cu ionii metalici toxici (osteogeneză la distanţă)
Ex: oţelurile inoxidabile, aliajele de Co-Cr-Mo, polimerii.
Biomateriale BIOINERTE – generează în zona de interfaţă

osteogeneză de contact
Ex: titanul, tantalul, alumino-ceramica
Biomateriale BIOACTIVE – pentru acestea este caracteristică

osteogeneza de legătură, cu apariţia legăturii chimice între
biomaterial şi os.
Ex: fosfatul de calciu, ceramica sticloasă, biosticlele, hidroxiapatitele
PROPRIETATI FIZICE ALE MATERIALELOR
DENTARE
Optice
Termice
Electrice
PROPRIETATI OPTICE
1. LUMINA
2. CULOAREA

1. LUMINA
Proprietatile luminii cu importanţă in domeniul

stomatologic
Reflexia si refractia
Indicele de refractie
Luminiscenţa
Dispersia
Absorbtia Transparenţa
Lumina şi materia Transluciditatea
Fotosensibilitatea
Opacitatea
18
2. CULOAREA
cel mai important şi complex parametru estetic ce

contribuie la reuşita reabilitării dento-somato-faciale.

Indiferent dacă este vorba de restaurările prin
metoda directă, sau de cele realizate prin
metoda indirectă, condiţia pentru ca aceste
restaurări să fie considerate realmente
estetice, este ca, pe lângă atributele
geometrice, ele să reproducă cu acurateţe
toate caracteristicile cromatice ale
unităţilor dentare naturale.

Culoarea
este definită ca senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de

diferite frecvenţe, care permite ochiului sa deosebească între ele 2 părţi
vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan.
În general, culoarea poate fi definită prin trei parametri:

• nuanţă
• saturaţie
• luminozitate.

Nuanţa este un parametru determinat de lungimea de undă a
radiaţiei monocromatice şi reprezintă familia din care face
parte culoarea (cele 7 nuanţe spectrale: R-roşu, O-oranj, G-
galben, V-verde, A-albastru, I-indigo şi V-violet).

Saturaţia sau puritatea culorii (croma) este un parametru
determinat de raportul cantitativ dintre culoarea spectrală şi culoarea
albă, care se combină pentru a da culoarea considerată.
Culorile spectrale sunt culori pure şi, deci, prezintă o saturaţie

maximă.
Prin adăugarea unor cantităţi diferite de alb la culorile spectrale se

obţin diferite tonuri de culori nesaturate.

Luminozitatea sau valoarea culorii este o proprietate acromatică, fiind
determinată de doi factori:
 energia radiantă a respectivului corp emiţător, ori energia reflectată /
transmisă de un corp luminos;
 sensibilitatea ochiului pentru diverse lungimi de undă ale spectrului
luminos – sensibilitate spectrală (este considerată maximă pentru
verde).
Luminozitatea culorilor se poate măsura pe o scală de la alb la negru,

în cadrul căreia, albul reprezintă gradul maxim de luminozitate, iar
negrul reprezintă gradul minim de luminozitate.

Reproducerea cromaticii naturale este dificilă şi, de
cele mai multe ori, este hotărâtoare pentru reuşita unui
tratament stomatologic estetic şi/sau cosmetic.
Dificultatea în reproducerea exactă a culorii dentare utilizând

materiale fizionomice constă în aprecierea, alegerea şi comunicarea
culorii dentare.
În ultimii ani, graţie progresului cercetării, proprietăţile optice ale materialelor dentare au fost
îmbunătăţite cu scopul unei mai bune armonizări cromatice între structurile dentare naturale şi
materialele restaurative.

Pentru a putea fi reprodusă / comunicată, culoarea trebuie să poată fi
definită foarte clar şi să poată fi măsurată cu mare precizie.
În acest scop există, în principal, 2 metode:

sistemele de ordonare a culorilor şi colorimetria.
Sistemele de ordonare a culorilor se bazează pe o serie de eşantioane care

sunt ordonate sistematic conform celor 3 caracteristici principale ale culorii:
nuanţă, saturaţie, luminozitate.
Aceste sisteme de ordonare a culorilor reprezintă o redare a universului cromatic

într-un spaţiu tridimensional, constituind aşa numitul "limbaj universal al culorii".

Un sistem de ordonare a culorilor performant ar trebui să
îndeplinească, concomitent, o serie de condiţii:
 să permită o reproducere, cu o mare fidelitate, a specimenelor de

culoare
 să aibă posibilitatea de a oferi criterii clare de evaluare a culorilor,

ţinând seama de cei 3 parametri cunoscuţi (nuanţă, saturaţie şi
luminozitate)
 să fie facil de manevrat, portabil, durabil
 să fie un sistem standardizat, disponibil în diferite mărimi şi aplicabil

pe diverse materiale.

Măsurarea culorii (colorimetria)
se bazează pe definirea cu o mare acurateţe a celor trei componente

care sunt implicate în percepţia cromatică:
 sursa de lumină
 obiectul investigat
 aparatul vizual uman / instrumentele de măsurare a culorii.

Tipuri de instrumente de măsură a culorii
Colorimetrul - pentru determinarea calităţii culorii şi a luminozităţii

acesteia la nivelul suprafeţelor; acest instrument măsoară culoarea în
funcţie de valorile tristimulus; el nu poate fi utilizat la cuantificarea
metamerismului.
Spectro-radiometrul - folosit în special pentru aplicaţii ce vizează

reproducerea culorilor; el poate măsura culoarea atât la nivelul
suprafeţelor reflectante cât şi a celor auto-iluminante.
Spectro-fotometrul - utilizat în mod special la controlul compoziţiei şi al

calităţii culorii, putând evalua în acelaşi timp şi metamerismul; el
măsoară culoarea de suprafaţă a corpurilor prin calcularea diferenţei
dintre lumina reflectată de acestea şi cea reflectată de un corp alb de
referinţă.
Camera digitală - prezintă avantajul de a permite măsurarea

caracteristicilor de culoare ale întregului obiect din punct de vedere al
imaginii globale (spre deosebire de celelalte instrumente care măsoară
practic culoarea unor zone limitate de pe suprafaţa unui obiect).

În scopul analizei cromaticii dentare se folosesc, în prezent,
diverse metode:
metoda clasică de analiză

a cromaticii dentare
metode digitale de analiză a

culorii dinţilor

2. CULOAREA
Caracteristicile culorii Clasificarea culorilor
Nuanţa Culori primare
Culori fundamentale
Saturaţia (puritatea
culorii)
Culori complementare
Strălucirea
Culori metamere
Formarea culorilor Metode de
determinare a culorii
Culorile se obţin prin următoarele
tipuri de amestecuri: 1. Metoda vizuală de
Amestec aditiv
2. Metode tehnice de
Amestec substractiv
Utilizează un aparat denumit
spectrometru, care poate
determina simultan 512 valori de
Amestec partitiv (optic) nuanţe.

1. Metoda vizuală de determinare a culorii

2. Metode tehnice de determinare a culorii
Un spectrofotometru complex, conceput pentru a evalua caracteristicile de culoare ale

dinţilor este VITA EASYSHADE.
Aparatul poate fi setat pentru determinarea culorii unităţii dentare sau a lucrărilor
protetice.

PROPRIETATI TERMICE

Materialele dentare odată inserate în cavitatea bucală
suferă modificări de temperatură.
modul in care transmit

caldura aceste materiale
Este important de apreciat
variaţiile dimensionale
asociate schimbărilor de
temperatură.
1. Conductivitatea termică
2. Difuzibilitatea termică
3. Dilatarea termică
4. Căldura specifică
5. Căldura latentă (specifică) de topire
1. CONDUCTIVITATEA TERMICĂ
VALORILE CONDUCTIVITĂŢII TERMICE A UNOR MATERIALE DE INTERES

STOMATOLOGIC
Denumirea materialului Conductivitatea termică

(W/mK)
Amalgam de argint 23
Polimetacrilat de metil 0,2
Ciment pe bază de hidroxid de calciu 0,75
Ciment oxid de zinc-eugenol 0,5
Ciment oxifosfat de zinc 1,3
Dentină 0,62

2. DIFUZIBILITATEA TERMICĂ
– mărime fizică introdusă pentru a

exprima viteza cu care un corp
schimbă o cantitate oarecare de
căldură în vederea realizării
echilibrului termic cu termostatul cu
care este pus în contact.

3. DILATAREA TERMICĂ
Odată cu modificarea temperaturii, orice corp îşi

modifică dimensiunile.
La creşterea temperaturii are loc dilatarea
(expansiunea termică)
La scăderea temperaturii se produce

contracţia termică.
Tipuri de dilatare termică: liniară, în suprafaţă

sau în volum.
4. CĂLDURA SPECIFICĂ
CĂLDURA SPECIFICĂ (c) = mărime

fizică ce exprimă căldura necesară
pentru a creşte temperatura unităţii de
masă cu un grad.
Unitatea de măsură: J/kgK

5. CĂLDURA LATENTĂ DE TOPIRE
Căldura latentă de topire reprezintă căldura necesară unităţii

de masă a unui solid pentru a trece din starea solidă în cea
lichidă la temperatură constantă.
Unitatea de măsură: J/kg.
Modulul căldurii latente de topire este egal cu cel al căldurii
latente de solidificare, acesta din urmă caracterizând trecerea
din starea lichidă în cea solidă.
Căldura latentă de topire este o constantă de material.

APLICAŢII PRACTICE ALE PROPRIETĂŢILOR TERMICE
Este de dorit ca materialele de obturaţie să nu transmită căldură organului pulpar.
Pentru completarea acestui deziderat se utilizează materiale cu DIFUZIBILITATE
TERMICĂ SCĂZUTĂ.
Aspecte asemănătoare au loc şi în cazul aplicării unor construcţii protetice tip inlay,
onlay, coroane de acoperire metalice sau mixte pe dinţi vitali. Deoarece metalul/aliajul
deţine o pondere importantă din volumul acestor proteze, căldura înmagazinată şi
transmisă dintelui este şi ea apreciabilă.
Cimenturile dentare utilizate la fixarea protezelor respective joacă , pe lângă alte
roluri, şi pe cel de izolant termic.
În contrast cu cele menţionate anterior, bazele protezelor totale trebuie să transmită
căldura substratului mucozal, pentru ca pacientul să aibă senzaţia de „cald” sau
„rece”.
MODIFICĂRILE DIMENSIONALE ALE MATERIALELOR DE OBTURAŢIE TREBUIE
SĂ FIE CONCORDANTE CU CELE ALE SMALŢULUI ŞI DENTINEI (acest lucru
poate fi obţinut, ideal, prin egalizarea coeficienţilor de dilatare termică.
De asemenea, este de dorit ca materialele din care se realizează baza protezei totale
să aibă coeficientul de dilatare termică egal cu cel al materialelor din care sunt
confecţionaţi dinţii artificiali.
Coeficientul de dilatare termică al materialelor restaurative are un rol foarte important.
Dacă nu există concordanţă între acesta şi cel al ţesuturilor dure dentare, se
compromite închiderea marginală. Coordonator activitate didactica : 42
PROPRIETATI ELECTRICE

Rezistivitatea electrică
depinde de natura materialului.
Pentru dinţii integri este diferită de cea a dinţilor cu leziuni

carioase (valori scăzute).
Conductivitatea electrică
este inversă rezistivităţii.

Dentina sănătoasă are o conductivitate mai mare decât a
smalţului integru. Coordonator activitate didactica :
44
Galvanismul bucal
apare ca rezultat al diferenţei de potenţial

formate între diferite materiale metalice.
În asociere cu lichidul bucal, care

actioneaza ca electrolit, aceste materiale
formează o pilă electrică.

PROPRIETĂŢI MECANICE ALE
MATERIALELOR DENTARE

PROPRIETĂŢI MECANICE TENACITATEA ŞI FRAGILITATEA
DUCTILITATEA
MALEABILITATEA
ELASTICITATEA
PLASTICITATEA
FLEXIBILITATEA
FLUAJUL
REZISTENŢA LA ÎNCOVOIERE
FENOMENUL DE OBOSEALĂ
DURITATEA
TENACITATEA ŞI FRAGILITATEA
Materialele care se rup după o alungire mare se numesc materiale tenace.
Materialele care se rup la o alungire foarte mică se numesc fragile.
Materialele tenace se deosebesc de cele fragile prin mai multe proprietăţi.
Proprietatea Materiale tenace Materiale fragile
Rezistenţa la - Rezistă mai puţin la tracţiune decât la

tracţiune/compresiune compresiune
Rezistenţa la şoc rezistente Se rup foarte uşor
Preţul de cost scumpe ieftine
Caracterul fragil sau tenace al unui material se referă numai la

comportarea acestuia la temperaturi obişnuite.
DUCTILITATEA ŞI MALEABILITATEA
DUCTILITATEA = proprietatea unui material de a suporta o deformare

plastică la o solicitare de tracţiune, fără să se rupă.
depinde de plasticitate şi de rezistenţa la rupere
MALEABILITATEA = capacitatea unui material de a suporta o

deformare plastică la compresiune fără să se rupă.
- depinde de plasticitate şi în mai mică măsură de rezistenţa

materialului
Ductilitatea şi maleabilitatea cresc odată cu creşterea temperaturii.

ELASTICITATEA ŞI PLASTICITATEA
ELASTICITATEA = proprietatea unui material de a absorbi energie
când este deformat elastic şi de a reveni la forma şi dimensiunile
iniţiale după îndepărtarea sarcinilor.
Se impune materialelor de reconstituire ca la solicitări cu

valoare ridicată deformarea să fie minimă, deci să prezinte un
modul de elasticitate crescut.
PLASTICITATEA = proprietatea unui material de a se deforma şi de a

rămâne deformat după încetarea acţiunii sarcinii, păstrându-şi însă
volumul constant.
În practică, materialele solicitate dincolo de limita de elasticitate

rămân cu deformări permanente, chiar după îndepărtarea
acţiunii sarcinilor.
Temperatura exercită un rol asupra rezistenţei şi proprietăţilor plastice ale
materialelor: prin încălzire rezistenţa la rupere scade, iar plasticitatea creşte.
FLEXIBILITATEA
Flexibilitatea maximă =
deformarea care se produce în timp
ce materialul este solicitat la limita
de proporţionalitate.

FLUAJUL
FLUAJUL (curgere lentă) este fenomenul de variaţie a eforturilor

unitare şi a deformărilor sub efectul sarcinilor constante aplicate.
La metale, aliaje şi răşini dentare, fluajul nu are importanţă practică

deosebită.
El este foarte important în cazul cerurilor şi al materialelor de

amprentă elastice, în special al hidrocoloizilor.

REZISTENŢA LA ÎNCOVOIERE
La solicitarea de încovoiere în interiorul probei apare o distribuire
neuniformă a eforturilor unitare cu deformarea diferită a fibrelor.
Fibrele longitudinale de pe partea convexă se alungesc sub
acţiunea unor solicitări de întindere.
Fibrele longitudinale de pe partea concavă se scurtează sub
acţiunea unor solicitări de compresiune.
Fibrele care se alungesc sunt despărţite de cele care se scurtează
de un strat de fibre care nu îşi modifică lungimea (constituite într-o
suprafaţă neutră).
Intersecţia acestei suprafeţe cu planul secţiunii perpendiculare pe
axa probei se face după o dreaptă numită axă neutră.
La materialele dure poate fi stabilită numai limita de încovoiere.

La materialele casante poate fi stabilită şi rezistenţa la încovoiere,
care rezultă din raportul dintre momentul de încovoiere şi momentul
de rezistenţă.
FENOMENUL DE OBOSEALĂ
se referă la scăderea rezistenţei unui material

supus la solicitari variabile care produce ruperi
premature la eforturi unitare mai mici decât
rezistenţa la rupere;
iniţial ruperea prin oboseală apare la suprafaţa

probei de material sub forma unor fisuri foarte
fine care se propagă lent în adâncime.

DURITATEA
DURITATEA = proprietatea unui material de a se opune

distrugerii straturilor sale superficiale sub acţiunea unui
alt corp.
Există mai multe metode de determinare a durităţii

care se bazează pe măsurarea rezistenţei la abrazie
(duritatea Mohs), a ariei suprafeţei imprimate
(duritate Brinell, Vickers, Knoop), a adâncimii de
pătrundere a penetratorului (duritatea Rockwell) sau
a elasticităţii (duritatea Shore).
PROPRIETĂŢI CHIMICE

Coroziunea
este reacţia chimică între metale şi mediul înconjurator,

care determină o modificare vizibilă a materialului şi care
influenţează funcţionarea unui component metalic sau a
întregului sistem.
în atmosfera uscată – coroziunea este chimică;

în atmosfera umedă - coroziunea este electrochimică;

PROPRIETĂŢI REOLOGICE
REOLOGIA = ştiinţa care

se ocupă cu studiul
fenomenelor de curgere şi
deformare ale materiei.

Importanţa reologiei în practica stomatologică:
O serie de materiale dentare se prezintă sub formă de

paste care prin amestecare se solidifică;
amestecurile fluide trebuie să permită adaptarea şi
modelarea;
pe parcursul prizei sau polimerizării materialelor are loc iniţial
o creştere a vâscozităţii urmată de creşterea modulului de
elasticitate odată cu solidificarea.
Analiza fizică a acestor proprietăţi permite definirea unui timp de lucru şi a
unui timp de priză/polimerizare.
Timpul de lucru= perioada în care materialul poate fi manipulat
fără modificarea vâscozităţii.
Timpul de priză/polimerizare= perioada necesară materialului
pentru atingerea rigidităţii maxime.
curgerea şi deformarea solidelor Irina vâsco-elastice.

Conf.Dr.Grădinaru
VÂSCOZITATEA UNUI FLUID = rezistenţa opusă la curgere
La unele lichide curgerea se realizează mai repede,

la altele - mai lent.
Vâscozitatea unui fluid depinde de: natura materialului,

temperatură (vâscozitatea scade cu creşterea temperaturii),
presiune (la presiuni foarte înalte, vâscozitatea creşte),
gradientul de viteză.
Tixotropia
reprezintă scăderea vâscozităţii lichidelor supuse la

un efort unitar şi revenirea vâscozităţii la încetarea
efortului unitar.
se datorează alterării şi refacerii structurale.

PROPRIETĂŢILE DE SUPRAFAŢĂ
ŞI ADEZIUNE

Adeziunea este fenomenul de atracţie între
2 corpuri.
Adezivii sunt substanţe capabile să unească

materiale omogene sau heterogene.
Aderentul este substratul pe care se aplică

adezivii.
Tipuri de adeziune
Adeziune mecanică – apare la nivelul unor suprafeţe
rugoase, datorită fixării sau legării mecanice;
Adeziune electrostatică – apare datorită atracţiei

sarcinilor electrice, dar este neglijabilă;
Adeziune specifică sau prin atracţie
intermoleculară – se datorează unor legături care se
formează prin absorbţia fizico-chimică a adezivului pe
suprafaţa aderentului; aceste legături sunt forţele Van
der Waals, legăturile de hidrogen, acest tip de
legături asigurând şi coeziunea;
Adeziune chimică – se referă la adezivii care se
leagă de aderent prin legături ionice, covalente sau
coordinative. Conf.Dr.Grădinaru Irina
Sisteme adezive
au la bază compuşi chimici

difuncţionali capabili să
realizeze legături chimice
primare cu 2 substanţe diferite.

Clasificarea adezivilor în funcţie
de aderent:
adezivi pentru ţesuturile dure dentare:

adezivi amelari şi dentinari
adezivi pentru materialele restaurative:

adezivi metalici, ceramici, polimerici.
Condiţiile sistemelor adezive:
Adezivul trebuie să umecteze bine aderentul
Vâscozitatea adezivului trebuie să îi permită curgerea

uşoară pe suprafaţa aderentului
Solidificarea adezivului să se producă fără modificări

dimensionale mari (dilataţie/contracţie minimă)
Grosimea stratului de adeziv este foarte importantă: o
grosime prea mare are un efect negativ asupra
rezistenţei adeziunii
Trebuie luată în considerare rezistenţa adezivului solidificat

Ruperea legăturii aderent / adeziv
se poate produce:
la nivelul interfeţei aderent/adeziv
prin cedarea adeziunii
la nivelul aderentului prin cedarea

coeziunii aderentului
la nivelul adezivului prin cedarea

coeziunii adezivului
Adeziunea la smalţ şi dentină depinde de mai multe aspecte:
compoziţia ţesuturilor dure dentare – un adeziv ideal trebuie să

reacţioneze atât cu faza anorganică cât şi cu faza organică.
Adezivii amelari reacţionează cu faza anorganică,

iar adezivii dentinari cu faza organică.
adezivul trebuie să nu reacţioneze cu apa prezentă în ţesuturile

dure dentare şi mediul bucal
adezivul trebuie să aibă stabilitate în mediul bucal

PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR ADERENŢILOR
PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR AMELARE

Pregătirea suprafeţelor de smalţ în vederea efectuării unui colaj
presupune îndepărtarea depozitelor moi şi dure. Este contraindicată
utilizarea gumelor de lustruit şi a pastelor abrazive care conţin fluor (se
formează fluorapatita care are solubilitate redusă).
Pentru prepararea suprafeţelor amelare există 2 tehnici:
Tehnici de demineralizare
1. Gravajul acid (acid fosforic, acid lactic, acid formic, acid citric, acid
sulfuric)
2. Atacul enzimatic proteolitic (papaină, tripsină)
3. Utilizarea agenţilor chelatori (EDTA)
4. Utilizarea agenţilor oxidanţi (H2O2)
Tehnici de adiţie – cu gel de H2SO4 2,5%
În practica curentă s-a impus gravajul cu acid ortofosforic 37-50% (cel
mai frecvent acid ortofosforic 37%), aplicat timp de 60 secunde.
PREGĂTIREA SUPRAFEŢELOR
METALICE
Condiţionarea suprafeţelor metalice se realizează prin:

1. Sablare
2. Gravaj electrolitic/electrochimic
3. Oxidare
4. Silanizare
5. Ceramizare
6. Depunere a unui strat intermediar de SiO
7. Cositorire

PROPRIETĂŢI BIOLOGICE

Toate materialele dentare care se inseră în cavitatea orală
trebuie să prezinte biocompatibilitate.
Şi la ora actuală, mulţi pacienţi prezintă simptome

locale şi generale cauzate de incompatibilităţi, respectiv
intoxicaţii, generate de materiale dentare sau de
diverse asocieri de materiale.
Reacţiile alergice induse de materialele dentare sunt

reacţii de contact cu simptome strict locale sau în zonele
umectate de salivă.
Excepţional apar: eczeme, reacţii la distanţă pe epiteliul
cutanat sau astm bronşic.
Simptome obiective ale reacţiilor alergice:
• eritemul
• eroziuni/ ulceraţii (mai rar).
Localizarea este cel mai adesea strict limitată la zonele de

contact; mai rar sunt interesate şi mucoasa jugală, linguală,
labială.
Simptome subiective ale reacţiilor alergice:

• senzaţia de arsură
• durere
• diminuarea sensibilităţii gustative (chiar ageuzie)
Efectele posibile ale materialelor dentare
asupra organismului :
1. toxice
2. alergizante
3. carcinogene
4. teratogene
5. mutagene
6. de inducere a sterilităţii

MATERIALE DENTARE CU RISC BIOLOGIC
1. unele cimenturi dentare care conţin componente acide

pot cauza iritaţii
2. agenţi de gravaj (acidul fosforic)
3. unele cimenturi parodontale care au în compoziţia lor
fibre de azbest
4. mercurul (prin vaporii lui care sunt toxici)
5. pulberea materialelor de amprentă pe bază de
hidrocoloizi ireversibili poate fi inhalată, iar unele produse
conţin compuşi cu plumb
6. compuşii metalici (de plumb sau staniu) din compoziţia
elastomerilor
7. monomerii în exces care ajung în contact cu mucoasa
bucală (unele pulberi de ceramică ce conţin uraniu)
8. nichelul din compoziţia unor aliaje poate produce reacţii
alergice
9. particulele de silice din materialele de ambalat.

Cursul 1 - Mdiii - 2020-2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 1 - Mdiii - 2020-2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATERIALE DENTARE - 2020-2021

Coordonator activitate didactica : 1

Clasificarea materialelor dentare

Proprietăţile materialelor dentare

PROPRIETATI MECANICE SI CHIMICE ALE MATERIALELOR

PROPRIETATI REOLOGICE, DE SUPRAFATA SI ADEZIUNE

PROPRIETATI BIOLOGICE ALE MATERIALELOR DENTARE

Coordonator activitate didactica : 2

identificăm ca biomateriale acele

Coordonator activitate didactica : 3

biomaterialele sunt materiale fără viaţă (inerte),

Coordonator activitate didactica : 4

Din acest punct de vedere, materialele dentare pot fi

sunt selectate de către medicul stomatolog, în funcţie de:

caracteristicile fizice reactivitatea chimică

materialele dentare prezintă

o anumită „perioadă de viaţă”

Informaţiile oferite în acest sens

Materialele utilizate în medicina dentară sunt

Unele dintre acestea sunt folosite doar de către

Coordonator activitate didactica : 10

origine minerală - ex: gipsul dentar,amalgame

origine organică - ex: răşini polimerice

origine mixtă (organo-anorganică) - ex:

Materiale provizorii care au relaţie de contact parodontală

În funcţie de durata relaţiei de contact, materialele provizorii se

Materiale de durată (definitive) care vin în contact permanent cu

Materiale pentru restaurări coronare

Materiale pentru amprentare

Materiale pentru modele, machete, tipare

Materiale pentru obţinerea protezelor (metalice/nemetalice)

Materiale pentru prelucrarea şi lustruirea protezelor

Materiale pentru fixarea provizorie şi de durată a protezelor

Materiale utilizate în cabinetul de medicină dentară:

Materiale utilizate în laboratorul de tehnică dentară:

Biomateriale BIOTOLERATE - local acestea generează

Biomateriale BIOINERTE – generează în zona de interfaţă

Biomateriale BIOACTIVE – pentru acestea este caracteristică

Coordonator activitate didactica : 17

Proprietatile luminii cu importanţă in domeniul

Lumina şi materia Transluciditatea

cel mai important şi complex parametru estetic ce

Coordonator activitate didactica :

Coordonator activitate didactica :

este definită ca senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de

În general, culoarea poate fi definită prin trei parametri:

Coordonator activitate didactica :

Coordonator activitate didactica :

Culorile spectrale sunt culori pure şi, deci, prezintă o saturaţie

Prin adăugarea unor cantităţi diferite de alb la culorile spectrale se

Coordonator activitate didactica :

Luminozitatea culorilor se poate măsura pe o scală de la alb la negru,

Coordonator activitate didactica :

Dificultatea în reproducerea exactă a culorii dentare utilizând

Coordonator activitate didactica :

În acest scop există, în principal, 2 metode:

Sistemele de ordonare a culorilor se bazează pe o serie de eşantioane care

Aceste sisteme de ordonare a culorilor reprezintă o redare a universului cromatic

Coordonator activitate didactica :

 să permită o reproducere, cu o mare fidelitate, a specimenelor de

 să aibă posibilitatea de a oferi criterii clare de evaluare a culorilor,

 să fie facil de manevrat, portabil, durabil

 să fie un sistem standardizat, disponibil în diferite mărimi şi aplicabil