Burdujeni

de Beni Budic

La Burdujeni m-am născut și acolo am petrecut primii mei patru ani ce mi-au lăsat doar
frânturi de amintiri. Dar aveam să revin mereu în târgulețul unde rămăseseră bunicii și familia
iubitei mele mătuși, Freida, sora mai tânără a mamei, cea care m-a însoțit, de departe ca și de
aproape, cu grija și dragostea sa până când s-a stins acum câțiva ani aici, în Israel ”. Așa
scriam în primul meu text de amintiri sucevene. De atunci am mai așternut ceva  amintiri din
viața unui copil, apoi adolescent sucevean în anii ’50 și ’60, mai toate despre orașul ce m-a
primit, m-a cucerit și mi-a marcat sufletul pentru întreaga viață. Și totuși, dacă se poate spune
așa, bună parte din sufletul meu a rămas la Burdujeni. Acolo, la bunici ajungeam cu părinții,
cu trăsura, în fiece duminică. Si tot acolo am făcut aproape în întregime, clasa întâi, în lunile
când mama era internată pentru operație la București și în cele ale convalescenței sale. Acolo,
cu bunicii, cu tanti Freida și nene Burțu și cu Iani, vărul meu, am cunoscut toate poveștile,
aventurile și trăirile unui copil de șapte ani. Prieteniile legate de pe-atunci cu copiii din vecini
au continuat și în anii următori. Când după ceva mai mult de doi ani, mama a murit,
prezențele mele la bunici au devenit mai lungi și mai dese, iar la Burdujeni  mi-am găsit de
fapt o a doua casă.
Burdujenii acelor ani mai avea ceva din specificul unui ștetl evreiesc, cum au fost cu sutele
prin Moldova, Galiția, Ucraina. Târgușorul nostru era compus din vreo trei străduțe paralele,
ce urcau în panta lină de la sud, dinspre lunca Sucevei, aflată jos, la vreo doi km distanță,
către Adâncata și apoi spre drumul către Dorohoi. Dincolo de apa Sucevei, după podul șubred
de lemn, se putea întrezări în zilele frumoase dealul orașului – SUCEAVA, sora mai mare a
târgușorului prăfuit invidiată, jinduită și iubită, sălașul tuturor bunătăților și răsfățurilor
vieții. Strada principală a târgului, Strada Întâia era, îndeosebi în partea sa centrală, zona
negustorilor. Casele se înșiruiau de o parte și de alta a străzii încă nepavată pe atunci. Toate
erau construite în stil „vagon” și aveau cam trei camere ce dădeau una în alta. Camera din
spate primea lumină prin două ferestre mari și prin geamurile ușii ce se deschideau, de obicei,
spre un cerdac construit către curte. În mijloc se afla o cameră mai întunecoasă, cu ferestre și
uși cu geamuri comunicând cu  camerele vecine, nicidecum cu exteriorul. Camera așezată la
stradă era de obicei prăvălia . Pa acea stradă fusese un șir de  mici magazine cu multe și de
toate, dar și ateliere de meseriași : o frizerie, croitori, unul sau doi cizmari, o bodegă... Pe
lângă fațadele multora din case se aflau , la nivelul trotuarului, intrările ce coborau la scările
pivnițelor, acoperite cu oblon mare de scânduri sau tinichea. În anii amintirilor mele, centrul
„comercial” , de care voi mai pomeni, se afla în partea de jos a orășelului. Cum spuneam,
strada urca în pantă lină, dar clădirile, toate fără etaj, deși lipite una de alta, erau diferite între
ele și creau un amestec arhitectural dezordonat și eclectic,  lipsit cu totul de grație. Dar în
ochii mei, Burdujeniul își avea  farmecul său.
Pentru mine, târgușorul începea la răscrucea ca un X mare, unde se întâlneau câteva drumuri :
Calea Unirii, ce venea din luncă și de fapt de la Suceava, strada Gh. Doja, ce aducea  călătorii
de la gară și din Ițcani, Strada Mare ce urca spre sat, spre Adâncata și drumul Dorohoiului. În
dreapta micului părculeț triunghiular din intersecție se deschidea încă o străduța care o lua

1
apoi la dreapta, spre drumul Plopenilor și spre Botoșani. În centrul parcului cam neglijat, se
afla monumentul modest al eroilor burdujeneni, căzuți în războiul de independență și in
primul război mondial. Era un gen de obelisc nu prea înalt, pe un postament pătrat flancat de
patru obuze de tun și îngrădit de lanțuri întinse între ele. Pe la sfârșitul anilor ’50 în porțiunea
mai lată a parcului a fost construit cinematograful „Vasile Roaită” devenit de atunci centrul
cultural al târgului. Peste drum, pe Strada Mare, se afla clădirea primăriei și dispensarul
medical, printre puținele clădiri mai impozante din târg, poate datorită faptului că erau clădiri
de un etaj și jumătate, cu parter jos ce folosea probabil de magazie. La câțiva pași mai jos se
afla clădirea cu etaj, cu ferestre mari , a școlii primare. Clădire modestă ca dimensiuni, dar în
peisajul burdujenean, totuși,  una din cele mai falnice , unde în afara cancelariei se aflau  vreo
patru  săli de clasă mari și luminoase, cu geamuri enorme ce se terminau într-o boltă rotunjită.
Acolo am petrecut aproape tot anul școlar al clasei întâia.
Puțin mai sus de dispensar se afla stația de autobuz, unde - în dimineți geroase de luni, când
se întâmpla să înnoptez la Burdujeni și în drum spre școală așteptam autobuzul de Suceava -
jucam pe loc să ne dezmorțim picioarele înghețate. Peste drum, în una din puținele case  ale
târgului, construite gospodărește, cu straturi de flori în față și ogradă cu păsări și vreun porc
în spate, locuia familia Sârbu. Nicu Sârbu, bărbat înalt și chipeș, era sanitar, șeful
dispensarului și bun prieten încă din copilărie cu unchiul meu, Burțu Manaș. Prietenia s-a
legat și între soții. Poate înclinația lui Nicu spre ale medicinei a moștenit-o de la mama sa,
legendara moașă a târgului, care a moșit 2-3 generații de burdujeneni ce ne născuserăm toți,
cum era obiceiul timpului, acasă. Când într-o zi viscoloasă de februarie s-a născut Carolică,
vărul meu cel mai mic, Burțu și Nicu au adus-o pe moașă, ce era deja foarte bătrână, prin
troiene, cu săniuța la casa gravidei. Nașterea a trecut cu bine, mama și pruncul au ieșit
sănătoși.
După stația de autobuz urma localul restaurantuluimai mare al târgului. Mai erau  acolo vreo
două cârciumi de-a lungul străzii mari (era una și la Lupovici, pe Strada a doua),pe traseul
chenzinei, unde coborau nevestele din sat doar-doar or mai salva ceva din bănuții salariului.
Totuși, stabilimentul din josul târgului era mai de Doamne-ajută, avea o sală destul de mare
cu 10-15 mese acoperite cu fețe de masă relativ curate și servea, pe lângă bere și alte bunătăți
lichide și porții decente de mititei sau cotlete...
După restaurant era o Alimentara, mai mică, iar peste drum, ceva mai sus se afla magazinul
Universal . Aici se vindeau de toate : de la caiete și creioane până la pânzeturi și stofe, de la
oale și cratițe smălțuite la gavanoase pentru murături, bocanci cu talpa de cauciuc, pantofi cu
talpă de crep, becuri, lanterne și baterii (dacă erau !!) și până chiar la biciclete de producție
locală și piese de schimb...
Chiar alături de Universal se afla Alimentara mai mare, unde nene Burțu era gestionar și
credincioasa Maricica era casieriță și vânzătoare...Adevărul e că magazinul nu era prea
mare, dar într-un singur raion unificat, se găseau de toate (în anii când se găseau...). Postul de
gestionar la Alimentara te făcea în acei ani om foarte popular, mai ales când aveai  o inimă de
aur, ca unchiul meu. Peste drum de Alimentara era casa lui Wexler, singura clădire civilă cu
etaj din târg. La parter era un depozit de vinuri, unde lichidul cu gust nu întotdeauna definit se
vindea de la butoi, „tras” printr-un furtun subțire de cauciuc. Lângă Wexler se deschidea o
uliță  ce ducea la piață și spre trei din cele patru sinagogi ce existau în anii buni ai
Burdujeniului evreiesc. Apoi, un drum prăfuit, ducea spre cimitir...
Peste drum se deschidea o stradă scurtă ce ducea spre Strada a doua și în continuare spre a
treia și spre drumul Plopenilor. Chiar la începutul acestei străzi, pe dreapta, se afla una din
cele patru sinagogi ce avuse târgul în anii săi buni și singura ce mai funcționa zi de zi pe la
începutul anilor ’60. Îmi amintesc cum în zilele dinaintea sărbătorilor de toamnă, șamașul (un

2
fel de diacon) bătrân și șchiop, trecea încă înainte de răsăritul soarelui printre case și bătea cu
bastonul în obloane ca să-și trezească enoriașii la rugăciunea deosebită, de iertare a păcatelor,
strigând slihăs, slihăs !. Tablouri de acestea, care pe atunci deja erau o raritate, dispărute o
dată cu ștetl-urile evreiești,  se mai găsesc în zilele noastre doar prin amintiri...
La colțul opus sinagogii  se afla o căsuță de lemn,  mică, joasă, cu podea de lut, diferită cu
totul de casele cu prăvălie de la Strada Mare. Locuia acolo o pereche vârstnică de lipoveni de
la care cumpăram uneori, cu un leu, mere murate scoase de lipoveancă dintr-o putinică de
lemn. Ceva mai sus, pe aceeași parte a străzii se afla frizeria lui Lazarovici, iar în una din
casele de lângă această familie funcționase, dacă amintirile încețoșate ale unui copil de 3-4
ani nu mă înșeală, o cârciumă sau ceva similar. Imaginea pe care am păstrat-o e dintr-o seară
când am intrat acolo probabil cu tata, ce voia să cumpere ceva. Localul se întindea pe toate
camerele casei și era luminat de niște becuri cam chioare, ce totuși învingeau bezna de afară.
În prima cameră, unde ne aflam noi, era tejgheaua cârciumii, iar prin ușile larg deschise
întrezăream în camera următoare, plină de fum de țigară, o masă mare de biliard. Instituția a
dispărut din peisajul Burdujenilor probabil o dată cu naționalizarea comerțului...
De cealaltă parte a străzii, ceva mai sus,  se afla brutăria surorilor Riegler, sau cum era
denumită de toți, chităria. Surorile erau două domnișoare cam de mult trecute, ce preluaseră
brutăria și treaba de la răposatul lor părinte. Locuiau împreună într-o casă de la capătul
târgului, chiar alături de cea în care se mutaseră tanti Freida și ai ei, după ce câțiva ani
locuiseră cu bunicii. Brutăria intra în plină activitate în zilele de joi și vineri și chiar în
noaptea dintre aceste zile. Îndeosebi vineri dimineața se îndreptau spre chitărie mai toți
gospodarii evrei ai târgului, ducând în coșuri mari de papură tăvile cu colacii de sâmbătă, la
copt în cuptorul imens al surorilor Riegler. Și zeida o pornea în zorii de vineri, cu două coșuri.
Încă din seara de joi bunica frământa aluat în covată, apoi îl lăsa, acoperit cu un ștergar de in,
să dospească toată noaptea, să crească. Vineri dis de dimineață, pe când eu mai dormeam,
croia și împletea din aluat vreo 5 colaci falnici, între care regele colacilor, plotz-ul rotund, mai
înalt decât toți ceilalți. Iar pe la 7, zeida pornea cu ei la chitărie. (Între timp, din resturile de
aluat, se croiau vreo două lipii găurite cu furculița și puse la copt în rulă, cuptorașul de tablă
zidit în sobă. Când ne trezeam, Iani și cu mine, lipiile erau tocmai bune de mâncat, cu unt sau
untură de gâscă – calde și gustoase de se topeau în gură). Pe la prânz, bunicul aducea colacii
copți acasă. Când eram ceva mai mari, mergeam noi la brutărie și până reușea domnișoara
Riegler să-i descopere pe-ai noștri între munții de colaci rumeni, ne îmbătam cu mirosul
inegalabil de pâine caldă.
Din primii mei patru ani, când și noi mai locuiam la Burdujeni, păstrez în memorie câteva
tablouri. Nu știu în ce măsură sunt amintiri autentice sau imagini pe care le-am creat din
frânturi de povestiri ale celor mari. Cu siguranță, mare  parte sunt autentice. Locuința noastră
(bineînțeles, închiriată) se afla cam la mijlocul urcușului pe Strada Mare. Acolo am copilărit
până la vreo patru  ani. Eu îmi amintesc, nu știu de ce, doar de două camere. În prima, la
stradă, tata împreună cu doi tovarăși (frații Abramovici ) conduceau – cum nu ! – o prăvălie
de articole de fierărie, cuie, balamale, clești, ciocane, sârme de tot felul și cine mai știe ce
altele. Într-un colț, lângă tejghea era și un butoi mare de fier, fără capac, plin cu gaz- adică
petrol lampant. Spre camera locuinței urcau din prăvălie vreo două-trei scări. De fapt locuința
se rezuma la o singură încăpere ce servea de bucătărie, sufragerie și dormitor. Din acea
cameră se ajungea, cred, printr-un coridor, în curtea din spate, unde uneori mă lua tata sa-mi
dea pâinea cu unt, ca la picnic, pe o pătură întinsă pe iarbă, pe când îmi vindea, în idiș, povești
neverosimile. Într-o după amiază am vrut să văd cum se potrivesc niște cuie luate din prăvălie,
în orificiile prizei de deasupra divanului. Nu numai că am văzut (multe) stele verzi, dar le-am
și simțit,  bine de tot... Pe când aveam ceva mai mult de doi ani, la un sfârșit de decembrie, s-a

3
născut vărul meu Iani. Evenimentul a adus-o din Galați în Burdujeniul natal pe draga noastră
tanti Anuța, sora mult mai tânără a bunicii. Ca întotdeauna, a ajuns încărcată cu daruri. Mie
mi-a adus o tobiță de tablă cu două bețe. După o zi sau două, mândru, cu tobița legată cu o
sfoară la gât, ajunsesem, cu niște amici de vârsta mea, pe lângă o fântână aflată în interiorul
unei curți (poate la Grünberg ? poate la Wexler ?). Pe lângă fântână , unde se formase ditamai
ghețușul, am lunecat și căzut cu gura pe rama de tablă a tobei. Ajuns deja mai mare, mi s-a
povestit că buza mi-au prins-o  la dispensar, până s-a vindecat, cu o clamă metalică.
Cicatricea o port până azi, semn de bună purtare...
Se pare că afacerile tatei cu de-ale fierăriei n-au durat prea mult. Nu cred că tata a reușit
vreodată să bată un cui cum trebuie. Erau și anii naționalizării proprietăților private. Oricum,
prăvălia s-a închis, unul din asociați a plecat în Palestina , iar tata a devenit, ca mulți dintre
bărbații tineri ai târgului, proletar. Adică muncitor simplu la abator. Astfel, pentru încă vreun
an, până  ne-am mutat la Suceava, ni s-a dublat spațiul locativ. La Suceava tata găsise în
sfârșit un servici pentru care avea vocație, lucrător în comerțul de stat ,  sau în alte cuvinte, 
gestionar la Alimentara.
Vecinii noștri pe atunci erau familia Cofaru (una din cele câteva cu acest nume în târg,
probabil înrudite) iar peste drum locuia familia cizmarului Lupu. Rașela Lupu și cele două
fete ale ei, Stela și Lucia, mă răsfățau care mai de care și adesea mă aflam în casa lor. Puțin
mai sus de ei, după colțul cu o ulicioară, locuia familia Grinberg cu cei doi copii ai lor,
Esterica, ceva mai mare și Saul, cam de vârsta mea. Mama și doamna Grinberg erau prietene.
Bunicul, Țalic Grinberg, era cantorul sinagogii mari din Burdujeni, figură impozantă și
respectabilă, cu palmares de cantor prin străinătăți în anii interbelici. În curtea lor, unde se
intra din ulicioara îngustă, era o fântână proprie, lucru rarisim. Când eram deja mai mare
veneam acolo uneori cu băieții, la joacă.
Tot din acea vreme, pe când încă nu trecusem de patru ani, păstrez o imagine –amintire ce mă
duce la gara minunată a Burdujenilor și împrejurimile sale, unde mai aveam să revin nu odată
în plimbări cu bicicleta, iar peste ani, în seri fermecate, chiar mână în mână cu o fată dragă.
Dar pe atunci încă nu le bănuiam pe astea. Un văr mai tânăr al lui nenea Burțu, Mișu Manaș,
era șofer de  camion, meserie apreciată mult pe atunci și care-l făcea în ochii mei de copil, un
adevărat erou. Într-o dimineață s-a înduplecat de rugămințile mele să mă dea cu camionul. Nu
era nimeni mai emoționat și mai fericit ca mine, cocoțat în cabina înaltă, lângă șofer și privind
cu aviditate la drumul ce mi se deschidea în față, dar și mai mult la manetele, butoanele și
cadranele camionului rusesc. Totuși, când mașina a virat la stânga și s-a angajat pe aleea gării,
nu mi-am mai putut lua ochii de la peisaj, iar tabloul văzut mi-a rămas pentru totdeauna
întipărit în memorie. Drumul lung-lung (în ochii mei de copil), străjuit de o parte și alta de
câte un rând des de plopi falnici, ca niște făclii verzi, iar la capătul perspectivei, exact în
centru, fațada elegantă de cărămidă roșie - cu uși și geamuri boltite, imense - a gării.
Gara Burdujeni a fost construită la răscruce de veacuri, pe când târgușorul era punct de
graniță și vamă între Regatul României și Bucovina Austro-Ungară, iar frontiera trecea prin
lunca Sucevei. Nu reușesc să-mi imaginez că până la 1918 a trece din Burdujeni spre Suceava
alăturată, necesita pașaport sau ceva similar, dar în schimb am înțeles de ce drumul ce unește
localitățile a fost numit  apoi Calea Unirii. Oricum, autoritățile române și C.F.R.-ul au ținut ca
gara noastră să fie una din cele mai frumoase ale țării. Clădirea monumentală a gării
Burdujeni e o adevărată bijuterie arhitectonică, pe bună dreptate recunoscută ca monument
istoric. Stilul e cam dificil a fi definit. Ar fi unul eclectic, dar amestecul de stiluri, contrar
așteptărilor, creează un ansamblu elegant, chiar grațios. Fațadele impresionante, din cărămidă
roșie, sălile imense, cu plafonul sprijinit pe arce gotice întretăiate, peronul, combinație de
lucrătură în fier si plafon cu casetoane romane, minunate, ca și cele ale sălilor, toate trezeau în
vizitator un fel de stare emotivă, ca prezența într-o sală de bal a unui palat. De fapt,  chiar știu
că sala mare găzduia uneori, prin anii `50 , balul ceferiștilor suceveni. De asemeni, cel puțin o

4
dată am fost cu unchii mei la un spectacol de teatru prezentat de trupa teatrului din Botoșani,
pe o scenă improvizată în salonul mare al gării. Am văzut Domnișoara Nastasia.
Îmi imaginez  uneori, plimbându-se prin saloanele și restaurantele gării Burdujeni, femei
elegante, cu pălăriuțe, în costum de voiaj, cu fuste lungi și mulate, la braț cu domni cu joben,
baston și mustață  „Franz Joseph”, ce abia trecuseră frontiera venind de la Cernăuți, sau chiar
de la Viena, în drum spre Iași sau București. Dar în anii plimbărilor mele pe acolo, gara era
cam adormită, saloanele erau mai toate închise, iar puținii călători ce urcau sau coborau din
trenul oprit pentru un singur minut, erau doar localnici. Peronul gol era pistă ideală pentru
biciclete...
La vreo câteva săptămâni după întoarcerea mamei de la operație, pe când amândoi ne aflam la
bunici, ea  a trebuit să plece la medic, la control. Voiajul tatei și al mamei la București urma
să înceapă din gara Burdujeni, cu acceleratul ce pleca din Ițcani pe la prânz. Am ajuns la gară
cu trăsura, zeida, nenea Burțu, părinții și eu. În urma operației la cap, mama rămăsese cu un
șchiopătat destul de accentuat al piciorului stâng și deci se mișca cu greutate. Cum acceleratul
oprea la Burdujeni pentru doar un minut, zeida aranjase cu șeful de gară, cu care se cunoștea
bine, ca impiegatul de mișcare să nu elibereze garnitura până la semnul său, după ce tata,
mama și valizele s-ar fi aflat în vagon. Trenul a intrat în gară cu pufăituri de aburi și șuierături
de frâne și a umbrit complet peronul. Ca întotdeauna în aventuri de voiaj, pe mine m-a luat
durerea de burtă. Tata a apucat să urce valizele în vagon, nenea Burțu, care era om voinic, o
sprijinea și ajuta pe mama sărmana să ajungă la scara înaltă a vagonului , iar zeida, cu brațul
ridicat, urmărea operația. Dar cumva s-a iscat o neînțelegere, impiegatul, ce se afla chiar lângă
cabina mecanicilor, cu semnalizatorul roșu ridicat, a crezut că poate deja elibera trenul, care a
pornit-o încet cu un șuierat al locomotivei. Mama a rămas pe peron, tata a apucat în ultimul
moment să coboare din vagonul deja în mișcare, iar valizele au rămas sus, pe culoarul
vagonului. Cu toții eram cuprinși de  disperare . Noroc de nenea Burțu, care le-a aranjat pe
toate. Valizele au fost coborâte din tren la Verești, drum de vreun sfert de ceas cu acceleratul.
Viteazul meu unchi a plecat cu un marfar la Verești  a adunat valizele și le-a urcat apoi în
automotorul rapid de București, cu care ai mei au ajuns la Verești după câteva ceasuri. Apoi
Burțu s-a reîntors  la Burdujeni, iar părinții au ajuns seara în capitală. Totul se sfârșise cu
bine, iar eu apucasem deja să uit durerea de burtă.
Continuând drumul la deal, de la noi spre casa bunicilor, Strada Mare se intersecta cu o
străduță. Peste drum era o cârciumă, iar pe partea noastră ulicioara ducea spre o clădire cam
părăginită ce servise înainte de era socialistă ca sediu-club al unor organizații de tineret
sioniste. În anii amintirilor mele, localul mai servea uneori la nunți sau alte petreceri, dar în
zile obișnuite era un fel de cinematograf improvizat. Aparatul de proiecție era amplasat pe
scenă. Iar publicul, pe bănci de lemn simple, fără spătar, ședea cu fața la peretele opus, unde
la dreapta ușii fusese întins un cearșaf-ecran alb. Dar peste scurt timp avea să fie construit –
devale - adevăratul cinematograf al Burdujenilor..
După acest colț se afla  ultima instituție oficială a târgului – Poșta. Era de fapt un birou mic,
în care lucrau doar o funcționară și o telefonistă și de unde pornea la drum factorul, postașul
cu torba ticsită cu ziare și scrisori. În aceeași încăpere se afla telefonul public, unul din  cele
două-trei aparate telefonice din târgușor.
După încă vreo câțiva metri ajungeam la casa familiei David, cu ce doi băieți ai lor. Erau
înrudiți puțin cu noi dinspre partea bunicii. Beni, cel mai mic, era de vârsta mea si nelipsit
tovarăș de joacă al nostru în acei ani. După casa lor urma o clădire mai deosebită prin faptul
că cele două locuințe alipite aveau câte un cerdac ce ocupa toată lățimea trotuarului, înălțat
față de nivelul străzii, și spre care urcau 3-4 trepte. În prima locuia o pereche puțin ciudată,
fără copii. Tina era probabil încă din tinerețe bătrână fără vârstă, mereu cu un șal cenușiu pe
umeri, scundă, cu un ochi veșnic închis. Să mă ierte Dumnezeu, dar cam era tipul de
vrăjitoare din povești ... În schimb Mehl, bărbatul ei, era un om slab, cu un veșnic zâmbet

5
schițat pe față. El era mai blând cu copiii, dar Tina se burzuluia de îndată ce ne vedea.
Adevărul e că n-am avut noi mai nimic de-a face cu ei. Poate doar că în lunile de vară mai
intram uneori prin lanul din spatele casei lor și colectam ceva porumbi pe care îi duceam la
bunica să ni-i frigă pe aragaz, sau alegeam vreun bostan mare, potrivit a face din el felinar.
Lipită de casa lor, cu un cerdac asemănător ce ajungea aproape de bordura trotuarului, era
locuința familiei Cofaru. Spre deosebire de alte case, aici curtea se întindea paralel cu casa, pe
toată lungimea ei și adăpostea un grajd cu cal și o căruță. Familia avea două fete, dintre care
cea mai mare se numea Cuța și era o fetiță sfioasă, cu cozi lungi și ochi negri, adânci ca un lac
în care te puteai îneca. Era de vârsta mea și învățam în clase paralele. Uneori, pe când eram
mai mici, Avrum Cofaru ne făcea nouă, colegilor Cuței, vreo tură cu căruța prin târg. Caii
tropăiau pe potcoavele de fier, căruța hurducăia zdravăn pe bolovani iar noi, copiii, deși
scuturați strașnic, eram în culmea fericirii. Cuța a fost toți anii colegă de clasă si bună prietenă
cu Florica. Acolo, pe cerdacul familiei Cofaru ne-am despărțit, cu inimi grele și ochi umezi,
deși încercam să glumim, într-o după amiază de sâmbătă, ultima mea sâmbătă la Burdujeni.
Între curtea lui Cofaru și casa bunicilor fusese cândva un teren viran. Aveam poate patru-cinci
ani pe când îmi amintesc cum baba (bunica), ajutată de mama și tanti Freida, scotea un cazan
mare, instalat pe pirostrii peste o sobă de tablă și o zi întreagă trudeau pe lângă el la fiert
magiunul de prune. Apoi, pe acel teren și-au construit casa o pereche de tineri, Nicolai și
Virginia Siminiuc . Au fost probabil cei mai iubiți vecini ai bunicilor. Casa lor avea la stradă
o grădiniță îngrijită cu flori, iar în spate era o curte destul de spațioasă, cu ceva straturi, câteva
găini ciugulind într-un țarc îngrădit, o magazie și ditamai atelierul de tâmplărie și de toate al
lui Nicolai, gospodar cu mâini de aur care ne răsfăța, pe Iani și pe mine, cu tot felul de jucării
confecționate cu dibăcie : puști de lemn, măști de purim, un leagăn de lemn pe care ni l-a
ridicat în curtea bunicilor și câte altele. Între curtea bunicilor și a lui Siminiuc era o portiță
tăiată în gard și puteam trece cu ușurință printre curți. Uneori (rar) apelam cu lecțiile la
ajutorul Virginiei,  care era învățătoare. După vreo câțiva ani avea să se nască singurul lor fiu,
Ovidiu, care a fost tovarăș de joacă al vărului meu cel mic, Carolică.
Casa bătrânească a bunicilor se afla, cum am mai spus, aproape de capătul târgului și
începutul satului. După tipic, era o casă-vagon. Spre stradă dădea prăvălia ce în anii
amintirilor mele era de fapt un debit de tutun (Tutungerie) proprietate de stat. Mai toată
„marfa”, intra într-un galantar. Dar bunicii mai făceau negoț și cu altele : câteva ouă, un kg.
de făină de porumb și chiar, păstrate într-o ladă lângă geam, unde-mi plăcea mie să șed și să
citesc, niște blocuri de sare mari ca bolovanii, pentru oieri. Către stradă dădeau două geamuri
mari și ușa dublă, toate cu obloane ce se închideau noaptea. Afară, lângă ușa de intrare se afla
una scundă ce ducea spre beciul mic și nu prea adânc unde se aflau peste iarnă un sac sau doi
de cartofi ori ceapă, iar vara ceva oale cu mâncare. Camera ce dădea la stradă, unde era
prăvălia, fusese împărțită cu un paravan de placaj și carton, în spatele căruia se afla mica
bucătărie a bunicii și chiar o masă la care ne adunam uneori, Dumnezeu știe cum, toată
familia. De acolo, două  trepte duceau spre camera centrală a casei, cea fără ferestre
exterioare. Deci cam întunecoasă, bunica atârna la cele două ferestre mari ce dădeau spre 
bucătărie/prăvălie, niște perdele lungi, croșetate din ață, atât de apretate că și găurile plasei de
ață păreau țepene. Camera era destul de mare, dar  cam plină de mobile : de o parte și de alta,
câte un divan pe care dormeau, pe stânga zeida și pe dreapta baba. Divanul bunicului era chiar
sub geam. Pe perete era încadrat un covoraș de lână deasupra căruia era atârnat difuzorul, sau
cum îi zicea zeida – morișca. După masa de prânz zeida obișnuia să se întindă pe divan culcat
pe o parte, pe îmbrăcate, chiar pe cuvertură. Își acoperea umărul cu haina, își punea pălăria pe
ureche și așa dormita cam jumate de ceas. De cealaltă parte a camerei, îngrămădit între masa
de sufragerie și perete, era divanul bunicii. Pe divan cu bunica am dormit și eu aproape tot
anul școlar de clasa I. Divanul ei era încadrat, înspre geam, de o ladă de lemn solidă („pentru
Palestina”) iar pe partea opusă era soba de fontă, cu plită  și cu rulă. Acolo ne cocea bunica,

6
iarna, lipiile proaspete de vineri dimineață sau uneori ne cocea mere.  Deasupra covorului de
lână de pe perete era atârnat, în unghi cu peretele, un tablou neînrămat ce reprezenta un vas cu
flori. Noaptea, la culcare, zeida aprindea pe ladă, lângă geam o lămpiță cu gaz, care păstra în
cameră o pâlpâire mică de lumină, toată noaptea.
Cam în continuarea divanului său, pe stânga, lipit de perete, se afla bufetul,piesa de mobilă
cea mai impozantă a locuinței. Era un bufet de sufragerie masiv, din lemn lustruit ca furnirul, 
cu dulap destul de mare în partea de jos, pe care se sprijinea o vitrină cu uși de sticlă unde
păstra baba toate comorile ei de gospodină – servicii desperecheate de masă sau de cafea.
Abia când eram deja om în toată firea, am aflat de la tanti Freida povestea bufetului. În anii
când familia fusese deportată în Transnistria, armata germană  rechiziționase  casa,
transformând-o în magazie de furaje pentru cai. Când bunicii s-au reîntors, în 1944, le-a luat
vreo săptămână sau mai bine să curețe casa de fân. Mobilele - printre care bufetul și
dormitorul - erau pe la vecini și le-au fost înapoiate.
În celălalt capăt al camerei, după urcarea unei trepte, se deschideau două uși. O ușă dublă, cu
geamuri, pe dreapta, ducea spre dormitorul mic, cu sobă de teracotă, mobilat cu un pat,
deasupra căruia era atârnată o oglindă ovală, mare, în ramă de lemn (probabil parte dintr-o
toaletă pentru care nu s-a mai găsit loc în camera mică), un șifonier cu două uși și sub
geamurile ce dădeau la cerdac, o canapea. În camera asta dormeau tanti Freida, nene Burțu și
Iani (într-un pătuț de copil) în toți anii, până când (chiar în iarna petrecută de mine la
Burdujeni) s-au mutat în sfârșit într-o locuință a lor, ceva mai în susul străzii. Când spre
primăvară mama s-a întors din București după operație, dormitorul l-a ocupat ea în
săptămânile de convalescență. Mama revenise fără frumosul său păr roșcat, cam șchiopăta pe
piciorul stâng și se ajuta la mers cu un baston, dar și așa - chiar dacă continuam să dorm cu
baba, iar tata ajungea la Burdujeni doar de 2-3 ori pe săptămână - primăvara ce venise mă
umplea de bucurie.
Cealaltă ușă se deschidea către un coridor îngust ce ducea, paralel cu dormitorul, către cerdac.
Acesta era de fapt o adevărată cămăruță. Pe de o parte peretele de zid al casei și geamul către
dormitor, iar pe trei laturi pereți solizi de scândură. Peretele ce dădea spre curte avea vreo
două geamuri mari, ce umpleau cerdacul de lumină.  Pe partea opusă se ridica scara largă,
solidă, din lemn ce ducea în pod. Scara ca și podul erau de o curățenie exemplară. Pe trepte
baba păstra diverse alimente printre care vreo găleată cu untură, săculețe cu făină, ceva ouă
într-un coș . Sus, chiar la intrarea în pod se afla lada cu vesela special păstrată pentru Pesah –
paștele nostru. La timp de vară aragazul era mutat în cerdac, cu o masă și două bănci, iar
cerdacul devenea bucătărie de vară unde era o plăcere când toată familia ne întâlneam la
prânzurile de duminică.
Trecerea din cerdac spre curte se făcea  printr-o ușă cu două obloane solide din lemn. Curtea
bunicilor,  destul de mică, era  pavată cu dale largi de piatră. Un gard înalt o despărțea pe o
parte de curtea doamnei Crețu, iar pe cealaltă, de curtea lui Siminiuc, spre care se deschidea
cum am mai zis, o portiță. O fotografie de familie, făcută pe fundalul gardului pe când aveam
vreun an, îi înfățișează pe bunici, mama cu mine în brațe, cu o căciuliță albă, urechi de pisică,
tata, tanti Freida și nene Burțu, cu toții tineri si fericiți... Mai erau acolo leagănul și în spatele
lui o magazie de lemne în care bunica ținea și o cușcă cu două-trei  găini. La capătul curții  era
poarta mare de lemn prin care intra, probabil, căruța ce aducea lemnele. Poarta ducea către o
străduță, mai curând o potecă nepavată ce se întindea paralel cu Strada Mare cam pe toată
lungimea târgului.
În după amiezile de vară zeidascotea lângă ușa de intrare o bancă și vreo două taburete, pe
care se adunau la sfat bunica și câteva vecine, printre care și cumnata ei, tanti Ana. Zeida
măcina cafea proaspătă în râșnița lucitoare de alamă, apoi o fierbea  cu zahăr, în ibricul mare,
o lua repede de pe aragaz înainte de a se umfla caimacul și o turna în câteva ceșcuțe din
servicii desperecheate. Toată lumea, inclusiv eu, ce eram deja băiat mare, se delecta cu

7
cafeluțele. Parlamentul de  pe trotuar erau o instituție tradițională a târgului. Când se întâmpla
să urc de la stația de autobuz spre casa bunicilor la ora potrivită, mă simțeam ca la defilare,
scrutat de toți ochii din tribunele cu cafeluțe și comentat pe larg după ce treceam...
Peste drum de casa bunicilor se deschidea o altă stradă nepavată ce ducea spre moară. Chiar la
colțul străzii, se afla o casă nu prea mare, oarecum stingheră. Pe o latură se marginea cu o
bucată de livadă, ascunsă în spatele unui gard, iar de cealaltă parte chiar cu străduța. Acolo
locuia familia Făclieru. Bărbatul, înalt și slab și soția mai mititică și mai plinuță, erau amândoi
croitori ce cred că se specializaseră în scurte groase și sumane pentru sătenii din împrejurimi.
În casa lor intram uneori la prietenul nostru de joacă, Șloim (Șloimale) Făclieru, un băiețel de
vârsta mea. Șloimale cu părinții săi au plecat în Israel pe când aveam vreo 11-12 ani. Drumul
ce începea de la casa lor, trecea după doar câteva zeci de metri, pe lângă toloacă, terenul viran
unde băieții jucau fotbal. (Uneori jocul se întețea chiar pe străduță. Riscul ca vreo mașină să
treacă pe-acolo era cam una la două  zile ...) Era pe-acolo și o fântână. Pe  toloacă , în anii
copilăriei, a ajuns odată chiar un circ,  cu incinta rotundă dar fără cort acoperit. La fel,  în
fiece vară se instalau acolo bărcile. Puțin mai jos, pe la nivelulul  Străzii a treia, drumul se
bifurca înspre biserică și spital.  Spre moară nu știu dacă am mers mai mult de vreo două ori
în toți acei ani. Nici pe dealul dinspre răsăritul târgului, ce începea după moară, nu cred să fi
urcat vreodată. Știu că Iani mai rătăcea pe acolo iarna, cu încercările lui de a schia. Însă acel
deal cam îndepărtat, pe care-l vedeam bine din casa bunicilor, din spatele căruia răsărea zilnic
soarele, era peisajul ce a conturat cumva cadrul natural în care mă găseam eu la Burdujeni.
Ceva mai sus de casa bunicilor, după curtea largă, ascunsă în dosul unui gard înalt, a familiei
Crețu, se afla ultima clădire de pe acea parte a Străzii Mari. Erau locuințele vagon, cu un
perete comun, unde locuiau tanti Ana și nenea Meier, fratele bunicii, iar apoi cea a lui Sani și
Sura. Ultimii aveau de-a lungul și în spatele casei o curte mare în care creșteau câteva capre.
Cred că erau singurii evrei în târguleț ce se îndeletniceau cu crescutul  animalelor (dacă facem
excepție de Avrum Cofaru, ce avea cal și căruță, și de Velvl, proprietarul și surugiul unei birje
cu doi cai, unica în Burdujeni). După casa lui Sura, urcând un dâmbuleț nu prea abrupt, era
cărarea ce ducea la fântâna de lângă casa lui Mâțuc, pe străduța fără nume din spate. De acolo
se făcea aprovizionarea cu apă, în cele două găleți din bucătăria bunicilor. După acea cărare
urma un teren triunghiular, nu prea mare, în unii ani semănat cu porumb, care de fapt încheia
târgul. Mai erau, de cealaltă parte a drumului două-trei  case. Una era locuința preotului, o
casă frumoasă înconjurată de o curte cu pomi. În una din aripile casei funcționase cândva
grădinița de copii. Urma apoi ultima clădire, care era constituită din locuința perechii Rozner,
urmată de cea în care se mutaseră tanti Freida și ai ei, locuința uneia din surorile Riegler și o
ultimă casă-locuință unde cândva funcționase o tâmplărie. Primele trei locuințe aveau o curte
comună, largă și întinsă până la începutul Străzii a doua. De casa lui tanti Freida mă leagă saci
de amintiri. Acolo am petrecut, deja băiat mai mare, nenumărate și minunate sfârșituri de
săptămâna, dormind înghesuit cu Iani pe același divan, în bucătărie și hrănindu-mă și
îmbătându-mă cu atmosfera și bunătățile nenumărate pe care  știa să le pregătească iubita mea
mătușă.
După acea clădire, la colțul unde era fântâna, lângă casa lui Prodan, te aflai deja, dincolo de
târg, în satul Burdujeni. De aici încolo casele erau deja toate gospodărești , cu gard
meșteșugit, grădiniță în față, grajd, hambar, păsări ce ciuguleau prin curte, o bucățică de
livadă în spatele casei... Adevărul e ca n-am umblat des pe-acolo, dar îmi amintesc de mica
școală primară de pe culmea deluțului și chiar de fântâna cu cumpănă . Tot pe-acolo era
olăria, care funcționa într-o curte mare, cu aceeași tehnologie ca pe vremea dacilor. Lângă
intrarea în curte, într-un șopron se afla roata olarului, în fundul curții fumega un cuptor mare,
iar fiece porțiune liberă a incintei era plină cu rânduri-rânduri de ulcioare sau strachini puse la
uscat. Nu departe de începutul satului se afla o Alimentara mică unde, pe când eram în clasa I
era gestionar Eli David, tatăl lui Beni.  Acolo, alături, în curte la Lahman, am avut o pățanie

8
de 1 Mai. Eram câțiva copii, colegi (sau nu) de clasă, printre care Beni, eu, unul din băieții lui
Lahman și poate și alții. Cum era ajun de 1 Mai, iar a doua zi aveam liber, cineva a hotărât că
facem -  în cinstea marii sărbători a oamenilor muncii ! -  o serbare a noastră . S-a improvizat
o scenă din două-trei cuști mari pentru păsări, suprapuse, și nu știu cum eu m-am aflat sus,
recitând ceva. Dar nu eram singur. Un brânci „prietenesc” m-a făcut să plonjez de pe scenă pe
pământul bine bătătorit al curții. Nu m-am mai putut scula pe picioare. Dreptul mă durea
crâncen. Spre norocul meu, venise cu o treabă la Alimentara alăturată nenea Meier, fratele
bunicii. El m-a dus la bunici pe brațe pe când eu gemeam de durere. Urgent a fost convocat
doctorul Dracinschi, legendarul și bătrânul medic al Burdujeniului (și director al micului
spital local de boli infecțioase), care a venit în scurt timp, cu docarul și cu servieta lui
pântecoasă de medic.
Dr. Dracinschi a stabilit diagnosticul: nu e fractură, doar o fisură la fluierul piciorului drept.
Cum se înserase, orice tratament s-a amânat pe a doua zi. Dr. Dracinschi mi-a pus doar
piciorul în „lopățele” de scânduri subțiri, ca să-l imobilizeze. După o noapte dureroasă (mai
aveau să urmeze câteva) am avut cinstea să fiu dus de 1 Mai, dimineața devreme,  cu trăsura
lui Velvl, la Suceava la spital, unde am ajuns încă înainte de se forma defilarea în parcul Arini
de vizavi. Diagnosticul doctorului Dracinschi s-a dovedit exact și Dr. Weitman mi-a pus
piciorul drept în ghips până la genunchi.  La serbarea de sfârșit de an m-a dus nene Burțu pe
trotinetă...Dar mi-am primit premiul, iar principala bucurie a fost că scurt timp după toate
astea ne-am reîntors, cu mama, acasă la Suceava.
Când am revenit la Burdujeni în vara lui 1973, oaspete, deja căsătorit, după 9 ani de absență,
am găsit târgulețul aproape neschimbat, doar ceva mai mic decât mi-l aminteam. Am ajuns
după ploaie, iar mirosul prafului umed, ceva necunoscut la noi de-a lungul lungilor și
secetoaselor luni de vară, m-a îmbătat și mi-a adus un val de amintiri. Așa e cu
mirosurile...Bunica murise cu un an în urmă. Când am ajuns în bucătăria cunoscută din casa
lui tanti Freida eram deja acasă. Primul lucru pe care am vrut să-l  fac a fost să-l însoțesc pe
Carolică și să aducem de la Prodan două găleți de apă rece și limpede de fântână.
În anul următor am mai revenit o dată. Știam că n-o vom mai putea face în următorii ani.
Așteptam nașterea primului nostru fiu. Zeida era îmbătrânit. În una din zile m-a luat în sat, la
casa unui fost prieten din anii lor de școală primară, să mă arate...Evident,  era mândru de
mine. Și era -  ca și mine -  conștient că-i seamăn. La despărțire știam amândoi că nu ne vom
mai vedea.
De atunci am mai revenit de multe ori, dar mai întotdeauna, în grabă. În vara lui 2016 am
reușit să ajung la micul cimitir de pe delușor, nu departe de fantomele celor trei sinagogi din
acea parte a târgului. Bineînțeles, înainte de orice mi-am croit drum printre ierburi și bălării
spre mormintele lui baba și zeida. Dar mi-am dat seama că sub monumentele funerare între
care m-am trezit se află o întreagă galerie, se aflau aproape toți, cunoscuți sau mai puțin
cunoscuți mie, dar cu toții personaje ce-au însuflețit cândva casele și străzile de la Burdujeni.

Textul a fost publicat în BUCOVINA LITERARĂ.