Cioc ! Cioc ! Cioc !

Dupa Emil Gârleanu

Într-o toamnă aurie ca acum, veveriţa apornit să-şi caute provizii pentru iarnă. A

căutat prin toată pădurea şi, într-o bună zi, a dat peste un pom ciudat. Avea roada

rotundă, tare, dar cu miezul gustos. Dăduse peste alun.

I-au plăcut alunele şi, fiinţă prevăzătoare, a cărat toată toamna, până şi-a umplut

toată scorbura. Se bucura că dăduse norocul peste dânsa. Făcea planuri să nu se mişte

toată iarna din căsuţă.

Într-o bună dimineaţă, se zgârie la picior într-o coajă de alună. De unde? Că ea nici

nu se atinsese de merindele strânse. Cercetează: un sfert din alune - mâncate!

S-a mâniat veveriţa şi s-a pus la pândă să prindă hoţul. S-a ghemuit în fundul

scorburii. Ce era? Ciocănitoarea, cum e ea: sai ici, vâră-te colea, a dat de scorbură, în

scorbură alune, şi...craţ-craţ-craţ! S-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiecare

amiază să-şi ia prânzul... A sosit şi acum tot aşa grăbită, dar de-abia intră în scorbură şi

veverita se şi repezi asupra ei. Ciocănitoarea voi să o zbughească afară, dar veveriţa o

prinse de coadă. Dă-i în sus, dă-i în jos, lăsă coada în laba veveriţei şi...pe-aici ţi-i drumul!

Mai târziu, când i-a venit inima la loc şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă

să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbura. A bătut cu ciocul :

Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul. De atunci, mereu ciocăneşte la

fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.