 Aşa cum, din perspectiva unei hermeneutici terapeutice,formulând un „elogiu al teoriei”,

spunea Gadamer, teoria este „conştiinţa umană cultivată,care a înţeles să reconstituie

punctele de vedere ale celuilalt şi să caute înţelegerea în ceea ce avem în comun şi în ceea
ce vrem să spunem (Gadamer 1999: 46).Teoria implică dialogul cu alteritatea, penetrarea
spaţiului alterităţii.

 În fapt, schimbarea majoră a semnificaţiei sintagmei ştiinţa literaturii şi apariţia noii

sintagme,teoria literaturii, sunt legate direct de formalismul rus.

Dacă termenul de ştiinţă a literaturii a fost însuşit (în jurul anilor ’20) fără interogări critice de
către reprezentanţii direcţiei marxiste şi sociologice (P.Sakulin, V. Pereverzev etc.) pentru a
sublinia caracterul ştiinţific al metodologiei lor (în fapt o „modernizare”a mai vechii coloraturi
pozitiviste),formaliştii ruşi au înlocuit treptat această sintagmă cu cea de teorie a literaturii.

 Formalismul a apărut în Rusia în anii de dinaintea Revoluţiei bolşevice din 1917,şis-a

dezvoltat de-a lungul anilor ’20,până când a fost redus la tăcere de stalinism. Grup
militant de cercetători în domeniul lingvisticii şi literaturii, aceştia au început prin a
respinge doctrinele simboliste, de coloratură mai degrabă mistică, ce influenţaseră
studiile literare, în special cele ruseşti, de dinainte. Încercând apropierea de un spirit
ştiinţific autentic şi căutând fundamentele unei practici a studiilor literare, şi-au îndreptat
atenţia către realitatea materială a textului literar, situându-se, în acelaşi timp,la un nivel
polemic şi faţă de pozitivism:

„Critica trebuia să disocieze arta de mister şi să se preocupe de modurile de funcţionare a

textelor literare:literatura nu era o pseudo-religie, sau o psihologie, sau o sociologie, ci un mod
particular de organizare a limbajului. Avea propriile sale legi specifice, structurile
sale,procedeele sale,care trebuiau să fie studiate caatare,mai degrabă decât a fi reduse la altceva.
Opera literară n-a fost niciodată un vehicul pentru idei, o reflecţie asupra realităţii sociale,nici
încarnarea unui adevăr transcedental: era un fapt material,a cărui funcţionare putea fi analizată
mai degrabă aşa cum cineva ar fi putut examina o maşinărie (Eagleton, 1998:2-3).”

Studiul literaturii până în secolul al XX-lea a fost preocupat să evidenţieze mai degrabă
posibilerăspunsuri la întrebarea Despre ce vorbeşte literatura? Odată cu formalismul rus
întrebarea a devenit desuetă transformându-se într-un set de întrebări: Care sunt condiţiile în
care putem vorbi despre literatură? Ce denumim literatură? Ce condiţionează înţelegerea
literaturii şi care sunt bazele acestei înţelegeri?Acest lucru îl face, de exemplu, unul dintre
reprezentanţii de marcă ai Şcolii formale,Boris Tomaşevski, încă din 1925, într-o carte care ar
putea fi considerată ca fiind cea care a legitimat sintagma teorie literară, Teoria Literară.
Poetica2: „Scopul poeticii (altfel spus al teoriei literare) îl constituie studiul diverselor modalităţi
de construcţie a operei literare.Obiectul studiului poeticii este literatura beletristică.Modalitatea
studiului o constituie descrierea şiclasificarea fenomenelor şi interpretarea lor”(p. 21).

Însă locul unde se poate vedea foarte bine nu numai sinteza principiilor teoretice formaliste dar şi
dimensiunea semnificaţiilor sintagmei teoria literaturii este articolul din 1927 al unui alt membru de
marcă almişcării formaliste, Boris Mihailovici Eihenbaum,Teoria metodei formale (un alt titlu al
articolului fiind Literatura. Teoria. Critica. Polemica)3. Încercând o privire de ansamblu asupra mişcării
formaliste, aproblemelor pe care le-a atacat şi a rezultatelor la care a ajuns, Eihenbaum spune, cu toată
forţa, că lupta formaliştilor nu s-a dus pentru un sistem teoretic ci pentru o „ştiinţă literară
independentă şi concretă” şi pentru lămurirea „chestiunii literaturii ca obiect de cercetare” (p. 40).
Deosebind în interiorul mişcării un stadiu preliminar, prin excelenţă teoretic, care a schiţat principiile
generale care să permită orientarea în universul faptelor (p. 49), stadiu caracterizat prin încercarea de
specificare şi concretizare a studiului literaturii (şi implicit prin înlăturarea amestecului altor ştiinţe în
studiul literaturii), prin confruntarea dintre limbajul poetic şi cel practic (Iakubinski), stadiu a cărui
concluzie generală era aceea că „specificitatea artei semanifestă în utilizarea particulară a materialului”
(p. 48), Eihenbaum nu face altceva decât să retraseze istoria constituirii teoriei literare moderne,
născută ca necesitatea reducerii haosului conceptual, a reducerii amestecului de termeni hibrizi ce
aparţineau altor discipline (psihologie, filosofie, religie etc.), necesitate a repudierii dogmatismelor
reducţioniste ale biografismului pe de-oparte, şi ale celui filosofico-mistico-religios alsimbolismului, pe
de altă parte, şi, nu în ultimul rând, necesitate a apropierii studiului literar de concreteţea fenomenului
studiat.

3 În Ce este Literatura?, antologie din textele formaliştilor ruşi alcătuită de Mihai Pop, Univers, 1983, pp. 40 - 67.

4 A se vedea V. Şklovski, Arta ca procedeu, în Ce este literatura?,1983.

Iată că teoria literară modernă se dezvăluie, încă de la începuturile ei, ca fiind o metodologie deschisă creată
special pentru studiile literare. Interesul ei initial este acela de a-şi delimita nu numai obiectul de studiu
(literaritatea ca particularitate a literaturii), ci şi capacităţile analitice. Repudiind eclectismul anterior lor, formaliştii
ruşi se vor apropia de ştiinţa care era cea mai înrudită cu studiile literare: lingvistica, o lingvistică formală,
preocupată de structurile limbajului. Văzând literatura ca ansamblu de procedee4 (imagerie, ritm, sintaxă, metru,
rimă, tehnică narativă etc.), formalismul rus se va interesa de descrierea caracteristicilor şi structurilor generale ale
limbajului literar ca premiză fundamentală pentru o discuţie ulterioară asupra operei individuale:

„În activitatea noastră de cercetare – scrie Eihenbaum în acelaşi articol – noi preţuim teoria numai ca ipoteză de
lucru cu ajutorul căreia se dezvăluie şi dobândesc semnificaţie faptele, adică se cunosc ca fenomene legice,
devenind material de studiu.5”

Poetica, termen născut o dată cu tratatul lui Aristotel despre tragedie (sec. IV î. H), este, în imediata descendenţă
aristotelică, cea mai veche formă de reflecţie asupra literaturii. Extensiunile istorice ale termenului sunt însă
plurimorfe. Născută ca o reflecţie teoretică asupra producţiilor artistice de natură verbală6 (adică „poezie” în
sensul antic al cuvântului) poetica aristotelică a putut căpăta însecolul al XX-lea o accepţiune similară cu aceea a
sintagmei teoria literaturii (lucru vizibil în formalism odată cu cartea deja amintită a lui B. Tomaşevski, Teoria
literaturii. Poetica, dar şi în structuralismul literar francez). Teoria literaturii va fi considerată, în

anii 60 – 70 ai secolului al XX-lea, continuatoarea cea mai fidelă a proiectului iniţiat de filosoful antic. Într-adevăr,
dimensiunea esenţială a tratatului lui Aristotel era una teoretică, filosoful antic propunându-şi să definească esenţa
fenomenului poetic7 folosind instrumentele de natură raţională ale investigaţiei conceptualizatoare. Deşi Aristotel
se ocupă în special de una dintre formele poetice importante ale antichităţii (tragedia), se pot extrage foarte clar
din micul său tratat sugestii pentru evidenţierea unei reflecţii asupra întregului fenomen poetic. Preluând de la
maestrul său Platon (cărţile a III-a ş i a X -a din tratatul politic Republica) definiţia poeziei ca imitaţie (mimesis) a
realităţii, Aristotel face în primul rând o analiză a operei ca gen de discurs, dezvăluind ca primă sarcină a poeticii
sistematizarea convenţiilor structurale şi stilistice (din câte părţi e construită opera, cum e construită aceasta, care
e relevanţa ei). Adăugând un amănunt de natură funcţională definiţiei poeziei ca imitaţie a realităţii, Aristotel
spune că opera este mijlocul prin care adevărul este oglindit într-o formă frumoasă, lucru ce-i permite să facă o
investigaţie a efectelor specifice ale poeziei (efectul de catharsis, de exemplu, în cazul tragediei). De fapt, la
Aristotel se găsesc in nuce toate temele viitoare ale reflecţiei asupra literaturii:

„1. Literatura este imitaţie, mimesis; sensul ei este realitatea, opera fiind doar mijlocul prin care adevărul (realul)
este oglindit într-o formă frumoasă şi plăcută.

2. Opera literară se prezintă întotdeauna sub un gen de discurs iar poetica este sistematizarea convenţiilor
constructive şi stilistice.

3. Ca retorică specială, poetica se preocupă de efectele specifice ale poeziei (plăcerea) şi de cele particulare ale
diferitelor tipuri de poezie (de pildă, efectul special al tragediei era catharsis, purificarea prin milă şi groază), efecte
ce necesită şi justifică mijloacele şi procedeele folosite.

4. Punctul de vedere al poeticii asupra literaturii este unul raţionalist, normativ, generalizator şi anistoric.

5. Sursa normelor literare este tradiţia. Opera marilor scriitori din trecut era recomandată ca model verificat care
trebuia urmat pentru a realiza opera valabile şi valoroase. Poetica era, deci, conservatoare şi tradiţionalistă. (D.
Comloşan, Poetica, în Comloşan, Borchin 2002: 156)”

Proiectul lui Aristotel, fiind unul fondator, nu putea fi decât succint, sintetizator şi incomplet.

6 „Arta care imită slujindu-se numai de cuvinte simple ori versificate” (Aristotel, Poetica: I: 1447 b).

7 Adică a fenomenului literar, în termeni moderni, poesia (gr. poiein– creaţie) fiind echivalentul antic grecesc al
termenului literatură.

Odată cu Epistola către fraţii Piso (Epistola ad Pisones – tradusă de obicei ca Arta poetică) a lui Horaţiu, natura
esenţial teoretică a proiectului lui Aristotel se pierde. Formulările lui Horaţiu pornesc în mare de la modelul
descriptiv al lui Aristotel, dar retorica lor imperativă (insistenţa asupra unor modele concrete de structurare a
operei, referinţa la tradiţie, descrierea artei poetice ca îndemânare – ars - ) fac din aceasta mai degrabă o doctrină
a cărei legitimare era dată de superioritatea tradiţiei. În plus, funcţionalizarea fără echivoc a artei prin atribuirea
acesteia a unei funcţii didactice, funcţie care n-ar fi putut exista fără o aderare a operei la categoriile valorice ale
lumii tradiţionale (Adevărul, Binele, Frumosul), fac ca termenul poetică, iniţial deschis, aşadar teoretic, să capete
de acum un caracter normativ. De la Arta poetică a lui Horaţiu şi până la artele poetice ale romanticilor şi
simboliştilor istoria poeticii este caracterizată de o tensiune interioară a termenului definitoriu. Pentru că acesta nu
are numai un sens teoretic (descriere şi explicaţie a modului de existenţă şi de funcţionare a literaturii) ci şi unul
normativ, prescriptiv (enunţarea unui sistem de norme care condiţionează şi influenţează producerea şi receptarea
operelor literare). De fapt, ca şi în cazul lui Aristotel, orice poetică este dublată de o anume practică literară deja
constituită care formează materialul investigat ce permite elaborarea legităţilor structurale, ideatice, funcţionale
sau tipologice, practică literară care, prin consistenţa ei la diferite niveluri, dezvoltă, într-o anumită epocă, o anume
autoritate care o face demnă de urmat şi, în acelaşi timp, demnă de a fi luată în seamă de gândirea teoretică. Căci
primul sens al cuvântului poetică este, în ordine istorică, dar şi în ordinea importanţei, unul general, descriptiv,
teoretic: „poetica este descriere şi explicaţie a modului de existenţă şi de funcţionare a literaturii ” (D. Comloşan,
art. cit.: 157). Dar acest mecanism al prestigiului care facilitează apariţia gândirii teoretice o şi închide într-un
sistem de norme autoritar, făcând posibilă apariţia celui de-al doilea sens al cuvântului, acela normativ (elaborarea
programatică şi imperativă a unei retorici literare speciale). Acest cel deal doilea sens este redat mai bine, cel puţin
datorită uzului istoric, prin sintagma artă poetică (Horaţiu, Boileau). Şi tot aici se manifestă o primă particularitate
paradoxală a termenului poetică. Fiind legat de o anumită teoretizare a înţelegerii literaturii, opusul său este însăşi
practica literaturii. Se spune, de obicei, că poeticile clasice (tradiţionale) sunt normative (închise, prescriptive) în
timp ce acelea moderne sunt teoretice (deschise, descriptive). Lucrul acesta pare adevărat până la un punct, cauza
fiind acel mecanism al autorităţii (mecanism tradiţional prin excelenţă) amintit mai sus. Fiecare dintre redefinirile
reflecţiei despre natura literaturii are loc în imediată corelaţie nu numai cu redefinirea literaturii înseşi, dar şi cu
redefinirea concepţiei generale despre lume. Poeticile clasice nu sunt decât re-detalieri (re-adăugiri) ale poeticilor
precedente pentru că în interiorul gândirii de tip tradiţional re-definirile concepţiei despre lume nu sunt decât re-
adăugiri şi re-detalieri ale concepţiilor despre lume precedente.