Universitatea Ștefan cel Mare Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Drept

Anul II

Student Reuț Andrei-Marius

REFERAT

LEGISLATIA ROMANA DE MEDIU

INTRODUCERE

In tara noastra, activitatea de protectie a mediului are o istorie relativ

recenta, dezvoltarea acesteia fiind legata atat de conditiile interne specifice cat si
de preocuparile existente pe plan international.

De la primele reguli nescrise de drept cutumiar, prin care se ocroteau aspecte

minore ale naturii s-a ajuns la reglementarile juridice actuale, care abordeaza
problemele mediului inconjurator in mod integrat si tind sa se armonizeze cu
legislatia comunitara si cu cea internationala in materie.

Vechiul drept romanesc cuprindea o serie de reguli si institutii pentru

ocrotirea padurilor, apelor, solului si vanatului. Amintim institutia branistei din
secolul al XIV-lea, care insemna un teritoriu (de fapt o rezervatie) unde erau
interzise, in scop de conservare, doborarea arborilor, pascutul vitelor, vanatoarea si
pescuitul, fara autorizarea expresa a proprietarului.

In 1739, in Banat, s-a instituit serviciul silvic regulat.

In a doua parte a secolului trecut, marea reforma juridica a lui Cuza-Voda a adus
elemente noi in acest domeniu. Codul Penal din 1864 prescria restrictii (art. 309 si
368) privind vanatoarea in parcuri inchise, oprea otravirea pestilor in balti,
helestee, havuzuri si sanctiona incendierea padurilor si a fanetelor. ”Legea pentru
vanat” (1874) reglementa dreptul la vanatoare, stabilind perioadele de oprire a
vanatorii si chiar prohibitia totala a acesteia pentru unele specii, vanatoarea putand
fi efectuata numai cu pusca sau calare.

            In 1881 este adoptat primul Cod Silvic al Romaniei prin care se instituie

reglementarea de ansamblu a regimului de exploatare a tuturor padurilor si, pentru
prima oara, necesitatea igienizarii unor paduri, indiferent de proprietar. O serie de
masuri vizand protectia unor factori naturali au fost fixate prin Legea Sanitara din
1885. In baza acestor prevederi s-a elaborat si s-a adoptat, la 24 septembrie 1894,
Regulamentul pentru industriile insalubre, care era, pentru vremea respectiva, o
lege moderna si complexa pentru protectia mediului inconjurator.Aceasta prevedea
sanctiuni mergand chiar pana la inchiderea stabilimentului industrial
necorespunzator exploatat sau intretinut.

In vederea ocrotirii vegetatiei apar Conditiuni generale pentru

exploatarea padurilor statului (11 iunie 1896) si Legea pentru crearea unui
fond necesar padurilor, mentinerii coastelor si fixarii terenurilor pe mosiile
statului (16 mai 1900), care prevedea, la insistentele unor oameni de stiinta ca Ion
Ionescu de la Brad sau Grigore Antipa, reglementari privind taierea rationala si
regenerarea unor paduri rezervate in scopul apararii solului de eroziuni. Tot in
aceasta perioada s-au instituit si o serie de reguli importante privind pescuitul in
apele Romaniei.

In 1909, autoritatile din Transilvania incep sa intocmeasca liste cu

monumente de interes istoric sau stiintifico-economic care urmau a se bucura de o
protectie juridica speciala. Aceste demersuri au fost concretizate in 1919, de Sfatul
National de la Sibiu, prin Legea agrara, care a adoptat prima masura legislativa
pentru protectia naturii, motiv pentru care este considerata drept prima masura
legislativa romaneasca pentru protectia naturii. La 7 iulie 1930 a aparut prima Lege
pentru ocrotirea monumentelor naturii (Rezervatia Retezat), care a fost
completata, in 1932, cu noi articole si doua regulamente.

            Dupa cel de-al doilea razboi mondial, problemele generale ale protectiei
si conservarii naturii au fost tratate in contextul dezvoltarii economico-sociale
planificate si ale regimului politic totalitar. Un decret (nr. 237 din 1950) privind
protectia naturii declara ca ”ocrotirea naturii este considerata o problema de stat”.
Comisia pentru ocrotirea naturii este reorganizata si plasata sub autoritatea
Academiei Romane. La nivel local, aceasta problematica a fost incredintata
consiliilor populare teritoriale. Dar noua atitudine fata de bunurile societatii a
incurajat mai mult risipa decat rationalizarea consumului si eficienta economica.
Actul raspunderii sociale in domeniul protectiei mediului si folosirii cat mai
eficiente a resurselor naturale nu a fost corelat cu sistemul de interese colective si
individuale. Preocuparea permanenta pentru ridicarea nivelului de cunoasterea
stiintifica a mediului natural de catre toti membrii societatii, s-a izbit de lipsa de
realism a deciziilor politice centralizate care, in fapt, s-a repercutat negativ asupra
mediului si oamenilor in general.

            Datorita constientizarii la nivel planetar a mutatiilor nefaste grave petrecute

in mediul natural si sub impulsul Conferintei mondiale a ONU asupra mediului
(iunie 1972, Stockholm) se contureaza, si in Romania, o noua conceptie referitoare
la conservarea, protectia si dezvoltarea mediului ambiant. In anul 1973 s-a
adoptatLegea privind protectia mediului inconjurator (nr. 9 din 20 iunie 1973),
care, la acea data, a situat Romania printre primele tari din lume care dispuneau de
o lege-cadru in acest domeniu. Pentru coordonarea si indrumarea unitara a
activitatilor de protectie a mediului inconjurator, in anul 1974 s-a
infiintat Consiliul National pentru Protectia Mediului Inconjurator. La nivelul
judetelor si al Municipiul Bucuresti au fost infiintate comisii pentru protectia
mediului inconjurator, subordonate fostelor consilii populare judetene si, respectiv,
al Municipiului Bucuresti. Sub acelasi impuls, a aparut Legea apelor in 1974,
Legea fondului funciar si sistematizarii teritorului si a localitatilor urbane si
rurale, Legea privind conservarea, protejarea si dezvoltarea padurilor,
exploatarea lor rationala, economica si mentinerea echilibrului
ecologic (Legea nr. 2/1987).

In literatura de specialitate s-a remarcat, pe drept cuvant, ca aceste legi erau

prea generale, prin excelenta declarative, incapabile sa impuna o politica
ecologica coerenta si unitara. Predominanta absoluta a factorului economic a
condus la neglijarea dimensiunii ecologice a dezvoltarii, desi din punct de vedere
formal, al prescriptiilor si al continutului lor, reglementarile respective
corespundeau standardelor internationale.

            In realitate, respectivele norme juridice nu puteau fi aplicate, ramanand, in

mare parte, doar la stadiul de declaratii de intentie, simple paleative intr-un sistem
inchistat si ideologizat la extrem. Inexistenta unor parghii si mecanisme specifice
unei economii competitive a facut ca aceste legi sa capete un caracter formal, usor
de incalcat. Din acest motiv, ele nici nu si-au gasit o reflectare si o dezvoltare
corespunzatoare in celelalte ramuri ale dreptului.

            Cu toate aceste inconveniente, consideram ca respectivele reglementari au

fost utile atat pentru juristi - teoreticieni sau practicieni - cat si pentru opinia
publica. De fapt, ele au deschis drumul afirmarii, in sistemul nostru de drept, a unei
noi ramuri, si anume dreptul mediului.

            Dupa anul 1989, in Romania a inceput un amplu proces de transformari

sociale, politice si economice, a carui esenta consta in trecerea de la o economie
planificata la una de piata, de la dominatia proprietatii de stat la proprietatea
privata. Toate acestea au impus o noua abordare si solutionare a problematicii
protectiei, conservarii si dezvoltarii mediului. O serie de legi, sau parti din legi, au
devenit inaplicabile in noile conditii. Altele au fost abrogate expres. S-a creat,
astfel, un fel de vid legislativ. In acest context, reglementarile de tranzitie au jucat
un rol important, in special in crearea unei noi structuri institutionale.

Prin Hotararea Guvernului nr. 264 din aprilie 1991 s-a infiintat Ministerul
Mediului - autoritate controlata de stat, care organizeaza cadrul institutional,
dezvolta, indruma si perfectioneaza activitatea de protectie a mediului la scara
nationala.

 Constitutia din 1991 consacra, pentru prima

data in Romania, principiul fundamental al dreptului la un mediu sanatos si
echilibrat, stabilind obligatia statului de a asigura ”refacerea si ocrotirea mediului
inconjurator, mentinerea echilibrului ecologic, precum si crearea conditiilor
necesare pentru cresterea calitatii vietii” si  instituind, astfel, conceptia generala
conform careia protectia mediului constituie o responsabilitate publica a statului.
Pentru umplerea vidului legislativ au fost ratificate o serie de conventii
internationale, in special in domeniul protectiei naturii, care au devenit astfel,
potrivit legii fundamentale, parte a dreptului intern.

            Printre acestea putem enumera aderarea Romaniei la Conventia UNESCO

din 16 noiembrie 1972 privind patrimoniul cultural si natural (Decretul nr.
187/1990), si la Conventia de la Romsar, din februarie 1971, privind zonele umede
de importanta internationala, cu inscrierea Deltei Dunarii ca obiectiv al acestor
tratate. De asemenea, a fost adoptata Legea nr. 82/1993 privind constituirea
Rezervatiei biosferei Delta Dunarii.
            Printr-o serie de hotarari guvernamentale, s-au stabilit reguli speciale
privind importul si exportul deseurilor si regimul contraventiilor.

Trecerea de la dominatia absoluta a proprietatii de stat la cea a proprietatii

private a determinat stabilirea unor noi raporturi intre proprietate si protectia
mediului. De aceea, in Constitutia din 1991 s-a prevazut ca „dreptul de proprietate
obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului (art. 41, alin. 6). 

Aceste prevederi au fost completate de o noua Lege a protectiei mediului,

nr. 137/1995 (M.O. partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995) care consacra
recunoasterea si garantarea dreptului la un mediu sanatos si raspunderea civila
obiectiva pentru daunele ecologice, instituie o procedura de autorizare a
activitatilor potential periculoase pentru mediu si stabileste, de asemenea, si
instrumente economico-fiscale stimulative pentru ocrotirea naturii. Legea sus-
mentionata a avut meritul ca a proclamat o serie de principii care sa promoveze o
noua abordare a protectiei mediului. Legea a fost, ulterior, completata cu o serie de
reglementari sectoriale, cum ar fi; Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996,
Legea apelor nr. 107/1996, Legea privind desfasurarea activitatilor nucleare nr.
111/1996, Legea fondului cinegetic si a protectiei vanatului nr. 103/1996, O.G.U.
nr. 243/2000 privind protectia atmosferei, Legea nr. 192/2001 privind fondul
piscicol, pescuitul si acvacultura s.a.

In contextul Legii de revizuire a Constitutiei din 1991 (nr. 429/2003), in Titlul II al

acesteia a fost introdus un articol nou (nr. 35) intitulat “Dreptul la un mediu
sanatos”, prin care s-a statuat ca:

(1) Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si

echilibrat ecologic;

(2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept;

(3) Persoanele fizice si juridice au indatorirea de a proteja si a ameliora mediul

inconjurator ”.

Modul in care este plasat art. 35 in structura Titlului II al Constitutiei, ne permite

sa tragem concluzia ca prevederile sale reprezinta sediul principal al reglementarii
constitutionale a acestui drept. Ele sunt completate cu prevederile art. 44 (7),
referitoare la dreptul de proprietate, potrivit carora “Dreptul de proprietate obliga
la respectarea sarcinilor privind protectia mediului …”, precum si cu cele ale art.
135 (2) lit. e., conform caruia statul trebuie sa asigure, printre altele, si “refacerea
si ocrotirea mediului inconjurator, precum si refacerea echilibrului ecologic”.
Semnificatiile acestor texte constitutionale se completeaza reciproc.

Prin includerea in Constitutie a dreptului la un mediu sanatos, atat statul cat

si particularii isi pot angaja raspunderea pentru realizarea acestuia.

Prin acest nou text al Constitutiei se consacra o conceptie avansata privind

dreptul la mediu - prezentata si in Conventia de la Aarhus - care are in vedere atat
dimensiunea procedurala a acestuia (prin asumarea de catre stat a obligatiei de a
asigura cadrul legislativ pentru exercitarea sa), cat si pe cea materiala (prin
obligatia statului de a garanta refacerea si ocrotirea mediului, precum si mentinerea
echilibrului ecologic). In acest context, drepturile procedurale nu trebuie percepute
ca drepturi in sine, ci ca mijloace de atingere a obiectivului final, acela al unui
mediu sanatos si echilibrat ecologic, care sa permita omului sa traiasca intr-un
mediu adecvat.

Bibliografie:

Dreptul mediului : note de curs / Ilinca Alexandra. - Craiova : Sitech, 2016

Constitutia Romaniei , titlul II

FLORIN FĂINIŞ – Dreptul mediului, Editura Bucureşti, 2007.

RĂDUCAN OPREA şi FLORIN TUDOR - Legislaţie de protecţie a mediului,

Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, 2007.

DANIELA MARINESCU – Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III a revăzută şi

adăugită, Editată de S.C. Universul juridic S.R.L. Bucureşti, 2008.

MIRCEA DUŢU - Curs universitar de dreptul mediului, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2007.