Aurora Ciucă, Protecția internațională a drepturilor omului, Ediția a III-a,

Editura Fundației Academice Axis, 2009 pp. 24-74/86-111/112-142.

Repere juridice ale drepturilor omului

Multe dintre concepţiile filosofice exprimate de a lungul timpului, dar şi idei ale
juriştilor au fost preluate şi s-au regăsit în primele documente constituţionale ce pot fi apreciate
drept repere fundamentale pentru consacrarea drepturilor.
Astfel, într-o încercare de analiză a principalelor documente cele care se situează pe primul plan
sunt:
- Magna Carta, redactată la 19 iunie 1215 ;
- Petiţia drepturilor, din 7 iunie 1628;
- Habeas Corpus Act, din 1679;
- Bill-u1 Drepturilor, din 13 februarie 1689.
Magna Carta Libertatum este documentul prin care regele Ioan fără Tară urmărea
realizarea unui compromis în lupta împotriva baronilor englezi. În cuprinsul a 61 de articole,
aceasta stabileşte practic care sunt privilegiile lor feudale. Se stipulează un control al jurisdicţiei
regale, normalizarea deciziilor judiciare (nici un, om liber nu poate fi arestat, deţinut, urmărit,
exilat în mod arbitrar, nu poate fi judecat decât de către egalii săi şi în conformitate cu regulile
dreptului cutumiar1) stabilirea unui control asupra puterii regale de către un colegiu de baroni,
accesul la justiţie al grupurilor nefeudale, al ţăranilor, negustorilor etc.2
Petiţia drepturilor, semnată de Charles I al Angliei, la cererea Parlamentului declară
ilegalitatea arestărilor arbitrare, ilegalitatea impozitelor neconsimţite, a găzduirii soldaţilor de
către locuitori şi ilegalitatea legii marţiale3.
Habeas Corpus Act este elaborat în timpul domniei lui Charles al II-lea. În cuprinsul
acestui document se precizează garanţiile individuale ce fuseseră deja formulate în Magna
Carta, precum şi în Petiţia drepturilor. În conformitate cu dispoziţiile sale, fiecare
persoană arestată are dreptul să ceară (după formularea unei cereri pe lângă Lordul Cancelar)
analizarea legalităţii reţinerii sale şi obţinerea unei hotărâri – writ – de habeas corpus.
Adoptarea acestei legi constituie una dintre cele mai eficiente forme de limitare a abuzurilor
puterii. Habeas corpus ad subjiciendum (reprezentând formula „că tu dispui de corpul tău

1
„Nici un om liber nu va fi arestat, trimis în închisoare, lipsit de posesiunea sa liberă, de libertăţile sale sau de
cutumele libere şi nici scos în afara legii, nici exilat, nici chinuit în vreun fel şi nici nu ne vom atinge de el sau să
punem pe alţii să se atingă de el decât prin judecată legală de către egalii săi şi după legea ţării. Nu vom vinde,
refuza sau întârzia nimănui dreptatea sau dreptul său” (art.29).
2
Chronique de l’Humanité, Editions Jacques Legrand SA, Paris, 1990, p. 348.
3
Ibidem, p. 577. A se vedea şi traducerea petiţiei în S. Rials, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 356 şi urm. Art. 10 este edificator: „...nimeni, pe viitor, să nu mai fie silit să facă
donaţii, împrumuturi de bani, daruri de bună voie şi nici să nu mai plătească vreo taxă sau impozit fără
consimţământul comun votat de Parlament; nimeni să nu mai fie chemat la judecată şi nici obligat să depună
jurământ, nici obligat la vreun serviciu, nici arestat, şicanat sau molestat din cauza acestor taxe sau a refuzului de
a le achita; ca nici un om liber să nu mai fie arestat sau deţinut în modul arătat mai sus; ca Majestatea Voastră să
binevoiască a retrage soldaţii şi marinarii despre care s-a vorbit mai sus (art.7, n.n.) şi să nu îngăduie ca pe viitor
poporul să mai fie împovărat în acest fel; ca să fie revocate şi anulate comisiile însărcinate cu aplicarea legii
marţiale şi să nu mai fie încredinţate asemenea împuterniciri nimănui, ca nu cumva, sub acest pretext, unii dintre
supuşii voştri să ajungă să fie torturaţi sau trimişi la moarte împotriva legilor şi libertăţilor ţării”.
pentru a te prezenta în faţa judecătorului”) aplicabilă iniţial în ţările de common-law a fost
preluată ulterior de toate ţările4.
Bill-ul drepturilor constituie momentul instaurării monarhiei constituţionale în Anglia.
Această declaraţie consacră definitiv supremaţia Parlamentului, dispărând referinţele ulterioare
la dreptul divin. Pe lângă drepturile recunoscute parlamentului (de a se reuni când consideră,
de a veghea la aplicarea legilor), declaraţia se referă la dreptul cetăţenilor de a-şi alege proprii
reprezentanţi şi la garantarea libertăţii de expresie5.
Declaraţia americană de Independenţă semnată la 4 iulie 1776 (proclamată de Thomas
Jefferson, la Philadelphia) conţine, de asemenea, câteva concepte inspirate din Magna Carta
precum şi din celelalte documente engleze anterioare, purtătoare ale marilor năzuinţe spre
libertate şi egalitate. Dintre ideile generoase exprimate în declaraţie trebuie subliniată aceea
privind libertatea politică a poporului care are dreptul să schimbe o formă de guvernare, când
aceasta nu mai este corespunzătoare. În declaraţie se arată că oamenii sunt creaţi egali, având
câteva drepturi inalienabile, printre care viaţa şi libertatea6.Ceea ce se poate observa din
formularea declaraţiei americane de independenţă este o concepţie de libertate ce consideră că
fiinţa umană, demnă, este cea care-şi poate realiza propriul destin, deci accentul cade pe individ,
pe om, ca purtător al acestor valori. Spre deosebire de acest document, declaraţiile franceze
reliefează figura ideală a cetăţeanului şi justifică puterea prin el7.
4
În secţiunea a treia a actului se arată că: „Toate writ-urile de habeas corpus vor purta cuvintele: Per stat, tricesimo
primo Caroli secundi regis şi vor fi semnate de cel de la care emană. Dacă o persoană este trimisă în închisoare
sau deţinută pentru crimă, afară de crime de felonie şi trădare astfel spuse în warrant, într-o perioadă cu loc de
judecător vacant, persoana va putea să aleagă (dacă nu a fost deja judecată sau condamnată) sau altcineva va putea
să aleagă pentru acea persoană, să se adreseze lordului cancelar sau oricărui alt judecător de la orice tribunal, sau
baronilor de la Curtea Suverană de Justiţie; iar lordul cancelar, judecătorii sau baronii trebuie să elibereze la vedere
copii ale warrrant-urilor de arestare sau detenţie, sau, la jurământul că aceste copii au fost refuzate şi după primirea
unei cereri scrise de la deţinut sau de la orice altă persoană în numele său, confirmată de doi martori prezenţi
amândoi atunci când ea le-a fost înmânată, un habeas corpus cu sigiliul Curţii căreia îi aparţine unul dintre
judecători, adresată ofiţerului căruia îi va fi încredinţat spre pază deţinutul, iar acel habeas corpus va trebui trimis
imediat lordului cancelar sau unui judecător sau baron al sus-numitei Curţi; şi după ce writ-ul îi va va fi fost
prezentat, ofiţerul sau persoana însărcinată de aceasta îl va reprezenta pe prozonier înaintea lordului cancelar sau
a oricărui alt judecător sau înaintea aceluia dintre ei care a fost desemnat prin sus-pomenitul writ sau, în caz de
absenţă a acestuia din urmă, înaintea oricăruia dintre ei, prezentând totuşi numitul writ precum şi cauzele
întemniţării sau detenţiei; după care, în termen de două zile, lordul cancelar sau alt judecător îl va elibera pe
prizonier, primind recunoaşterea lui, iar drept chezăşie, o sumă pe care o va considera potrivită dată fiind calitatea
prizonierului sau natura crimei sale, pentru a se asigura că acesta se va prezenta la sesiunea următoare înaintea
Curţii Regelui sau la următoarea sesiune a Curţii periodice de justiţie din comitatul sau locul detenţiei sau al
comiterii faptei pentru care se află deţinut...”. E. Laferrière, Les constitutions d'Europe et d’Amérique, Cotillon,
Paris, 1869, p. 469.
5
„...adunarea reprezentativă liberă şi deplină a naţiunii, ţinând seama cu toată seriozitatea de cele mai bune
mijloace de a atinge scopurile, declară, pentru asigurarea vechilor drepturi şi libertăţi: ...5. că este un drept al
supuşilor de a prezenta Regelui petiţii şi că întemniţarea sau persecutarea petiţionarilor sunt ilegale... 8. Că alegerea
membrilor Parlamentului trebuie să fie liberă... 9. Că libertatea cuvântului, a discuţiilor şi actelor în cadrul
Parlamentului nu poate fi limitată sau pusă în discuţie de nici o Curte şi în nici un loc în afara Parlamentului. 10.
Că nu este permis să se impună cauţiuni şi amenzi excesive şi nici să se aplice pedepse crude şi neobişnuite”. S.
Rials, op. cit., p. 365.
6
Chronique de l’Amérique, Edition Larousse, 1992, p. 155, S. Rials, op. cit., p. 368. „Considerăm ca adevăruri
grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi
inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura
aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernnaţi.
Că, ori de câte ori o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o
schimbe sau să o abolească şi să insituie un nou Guvern bazat pe aceste principii şi organizat în acele forme de
exercitare a prerogativelor care care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi
Fericirea”.
7
A se vedea Jacques Robert, op. cit., p.39. În cadrul dezbaterilor ce au precedat adoptarea Declaraţiei franceze,
Malouet susţinea: „...americanii au luat omul direct din sânul naturii şi îl prezintă universului în suveranitatea sa
 Bills of Rights constituie, de asemenea, momente importante în cadrul acestui proces.
Ele au fost semnate în 1777. Aceste acte sunt, de altfel, viitoarele părţi introductive ale
constituţiilor fiecăruia dintre cele treisprezece state americane devenite independente (fiecare
dintre cele 13 foste colonii britanice).
Putem aminti şi amendamentele la Constituţia americană (adoptate între 1789-1791)
(este vorba despre primele opt amendamente) care reprezintă, practic, o declaraţie de drepturi.
Drepturile enumerate în amendamente se referă la: limitarea puterilor congresului (I) cu privire
la alegerea unei religii, restrângerea libertăţii cuvântului sau a presei, a dreptului poporului la
reuniune paşnică, la dreptul de petiţionare; la dreptul de a purta arme (II) şi la adăpostirea
soldaţilor (III), la percheziţii şi sechestrări(IV), la acuzaţii şi proprietate8 (V), libertatea
credinţei, libertatea de exprimare şi libertate a presei (amendamentul I), la dreptul la siguranţa
persoanei, a domiciliului, corespondenţei (amendamentul IV), la garanţii procesuale în cazul
persoanelor acuzate, dreptul la un proces echitabil, interzicerea executării arbitrare etc.
(amendamentul V), la dreptul acuzatului la un proces public şi rapid, la judecarea de către un
tribunal imparţial, la dreptul la apărare etc.(amendamentul VI)9. Amendamentul VI este
referitor la judecata în procesele penale (în care se pun bazele garanţiilor procesuale: judecarea
cu celeritate, în proces public, de către un juriu nepărtinitor şi după prealabila informare a
acuzatului cu privire la natura şi motivul acuzaţiei). Amendamentele VII şi VIII sunt dedicate
procesului cu juraţi şi cauţiunilor, amenzilor şi pedepselor (cauţiunile şi amenzile nu trebuie să
fie excesive iar pedepsele să nu fie crude şi neobişnuite).
În fine, este cunoscută importanţa Declaraţiei franceze a Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului10 din 1791. Acest document afirmă, în primul rând, că toate constituţiile trebuiesc

primitivă. Dar tânăra societate americană este în totalitate formată din proprietari obişnuiţi deja cu egalitatea,
străini în mare măsură de lux şi sărăcie, cunoscînd prea puţin povara impozitelor şi a prejudecăţilor care ne domină
pe noi...Astfel de oameni erau, fără îndoilă, pregătiţi să primească libertatea în toată energia sa: căci chiar gusturile
lor, moravurile şi poziţia lor îi îndemnau către democraţie. ..Noi, avem drept concetăţeni o mulţime imensă de
oameni fără proprietăţi, care doresc, înainte de orice, să-şi poată câştiga traiul printr-un venit sigur, o poliţie eficientă,
o protecţie permanentă ...”. Pe de altă parte, francezii au justificat necesitatea protecţiei drepturilor cetăţeanului şi
nu au fost de acord cu includerea în declaraţie a obligaţiilor acestuia (care, apar odată cu intrarea omului în starea
socială): „...apariţia societăţii a produs o revoluţie cu totul deosebită. Devenit cetăţean, omul a convenit cu semenii
săi să nu-şi mai caute fericirea decât în cadrul anumitor reguli şi în anumite condiţii..Obligându-se să respecte în
celălalt drepturi pe care le voia respectate în sine însuşi, cetăţeanul a pus cu siguranţă limite severe în jurul puterii
nelimitate pe care o avea ca om”. A se vedea Stéphane Rials, op. cit., p.121.
8
Nimeni nu este obligat să răspundă pentru o crimă capitală decât în urma unei declaraţii de punere sub acuzaţie
sau a aunui act de acuzare emis de un mare juriu, afară de cauzele din cadrul armatei de uscat sau ale marinei sau
de miliţia activă pe timp de război sau de pericol public; nimeni nu va fi obligat, pentru aceeaşi crimă, să suporte
de două ori o ameninţare pentru viaţa sau corpul său; nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva
propriei persoane în nici un proces pentru o crimă şi nici nu va fi despuiat de viaţa, de libertatea sau de proprietatea
sa fără o procedură legală corespunzătoare; nici o proprietate privată nu va fi folosită în interes public fără o
compensare corespunzătoare.
9
Extrase din Pocket Guide to the Constitution of the United States, West Publishing Corporation, 1995, pp. 24,
26.
10
Declaraţia, în viziunea lui René Cassin, reprezintă respectul demnităţii umane, „justificat printr-o unitate în
acelaşi timp spaţială, temporală şi spirituală. Umanitatea manifestă simultan unitatea sa în cele trei dimensiuni
întrucât fiecare individ reuneşte toate caracteristicile speciei umane personifică tot trecutul şi viitorul omului şi
înţelege toată profunzimea actuală a conştiinţei sale vivante. Aceste trei dimensiuni ale universalităţii umane se
regăsesc, de altfel, în trilogia «Libertate, Egalitate, Fraternitate» pe care este fundamentată unitatea obiectivă a
umanităţii. Reluând, în fapt, câte doi termenii acestor două trilogii înţelegem că ideea de universalitate temporală,
prin care sunt solidare generaţiile ceează noţiunea de libertate, care se găseşte astfel susţinută de o viziune istorică
a unităţii umane; că ideea de universalitate spaţială, prin care sunt solidari diferiţi indivizi şi grupuri umane creează
noţiunea de egalitate care se întâlneşte astfel susţinută de o viziune geopolitică a acestei unităţi; că ideea de
universalitate spirituală, prin care sunt solidare conştiinţele morale, fundamentează noţiunea de fraternitate, care
se găseşte astfel susţinută de o viziune sensibilă a unităţii umane”. A se vedea Marc Agi, op. cit., p. 229.
fundamentate pe recunoaşterea drepturilor naturale ale omului. În primul articol se arată că
„oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Articolul al doilea arată că „scopul oricărei
asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului” care sunt
libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune. Libertatea constă în a putea face tot
ceea ce nu dăunează altuia, iar exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite
decât cele ce asigură celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceloraşi drepturi (art. 4).
Declaraţia mai prevede: egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, accesul egal al cetăţenilor la
funcţiile publice (art.6), interzicerea arestării arbitrare (art.7), principiul legalităţii incriminării
şi a legalităţii pedepselor (art.8), prezumţia de nevinovăţie (art.9), libertatea de opinie (art.10),
libertatea de expresie (art.11, în formularea „comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este
unul din drepturile cele mai de preţ ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie
şi să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de
folosirea abuzivă a acestei libertăţi”).
Ideile cuprinse în declaraţiile pe care le-am enumerat au o valoare generală, universală,
care exced cadrul în care au fost adoptate. Dovadă este faptul că ele – şi în special Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – au exercitat o influenţă incontestabilă asupra gândirii
politice şi juridice a statelor, mai ales a celor europene. Astfel, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea se elaborează noi constituţii în Suedia, Spania, Belgia etc. Ulterior, problematica
drepturilor omului apare tot mai pregnant pe plan internaţional. Statele participă în comun la
elaborarea de documente, semnează convenţii care au ca scop recunoaşterea unor drepturi
reflectând interesele tuturor, fiind universale.
CAPITOLUL II

Documente internaţionale
cu caracter global

II.1. Principalele documente internaţionale

privind drepturile omului

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a creat premisele formării unui drept
internaţional al drepturilor omului, în contextul unei noi ordini internaţionale fundamentate pe
ideile de pace, libertate şi securitate.

1.1. Carta ONU

Carta ONU, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 de principalele puteri aliate a
însemnat un prim pas în această direcţie, punând bazele cooperării internaţionale pentru
încurajarea respectului universal al drepturilor. Ideea de bază a Cartei este aceea a libertăţii
naţionale ca premisă a libertăţii umane. În preambulul Cartei este subliniată necesitatea reafir-
mării credinţei în „drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane”,
iar în primul capitol sunt sintetizate scopurile principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite,
printre care „realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor internaţionale de
natură economică, socială, culturală sau umanitară, şi promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie” (art.l, al.3).
Articolul 55 al Cartei se referă, de asemenea, la drepturile şi libertăţile fundamentale în
termenii respectului „universal” datorat acestora, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 56,
statele membre au obligaţia să acţioneze împreună şi fiecare în parte, în cooperare cu
organizaţia, în vederea atingerii scopurilor din articolul precedent.
Carta ONU nu conţine însă o definiţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
şi nici o enumerare a acestora, dar investeşte câteva dintre organele sale cu atribuţii ce ţin de
acest resort: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social. Totodată, dispoziţiile din Cartă
dau posibilitatea Consiliului Economic şi Social să înfiinţeze comisii pentru probleme
economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi alte comisii necesare
în vederea îndeplinirii funcţiilor sale11.

1.2. Carta internaţională a drepturilor omului

Carta internaţională a drepturilor omului reprezintă un ansamblu de documente reunite

sub această denumire: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional referitor
la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi

11
A se vedea Victor Duculescu, Victor Luncan, Drepturile omului. Studiu introductiv, Culegere de documente
internaţionale şi acte normative de drept intern, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 60 şi urm.
culturale, Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice,
precum şi Protocolul facultativ la acelaşi pact, privind abolirea pedepsei capitale.

2.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală

ONU la data de 10 decembrie 1948, la Paris, este primul document privitor la drepturile omului
elaborat în comun, de către o comunitate organizată de naţiuni12. Prin formularea „toate fiinţele
se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” (din art.1) se consacră concepţia omului
derobat de statut politic, rasă, sex, religie, care constituie baza universalismului drepturilor
omului 13.
Declaraţia conţine în cele 30 de articole atât o enumerare a drepturilor civile şi politice
cât şi a celor economice şi sociale, conturând în acelaşi timp şi idei privind dezvoltări ulterioare
(referitoare la drepturile la solidaritate). Juristul francez René Cassin14, de numele căruia se
leagă adoptarea acestui document arată că a avut în vedere patru categorii de drepturi: libertăţi
fizice, drepturi civile, libertăţi intelectuale şi drepturi politice precum şi drepturi economice,
sociale şi culturale.
În categoria libertăţilor fizice sunt incluse: dreptul la viaţă, libertate şi securitate al
oricărei fiinţe umane (de aceasta fiind legate: interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor crude, inumane, degradante; dreptul la un proces echitabil, respectarea prezumţiei
de nevinovăţie, neretroactivitatea legii penale, egalitatea în faţa legii şi dreptul la o protecţie
egală a legii, împotriva oricărei discriminări; interzicerea arestării, deţinerii sau exilului în mod
arbitrar; interzicerea oricăror imixtiuni în viaţa personală, în familie sau domiciliu, în
corespondenţă, precum şi a atingerilor aduse onoarei sau reputaţiei persoanei; libertatea
circulaţiei; dreptul de azi). Drepturile civile sunt cele referitoare la naţionalitate, la căsătorie şi
dreptul de proprietate. Grupa următoare include: libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
libertatea de opinie şi de exprimare; dreptul de întrunire şi asociere; dreptul la vot şi dreptul de
a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării.
Articolele 22-27 se referă la drepturile economice, sociale, culturale: dreptul la securitate
socială; dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de
muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului; dreptul la odihnă, recreere, la o durată
rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite; dreptul la un nivel de trai care să-i
asigure sănătatea şi bunăstarea, dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie,

12
Declaraţia Universală reprezintă, pentru cel care a fost, pe drept cuvânt, numit unul dintre „părinţii” ei – René
Cassin – un „Templu al drepturilor omului” care este prezentat într-o manieră foarte originală: „piaţa din faţa sa
este reprezentată de unitatea familiei umane care este înfăţişată în preambulul Declaraţiei, ale cărei trepte diferite
permit ridicarea de la recunoaşterea demnităţii umane până la pacea lumii. Temelia, fundamentul este constituit
din principiile generale de libertate, egalitate, nediscriminare şi fraternitate, proclamate în articolele 1 şi 2. Dintre
cele patru coloane egale ale porticului care formează însuşi corpul Declaraţiei, prima reprezintă drepturile şi
libertăţile de ordin personal: articolele 3-11 inclusiv; a doua, drepturile individului în raporturile sale cu grupările
din care face parte şi cu lucrurile lumii exterioare: articolele 12-17 inclusiv; a treia, facultăţile spirituale, libertăţile
publice şi drepturile politice fundamentale: articolele 18-21 inclusiv; a patra, drepturile economice, sociale şi
culturale: articolele 22-27 inclusiv. Întregul este încoronat de un fronton care defineşte legătura dintre individ şi
societate: articolele 28-30 inclusiv”. A se vedea Marc Agi, op. cit., p. 318 şi urm. Alături de R.Cassin, contribuţii
majore la elaborarea declaraţiei au avut: John P. Humprey, Hersch Lauterpacht, Charles Malik, Eleanor Roosevelt,
Pierre-Henri Teitjen. A se vedea Revista Drepturile omului, nr.4/2003, IRDO, Bucureşti, pp. 14-31 și Aurora
Ciucă, The Universal Declaration of Human Rights in Its 70s. Remembering the History and People behind the
Document, in Human Rights – 70 Years since the Adoption of the Universal Declaration of Human Rights, edited
by Malina Novkirishka-Stoyanova, Martin Below, Dilyan Nachev, St. Kilment Ohridski University Press, Sofia,
2019, pp. 32-44.
13
J. Rivero, Les libertés publiques, PUF, 1984, p. 109.
14
René Cassin, La Déclaration universelle et la mise en oeuvre des droits de l'homme, Recueil des cours de
l'Academie de droit international de la Haye, 1951, tome 79, pp. 241-367.
bătrâneţe etc.; protecţie socială pentru mame şi copii – indiferent dacă sunt născuţi din căsătorie
sau din afara ei; dreptul la învăţătură etc. Totodată, aşa cum am menţionat, declaraţia conţine
referiri la dreptul la securitate şi pace (ca drepturi din a treia mare grupă), în art.28, în care se
stipulează dreptul la „o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse
în prezenta declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite”.
În art.29 se menţionează că fiecare persoană are în acelaşi timp şi îndatoriri faţă de
colectivitatea în care trăieşte şi care este în măsură să-i asigure cadrul necesar deplinei şi liberei
dezvoltări a personalităţii.
Declaraţia nu stabileşte prin conţinutul său un anumit mecanism, un sistem de garantare
a îndeplinirii drepturilor prevăzute, aşa cum vom vedea la celelalte documente internaţionale.
Declaraţia a fost adoptată ca o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, iar principalul său scop,
aşa cum reiese din preambul, era de a forma o „concepţie comună” asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Din acest motiv s-au exprimat şi opinii diferite în literatura juridică
în ceea ce priveşte forţa juridică a, declaraţiei. Astfel, au existat autori care au contestat
declaraţiei o valoare juridică atribuindu-i doar una morală, sau politică, de recomandare.
Evoluţia ulterioară pe plan internaţional a drepturilor omului a condus la o reformulare a ideilor
referitoare la forţa juridică a declaraţiei, în sensul recunoaşterii ei depline. În primul rând,
factorul determinant l-a constituit reluarea dispoziţiilor Declaraţiei în numeroase documente
internaţionale ce i-au urmat şi, în acest fel, consacrarea în practică a sa ca parte a dreptului
internaţional cutumiar15. În al doilea rând, declaraţia s-a bucurat de autoritatea Cartei ONU,
fiind considerată ca o interpretare de autoritate a acesteia, explicând înţelesul sintagmei
drepturile omului şi libertăţile fundamentale „ pe care statele membre s-au angajat prin Cartă
să le promoveze şi să le respecte. Simpla invocare a drepturilor omului, totdeauna cu referire la
acest document s-a generalizat ca şi practica inserării unor părţi, a unor referiri la Declaraţie
sau a textului său integral în tratatele internaţionale16 sau în constituţiile naţionale (cele mai
relevante exemple fiind Germania şi Franţa)17
Este, de asemenea, important de amintit ca moment semnificativ pe plan internaţional
(care a tranşat problema privind valoarea juridică a declaraţiei) Conferinţa Internaţională
privind drepturile omului din 1968 de la Teheran, organizată sub auspiciile ONU. Proclamaţia
adoptată în cadrul acestei conferinţe conţine aprecierea că Declaraţia Universală constituie „o
obligaţie pentru membrii comunităţii internaţionale” .
Principiile cuprinse în Declaraţia Universală au fost totodată preluate de numeroase
state care şi-au cucerit independenţa după 1960, ceea ce subliniază încă odată forţa sa juridică
de necontestat18. Putem aprecia că Declaraţia universală a constituit punctul de plecare pentru

15
Nu toţi autorii acceptă valoarea cutumiară a declaraţiei apreciind că nu sunt îndeplinite cele două elemente
necesare confirmării unei cutume (nici elementul material, întrucât lipseşte aplicarea durabilă, repetată şi nici
opinio juris pentru că documentul a fost acceptat numai de o parte a statelor comunităţii internaţionale). A se vedea
G. Lebreton, op. cit., p. 129.
16
A se vedea Convenţia franco-tunisiană din 1955.
17
Lillich, Hannum, Anaya, Shelton, International Human Rights. Problems of Law, Policy and Practice, Aspen
Publishers, 2006, pp.147-153.
18
România, în Constituţia din 1991 a prevăzut în art.20 al.1 că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”. Constituţia modificată şi completată prin legea de
revizuire nr.429/2003 păstrează aceeaşi redactare a alineatului 1 dar, precizează în, al. 2, că în cazul existenţei unor
neconcordanţe între tratatele şi pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,
şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile. Pentru detalii privind raportul dintre dreptul inter şi dreptul internaţional a se
vedea Genoveva Vrabie, M. Balan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004, p.
348 şi urm.
crearea dreptului internaţional al drepturilor omului, dar consacrarea drepturilor omului în
ordinea juridică internaţională se va face prin textele convenţionale adoptate ulterior pe plan
global şi regional.

2.2. Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice a fost adoptat de

Adunarea Generală a ONU în 1966 şi a intrat în vigoare în 1977, în momentul în care numărul
de 35 de state (cerut de dispoziţiile finale) depuseseră instrumentele de ratificare sau aderare19.
Pactul constituie o reluare şi totodată o dezvoltare a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Univer-
sală, cu privire la drepturile civile şi politice, care, după cum se precizează în preambul,
contribuie la realizarea idealului fiinţei umane libere.
În partea întâi, pactul conţine prevederi referitoare la dreptul popoarelor la
autodeterminare, la libertatea acestora de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială,
culturală.
Partea a doua a pactului este o parte „angajament”, prin care statele părţi înţeleg să
convină asupra respectării drepturilor enumerate tuturor indivizilor de pe teritoriul lor, fără nici
o discriminare de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere şi, mai mult, să dea posibilitatea adoptării pe plan intern,
de măsuri legislative pentru a le putea aplica în practică. Totodată, dispoziţiile din această parte
se referă la garanţiile respectării drepturilor conţinute în pact şi anume: că orice persoană va
putea dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când o încălcare a drepturilor a fost
comisă de persoane aflate în exerciţiul funcţiilor oficiale; că autoritatea competentă, judiciară,
administrativă ori legislativă va hotărî asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de
recurs şi va dezvolta posibilităţi de recurs jurisdicţional; că autorităţile competente vor da
urmare oricărui recurs recunoscut ca fiind justificat.
Catalogul drepturilor civile şi politice este cuprins în cea de-a treia parte a pactului.
După cum am precizat, pactul reia în mare parte enumerarea drepturilor civile şi politice
cuprinse în Declaraţia. Universală, detaliind conţinutul fiecăruia. Sunt astfel prevăzute:
- dreptul la viaţă; dreptul de nu fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude,
inumane, sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, de a nu fi obligat la muncă forţată
sau obligatorie (cu precizarea înţelesului acestei formulări), dreptul la libertatea şi securitatea
persoanei (aceasta presupunând interzicerea arestării şi deţinerii arbitrare, obligativitatea infor-
mării asupra motivelor arestării, prezentarea în faţa judecătorului sau autorităţii competente,
dreptul de a face recurs cu privire la legalitatea reţinerii, dreptul la reparaţie pentru persoanele
cărora acest drept le-a fost încălcat), dreptul de a fi tratat cu demnitate pe durata privării de
libertate şi condiţii speciale pentru tinerii aflaţi în această situaţie, interzicerea întemniţării
pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, dreptul la liberă circulaţie, egalitatea în faţa
legii, aplicarea prezumţiei de nevinovăţie precum şi garanţii procesuale (informarea asupra
acuzaţiei aduse, pregătirea apărării şi dreptul la un apărător ales, dreptul la un translator dacă se
impune), interzicerea condamnării pentru fapte ce nu constituie acte delictuoase, potrivit
dreptului naţional sau internaţional, dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, dreptul la
viaţă privată, domiciliu, corespondenţă,
- libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea opiniei, libertatea de exprimare,
dreptul la întrunire paşnică, dreptul de asociere, dreptul de a se căsători, de a întemeia o familie,
pe baza consimţământului liber exprimat al soţilor, precum şi egalitatea bărbatului cu femeia în
tot ceea ce priveşte căsătoria, dreptul la ocrotire al minorilor, fără nici un fel de discriminare,
incluzând dreptul la nume şi la cetăţenie, dreptul de participare al cetăţenilor la conducerea

19
România a ratificat pactul prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.
treburilor publice, în mod direct sau prin reprezentanţi aleşi, de a alege şi de a fi aleşi în mod
liber, de a ocupa funcţii publice în ţara de apartenenţă, dreptul la ocrotire egală din partea legii,
prin garantarea împotriva discriminărilor, dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice de a beneficia de viaţă culturală, de a profesa şi practica propria religie,
de a folosi limba proprie .
După cum se observă din analiza catalogului drepturilor, pactul conţine un număr de
drepturi care nu sunt prevăzute în Declaraţia Universală: este vorba despre dreptul prevăzut în
art. l, care interzice arestarea unei persoane „pentru singurul motiv că nu este în măsură să
execute o obligaţie contractuală” şi despre drepturile din art.24, adică dreptul oricărui copil la
măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia sa de minor, dreptul la nume al copilului, precum
şi dreptul acestuia la cetăţenie.
Noutatea pactului constă în introducerea, în art.4, a unei categorii de drepturi pe care le
putem numi „non-derogabile”. Acest text se referă la posibilitatea statelor de a lua măsuri
derogatorii de la dispoziţiile pactului, în cazul existenţei unui pericol public excepţional20, de
natură să ameninţe însăşi existenţa naţiunii, exceptând însă un număr de drepturi fundamentale:
dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor crude, inumane, degradante,
dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul de a nu fi arestat pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale, dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni (omisiuni) ce nu constituie infracţiuni,
dreptul la personalitate juridică, libertatea gândirii, conştiinţei, religiei.
Un alt aspect este acela privitor la restrângerea unor drepturi. Astfel, dreptul la liberă
circulaţie al persoanei, dreptul de a-şi alege liber reşedinţa, de a părăsi orice ţară, inclusiv
propria sa ţară, dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei dreptul la libertatea de opinie,
de exprimare, dreptul de întrunire paşnică şi dreptul de asociere sunt susceptibile de anumite
limitări, atunci când acestea sunt „conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică,
în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti
sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora (art. 12 al.3, 18 al.3, 21, 22
al.2) şi „respectării drepturilor sau reputaţiei altora, sau apărării securităţii naţionale, ordinii
publice, sănătăţii sau moralităţii publice” (art.19 al.3, lit.a, b).
Sintetizând cele menţionate mai sus putem vorbi despre delimitarea drepturilor
conţinute în pact, pe orizontală şi pe verticală. Delimitarea sau separarea orizontală se referă la
categoriile drepturilor civile şi politice şi sociale, economice şi culturale, iar cea verticală la

20
Cerinţa impusă de acest articol este ca declanşarea stării excepţionale să se facă printr-un „act oficial”, cerinţă
care, aşa cum vom vedea, nu este prevăzută în mod expres în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.15)
şi nici de cea Americană (art.27) deşi restul dispoziţiilor sunt asemănătoare. Trebuie reţinut însă că, aşa cum a
rezultat din practica tuturor organismelor însărcinate cu implementarea dispoziţiilor acestor convenţii (Comitetul
Drepturilor Omului, Comisia şi Curtea Europeană, Comisia şi Curtea Interamericană), în toate cazurile se va
urmări respectarea unor garanţii esenţiale: circumstanţele invocate să constituie un pericol iminent, public;
măsurile ce se adoptă să fie proporţionale cu situaţia existentă, adică să se rezume la exigenţele situaţiei (principiul
proporţionalităţii); nici una dintre măsurile adoptate să nu fie de natură a genera discriminări bazate pe rasă,
culoare, limbă, religie, origine socială etc.; în fine, măsurile luate să nu aducă atingere drepturilor prevăzute expres,
incluse în categoria drepturilor non-derogabile. A se vedea United Nations Economic and Social Council,
Commission on Human Rights, Sub-Commission on Prevention of Discriminations and Protection of Minorities,
Thirty-fifth Session, E/CN.4/ Sub.2/1982/15, 27July 1982, p.140 şi urm. În Comentariul General din 24 iulie 2001,
Comitetul drepturilor omului insistă asupra faptului că măsurile de urgenţă pe care le ia un stat trebuie să fie
temporare şi excepţionale, că ele trebuiesc limitate la exigenţele situaţiei şi că ele nu pot să contravină obligaţiilor
asumate în conformitate cu dreptul internaţional. De asemenea, Comitetul insistă asupra raportului dintre drepturile
non-derogabile şi celelalte drepturi prevăzute de pact.Astfel, chiar dacă nu sunt incluse în lista din art.4, nu se pot
face derogări: în privinţa persoanelor aflate în stare privativă de libertate şi care trebuie tratate cu respectul datorat
demnităţii fiinţei umane; nu pot fi admise luările de ostateci, răpirile, a detenţiilor arbitrare, pentru că ar fi încălcate
norme generale ale dreptului internaţional; nu pot fi admise propaganda de război, incitarea la discriminare,
ostilitate şi violenşă. A se vedea CCPR/C/ 21/Rev.1/ add.11.
faptul că toate drepturile au „aceeaşi valoare dar nu au acelaşi preţ”21. Chiar dacă nu există o
ierarhie între drepturile consacrate de pact, exerciţiul unora nu poate fi suspendat, ceea ce
subliniază existenţa capitală a drepturilor nesusceptibile de derogare22. Pe de altă parte, dreptu-
rile „limitabile” pe care le-am enumerat reprezintă marja de apreciere acordată statelor.
Un drept non-derogabil poate face şi obiectul limitării, cum este cazul dreptului la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Pactul relativ la drepturile civile şi politice prevede, ca o garanţie a îndeplinirii
dispoziţiilor sale, înfiinţarea unui organism propriu însărcinat cu urmărirea aplicării acestora în
practică, respectiv Comitetul Drepturilor Omului .

2.3. Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale a fost

adoptat la aceeaşi dată cu Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, în anul
196623, formând împreună cu acesta primul tratat internaţional ce consacră drepturile
internaţionale24 ale omului.
Acest document conţine, de altfel, în preambul şi în prima parte, dispoziţii identice cu
cele din Pactul pentru drepturi civile şi politice. În partea a doua există de asemenea puncte
comune, în ceea ce priveşte angajamentul statelor că se vor abţine de la orice discriminare în
garantarea drepturilor enumerate. Pe de altă parte, angajamentul din pact se referă la acţiunea
individuală, cît şi concertată, pe plan internaţional, în scopul exercitării depline a drepturilor
recunoscute, „în mod progresiv”, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative. Această
formulare reflectă de fapt viziunea existentă la data elaborării pactelor, asupra celor două
categorii de drepturi, şi justifică totodată tratarea lor separată. Drepturile civile şi politice erau
considerate ca existente deja, pe când cele economice, sociale şi culturale urmau să fie
recunoscute progresiv, în fiecare stat, în funcţie de posibilităţile concrete şi prin măsuri
specifice.
Catalogul drepturilor este cuprins în partea a treia a pactului şi conţine angajamentul
statelor în ceea ce priveşte: garantarea dreptului la muncă, garantarea dreptului la condiţii de
muncă corespunzătoare, care să asigure remuneraţie, existenţă decente, securitatea şi igiena
muncii, posibilităţi de promovare, timp liber şi odihnă, dreptul de a forma sindicate, de a se
afilia la sindicate, dreptul acestora de a forma federaţii sau confederaţii naţionale sau organizaţii
sindicale internaţionale, dreptul la grevă, recunoaşterea dreptului oricărei persoane la securitate
socială şi asigurări sociale, recunoaşterea dreptului la ocrotire şi asistenţă acordate familiei,
mamelor, copiilor şi adolescenţilor, recunoaşterea dreptului oricărei persoane la un nivel de trai
suficient pentru sine şi familie, recunoaşterea dreptului oricărei persoane de a se bucura de
sănătate fizică şi mintală, dreptul la educaţie, ca factor ce favorizează înţelegerea, toleranţa şi
prietenia între naţiuni şi grupuri rasiale, etnice sau religioase, recunoaşterea dreptului de a
participa la viaţa culturală, de a beneficia de progresul ştiinţific, de protecţia drepturilor de
autor.
Drepturile economice, sociale şi culturale sunt, incontestabil, mai numeroase şi mult
mai detaliate decât drepturile din Declaraţia Universală. Mai mult, majoritatea articolelor conţin
seturi de propuneri de măsuri ce trebuiesc luate de către state în vederea realizării acestor
drepturi. Aceasta înseamnă că nu se poate vorbi despre conferirea unui efect imediat drepturilor

21
Jean Dhommeaux, Le système universal, Classer les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelle, 2004, p.270.
22
Comitetul Drepturilor Omului, Comentariu General nr.24(52) asupra problemelor privind rezervele formulate
în momentul ratificării Pactului sau a Protocoalelor facultative, ONU/HRI/GEN/1/REV.4, (2000), par. 10.
23
România a ratificat acest document în 1974prin Decretul nr.212.
24
V.Luncan, V.Duculescu, op.cit., p. 87.
enumerate25 şi că statele se angajează să-şi realizeze obligaţiile în perspectivă. Această
subliniere nu acoperă însă toate dispoziţiile. Potrivit interpretării Comitetului pentru drepturi
economice, sociale şi culturale26 şi, de altfel, după cum rezultă şi dintr-o interpretare logică a
textului, angajamentul statelor de a lua măsuri pentru realizarea, cel puţin la un nivel minim a
fiecărui drept, precum şi garantarea acestor drepturi fără nici o discriminare, reprezintă obligaţii
cu efect imediat27.
Pactul nu a dispus înfiinţarea unui organism propriu în vederea implementării, stabilind
numai un sistem de raportare către Consiliul Economic şi Social al ONU asupra măsurilor luate.
Ulterior, acesta a fost cel care a creat Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale
(în legătură cu atribuţiile căruia vom reveni în capitolul referitor la mecanismele internaţionale).
Şi acest document conţine dispoziţii referitoare la anumite limitări ale drepturilor,
limitări ce pot fi operate cu condiţia să fie stabilite prin lege, în măsură compatibilă cu natura
drepturilor şi exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.

2.4. Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi

politice
Prin acest document, adoptat la aceeaşi dată cu pactul cu acelaşi nume28 se iniţiază un
sistem de plângeri individuale care dă posibilitatea persoanelor, indivizilor, ce sunt victime ale
încălcărilor drepturilor lor de a se adresa Comitetului Drepturilor Omului. Formularea
plângerilor este condiţionată de ratificarea protocolului de către statele de apartenenţă ale
victimelor încălcărilor. Protocolul stabileşte totodată o procedură de soluţionare a acestor
plângeri (pe care o vom trata separat).

2.5. Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi

politice privind abolirea pedepsei capitale
Acest protocol a fost adoptat în 1989, la 15 decembrie, şi a intrat în vigoare la 11 iulie
1991, având drept scop, după cum reiese din denumire, abolirea pedepsei cu moartea. În vederea
realizării acestui obiectiv şi având credinţa că aceasta reprezintă singura modalitate de
respectare a demnităţii umane ce conduce la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului,
protocolul prevede în art. l, că „nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la Prezentul
Protocol facultativ nu va fi executată”, iar în art.l pct.2, că „fiecare stat parte trebuie să ia toate
măsurile necesare pentru abolirea pedepsei capitale în cadrul jurisdicţiei sale”.
Dreptul la viaţă, protejat prin protocol face parte dintre drepturile de la care nu se poate
deroga, prevăzute de art.4 al Pactului internaţional pentru drepturile civile şi politice (art.6 din
protocol). Singura rezervă permisă de protocol este cea din art.2 pct.1, potrivit căreia pedeapsa
cu moartea este aplicabilă „în timp de război, pentru o condamnare pentru crimă deosebit de
gravă de natură militară săvârşită în timpul ostilităţilor”.

1.3. Convenţii internaţionale adoptate în domeniul drepturilor omului

După cum am menţionat, dintre documentele deja prezentate, cele două pacte
internaţionale, precum şi protocoalele adiţionale la Pactul internaţional referitor la drepturile
civile şi politice fac parte din categoria instrumentelor de drepturile omului cu caracter general.

25
Thomas Buergenthal, R.Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p.39.
26
Este vorba despre organismul înfiinţat ulterior adoptării pactului şi însărcinat cu urmărirea aplicării în practică
a dispoziţiilor sale.
27
Th. Buergenthal, R. Weber, op.cit., p.41.
28
Adoptat prin Rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării Genrale a O.N.U., la 16 decembrie 1966 şi intrat în vigoare la
23 martie 1976.
În completarea Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului au fost adoptate în decursul timpului
numeroase convenţii internaţionale de către O.N.U. sau la propunerea instituţiilor specializate
ale O.N.U.
Datorită multitudinii acestor convenţii, o prezentare exhaustivă este imposibilă, motiv
pentru care, în cele ce urmează vom proceda la o analiză a celor mai importante dintre acestea,
grupate în categorii, prezentare care este acceptată de majoritatea autorilor29 .

a. O primă grupă este aceea a convenţiilor cu caracter specific, care au ca obiect

protecţia anumitor drepturi care privesc: interzicerea genocidului, a crimelor împotriva umanităţii,
a crimelor de război, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, de a nu fi obligat la muncă forţată,
interzicerea traficului de persoane, a torturii, dreptul de azil.
Din această categorie fac parte:
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 9 decembrie 194830, care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951.
Convenţia conţine o definiţie a genocidului care constă în săvârşirea anumitor acte „cu
intenţia de a distruge în întregime sau parţial, un grup naţional, etnic sau religios” şi
totodată conţine o enumerare a actelor ce constituie această infracţiune: uciderea
membrilor grupului, cauzarea de vătămări grave, fizice sau psihice membrilor grupului,
impunerea în mod deliberat membrilor grupului de condiţii de viaţă de natură a cauza
distrugerea sa fizică în tot sau în parte, impunerea de măsuri menite să împiedice
naşterile în interiorul grupului, transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în alt grup
(art.II, lit.a, b, c, d, e).
- Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,
adoptată la 26 noiembrie 1968, intrată în vigoare la 11 noiembrie 197031, care constituie,
aşa cum se stipulează în preambul, un instrument important în protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de cooperare între naţiuni şi de
promovare a păcii şi securităţii.
Potrivit dispoziţiilor art.1, sunt imprescriptibile următoarele crime:
- ”crimele de război, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürenberg din 8 august 1945 şi confirmate prin Rezoluţiile
Adunării Generale a O.N.U. 3(I) şi 95 (I) din 1 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946
şi, în special, „infracţiunile grave” enumerate de convenţiile de la Geneva din 12
august 1949 pentru protecţia victimelor de război;
- crimele contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau pace, aşa
cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg din
8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. 3 (I) şi 95(I)
din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie
şi actele inumane care decurg din politica de apartheid, precum şi crima de genocid,
chiar dacă aceste acte nu constituie o violare a dreptului intern al ţării în care au fost
comise”.

29
A se vedea Al. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., p. 102, Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a
drepturilor omului, IRDO, Bucureşti 1996, p. 80, 84, Th. Buergenthal, R. Weber, op. cit., p. 42., Jean Bernard
Marie, International Instruments Relating to Human Rights, RUDH, 2002.
30
Prin Rezoluţia 260 A (III) a Adunării Generale ONU din 9 decembrie 1948. România a aderat la convenţie prin
Decretul 236/1959.
31
Adoptată de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia nr.2391 (XXIII) din 26.11.1968. România a ratificat
convenţia prin Decretul nr.547/1989.
 - Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau
degradante, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 198432, şi intrată în vigoare
la 26 iunie 1987. În cuprinsul său, în primul articol este definită tortura ca fiind „orice
act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţă puternică,
fizică sau psihică, în scopul de a obţine de la aceasta sau de la o terţă persoană informaţii
sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei
terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar
fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un
agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau
la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.”
Convenţia, în considerarea art.5 din Declaraţia Universală şi a art.7 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice are ca obiectiv protejarea tuturor
persoanelor împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse care să afecteze grav
integritatea şi demnitatea umană. În acest scop, prevederile art.3 interzic şi expulzarea,
extrădarea, reîntoarcerea unei persoane de către un stat către un alt stat în care există
indicii serioase că riscă să fie supusă la asemenea acte. Convenţia a fost urmată de
adoptarea Protocolului facultativ, de către Adunarea Generală ONU, la 18 decembrie
2002 (care a intrat în vigoare la 22 iunie 2006). Statele membre la convenţie care au
ratificat protocolul au ales în decembrie 2006 experţii primului Subcomitet pentru
prevenirea torturii. Protocolul conferă acestuia mandatul de a organiza misiuni
preventive şi vizite neanunţate în toate locurile de detenţie, de a avea întâlniri private cu
deţinuţii, de a asista mecanismele naţionale de prevenire a torturii şi de a face
recomandări statelor părţi vizate.
- Convenţia şi Protocolul de amendare al Convenţiei referitoare la sclavie33;
- Convenţia suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a
instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei34;
- Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) nr.29 privind munca
- forţată 35;
- Convenţia O.I.M. nr.105 privind abolirea muncii forţate36 ;
- Convenţia O.I.M. nr. 102 privind normele minime de securitate socială (adoptată în
1952, în vigoare din 1957);
- Statutul Curţii Penale Internaţionale (adoptat în 1998).

b. A doua categorie este aceea a convenţiilor referitoare la protecţia anumitor categorii

de persoane. Această grupă include drepturile copiilor, ale femeilor, ale refugiaţilor, apatrizilor,
muncitorilor emigranţi, ale persoanelor cu handicap, ale combatanţilor, prizonierilor şi
persoanelor civile în timp de conflict armat.
Dintre cele mai importante convenţii amintim:
- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată la 20 decembrie 1952 şi
intrată în vigoare la 7 iulie 195437 care, aplicând principiul egalităţii în drepturi dintre femei şi

32
Adoptată prin Rezoluţia nr.39/46 din 10 decembrie 1984. România a aderat prin Legea nr.19 din 9 octombrie
1990.
33
Protocolul a fost semnat la Geneva la data de 25 septembrie 1926 şi a fost adoptat de AdunareaGenerală a ONU
la 23 octombrie 1953, prin Rezoluţia 794 (VII), intrând în vigoare la 7 decembrie 1953. România a aderat în 1957.
34
Adoptată în cadrul Conferinţei plenipotenţiarilor convocaţi în baza Rezoluţiei 608 (XXI) a ECOSOC din 30
aprilie 1956, intrată în vigoare la 30 aprilie 1957. Tot în 1957 România a aderat la convenţie prin Decretul 375.
35
A fost adoptată în 1930 şi a intrat în vigoare în 1932, fiind ratificată şi de România.
36
Adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii la 25 iunie 1957, intrată în vigoare la 17 ianuarie 1959.
37
Adoptată prin Rezoluţia 649(VII) din 20 decembrie 1952 a Adunării Generale ONU. România a ratificat
convenţia prin Decretul 222/1954.
bărbaţi stipulează că femeile vor avea, în condiţii egale cu bărbaţii dreptul la vot în toate
alegerile, fără nici o discriminare (art.I), vor fi eligibile în oricare dintre organismele publice
constituite în baza legislaţiei naţionale, fără nici o discriminare (art.II) vor avea dreptul de a
ocupa orice post public şi de a exercita oricare dintre funcţiile publice stabilite în baza legislaţiei
naţionale (art.III).
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, din 29 ianuarie 1957, intrată în vigoare
la 11 august 195838. Punctul de plecare în adoptarea acestei convenţii l-a constituit art.15 din
Declaraţia Universală referitor la dreptul oricărei persoane la o cetăţenie, drept de care nimeni
nu poate fi lipsit în mod arbitrar. Dispoziţiile sale impun statelor reguli precise cu privire la
cetăţenia femeilor şi anume: încheierea sau desfacerea căsătoriei cu cetăţeni străini sau
schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei să nu aibă ipso facto nici un efect asupra
cetăţeniei femeii (art.1) ; în cazul dobândirii voluntare de către unul dintre soţi a cetăţeniei altui
stat, sau a renunţării la cetăţenie soţia acelui cetăţean nu putea fi obligată să procedeze la
schimbarea cetăţeniei sale (art.2); acordarea de facilităţi femeii străine care se căsătoreşte cu un
cetăţean al altui stat parte la convenţie, în sensul obţinerii cetăţeniei acelui stat (art.3).
- Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 198939 . Având
ca punct de plecare Declaraţia Universală potrivit căreia fiecare persoană este îndreptăţită la
toate drepturile şi libertăţile, fără nici un fel de deosebire, convenţia îşi propune să solicite
statelor membre realizarea acestui deziderat prin inserarea următoarelor cerinţe: protejarea
dreptului la viaţă al copilului precum şi asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării sale (art.6);
asigurarea dreptului la nume, cetăţenie, a dreptului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de
aceştia (art.7); respectarea dreptului copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia,
numele şi relaţiile de familie recunoscute de lege (art.8); respectarea libertăţii de opinie a
copilului (art.12), a libertăţii de exprimare în orice formă (art13), a libertăţii de gândire,
conştiinţă şi religie (art.14); recunoaşterea dreptului de asociere şi reuniune paşnică (art.15);
protecţia copilului împotriva oricăror imixtiuni în viaţa personală, familială, în corespondenţă
şi a oricăror atentate la onoarea şi reputaţia sa (art.16); asigurarea accesului la informare
(art.17); protejarea împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare, abuz, abandon, neglijentă,
rele tratamente, exploatare, inclusiv sexuală (art.19); dreptul la protecţie şi ajutor social (art.20),
dreptul la sănătate (art.24), dreptul la educaţie (art.28).
- Protocolul facultativ la Convenţia privind drepturile copilului relativ la vânzarea de
copii, prostituţia şi pornografia infantilă adoptat la 25 mai 2000 (în vigoare din 2002);
- Protocolul opţional la Convenţia privind drepturile copilului asupra implicării copiilor
în conflicte armate40;
Protocol facultativ la Convenția privind drepturile copilului relativ la procedura
comunicărilor adoptat în dec.2011 (în vigoare din 14 aprilie 2014);
- Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182 privind cele mai rele forme de
muncă ale copiilor şi acţiuni imediate pentru eliminarea lor (adoptată în 1999 şi intrată în
vigoare din 2000);
- Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul la această convenţie
adoptat în 1967;
- Convenţia privitoare la statutul apatrizilor adoptată în 1954 (în vigoare din 1960);
- Convenţia ONU pentru reducerea cazurilor de apatridie, din 1961;

38
Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr.40(XI) din 29 ianuarie 1957.România a aderat prin Decretul
339/1960.
39
Adoptată prin Rezoluţia nr.44/25 a Adunării Generale ONU din 20.11.1989. România a ratificat convenţia prin
Legea nr.18/1990.
40
A fost adoptat de dată recentă, la 25 mai 2000 şi a intrat în vigoare în 2002, 12 februarie. România este parte.
 - Convenţia O.I.M. (nr.97) privind muncitorii emigranţi adoptată în 1949
(în vigoare din 1952), actualizată prin Convenţia internaţională privind protecţia
drepturilor muncitorilor emigranţi şi a familiilor lor, adoptată la 18 decembrie 1990,
intrată în vigoare în 2003. Această convenţie defineşte muncitorul emigrant ca fiind
persoana angajată sau care a fost angajată într-o activitate remunerată într-un stat al
cărui naţional nu este. De asemenea, textul face distincţie între noţiunile de lucrător
frontalier, sezonier, muncitor itinerant, lucrător „legat de proiect” sau care desfăşoară o
muncă specifică. Drepturile prevăzute de convenţie privesc: libertatea de a circula liber,
de intra şi ieşi în şi de pe teritoriul statului de apartenenţă, dreptul de a fi protejat prin
lege, interzicerea torturii, a tratamentelor şi pedepselor degradante şi inumane, a sclaviei
şi muncii forţate, dreptul la opinie, libertatea de expresie, respectul vieţii private, dreptul
de proprietate, dreptul la libertate şi securitate a persoanei, drepturi pentru persoanele
aflate în detenţie, interzicerea expulzării colective, interzicerea privării de libertate
pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, dreptul copiilor lor la nume şi
naţionalitate, la educaţie, la identitate culturală etc.
- Convenţiile de la Geneva privind tratamentul combatanţilor, prizonierilor
de război şi al populaţiei civile în timpul conflictelor armate din 194941 şi Protocolul
adiţional privind protecţia victimelor în timpul conflictelor armate (Protocolul I) şi
Protocolul adiţional privind protecţia victimelor în conflicte neinternaţionalizate
(Protocolul II)42.
- Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi Protocolul
facultativ la această convenţie, ambele adoptate în decembrie 2006 şi în vigoare din 3
mai 2008. Convenţia defineşte persoanele cu dizabilităţi ca fiind acele persoane ce au
probleme de lungă durată fizice, mentale, intelectuale ce le împiedică să aibă o
participare efectivă în societate, pe baze egale cu ceilalţi. Drepturile conţinute de
convenţie sunt: la egalitate şi nediscriminare, dreptul la acces la justiţie, dreptul la
libertate şi securitate, interzicerea torturii, a tratamentelor şi pedepselor degradante şi
inumane, interzicerea exploatării, a violenţei şi abuzului împotriva acestei categorii de
persoane, dreptul la protecţia integrităţii persoanei, libertatea de mişcare şi dreptul la
naţionalitate, independenţa şi includerea în comunitate, dreptul la mobilitate personală,
libertatea de expresie, opinie, acces la informare, dreptul la respectul vieţii private,
dreptul la educaţie, la sănătate, la standarde corespunzătoare de viaţă şi protecţie socială,
dreptul de a participa la viaţa publică, la viaţa culturală etc.

c. În fine, o a treia grupă de convenţii este formată din convenţiile care au ca obiect
interzicerea discriminărilor (bazate pe rasă, origine etnică, sex, religie, a discriminării în
învăţământ, în utilizarea forţei de muncă, în profesie).
Din multitudinea convenţiilor cu acest caracter amintim:
- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,
Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, Convenţia cu
privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fată de femei.

41
Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare, Convenţia privitoare la
tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia populaţiei civile în timp de război, toate
adoptate la 12 august 1949 şi intrate în vigoare la 21 octombrie 1950. In anul 2002 erau 189 de state părţi la aceste
convenţii, printre care şi România.
42
Ambele protocoale au fost adoptate la 8 iunie 1977 şi au intrat în vigoare în decembrie 1978.
 - Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a
fost adoptată la 21 decembrie 1965 şi a intrat în vigoare la 4 ianuarie 196943. Documentul
defineşte discriminarea rasială ca fiind „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă
întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau
efect distrugerea sau care compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii
de egalitate a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic,
cultural şi social sau în oricare alt domeniu al vieţii publice” (art.1). Totodată, dispoziţiile
convenţiei recomandă statelor părţi să practice o politică menită să elimine orice formă de
discriminare rasială şi să favorizeze înţelegerea dintre toate rasele (art.2). În vederea atingerii
acestui obiectiv, statele părţi se angajează să garanteze: dreptul la un tratament egal în faţa
tribunalelor şi organelor de administrare a justiţiei; dreptul la securitatea persoanei şi la
protecţia statului împotriva violenţelor sau maltratărilor fie din partea funcţionarilor
guvernamentali, fie a oricărui individ, grup sau instituţie; drepturi politice (de a vota, de a
candida, de a lua parte la treburile publice la orice nivel); drepturi civile (de a-şi alege reşedinţa
pe teritoriul unui stat, dreptul la cetăţenie, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire); drepturi
economice, sociale, culturale etc. (art.5, literele a, b, c, d, e, â).
- Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (adoptată
la 30 noiembrie 1973 şi intrată în vigoare la 18 iulie 197644. Dispoziţiile sale definesc crima de
apartheid printr-un număr de practici şi acte inumane comise în vederea „instituirii sau
menţinerii dominaţiei unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial şi de a-l asupri sistematic”
(art.II). Asemenea acte sunt enumerate de convenţie şi pot consta în:
- refuzul dreptului la viaţă şi la libertate al unui membru sau membri ai unui grup rasial
sau mai multor grupuri rasiale (art.II lit.a) prin ucidere, grave atingeri aduse
integrităţii fizice sau psihice, libertăţii sau demnităţii, supunere la tortură ori
tratamente crude, inumane, degradante, prin arestare arbitrară;
- impunerea deliberată unui grup rasial a unor condiţii de viaţă menite să conducă la
distrugerea fizică, totală sau parţială (art.II lit.b);
- elaborarea de măsuri legislative sau de altă natură care ar putea împiedica un grup
rasial sau mai multe să participe la viaţa politică, socială, economică, culturală şi
totodată ar împiedica deplina dezvoltare a grupurilor respective, ar priva membrii
grupurilor de libertăţi şi drepturi fundamentale, în special de dreptul al muncă, la
educaţie, la naţionalitate, la liberă circulaţie etc. (art.II lit.c);
- luarea de măsuri ce vizează divizarea populaţiei după criterii rasiale, prin crearea de
rezervaţii şi ghetouri, interzicând căsătoria între persoane aparţinând unor grupuri
diferite (art.II lit.d);
- exploatarea membrilor unuia sau mai multor grupuri rasiale, în special prin supunere
la muncă forţată (art.II lit.f).
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată
la 18 decembrie 197945, care, de asemenea, explică înţelesul noţiunii de „discriminare faţă de
femei” prin „orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazate pe sex, care are drept efect sau
scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei,
indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor

43
Convenţia a fost adoptată şi deschisă spre semnare şi ratificare de Adunarea Generală prin Rezoluţia nr.2601
A(XX) din 21 decembrie 1965.
44
Documentul a fot adoptat şi deschis pentru semnare şi ratificare prin Rezoluţia nr.3068(XXVIII) din 30.11.1973
a Adunării Generale a O.N.U.
45
Convenţia a fost adoptată şi deschisă spre ratificare şi adeziune prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979 a
Adunării Generale.
omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil sau
în orice alt domeniu”(art.1).
Obligaţia ce revine statelor părţi la această convenţie este aceea de a se angaja să
elaboreze politici menite să înlăture discriminarea faţă de femei prin: adoptarea de măsuri
legislative pe plan intern care să facă posibilă aplicarea principiului egalităţii dintre sexe (art.2,
lit.a); instituirea unor garanţii prin intermediul tribunalelor naţionale competente împotriva
oricărui act discriminatoriu (art.2, lit.b); modificarea ori abrogarea oricărei dispoziţii sau legi,
cutume sau practici discriminatorii (art.2, lit.f);
- Protocolul opţional la Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor, din octombrie 1999, în vigoare din anul 2000;
- Convenţia O.I.M. (nr.100) privind plata egală pentru muncă egală, din iunie 1951, în
vigoare din 1953;
- Convenţia UNESCO împotriva discriminării în educaţie, din decembrie 1960, în
vigoare din 1962;
- Convenţia O.I.M.(nr.111) privind discriminarea în muncă şi ocupaţie, din 1958, în
vigoare din 1960.
Este necesar să subliniem faptul că, pe lângă această clasificare a convenţiilor se mai
poate opera o clasificare, avându-se în vedere tocmai criteriul existenţei unor organe speciale,
înfiinţate în scopul implementării dispoziţiilor convenţiilor. Astfel, dintre convenţiile la care
ne-am referit, beneficiază de asemenea organe: Convenţia internaţională referitoare la
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, (Comitetul pentru eliminarea discriminării
rasiale), Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, (Comitetul împotriva torturii), Convenţia cu privire la eliminarea . tuturor formelor
de discriminare faţă de femei, (Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei),
Convenţia privind drepturile copilului, (Comitetul pentru drepturile copilului), Convenţia
internaţională referitoare la eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid (pentru a supraveghea
aplicarea convenţiei Comisia Drepturilor Omului a creat Grupul celor Trei) şi, de dată foarte
recentă, Convenţia privind protecţia muncitorilor emigranţi şi a familiilor lor şi Convenţia
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi care au înfiinţat comitete ce poartă aceeaşi
titulatură.

II.2. Comentariu asupra drepturilor omului

şi libertăţilor fundamentale conţinute
în documentele internaţionale

2.1. Principalele categorii de drepturi.

Drepturi ale omului-drepturi ale cetăţeanului
În general, drepturile omului sunt clasificate în trei mari categorii46: drepturile civile şi
politice, drepturile economice, sociale şi culturale şi drepturile de solidaritate47 (care reunesc

46
Este folosită şi denumirea de „generaţii” de drepturi dar mai puţin în ultimul timp, specialiştii fiind de părere că
ideea de ierarhizare a drepturilor care este astfel indusă este discutabilă. Multe dintre drepturile politice şi civile
au şi o dimensiune economico-socială după cum drepturile economice, sociale şi culturale nu pot fi separate net
de exercitarea celor politice. A se vedea Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan,
Editura Lumina Lex, 2001, p.53.
47
A se vedea Al. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., p.110.
sub acest titlu dreptul la pace, dreptul la dezvoltare şi dreptul la mediu sănătos)48. Există un
consens al statelor cu privire la aceste categorii de drepturi, determinat de raţiuni practice: a
acţiona pe plan internaţional pornindu-se de la baze diferite, opuse chiar standardelor
internaţionale ar însemna distrugerea acestei construcţii comune.
Drepturile civile şi politice sunt menţionate încă începând cu Magna Carta, Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului şi în cele două pacte internaţionale. Practic, în secolul al
XVIII-lea revoluţiile americană şi franceză confirmă idealurile exprimate de pactele engleze.
Dreptul la exprimare, libertatea de gândire, dreptul la liberă circulaţie etc., sunt esenţialmente
legate de persoana umană. Garantul drepturilor civile şi politice este statul.
Persoana, „omul” se află într-o directă relaţie structurile politice de organizare a puterii.
Recursul individual împotriva încălcărilor drepturilor din această categorie a însemnat un câştig
imens şi calificarea ca subiect de drept internaţional a persoanei. Accesul persoanei la instanţele
internaţionale create de marile organizaţii regionale chiar dacă a fost iniţial timid, mediat de
voinţa statului de apartenenţă este în prezent o constantă şi asigură o abordare coerentă a
drepturilor protejate.
Nu există o definiţie a acestor drepturi în documentele internaţionale dar, în general,
este acceptată ideea că drepturile civile vizează în principal garantarea libertăţilor individuale,
iar cele politice asigură participarea activă sau pasivă a beneficiarilor lor la viaţa politică49. Mai
precis, pentru a sublinia destinaţia diferită a acestor drepturi trebuie să insistăm asupra
distincţiei dintre „drepturile omului” şi „drepturile cetăţeanului”. Acestea din urmă sunt acelea
rezervate resortisanţilor unui stat. Ele sunt drepturi subiective50, recunoscute numai acelor
persoane care se bucură de existenţa relaţiei determinate de cetăţenie şi care generează un dublu
raport: fiecare cetăţean are, pe de o parte, dreptul de a fi protejat de către statul său de
apartenenţă, iar pe de altă parte, are, din punct de vedere legal, anumite îndatoriri faţă de acel
stat. Condiţia juridică a celorlalte categorii de persoane aflate pe teritoriul unui stat – care nu
au cetăţenia acestuia – este, desigur, diferită51 de aceea a cetăţenilor şi se materializează prin
asigurarea şi garantarea de drepturi civile, cele politice fiind garantate doar cetăţenilor, prin care
statul practic se identifică.
Dacă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial tendinţa a fost aceea de a defini,
în dreptul internaţional, indivizii ca cetăţeni ai unui anumit stat, după 1945 începe un proces de
reconsiderare a individului şi de protecţie a sa ca fiinţă umană52 în cadrul protecţiei drepturilor
fundamentale, ca necesitate pentru asigurarea păcii internaţionale.
Drepturile economice, sociale şi culturale sunt destinate a asigura fiecărei persoane
„mijloacele libertăţii”. Ele sunt garantate de „statul-providenţă”53. Calea recursului individual,
iniţial inexistentă este, în prezent, deschisă de diferite structuri ale mecanismelor internaţionale

48
De dată recentă, în doctrină s-a formulat propunerea suplimentării grupelor de drepturi cu cea privind
drepturile la demnitatea persoanei împotriva abuzurilor științei, care însă, analizată din perpsectiva demnității
persoanei nu presupune recunoașterea de noi drepturi ci regândirea drepturilor consacrate din perspectiva
progresului medical și a impactului asupra persoanei. Vezi A. Ciucă, Conceptul de demnitate a ființei umane în
bioetică și biodrept (II), Revista Română de Bioetică, vol.7, nr.2/2009.
49
Jacques Fierens, Droit et pauvreté, Bruylant, Bruxelles, 1992, p. 69.
50
Drepturile cetăţeneşti au acceaşi natură cu toate celelalte drepturi subiective, dar se bucură de un regim juridic
propriu. A se vedea T. Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercursiunile lor în dreptul internaţional
public, Editura Lumina Lex, 1998, pp. 21-22, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat,
2001, pp. 94-96.
51
A se vedea Genoveva Vrabie, Etudes de droit constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003, p. 19 şi urm.
52
Antonio Cassesse, International Law in a Divided World, Clarendon Paperbacks, Oxford, 1994, p. 25.
53
Georges Bénar, Droits de l’homme de la quatrième dimension, Les droits de l’homme à l’aube du XXIe siècle,
Karel Vasak Amocorum Liber, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 81.
regionale (cum este Carta Socială elaborată de Consiliul Europei). Drepturile economice
vizează garantarea unui minim de bunuri materiale, drepturile sociale sunt cele ce trebuie
asigurate omului angajat în muncă, în mod individual sau colectiv, iar drepturile culturale sunt
necesare asigurării demnităţii umane ca o cerinţă a vieţii sociale – parte a celei culturale. Pentru
definirea drepturilor culturale a fost adoptată o rezoluţie privind „Stabilirea de standarde
internaţionale în domeniul drepturilor omului”54. Dreptul de a participa la viaţa culturală
presupune, potrivit acestui text, printre altele: nediscriminarea şi egalitatea, neingerinţa în
dreptul de a avea viaţă culturală şi de a contribui la aceasta, libertatea de diseminare a
informaţiilor culturale (prin intermediul muzeelor, galeriilor, editurilor), dreptul de a coopera
pe plan internaţional în acest domeniu. În dreptul internaţional sunt considerate drepturi
culturale: dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de
progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale, dreptul de a beneficia de protecţie morală şi materială
pentru producţiile ştiinţifice, literare, artistice, ca autor, dreptul la cercetare ştiinţifică55
Drepturile la solidaritate constituie patrimoniul comun al umanităţii şi nu pot fi
realizate decât prin acţiunea solidară a tuturor actorilor jocului social (stat, individ şi alte entităţi
publice şi private)56. În interiorul acestei grupe de drepturi este consolidată relaţia dintre
naţional şi internaţional, pe de o parte, dar şi cea dintre beneficiarii şi debitorii 57 drepturilor
omului, pe de alta. Omul, popoarele, comunitatea, sunt atât beneficiari cât şi debitori ai
drepturilor, iar echilibrul dintre obiective şi interese trebuie susţinut în permanenţă.
Nu în ultimul rând, drepturile la solidaritate impun o obligaţie de legitimare democratică
şi de respectare a normelor universale ale drepturilor omului.
Înscrierea drepturilor la solidaritate într-o categorie distinctă de drepturi, de dată
recentă, este acceptată de doctrina de specialitate58. Formula aparţine juristului Karel Vasak59
şi acoperă dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu, dar şi dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele precum şi dreptul la respectul patrimoniului comun al umanităţii. Vizând o anumită
concepţie despre viaţa în comunitate ele nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale
tuturor partenerilor sociali: indivizi, state, alte entităţi şi organe publice sau private. Ele, practic,
consolidează conceptul de indivizibilitate dintre drepturilor omului şi drepturile popoarelor
ceea ce atrage o mai bună coordonare şi coerenţă la nivel instituţional în cadrul activităţii de
cooperare. Deloc neglijabil este şi aspectul etic al politicii la nivel naţional care nu mai poate
ignora drepturile sau inversa priorităţile ci trebuie să se supună exigenţelor obligaţiei de
legitimitate democratică şi să respecte normele universale privind drepturile omului60. În fine,
putem aprecia că drepturile din această categorie sunt, prin definiţie, „drepturi la participare”
aşa cum drepturile civile şi politice sunt „drepturi libertăţi” iar cele economice şi sociale
„drepturi creanţe”.

54
Rezolţia Adunării Generale ONU nr. 41/120 din 4 decembrie 1986.
55
Elsa Stamatopoulou, Cultural Rights in International Law. Aricle 27 of the Universal Declaration of Human
Rights and Beyond, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden-Boston, 2000, p. 114.
56
În acest sens, Jacques Robert, JeanDuffar, op. cit., p.65.
57
Abderrahmane Youssoufi, „Réflexions sur l’apport de la «troisième génération des droit de’homme»”, în Les droits
de l’homme à l’aube du XXI e siècle, Karel Vasak-Amicorum Liber, Bruylant, Bruxelles, 1999, pp. 427-432.
58
Există însă rezerve în ce priveşte eficienţa acestor drepturi, ele fiind înscrise în documenete din categoria „soft
law” (declaraţii, rezoluţii etc). În acest sens, Valentin Constantin, Drept internaţional public, Editura Universităţii
de Vest, Timişoara, 2004, p. 311.
59
Georges Bènar, op. cit., p.89.
60
Abderrahmane Youssoufi, La troisième génération des droits de l’homme, Les droits de l’homme a l’aube du
XXIe siècle, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 429.
 a. Dreptul la pace aparţine atât indivizilor cât şi popoarelor, ceea ce-i conferă o
dimensiune specială, el neputând fi realizat decât prin demersul comun al omenirii61. Prin
recunoaşterea sa pe plan internaţional şi, totodată prin includerea sa în cuprinsul documentelor
internaţionale acest drept dobândeşte caracter juridic. Este prevăzut astfel în art. 28 al
Declaraţiei Universale, în Preambului Constituţiei UNESCO, în Declaraţia asupra drepturilor
popoarelor la pace (din 12 noiembrie 1984).
Unul dintre susţinătorii dreptului la pace a fost diplomatul român Nicolae Titulescu
(1882-1941). Pledând pentru pace ca o condiţie esenţială a dezvoltării şi progresului, ca „drept
fundamental sacru, al tuturor popoarelor” şi în acelaşi timp ca o condiţie a cooperării, Titulescu
prezintă acest drept în cuvinte memorabile: „Ce este pacea? Este ea un cuvânt? În asemenea
caz asistăm la triumful păcii, căci niciodată nu s-a vorbit aşa de mult de ea, încât unele spirite
critice au asemănat pacea cu sănătatea: nu vorbeşti de ea decât când eşti pe punctul să o pierzi.
Este pacea, dimpotrivă, o simplă organizare legală contra războiului ? Şi în acest caz asistăm la
o adevărată ascensiune a păcii organizate. Este însă pacea, mai presus de toate, o stare de
spirit?... Într-adevăr, pacea este astăzi o stare de spirit ca scop; o organizare legală ca instrument
şi un strigăt al inimii, adică o expresie prin cuvânt, ca mijloc de a împlânta în conştiinţa
universală imperioasele ei comandamente”62.

b. Dreptul la dezvoltare
Conceptul de „drept la dezvoltare” s-a cristalizat în perioada procesului de decolonizare,
în anii ’60, ca un drept revendicat de ţările care deveneau independente63.
Dreptul la dezvoltare a fost definit în Rezoluţia nr. 41/128 din 4 decembrie 1986 a
Adunării Generale a ONU ca fiind un drept inalienabil al omului, în baza căruia orice persoană
şi toate popoarele sunt îndreptăţite să participe la dezvoltarea economică, socială, culturală şi
politică. Pe de altă parte, rezoluţia accentuează caracterul individual al acestui drept, individul
fiind cel care trebuie să beneficieze de el, statelor revenindu-le sarcina elaborării de politici
favorabile pe plan naţional.
Ulterior, elementele definitorii ale dreptului la dezvoltare trasate prin rezoluţia
menţionată au fost completate cu unele precizări introduse de Rezoluţia Adunării Generale nr.
41/133, intitulată „Dreptul la dezvoltare”. În acest text se afirmă necesitatea coroborării
eforturilor pe plan naţional şi internaţional, în conformitate cu principiile unei noi ordini
economice internaţionale, ale strategiei pentru a Treia Decadă a Dezvoltării a Naţiunilor Unite
şi ale Cartei Drepturilor Economice şi Îndatoririlor Statelor.
Dreptul la dezvoltare este în mod incontestabil legat de dreptul popoarelor la auto-
determinare, de dreptul acestora de a dispune liber de toate resursele lor naturale. Mai mult,
considerăm justă opinia potrivit căreia dreptul la dezvoltare decurge din dreptul statelor la auto-
determinare şi are aceeaşi natură64 cu acesta.
The Human Development Report of the UN Development Programme (UNDP) semnala,
încă din 1990, schimbarea intervenită in conceptul de dezvoltare umană („human
development”) accentul fiind pus pe o abordare calitativă care să aibă în vedere criterii precum
mortalitatea infantilă, speranţa de viaţă sau accesul la educaţie şi nu una cantitativă. Aceste

61
Al. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., p. 111.
62
Nicolae Titulescu, Progresul ideii de pace, Conferinţă ţinută în limba engleză la Universitatea din Cambridge
la 19 noiembrie 1930. N. Titulescu, Pledoarii pentru pace, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 249.
63
De exemplu Algeria l-a denumit drept la dezvoltare aparţinând tuturor popoarelor şi îndreptat împotriva unui
sistem de relaţii economice internaţionale inechitabile. A se vedea Mohamed Bedjaoui, The Right to Development,
in International Law – Achievements and Prospects, 1991, p. 1177.
64
Ibidem, p. 1178.
criterii răspund totodată progresului statelor în realizarea drepturilor economice, sociale şi
culturale (art. 2 PIDESC). De asemenea, UNDP a decis să dezvolte drepturile omului în
activităţi de dezvoltare umană, a recunoscut imortanţa drepturilor civile şi politice, a
democraţiei, a diversităţii culturale pentru dezvoltare65.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniată legătura indisolubilă dintre dreptul la dezvoltare
şi dreptul la pace, acesta din urmă constituind premisa dezvoltării. Drepturile omului, pacea,
securitatea şi dezvoltarea interrelaţionează. Fără pace nu se pot aplica drepturile omului şi nu
se poate concepe dezvoltarea. În absenţa dezvoltării drepturile omului nu pot fi realizate iar fără
drepturile omului nu putem vorbi despre pace şi dezvoltare.
c. Dreptul la mediu presupune obligaţia statelor de a elabora măsuri destinate să prevină
şi să repare atingerile aduse condiţiilor naturale ale vieţii în general, de a reglementa utilizarea
tuturor bunurilor respectând drepturile omului şi, în acelaşi timp, ale tuturor oamenilor la un
mediu sănătos şi la echilibru ecologic. Momentele cele mai importante legate de cooperarea
statelor în această direcţie sunt Conferinţa de la Stockholm din 1972, iar ulterior Conferinţa de
la Rio din 1992, în cadrul căreia a fost adoptată Declaraţia de la Rio pentru protecţia mediului
şi dezvoltare.
d. Dreptul la respectul patrimoniului comun al umanităţii înseamnă că nici o persoană nu
poate pretinde sau revendica un drept exclusiv de proprietate asupra patrimoniului comun, toţi
oamenii bucurându-se în mod egal şi colectiv de acesta.
Aşa cum am menţionat, există un consens cu privire la categoriile de drepturi, ceea ce
nu înseamnă însă că acestea sunt percepute în mod identic. Astfel, sunt cunoscute unele opinii
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale care sunt considerate a fi mai puţin
importante decât cele civile şi politice (cu alte cuvinte, ar fi un fapt minor ca un individ să
beneficieze de educaţie, hrană, dreptul la sănătate faţă de faptul că se bucură de protecţie
egală în faţa legii sau de dreptul la vot).

2.2. Drepturi negative – drepturi pozitive?

S-a susţinut că există o diferenţă calitativă între primele două grupe de drepturi. Astfel,
drepturile civile şi politice au fost considerate „negative” de unii specialişti pentru că impun
altor persoane să se abţină de la atingerea dreptului propriu. Ele au fost, de asemenea, numite
drepturi „împotriva statului” („fredom from”) prin contrast cu cele economice, sociale şi
culturale care sunt drepturi „pentru”66 stat („freedom to”). Acestea din urmă au fost considerate
drepturi „pozitive” pentru că solicită celorlalţi participarea în vederea realizării lor. Prin urmare,
dacă am aprecia această delimitare ar însemna că un drept negativ poate fi încălcat numai printr-
o acţiune, pe când un drept pozitiv numai printr-o lipsă de acţiune, prin omisiune67. Considerăm
însă că această distincţie nu poate fi reţinută, că practic nu poate rezista unei analize mai atente.
Astfel, de pildă, dreptul la vot nu presupune abţinerea cetăţenilor ci dimpotrivă implicarea lor.
Sau, în acelaşi sens, adoptarea de măsuri nediscriminatorii – care sunt reclamate de un număr
tot mai mare de convenţii internaţionale – nu înseamnă doar a nu proceda la orice fel de
discriminare ci, de cele mai multe ori solicită intervenţia statului (prin aşa-numitele „acţiuni
afirmative”) pentru ca indivizii să fie cu adevărat la adăpost de discriminare.

65
Wolfgang Benedek, „Human Rights and Human Security: Chalenges and Prospects”, în L’etat actuel de droits
de l’homme dans le monde. Defis et perspectives, Ed. A. Pedone, Paris, 2006, pp. 97-109.
66
John R. Vincent, Human Rights and International Relations, Published in assocation with the Royal Institute of
International Affairs, Cambridge University Press, 1986, p. 27.
67
A se vedea Maurice Crauston, op. cit., p. 27.
 În acelaşi timp, fundamentul moral al acestei distincţii este discutabil. Câtă vreme
moartea unui om reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă, nu vedem ce importanţă are dacă
aceasta s-a produs prin omisiune sau printr-o acţiune.
Este incontestabil faptul că obligaţiile corelative ataşate unui drept pot varia de la
respectarea unui drept până la abţinerea de a interfera cu exerciţiul altui drept, sau cu obligaţia
de a proteja faţă de încălcarea unui drept (care incumbă autorităţilor statale sau altor actori
determinaţi), ori cu obligaţi de a promova un drept şi de a lua măsuri pentru realizarea sa .
Aceste obligaţii pot fi pozitive, prin faptul că indică sarcini precise prin care un drept se poate
realiza, sau, uneori, negative, în sensul non-intervenţiei unui stat sau a unei autorităţi în
exerciţiul dreptului. Cu toate acestea, este greu de acceptat, pe baza acestor considerente,
calificarea propusă.
Disputele cu privire la cele două categorii de drepturi nu s-au manifestat doar pe plan
doctrinar. Se pot invoca şi exemple de documente internaţionale în cuprinsul cărora drepturile
civile şi politice nu sunt tratate împreună cu cele economice şi sociale: cele două pacte
internaţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – care se referă doar la drepturile
civile şi politice, celelalte fiind în Carta Socială de la Torino.

2.3. Interdependenţa drepturilor

din primele două categorii
Antagonismul dintre categoriile de drepturi nu trebuie exacerbat. Între cele două grupe
de drepturi există şi corelaţii, interferenţe la diferite niveluri.
Ceea ce trebuie menţionat este faptul că aceste drepturi sunt indivizibile, ambele
presupunând raporturi de putere. Uneori, asupra aceluiaşi drept se exercită un dublu raport:
exemple în acest sens sunt dispoziţiile art. 10 din Pactul Internaţional referitor la drepturile
economice, sociale şi culturale care stipulează „căsătoria trebuie să fie liber consimţită între
soţi” sau dispoziţiile art.23(1) din Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice în
care se arată că familia „are dreptul la ocrotire din parte societăţii şi a statului”, sau art.27 din
acelaşi pact, care se referă la dreptul minorităţilor la viaţă culturală, deşi pactul tratează
drepturile civile şi politice.
Dreptul de proprietate este inclus în categoria drepturilor civile deşi, aparent, vizează
puterea economică. Logica acestei calificări ţine de revoluţia franceză şi de ideea de proprietate
ca apartenenţă la ţară, ce conduce la asigurarea de „buni cetăţeni”. Protejarea proprietăţii
depăşeşte însă simpla protecţie a bunurilor imobiliare şi se poate ataşa şi unor drepturi de
creanţă dobândind conţinut economic.
Şi Curtea Europeană a drepturilor omului în jurisprudenţa sa insistă asupra ideii că
drepturile civile şi politice au implicaţii economice şi sociale. Nu poate exista o diviziune clară
între sfera drepturilor economice şi sociale şi sfera drepturilor incluse în Convenţia europeană68.

2.4. Drepturi ale omului - libertăţi fundamentale

68
Hotărârea Curţii din 9 octombrie 1979, în cazul Airey vs. Irlanda. Delegatul guvernului susţine că este improprie
interpretarea Convenţiei în sensul garantării drepturilor economice, sociale şi culturale în statele contractante,
aceste drepturi fiind realizate progresiv. Curtea admite că implementarea acestor drepturi ţine de resursele
financiare ale statelor dar arată că interpretarea Convenţiei trebuie făcută în „lumina condiţiilor actuale existente
şi este destinată a oferi garanţii reale şi practice pentru exercitarea drepturilor individuale prevăzute de Convenţie.
Deşi aceste drepturi sunt civile şi politice, multe dintre ele au implicaţii de natură economică şi socială”. A se
vedea Hotărâri ale Curţii Europene a drepturilor omului, Culegere selectivă, Editura Polirom, 2000, p. 83.
 Documentele internaţionale, după cum se observă, folosesc alternativ noţiunile de
„drepturi ale omului” şi „libertăţi fundamentale”. Cum în conţinutul aceloraşi texte nu găsim
explicaţii sau definiţii o serie de precizări se impun cu privire la aceasta terminologie.
Dacă în legătură cu drepturile omului ne raliem opiniei după care ele sunt „prerogative
efective”, recunoscute naturii umane, prevăzute de dreptul obiectiv şi garantate de acesta prin
mijloace juridice, fie cu ajutorul unor organisme etatice, fie cu ajutorul unor organizaţii
internaţionale şi nu „prerogative abstracte”69, în ceea ce priveşte libertăţile trebuie să distingem
între mai multe aspecte, acestea având mai multe semnificaţii.
Într-o primă accepţiune, libertatea poate fi definită ca o calitate ce nu poate fi supusă
vreunei constrângeri (fizice, psihice sau morale), o calitate „negativă” ce rezultă aşadar din
absenţa constrângerii70. Aceasta poate fi definiţia libertăţii naturale 71 în opoziţie cu aceea a
libertăţii juridice, care presupune „dreptul” sau „puterea” de a săvârşi un anumit act şi care
nu poate exista decât în măsura în care este protejată.
Libertatea este puterea de autodeterminare care permite omului să-şi aleagă
comportamentul (este opusul determinismului)72. Conceptul de drept este mai larg decât cel de
libertate. Dacă libertăţile ţin de puterea de autodeterminare şi nu pretind celuilalt o obligaţie
pozitivă, dreptul reuneşte două tipuri de putere: cea de autodeterminare şi dreptul ca putere
exercitată asupra altuia. Dreptul ca putere de autodeterminare apare ca o libertate, caz în care
cele două concepte sunt sinonime. De exemplu între „dreptul de a părăsi propria ţară” şi
„libertatea de a părăsi propria ţară” nu există vreo deosebire. Dreptul ca putere exercitată asupra
altuia impune un comportament pozitiv, nu o abţinere (de exemplu dreptul de creanţă este
puterea creditorului de a cere debitorului să-şi achite datoria)73.
Din perspectivă politică putem vorbi despre: libertatea-participare şi libertatea-
autonomie. Libertatea-participare presupune facultatea guvernatului de a deveni guvernant
(liber în devenirea sa politică, aşa cum o vedea Rousseau în ideologia democratică). Libertatea-
autonomie este sfera individuală a guvernatului care rezultă din fixarea unor limite
guvernantului (ideologia liberală a lui Locke, Fr. Hayek care duce la liberalism – adică la
autonomia guvernaţilor).
Libertatea-participare vizează libertăţile politice (dreptul de a vota, de a fi ales) iar
libertatea-autonomie vizează libertăţile publice (dreptul la circulaţie, la siguranţa persoanei etc.)
care delimitează sfera de autonomie juridică faţă de celălalt şi faţă de putere.
După cum se observă, din acest punct de vedere, libertăţile politice nu sunt sinonime cu
libertăţile publice.
Dacă toate libertăţile publice sunt drepturi fundamentale, nu toate drepturile
fundamentale sunt libertăţi publice. Drepturile omului acoperă şi libertatea-autonomie (libertăţi
publice) şi libertatea-participare (libertăţi politice) dar şi drepturile de creanţă ale individului
faţă de societate.
O altă distincţie este aceea ce se poate realiza între libertăţile publice şi cele private.
Libertăţile publice aparţin tuturor, în vreme ce cele private constituie un privilegiu acordat
unora şi refuzat altora74. Libertăţile publice, în sens restrâns75, sunt cele prevăzute de textele

69
A se vedea C. Burdeau, Les libertés publiques, L.J.D.J., Paris, 1966
70
În acest sens V.F.A. Hayek, La route de la servitude, p.130.
71
J. Robert, J. Duffar, op. cit, p. 13.
72
G. Lebreton, Libertés publiques et droit de l'homme, Armand Collin, 1999, pp. 12-35.
73
G. Lebreton, op. cit. p. 20
74
J. Robert, J. Duffar, op. cit., p. 15.
75
Ibidem, p. 20.
declaraţiilor de drepturi, scopul acestora fiind de fapt acela de a le enunţa. În sens larg76, ele
acoperă toate drepturile recunoscute prin lege-incluzând aici şi textele constituţionale şi
declaraţiile de drepturi.

2.5. Drepturi individuale - Drepturi colective

Una dintre disputele actuale în materia drepturilor omului este cea referitoare la
acceptarea sau nu a conceptului de drepturi colective. Acest concept a apărut ca urmare a
încercării de justificare a drepturilor specifice minorităţilor naţionale (dreptul persoanelor
aparţinând acestor minorităţi de a folosi limba proprie, dreptul la cultura proprie, libertatea de
a practica propria religie, dreptul de a participa la viaţa publică), însă este folosit cu referire la
alte drepturi: dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul la folosirea resurselor naturale,
dreptul la mediu, la pace etc. S-a spus că toate acestea sunt drepturi de care comunităţile
(naţionale, regionale precum şi cea internaţională în ansamblu) nu pot beneficia decât în comun,
ca entităţi colective77. Documentele internaţionale şi interpretarea acestora nu susţin însă ideea
de drepturi colective ci aceea de drepturi şi libertăţi individuale care se realizează în comun cu
ceilalţi. Exemple în acest sens sunt Actul Final de la Helsinki, Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, documente
care, utilizând sintagma „ persoane aparţinând minorităţilor” se referă la indivizi ca titulari ai
drepturilor şi nu la grupuri. De altfel, aşa cum am menţionat, fiecare dintre drepturile amintite
comportă o dimensiune individuală şi una colectivă. În acelaşi sens s-a susţinut, în mod just, că
posibilitatea exercitării în comun a acestor drepturi este „distinctă de drepturile colective”78.
Desigur că şi în cazul drepturilor la asociere, la reuniune, la educaţie etc. se poate pune problema
în această manieră, dar, în acelaşi timp, fiecare persoană poate, în virtutea acestei libertăţi să
aleagă exercitarea unora dintre aceste drepturi, după cum şi cadrul, grupul, în interiorul căruia
să-l exercite79.
Din punctul de vedere al dreptului pozitiv drepturile omului există acolo unde o anumită
regulă poate fi invocată de un individ împotriva statului sau împotriva altei persoane.
Prin urmare, putem vorbi despre drepturi individuale susceptibile de a fi exercitate în
comun cu alţii, sau drepturi al căror exerciţiu este colectiv dar şi despre drepturi ale
colectivităţilor. Această ultimă categorie acoperă drepturi legate de necesitatea protejării
integrităţii unei colectivităţi
(cum sunt cele recunoscute prin Statutul Ligii Naţiunilor sau prin Convenţia referitoare la
reprimarea şi pedepsirea crimei de genocid). Protecţia integrităţii unui grup (prin acte care să
împiedice distrugerea-fizică- totală sau parţială etc. a acestuia) completează protecţia
integrităţii individuale (asigurată prin garantarea dreptului la viaţă, interzicerea torturii etc.)80.
În fine, dacă în această sumară analiză încludem protecţia drepturilor minorităţilor
putem reţine câteva aspecte particulare. Singurul instrument convenţional care se referă la
această categorie de drepturi este Pactul referitor la drepturile civile şi politice care, în art. 27
prevede că persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice din statele
unde acestea există trebie să le fie recunoscut dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membrii
ai grupului lor propria viaţă culturală, dreptul de a practica propria lor religie şi de a folosi limba

76
Ibidem, p. 21.
77
Koo Vander Wal, „Collective Human Rights: A Western View”, in Human Rights in a Pluralistic World, p. 84.
78
A se vedea Raportul explicativ la Convenţia–Cadru privind minorităţile, adoptată de Consiliul Europei în 1994,
doc.CM (94), 164, p. 17.
79
A se vedea Ion Diaconu, Minorităţile. Statut. Perspective, Bucureşti, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
p. 134.
80
Fr. Sudre, Droit européen et international..., pp.96-97.
proprie. Pactul a stat la baza adoptării Declaraţiei ONU privind drepturile persoanelor ce aparţin
minorităţilor naţionale sau etnicce, religioase şi lingvistice (din 1992), a Convenţiei-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale (adoptată de Consiliul Europei în 1994) şi a altor
documente din al căror conţinut reiese necesitatea concilierii drepturilor minorităţilor cu
exigenţa unităţii statului81. Pe de altă parte, din formulările textelor reiese că titularii acestor
drepturi sunt persoanele ce compun colectivităţile (nu colectivităţile sau grupurile minoritare).
Prin urmare,aici accentul rămâne asupra drepturilor individuale şi nu se mută spre dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare).

81
Idem.
 Mecanisme înfiinţate pe baza tratatelor internaţionale

1.2.1. Comitetul Drepturilor Omului (CDO)

Creat pe baza dispoziţiilor Pactului internaţional referitor la drepturile civile şi politice,

în scopul aplicării acestuia, Comitetul este organul la care apelează statele care au ratificat
pactul (pentru plângerile inter-state) şi protocolul facultativ la acelaşi pact (pentru soluţionarea
plângerilor individuale).
Comitetul este compus din 18 membri, resortisanţi ai statelor părţi, personalităţi de
„înaltă moralitate şi având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului” (art.28 al
pactului), aleşi pentru o perioadă de patru ani.
Atribuţiile Comitetului constau în examinarea rapoartelor pe care statele părţi s-au
angajat să le prezinte, să se pronunţe asupra măsurilor – pe care statele le-au adoptat în vederea
aplicării dispoziţiilor pactului, să răspundă tot printr-un sistem de raportare statelor şi să
adreseze recomandări, precum şi să soluţioneze plângerile care-i sunt adresate după o procedură
stabilită de pact şi de protocolul facultativ.
a. Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state este prevăzută în pact începând cu
art.41, text în care se stipulează necesitatea recunoaşterii competenţei Comitetului de către state
în vederea examinării comunicărilor privind neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din pact82.
Examinarea comunicărilor cuprinde mai multe faze:
- în primul rând, se poate vorbi despre o fază de verificare a admisibilităţii comunicării,
care presupune verificarea epuizării tuturor căilor de recurs disponibile pe plan naţional, în
conformitate cu principiile de drept internaţional recunoscute;
- în al doilea rând, Comitetul, dacă, desigur, declară admisă plângerea, procedează la
stabilirea faptelor, în şedinţă secretă, prin solicitarea oricăror informaţii, documente, date în
legătură cu situaţia sesizată de la statele implicate; statele au dreptul să fie reprezentate în
această fază şi pot prezenta observaţii scrise sau orale;
- în al treilea rând, comitetul îşi va oferi statelor bunele oficii, în încercarea de
soluţionare pe cale amiabilă; dacă aceasta se poate realiza, Comitetul va întocmi un raport (cel
târziu în termen de 12 luni de la data notificării) în care se va rezuma la o expunere a faptelor
şi a soluţiei (art.41, lit.h, I); dacă soluţionarea pe cale amiabilă nu este posibilă, Comitetul va
întocmi un raport în care se va mărgini la descrierea faptelor şi pe care îl va înainta statelor
interesate (art.41, lit.h, II).
- în fine, potrivit art.42, comitetul are posibilitatea ca în cazul comunicărilor
nesoluţionate pe cale amiabilă, să desemneze o comisie ad-hoc de conciliere, formată din cinci
membri ce activează cu titlu individual, care să încerce, la rândul său soluţionarea.
Şi această comisie are la dispoziţie un termen de 12 luni de la sesizare pentru a analiza
cauza sub toate aspectele după care:
- dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă se întocmeşte un raport în acest sens, adresat
preşedintelui Comitetului;
- dacă nu s-a putut ajunge la o soluţionare amiabilă, în raportul său comisia va include
concluziile cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii, constatările sale cu privire la
posibilitatea de soluţionare, observaţiile sale şi un proces verbal asupra observaţiilor orale
prezentate de statele părţi. În termen de trei luni de la primirea raportului, statele interesate au
obligaţia de a înştiinţa comitetul dacă acceptă sau nu să se plieze concluziilor formulate de
comisie.

82
Un număr de 47 de state au făcut asemenea declaraţii până la 1 ianuarie 2002 (din totalul de 147 de state părţi).
 b.Procedura de soluţionare a plângerilor individuale
După cum am menţionat, Protocolul facultativ la Pactul internaţional pentru drepturi
civile şi politice oferă şansa persoanelor care pretind că sunt victime ale încălcării drepturilor
cuprinse în Pact să adreseze Comitetului drepturilor omului. Spre deosebire de procedura
confidenţială 1503, la care nu se cerea a fi îndeplinită cerinţa ca persoanele sau grupurile de
persoane care adresează sesizări să fie victime directe ale încălcărilor pretinse, dispoziţiile
acestui protocol impun respectarea acestei condiţii. Pentru a continua compararea celor două
sisteme mai trebuie sesizat faptul că o plângere individuală sub incidenţa Protocolului facultativ
nu reprezintă chiar acelaşi lucru cu ceea ce acoperă această denumire sub procedura
confidenţială 1503 a Comisiei Drepturilor Omului care urmăreşte mai mult primirea de sesizări
asupra cazurilor de încălcări masive şi sistematice ale drepturilor. Depunerea plângerilor pe
baza Protocolului facultativ este condiţionată, desigur, de ratificarea sa de către statul de
apartenenţă al persoanei83.
Distingem mai multe etape în cadrul procedurii de soluţionare a acestui tip de plângeri:
- o primă etapă priveşte verificarea admisibilităţii sesizării (care presupune o analiză
mai severă decât a plângerilor inter-state):se urmăreşte să se fi epuizat toate căile oferite de
legislaţia naţională (art.2), să nu fie anonimă, abuzivă sau incompatibilă cu prevederile pactului
(art.3) şi, în sfârşit, sesizarea să nu fie în curs de examinare în faţa unei alte instanţe
internaţionale (art.5);
- o sesizare declarată admisă va continua procedura în faza de stabilire a faptelor (art.4)
care se poate realiza prin oferirea de către statul vizat explicaţii, declaraţii, mărturii, în scris, în
termen de şase luni;
- o ultimă etapă este aceea în care Comitetul, pe baza tuturor datelor care i-au fost puse
la dispoziţie, analizate în şedinţe închise, este în măsură să formuleze anumite constatări, pe
care le va transmite statului vizat şi petentului.
Pe lângă sistemul de plângeri, CDO are rolul de a fi analizat, în mod evolutiv,
prevederile Pactului și de a fi formulat Comentarii Generale cu privire la conținutul drepturilor,
regulile de procedură, cu privire la înțelesul unor termeni sau cu referire la obligațiile statelor84.
În ceea ce privește plângerile individuale, CDO a dezvoltat o bogată jurisprudență85.

1.2.2. Comitetul pentru drepturi economice,

sociale şi culturale
Înfiinţat în 1985 de către Consiliul Economic şi Social86 în scopul aplicării în practică a
dispoziţiilor Pactului internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale,
Comitetul este compus din 18 membri, experţi, care activează cu titlu individual, aleşi pentru o
perioadă de patru ani de către ECOSOC.
Fiecare dintre statele părţi la pact se angajează să depună periodic rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate. În lipsa rapoartelor

83
Protocolul facultativ a fost ratificat de 101 state.
84
A se vedea Comentariile Generale: Nr. 1 (din anul 1981) și 30 (din 2002) privind obligațiile statelor decurgând
din art.40, Nr.2 (1981) privind obligația de raportare, Nr.3 (1981) și Nr.31 (2004) privind natura obligațiilor
generale impuse statelor părți, Nr. 4 (din 1981) și Nr.28 (din 2000) privind egalitatea dintre bărbați și femei, Nr. 5
(1981) privind derogările, Nr. 7 (1982) și Nr. 20 (din 1992) privind tortura, Nr. 14 (1985) privind dreptul la viață
sau, cele mai recente: Nr. 35 (2014)- cu privire la conținutul art.9 (liberatea și securitatea persoanei),Nr. 34 (2011)
privind libertatea de opinie și cea de exprimare, Nr. 32 (din 2007 ) privind egalitatea în fața legii și dreptul la un
process echitabil, Nr. 23 (din 1994) privind conținutul art.27 care prevede drepturile minorităților.

86
Prin Rezoluţia ECOSOC nr.1985/17 mai 1985.
(datorată neîndeplinirii obligaţiei de către state) Comitetul a decis că va lua în considerare orice
informaţie privind respectarea drepturilor economice, sociale şi culturale din statele vizate. De
asemenea, statele pot apărea, prin reprezentare, în faţa celor 18 experţi care formează
comitetul, pentru a răspunde la toate întrebările acestora legate de implementarea dispoziţiilor
pactului. Comitetul face recomandări generale statelor şi, mai mult, poate solicita cooperarea
unor instituţii specializate ale ONU.
Dacă până în anul 1993 Comitetul se întrunea în sesiune anuală trei săptămâni (în lunile
noiembrie-decembrie) la biroul ONU din Geneva, începând cu anul 1998 se întruneşte bianual.

1.2.3. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost înfiinţat în anul 1970
în vederea observării îndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor asumate prin convenţia
cu acelaşi nume. Este compus din 18 membri, experţi, ce activează intuitu personae, aleşi de
către statele părţi pentru un mandat de patru ani.
Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială obligă statele prin
dispoziţiile sale (art.9) să prezinte Comitetului, periodic, rapoarte asupra măsurilor de ordin
legislativ, administrativ, sau de altă natură, pe care le-au luat în conformitate cu cerinţele
textului. Totodată, convenţia stabileşte o procedură de soluţionare a plângerilor inter-state şi a
celor individuale.
a. Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state (prevăzută în articolele 11-13) este
obligatorie, câtă vreme, odată cu ratificarea convenţiei fiecare stat recunoaşte competenţa
comitetului şi se supune jurisdicţiei sale. Pentru a soluţiona o comunicare a unui stat parte
comitetul parcurge următoarele faze:
- examinează admisibilitatea sesizării, în sensul îndeplinirii cerinţei epuizării tuturor
căilor interne de recurs (excepţie făcând cazurile în care procedurile interne depăşesc termenele
rezonabile);
- stabileşte situaţia de fapt, prin solicitarea de la statele implicate de informaţii
pertinente;
- desemnează crearea unei comisii ad-hoc de conciliere, compusă din 5 membri (care
pot sau nu face parte dintre membrii comitetului) în scopul soluţionării amiabile a problemei;
- transmite raportul comisiei statelor implicate, dându-le posibilitatea să răspundă dacă
acceptă recomandările (în termen de trei luni) după care, comunică raportul tuturor statelor părţi
la convenţie.
b. Pentru soluţionarea plângerilor individuale (art.l4) convenţia nu prevede o procedură
obligatorie, ci una opţională. Pentru aceasta, statele trebuie să declare87 că recunosc competenţa
comitetului în acest sens. Comitetul verifică îndeplinirea condiţiei privind epuizarea căilor
interne de recurs, informează apoi, în mod confidenţial, statul parte reclamat, după care solicită
informaţii, precizări, propuneri chiar pentru reparaţie, iar în final, încheie un raport privitor la
situaţia sesizată şi conţinând recomandările pe care le propune, pe care îl trimite statului vizat
şi petentului.

1.2.4. Comitetul împotriva torturii a fost înfiinţat în anul 1987, în scopul aplicării
prevederilor Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante. Acest comitet este format din 10 membri, experţi individuali, aleşi de către statele
părţi pentru o perioadă de patru ani.

87
Un număr de 36 de declaraţii de recunoaştere a competenţei Comitetului au fost depuse până la 1 Ianuarie 2002.
 Şi această convenţie prevede un sistem de raportare, prin intermediul secretarului
general al ONU, statele părţi prezentând Comitetului rapoarte referitoare la stadiul măsurilor
adoptate în scopul îndeplinirii angajamentelor asumate (art.l9 din convenţie). În acelaşi timp,
potrivit dispoziţiilor convenţiei funcţionează un mecanism opţional de soluţionare a plângerilor
înter-state şi individuale (art.2l, 22).
Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state poate fi declanşată numai dacă există
o declaraţie88 de recunoaştere din partea statelor a competenţei Comitetului. De asemenea,
există faza cercetării admisibilităţii sesizării, în care se verifică dacă s-au epuizat toate căile
interne de recurs (excepţii fiind făcute în cazurile în care procedurile de recurs ar depăşi
termenele rezonabile sau când „este puţin probabil că procedurile de recurs ar da satisfacţie
persoanei care este victimă a violării convenţiei” (art.21 lit.c). După modelul funcţionării
mecanismelor instituite pentru aplicarea pactelor, dar şi al celorlalte comitete, şi acest comitet
are obligaţia de a stabili faptele prin orice mijloace, după care se pune la dispoziţia părţilor în
încercarea de soluţionare pe cale amiabilă a cazului. Rămâne la latitudinea comitetului formarea
unei comisii de conciliere (art.21 lit.e). Comitetul îşi încheie cercetarea prin redactarea unui
raport pe care-l trimite statelor părţi implicate (şi în cazul în care reuşeşte soluţionarea pe cale
amiabilă şi în situaţia în care aceasta eşuează).
Procedura de investigare (anchetă)
Prin această procedură Comitetul împotriva torturii a fost cel mai inventiv dintre
mecanismele fundamentate pe tratate şi a constituit modelul de urmat pentru alte mecanisme
(de exemplu Comitetul pentru eliminarea discriminărilor împotriva femeii). Procedura de
investigare poate fi demarată ex officio din proprie iniţiativă a Comitetului, fără o plângere din
partea unei victime, a unei organizaţii neguvernamentale sau a unui stat parte. Pe de altă parte,
orice decizie a Comitetului de a efectua o anchetă confidenţială trebuie să fie justificată de
informaţii din surse sigure, incluzând ONG-uri şi media89. De altfel, faptul că patru din cele
şase anchete efectuate până în prezent au avut la bază informaţii primite de la organizaţii
internaţionale (Amnesty International, Human Rights Watch) demonstrează această actio
popularis. În vederea îndeplinirii acestei sarcini, Comitetul este îndreptăţit de textul convenţiei
să constituie o comisie de anchetă (formată dintr-un număr de membri ce rămâne la latitudinea
comitetului) ce poate include şi vizitarea statului vizat. De menţionat faptul că, în urma
analizării unei situaţii de acest gen, Comitetul nu întocmeşte un raport, ci transmite doar,
statului parte vizat comentariile sau sugestiile sale. Întreagă această procedură este
confidenţială, desfăşurându-se numai între Comitet şi statul implicat, accentul fiind pus pe
realizarea unei atitudini cooperante din partea acestuia din urmă. Abia în final, după consultări,
Comitetul decide dacă este necesară includerea în raportul anual (adresat statelor părţi şi
Adunării Generale) a unei relatări succinte asupra rezultatelor.
Statele care au fost supuse procedurii de investigare au fost: Turcia (1990), Egipt (1991),
Peru (1995), Sri Lanka (2000), Mexic (2001), Serbia şi Muntenegru (2002)90.
Faptul că ne aflăm în faţa unei proceduri speciale pusă la dispoziţia Comitetului de art.
20 al convenţiei este confirmat de existenţa unei alte dispoziţii – art. 28 –, care introduce clauza
opting-out ce oferă şansa statelor, ca în momentul semnării sau ratificării convenţiei să declare
că nu-i recunosc această competenţă . În ciuda criticilor aduse acestei clauze, în practică s-a
demonstrat eficienţa ei prin faptul că un număr redus de state au utilizat-o. Astfel, în primii zece

88
Declaraţii privind art.21 al Convenţiei, de recunoaştere a competenţei de soluţonare a plângerilor inter-state au
fost depuse de un număr de 46 de state (până la 1 ianuarie 2002),
89
Manfred Nowak, Elizabeth McArthur, Oxford Commentaries on International Law. The United Nations
Convention against Torture. Oxford University Press, 2008, p. 661.
90
Nowak.m, E. McArthur, Oxford Commentaries on International Law, pp. 660-693.
ani de activitate ai Comitetului nu s-a înregistrat nici o cerere în acest sens. Abia în 1998
raportul Comitetului include o listă de 11 state care au făcut aplicarea art.28: Afganistan,
Bahrain, Belarus, Bulgaria, China, Cuba, Israel, Kuveit, Maroc, Arabia Saudită şi Ucraina.
Dintre ele câteva (Belarus, Bulgaria, Ucraina) au retras ulterior declaraţiile iar alte state au
formulat ulterior asemenea rezerve (Guineea Ecuatorială, Mauritania, Siria etc.)91.
În ceea ce priveşte procedura plângerilor individuale este, de asemenea, necesară
existenţa unei declaraţii92 de recunoaştere a competenţei Comitetului de a primi şi examina
asemenea sesizări. Prin urmare, Comitetul nu va primi comunicări de la persoane aparţinând
unor state ce nu au făcut o asemenea declaraţie. Sunt indamisibile plângerile anonime, abuzive
sau incompatibile cu dispoziţiile convenţiei (art.22(2)). Toate cerinţele pentru admiterea
plângerilor individuale pe care le-am enumerat atunci când ne-am referit la celelalte mecanisme
sunt valabile şi în cazul acestui comitet. Trebuie remarcat însă faptul că din totalul de 145 de
state-părţi la Convenţie doar 61 au acceptat procedura opţională a plângerilor individuale (până
la data de 20 iulie 2007)93. Marea majoritate sunt state europene şi latino-americane care sunt
semnatare şi ale Convenţiei Europene sau, după caz, Americane a drepturilor omului şi se supun
mecanismelor obligatorii de implementare ale acestora.
Comitetul împotriva torturii s-a pronunţat cu privire la aproximativ 200 de plângeri
individuale, dintre care 52 au fost apreciate ca inadmisibile94.

1.2.5. Comitetul pentru drepturile copilului este înfiinţat de dată recentă, în scopul
aplicării în practică a dispoziţiilor convenţiei cu acelaşi nume, intrată în vigoare în 1990.
Comitetul era format, iniţial, din zece experţi, „de o înaltă moralitate, cu o competenţă
recunoscută în domeniul reglementat” (art.43(2) al convenţiei), aleşi pentru o perioadă de patru
ani. Prin Rezoluţia 50/155 a Adunării Generale ONU componenţa comitetului este modificată,
fiind în prezent 18 membri.
Comitetului pentru drepturile copilului nu îi este recunoscută competenţa de a primi şi
soluţiona plângeri inter-state sau individuale. Principala sa atribuţie este aceea dată prin
dispoziţiile art.44 ale convenţiei, care se referă la primirea de rapoarte din partea statelor părţi,
analizarea lor şi elaborarea de recomandări pentru buna aplicare a convenţiei. La interval de doi
ani, Comitetul înaintează Adunării Generale ONU, la rândul său, prin intermediul Consiliului
Economic şi Social, un raport privind activitatea sa.
Un aspect important al activităţii comitetului îi constituie colaborarea cu alte organe
specializate ale ONU – şi în special cu Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii – în scopul
obţinerii de avize specializate asupra aplicării convenţiei, de consultanţă, asistentă tehnică ori
de altă natură. De asemenea, Comitetul poate solicita Adunării Generale să-i ceară secretarului
general ONU efectuarea de studii asupra problemelor specifice ce afectează drepturile copilului
(art.45).
Aceste activităţi ale Comitetului, sunt desigur utile în măsura în care creează un sistem
de informare şi cooperare internaţională în acest domeniu. Dacă însă avem în vedere faptul că

91
http://untreaty.un.org on 16 aug.2007.
92
43 de declaraţii au fost depuse de către state pentru recunoaşterea competenţei de soluţionare a plângerilor
individuale, în baza art.22 din Convenţie.
93
Algeria, Andora, Argentina, Australia, Austria, Azerbaijan, Belgia, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Brazilia,
Bulgaria, Burundi, Camerun, Canada, Chile, Costa Rica, Croaţia, Cipru, Cehia, Danemarca, Ecuador, Finlanda,
Franţa, Grecia, Georgia, Germania, Ghana, Guatemala, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Lichtenstein,
Luxembourg, Malta, Mexic, Monaco, Muntenegru, Maroc, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Paraguai, Peru,
Polonia, Portugalia, Rusia, Senegal, Serbia, Seychelles, Slovacia, Slovenia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Elveţia,
Togo, Tunisia, Turcia, Ucraina, Uruguai, Venezuela.
94
Nowak M. E, McArthur, op. cit., pp. 723-795.
dispoziţiile convenţiei se referă la necesitatea înlăturării din viaţa copiilor a unor practici grave
săvârşite cu acceptul statelor (sau cel puţin fără ca ele să se opună), cum ar fi exploatarea
economică, cea sexuală, traficul de copii, considerăm că se impune cu necesitate lărgirea
competenţelor sale. În acest sens, prin adoptarea unui protocol la convenţie s-ar putea stabili
proceduri de soluţionare a comunicărilor (atât inter-state, cât, mai ales, individuale) şi chiar
procedura de auto-sesizare în vederea efectuării de anchete în statele părţi care au probleme ce
sunt de notorietate pe plan internaţional în acest domeniu (de exemplu, traficul de tinere fete
din Nepal în India în scopul obligării la prostituţie, exploatarea muncii copiilor din ţările
africane de către comercianţi din statele americane etc.).
Comitetul pentru drepturile copilului urmăreşte, de asemenea, implementarea de către
state a celor două protocoale facultative la Convenţie (ambele adoptate în anul 2000 şi intrate
în vigoare în 2002): Protocolul facultativ privind vânzarea copiilor, prostituţia şi pornografia
infantilă şi Protocolul facultativ privind implicarea copilului în conflicte armate.
Un al treilea Protocol relativ la procedura Comunicărilor95 a intrat în vigoare în 2014 și permite
formularea de plângeri împotriva încălcărilor drepturilor din Convenție și din cele două
protocoale,
1.2.6. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost creat în anul
1993, în lumina prevederilor Convenţiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de
discriminare faţă de femei. Este compus din 23 de experţi internaţionali, ce activează cu titlu
individual, aleşi de către statele părţi la convenţie, pentru un termen de patru ani.
Comitetul, potrivit convenţiei are ca atribuţii principale examinarea rapoartelor
întocmite periodic de către statele părţi, precum şi prezentarea Adunării Generale, prin
intermediul Consiliului Economic şi Social, a unui raport anual asupra activităţii sale, însoţit de
recomandările adresate statelor, raport ce va fi trimis spre studiu şi la Comisia pentru condiţia
femeii.
Comitetul nu avea, iniţial, competenţa de a primi şi soluţiona plângeri emanând de la
statele părţi la convenţie sau de la persoane cărora le-au fost încălcate unele dintre drepturile
garantate de convenţie, ceea ce practic făcea ca activitatea sa ca organism internaţional să fie
ineficientă. La aceasta se adaugă faptul că, prin dispoziţiile convenţiei activitatea comitetului
este limitată la o „perioadă de nu mai mult de două săptămâni în fiecare an”(art.20(1)), ceea ce
era cu totul insuficient, raportat la scopurile convenţiei şi la încălcările specifice ale drepturilor
femeilor. Ca urmare, adoptarea unui protocol adiţional la convenţie, s-a impus în primul rând
pentru modificarea termenului sesiunii de lucru dar şi pentru crearea unui mecanism propriu de
soluţionare a comunicărilor. De altfel, această ultimă propunere a fost făcută cu prilejul
Conferinţei Mondiale a Drepturilor Omului, la Viena, însă numai cu privire la plângerile
individuale.
Protocolul la Convenţie este adoptat în 1999 şi a intrat în vigoare în decembrie 200096
şi stabileşte un sistem de plângeri individuale. Plângerile (potrivit art.2) pot proveni de la
persoane sau grupuri de persoane care pretind a fi victime ale încălcărilor comise de către statele
de apartenenţă sau pot fi formulate în interesul acestora.
Se impune condiţia epuizării căilor interne de recurs, dar se poate trece peste această
cerinţă dacă se face dovada că pe plan intern soluţionarea este tergiversată în mod nerezonabil.
De asemenea, sunt prevăzute (în art.4) cazurile de inadmisibilitate ale cererilor: examinarea
anterioară a cererii de către comitet sau de supunerea unei alte proceduri internaţionale;
incompatibilitatea cu prevederile convenţiei; formularea unei cereri în mod vădit nefondate,

95
http://ohchr.org.
96
A fost adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale A/54/4 din 6 octombrie 1999 şi deschis pentru semnare la 10
decembrie 1999.
abuzive; reclamarea unor fapte petrecute anterior intrării în vigoare a protocolului (excepţie
făcând acele fapte care continuă şi după aceste date).
Comitetul analizează plângerile în sesiuni închise, după care face recomandări statului
vizat. Acesta, la rândul său este ţinut să răspundă în termen de şase luni, în scris şi să arate ce
măsuri concrete a luat pentru a se plia recomandării făcute.
În fine, în virtutea art.8 din Protocol, Comitetul poate desemna unul sau mai mulţi
membrii pentru efectuarea unei anchete, chiar cu vizitarea statului vizat (dacă acesta consimte).
După finalizarea acesteia, Comitetul formulează o recomandare, iar statul pârât are la dispoziţie
tot un termen de şase luni pentru a transmite observaţiile sale. Ancheta trebuie să fie
confidenţială iar statul vizat trebuie să fie informat despre toate fazele procedurii sale. De
regulă, se procedează la efectuarea anchetei în cazurile în care Comitetul primeşte informaţii
care indică săvârşirea unor încălcări grave, sistematice ale drepturilor pe teritoriul unui stat
parte la convenţie.
Orice stat parte poate declara că nu recunoaşte competenţa Comitetului de a soluţiona
plângeri sau de a efectua anchete, cu prilejul semnării sau ratificării protocolului97.
1.2.7. Comitetul pentru protecţia drepturile muncitorilor emigranţi şi a familiilor
lor. Format din 10 membri, experţi independenţi provenind din statele membre la convenţia cu
acelaşi nume Comitetul este creat pentru implementarea dispoziţiilor acestui document.
Membrii sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea realegerii dacă sunt nominalizaţi
de către statele de apartenenţă. Numărul membrilor va fi de 14 după ce numărul statelor membre
la convenţie va fi de 40.
Statele părţi au obligaţia de raportare în termen de un an de la data semnării convenţiei
după care, rapoartele sunt datorate la fiecare cinci ani.
Comitetul va avea competenţa de a soluţiona plângeri individuale, potrivit art. 77 din
Convenţie după ce un număr de minimum zece state vor face declaraţii de acceptare a acestei
proceduri.

1.2.8. Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Creat pentru aplicarea

dispoziţiilor Convenţie privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi acest comitet este compus
din 12 membri, experţi individuali. Atingerea unui număr de 60 de state părţi la convenţie va
face posibilă aplicarea dispoziţiei potrivit căreia Comitetul va număra 18 membri.
Monitorizarea statelor este realizată, ca şi în cazul celorlalte mecanisme, prin sistemul
de raportare. Rapoartele sunt datorate în termen de doi ani de la ratificarea sau de la data aderării
la convenţie a fiecărui stat şi ulterior la fiecare patru ani.
Protocolul facultativ la convenţie lărgeşte competenţa Comitetului în sensul introducerii
procedurii de soluţionare a plângerilor individuale.
Comitetul se întruneşte bianual la Geneva.

1.2.9. Concluzii privind funcţionarea mecanismelor onusiene fundamentate pe

tratate. Mecanismele pe care le-am enumerat urmăresc implementarea drepturilor conţinute de
convenţiile care le-au creat.
O primă observaţie referitoare la activitatea lor este legată de faptul că toate aceste comitete
solicită statele părţi la convenţii prin sistemul de raportare şi le invită să coopereze în
permanenţă şi, implicit, să-şi perfecţioneze sistemele de protecţie. În al doilea rând, se poate

97
Remarcăm că din cele 168 de state părţi la convenţie numai 28 au ratificat protocolul şi au acceptat competenţa
Comitetului. A se vedea International Instruments Relating to Human Rights, Clasification and status of
ratifications as of 1 January 2002, p. 16.
remarca o tendință de generalizare a procedurii plângerilor individuale. În al treilea rând, chiar
dacă procedura de soluţionare a plângerilor inter-state variază (în funcție de necesitatea
depunerii de declaraţii din partea statelor de recunoaştere a competenţei comitetelor de
soluţionare a plângerilor inter-state) subliniem faptul că aceasta nu a fost niciodată utilizată de
către state.
Statele au convenit ca eventualele diferende rezultând din interpretarea sau aplicarea
convenţiilor să fie, în principal supuse negocierii iar în cazul în care acestea eşuează, să fie
adresate arbitrajului. In extremis, numai dacă statele nu sunt de acord cu termenii arbitrajului
soluţionarea va fi de competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (Comitetul împotriva torturii,
Comitetul pentru drepturile muncitorilor emigranţi, Comitetul pentru eliminarea discriminărilor
faţă de femei).
În fine, ancheta sau investigarea sunt proceduri ce permit contactul direct cu statele care
despre care există informaţii că se fac vinovate de încălcări ale drepturilor prevăzute de
convenții.

III.2. Sistemul de raportare şi discuţii

asupra eficienţei acestuia

După cum reiese din cele prezentate în legătură cu mecanismul ONU creat ca urmare a
adoptării tratatelor internaţionale menţionate, fiecare dintre acestea impune statelor părţi, în
principal şi înaintea altor proceduri, un sistem de raportare asupra stadiului de aplicare şi a
măsurilor concrete propuse sau adoptate în vederea indeplinirii obligaţiilor asumate. Acest
sistem constituie practic o modalitate de a concentra atenţia statelor pe ideea de responsabilitate
în relaţiile internaţionale. Mai mult, considerăm că prin aceasta se urmăreşte, în acelaşi timp,
informarea ONU asupra tuturor aspectelor cu care se confruntă aceste organisme în activitatea
lor, în lumina dispoziţiilor art. 55 din Carta ONU, care solicită expres statelor „eforturi pentru
informarea ONU asupra Drepturilor Omului în general, ajutarea statelor să identifice anumite
domenii, favorizarea informării, a schimbului de idei”.
Obiectivele acestui sistem sunt generoase dar urmează să vedem cum se realizează în
practică şi cum funcţionează, pentru a-i verifica eficienţa.
O primă observaţie este aceea că deşi fiecare convenţie în parte se referă la obligaţia
statelor de a întocmi rapoarte periodice către comitetele înfiinţate, nici un text nu conţine vreo
altă precizare legată de eventualitatea neîndeplinirii acestei sarcini de către state. Prin urmare,
nu putem şti cum va putea fi determinat un anumit stat să trimită un raport după expirarea
termenului acordat de convenţie. Neexistând alte dispoziţii (fapt caracteristic, de altfel,
dreptului internaţional public) s-ar putea crede că asemenea situaţii sunt de natură să conducă
la scăderea credibilităţii sistemului tratatelor98 dacă nu se vor adopta măsuri corespunzătoare,
cum ar fi, de pildă, desemnarea unor comitete speciale naţionale ale statelor însărcinate să
raporteze99. O altă modalitate ar putea-o constitui menţionarea statelor care nu au prezentat
rapoartele în rezoluţiile adoptate de organele ONU pentru a face publică această deficienţă.

98
A se vedea în acest sens Pieter Van Dijk, The Law of Human Rights, Course in the Summer Session of the
Academy of European Law, Florence, 1995, p. 34.
99
Ibidem, p. 47.
 În al doilea rând, sarcina comitetelor create pe baza convenţiilor ar putea fi foarte mult
îngreunată de analizarea unor rapoarte incomplete, nesatisfăcătoare, primite de la anumite state.
Nu reiese din dispoziţiile convenţiilor dacă se poate solicita completarea acestora sau dacă
aceasta se va realiza doar prin intermediul următorului raport, datorat pentru o perioadă viitoare.
Această activitate solicită foarte mult comitetele (care sunt formate dintr-un număr redus de
membri în comparaţie cu numărul statelor părţi la o convenţie) care, la rândul lor trebuie să facă
recomandări precum şi un raport final.
În concluzie, sistemul de raportare este eficient în măsura în care statele înţeleg care
sunt cerinţele acestuia şi se conformează în intervalele de timp cerute. Desigur, prin crearea
acestui sistem s-a dorit atragerea tuturor statelor lumii – sau măcar a majorităţii lor – în
mecanismul universal al drepturilor omului, dar aceasta nu este suficientă dacă nu este dublată
de seriozitate şi bună-credinţă în respectarea obligaţiilor internaţionale asumate.

III.4. Relaţia mecanismelor ONU

cu instituţiile specializate ONU

Pe lângă organismele ce funcţionează în sistemul ONU la care ne-am referit, în cadrul

aceluiaşi sistem există instituţii specializate, care sunt organizaţii interguvernamentale cu func-
ţii specifice, autonome, cu statut şi structură decizională proprii, cu care ONU cooperează în
anumite domenii şi, în special, în acela al drepturilor omului.
Dintre instituţiile specializate cele mai cunoscute şi având cele mai importante atribuţii
legate de drepturile omului amintim: Organizaţia Internaţională a Muncii – OIM – (creată în
1919), Organizaţia Mondială a Sănătăţii – OMS (creată în 1948), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – UNESCO – (înfiinţată în 1946), Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – FAO (creată în 1945)100.
Organul ONU împuternicit cu realizarea coordonării activităţii acestor instituţii este
Consiliul Economic şi Social.
În activitatea lor, organismele înfiinţate în vederea aplicării convenţiilor internaţionale
solicită frecvent sprijinul instituţiilor specializate. Exemple în acest sens sunt Comitetul pentru
drepturile copilului, care solicită avizul specializat al UNESCO, Comitetul drepturilor
economice, sociale şi culturale care, pentru aplicarea pactului se poate consulta cu OIM.
Totodată, această organizaţie poate oferi, la cerere, informaţii despre munca copiilor şi
condiţiile de muncă ale acestora Comitetului pentru Drepturile copilului.
Comisia pentru drepturile omului a subliniat, de altfel, necesitatea acestei activităţi
corelate şi a „coordonării şi informării între organismele înfiinţate prin tratate cu organismele
ONU bazate pe Cartă, incluzând agenţiile specializate” (rezoluţia nr.16/1993).
Pentru o mai bună înţelegere a modului în care funcţionează şi a impactului activităţii
lor în domeniul care ne interesează, vom proceda la o trecere în revistă a principalelor aspecte
legate de una dintre instituţiile specializate cele mai cunoscute, OIM.

100
Din aceeaşi mare grupă a „agenţiilor specializate” (cum sunt denumite de Carta ONU, în art.62 – cu referire la
atribuţiile ECOSOC) mai fac parte: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia
Internaţională a Finanţelor, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile,
Uniunea Poştală Internaţională, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Mondială pentru
Meteorologie, Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală, Fondul
Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială.
 Organizaţia Internaţională a Muncii acordă, prin organele sale, o atenţie deosebită vieţii
şi demnităţii persoanei şi acţionează în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă în toate ţările.
Organizaţia funcţionează prin intermediul unei Adunări Generale anuale (Conferinţa
internaţională a muncii), a unui Consiliu executiv şi a Biroului internaţional de muncă.
Conferinţa internaţională a muncii se întruneşte anual la Geneva şi principalul său
obiectiv este acela de a stabili noi standarde de muncă, de a alege membrii Consiliului executiv,
de a discuta probleme sociale şi de muncă. Consiliul executiv este compus dintr-un număr de
28 de reprezentanţi guvernamentali, 14 membri ai asociaţiilor patronale şi 14 reprezentanţi ai
asociaţiilor muncitorilor.
După cum am precizat, atribuţia principală a OIM constă în adoptarea de noi standarde
internaţionale. Acestea sunt adoptate în forma convenţiilor sau recomandărilor Conferinţei
internaţionale a muncii. Împreună, convenţiile şi recomandările formează ceea ce s-a numit
„Codul internaţional al Muncii”101 care reprezintă un model şi un stimulent pentru legislaţiile
naţionale şi practica statelor membre.
Elaborarea de standarde internaţionale nu este însă suficientă dacă nu este dublată de
crearea unor mecanisme concrete de supraveghere a modului în care acestea sunt realizate în
practică de către state. Dacă ne referim la convenţiile prin care standardele sunt adoptate trebuie
să urmărim în ce mod se supraveghează îndeplinirea de către state a obligaţiilor aumate. În acest
sens s-au creat două organe:
- Comitetul independent de experţi cu privire la aplicarea convenţiilor şi recomandărilor
(format din 20 de membri, numiţi pentru trei ani, care procedează la o evaluare iniţială a
respectării condiţiilor impuse de convenţii, pe baza informaţiilor pe care pot să le solicite);
- Comitetul tripartit pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor care, pe baza datelor
primite de la Comitetul de experţi procedează la o analiză amănunţită a datelor.
Totodată, OIM a prevăzut două proceduri speciale pentru cazurile în care se constată
nerespectarea de către un stat care a ratificat o convenţie a prevederilor acesteia. O primă
procedură constă în adresarea de către o organizaţie a patronatului sau a muncitorilor a unei
sesizări („representation”) către Comitetul executiv. O comisie formată din trei membri va
analiza la acest nivel sesizarea şi va solicita guvernului statului vizat informaţiile necesare. În
situaţia în care guvernul nu se conformează, Consiliul executiv va da publicităţii toate datele.
O a doua procedură prevede posibilitatea ca un stat care a ratificat o convenţie (ale cărei
dispoziţii nu sunt respectate) să adreseze o sesizare Consiliului executiv. Acesta numeşte o
comisie de anchetă formată din trei membri independenţi care poate recurge la audieri de
martori sau chiar la investigaţii la faţa locului, după care redactează un raport cu privire la
rezultatele obţinute şi recomandările pe care înţelege să le facă, raport ce este dat publicităţii.

III.5. Mecanismele ONU

şi activitatea de asistenţă umanitară
Pe lângă instituţiile specializate, ONU a creat anumite instrumente de asistenţă directă
în domeniul umanitar a căror activitate are, în mod neîndoielnic, un impact deosebit asupra
drepturilor omului. Putem analiza astfel, în acest context, rolul şi atribuţiile Fondului
Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Ajutorarea Copiilor (UNICEF), Înaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi şi Înaltului Comisariat al Drepturilor Omului.

101
A se vedea Barry E.Carter, Ph.R.Trimble, op.cit., p. 971.
 UNICEF a fost înfiinţat de către Adunarea Generală în 1946102, devenind ulterior o
instituţie permanentă103 cu o nouă denumire – Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii – dar
păstrând acelaşi acronim –UNICEF.
Principalele eforturi ale acestei instituţii au fost orientate spre asigurarea resurselor
pentru populaţia ţărilor care se confruntă cu situaţiile cele mai disperate. Începând cu anul 1989,
odată cu adoptarea Convenţiei internaţionale pentru drepturile copilului care acoperă o paletă
largă de drepturi economice şi sociale, precum şi civile şi politice, UNICEF a avut un rol extrem
important, constând în susţinerea alăturării statelor la convenţie, în consilierea noului organ
înfiinţat – Comitetul pentru drepturile copilului.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), creat tot de către
Adunarea Generală în 1950 (cu sediul la Geneva) a fost conceput iniţial ca o misiune de
protecţie pe termen scurt, pentru un număr limitat de persoane care se confruntau cu probleme
specifice legate de negocierea condiţiilor de întoarcere în ţările de origine. Numărul impresio-
nant de persoane care, urmare a persecuţiilor, războaielor civile sau altor cauze care le-au
determinat exilul a solicitat însă o reevaluare a misiunii şi atribuţiilor sale. Activitatea Înaltului
Comisariat este coordonată de Adunarea Generală şi de ECOSOC. Ea este condusă de Inaltul
Comisar, ales de Adunarea Generală, la propunerea Secretarului General ONU, pentru un
mandat de trei ani. Acesta este secondat de un adjunct, având altă cetăţenie decât a sa, pe care
îl alege tot pentru trei ani. De comun acord cu statele, Înaltul Comisar poate numi câte un
reprezentant al Înaltului Comisariat pe teritoriul lor.
Înaltul Comisariat al Drepturilor Omului a fost creat prin fuziunea Biroului Înaltului
Comisar al Drepturilor Omului cu Centrul pentru Drepturile Omului, în 1997, ca urmare a
direcţiilor trasate de Declaraţia şi Programul de acţiune elaborate în cadrul Conferinţei
Mondiale asupra drepturilor omului de la Viena, din 1993.
Înaltul Comisar al Drepturilor Omului, numit de Secretarul General O.N.U, pentru patru
ani (cu posibilitatea realegerii) conduce acest Comisariat, el trebuind să fie o personalitate ce
se bucură de înaltă consideraţie morală, cu o pregătire profesională remarcabilă în domeniul
drepturilor omului. Dintre atribuţiile sale amintim: coordonarea activităţilor privind promo-
varea şi protejarea drepturilor omului în cadrul sistemului O.N.U.; întreţinerea unui dialog
permanent cu statele în vederea apărării drepturilor fundamentale; implicarea în soluţionarea
problemelor apărute şi încercarea de a reduce încălcările drepturilor; sprijinirea programelor
regionale în domeniul protecţiei drepturilor; implicarea în acţiunile de educare şi informare în
privinţa drepturilor şi a mecanismelor de protecţie etc.

III.6. Relaţia mecanismelor ONU

cu organizaţiile neguvernamentale

Organizaţiile neguvernamentale (ONG-uri) contribuie într-o mare măsură la

impulsionarea şi îmbunătăţirea activităţii în domeniul drepturilor omului pe plan internaţional.
Asemenea organizaţii există şi pe plan naţional, în majoritatea statelor, dar nu ne vom ocupa în
acest cadru de studiul lor.
Organizaţiile neguvernamentale au apărut ca o necesitate în lupta pentru drepturile
omului încă din 1864, când a fost creată Crucea Roşie Internaţională, iar ulterior numărul lor a
sporit, în paralel cu acoperirea unei largi arii de interes. Cea mai mare amploare au cunoscut-o

102
Prin Rezoluţia Adunării Generale nr.57 (I) din 11 decembrie 1946.
103
Prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 802(VIII)din 6 octombrie 1953.
după cel de-al doilea război mondial. În ultimii ani, rolul ONG-urilor este semnificativ, datorită
creşterii numărului de membri care activează în cadrul lor, a diversificării programelor, a
accesului la informaţii, care realizează o mai bună racordare la evenimentele naţionale şi
internaţionale.
Dintre cele mai cunoscute asemenea organizaţii ce activează în prezent pe plan
internaţional putem menţiona: Penal Reform International, Human Rights Watch, International
Law Association Minnessota Advocates for Human Rights, Comitetul Internaţional al Curcii
Roşii, Greenpeace, Médicins sans frontieres.
În conformitate cu dispoziţiile art. 71 ale Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social
„poate lua deciziile utile pentru a consulta organizaţiile neguvernamentale care se preocupă cu
probleme ce intră în competenţa sa”. În acest scop, Consiliul a operat o clasificare a
organizaţiilor în funcţie de atribuţiile lor, distingând: organizaţii cu statut consultativ general,
care au acces la majoritatea activităţilor consiliului, organizaţii cu statut consultativ special, ce
activează numai în anumite domenii şi, în fine, alte organizaţii, care sunt reţinute ca fiind apte
să contribuie, când se impune, la lucrările consiliului (înscrise pe o listă specială)104.
Reafirmând cerinţele art.71 din Carta ONU, Consiliul Economic şi Social adoptă, prin
Rezoluţia 1996/31 (din 26 iulie 1996) principiile care urmează să stea la baza relaţiilor cu
organizaţiile neguvernamentale. Acestea se referă la: corespondenţa dintre scopurile şi intenţiile
organizaţilor cu spiritul, principiile si scopurile Cartei ONU; implicarea unui număr cât mai
mare de organizaţii neguvernamentale, din toate zonele lumii în activitatea de consultare cu
organele şi organismele ONU; crearea de comitete sau organisme asociate care să cuprindă
reprezentanţi ai unor ONG-uri cu acelaşi obiect de activitate; participarea la consultări cu
Consiliul, cu organele subsidiare sau comitetele ad-hoc ale acestuia105.
Un forum foarte accesibil pentru organizaţiile neguvernamentale îl constituie şi
Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului.
În anul 1992, cu prilejul Conferinţei asupra mediului şi dezvoltare, Secretarul General
al ONU a făcut menţiunea că organizaţiile neguvernamentale au contribuit la reuşita conferinţei.
Ca urmare, în Agenda 21, adoptată cu acel prilej există mai multe referiri la rolul viitor al ONG-
urilor. Sistemul Naţiunilor Unite va lua măsuri împreună cu acestea pentru „participarea
organizaţiilor neguvernamentale în procesul de revizuire şi evaluare, pentru a lua în considerare
aprecierile ONG-urilor în cele mai importante rapoarte ale Secretarului General ONU”106.

104
În acest sens, Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, p. 41.
105
Consultative relationship between the United Nations and non-governmental organizations, gopher.un,
org:70/00/esc.recs/1996
106
A se vedea Raportul asupra conferinţei, 151/26, Vol.III, cap.38, p. 44.
 IV.1. Documente adoptate în spaţiul european

În 1949, odată cu înfiinţarea Consiliului Europei, ca organizaţie interguvernamentală cu

caracter regional, s-au deschis noi perspective în domeniul drepturilor omului, a căror garantare
şi respectare era cerută şi fixată ca obiectiv prioritar de actul constitutiv al organizaţiei. Pentru
atingerea acestui scop a fost necesară o activitate susţinută, care s-a concretizat în adoptarea a
două tratate, ce formează fundamentul sistemului european: Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană a drepturilor omului) şi
Carta Socială Europeană, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Înainte de aceasta, se impun
câteva precizări legate de activitatea Consiliului Europei.
După cum reiese din statutul său, respectarea statului de drept, a drepturilor omului şi a
valorilor democratice, sunt principiile Consiliului, pe care toate statele membre se angajează să
le apere în vederea realizării interesului comun, al dezvoltării economico-sociale.
Programele Consiliului sunt structurate pe mai multe nivele, care se condiţionează, se
intrepătrund în activitatea lor: protecţia drepturilor omului, informarea în masă, probleme
economice şi sociale, programe privind aspecte ale sănătăţii, culturii, educaţiei, ale mediului
înconjurător.
Organele principale prin care se desfăşoară activitatea Consiliului sunt Comitetul
Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară. Primul, este organul de conducere, format din miniştrii
de externe ai statelor membre, însărcinat cu analizarea şi elaborarea deciziilor cu privire la
recomandările supuse atenţiei sale de către Adunarea Parlamentară, de către comitetele de
experţi guvernamentali (Comitetul Director pentru drepturile omului şi Comitetul de experţi
pentru dezvoltarea procedurii Convenţiei Europene a drepturilor omului).
Adunarea Parlamentară107 este organul consultativ, format din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale ale statelor membre, activitatea sa acoperind domenii diverse, cum sunt
cel politic, juridic, al drepturilor omului, al sănătăţii, culturii şi educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei
etc. La iniţiativa Adunării Parlamentare au fost adoptate tratate internaţionale şi convenţii
europene.
Pe lângă aceste organe, Secretariatul General al Consiliului Europei este însărcinat cu
atribuţii tehnice şi administrative. Conducerea este asigurată de Secretarul general şi un secretar
general-adjunct, ambii aleşi de către Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului
Miniştrilor.

1.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului108

Convenţia europeană se referă la drepturile civile şi politice (cele economice, sociale şi
culturale fiind cuprinse în Carta socială europeană).
1. Catalogul drepturilor Convenţiei europene cuprinde: dreptul la viaţă (art.2), dreptul
de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art.3), dreptul
de a nu fi ţinut în sclavie sau şerbie (art.4), dreptul la libertate şi siguranţă (art.5), dreptul la un
proces echitabil (art.6), dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto (în sensul că
nici o persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care nu constituia
infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional atunci când s-a săvârşit, şi nici nu poate
fi pedepsită mai sever în comparaţie cu pedeapsa aplicabilă la data comiterii infracţiunii) (art.7),
107
Cu privire la activitatea Adunării Parlamentare a se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor
omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 91.
108
Documentul a fost semnat la data de 4 noiembrie 1950 în Palatul Barberini, din Roma şi a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953. Pentru istoricul adoptării, a se vedea The Conscience of Europe: 50 Years of the European Court
of Human Rights, (general editor:Jonathan Sharpe; editorial board : Egbert Myjer et.al), pp. 17-24, London, Third
Millennium Publishing, 2010. În prezent sunt 47 de state semnatare.
dreptul la respectul vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei (art.8), libertatea
de gândire, de conştiinţă şi a religiei (art.9), libertatea de expresie (art.10), libertatea de reuniune
paşnică, de asociere, inclusiv dreptul de a crea împreună cu alţii sindicate şi de a se afilia la
acestea (art.11), libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie (art.12), dreptul la un
remediu efectiv (art.13), interzicerea discriminării (art.14).
2. Acest catalog este completat prin câteva dintre protocoalele adiţionale109 la Convenţia
europeană. Astfel, Primul protocol110 referitor la „anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele
deja incluse în Convenţie”, a prevăzut garantarea dreptului de proprietate, (art. l), a dreptului la
educaţie şi obligaţia statelor de a respecta în această privinţă convingerile religioase şi filosofice
(art. 2), garantarea organizării de către statele părţi de alegeri libere şi secrete la intervale
rezonabile, care să asigure „libertatea de expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului
legislativ”(art.3).
Protocolul nr. 4111 introduce interzicerea privării de libertate a oricărei persoane pentru
nerespectarea obligaţiilor contractuale (art. l), garantarea libertăţii de circulaţie şi a stabilirii
libere a reşedinţei (art. 2), interzicerea expulzării individuale sau colective a resortisanţilor unui
stat, precum şi interzicerea expulzării naţionalilor (art. 3) şi interzicerea expulzărilor colective
a străinilor (art. 4).
Protocolul nr. 6 la Convenţie112, privind abolirea pedepsei cu moartea, interzice – aşa
după cum anunţă în subtitlul său condamnarea la pedeapsa capitală şi executarea (art.l). Pentru
realizarea acestui obiectiv, nu este permisă nici o derogare de la dispoziţiile protocolului în baza
dispoziţiilor din Convenţie referitoare la măsurile derogatorii şi nici formularea de rezerve la
acest protocol.
Protocolul nr.7113 se referă la anumite garanţii ce se impun a fi asigurate de către state
străinilor ce locuiesc legal pe teritoriul lor, cum sunt interzicerea expulzării fără evidenţierea
motivelor militare, a examinării cazului sau apariţiei în faţa unei autorităţi (art.l, a, b, c), dreptul
la exercitarea căilor interne de atac în cazul săvârşirii unor infracţiuni (art.2), reparaţii în situaţia
în care s-au săvârşit erori judiciare (art.3), aplicarea regulii non bis in idem străinilor care au
fost deja achitaţi sau condamnaţi potrivit legii penale a unui stat (art.4), egalitatea drepturilor şi
a responsabilităţilor soţilor (art.5).
Protocolul nr.12 adoptat la Roma, la 4 noiembrie 2000 privind interzicerea generală a
discriminării nu a intrat încă în vigoare. Textul art. 1(1) precizează că “dreptul de a te bucura
de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată

109
Pe lângă protocoalele prin care se adaugă noi drepturi au fost adoptate: Protocolul nr. 2 (6 mai 1963, intrat în
vigoare la 21 sept. 1970) care conferă Curţii competenţa de a formula avize consultative privind interpretarea
convenţiei şi a protocoalelor; Prtocolul nr.3 (6 mai 1963) prin care se aprobau modificări ale procedurii Comisiei
Europene a drepturilor omului; Protocolul nr.5 (adoptat la 20 ian. 1966, intrat în vigoare în 1971) privind mandatul
membrilor Comisiei; Protocolul nr.8 şi Protocolul nr.9 privind noi reguli de procedură ale Comisiei; Protocolul nr.
10 (din 25 martie 1992, care nu a intrat în vigoare) referitor la modificarea art.32 al Convenţiei; Protocolul nr. 11
(din 11 mai 1994, în vigoare din 1 nov.1998) privind restructurarea mecanismului de control stabilit de convenţie
şi Protocolul nr. 14 (adoptat la 13 mai 2004) privind amendarea sistemului de control al Convenţiei. A se vedea,
pentru aceste două ultime protocoale, capitolul referitor la analiza mecanismului european de protecţie a
drepturilor.
110
Adoptat la Paris, la 20 martie 1952, intrat în vigoare la 18 mai 1954, este ratificat de toate statele în afară de
Andorra şi Elveţia.
111
Semnat la Strasbourg, la data de 16 septembrie 1963 şi intrat în vigoare la 2 mai 1968. Statele părţi la acest
protocol sunt toate statele părţi la convenţie, excepţie făcând Andorra, Grecia, Liechtenstein, Spania, Turcia şi
Marea Britanie. A se vedea Council of Europe Human Rights Information Bulletin, nr.61, Nov. 2003-February
2004. p.57.
112
Adoptat la Starsbourg la 28 aprilie 1983 şi intrat în vigoare la 1 martie 1985, având ca părţi toate statele părţi
la convenţie în afară de Rusia. A se vedea Council of Europe, Human Rights information bulletin, nr.61, p.57.
113
Adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988, ratificat în prezent de37 de
state (cf. cu Human Rights Information Bulletin, nr.61, Nov.2003-February 2004, p.57).
pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau
socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avuţie, naştere sau oricare altă situaţie. Nimeni
nu poate face obiectul unei asemenea discriminări, din partea unei autorităţi publice, se arată în
cel de-al doilea alineat al articolului.
Protocolul nr.13, privind abolirea pedepsei capitale în toate circumstanţele, adoptat la 3
mai 2002 la Vilnius a fost deja ratificat de 24 de state. Raţiunea adoptării acestui protocol a
constituit-o faptul că Protocolul nr. 6 la Convenţie nu exclude pedeapsa cu moartea pentru
actele comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Statele semnatare au urmărit
să întărească protecţia dreptului la viaţă, ca valoare fundamentală într-o societate democratică,
aşa cum se precizează în preambul. Mai mult, nu este permisă nici o derogare în temeiul art. 15
al Convenţiei de la dispoziţiile protocolului. De asemenea, protocolul nu permite statelor
formularea de rezerve.
Pe lîngă acestea, după cum vom vedea în cele ce urmează, au fost adoptate o serie de
protocoale prin care se reformează mecanismul Convenției.
3. Convenţia privind drepturile omului conţine referiri la drepturile non-derogabile sau,
altfel spus, clauze derogatorii. Astfel, art.l5 al Convenţiei permite statelor contractante să ia
unele măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute, „în caz de război sau în cazul unui alt
pericol care ameninţă viaţa naţiunii, dar numai „în măsura în care situaţia o cere şi cu condiţia
ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional”.
Excepţie fac şi în acest caz, dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente
inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie. În aceeaşi categorie a drepturilor de
la care nu se poate deroga este expres prevăzut şi dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse
ex post facto. În vederea exercitării acestor derogări, statele au obligaţia să informeze Secretarul
general al Consiliului Europei cu privire la măsurile ce s-au luat, şi, desigur, la motivele ce le-
au determinat.
4. Pe de altă parte, Convenţia conţine o serie de prevederi legate de posibilitatea statelor
de a restrânge exerciţiul unora dintre drepturile prevăzute, în situaţiile în care acestea sunt
cerute de păstrarea securităţii naţionale, a siguranţei publice, a ordinii publice, a bunăstării
economice a ţării, de apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, de protejarea sănătăţii sau a
moralei sau de protejarea drepturilor sau libertăţilor altora. Asemenea restrângeri pot suporta
dreptul la familie şi viaţă privată (art.8), libertatea de gândire, conştiinţă şi de religie (art.9),
libertatea de expresie (art.l0), libertatea de reuniune paşnică şi de asociere (art. 11).
5. După cum vedem, regimul juridic al drepturilor ce pot fi revendicate de o persoană
este diferit. Drepturile non-derogabile constituie „nucleul dur” al drepturilor şi conferă o
protecţie absolută114 dar există şi drepturi ce asigură o protecţie relativă. Sunt aşa numitele
drepturi „condiţionale” care nu au un regim uniform. Unele (dreptul la un proces echitabil,
organizarea de alegeri libere) pot fi susceptibile de derogări sau pot face obiectul neaplicării
temporare (în conformitate cu art.15 al.1) iar altele (dreptul la viaţă privată, libertatea de
expresie, de asociere, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie) pot fi restrânse pentru o cauză
generală de ordin public. Pentru a fi permisă ingerinţa statului în exercitarea acestor drepturi
este necesară îndeplinirea a trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate
democratică şi să fie în scopul protejării ordinii publice. În fine, putem vorbi despre drepturi
„indirecte”. Atunci când o persoană nu se poate prevala de un anumit drept decât în legătură cu
alt drept garantat constituţional. Este cazul dreptului la nediscriminarea (art.14 din Convenţie)

114
Hotărârea pronunţată în cazul Tomasi vs. Franţa la 27 august 1992, reţine că, în aplicarea rat. 3 din Convenţie,
integritatea fizică a unei persoane deţinute nu poate fi limitată nici în numele luptei împotriva criminalităţii. A se
vedea Vincent Berger, Juriprudenţa CEDO, 2003, p. 29.
care nu este un drept independent şi poate fi apreciat numai în conexiune cu un alt drept. În
plus, există posibilitatea protecţiei prin „ricoşeu” adică a extinderii protecţiei drepturilor din
convenţie la unele drepturi care nu sunt în acest document. De exemplu, dreptul de azil, dreptul
de a nu fi expulzat sau extrădat nu sunt prevăzute în text, astfel că decizia unui stat de a proceda
la extrădarea sau expulzarea unei persoane de pe teritoriul său nu înseamnă o încălcare. Şi totuşi
se poate ajunge la protecţia altor drepturi protejate de Convenţie cum sunt cele din art.3 (care
se referă la interzicerea torturii, a pedepselor şi tratamentelor degradante şi inumane115) sau art.
8 (respectul vieţii de familie şi a vieţii private116).

1.2. Carta Socială europeană 117, document adoptat de asemenea sub auspiciile
Consiliului Europei constituie o continuare, o completare a dispoziţiilor Convenţiei europene
care se referă numai la drepturi civile şi politice, prin cuprinderea şi instituirea unui mecanism
de protecţie cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Din această perspectivă, a
prevederii separate a drepturilor făcând parte din cele două prime generaţii, putem face o
similitudine cu cele două pacte internaţionale de drepturi, cărora documentele europene le-au
servit drept model.
1. Catalogul drepturilor pe care Carta le conţine este format din 19 categorii de drepturi
şi „principii” care sunt prevăzute în partea I: dreptul la muncă (par.l), dreptul tuturor
muncitorilor la condiţii optime de muncă (par.2), dreptul muncitorilor la muncă în condiţii de
siguranţă (par.3), dreptul la o remuneraţie echitabilă, suficientă pentru un trai decent al
muncitorilor şi familiilor lor (par.4), dreptul la libera asociere în organizaţii naţionale şi
internaţionale în vederea protejării intereselor lor sociale şi economice (par.5), dreptul la nego-
cieri colective (par.6), dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie specială, împotriva riscurilor
fizice şi psihice la care sunt expuşi (par.7), dreptul la protecţia specială a muncii femeilor
(par.8), dreptul fiecăruia de a beneficia de facilităţi care să-l ajute în alegerea unei ocupaţii
corespunzătoare intereselor şi aptitudinilor personale (par.9), dreptul fiecărei persoane la
pregătire profesională (par.l0), dreptul fiecărei persoane de a beneficia de măsuri privind
ocrotirea sănătăţii (par.11), dreptul muncitorilor şi al familiilor lor la asigurări sociale (par.12),
dreptul tuturor la asistenţă medicală (par.13), dreptul tuturor de a beneficia de servicii de
asistentă socială (par.14), dreptul persoanelor incapabile la pregătire profesională, la refacere,
la reangajare, indiferent de originea şi de natura incapacităţii (par.15), dreptul familiei la protecţie
economică, socială, legală corespunzătoare, de natură a-i asigura deplina dezvoltare (par.16),
dreptul mamelor şi copiilor, indiferent de starea civilă şi relaţiile de familie la protecţie
corespunzătoare socială şi economică (par.17), dreptul naţionalilor oricărui stat parte de a se
angaja într-o activitate lucrativă pe teritoriul oricărui alt stat parte, în condiţii egale cu lucrătorii

115
În acest sens, a se vedea cazul Soering vs. Regatul Unit (în care Curtea s-a pronunţat la 7 iulie 1989) în care s-a
reţinut că „decizia de a extrăda poate să angajeze răspunderea unui stat contractant în numele Convenţiei atunci
când există motive serioase şi dovedite de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui risc real de a fi suspusă
torturii sau tratamentelor şi pedepselor degradante şi inumane dacă va fi predată statului solicitant. J. Soering risca
condamnarea la pedeapsa cu moartea în statul Virginia şi supunerea sindromului „culoarului morţii”. V. Berger,
op. cit., p. 22.
116
Cazul Beldjoui vs. Franţa, privind expulzarea unui algerian condamnat penal, născut în Franţa şi căsătorit cu o
franţuzoaică. Aici se punea problema expulzării într-o ţară cu care petentul nu avea nici o altă legătură decât
naţionalitatea, iar pe de altă parte, măsura împotriva sa s-ar fi răsfrânt asupra membrilor familiei (copii şi soţie)
astfel că o asemenea decizie ar fi fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit. V. Berger, op. cit., p. 415.
117
Documentul a fost adoptat la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965, state părţi fiind:
Austria, Belgia, Croaţia, Cipru, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda,
Italia, Letonia, Luxembrurg, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Suedia, Spania, Turcia,
Marea Britanie (cf. Human Rights information bulletin, nr.61/2004, p.57.).
din acest stat (par.18), şi dreptul muncitorilor emigranţi şi a familiilor lor la protecţie şi asistenţă
pe teritoriul altui stat parte (par.19).
Catalogul drepturilor din Carta socială europeană este îmbogăţit cu alte câteva drepturi,
introduse prin Protocolul adiţional: dreptul celor ce muncesc la şanse egale şi tratament egal,
fără discriminare pe bază de sex (Protocol, partea I, par.1), dreptul acestora de a fi informaţi şi
consultaţi la locul de muncă (par.2), dreptul lor de a participa la determinarea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de mediu la locul de muncă (par.3) şi, dreptul fiecărei persoane în vârstă
la protecţie socială (par.4).
O caracteristică a Cartei o constituie maniera în care a fost structurată. Astfel, după
prezentarea tuturor acestor drepturi şi principii într-o primă parte, în partea a doua, fiecare dintre
aceste drepturi este reluat, suportând o prezentare detaliată. De exemplu, dreptul la condiţii
optime de muncă, enunţat în prima parte, primeşte, în cea de-a doua, o serie de concretizări, el
constând în: program rezonabil de ore de muncă zilnic si săptâmânal, reducerea progresivă a
săptămânii de lucru, asigurarea concediilor plătite, a cel puţin două săptămâni pe an de concediu
cu plată, asigurarea altor concedii plătite, sau reducerea orelor de muncă pentru cei ce sunt
angajaţi în profesii periculoase sau dăunătoare, asigurarea unui repaos săptămânal care să
coincidă cu ziua recunoscută prin tradiţie sau cutumă în ţara sau regiunea respectivă ca zi de
odihnă.
De asemenea, Carta lasă la latitudinea statelor alegerea drepturilor pe care înţelege să le
garanteze cu prioritate, în funcţie de condiţiile concrete existente şi de posibilităţile proprii. Prin
urmare, putem vorbi despre un sistem opţional în ce priveşte asumarea obligaţiilor. Acesta este
prevăzut în partea a III-a a Cartei, art. 20, care stipulează:
- statele trebuie să considere prima parte a Cartei ca o declaraţie privind scopurile pe
care să le promoveze „prin toate mijloacele potrivite (art.20, par.l, lit.a);
- statele trebuie să „se considere legate”, adică să se oblige să dea eficienţă juridică, în
privinţa a cel puţin cinci articole din şapte, enumerate expres, din partea a II-a a Cartei, şi anume
articolele 1, 5, 6, 12, 13, 16 şi 19. Aceste articole sunt de fapt cele care conţin drepturile de bază
din cadrul acestei categorii: dreptul la muncă, dreptul la organizare, dreptul la negocieri
colective, dreptul la protecţie socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală şi dreptul
muncitorilor emigranţi şi ai familiilor acestora la protecţie şi asistenţă (art.20, par.l, lit.b);
- statele, în completarea articolelor selectate, urmează să mai aleagă un număr de articole
sau „paragrafe numărate”118 conţinând drepturi pe care să le garanteze şi protejeze (art.20, par.l,
lit.c). În total, statele părţi trebuie să considere obligatorii şi să fi selectat în acest mod un număr
de cel puţin 10 drepturi (sau 45 de paragrafe „numărate” referitoare la drepturile alese).
2. Şi în acest document există anumite clauze derogatorii, prevăzute de art.30, care
permit statelor părţi să suspende executarea obligaţiilor asumate „în timp de război, sau alte
situaţii excepţionale ce ameninţă viaţa naţiunii”. Această formulare a fost interpretată ca făcând
referire nu numai la cazurile în care un război a izbucnit, dar, acoperind şi situaţiile de
ameninţare cu războiul119.
3. Cât priveşte restrângerea unor drepturi, aceasta este posibilă, potrivit articolului 31 al
Cartei, pentru drepturile din partea a II-a, care sunt efectiv realizate, dacă „este prevăzută de
lege şi este necesară într-o societate democratică pentru protecţia unor drepturi şi libertăţi ale
altora sau pentru protecţia interesului public, securităţii naţionale, sănătăţii publice sau
moralei”.

118
Interpretarea acestei expresii este făcută în Anexa la Carta Socială, Partea a III-a, şi se referă la articolele
constând numai dintr-un singur paragraf.
119
Anexa la Carta Socială Europeană, Partea a V-a.
 Carta Socială a fost urmată de trei protocoale: Protocolul adiţional adoptat în 1988 (şi
intrat în vigoare în 1992), Protocolul de amendare al Cartei din 1991 şi Protocolul adiţional care
prevede un sistem privind plângerile colective, adoptat în 1995 (şi intrat în vigoare în 1998. În
1996 este semnat textul revizuit al Cartei Sociale Europene (intrat în vigoare la 1 iulie 1999120).
Noul text reprezintă de fapt o combinaţie între textul iniţial adoptat în 1961 şi prevederile
protocolului adiţional din 1988, la care se adaugă amendamente la unele drepturi şi se includ
noi drepturi. Astfel, dacă articolele 1-19 sunt aceleaşi din 1961, articolele 24-31 introduc noi
drepturi: dreptul la protecţie în caz de încetare a muncii, dreptul angajaţilor la protecţie în cazul
insolvabilităţii angajatorului, dreptul la demnitatea muncii, dreptul muncitorilor cu
responsabilităţi familiale la şanse egale şi tratament egal, dreptul reprezentanţilor angajaţilor la
protecţie şi facilităţi, dreptul la informare şi consultare în proceduri colective suplimentare,
dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale, dreptul la locuinţă. În plus,
articolul E din partea a V-a este dedicată non-discriminării, fiind fundamentat pe cerinţele art.
14 al Convenţiei Europene a drepturilor omului.

1.3. Catalogul drepturilor Organizaţiei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
Deşi nu este o organizaţie strict europeană121, OSCE joacă un rol important în ceea ce
priveşte protecţia drepturilor omului în Europa, activitatea acesteia fiind strâns legată de aceea
a Consiliului Europei, motiv pentru care, se impune cu necesitate analizarea activităţii acesteia
în acest cadru.
În 1975, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) s-a încheiat prin
adoptarea „Actului Final” al acesteia, document care ulterior va fi cunoscut ca „Actul Final de
la Helsinki” (document, de altfel, fără valoare juridică, dar important ca declaraţie de intenţie).
Rolul conferinţei a fost acela de a promova un dialog Est-Vest şi de a contribui la descreşterea
tensiunilor dintre aceste puncte, astfel că, documentul adoptat a urmărit realizarea acestui
deziderat într-o manieră inedită, prin punerea accentului pe problemele securităţii şi dezarmării
pe continent” ale cooperării în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi pe problemele mediului,
dar şi pe aspecte ale drepturilor omului, toate prin utilizarea unor principii democratice care să
guverneze relaţiile dintre naţiuni122.
Odată cu sfârşitul Războiului Rece, CSCE a devenit Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, din 1994 numărul statelor părţi crescând (până la 55 în prezent).
l. Actul Final de la Helsinki, este structurat pe patru mari capitole. Primul capitol,
„Aspecte privind securitatea în Europa conţine două secţiuni: „Principiile directoare privind
relaţiile dintre statele participante” (fiind enumerate zece principii: principiul egalităţii
suverane, principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor,
principiul integrităţii teritoriale a statelor, soluţionarea pe cale paşnică a disputelor, principiul
neintervenţiei în treburile interne, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale incluzând libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau credinţă –, principiul
egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, al cooperării între state şi acela al
îndeplinirii cu bună-credinţă al obligaţiilor internaţionale) şi secţiunea „Probleme privind
efectele unora dintre principiile enunţate” (cu referire specială la nerecurgerea la forţă şi

120
Prima ţară care a ratificat Carta revizuită a fost Suedia, urmată de Franţa, România, Slovenia, Italia. A se vedea
European Social Charter, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1997, p. 6.
121
Documentul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost adoptat la Helsinki la 1 august 1975
fiind semnat de un număr de 33 de state, mai precis toate statele europene, Statele Unite ale Americii şi Canada
122
A se vedea Gilles Lebreton, Libertés publiques et droit de'l homme, 4e édition, Armand Colin, 1999, p.130.
ameninţarea cu forţa, reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor). Capitolul al doilea
priveşte „Cooperarea în domeniul economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediului înconjurător”.
Cel de-al treilea capitol se referă la „Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii”
(fiind concentrat pe mai multe aspecte: „Contacte umane”, „Informaţii”, „Cooperare şi
schimburi în domeniul cultural”, „Cooperare şi schimburi în domeniul educaţiei”). În fine,
ultimul capitol este axat pe „Urmarea Conferinţei”, sau „Procesul OSCE”, stabilind continuarea
procesului iniţiat de către aceasta şi căile concrete de urmat în această direcţie.
Ca document fundamental al CSCE Actul Final are marele merit de a recunoaşte ca
principiu fundamental al dreptului internaţional protecţia drepturilor omului. Astfel, unul dintre
principiile enunţate în primul capitol – cel de-al VII-lea are ca titlu „Respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau
credinţă”. În această parte se menţionează obligaţia statelor de a respecta drepturile şi libertăţile
fundamentale, fără nici o deosebire de rasă, sex, limbă, religie. Totodată acestea se vor angaja
în sensul încurajării exerciţiului efectiv al drepturilor civile, politice, economice, sociale,
culturale şi ale altor drepturi care derivă din demnitatea inerentă persoanei umane şi sunt
„esenţiale pentru dezvoltarea ei liberă şi deplină”.
O atenţie deosebită este acordată drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, statele obligându-se la asigurarea respectului acestora, la asigurarea egalităţii în faţa
legii precum şi a condiţiilor optime pentru a se bucura de drepturile şi libertăţile lor.
Numai prin recunoaşterea semnificaţiei universale a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, se arată în document este posibilă asigurarea păcii, a justiţiei, a bunăstării care
să conducă la relaţii prieteneşti şi la cooperare între popoare.
În vederea realizării acestor obiective, statele părţi, după cum se subliniază în Actul
Final, vor acţiona în concordanţă cu scopurile şi principiile Cartei ONU şi ale Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului şi, în acelaşi timp, îşi vor îndeplini obligaţiile asumate prin
tratatele şi convenţiile internaţionale.
2. Catalogul drepturilor OSCE prezintă o serie de particularităţi faţă de ceea ce am
inclus sub această denumire atunci când am analizat celelalte documente internaţionale. Acestea
constau, în primul rând, în includerea pe lângă drepturile individuale a unor drepturi aparţinând
minorităţilor, a aspectelor ce vizează valorile democraţiei şi preeminenţa dreptului123. Pe de altă
parte, Actul Final de la Helsinki conţine dispoziţii referitoare la dezvoltarea conţinutului său
prin aprofundarea, reinterpretarea, reanalizarea unor aspecte de interes deosebit, activitate
cunoscută sub denumirea de „Procesul OSCE” sau „Procesul Helsinki”124. Acest proces este
realizat pe calea conferinţelor interguvernamentale de către statele părţi, care, de regulă se
încheie la rândul lor cu adoptarea unor documente „finale”. Dintre cele mai importante
asemenea conferinţe trebuiesc menţionate în acest capitol cele de la Belgrad (din 1977), de la
Madrid (1983), Viena (1989), de la Bonn (1990), Copenhaga (1991), Paris (1991), Moscova
(1991), Praga (1992), Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996), Viena şi Istambul
(1999), Viena (2003).
Fiecare dintre documentele adoptate în cadrul conferinţelor au însemnat o contribuţie
importantă la actul iniţial al OSCE. Conferinţa de la Copenhaga, prin Documentul final adoptat,
conferă o nouă dimensiune catalogului OSCE, prin introducerea unei secţiuni privitoare la
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, la organizarea de alegeri libere, respectarea
valorilor democratice.

123
A se vedea Th. Buergenthal, R. Weber, op. cit., p. 116 şi urm.
124
Barry E. Carter, Ph.R. Trimble, International Law, Little Brown and Company, Canada, Second Edition, 1995,
p. 576.
 În 1990, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, document final al Conferinţei de la
Paris, document paneuropean pledând pentru cooperare în domeniul dezvoltării economice şi
al problemelor privind mediul, a însemnat începutul trecerii OSCE de la „proces” spre
„instituţie”125. Această deplasare a fost evidentă în toată perioada ce a urmat.
În 1991, în cadrul unei conferinţele de experţi a fost adoptat un raport privind
reglementarea pe cale paşnică a diferendelor, şi totodată s-a iniţiat o procedură şi un mecanism
OSCE în acest scop. Tot în 1991, la Moscova, în cadrul Conferinţei pentru drepturile omului, a
fost semnată o înţelegere prin care OSCE este abilitată să trimită misiuni pe teritoriul statelor
părţi în scopul stabilirii faptelor şi verificării încălcărilor drepturilor şi abuzurilor sesizate.
Urmare a Conferinţei de la Praga din 1992, s-au produs unele schimbări în legătură cu
abordarea problemelor legate de drepturile omului (aceasta s-a impus ca urmare a
evenimentelor din Iugoslavia), în sensul că s-a trecut de la regula consensului la aceea a
„consensului minus unu”, prin care se elimină posibilitatea de a bloca acţiunea OSCE printr-un
singur veto.
Conferinţa de la Helsinki care a adoptat documentul intitulat „Sfidările schimbării”, a
făcut mai operativă şi mai eficientă activitatea OSCE prin acordarea unei mai mari autorităţi
Consiliului Ministerial126 şi totodată, prin elaborarea unui plan privind prevenirea conflictelor
internaţionale. Mai mult, ca o dezvoltare a acestui plan, statele membre OSCE au semnat, un
an mai târziu, un acord care le dă dreptul de a dispune acţiunea forţelor de menţinere a păcii
fără a fi necesar un mandat din partea ONU, devenind un organism regional al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, conform dispoziţiilor articolului 8 al Cartei.
Documentul Conferinţei de la Budapesta, din 1994, numit „Către un parteneriat autentic
într-o nouă eră” subliniază importanţa respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi necesitatea ca protecţia acestora să se bazeze pe respectul instituţiilor
democratice şi pe primatul dreptului, acestea constituind modalităţi sigure de prevenire a
conflictelor în lume. În plus, documentul se referă la protecţia drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor ca o cerinţă a oricărei societăţi democratice.
În cadrul acestei conferinţe s-a adoptat şi măsura ca în cazul în care unul dintre statele
părţi încalcă angajamentele referitoare la interzicerea folosirii forţei, OSCE să aibă deplina
libertate de a anunţa Consiliul de Securitate fără consimţământul statului respectiv.
Summit-ul de la Lisabona (4-22 noiembrie 1996) aduce ca noutate integrarea
dimensiunii economice în obligaţiile asumate de organizaţie.
Direcţiile dezvoltate în timp de organizaţie în domeniul umanitar şi de protecţie a
drepturilor fundamentale sunt referitoare la: antiterorism, libertatea credinţei şi religiei,
pedeapsa capitală, monitorizarea locurilor de detenţie, la toleranţă şi nediscriminare etc.

1.4. Drepturile omului în cadrul Uniunii Europene

Spre deosebire de Consiliul Europei, Uniunea Europeană ca organizaţie regională
interguvernamentală nu a prevăzut printre scopurile sale iniţiale protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Tratatele de bază aveau o abordare sectorială, în domeniul economic
(Tratatul de la Paris, prin care se crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA)
şi Tratatele de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene şi respectiv

125
Ibidem, p. 577.
126
Consiliul este unul dintre organele de decizie alături de Consiliul Permanent, Forumul pentru Securitate şi
Cooperare şi Forumul Economic. Structura instituţională a organizaţiei mai cuprinde: Adunarea Parlamentară,
Secretariatul, Coordonatorul activităţii economice şi de mediu, Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile
omului, Inaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, Curtea de Conciliere şi arbitraj (creată în 1992), Controlul
armelor, Reprezentantul pentru libertăţi şi media.
EURATOM) rămânând în sarcina Convenţiei Europene a Consiliului Europei dezvoltarea unui
sistem de garantare a drepturilor omului. Totuşi, în timp, lucrurile au evoluat, pe măsură ce
comunităţile şi-au extins domeniul de acţiune, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a
stabilit un control al respectului drepturilor iar tratatele ulterioare adoptate de către statele
membre au început să includă în conţinutul lor prevederi legate de promovarea valorilor
democratice, fundamentată pe drepturile omului.
Astfel, Actul Unic European, adoptat în 1986 accentuează asupra dorinţei membrilor de
a promova „împreună democraţia, bazându-se pe drepturile fundamentale, recunoscute în
constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi în Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea şi justiţia
socială”127. Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht)128, conţine, de
asemenea, în preambul ideea ataşamentului statelor membre la principiile libertăţii,
democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi al statului
de drept. Mai mult, art. F(2) precizează că „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum
au fost garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, toate acestea fiind considerate principii ale dreptului comunitar”. În cuprinsul
tratatului mai apar asemenea trimiteri la Convenţia europeană şi la drepturile ocrotite de aceasta,
în titlurile V şi VI privind capitolele PESC şi JAI.
Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) conţine prevederi legate de protecţia
cetăţenilor europeni dar şi alte politici ce ţin de libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul
Uniunii (Titlul III A) şi de consolidarea democraţiei.
Dintre instituţiile europene cu atribuţii în ce priveşte protecţia drepturilor omului putem
menţiona: Parlamentul European care este competent să soluţioneze petiţiile adresate de
cetăţenii europeni (ca răspuns la dreptul de petiţionare inclus prin TUE), Curtea de Justiţie, care
are meritul de a fi dezvoltat prin jurisprudenţa sa principiile generale ale dreptului comunitar
(printre care şi acela al respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale), Ombudsman-ul,
care este chemat să soluţioneze plângeri având ca obiect activitatea necorespunzătoare a
instituţiilor comunitare (cu excepţia CEJ şi a Tribunalului de primă instanţă).
După extinderea UE prin primirea, la 1 mai 2004 a încă zece state (Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria) cei 25 de
membri s-au aflat în faţa altor provocări. După peste doi ani de dezbateri s-a convenit asupra
textului Constituţiei Europene (în cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie
2004), constituţie care a fost semnată la 29 octombrie 2004 dar care nu a fost ratificată de toate
statele părţi.
Constituţia, în partea I, Titlul I arata că „Uniunea este fondată pe valorile respectului
demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, statului de drept şi pe respectul drepturilor omului.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare”. În articolul referitor la obiective, textul preciza
că uniunea „combate excluderea socială şi discriminările şi permite justiţie şi protecţie socială,
egalitatea între bărbaţi şi femei, solidaritate între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor. În
fine, se sublinia faptul că Uniunea respectă bogăţia diversităţii culturale şi lingvistice şi
veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. În Titlul al II-lea, intitulat

127
A se vedea AUE, în Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, 1999, p.155.
128
Tratatul, adoptat la 7 februarie 1992 şi în vigoare de la 1 noiembrie 1993, introduce o nouă viziune asupra
construcţiei europene, compusă din trei piloni: pilonul instituţional, care are ca scop integrarea în domeniile
deschise de cele trei comunităţi iniţiale, constituit din CECA, CE (fosta CEE) şi EURATOM şi pilonii II şi III,
privind cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi ai justiţiei
şi afacerilor interne (JAI).
„Drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii” se precizează că Uniunea recunoaşte drepturile,
libertăţile şi principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale129 (din Partea a II-a a textului
constituţiei). De asemenea, se arăta că Uniunea va adera la Convenţia Europeană a drepturilor
omului. Drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de CEDO şi cum reiese din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre fac parte de drept din Uniunea Europeană, ca
principii generale.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii era structurată pe cinci titluri: Demnitatea,
Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea şi Drepturile cetăţenilor.
În prezent Uniunea Europeană numără 27 de state (de la 1 ianuarie 2007 când devin
membre România şi Bulgaria).

1.4.1. Tratatul de la Lisabona şi protecţia drepturilor omului. Acordul politic al

Consiliului European privind „tratatul reformator, semnat la 19 octombrie 2007 la Lisabona
este un moment important în evoluţia ordinii juridice europene. Se pune punct perioadei aflate
sub „zodia” Tratatului stabilind o Constituţie Europeană şi se renunţă la redactarea textului în
forma propusă de fostul proiect, fiind preferată metoda conferinţelor interguvernamentale130.
Rezultă un text fundamentat pe structura tratatelor de la Roma (1957) şi Maastricht (1993), care
numără peste 250 de pagini şi aduce aproape de 300 de modificări. Condiţia ratificării unanime
este „sabia lui Damocles” sub care statele membre trebuie să acţioneze iar recenta experienţă a
tratatului constituţional îndeamnă la păstrarea reperelor iniţiale.
Potrivit actualei redactări a art.6 din Tratatul Uniunii Europene Cartei drepturilor
fundamentale i se va recunoaşte o valoare juridică egală cu aceea a tratatelor (chiar dacă textul
acesteia nu este inclus în Tratatul de la Lisabona aşa cum era în proiectul tratatului
constituţional). Carta va face parte din ceea ce numim dreptul comunitar „originar”. Carta dă
un conţinut precis drepturilor la care face referire art. 6 din Tratatul UE, reunind drepturile
comune tuturor statelro membre într-un singur instrument realizează, practic, o operă de
codificare131.
Drepturile protejate de Cartă sunt grupate în jurul a şase valori fundamentale:
„demnitatea”, „libertatea”, egalitatea”, „solidaritatea”, „cetăţenia” şi „justiţia” şi reuneşte
drepturile civile şi politice cu cele sociale, culturale.

După cum lesne se observă, drepturile enunţate corespund celor prevăzute de Convenţia
Europeană a drepturilor omului având acelaşi sens pe care-l conferă Convenţia şi jurisprudenţa
dezvoltată. Aceasta este aşa numita „clauză de trimitere” la Convenţie132. Unele drepturi care
nu-şi găsesc corespondenţa direct pot fi acoperite de articole ale Convenţiei (de exemplu
dreptul copilului de a întreţine relaţii cu părinţii săi, prevăzut în Cartă în art. 24 par.3, intră sub
incidenţa art. 8 din Convenţie care prevede respectul dreptului la viaţa privată).

129
Carta drepturilor fundamentale adoptată în cadrul Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 a fost,
practic, încorporată în Partea II-a din Constituţia Europeană. A se vedea http//www.europa.eu.int./constitution-
fr.ht
130
Aurora Ciucă, „Tratatul de la Lisabona. Puncte de referinţă şi aspecte privind drepturile omului”, în
Noua Revistă de drepturile omului, nr. 4/2008, pp. 3-11.
131
Fr. Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme, 9e ed., Puf, 2008, pp.157-161.
132
Idem.
 Pentru a asigura coerenţa necesară între Cartă şi Convenţie înţelesul şi domeniul de
aplicare al acestor drepturi, inclusiv restrângerile admise, sunt identice cu cele prevăzute de
Convenţie. Prin urmare, la stabilirea restrângerilor acestor drepturi, legislatorul trebuie să
respecte aceleaşi norme privind restrângerile instituite de Convenţie fără a aduce atingere
autonomiei dreptului Uniunii şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. O deosebire constă în
faptul că limitările unor drepturi nu sunt prevăzute ca în Convenţie pentru fiecare dintre
drepturile asupra cărora operează ci sunt incluse într-o dispoziţie generală care trimite la
jurisprudenţa CEDO dar şi la instituţiile comunitare şi statele membre ale Uniunii ca principali
destinatari ai acestor drepturi.Cu alte cuvinte, limitările sunt prevăzute într-o clauză generală
ce poate opera pentru a proteja interesul general al UE, drepturile şi libertăţile altuia. Ele trebuie
să fie proporţionale şi să respecte conţinutul esenţial al dreptului
Când ne referim la Convenţia Europeană avem în vedere atât textul său iniţial cât şi
protocoalele sale. Înţelesul şi domeniul de aplicare al drepturilor garantate sunt determinate nu
doar de textul acestor instrumente, ci şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În plus, se prevede că nivelul protecţiei asigurate de
Cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat de Convenţie. Carta recomandă, de asemenea,
ca judecătorii naţionali şi jurisdicţiile europene să aibă în vedere, ca instrument de interpretare
(fără forţă juridică însă) “Explicaţiile referitoare la Carta drepturilor fundamentale”133. Acestea
trimit în câteva cazuri la jurisprudenţa CEDO în scopul de a defini sensul articolelor din Cartă.
De pildă, în explicarea titlului II (“libertăţile”) art. 19 ce garantează protecţia în caz de strămu-
tare, expulzare sau extrădare se invocă hotărârea CEDO Ahmed vs. Austria134 (din 1996) şi
celebrul caz Soering135 iar în explicarea titlului VI cu privire la dreptul la un proces echitabil
este reţinută poziţia CEDO din cauza Airey136 potrivit căreia protecţia trebuie acordată şi în
cazul când absenţa persoanei ar face ineficientă garantarea accesului efectiv la justiţie.
Sub aspectul drepturilor sociale Carta este mai puţin elaborată decât Carta Socială
Europeană. Ea distinge între drepturi subiective (interzicerea muncii copiilor) şi principii ce se
impun numai puterii normative naţionale (dreptul la condiţii de viaţă corespunzătoare, dreptul
de acces la servicii de plasament.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona137(şi recunoaşterea forţei juridice a Cartei
drepturilor fundamentale prin consacrarea unei valori convenţionale egale celei din dreptul
originar) are drept consecinţă demararea procesului de aderare a Uniuni Europene la Convenţia
Europeană a drepturilor omului, procedură ce este de natură a influenţa raportul dintre Uniunea
Europeană şi Consiliul Europei. Spre deosebire de proiectul tratatului constituţional care cerea,
pentru aderare, votul majorităţii calificate şi nu impunea ratificarea, protocolul anexă la tratatul
de la Lisabona precizează că aderarea va păstra caracteristicile Uniunii şi ale dreptului său şi nu
va afecta competenţele, atribuţiile instituţiilor, garantând status-quo-ul statelor membre faţă de

133
Official Journal of the E.U., C 303/17 DEC. 2007.
134
ECHR, Ahmed v. Austria, Application no. 25964/94, j. Dec. 1996. https://hudoc.echr.coe.int/eng#
135
ECHR, Soering vs. Regatul Unit, Hotărârea din 7 iulie 1989 (Plenul Curţii) (Seria A nr.161)

136
ECHR, Airey v. Ireland, Application no. 6289/73), Judgment Feb.1981
137
La 1 decembrie 2009.
Convenţia europeană (în ce priveşte derogările, rezervele acceptate etc.)138. Problema aderării
poate fi abordată din perspectiva dialogului dintre Uniunea Europeană şi Consiliul Europei, a
relaţiilor insituţionale dintre cele două organizaţii dar şi din aceea a prevederilor tratatelor
comunitare139 şi urmăreşte ranforsarea sistemului de protecţie a drepturilor omului în Europa.
Procesul de aderare nu este unul facil. Dovadă este faptul că în prezent se află într-un impas,
după formularea de către CJUE a Avizului 2/13140 privind compatibilitatea cu tratatele a
proiectului de acord privind aderarea UE la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale141.

1.4.2. Agenţia Europeană pentru Drepturile Fundamentale (European Union for

Fundamental Rights- FRA). Prin Regulamentul Consiliului (EC) NR. 168/2007 din 15 februarie
s-a decis crearea acestei agenţii ca succesoare a Centrului European de monitorizare a
rasismului şi xenofobiei (EUMC).
Mandatul Agenţiei, care şi-a început activitatea la 1 martie 2007, constă în consilierea
factorilor de decizie din cadrul UE privind garantarea drepturilor omului. Mai precis, se ocupă
de colectarea şi analizarea informaţiilor privind drepturile fundamentale142 cu referire, în
principal, la cele prevăzute de Cartă dar şi la cele din anumite domenii specifice ale dreptului
comunitar. Ca urmare, acest organism face investigaţii, rapoarte, furnizează experţi pentru
instituţiile europene şi statele membre dar şi pentru statele candidate sau viitoare candidate.
Concret, din publicaţiile Agenţiei143 observăm că aceasta, până în prezent, a întocmit
Raportul 2008 privind rasismul şi xenofobia în cele 27 de state membre ale UE (urmărind
situaţia în ce priveşte crearea de instituţii, infracţionalitatea şi violenţele rasiale, rasismul şi
discriminarea în muncă, educaţie, domeniul locativ şi cel al sănătăţii, elaborarea unor politici şi
adoptarea de măsuri legislative relevante etc.), Raportul asupra homofobiei şi discriminărilor
pe motive de orientare sexuală în statele membre UE, Raportul privind violenţele comise în
Italia asupra ţiganilor, imigranţilor, solicitanţilor de azil şi Raportul privind o definiţie
operaţională a antisemitismului. În cursul anului 2009 FRA a întocmit şi publicat raportul
privind situaţia cetăţenilor europeni ţigani mutaţi şi stabiliţi în alte state membre ale UE ŞI
Raportul asupra traficului de copii: provocări, perspective şi bune practici

1.5. Alte documente europene

138
Pentru detalii a se vedea George Papadimitriou, „The Intreplay of the national, the international and the
European Union’s protection of Human Rights in Europe”, în L’Etat actuel des droits de l’homme dans le monde.
Défis et perspectives, Edition A. Pedone, Paris, 2006, pp.58-63.
139
A. Ciucă, On the Charter of Fundamental Rights of the European Union and the E.U. Accession to the
European Convention on Human Rights, Eastern Journal of European Studies nr.2/2011, Centre for European
Studies, Al.I. Cuza University, Iaşi, p.174
140
Avizul 2/13 al Curţii (Plen), 18 decembrie 2014, Curia documents,
http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text
141
A. Ciucă, Dialogul dintre CEDO și Curtea de Justiție a U.E.privind protecția drepturilor omului, în
Reglementări ale Uniunii Europene de un interes aparte-sui generis, pentru România, Ion.M. Anghel
(coordonator), Universul Juridic, 2017, pp.51-70.
142
Art. 4, al. 1 lit. a, b din Regulamentul Agenţiei.
143
FRA Newsletter şi fra.europa.eu/fra/index.php
 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale144 adoptată sub auspiciile
Consiliului Europei este prima convenţie relevantă pentru protecţia drepturilor minorităţilor. În
vederea adoptării textului, Comitetul Miniştrilor a creat un Comitet ad-hoc pentru Protecţia
Minorităţilor Naţionale, format din 32 de experţi din statele membre ale Consiliului Europei,
comitet care a analizat cu precădere documentele privind minorităţile adoptate în cadrul
O.S.C.E.
Denumirea de convenţie „cadru” sugerează faptul că principiile conţinute în textul său
nu sunt direct aplicabile în ordinea internă a statelor, acestea trebuind să fie implementate prin
adoptarea de legi naţionale şi politici guvernamentale corespunzătoare.
Convenţia este structurată pe cinci secţiuni (titluri). Prima secţiune conţine principii
generale şi principiul protecţiei minorităţilor naţionale ca parte a protecţiei drepturilor omului
(şi stabileşte dreptul fiecărei persoane de a alege să fie tratată ca aparţinând unui grup minoritar
sau nu). Partea a doua priveşte non-discriminarea, promovarea egalităţii efective, promovarea
condiţiilor menite să permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-
şi dezvolte cultura, să păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba,
tradiţiile şi patrimoniul cultural (art.5), libertatea de asociere, de expresie, conştiinţă şi religie,
dreptul de a folosi liber şi fără ingerinţă limba minoritară, în privat şi în public, oral şi în scris
(art.10), dreptul la educaţie, la cooperare internaţională şi transfrontalieră (art.18), participarea
la viaţa economică, socială, culturală, dreptul de a participa la viaţa publică şi interzicerea
asimilării forţate. După cum se observă din sumara analiză, unele dintre drepturile amintite fac
parte şi din catalogul Convenţiei europene a drepturilor omului. Explicaţia constă în faptul că,
din dorinţa de a încuraja respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
Comitetul Miniştrilor a propus ca documentul să fie deschis spre semnare (până la data intrării
în vigoare) nu doar statelor membre ale Consiliului Europei ci şi altor state, invitate în acest
sens (art.27). Cel de-al treilea titlu conţine prevederi importante legate de interpretarea
convenţiei. Astfel, nici o dispoziţie nu poate fi interpretată ca implicând vreun drept de a
întreprinde vreun act contrar principiilor fundamentale ale dreptului internaţional (egalitatea
suverană, integritatea teritorială şi independenţa politică în special); nici o dispoziţie nu poate
fi interpretată ca limitare a drepturilor fundamentale recunoscute de legile statelor părţi sau de
convenţiile la care acestea sunt membre; în fine, drepturile şi libertăţile cuprinse în convenţia-
cadru care fac obiectul unor prevederi corespondente din Convenţia europeană a drepturilor
omului trebuie interpretate în conformitate cu aceasta din urmă. A patra parte a convenţiei-
cadru se referă la mecanismul de monitorizare (la care vom reveni în capitolul dedicat
mecanismelor) iar ultima parte este cea dedicată clauzelor finale.
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor
inumane sau degradante145 are ca părţi, în prezent, aproape toate statele membre ale Consi-
liului Europei. Semnatarii convenţiei şi-au propus o ranforsare a sistemului de protecţie
împotriva torturii şi au avut în vedere mai ales persoanele private de libertate (reţinute sau aflate
în executarea unor pedepse privative de libertate). Pentru aceasta se constituie un mecanism
extrajudiciar, cu caracter preventiv, bazat pe vizite la locurile de detenţie (ale cărui atribuţii le
vom analiza în capitolul următor).
În ceea ce priveşte structura documentului remarcăm că după ce, în preambul, sunt
enumerate raţiunile pentru care s-a decis adoptarea convenţiei şi referirile la art. 3 al Convenţiei
Europene a drepturilor omului (care interzice tortura) urmează cinci capitole în care sunt
precizate componenţa, atribuţiile, modul de lucru al mecanismului (numit Comitet) conceput
de către state precum şi o anexă conţinând lista privilegiilor şi imunităţilor acestuia.

144
Adoptată la Strasbourg la10 noiembrie 1994, în vigoare din 8 februarie 1998.
145
Convenţia a fost adoptată în noiembrie 1987 şi a intrat în vigoare în 1989, la 1 februarie.
 Convenţia a fost urmată de două protocoale, ambele adoptate în 1993, care nu sunt încă
în vigoare. Primul protocol permite aderarea la Convenţie a statelor nemembre ale Consiliului
Europei, iar cel de-al doilea priveşte posibilitatea realegerii membrilor Comitetului pentru un
al doilea mandat.
Convenţia relativă la protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu
privire la aplicarea medicinii şi biologiei146 (sau Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina) proclamă, chiar din preambul, „necesitatea respecării fiinţei umane atât ca individ
cât şi ca membră a speciei umane”. În vederea respectării drepturilor persoanei convenţia
impune trei principii de bază: respectarea consimţământului, neinstrumentalizarea corpului
uman şi dreptul la informare147. Astfel, nici o intervenţie sau cercetare medicală nu poate fi
efectuată asupra unei persoane în absenţa consimţământul liber exprimat (excepţie făcând
cazurile de urgenţă, când trebuie să se intervină medical în scopul salvării vieţii, sau al
incapabililor şi minorilor, în privinţa cărora trebuie să consimtă reprezentantul legal). Acest
principiu este strâns legat de necesitatea informării complete şi corecte asupra scopului, naturii,
riscurilor unei intervenţii sau cercetări medicale şi de acceptarea acesteia în cunoştinţă de
cauză. Tot parte a dreptului la informare poate fi considerată şi cunoaşterea exactă a stării
de sănătate de către un pacient. În fine, al treilea principiu consacră sacralitatea corpului
omenesc, care trebuie respectat atât în timpul vieţii cât şi după moarte şi care nu trebuie să facă
obiectul nici unui comerţ. Desigur, aceste idei se desprind din conţinutul tuturor documentelor
internaţionale privitoare la drepturile omului, însă, convenţia la care ne referim vizează
impactul cercetării medicale şi al progreselor realizate în acest domeniu asupra drepturilor
fundamentale. Sunt interzise, în acest context: recursul la teste genetice fără finalitate medicală;
prelevarea organelor şi ţesuturilor de la donatori în viaţă (cu excepţia cazurilor când nu există
altă metodă terapeutică alternativă cu eficienţă comparabilă şi prelevarea, în condiţiile legii de
ţesuturi de la o persoană incapabilă numai dacă: nu există donator disponibil, compatiil, capabil,
dacă primitorul este frate sau soră cu donatorul, dacă donarea are posibilitatea de a salva viaţa
primitorului); stocarea de embrioni umani rezultaţi din cercetări.
În privinţa respectării fiinţei umane și a demnității acesteia, dispoziţiile convenţiei sunt
axate pe: interzicerea utiliării tehnicilor medicale pentru selecţia sexului copilului, intervenția
asupra genomului uman (cu excepţia cazurilor care au scopuri preventive, de diagnosticare sau
terapeutice şi numai dacă nu se urmăreşte modificarea genomului unui descendent (art.13).
Convenţia a fost urmată de adoptarea Protocoalelor adiţionale cu privire: la interzicerea
clonării fiinţelor umane (în 1998, intrat în vigoare în 2001), la transpantul de organe și țesuturi
de origine umană (adoptat în 2002 și intrat în vigoare în 2006), la cercetarea biomedicală
(adoptat în 2005, în vigoare din 2007) și cu protocolul privind efectuarea de teste genetice în
scopuri medicale (adoptat în 2008, în vigoare din 2018)148.

146
Adoptată la Oviedo, la 4 aprilie 1997, intrată în vigoare la 1 decembrie 1999.
147
A se vedea Gh. Scripcaru, A. Ciucă, C.Scripcaru, V. Astărăstoaie, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului,
Editura Polirom, 1998, pp. 39-42.
148
https://www.coe.int/en/web/bioethics/oviedo-convention
 . Mecanismul instituit de Protocolul nr. 11
la Convenţia Europeană

În anul 1994 a fost semnat la Strasbourg „Protocolul nr.11 la Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind reformarea mecanismului de control
instituit de Convenţie”. Din chiar titlul acestui document reiese clar intenţia de a modifica
mecanismul pe care l-am descris mai sus.
Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 11, la 1 noiembrie 1988, sub aspect
instituţional asistăm la fuziunea dintre Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea
Europeană şi la crearea unei Curţi Europene a Drepturilor Omului cu caracter permanent. Această
nouă instanţă are competenţă sporită şi o nouă procedură. Jurisdicţia Curţii este complementară
ordinii naţionale a statelor şi subsidiară acesteia149.

1.2.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii

Judecătorii Curţii
Numărul judecătorilor Curţii este egal cu acela al statelor membre (la Convenţia
Europeană) şi îşi exercită mandatul cu titlu individual (art.20, art.21, a1.2). Judecătorii sunt
aleşi150 de Adunarea Parlamentară, în numele fiecărui stat, cu majoritate de voturi, de pe o listă
cu trei nominalizări înaintată acesteia (art.22, a1.1), dintre persoanele care se bucură „de cea
mai înaltă consideraţie morală”, care îndeplinesc condiţiile „cerute pentru exercitarea unei
înalte funcţiuni judiciare” sau care sunt jurişti „având o competenţă recunoscută” (art.2l, a1.1).
Mandatul judecătorilor este de şase ani, cu posibilitatea realegerii (art.23, a1.1). Mandatele unei
jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se încheie după trei ani de
activitate. Judecătorii al căror mandat urmează să se încheie sunt desemnaţi prin tragere la sorţi
imediat după alegerea lor, de către Secretarul General al Consiliului Europei. Pentru a asigura
reînnoirea mandatelor Adunarea Parlamentară poate decide ca unul sau mai multe mandate ale
judecătorilor ce vor fi aleşi să fie mai mare de şase ani (dar nu sub trei ani şi nici peste nouă
ani).Asemenea repartizare se face, de asemenea, prin tragere la sorţi, după alegere, de către
Secretarul General. Judecătorii pot activa până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
În timpul mandatului judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă151 cu
cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală
(art.21, al.3).
Nu există nici o restricţie privind numărul de judecători având aceeaşi cetăţenie. Ca
regulă însă, fiecare stat are un judecător naţional (şi nu pot fi doi judecători cu aceeaşi cetăţenie)
la Curte. Dacă judecătorul ales în numele unui stat parte la un litigiu este în imposibilitate de a-
şi exercita funcţiile, statul vizat152 poate desemna un judecător ad-hoc (care trebuie să

149
Marin Voicu, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, 2001,
p.24 şi 26. Publications Limited, 1993, pp. 8-10.
150
A se vedea Rezoluţia 1200 (1999) a Adunării Parlamentare privind alegerea judecătorilor la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, Directiva Adunării Parlamentare nr.558 (1999) privind procedura de numire a candidaţilor
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la nivel naţional şi Recomandarea Adunării Prlamentare nr.1429 (1999)
privind procedura de numire a candidaţilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la nivel naţional, adoptate
la 24 sept.1999.
151
Regulamentul Curţii se referă la activităţi politice, administrative sau chiar profesionale incompatibile cu
cerinţele textului. Judecătorii trebuie să declare orice activitate suplimentară şi aceasta se va discuta la în adunarea
plenară.
152
Numai statele părţi la un litigiu pot desemna judecători ad-hoc, nu şi particularii. Conform Regulamentului
Curţii (art.30, privind comunitatea de interese), dacă mai multe state reclamante sau pârâte au un ineres comun,
preşedintele Curţii le poate invita să desemneze un singur judecător ales sau judecător ad-hoc.Dacă statele nu se
pot pune de acord, preşedintele procedează la tragerea la sorţi a uneia dintre persoanele propuse care va fi chemată
să judece de drept.
îndeplinească toate condiţiile ca şi judecătorul ales, mai puţin cea referitoare la desfăşurarea
altor activităţi).

Organizarea Curţii
Curtea este structurată pe Comitete (compuse din trei judecători), Camere (compuse din
şapte judecători) şi o Mare cameră (compusă din şaptesprezece judecători) (art.27, a1.1), fiecare
având atribuţii precise. Astfel, un comitet va putea decide, prin vot unanim inadmisibilitatea
unei plângeri individuale sau va putea dispune radierea unei asemenea cereri de pe rol (art.28).
O cameră va fi competentă a se pronunţa asupra admisibilităţii precum şi asupra fondului
cererilor individuale dar şi inter-state (art.29, a1.1, 2). Totodată, o cameră se va putea desesiza
în favoarea Marii camere, dacă i s-a supus spre soluţionare o cauză care ridică probleme de
interpretare a Convenţiei sau Protocoalelor, sau dacă concluzia sa ar fi contrară unei hotărâri
anterioare a Curţii (art.30). Desesizarea va depinde de consimţământul părţilor implicate.
Comitetele sunt constituite de către camerele curţii pentru o perioadă determinată.
Regulamentul Curţii (art.27) prevede că:
- termenul pentru care se constituie comitetele este de 12 luni;
- se aleg câte trei judecători aparţinând aceleiaşi secţii, care să facă parte din comitete,
prin rotaţie, cu excepţia preşedintelui secţiei;
- membrii secţiei care nu sunt membrii vreunui comitet pot inlocui pe membrii care nu
pot participa la lucrări:
- fiecare comitet este prezidat de judecătorul cu rangul cel mai înalt din cadrul secţiei153
.
Camerele sunt formate din şapte judecători. Judecătorul ales în numele statului parte la
litigiu intră, în mod obligatoriu în componenţa camerei (sau o altă persoană desemnată de statul
respectiv în această calitate). Regulamentul Curţii prevede că:
- pentru fiecare cauză, o cameră trebuie să fie constituită din preşedintele secţiei şi
judecătorul ales de căte fiecare dintre părţile implicate;
- ceilalţi membri ai camerei sunt desemnaţi de către preşedintele secţiei, prin rotaţie,
dintre membrii secţiei;
- membrii secţiei nerepartizaţi în această manieră, participă la lucrări în cauza
respectivă în calitate de supleanţi
Marea Cameră este compusă din 17 judecători, dintre care, în mod obligatoriu
preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii şi preşedinţii secţiilor. În completare, Curtea reunită în
plen îi repartizează pe ceilalţi judecători în două grupe, care alternează la fiecare nouă luni
(ţinându-se seama de repartizarea geografică, de sistemele juridice cărora aparţin statele).
Regulamentul Curţii (art.24 pct.3) precizează că judecătorii şi supleanţii trebuie să cunoască
toate cazurile trimise curţii în fiecare dintre perioadele de nouă luni şi sunt desemnaţi prin rotaţie
în cadrul fiecărui grup, rămânând membri ai Marii Camere până la încheierea procedurii şi
chiar după încetarea mandatului lor de judecător.
Din Marea Cameră face parte de drept judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu
(art.27 al.2 din Protocolul 11) iar când acesta este absent sau în imposibilitate de a activa statul
desemnează o altă persoană în această calitate.
Potrivit Regulamentului Curţii, dacă preşedintele unei camere nu poate face parte din
Marea Cameră acesta va fi înlocuit de vicepreşedintele secţiei. La fel şi în cazul unui judecător,

153
Rangul judecătorilor se stabileşte, potrivit regulamentului curţii, în funcţie de data alegerii lor (judecătorii aleşi
au rang după preşedinte, vicepreşedinţi şi preşedinţii de secţie, iar în caz de realegere se are în vedere durata
funcţiei) şi după vârstă (în cazul funcţiilor cu acelaşi rang). Rangul judecătorilor ad-hoc este tot în funcţie de
vârstă, ei urmând după judecătorii aleşi.
acesta va fi înlocuit de un supleant. În situaţia că nu sunt destui supleanţi în grupul ce trebuie
să formeze Marea Cameră se procedează la tragere la sorţi dintre membrii celuilalt grup.
Colegiul Marii Camere care judecă cererile prezentate în temeiul art. 43 este constituit,
potrivit Regulamentului Curţii, din: preşedintele Curţii, preşedinţii sau vicepreşedinţii secţiilor
(altele decât cele care au constituit camera ce a analizat cauza a cărei trimitere către Marea
Cameră este cerută), un judecător suplimentar, desemnat prin rotaţie dintre judecătorii care nu
s-au ocupat de caz în cadrul Camerei. Judecătorul ales în numele statului parte la litigiu sau
judecătorul care este resortisant al acestui stat nu poate face parte din colegiu.

1.2.2. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea

Convenţiei şi a Protocoalelor sale care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34
şi 47. Curtea are, aşadar, competenţa de a soluţiona plângeri interstatale (art.33), cereri
individuale (art.34) şi de a formula avize consultative asupra problemelor juridice privind
interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale.
Plângerile inter-state pot fi formulate de către un stat împotriva unui alt stat parte la
convenţie pentru încălcări ale drepturilor prevăzute de convenţie sau de protocoalele sale.
Dreptul statului de a formula plângeri este dobândit odată cu ratificarea Convenţie, nefiind
necesare declaraţii de recunoaştere a competenţei Curţii sau alte condiţii. Plângerea se depune
la grefa Curţii şi trebuie să cuprindă: numele părţii împotriva căreia este îndreptată; o
expunere a faptelor, o expunere a violării pretinse şi argumente pertinente; o expunere privind
criteriile de admisibilitate enunţate de art.35 al Convenţiei; obiectul petiţiei şi descrierea
generală a pretenţiilor de satisfacţie echitabilă (eventuale formulate în conformitate cu art.41
pentru partea lezată); numele şi adresa persoanei (persoanelor) desemnate ca agenţi; copii ale
tuturor documentelor pertinente privind obiectul plângerii.
După primirea unei asemenea plângeri Camera constituită (de către secţie) pentru
examinarea cazului numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori care să formuleze un raport
privind admisibilitatea plângerii, după ce va fi primit observaţiile statelor implicate (art.48 din
Regulamentul Curţii). Din Camera constituită pentru examinarea cauzei fac parte judecătorii
aleşi ai statelor reclamant şi pârât. Până să decidă asupra admisibilităţii petiţiei părţile pot
prezenta, în scris, observaţii suplimentare, după care, fie se organizează o audiere separată, fie
Camera decide din oficiu asupra admisibilităţii. După consultarea părţilor, preşedintele Camerei
fixează procedura scrisă şi, după caz, cea orală, indicând termenele în care trebuiesc depuse
observaţiile scrise (art.51, al.6).
Plângerile individuale pot proveni de la orice persoană fizică orice organizaţie
neguvernamentală sau orice grup de particulari care pretinde a fi victima154 unei încălcări a
drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoale sale săvârşită de către un stat parte (art.34
din Protocolul 11). Curtea Europeană de la Strasbourg are, potrivit Protocolului nr.11 o
jurisdicţie obligatorie, statele supunându-se acesteia direct în temeiul ratificării convenţiei .
Persoanele fizice pot introduce plângerile direct la această instanţă care decide asupra
admisibilităţii lor (competenţă care, anterior, aparţinea Comisiei Europene a Drepturilor

154
Exerciţiul dreptului de recurs individual este condiţionat de îndeplinirea calităţii de victimă.
Această noţiune este din ce în ce mai largă, incluzând categorii noi de persoane. Jurisprudenţa Curţii
este edificatoare în acest sens. De pildă în cazul Dudgeon vs. Regatul Unit petentul, care duce o
campanie pentru reformarea dreptului nord-irlandez asupra homosexualităţii este nu doar victimă
directă dar acţionează în numele unei întregi minorităţi. V. Dudgeon vs. Regatul Unit, Hotărârea din
22 octombrie 1981 (ECHR)(Seria A nr.45)
Omului). Plângerile individuale se trimit Curţii completate corespunzător formularului furnizat
de grefă care conţine date privind: numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa
petentului155; numele statului (statelor) parte împotriva căruia este îndreptată plângerea;
expunerea faptelor şi a drepturilor din convenţie a căror încălcare se pretinde; o expunere
privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate; o eventuală cerere de reparaţie echitabilă.
Cererea trebuie însoţită de copii ale tuturor documentelor necesare, în special ale deciziilor
pronunţate de instanţele naţionale (pentru a se putea aprecia epuizarea tuturor căilor de recurs
interne şi respectarea termenului de şase luni). Este necesar, de asemenea, să se menţioneze
dacă aceeaşi cerere este supusă şi altei instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare.
După sesizarea Curţii, preşedintele secţiei căreia îi este atribuită cauza desemnează un
judecător raportor care poate cere părţilor156 să prezinte, într-un anumit termen, informaţii cu
privire la fapte, documente şi alte elemente pertinente şi decide dacă îndreaptă petiţia către un
Comitet sau o Cameră (în funcţie de aceasta atribuţiile sale fiind diferite, conform art. 49 al.3
şi 4 din Regulamentul Curţii).
Examinarea admisibilităţii unei plângeri individuale se poate face de către un Comitet
sau o Cameră. În deliberările sale Comitetul, ţinând cont de concluziile judecătorului raportor
poate, în unanimitate, să declare o plângere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii
atunci când acest lucru nu mai necesită nici o altă examinare, printr-o decizie definitivă. Dacă
comitetul nu poate să se pronunţe în acest fel va trimite plângerea spre camera special
constituită. Judecătorii camerei au în vedere, de asemenea, concluzia judecătorului raportor
după care:
- pot declara plângerea inadmisibilă sau pot decide radierea ei de pe rol;
- pot cere părţilor informaţii suplimentare referitoare la fapte sau documente
pertinente;
- pot solicita statului pârât să formuleze observaţii scrise;
- pot invita părţile dă depună, în scris, observaţii suplimentare.
În fine, judecătorii camerei pot, fie din oficiu, fie la cererea părţilor să decidă obţinerea
unei audienţe (în prezenţa părţilor care se pronunţă asupra problemelor de fond ale cauzei
ridicate în urma anchetei). Decizia camerei trebuie motivată, indiferent dacă este luată în
unanimitatea sau cu majoritate şi se comunică petentului şi statului pârât.
În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a cererilor, din formularea textului art.35
reiese că şi pentru sesizarea Curţii cu cereri inter-state şi cu cereri individuale, va fi necesară
indeplinirea condiţiilor privind epuizarea căilor interne de recurs şi a încadrării în termenul de
şase luni de la data deciziei interne definitive.
Referitor la cererile individuale, acelaşi text distinge între posibilităţile:
1. de a nu fi reţinute cererile: anonime, identice cu cele examinate anterior de Curte, sau
supuse spre soluţionare unei instanţe internaţionale de anchetă sau reglementare, dacă nu conţin
fapte noi;
2. de a declara inadmisibile cererile: incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei sau
Protocoalelor, cele în mod vădit nefondate sau cele abuzive;
3. de a respinge cererile considerate inadmisibile în aplicarea acestui text.

155
Dacă petentul nu doreşte să-i fie dezvăluită identitatea trebuie să facă această precizare şi să o motiveze iar
Preşedintele Curţii poate, pentru cazuri excepţionale şi temeinic justificate, să aprobe anonimatul (art. 47 pct.3 din
Regulamentul Curţii).
156
Satul pârât este reprezentat la Curte de către un agent (guvernamental). Pentru Romînia a se vedea Hotărârea
Guvernului nr.440/1999 privind Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului (publictă
în Monitorul Oficial, Partea I, nr.280 din 18 iunie 1999), modifiactă prin Ordonanţa 947/1999.
 Respingerea unei plângeri ca inadmisibilă poate fi făcută în orice stadiu al procedurii în
faţa Curţii Europene (de către un Comitet – pentru plângeri individuale –, o Cameră sau Marea
Cameră). Chiar şi în condiţiile în care o plângere a fost iniţial declarată admisibilă ea poate fi
ulterior respinsă, fie de către aceeaşi structură care a declarat admisibilitatea, fie de către o alta,
care analizează cauza.
Un aspect inedit introdus de Protocolul nr.11 îl reprezintă posibilitatea formulării de
observaţii scrise de către statul de apartenenţă al reclamantului în orice cauză supusă analizei
unei camere sau a Marii camere, precum şi posibilitatea invitării la dezbateri, de către
preşedintele Curţii, a reprezentantului oricărui stat parte sau chiar a unei persoane interesate
(art.36). Acest sistem de invitaţii este denumit de Protocol „terţa intervenţie” şi reprezintă o
garanţie a bunei administrări a justiţiei.
Faza procedurală post-admitere constă, pe de o parte, în examinarea cauzei în
contradictoriu (şi eventual efectuarea unei anchete), iar pe de altă parte în încercarea de
soluţionare prin bună înţelegere, procedură care este confidenţială (art.38), spre deosebire de
audieri care sunt publice.
Soluţionarea amiabilă odată realizată înseamnă scoaterea cauzei de pe rol şi redactarea
unui raport în sensul celor constatate şi al soluţiei convenite.
Consiliul Miniştrilor nu mai este abilitat să decidă asupra existenţei sau inexistenţei
încălcării pretinse, acest rol revenind tot Curţii, care se pronunţă printr-o hotărâre definitivă, pe
care statele părţi implicate se obligă să o respecte. Supravegherea punerii în executare a
hotărârilor Curţii revine Comitetului Miniştrilor.
Încercarea de soluţionare amiabilă. Textul articolului 38 al Protocolului nr. 11 nu
impune examinarea în contradictoriu a cauzei separat de încercarea de rezolvare prin bună
înţelegere. Prin urmare, Curtea, odată ce a declarat o cerere admisibilă, procedează la
examinarea cauzei în contradictoriu (în prezenţa reprezentanţilor părţilor dispunând eventual şi
efectuarea unei anchete) şi, în acelaşi timp, se pune la dispoziţia părţilor în vederea soluţionării
amiabile a cauzei. Formularea textului sugerează o procedură de conciliere. Aşa cum este
cunoscut, concilierea internaţională este o modalitate specifică dreptului internaţional de
soluţionare a diferendelor dintre state. Convenţia europeană aduce un element de noutate prin
extinderea acestui tip de conciliere şi asupra plângerilor individuale. Desigur, soluţionarea
amiabilă presupune negocieri între părţile implicate într-un litigiu dar nu cu privire la drepturile
garantate de convenţie ci asupra reparaţiei datorate ca urmare a încălcării suferite.
Atât textul art.38 cât şi cel al art. 62 din Regulamentul Curţii prevăd că negocierile
purtate în vederea soluţionării amiabile sunt confidenţiale. Ele nu prejudiciază procedura
contencioasă şi nici un act realizat în timpul negocierilor nu poate fi învocat în cadrul acestei
proceduri.
Dacă soluţionarea amiabilă este realizată, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie
în care se face numai o scurtă prezentare a faptelor şi a soluţiei la care s-a ajuns. Înţelegerile
amiabile, în general, acordă o satisfacţie reclamantului prin acordarea unei sume ca reparaţie
pentru prejudiciul suferit, prin reducerea cuantumului unei pedepse privative de libertate sau
acordarea unui titlu de călătorie pentru străini. În alte situaţii, soluţionarea amiabilă poate privi
chiar luarea de către un stat a anumitor măsuri legislative care să împiedice perpetuarea
încălcărilor de acelaşi fel157.

Procedura post-admitere, după cum am remarcat, este diferită în funcţie de tipul

plângerilor. În cazul plângerilor inter-state preşedintele camerei fixează termenele pentru depu-

157
Fr. Sudre, Droit européen et international..., p.709.
nerea observaţiilor scrise cu privire la fondul cauzei şi pentru producerea unor probe
suplimentare. Dacă părţile convin astfel, Preşedintele poate decide că nu este necesară o fază a
procedurii scrise. De asemenea, dacă părţile convin, Preşedintele fixează un termen pentru
audieri.
În cazul plângerilor individuale, după declararea admisibilităţii, preşedintele camerei
invită părţile să depună alte elemente de probă şi observaţii scrise. Se poate fixa o audiere cu
privire la fond, la cererea unei părţi sau din oficiu, de către cameră, după cum, camera, poate
ajunge la concluzia că nu este necesară o asemenea fază.
Regulamentul Curţii, în capitolul VI (articolele 63-70) conţine referiri la organizarea
audierilor (legate de conducerea dezbaterilor, convocarea martorilor, jurământul sau declaraţia
solemnă a martorilor şi experţilor, posibilitatea recuzării unui martor sau expert, întrebările puse
în timpul dezbaterilor, refuzul de a depune mărturie sau mărturie mincinoasă).

Aplicabilitatea Convenţiei în raporturile dintre particulari. Doctrina germană a numit

această delicată problemă „Drittwirkung” adică aplicabilitatea orizontală a drepturilor din
convenţie, în raporturile dintre persoane fizice.
Chestiunea este controversată. După ce mult timp adversarii acestui tip de abordare
au susţinut aplicabilitatea convenţiei doar în raport cu statele, realitatea a demonstrat că această
viziune este reducţionistă şi chiar periculoasă. Nu pot fi ignorate încălcările drepturilor comise
de către particulari sau grupuri de particulari (grupări economice, sindicate, biserică, a cărei
putere rivalizează cu cea a statelor). Curtea a admis aplicabilitatea orizontală a convenţiei în
cazuri privind încălcarea dreptului la viaţa privată (X şi Y vs. Olanda158, Lopez Ostra vs.
Spania159, atingeri grave ale mediului produse de emanaţii unei staţii private de epurare), a
dreptului de asociere şi a libertăţii sindicale (Young, James, Webster160) sau a libertăţii de
exprimare (VgT Verein gegen Tierfabriken161 în care a fost invocată legea suedeză pentru a
refuza reclamantului accesul la antenă. Curtea a constatat o violare a libertăţii de exprimare).
Nu totdeauna un stat va fi vinovat de încălcarea unui drept de către un particular sau un
grup de particulari ci doar de faptul de a nu fi luat măsuri de garantare a respectării drepturilor
în raporturile dintre aceştia (Fuentes Bobo vs. Spania162). Răspunderea poate rezulta, de aseme-
nea, dintr-o legislaţie ce favorizează violarea unui drept de către un particular (exemplul cazului
precedent, VgT VS. Suedia)163.

1.2.3. Hotărârile Curţii asigură o interpretare uniformă a Convenţiei Europene şi

crearea unor standarde minime pentru statele membre. Interpretarea uniformă se referă şi la
drepturile economice, sociale şi culturale (după cum s-a reţinut în cazul Airey vs. Irlanda164)
atunci când acestea sunt în strânsă legătură cu cele garantate de convenţie. Mai mult, Curtea

158
X and Y vs. Olanda, Judgment of 26 March 1985, Series A, nr.91

159
ECHR, Lopez Ostra v. Spain, Application no. 16798/90), Judgement 1994.
160
ECHR, Young, James And Webster v The United Kingdom [1982] ECHR 9, 7806/77, 7601/76
161
ECHR, Case Of Vgt Verein Gegen Tierfabriken v. Switzerland, Application no. 24699/94, J.2001
162
ECHR, Fuentes Bobo v. Spain, Appl. 39293/98
Decision 1.6.1999
163
R. Ergec, Protection Européenne et internationale de droits de l’homme, 2e éd. Bruylant, 2006, p.123 şi urm.
164
V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 4-a în limba română, p. 148 şi urm. În hotărârea Curţii se arată că
inacţiunea statului poate fi sancţionată de către Curte cu impunerea unor obligaţii pozitive dar poate lăsa statului
alegerea mijlocului utilizat.
poate obliga statele să adopte „măsuri pozitive” de ordin economic şi social, să asigure un
sistem de asistenţă judiciară gratuită (ca în cazul Artico vs. Italia165), sisteme de traducere pentru
străini (cum s-a pronunţat în cazul Oztűrk vs. Germania166) sau să le ceară să asigure unui copil
adoptat o viaţă normală de familie (ca în cazul Marckx vs. Belgia167). Tot în vederea interpretării
uniforme jurisprudenţa consideră unele noţiuni conţinute de Convenţie ca fiind „detaşate” de
conotaţia lor naţională şi care, ca urmare trebuiesc abordate în sens european. Ele sunt numite
„concepte autonome”. Asemenea concepte sunt „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil” şi cel
de „acuzaţie în materie penală”. Primul poate include şi procedurile privind prestaţiile sociale
şi planurile de urbanism, autorizaţii administrative de exploatare şi instalare etc. iar cel de-al
doilea poate acoperi şi contravenţiile administrative sau procedurile privind dreptul
concurenţei168.
Trebuie să amintim, de asemenea, că sistemul de protecţie creat în cadrul Consiliului
Europei îmbină elementele sistemului continental (care are ca sursă principală legea scrisă) cu
elemente ale sistemului anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar). Prin urmare, domeniul
drepturilor omului este unul de intersecţie, aducând elemente de noutate în statele făcând parte
din sistemul romano-germanic169.
După cum se observă, Convenţia prin natura sa stabileşte o ordine juridică coerentă şi
tematic definită. În scopul aplicării, regulile convenţiei au prioritate asupra ordinii juridice
legale naţionale ceea ce face să apari evident elementul de supranaţionalitate al convenţiei.
Această abordare reflectă relaţia eclectică cu ordinea juridică comunitară. Desigur, nu putem
nega diferenţele dintre ele: ordinea Convenţiei europene privind drepturile omului nu este
autonomă, spre deosebire de ordinea UE. Ea este pur si simplu coerenta dar în acelaşi timp este
legată de ordinea naţională. Elementul de supranaţionalitate este conferit de superioritatea
regulilor sale asupra celor naţionale, garantată prin deciziile Curţii. În acest sens pare să nu fie
nici o excepţie, nici măcar în privinţa regulilor de nivel constituţional. Aceasta rezultă din
obligaţia statelor de a respecta deciziile Curţii, obligaţie ce există independent de validitatea
regulilor naţionale. Statele au obligaţia de a respecta ordinea convenţiei chiar dacă regula
naţională este de rang înalt, sens în care ordinea convenţiei este similară celei a Uniunii
Europene. Desigur, statele trebuie să aleagă căile adecvate pentru a îndeplini obligaţiile, adică
trebuie să găsească soluţii legislative şi alte practici fără a fi nevoite să-şi amendeze
constituţiile. Ca atare, protecţia naţională şi cea conferită de convenţie se dezvoltă dialectic, în
cadrul unui dialog creativ care rafinează şi îmbogăţeşte drepturile omului şi le adaptează la
evoluţia societăţii europene170.
Hotărârile Curţii pot fi de condamnare a statului pârât sau de achitare a acestuia, după
cum se ajunge la concluzia existenţei sau inexistenţei unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei
şi a Protocoalelor. În cazul reţinerii unei încălcări din partea statului pârât acesta poate fi obligat

165
Se reţine încălcarea art.6 pct. 3 din Convenţie pentru că autorităţile italiene nu au asigurat asistenţa judiciară
corespunzătoare în materie penală. V. Berger, op. cit., p. 325.
166
Ibidem., p. 345.
167
Hotărârea din iunie 1979. V. Berger, op. cit., p. 381 şi urm.
168
Pentru detalii F. Sudre, Le recours aux „notions autonomes”, L'interpretation de la Convention européenne
des droits de l'homme, Bruylant, 1998, p. 93.
169
În dreptul românesc, dispoziţiile Convenţiei Europene şi ale Protocoalelor nu pot fi interpretate decât în lumina
jurisprudenţei Curţii. Aceasta este direct aplicabilă şi are forţă constituţională şi supralegislativă. In plus, întreaga
jurisprudenţă europeană trebuie cunoscută (şi nu doar cea formată de cazurile judecate împotriva României sau
cea ulterioară ratificării Convenţiei de către statul nostru).
170
G. Papadimitriou, „The Interplay of the national, the international and the European Union’s protection of
Human Rights in Europe”, în A. Yotopoulos-Marangopoulos, L’Etat actuel des droits de l’homme dans le monde.
Défis et perspectives. Edition A.Pedone, Paris, 2006, pp. 58-63.
şi la o reparaţie echitabilă (art. 41 din Protocolul nr. 11 şi art. 75 din Regulamentul Curţii) atunci
când dreptul intern nu permite decât înlăturarea incompletă a consecinţelor violării săvârşite
asupra părţii vătămate. Statele pot avea în vedere plata a unor indemnizaţii, anularea unor acte
administrative, reducerea pedepselor, revizuirea unor decizii judiciare171.
Orice hotărâre trebuie să cuprindă: numele preşedintelui şi al judecătorilor ce au compus
Camera, numele grefierului (şi a adjunctului său), data adoptării şi a pronunţării, numele părţi-
lor, ale agenţilor, consultanţilor şi consilierilor părţilor, expunerea procedurii, prezentarea
faptelor, un rezumat al concluziilor părţilor, motivele în drept, dispozitivul, decizia privind
cheltuielile de judecată, indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea
(judecătorul care a făcut opinie separată, concordantă sau dizidentă, sau o declaraţie de
dezacord poate ataşa deciziei finale textul acesteia). Hotărârile sunt redactate fie în limba
engleză fie în franceză (sau în ambele limbi) şi sunt accesibile publicului.
Căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate sunt prevăzute atât în Convenţie cît şi în
Regulamentul Curţii. Convenţia prevede posibilitatea retrimiterii, în cazuri excepţionale, legate
de aspecte grave privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor. Retrimiterea
funcţionează numai în cazul hotărârilor pronunţate de o Cameră care trebuie reexaminate de
către Marea Cameră. Cererea de retimitere poate fi formulată atât pentru plângerile individuale
cât şi pentru cele interstatale, titularii săi fiind numai reclamantul şi pârâtul, adică actorii
principali implicaţi în procedura din faţa Curţii. Termenul de exercitarea al acestei căi de atac
este de trei luni de la data pronunţării hotărârii Camerei.
Soluţionarea cererii de retrimitere parcurge două faze: prima, se desfăşoară în faţa
Colegiului Marii Camere, care decide asupra acceptării sale şi cea de-a doua este la Marea
Cameră care decide asupra fondului cauzei şi emite o hotărâre motivată în acest sens.
Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac sub forma cererilor de: interpretare,
revizuire şi de rectificare a erorilor.
Cererea în interpretare poate fi formulată de oricare dintre părţi în termen de un an de
la data pronunţării. Cererea se depune la Grefă şi trebuie să conţină toate elementele din hotărâre
care sunt supuse interpretării. Camera sau Marea Cameră pot decide, într-o primă etapă, din
oficiu, că nu este necesară examinarea. Dacă acest lucru nu se întâmplă, cererea este comunicată
celorlalte părţi interesate care pot formula observaţii scrise. Preşedintele poate fixa un termen
pentru audieri. În final se pronunţă o hotărâre referitoare la interpretare.
Cererea în revizuire este deschisă cazurilor în care se descoperă un fapt, necunoscut la
data pronunţării hotărârii, care prin natura sa ar fi putut influenţa rezultatul cauzei. Termenul
de exercitare a căii de atac este de şase luni şi curge de la data când partea care îl invocă a luat
la cunoştinţă faptul respectiv. Cererea se soluţionează printr-o hotărâre.
Cererea în rectificarea erorilor poate fi formulată pentru toate greşelile de scriere, de
calcul etc., care se pot strecura în conţinutul unei decizii sau hotărâri. Aceste cereri pot fi
introduse în termen de o lună de la data pronunţării deciziei sau hotărârii respective.

171
Uneori alegerea statelor este limitată, cum a fost în cazul Vermeire vs. Belgia, din 1991, în care statul este
acuzat de aplicarea unei legislaţii interne incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei, pe care trebuie să o schimbe.
„Libertatea alegerii recunoscută statului în ce priveşte mijloacele de achitare a obligaţiilor nu i-ar permite să
suspende aplicarea Convenţiei aşteptând terminarea reformei în măsură să constrângă Curtea Europeană să
respingă în 1991, pentru o succesiune descgisă în 1980, reclamaţii identice celor pe care le-a acceptat în 1979”. A
se vedea V. Berger, op. cit., p. 386.
 După pronunţare hotărârile definitive172 sunt trimise Comitetului Miniştrilor care este
însărcinat cu supravegherea executării173.
Atunci când prin hotărâre s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor Convenţiei (şi ale
Protocoalelor) şi o eventuală reparaţie echitabilă acordată părţii vătămate, Comitetul Miniştrilor
invită statul vizat să-l ţină la curent în legătură cu măsurile pe care le ia pentru a se conforma
hotărârii. Statul vizat poate beneficia de un termen de şase luni (sau mai multe asemenea) până
la executarea hotărârii. Sarcina Comitetului încetează abia după îndeplinirea de către statul
parte a obligaţiilor, sens în care emite o rezoluţie. Mai mult, practica recentă a Comitetului
Miniştrilor este şi în sensul supravegherii evoluţiei legislative în statul condamnat de Curte
(ceea ce nu poate fi decât benefic, având rol de prevenire a producerii altor încălcări de aceiaşi
natură).
În cazul în care un stat refuză să execute o hotărâre a Curţii, Comitetul Miniştrilor nu
are la dispoziţie alte sancţiuni decât cele stabilite prin Statutul Consiliului Europei (refuzul în
sine poate constitui o încălcare a drepturilor omului): decizia privind încetarea calităţii de
membru al Consiliului Europei a statului vinovat, suspendarea dreptului de reprezentare în
cadrul organizaţiei, invitarea respectivului stat să se retragă din organizaţie.
Competenţa consultativă a Curţii constă în posibilitatea de a formula avize consultative
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor. Curtea poate
acţiona în acest sens la cererea Comitetului Miniştrilor (art. 47, 48, 49 din Convenţie şi Cap.IX
din Regulamentul Curţii). Cererea se depune la grefă după care se distribuie câte un exemplar
fiecărui membru al Curţii şi preşedintele fixează termenele până la care se vor depune (tot la
grefă) observaţiile scrise şi alte documente. Ulterior acestei faze, Preşedintele Curţii poate fixa
audieri, dacă consideră că este necesar.
Un aviz consultativ este emis cu majoritate de voturi de către Marea Cameră (cu
menţionarea numărului judecătorilor care au constituit majoritatea şi cu posibilitatea anexării
oricărei opinii separate, concordante sau disidente).
În final, avizul este semnat de Preşedintele Curţii şi de grefier, citit în şedinţă publică,
în una din limbile oficiale, de către un judecător sau de Preşedintele Curţii şi depus în arhivele
Curţii. Copii certificate se comunică Comitetului Miniştrilor, părţilor contractante şi Secretarului
general al Consiliului Europei.

1.3. Modificarea mecanismului european

prin Protocolul nr.14 la Convenţia Europeană

Adoptat la 13 mai 2004 (în vigoaredin iunie 2010), Protocolul nr.14 aduce câteva noutăţi
care vizează în principal simplificarea activităţii şi reducerea duratei proceselor în faţa Curţii.
Creşterea impresionantă a numărului de plângeri adresate Curţii (datorată atât creşterii
credibilităţii sistemului european cât şi ratificării Convenţiei de către noi state174) au impus
regândirea unor aspecte privind funcţionarea şi structura sistemului. Astfel:
- judecătorul unic care va avea posibilitatea de a respinge plângerile nefondate;

172
Sunt definitive: hotărârile Marii Camere şi hotărârile unei Camere atunci când, potrivit textului Convenţiei:
părţile declară că nu cer retrimiterea cauzei la Marea Cameră; când în termen de trei luni de la pronunţare nici une
dintre părţi nu cere retrimiterea; cănd cererea de retrimitere nu este acceptatăde colegiul Marii Camere şi când
cererea de retimitere este respinsă de Marea Cameră.
173
A se vedea Corneliu Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2000, pp. 229-232.
174
Dacă Comisia şi Curtea pronunţaseră în cei 44 de ani de funcţionare a vechiului sistem aproximativ 38.389 de
decizii şi hotărâri, Curtea unică s-a pronunţat în 61.633 cazuri după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11. Cele
13 state părţi care au ratificat Convenţia în ultimii ani au făcut ca în anul 2004 protecţia Convenţiei Europene să
se extindă asupra a peste 800 milioane persoane (http://conventions.coe.int).
 - un criteriu nou privind admisibilitatea (situaţia în care se dovedeşte că petentul nu a
suferit un dezavantaj major);
- posibilitatea de a se pronunţa asupra cazurilor repetitive.
Judecătorul unic conform art.6 din Protocol poate funcţiona pe lângă comitetele
formate din trei judecători, camerele de şapte şi Marea cameră compusă din 17 judecători.
La cererea curţii plenare Comitetul Miniştrilor poate decide, cu unanimitate, ca o
Cameră să aibă, pentru o perioadă fixă de timp, numai cinci judecători.
Judecătorul unic nu poate examina o plângere împotriva statului parte care l-a ales.
Competenţa judecătorului unic este (potrivit art.7) aceea de a declara inadmisibilă
sau de a scoate de pe rolul Curţii o plângere formulată în temeiul art.34, atunci când acest lucru
este posibil fără o altă examinare. Decizia de inadmisibilitate este definitivă. Dacă judecătorul
unic nu se poate pronunţa în sensul de mai sus el va adresa cauza unui comitet sau unei camere
pentru examinare.
Comitetele au competenţa de a decide cu privire la o cerere introdusă în baza art.34. Ele
pot, prin vot unanim:
- să declare cererea inadmisibilă sau să scoată de pe rol, când o asemenea decizie se
poate lua fără o altă examinare;
- să declare cererea inadmisibilă şi să pronunţe o hotărâre asupra fondului, dacă este
vorba despre o problemă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale
care este deja tranşată în jurisprudenţa Curţii. Deciziile şi hotărârile pronunţate astfel trebuie să
fie definitive.
O altă modificare este cea privind declararea inadmisibilităţii unei plângeri individuale
(art.12 din Protocol). O asemenea plângere, introdusă în temeiul art.34 poate fi declarată
inadmisibilă când:
- plângerea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei şi ale Protocoalelor sale, în
mod vădit nefondată sau constituie un abuz al dreptului individual de petiţionare;
- petentul nu a suferit un dezavantaj semnificativ, exceptând cazurile când respectul
pentru drepturile omului aşa cum este definit de Convenţie şi protocoale necesită o examinare
a fondului cauzei şi demonstrează că nici un caz nu poate fi respins pe acest motiv.
În orice fază a procedurii Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor în încercarea de
soluţionare amiabilă a cazului, pe baza respectului drepturilor omului aşa cum sunt definite de
convenţie şi protocoalele sale. Dacă soluţionarea amiabilă este realizată, Curtea poate scoate
cauza de pe rol pronunţând o decizie limitată la descrierea pe scurt a faptelor şi la soluţia găsită.
Decizia va fi trimisă Comitetului Miniştrilor care va supraveghea executarea (art.15). Comitetul
poate decide cu 2-3 din numărul membrilor săi iniţierea unei proceduri în faţa Marii Camere
împotriva unui stat parte care refuză să execute hotărârea Curţii.
Uniunea Europeană poate adera la Convenţia Europeană (art.17 al Protocolului 14).
Protocolul nr.14 urmează să intre în vigoare în prima zi a lunii ce urmează după expirarea
perioadei de trei luni de la data când statele-părţi la Convenţie şi-au exprimat consimţământul de a
fi legate de acest protocol, conform dispoziţiilor art.18.