2. NOŢIUNEA DE UTIL ŞI ETICA UTILULUI.

Utilul reprezintă o valoare pozitivă la baza căreia stau interesele, adică relaţiile
profesionalului cu diferite obiecte, a căror asimilare îi permite să-şi păstreze şi ridice
statutul lui social, economic, politic, profesional şi cultural. Ca un principiu al vieţii, utilul
poate fi exprimat în regula: „Pornind de la interesul personal, trage folos din toate”.

Deoarece interesele sânt exprimate în scopuri pe care omul le urmăreşte în activitatea sa, în
acest caz, util este socotit ceea ce contribuie la atingerea scopului şi în special mijloacele
prin intermediul cărora se atinge scopul. Folosul ce derivă dintr-o acţiune este un îndemn
natural al activităţii noastre. Înainte să începem o acţiune, ne gândim până la ce punct ar fi
aceasta favorabilă dezvoltării noastre, care sânt foloasele pe care le-am trage din ea pentru
a ne procura mijloacele necesare pentru satisfacerea necesităţilor cerute de natura noastră.

Utilul caracterizează mijloacele oportune pentru atingerea scopului respectiv. În afară de

util, gândirea utilitaristă conţine şi alte noţiuni valorice: „succes”, care presupune obţinerea
rezultatelor care sânt aproape de scopul programat, şi „eficienţă”, care presupune obţinerea
rezultatelor cu cheltuieli minime.

În felul acesta este recunoscut ca util ceea ce:

a) corespunde unor interese;

b) asigură realizarea scopurilor preconizate;

c) oferă posibilitatea de a atinge rezultate ce sânt aproape de scopurile propuse;

d) este obţinut cu eforturi minime.

Ca şi alte valori ale conştiinţei practice (succesul, eficienţa, raţionalitatea, superioritatea

etc.), utilul reprezintă o valoare relativă, spre deosebire de valorile supreme (bine,
frumos, adevăr, perfecţiune etc.).

Noţiunile şi regulile conştiinţei util orientate ca şi cele hedoniste sânt din punct de vedere
moral neutre. Ele se manifestă atât prin lăcomie, consumism, achiziţionare, carierism, cât şi
prin antreprenoriat, în general prin spirit întreprinzător. Însă, din punct de vedere etic, atât
în primul, cât şi în al doilea caz se păstrează o distincţie esenţială între morală ca atare şi
relaţiile de utilitate. Morala apare şi funcţionează în societate ca un sistem de valori ce are
menirea de a compensa separarea şi înstrăinarea indivizilor condiţionate de societate.

Utilul şi noţiunile sale înrudite reflectă valorile şi normele care sânt adecvate anume
relaţiilor dintre indivizi răzleţi, înstrăinaţi ce se exploatează unii pe alţii. Pragmatismul,
tendinţa spre util, succes, eficienţă presupune atitudinea profesionalului faţă de realitate,
luarea în consideraţie a circumstanţelor în vigoare, a existenţei reale a lucrurilor.

Pragmaticul poate fi în concepţia sa despre lume cinic, sceptic sau romantic, dar în
activitatea sa practică este realist, el îşi pune în faţă scopuri ce pot fi materializate, se
străduie să folosească mijloace optime, succesul lui se bazează pe experienţă şi calcul. El ia
în consideraţie condiţiile şi încearcă, pe cât îi stă în puteri, să dirijeze situaţia şi
programează rezultatele eforturilor sale.

Altfel spus, omul care propovăduieşte principiul utilului se manifestă în sfera realului, în
sfera sarcinilor curente şi a deciziilor conjuncturiste, el nu are nevoie de ideal şi de baze
valorice care nu fac parte din acţiunile sale. De aceea, oricare ar fi rezultatele eforturilor
pragmaticului, aspectul lor moral, din punct de vedere etic, nu inspiră încredere.

Din punctul de vedere al moralei muncii, în principiul utilităţii predomină spiritul

cupidităţii şi al exploatării. Iar pentru un om de creaţie, obţinerea succesului şi spiritul de
întreprinzător are drept consecinţă lipsa de spiritualitate.

Toate aceste argumente, orientate, în principiu, împotriva utilitarismului, în linii mari sânt
moraliste, deoarece în ele se întrevede opoziţia dintre utilitate şi principiul realităţii. În
cazul în care adoptarea principiului utilităţii în calitate de orientare valorică dominantă
poate duce la contradicţii etice, utilul este tratat ca bine în general sau ca bine moral. De
aici încep coliziunile morale în sensul direct al cuvântului.

Principiul utilităţii este criticat din perimetrul mai multor puncte de vedere social-morale –
patriarhale, aristocratice, religioase, revoluţionare etc. Indiferent de perspective din care se
face această critică, ea abordează o problemă socială şi etică: tendinţa spre utilitate este
egoistă, iar grija excesivă pentru succes duce la ignorarea obligaţiunilor, urmărirea
metodică a principiului utilităţii nu lasă loc omenescului şi cumsecădeniei, iar din punctul
de vedere al comunităţii, el alimentează forţele centrifuge. Utilitatea ca valoare corespunde
intereselor oamenilor, însă acceptarea utilităţii în calitate de criteriu absolut al acţiunilor
provoacă conflictul de interese.

Cea mai tipică expresie util orientată a activităţii este antreprenoriatul ca activitate
îndreptată spre atingerea profitului prin intermediul producerii mărfurilor şi prestării de
servicii, care, în primul rând, sânt necesare societăţii, adică consumatorilor şi, în al doilea
rând, sânt în stare să concureze cu mărfuri şi servicii analogice propuse de alţi producători.
Orientarea spre utilitate în cazul dat este tratată ca lăcomie, iar utilitatea este recunoscută şi
apreciată numai ca utilitate comună, ca bine comun.
Ideologia binelui comun are o legătură nemijlocită cu principiul utilului. Pe de o parte, în
condiţiile reale, când interesul particular şi de grup este predominant şi nu are anumite
contraponderi, iar alte interese posibile sânt reprimate ca fiind limitate, antistatale sau
antipopulare, atunci criteriul utilităţii ca mijloc de evaluare a mijloacelor pentru atingerea
scopurilor propuse se pierde. Nu întâmplător, categoria utilităţii dispare din ideologiile şi
teoriile sociale în societăţile în care economia se bazează pe principii centralizate şi
planificate.

Din cele relatate nu reiese că interesul comun este numai o superstiţie, o iluzie, un
subterfugiu al gândirii moralizatoare a unui grup, care consideră cu aroganţă că puritatea
moravurilor, bunăstarea morală a societăţii poate fi obţinută cu preţul unor limitări şi cu
reprimarea intereselor private şi individuale.

Doctrina respectivă are o bază economică: o dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani şi a

formelor de diviziune a muncii care le sânt proprii, orice activitate privată, orientată spre
producerea unor mărfuri şi prestarea unor servicii competitive, este utilă societăţii.

În ideile despre util, în noţiunile şi valorile conştiinţei pragmatic se generalizează cerinţele

cu care se ciocneşte omul în activitatea sa practică. Pragmatismul reprezintă un astfel de tip
al conştiinţei care apare datorită dezvoltării economiei de piaţă şi antreprenorialului în
sensul larg al cuvântului. De aceea vom cerceta principiul utilităţii în lumina
caracteristicilor sociale de bază ale antreprenorialului.

Din punct de vedere social-etic, antreprenoriatul reprezintă o activitate prin intermediul

căreia sânt transformate relaţiile sociale şi, în acest sens, el este o varietate a activităţii
social-organizatorice şi social-creatoare. Dacă e să analizăm antreprenoriatul în lumina
valorilor utilităţii, succesului, eficienţei, atunci devine clar că în el se întâlnesc unele
calităţi şi orientări valorice ale profesionalului şi sânt blocate altele. Antreprenoriatul, mai
ales cel din domeniul industriei, formează un tip de om energic care gândeşte independent
şi are un spirit dezvoltat al propriei demnităţi. O altă problemă este felul în care aceste
calităţi se manifestă în viaţa reală, în moravurile sociale. Or, sfera materializării lor este cea
a concurenţei, determinată de concurenţa nu numai a diferitelor mărfuri şi servicii, ci şi de
ciocnirea diferitelor caractere, interese, ambiţii.

După cum denotă experienţa social-morală, tendinţa spre succes, când acesta este înţeles ca
valoare determinantă, presupune de multe ori că el este perceput ca o creştere a capitalului,
care se face cu orice preţ, pe contul partenerului, consumatorului, exploatării excesive a
resurselor umane şi naturale.
Antrenarea în relaţiile de piaţă cere luarea în consideraţie a intereselor şi drepturilor altor
oameni. Principiul odios pentru unii „Tu îmi dai mie, eu îţi dau ţie” constituie şi
controlează relaţiile de utilitate reciproce. Sensul lor constă în aceea că omul, tinzând spre
satisfacerea interesului său privat, întră în relaţii cu un alt om, prin intermediul căruia el îşi
realizează propriul interes. Într-adevăr, în linii mari, folosirea reciprocă îi dezumanizează
pe participanţii la acest proces. Concomitent, ea reprezintă o superioritate unică de a fi
imparţial, de a ignora calităţile partenerului care nu se referă la condiţiile
antreprenorialului.

În plan social-filosofic, principiul utilităţii stă la baza societăţii civice, a sistemului şi

mecanismelor politico-juridice, sociale şi economice, a concepţiilor şi normativelor
respective ce garantează autonomia indivizilor, egalitatea lor în faţa legii, protecţia averii
lor, a drepturilor juridice, posibilitatea pentru fiecare, în măsura pregătirii sale, de a realiza
interesul propriu.

Totuşi compromisul dintre virtute şi principiul utilităţii este imposibil, înainte de toate în
cazul rezolvării contradicţiilor reale ce apar în societate şi între oameni. Însă ca şi în cazul
desfătării, în etică se critică nu principiul utilităţii, ci pragmatismul.

Fiind corectat din punctul de vedere al principiului plăcerii (desfătării), al perfecţiunii şi

principiului iubirii, el îşi păstrează eficienţa în limitele moralei universale.