Comunicarea poetică

Stau pe gânduri adâncit   Vierme, tigru, elefant,

și mă-ntreb mereu, mereu,
ce-i bărbatul, ce-i femeia,
ce ești tu și ce sunt eu?
 
Mă duc cu mintea, hăt,
departe
în epoca primitivă
să găsesc o dezlegare:
omul, de unde derivă?
 
Unii zic: strămoșii noștri
au fost Eva și Adam;
așa spune orice preot,
fie creștin, fie haham.
 
Alții arată, dovedesc
că a mea și a ta măicuță
au avut ca străbunică
o sălbatecă maimuță.
 
Că moșul tău și moșul meu,
pe vremuri ei au fost gorile;
păi tot așa de bine frate
puteau să fie și cămile.
Să fi fost urangutan,
sau poate chiar un
cimpanzeu?
Câteodată parcă cred,
câteodată-mi vine greu...
 
Cum, orice om în lumea
asta,
fie rege, fie prinț,
să se tragă din maimuțe,
să fi avut așa părinți?
 
Ei, de gândești puțin adânc,
se vede și se-nțelege
că nu-i decât un maimuțoi
acela care-și zice rege.
 
Gândiți și voi cum gândesc
eu
și veți vedea cu multă jale,
veți vedea cu toții clar
că nu sunt oameni, ci
animale.
Animale peste tot...
omul negru, omul alb,
omul prost sau cel savant.
 
Că stă-n bordei sau stă-n
palate,
e sărac, are parale...
Ăsta-i crudul adevăr:
se trag toți din animale.
 
Ați văzut de multe ori,
oameni parcă sunt măgari,
cap urât și tras în jos
de urechile lor mari...
 
Merg pe drum așa tâmpiți,
n-au în minte niciun gând;
când te simți și slab și
moale,
cu copitele pe rând
te lovesc direct în frunte,
și se-ntâmplă foarte rar
omul bun să nu primească
o copită de măgar.

„Originea omului” de Ștefan Piersic este poezia mea preferată pe care am recitat-o cu
foarte multe ocazii. În momentul în care o recit reușesc să mă descarc, mai ales când sunt pe o
scenă și am emoții. Închid ochii pentru câteva secunde și încep să-mi povestesc nemulțumirea
față de oameni.
De foarte multe ori mă ajută și prezența scenică, plimbându-mă în timp ce recit poezia.
Ea redă o stare de mâhnire față de „originea omului” și anume că mulți dintre oameni sunt
mai mult „animale”. Poezia este cu siguranță un strigăt către omenie, cel puțin așa am văzut
eu când încercam să o înțeleg.
Este momentul de reflecție pe care toți trebuie să îl avem la un moment dat. Când
suntem trădați, când nu suntem apreciați, și cel mai important, când nu avem pe cineva
aproape.
Ștefan Piersic, prin Florin Piersic care recită această poezie într-un platou de
televiziune, a reușit să pună la un loc toată frustrarea pe care oamenii au strâns-o timp de
multe secole.
 Student: Tofan Ilie-Cristian
Comunicare și Relații Publice, anul 3, grupa 1
Comunicare prin artă