"Ea nu era de aici……

    N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu

măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu
şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi
lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil. „Cine eşti ? De unde vii ?”, iată întrebarea care
îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda
cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să
respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur
este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie
ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment
analog aceluia pe care îl încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală!       
Din prima clipă când am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică,
de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau
a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de etaz, neînstare să se mai reîntoarcă
vreodată printre evidenţe!    Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia,
părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure
sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede şi să rostească, de
vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea  – de univers ? Nu aducea ea
aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov ? Cu
cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile
timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi
farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă
epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile
Brönte….    Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e
osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. În viaţă fiind, părea atât de
puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o revezi niciodată.
Un adio nespus era  însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe
pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu
nevăzutul.

[FRAGMENT]

©Emil Cioran

vezi mai multe texte de: Emil Cioran