Joseph Conrad

VICTORIE
O POVESTE INSULARĂ

Traducere de Andrei Ion Deleanu

Traducere nota de Ştefan Mălaimare

Editura Univers
1972

0
 Nota autorului

Scriind această Notă pentru „Victorie”, primul lucru de

care sunt conştient este apropierea efectivă a cărţii, de
mine personal, de sentimentul dispărut în care a fost
scrisă, şi de sentimentele amestecate trezite de recenziile pe
care le-a avut cartea când a fost publicată prima dată,
exact la un an de la începerea războiului. Cartea a fost
terminată în 1914 cu mult înainte ca uciderea unui
arhiduce austriac să dea primul semnal de alarmă pentru o
lume deja plină de îndoieli şi de temeri.
Nota autorului, contemporană şi foarte scurtă, care
apare şi în prezenta ediţie, este mărturie suficientă
1
sentimentelor cu care am încuviinţat să se publice cartea.
Faptul că a fost publicată în Statele Unite la începutul
anului a făcut dificilă de amânat publicarea în Anglia.
Cartea a apărut în a treisprezecea lună a războiului, iar
conştiinţa îmi era chinuită de nepotrivirea aruncării acestei
drame imaginare în zbuciumul realităţii, suficient de tragic
pentru orice conştiinţă, chiar mai crud decât tragic şi mai
mişcător decât crud. Îmi părea un gest încrezut să mă
aştept ca alţii să aibă răgaz pentru paginile acestea într-o
comunitate care în confruntarea zgomotoasă a armelor
puternice şi în zarva cuvintelor curajoase exprimând
adevărul de o credinţă de nedominat nu avea cum să nu
simtă sabia ascuţită deasupra capului.
Omul istoriei, neschimbător, este perfect adaptabil atât
prin puterea rezistenţei sale cât şi prin capacitatea sa
pentru detaşare. S-ar părea că soarta sa este prea grozavă
pentru temerile sale şi prea misterioasă pentru înţelegerea
sa. De-ar suna dintr-odată trâmbiţa judecăţii de apoi într-o
zi de lucru, muzicianul, la pianul său, ar continua cu
Sonata lui Beethoven, iar cizmarul, la taraba sa, şi-ar
vedea de ale lui cu o încredere de neclintit în virtuţile pielii.
Toate cu multă bună-cuviinţă. Fiindcă cine suntem să ne
lăsăm deranjaţi de muzica răzbunătoare a îngerilor, prea
înaltă pentru urechile noastre şi prea groaznică pentru
terorile noastre? Astfel ni se întâmplă să fim de nicăieri
loviţi de trăsnetul mâniei. Cititorul va continua să citească
dacă îi face plăcere, iar criticul va continua să critice cu
acea facultate a detaşării născută probabil dintr-un
sentiment de micime infinită şi care, totuşi, este singura
facultate care pare să-l asemene pe om zeilor nemuritori.
Doar atunci când catastrofa este pe măsura obscurităţii
naturale a soartei noastre, chiar şi cel mai bun
reprezentant al rasei poate să-şi piardă detaşarea. Este de
la sine înţeles că la sosirea distinsului domn Jones, a
francului Ricardo şi a credinciosului Pedro, Heyst, omul
detaşării universale, îşi pierde stăpânirea mentală, acea
purtare delicată în faţa iremediabilului universal care
poartă numele de stoicism. Este totul o chestiune de
proporţie. Ar fi trebuit să existe un remediu pentru aşa
ceva. Şi totuşi, nu există. În spatele acestei mărunte
manifestări a primejdiilor vieţii, Heyst vede puterea
destinului orb. Pe lângă aceasta, Heyst, în detaşarea sa
delicată îşi pierduse obiceiul de a-şi impune autoritatea. Nu
mă refer la curajul de a se afirma, moral sau fizic, ci pur şi
simplu la maniera de a o face, la şiretlic, la iuţeala minţii şi
a mâinii care vin fără reflecţie şi poartă omul spre excelenţă
în viaţă, în artă, în crimă, în virtute şi, la drept vorbind,
chiar şi în dragoste. Gândirea este marele duşman al
perfecţiunii. Obiceiul reflecţiei profunde, trebuie spus, este
cel mai dăunător dintre toate obiceiurile deprinse de omul
civilizat.
Dar n-aş putea fi suspectat că râd de Axel Heyst—nici în
cea mai mică măsură. Mi-a plăcut întotdeauna de el. Pe
individul în carne şi oase care se află în spatele figurii
infinit mai familiare din carte mi-l amintesc, desigur, ca pe
un suedez misterios. Dacă a fost sau nu şi baron, nu sunt
sigur. El, unul, nu a revendicat niciodată aşa o distincţie.
Detaşarea sa era prea mare pentru a face orice revendicare,
măruntă sau substanţială, indiferent cât de creduli ar fi
fost alţii. Nu voi spune unde l-am întâlnit de teamă să nu le
dau cititorilor mei impresia greşită, fiindcă o nepotrivire
izbitoare între un om şi împrejurimile sale este de multe ori
o circumstanţă foarte amăgitoare. Am devenit buni prieteni
o perioadă şi nu aş vrea să-l expun suspiciunilor neplăcute
deşi, personal, sunt sigur că i-ar fi fost indiferente, aşa
cum îi erau indiferente toate celelalte neplăceri ale vieţii.
Nu era întregul Heyst, fireşte; este doar fundaţia fizică şi
morală, clădită în urma unei cunoştinţe de scurtă durată.
Durata scurtă cu siguranţă nu mi s-a datorat mie, fiindcă
mă fermecase deja cu caracterul plăcut al detaşării sale
care, în acest caz, nu pot să nu cred că fusese dusă la
extrem. A plecat din locuinţa sa fără să lase o urmă. M-am
3
întrebat unde a dispărut—dar acum ştiu. A dispărut din
orizontul meu pentru a se lăsa purtat într-o aventură de
neevitat, care îl aştepta în lumea aceasta pe care persista s-
o privească ca pe o umbră rea învârtindu-se în lumina
soarelui.
De multe ori, de-a lungul anilor, un sentiment exprimat,
sentimentul anume al unei vorbe auzite întâmplător, mi-au
adus aminte de el, astfel încât i-am atribuit multe cuvinte
auzite de pe buzele altora şi aparţinând unor alţi bărbaţi cu
dispoziţii mai puţin perfecte, mai puţin patetice.
Aceeaşi observaţie se va aplica, mutatis mutandis, şi
domnului Jones, care este construit pe o legătură mult mai
slabă. Domnul Jones (sau cum s-o fi numit) nu s-a
depărtat pe nevăzute de mine. Mi-a întors spatele şi a ieşit
din încăpere. Se întâmpla într-un mic hotel de pe insula Sf.
Thomas în India de Vest (în anul ’75) unde l-am găsit într-o
după-amiază toridă întins pe trei scaune, singur în bâzâitul
puternic al muştelor căruia imobilitatea sa şi aspectul
cadaveric îi dădeau o semnificaţie de groază. Invazia
noastră trebuie să-l fi nemulţumit, fiindcă s-a ridicat brusc
de pe scaune şi a plecat, lăsându-mi impresia stranie, de
neuitat, a picioarelor sale subţiri. Unul din bărbaţii care
erau cu mine a spus că individul era cel mai teribil cartofor
pe care-l întâlnise. Am zis: „Un escroc de profesie?” şi mi s-
a răspuns: „E o teroare; dar trebuie să spun că până la un
anumit punct, joacă cinstit…” Mă întreb care era acel
punct. Nu l-am mai văzut niciodată pentru că probabil s-a
dus direct la bordul unei bărci poştale care a plecat până
într-o oră spre alte porturi de escală în direcţia Aspinall.
Impertinenţa caracteristică a domnului Jones aparţine
altui bărbat, cu o fire foarte diferită. Nu voi spune nimic
despre originile mentalităţii sale, fiindcă nu doresc să fac
nicio recunoaştere dăunătoare.
S-a întâmplat ca în acelaşi an Ricardo—Ricardo cel fizic
— să fie, alături de mine, pasager la bordul unei goelete
extrem de mici şi extrem de murdare, într-o trecere de
patru zile între două locuri din Golful Mexic al căror nume
nu contează. Cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o
pe punte, la pupă, de fapt, la picioarele mele, sprijinindu-se
din când în când într-un cot să discute despre el, tot
vorbind, nu neapărat cu mine sau către mine (nici nu îşi
ridica privirea, ci îşi ţinea ochii aţintiţi pe punte) dar mai
mult ca şi cum ar fi comunicat pe un ton scăzut cu un
diavol familiar. Din când în când îmi mai arunca o privire
şi-şi învârtea straniu mustaţa ascuţită, mică. Avea ochii
verzi şi fiecare pisică pe care o văd, până în ziua de azi, îmi
aminteşte de conturul exact al feţei sale. Pentru ce
călătorea sau ce meserie avea pe lumea asta nu mi-a
destăinuit niciodată. Adevărul este că singurul pasager al
acelei goelete care ar fi putut vorbi deschis despre
activităţile şi scopurile sale era un călugăr dezagreabil şi
foarte vorbăreţ, stareţul unei mănăstiri, servit de un frate
mirean foarte tânăr, cu o înfăţişare deosebit de feroce. Mai
aveam cu noi, întins pe spate în întunecata şi teribila
cabină a acelei goelete, un bătrân gentleman spaniol,
proprietarul multor bagaje şi, cum m-a asigurat Ricardo,
foarte grav bolnav. Ricardo părea să fie ori un servitor, ori
un confident al acelui invalid bătrân şi distins, care la
începutul traversării a purtat o conversaţie lungă, în
şoaptă, cu stareţul, iar apoi n-a mai făcut decât să
mormăie de-abia perceptibil, să fumeze ţigări şi, din când
în când, să-l cheme pe Martin cu o voce plină de durere. Iar
apoi acela care a devenit Ricardo în carte se ducea jos în
gaura monstruoasă şi zgomotoasă, rămânea acolo,
misterios, iar mai târziu, când se întorcea pe punte cu un
chip pe care nu se putea citi nimic, de obicei relua, spre
edificarea mea, expunerea atitudinii sale morale faţă de
viaţă, ilustrată prin anumite mutre de o ferocitate aparte.
Încerca să mă sperie? Sau să mă incite? Sau să mă
uimească? Sau să-mi trezească admiraţia? N-a reuşit decât
să-mi trezească o distrată neîncredere. Pentru un ticălos,
era departe de a fi plictisitor. În rest, inocenţa mea era atât
5
de mare pe atunci, că nu am putut să-i iau în serios
filozofia. Avea tot timpul o ureche întoarsă spre cabină ca
un servitor devotat, dar eu m-am gândit că, într-un fel sau
altul, îi impusese legătura invalidului, pentru vreun scop
personal. Aşadar, cititorul nu va fi surprins să afle că într-o
dimineaţă proprietarul goeletei mi-a spus, fără vreun
sentiment deosebit, că murise „Bogătaşul”: murise în
timpul nopţii. Nu-mi amintesc să mă mai fi mişcat vreodată
atât de tare sfârşitul nefericit al unui străin desăvârşit. M-
am uitat la luminator şi l-am văzut pe devotatul Martin,
ocupat să lege între ele geamantane din piele de vacă ale
decedatului, ale cărui barbă albă şi nas coroiat erau
singurele părţi pe care le puteam distinge în adâncimile
întunecate ale unui pat groaznic, îngust.
Cum s-a aşternut calmul în cursul după-amiezii şi a
continuat să fie liniştit toată noaptea şi dimineaţa
dogoritoare, răposatul „Bogătaş” a trebuit să fie aruncat
peste bord la apus, deşi, de fapt, la orizont se întrevedea
coasta joasă, pestilenţială, acoperită de mangrove,
destinaţia noastră. Ireproşabilul Părinte Stareţ mi-a spus,
cu un aer de o imensă compătimire: „Sărmanul om a lăsat
în urmă o tânără fiică.” Cine trebuia să aibă grijă de ea, nu
ştiu, dar l-am văzut pe devotatul Martin ducând bagajele la
mal cu mare grijă chiar înainte să cobor şi eu de pe vas.
Probabil că i-aş mai fi urmărit obiceiurile acelui om de o
imensă sinceritate, dar aveam nişte treburi foarte urgente
de rezolvat, care în cele din urmă au fost întrerupte de un
cutremur aşa că nu am avut timp să-i acord şi lui Ricardo.
Cititorului nu trebuie să i se mai spună că nu l-am uitat,
însă.
Întâlnirea mea cu credinciosul Pedro a fost de mult mai
scurtă durată, iar observarea lui mult mai puţin
desăvârşită, dar cu mult mai neliniştită. S-a sfârşit cu o
inspiraţie de ultim moment de a mă feri din calea sa. S-a
întâmplat într-o baracă din vergi şi rogojină, la marginea
unei cărări. Intrând acolo doar pentru a cere o sticlă de
limonadă, nu am nici până azi cea mai mică idee ce din
aspectul sau acţiunile mele se poate să-i fi stârnit furia
teribilă. La mai puţin de două minute după ce l-am văzut
prima dată, mi-a fost limpede şi deşi am fost foarte
surprins, desigur, nu am stat să mă gândesc prea mult.
Am luat prima scurtătură— prin perete. Apariţia bestială şi
un anumit sclav negru enorm, întâlnit în Haiti la doar
câteva luni după, au cimentat concepţia mea despre furia
oarbă, turbată, iraţională, manifestată în animalul uman,
până la sfârşitul zilelor mele. Pe negru l-am visat mulţi ani
după. Pe Pedro niciodată. Impresia a fost mult mai puţin
aievea. Am scăpat de el prea rapid.
Mi se pare un lucru firesc ca aceştia trei, ascunşi într-un
colţ al memoriei mele, să iasă dintr-odată la lumina lumii—
atât de firesc încât nu ofer nicio scuză pentru existenţa lor.
Erau acolo, au trebuit să iasă la suprafaţă; iar aceasta este
o scuză suficientă pentru un scriitor de poveşti care s-a
apucat de meserie fără pregătire sau premeditare şi fără
vreo intenţie moralizatoare, poate doar cu aceea care se
regăseşte în toată structura acestei lumi a simţurilor.
Din moment ce această Notă priveşte în principal
legăturile personale şi originile persoanelor din poveste,
sunt obligat să vorbesc şi despre Lena, fiindcă dacă aş
omite-o ar fi o jignire; şi nimic nu este mai departe de
gândurile mele decât să o desconsider pe Lena. Dacă,
dintre toate personajele implicate în „misterul din
Samburan” am trăit cel mai mult cu Heyst (sau cu acela pe
care-l numesc Heyst), la aceea pe care o numesc Lena m-
am uitat cel mai mult şi cu o atenţie susţinută. Această
atenţie a originat dintr-o trândăvie pentru care am un
talent natural. Într-o seară am ajuns într-o cafenea, într-un
oraş nu din tropice, ci din sudul Franţei. Era plin de fum
de tutun, de murmurul vocilor, de zăngănitul pietrelor de
domino şi de sunetul unei muzici stridente. Orchestra era
mai mică decât cea care cânta la hotelul lui Schomberg,
avea aerul mai degrabă al unei adunări de familie decât al
7
unei formaţii stabile şi, trebuie să mărturisesc, părea mai
respectabilă decât întreprinderea muzicală Zangiacomo.
Era, de asemenea, mai puţin pretenţioasă, mai simplă şi
mai familiară, ca să spun aşa, atât de mult încât la interval
când muzicienii părăseau platforma, unul dintre ei mergea
printre mesele de marmură adunând donaţii de bănuţi şi
franci într-un recipient vechi de tinichea, care aducea, la
formă, cu o sosieră. Era o fată. Detaşarea faţă de sarcina
pe care o îndeplinea îmi pare acum să fi egalat sau chiar
depăşit răceala lui Heyst faţă de toată degradarea mentală
la care este expusă inteligenţa omului în drumul său prin
viaţă. Tăcută şi cu ochii mari, trecea de la masă la masă cu
aerul unui somnambul, lăsând să se audă doar zăngănitul
bănuţilor cu care atrăgea atenţia. A fost cu mult după ce s-
a încheiat capitolul pe mare al vieţii mele, dar este dificil să
renunţi în întregime la caracteristicile a jumătate de viaţă,
şi oarecum în maniera unui marinar la mal am aruncat
cinci franci în sosieră; moment în care fata pe jumătate
adormită şi-a întors capul pentru a se holba la mine şi a
spus „Merci, Monsieur” pe un ton care nu arăta
gratitudine, ci doar surpriză. Trebuie într-adevăr să fi fost
plictisit dacă am remarcat, pe un temei atât de mărunt, că
vocea era fermecătoare, iar când muzicanţii s-au întors la
locurile lor, mi-am schimbat uşor poziţia pentru a nu-mi fi
ascunsă anume acea interpretă de omul mic cu barbă care
dirija, şi care, de ce nu, ar fi putut să-i fie tată, dar a cărui
reală misiune în viaţă a fost să devină modelul lui
Zangiacomo din „Victorie”. Fiindcă privirea îmi era
nestingherită, fireşte că (fiind plictisit) am continuat să mă
uit la fată de-a lungul părţii a doua a programului. Forma
capului său negru înclinat peste vioară era fascinantă şi,
odihnindu-se între bucăţile acelui program interminabil,
era, în rochia ei albă şi cu mâinile cafenii odihnite în poală,
imaginea pură a inocenţei visătoare. Femeia matură,
irascibilă de la pian i-ar fi putut fi mamă, deşi nu exista
nici cea mai mică asemănare între cele două. Tot ce ştiu cu
siguranţă din legătura lor este ciupitura aceea sălbatică de
partea de sus a braţului. Asta am văzut cu siguranţă! Nu
încăpea îndoială. Eram prea plictisit ca să-mi imaginez aşa
o cruzime gratuită. Poate să fi fost în joacă, dar fata a sărit
deodată ca înţepată de viespe. Poate să fi fost în joacă. Dar
am văzut foarte clar cum „inocenţa visătoare” masa cu
blândeţe zona afectată de ciupitură în timp ce cobora în
rând cu ceilalţi muzicieni pe culoarul din mijloc între
mesele de marmură, în tumultul vocilor, zăngănitul
pietrelor de domino, prin atmosfera albastră a fumului de
tutun. Cred că oamenii aceia au plecat din oraş a doua zi.
Sau poate că doar migraseră în cealaltă cafenea mare, de
partea cealaltă a Place de la Comedie. Este foarte posibil.
Nu am traversat să aflu. Trândăvia mea perfectă îi conferise
fetei un farmec deosebit, şi nu-mi doream să îl distrug cu
vreun efort superfluu. Receptivitatea indolenţei mele a
făcut impresia atât de permanentă încât, atunci când a
venit momentul întâlnirii fetei cu Heyst, am simţit că se va
ridica în mod eroic la înălţimea oricărei sarcini a viitorului
riscant şi incert. Am fost atât de convins de acest lucru
încât am lăsat-o să meargă cu Heyst, nu voi spune fără
durere, dar cu siguranţă fără reţineri. Şi, dat fiind sfârşitul
ei triumfător, ce aş mai fi putut face pentru reabilitarea şi
fericirea fetei?
1920. J.C.

Traducere nota de Ştefan Mălaimare

PARTEA ÎNTÂIA
Capitolul I

Există, precum ştie orice copil de şcoală în epoca asta

ştiinţifică, o foarte strânsă relaţie chimică între cărbune şi
diamant. E motivul, socot, pentru care unii oameni, când
vorbesc despre cărbune, spun „diamantul negru”. Ambele
9
aceste articole reprezintă bogăţie; dar cărbunele este o
formă de avuţie mult mai puţin portabilă. Din acest punct
de vedere, cărbunele prezintă o deplorabilă lipsă de
concentrare. Ei, dac-ai putea vârî o mină de cărbune în
buzunarul de la vestă—dar nu poţi! În acela şi timp, însă,
cărbunele are ceva care te fascinează, este elementul
suprem al erei în care ne aflăm, cantonaţi ca nişte călători
dezorientaţi într-un hotel gălăgios, agitat. Şi bănuiesc că
aceste două consideraţii, cea practică şi cea mistică, îl
împiedicaseră pe Heyst— Axel Heyst— să plece.
Compania Tropical Coal Belt intrase în lichidare. Lumea
finanţelor este o lume misterioasă în care, oricât de
incredibil ar putea să-ţi pară fenomenul, evaporarea
precede lichidarea. Întâi se evaporează capitalul şi dupa
aceea intră societatea în lichidare. E o fizică foarte
nefirească, dar ei i se datora inerţia persistentă a lui Heyst,
de care noi, „cei de-afară”, râdeam între noi— fără răutate
însă. Un corp inert nu poate face rău nimănui, nu provoacă
ostilitate şi aproape că nu merita nici măcar să-l iei în râs.
Desigur, poate uneori să-ţi stea în drum; dar despre Axel
Heyst nu puteai spune aşa ceva. El sta atât de puţin în
drumul cuiva, de parc-ar fi fost căţărat pe cel mai înalt vârf
al Himalaiei şi, într-un fel, la fel de frapant. Oricine din
colţul acesta de lume ştia despre el că locuia pe mica lui
insulă. O insulă nu e decât un vârf de munte. Axel Heyst,
căţărat pe el, imobil, era înconjurat, în loc de
imponderabilul ocean furtunos şi transparent de aer
confundându-se cu infinitul, de o mare încropită şi deloc
adâncă, mlădiţă impasibilă a marilor ape care cuprind
continentele globului ăstuia. Cei mai frecvenţi vizitatori ai
săi erau umbrele, umbrele norilor, întrerupând monotonia
copleşitoare neînsufleţită a soarelui de la tropice. Vecinul
lui cel mai apropiat—vorbesc acum despre lucruri vădind
cât de cât oarecare însufleţire—era un vulcan indolent care
fumega uşor ziua-ntreagă, cu capul puţin deasupra
orizontului spre nord, şi în dreptul lui noaptea se vedea,
printre stelele luminoase, o lumină roşie estompată
cescând si scăzând spasmodic, ca un capăt gigantic de
ţigară de foi pufăind intermitent în beznă. Axel Heyst era
fumător şi el; şi când îşi făcea siesta pe verandă cu
trabucul lui, ultimul lucru înainte de a se duce la culcare
era sa facă şi el o lumină roşie de acelaşi fel, de aceeaşi
mărime ca şi cea de la atâtea mile depărtare.
Într-un sens vulcanul îi ţinea companie în întunericul
nopţii—care uneori era prea dens ca să crezi c-ai mai putea
respira în el. Rareori era vânt destul ca să ridice un fulg.
Aproape totdeauna, seara, Heyst ar fi putut să stea afară
cu o lumânare să citească vreuna dintre cărţile lăsate de
răposatul său tată. Nu erau nici puţine, nici proaste. Dar
n-o făcea niciodată. De frica ţânţarilor, foarte probabil. Şi
nici nu se-ntâmpla vreodată să-l ispitească tăcerea să
adreseze, la întâmplare, câteva vorbe luminii tovarăşe a
vulcanului. Nu era nebun. Tip ciudat — da, asta s-ar fi
putut spune, şi de fapt se şi spunea; dar veţi fi de acord că
între una şi alta e o deosebire imensă.
În nopţile cu lună plină în Samburan — „Insula
Rotundă” cum scria pe hărţi — tăcerea era uluitoare; şi în
potopul de lumină rece Heyst putea să vadă lucrurile din
imediata lui apropiere, care arătau ca o aşezare
abandonată şi năpădită de junglă: acoperişuri nedefinite
deasupra unei vegetaţii scunde, umbre întrerupte ale unor
garduri de bambus în strălucirea ierbii înalte, ceva care
semăna cu o bucata de drum în pantă, coborând năpădită
printre tufişuri ţepoase către ţărmul care era numai la
câteva sute de metri, cu un debarcader întunecat şi un fel
de moviliţă, neagră ca cerneala pe partea neluminată. Dar
obiectul cel mai vizibil era o tablă neagră gigantică, ridicată
pe doi stâlpi şi arătându-i lui Heyst, când era bătută de
lună, scrise cu alb, literele „C.T.B.C.”, mari de doi coţi
fiecare. Erau iniţialele Companiei Tropical Belt Coal,
patronii lui — foştii lui patroni, ca să fim precişi.
În conformitate cu nefireştile mistere ale lumii
11
financiare, capitalul Companiei Tropical Belt Coal
evaporându-se în decursul a doi ani, compania a intrat în
lichidare forţată, cred, nu voluntară. Nu era nimic silit în
această procedură. Era lentă; şi în timp ce — la Londra şi
la Amsterdam — lichidarea îşi urma agale cursul, Axel
Heyst, denumit în prospecte „director pentru zona
tropicelor”, ramânea la postul său din Samburan, escala
nr. 1 de alimentare cu cărbune a companiei.
Şi era nu numai o escală de alimentare. Exista acolo şi o
mină de cărbune cu un zăcamânt la suprafaţă, în coasta
dealului, la mai puţin de cinci sute de metri depărtare de
şubredul debarcader şi de impunătoarea firmă. Obiectivul
companiei fusese să pună mâna pe toate zăcămintele la
suprafaţă de pe insulele tropicale şi să le exploateze local.
Şi martor e Cel de Sus, zăcămintele la suprafaţă erau
berechet. Heyst era cel care reperase cea mai mare parte
dintre ele în zona asta a lanţului tropical, în peregrinările
sale oarecum făra ţel şi, având facilitate epistolară, scrisese
nenumărate pagini pe tema asta prietenilor săi din Europa.
Cel puţin aşa se spunea.
Noi nu credeam ca el să fi avut visuri de îmbogăţire— în
orice caz nu pentru sine. Ceea ce părea să-l preocupe în
mod deosebit era „a păşi înainte” —cum se exprima el— cu
organizarea generală a lumii, evident. Mai bine de o sută de
persoane de pe insule îl auziseră vorbind despre „un mare
pas înainte în aceste regiuni”. Gestul convingător cu mâna
cu care îşi însoţea vorbele sugera o împingere înainte a
spaţiilor tropicale. Împreună cu politeţea desăvârşită a
manierelor sale, gestul acesta era persuasiv, sau în orice
caz impunea tăcere—cel puţin pentru o vreme. Când
începea să vorbească pe tema asta, nu-l contrazicea
nimeni. Seriozitatea lui n-avea cum face rău, nimănui. Nu
exista primejdia ca cineva să îi ia în serios visul lui cu
cărbunele tropical, aşa că de ce să-i jigneşti sentimentele?
Astfel judecau oamenii din birourile întreprinderilor
serioase, în care era primit ca unul ce venise în Orient cu
scrisori de recomandare— şi cu unele modeste scrisori de
credit de asemenea— cu câţiva ani înainte ca acele
zăcăminte de cărbune la suprafaţă să fi început să-şi facă
apariţia în vorbirea sa de o politeţe vioaie. A fost din capul
locului cam greu să-ţi dai seama cu cine ai de-a face.
Călător nu era. Un călător vine, pe urmă pleacă, se duce
undeva. Heyst nu pleca. Am întâlnit odată pe cineva—pe
directorul sucursalei din Malacca a Societăţii Bancare
Orientale—în faţa căruia Heyst exclamase cândva, fără
nicio legătură cu ceva în special (erau în salonul de biliard
al clubului):
„Sunt vrăjit de insulele astea!”
A trântit-o aşa, deodata, ă propos des bottes, cum zice
franţuzul, pe când îşi freca tacul cu cretă. Şi poate chiar că
era ceva ca un fel de vrajă. Există mai multe vrăji decât şi-
au închipuit vreodată vrăjitorii.

În cazul lui Heyst, cercul magic putea fi în general

apreciat ca având o rază de vreo opt sute de mile, cu
centrul într-un punct undeva în Borneo de Nord. Atingea
Manila, şi Heyst fusese zărit acolo. Atingea Saigonul, şi
fusese zărit şi la Saigon o dată. Poate ca astea să fi fost
tentativele lui de a evada. Dacă da, eşuaseră. Vraja trebuie
să fi fost de neînvins. Directorul — cel care auzise
exclamaţia — fusese atât de impresionat de tonul ei, de
pasiunea, extazul, de tot ce vreţi, sau poate de absurditatea
ei, încât a relatat întâmplarea nu numai unei singure
persoane.
„Ciudat tip, suedezul ăsta,” fusese unicul său
comentariu: dar de aici i se trăgea numele de „Heyst cel
vrăjit” pe care i-l atribuiseră unii omului nostru.
Mai avea şi alte nume. Pe când era ceva mai tânăr, mult
înainte de a avea pe creştet o chelie care să-i stea atât de
bine, s-a dus să prezinte o scrisoare de recomandare
domnului Tesman de la firma Fraţii Tesman din Surabaya
— o firmă de prim ordin. Ei, şi domnul Tesman acesta era
13
un bătrân gentleman amabil şi binevoitor, care nu ştia ce
să facă cu acest vizitator. După ce i-a spus că doreau să-i
facă şederea în insule cât mai agreabilă cu putinţă şi că
erau gata să-i dea concursul în proiectele sale şi aşa mai
departe şi după ce a primit mulţumirile lui Heyst — ştiţi,
conversaţia uzuală în asemenea împrejurări — a continuat,
întrebându-l pe un ton domol, patern:
„Şi ce te interesează în mod special…?”
„Fapte,” a exclamat Heyst, cu glasul său amabil. „Nimic
altceva nu-i demn de-a fi cunoscut, în afară de fapte. Fapte
concrete. Numai fapte, domnule Tesman.”
Nu ştiu dacă bătrânul Tesman s-a declarat de acord cu
el sau nu, dar trebuie să fi vorbit despre chestia asta
pentru că, o bucată de vreme, omul nostru a purtat porecla
de „Fapte concrete”. Avea bizarul noroc ca spusele lui să
rămână legate de el, să devină parte din numele lui. După
asta a peregrinat prin mările Javei cu câte una dintre
goeletele Tesmanilor, pentru ca apoi să dispară la bordul
unei nave arabe în direcţia Noii Guinee. A rămas destulă
vreme în aceste părţi periferice ale cercului său vrăjit
pentru ca, atunci când a apărut din nou la vedere, într-o
navă indigenă, malaeză, plină cu vagabonzi din Goram, ars
de soare, foarte slab, cu părul mult rărit şi cu o mapă de
schiţe la subsuoară, lumea să fi uitat aproape cu totul de
el. Îşi arăta schiţele foarte bucuros, dar era rezervat în orice
altă privinţă. Un om care să se ducă în Noua Guinee după
amuzament…. Ce să zic!
Cu ani de zile mai târziu, când orice vestigii de tinereţe îi
dispăruseră de pe faţă şi orice urmă de păr de pe creştetul
capului, iar mustăţile lui ţepene, de-un auriu roşcat
ajunseseră la proporţii cu-adevărat nobile, un nume alb cu
o reputaţie proastă i-a pus un epitet care-a rămas. Aşezând
pe masă cu o mână tremurândă un pahar lung al cărui
conţinut tocmai îl golise — conţinut plătit de Heyst — el
spuse cu aerul acela de perspicacitate categorică la care un
băutor de apă nu poate niciodata ajunge:
„Heyst e-un gen’lman desăvâ’şt. Desăvâ’şt! Da-i un u-
uto-utopist.”
Când a fost rostită această sentinţă, Heyst tocmai ieşise
din local. Utopist, ai? Pe cuvântul meu, singurul lucru pe
care l-am auzit spunându-l şi care-ar fi putut avea vreo
legătură oarecare cu chestiunea era tocmai faptul că-l
invitase pe însuşi batrânul Mcnab. Răsucindu-se puţin în
scaun cu-acea desăvârşită curtoazie în ţinută, în mişcare,
în glas, care era caracteristica lui evidentă, spusese cu o
delicată voioşie:
„Hai să-ţi stingi setea cu noi, dom’le Mcnab!”
Poate că asta ar fi fost. Un om care poate sugera, chiar şi
în glumă, să stingă setea bătrânului Mcnab trebuie să fie
un utopist, un vânator de himere; pentru că, în ironii pe
faţă, Heyst nu era de loc prodig. Şi poate ca acesta era
chiar motivul pentru care se bucura de simpatia generală.
La acea epocă din viaţa sa, în deplinătatea forţelor fizice,
voinic, marţial la înfăţişare, cu capul său chel şi mustăţile
lungi, semăna cu portretul lui Carol XII de aventuroasă
memorie. Cu toate astea, nu exista nici-un motiv să crezi
că Heyst era, sub orice aspect, un combativ.

Capitolul II

Cam pe vremea asta s-a asociat Heyst cu Morrison, în

condiţii depre care lumea nu ştia mare lucru. Unii spuneau
că era tovarăş, alţii că-i era doar chiriaş, dar adevărul-
adevărat era ceva mai complicat. Într-o bună zi, Heyst
apăruse în Timor. De ce în Timor, dintre toate colţişoarele
lumii ăsteia, nimeni nu ştie. Pe când peregrina prin Delli,
colţul acesta atât de pestilenţial, poate că în căutarea cine
ştie căror fapte încă nedescoperite, dădu pe stradă peste
Morrison care, în felul lui, era şi el un om „vrăjit”. Când îi
vorbeai lui Morrison despre plecat acasă — era din
Dorsetshire — se cutremura. Spunea c-acolo-i întunecos şi
15
umed, c-acolo parcai trăi cu capul vârât până-n umeri într-
un sac de iută ud. Ăsta nu era decât felul lui exagerat de a
vorbi. Morrison era unul „de-ai noştri”. Era proprietarul şi
căpitanul Capricornului, un bric de canotaj, şi după câte se
ştia treburile îi mergeau destul de bine, afară de cusurul
lui de a fi prea altruist. Era prietenul mult-iubit a nu-ştiu-
câte sate uitate de Dumnezeu prin nişte golfuleţe sumbre,
obscure, pe unde oprea după „produse”. Se-n-tâmpla de
multe ori să navigheze prin şenale teribil de periculoase
până la cine-ştie-ce aşezare nenorocită, numai ca să dea
acolo peste o populaţie flămânzită ţipând după orez, dar
toţi laolaltă de-abia dacă puteau aduna „produse” cât să
umple valiza lui Morrison. El debarca totuşi orezul, în
veselia generală, explicând oamenilor că era un avans, că ei
erau acum debitorii lui; le propovăduia energie şi hărnicie
şi scria o notă foarte complicată într-o agendă de buzunar
pe care o purta totdeauna la el. Şi cu asta se termina
tranzacţia. Nu ştiu daca aşa gândea Morrison, dar pentru
localnici nu exista niciun fel de îndoială pe chestia asta.
Când vreun sat de pe coastă zărea bricul, începea să bată
în toate gongurile, şi înălţa toate flamurile, şi toate fetele işi
puneau flori în păr, şi mulţimea se înşira la mal, şi
Morrison zâmbea radios privind prin monoclul său, cu un
aer de profundă încântare, la toată agitaţia asta. Era lung,
cu obrajii supţi şi cu falca de jos trasă înainte, nu purta
nici barbă nici mustăţi şi arăta ca un avocat care-şi
aruncase dracului peruca.
Noi îi făceam reproşuri:
„Dac-ai să continui tot aşa, Morrison, n-ai să mai pupi
nimic din toate avansurile astea.”
El lua atunci un aer competent:
„Într-o bună zi am să storc eu untul din ei — n-aveţi
nicio grijă. Şi asta-mi aminteşte” — făcea el scoţând
inseparabila sa agendă — „de satul Cutare-şi-Cutare. Le
merge destul de bine acum; aş putea foarte bine să-ncep cu
ei.”
 Însemna feroce în carneţel:
„Notă: De stors satul Cutare-Şi-Cutare la prima escală.”
Pe urmă înfingea condeiul la loc şi punea elasticul cu o
plesnitură de inflexibilă hotărâre, dar de stors ceva, nu
încerca niciodată. Erau şi unii care mormăiau. Strica piaţa.
Deh, poate că da, într-o anumită măsură; dar nu cine ştie
ce. Cele mai multe dintre localităţile cu care făcea comerţ
erau necunoscute nu numai geografiei, dar şi tradiţiei
speciale negustoreşti care se transmite din om în om, fără
ostentaţie, şi care constituie grosul misterioasei ştiinţe
locale. Se mai şoptea că Morrison avea câte o nevastă în
absolut fiecare din aşezările astea, dar cei mai mulţi dintre
noi respingeam cu hotarâre asemenea insinuări. Era cu-
adevarat un om de omenie şi, dacă-i vorba, mai curând
ascet decât altminteri.
Când l-a întâlnit Heyst la Delli, Morrison mergea pe
stradă cu monoclul aruncat peste umăr, cu capul plecat,
cu înfăţişarea deznădăjduită a acelor vagabonzi trecuţi prin
ciur şi prin dârmon pe care-i întâlneşti pe drumurile
noastre târându-se de la un azil la altul. Auzindu-se strigat
de peste drum, ridică privirea cu o expresie furioasă,
tracasată. Avea într-adevăr necazuri. Sosise la Delli cu o
săptămână înainte şi autorităţile portugheze, pretextând că
hârtiile nu-i erau în regulă, îi aplicaseră o amendă şi îi
reţinuseră bricul.
Morrison n-avea niciodată bani la el. Cu sistemul lui de
negustorie, ar fi fost chiar surprinzător să aibă; iar toate
datoriile pe care le însemna în agendă nu făceau nici doi
bani — necum un şiling. Funcţionarii portughezi l-au rugat
să nu-şi facă sânge rău. I-au dat termen o săptămână,
după care i-au propus să-i vândă bricul la licitaţie. Pentru
Morrison asta însemna ruină; şi când Heyst l-a strigat de
peste drum, săptămâna era pe sfârşite.
Heyst traversă strada şi, cu o uşoară înclinare, aşa cum
s-ar adresa unui prinţ altui prinţ într-o întâlnire neoficială,
17
îi zise:
„Ce plăcere neaşteptată. Ai ceva împotrivă dacă-ţi
propun să bem ceva la cârciuma asta infamă de peste
drum? Arde mult prea tare soarele ca să stăm de vorbă în
stradă.”
Morrison, istovit, îl urmă docil într-o cocioabă
întunecată, răcoroasă, în care oricând altădată ar fi refuzat
cu dispreţ să intre. Era năuc. Nu-şi dădea seama ce face.
L-ai fi putut duce şi peste o buză de prăpastie tot atât de
uşor ca într-o cârciumă. Se aşeză ca un automat. Amuţise,
dar văzu un pahar cu vin roşu pe masă în faţa lui, şi-l goli.
În timpul ăsta Heyst, atent şi politicos, se aşezase de
cealaltă parte a mesei.

„Mi-e teamă că faci un pic de febră,” zise el cu

compătimire.
În fine, lui Morrison i se dezlegă limba:
„Febră!” exclamă el. Măcar de-ar fi febră! De-ar fi ciumă!
Astea-s boli. Te vindeci. Dar eu sunt asasinat! Mă
asasinează portughejii. Banda asta de-aici a pus mâna pe
mine şi m-a dat gata. Poimâine or să-mi taie beregata!

În faţa acestei pasiuni deznădăjduite, Heyst făcu din

sprâncene o uşoară mişcare de surpriză, care n-ar fi fost
nelalocul ei într-un salon. Rezerva lui Morrison se năruise
în disperare. Rătăcise cu gâtlejul uscat, prin tot oraşul ăsta
nenorocit de colibe de pământ, mut, fără un suflet căruia
să i se poată destăinui în disperarea lui, şi realmente
înnebunit de gânduri. Şi deodată dăduse peste un alb, alb
la propiu şi la figurat— pentru că Morrison refuza să
accepte albeaţa rasială a funcţionarilor portughezi. Îşi dădu
drumul, de dragul uşurării pe care i-o aducea violenţa
vorbelor, cu coatele proptite pe masă, cu ochii injectaţi, cu
glasul aproape stins, cu borul căştii lui coloniale umbrind o
faţă lividă, nebărbierită. Hainele-i albe, pe care nu le
dezbrăcase de trei zile, erau murdare. Arăta decăzut, fără
scăpare. Pe Heyst priveliştea îl îngrozea; dar nu lăsa să îi
apară nimic în atitudine, ascunzându-şi impresia sub acele
maniere desăvârşite de bună societate. Atenţia politicoasă
datorată de un gentleman altuia pe care-l asculta — asta
era tot ce se vedea pe faţa lui; şi, ca de obicei, era
contagioasă; aşa că Morrison îşi reveni în fire şi termină
povestirea pe un ton de conversaţie, cu un aer de om de
lume.
„E-un complot mârşav. Din nefericire sunt neputincios.
Ticălosul ăla de Cousinho — îl ştii, Andreas — râvneşte de
ani de zile la bric. Natural, n-am vrut niciodată să-l vând.
Nu-i numai pâinea mea — e viaţa mea. Aşa că a clocit
frumuşel drăgălaşul ăsta de complot cu şeful vămii.
Vânzarea, fireşte, o să fie o farsă. Nu există nimeni să
liciteze. O să ia bricul de pomană, pe-un fleac, pe-o bucată
de pâine — nu, nici măcar atât — pe-o fărâmă de pâine.
Sunt câţiva ani de când eşti în insulele astea, Heyst. Ne ştii
pe toţi, ai văzut cum trăim. Acuma ai să ai ocazia să vezi
cum sfârşim, unii dintre noi; fiindcă e sfârşitul pentru
mine. Nu mă mai pot păcăli singur. Mă-nţelegi — nu-i aşa?
Morrison îşi revenise, dar efortul îndârjit pe care-l făcea
ca să se stăpânească se simţea. Heyst începuse să-i spună
că „îşi dădea foarte bine seama de toate consecinţele
acestei nefericite…”, când Morrison îl întrerupse brusc.
„Pe cuvântul meu, nu ştiu de ce ţi-am povestit toate
astea. Probabil că întâlnind un om realmente alb, ca
dumneata, mi-a fost imposibil să păstrez supărarea-n
mine. Cu vorbe nu-mi pot face dreptate; dar acuma, dacă
ţi-am spus cât ţi-am spus, pot foarte bine să-ţi spun şi mai
mult. Ascultă. Azi dimineaţă la bord, la mine-n cabină, am
căzut în genunchi şi m-am rugat după ajutor. Am căzut în
genunchi!”
„Eşti credincios, Morrison?” întrebă Heyst cu o vădită
notă de respect.
„În orice caz, nu-s necredincios.”
Era ceva ca un reproş prompt în răspunsul lui Morrison,
19
şi se lăsă o tăcere, în care el poate că-şi întreba conştiinţa,
Heyst păstrând un aer de interes amabil, imperturbabil.
„M-am rugat ca un copil, natural. Cred în rugăciunile
copiilor — drept să spun, cred şi-n ale femeilor, dar am
impresia că de la bărbaţi Dumnezeu se-aşteaptă să se mai
descurce şi singuri. Numi prea place bărbatul care toată
ziulica bate capul Atotputernicului cu necazurile lui
prosteşti. E o neruşinare. Cum-necum, azi dimineaţă — n-
am făcut în viaţa mea, cu bună-ştiinţă, un rău vreunei
făpturi a lui Dumnezeu — azi dimineaţă zic, m-am rugat. A
fost un impuls negândit — am căzut în genunchi; aşa că-ţi
dai seama…”
Se uitau serioşi, unul în ochii celuilalt. Bietul Morrison
adăugă, ca o reflecţie descurajată:
„Atâta doar, că ăsta-i un colţ atât de uitat de
Dumnezeu…”
Heyst pe un ton foarte delicat, întrebă dacă-i e îngăduit
să afle pentru ce sumă e sechestrat bricul.
Morrison îşi înghiţi un blestem şi spuse scurt o sumă
care, în sine, era atât de neînsemnată, încât oricine altul
decât Heyst, ar fi scos o exclamaţie. Chiar şi Heyst de-abia
îşi putu reţine o notă de incredibilitate în modularea
politicoasă a vocii când îl întrebă pe Morrison dacă
realmente nu dispunea de această sumă asupra sa.
Nu dispunea. Avea doar câteva monede englezeşti, de
aur, câţiva sovereigni la bord. Lăsase tot numetarul
disponibil la Samarang, la Tesmani, să acopere unele poliţe
care urmau să devină scadente în timp ce el era plecat în
cursă. În orice caz, banii ăia nu-i mai erau buni la nimic,
tot atât de inutili ca şi în fundul iadului. Spuse toate astea
repezit. Privi cu o subită nemulţumire la fruntea aceea
nobilă, la mustăţile marţiale, la ochii obosiţi ai bărbatului
care şedea în faţa lui. Cine dracului era ăsta? Ce-l apucase
pe el, Morrison, să-i înşire toată povestea? Morrison nu ştia
despre Heyst mai mult decât ştiam noi, ăştialalţi, care
învârteam afaceri în arhipelag. Dacă suedezul s-ar fi ridicat
în picioare şi i-ar fi tras un pumn în nas, n-ar fi fost mai
uluit decât când străinul ăsta, rătăcitorul ăsta indefinisabil
îi spuse, plecându-se puţin peste masă:
„O, dacă aşa stau lucrurile aş fi foarte fericit dacă mi-ai
da voie să-ţi fiu de folos!”
Morrison n-a priceput.
Erau chestii care nu se-ntâmplau — lucruri
nemaipomenite. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce
voise să spună, până când Heyst rosti limpede:
„Pot să-ţi împrumut suma necesară.”
„Ai banii?” şopti Morrison. „Vreau să zic, aici, în
buzunar?”
„Da, la mine. Încântat să-ţi pot fi util.”
Morrison, rămas cu gura căscată, bâjbâi peste umăr
după şnurul monoclului care-i atârna pe spate. Când îl
prinse, îl înfipse nervos la ochi. Parcă s-ar fi aşteptat ca
obişnuitul costum tropical alb a lui Heyst să se fi
transformat într-un veşmânt strălucitor ajungându-i până
la călcâie, iar din umerii suedezului să răsară doua aripi
mari sclipitoare — şi nu voia să-i scape niciun amănunt
din toată transformarea asta. Dar dacă Heyst era un înger
trimis de sus ca răspuns la rugăciune, nu-şi trăda prin
semne exterioare cereasca-i origine. Aşa că în loc să cadă
în genunchi cum se simţea înclinat să facă, Morrison
întinse mâna pe care Heyst o strânse cu promptitudine
formală şi cu un murmur politicos în care s-ar fi putut
distinge „neînsemnat… încântat… util…”
„Se-ntâmplă totuşi minuni,” gândi Morrison, cuprins de-
o spaimă religioasă. Pentru el, ca şi pentru noi toţi cei de
pe insule, acest Heyst rătăcitor, pe care nu-l vedeai nici
trudind nici învârtind ceva, părea cel din urmă om ales a fi
agentul Providenţei într-o afacere de bani. Apariţia lui în
Timor sau oriunde-n altă parte n-avea nimic dintr-o
minune, cum n-ar fi avut o vrabie care ţi se aşeza pe
fereastră la un moment dat. Dar el ca să aibă în buzunar o
sumă de bani părea într-adevăr absurd.
21
 Atât de absurd, încât mergând cu greu prin nisipul
drumului spre vamă — altă cocioabă de pământ— să
plătească amenda, pe Morrison îl trecură sudori reci, se
opri scurt şi exclamă îngăimat:
„Spune-mi, Heyst, nu glumeşti?”
„Să glumesc?!” Ochii albaştri ai lui Heyst se făcură tăioşi
când se opriră pe faţa descompusă al lui Morrison. „În ce
sens, dacă-mi dai voie să-ntreb?” continuă el cu o politeţe
sobră.
Morrison se simţi ruşinat.
„Iartă-mă, Heyst. Cred că Dumnezeu te-a trimis, ca
răspuns la rugăciunea mea. Dar aproape că mi-am ieşit din
minţi de griji, în astea trei zile; şi mi-a trecut deodată prin
cap: Ce-ar fi să-l fi trimis Diavolul?”
„N-am niciun fel de legătură cu supranaturalul,” zise
Heyst amabil, pornind mai departe. „Nu m-a trimis nimeni.
S-a întâmplat să trec pe-aici.”
„Ştiu eu mai bine,” îl contrazise Morrison.
„Oi fi eu nevrednic, dar am fost ascultat. Ştiu. Simt.
Pentru că de ce să-mi oferi dumneata…”
Heyst îşi înclină capul, ca din respect pentru o
convingere pe care n-o putea împărtăşi. Dar rămase la
punctul său de vedere, murmurând că, în faţa unui fapt
atât de odios ca acesta, era foarte firesc.
Mai târziu în cursul zilei, după ce amenda fusese plătită
şi cei doi erau la bordul bricului, de pe care garda fusese
retrasă, Morrison — care pe lângă că era un gentleman, era
şi un om cinstit — începu să vorbească despre restituire. El
îşi dădea foarte bine seama că nu era în stare să pună
niciun ban deoparte. Asta şi din pricina împrejurărilor, dar
şi din pricina temperamentului său; şi ar fi fost foarte greu
să împartă răspunderea între aceste două. Nici chiar
Morrison însuşi n-ar fi putut spune, cu toate că recunoştea
faptul în sine. Cu un aer necăjit, îl dădea pe seama
fatalităţii.
„Nu ştiu cum se face, dar niciodată n-am fost în stare să
pun ceva deoparte. E-un fel de blestem. Totdeauna se-
ntâmplă să fie o poliţă-două de plătit.”
Vârî mâna în buzunar după faimoasa agendă, atât de
bine cunoscută pe insule, fetişul speranţelor sale, şi răsfoi
febril paginile.
„Şi cu toate astea, uite,” continuă el. „Sunt… sunt peste
cinci mii de dolari la activ. E ceva!”
Se opri brusc. Heyst, care în vremea asta se silise să
pară cât se poate de indiferent, scotea din gâtlej sunete
liniştitoare. Dar Morrison nu era numai cinstit. Era şi un
om de onoare; şi din ziua asta plină de tensiune, în faţa
acestui uimitor emisar al Providenţei şi în revirimentul
sentimentelor sale, făcu gestul marii renunţări. Abjură de
la imuabila iluzie a vieţii sale.
„Nu. Nu. Nu face doi bani. N-am sa fiu niciodată în stare
să-i storc. Niciodată. De ani de zile tot spun c-am s-o fac;
dar n-o fac. N-am crezut niciodată cu-adevărat că am să
pot. Să nu te bizui pe asta, Heyst. Te-am jefuit.”
Sărmanul Morrison işi pusese capul pe masa cabinei şi
rămase în poziţia asta de om zdrobit, în timp ce Heyst îi
vorbea blând şi cu o extremă amabilitate. Suedezul era la
fel de dezolat ca şi Morrison, pentru că înţelegea perfect
sentimentele celuilalt. Niciodată Heyst nu dispreţuia un
sentiment curat. Dar era incapabil de gesturi exterioare de
cordialitate şi suferea cu acuitate de pe urma acestui
cusur. Politeţea desăvârşită nu este tonicul cel mai indicat
la o prăbuşire afectivă. Trebuie să fi trecut amândoi prin
ceasuri destul de grele acolo, în cabina bricului. În cele din
urmă Morrison, căutând cu disperare în bezna descurajării
sale o soluţie, dădu peste ideea de a-l invita pe Heyst să
călătorească împreună cu el pe bric şi să-şi ia partea sa din
operaţiunile lui negustoreşti, până la acoperirea sumei
împrumutate.
Felul de viaţă lipsit de ataşe, oarecum la voia întâmplării,
care-i era caracteristic lui Heyst, îi permise să accepte
propunerea. Nu există niciun motiv să credem că el dorea
23
tocmai atunci, să pornească cu bricul şi să-şi vâre nasul în
toate ungherele din arhipelag de unde îşi procura Morrison
majoritatea mărfurilor sale. Dimpotrivă; dar ar fi consimţit
la aproape orice aranjament numai ca să pună capăt scenei
chinuitoare din cabină. S-a produs deodată o profundă
schimbare: Morrison înălţându-şi capul său diminuat şi
înfigându-şi monoclul în ochi ca să-l privească afectuos pe
Heyst, destuparea unei sticle de vin şi aşa mai departe. S-a
căzut de acord să nu se spună nimănui nimic despre
această tranzacţie. Morrison, înţelegeţi, nu era mândru de
aventura asta şi se temea să nu fie cumva zeflemisit fără
milă.
„O vulpe bătrână ca mine! Să mă las prins în cursă de
blestemaţii ăia de pungaşi portugheji! O să rămân de
pomină! Trebuie s-o ţinem secret!”
Pentru cu totul alte motive, dintre care principalul era
delicateţea-i înnăscută, Heyst era şi mai dornic de tăcere.
Un gentleman se va da totdeauna înapoi de la rolul de
mesager ceresc pe care i-l impunea Morrison. Pe Heyst îl
jena chiar. Şi poate că nu ţinea să se ştie că dispune de
oarecari mijloace, indiferent câte — suficiente în orice caz
să-i permită să dea bani cu împrumut. Cei doi
constituiseră acolo jos în cabină un duet, ca doi
conspiratori dintr-o operă comică, cu „Şşt, şşt! Secret!
Secret!” Trebuie să fi fost amuzant, pentru că amândoi
erau foarte serioşi pe chestia asta.
Şi un timp conspiraţia a fost eficace, pentru că noi toţi
am tras concluzia că Heyst stătea în pensiune la omul de
treabă care era Morrison — alţii ziceau: trăieşte ca un
parazit pe spinarea bătrânului imbecil — pe bricul lui. Dar
ştiţi cum se întâmplă cu toate misterele de felul ăsta.
Totdeauna transpiră pe undeva ceva. Morrison însuşi, în
niciun caz discreţia personificată, era gata să explodeze de
recunoştinţă, şi sub presiunea asta trebuie să fi scăpat
vreo vorbă, vag — destul însă ca să dea insulei prilej de
trăncăneală. Şi ştiţi cât de plină bunăvoinţă e gura lumii
când e vorba de ceva ce nu pricepe. S-a răspândit un zvon
că Heyst, prinzându-l pe Morrison la mână cu ceva
misterios, sa cramponat de el şi-l suge până la ultima
picătură. Cei care au mers pe firul zvonului şi au ajuns
până la origine aveau destulă minte ca să nu creadă nimic.
Promotorul, se pare, era un anume Schomberg, o creatură
masivă, bărbătoasă, bărboasă, de origine teutonică cu o
limbă afurisită care îi mergea ca o meliţă. Dacă era într-
adevăr locotenent de rezervă, cum spunea el, nu ştiu.
Acolo, în Orient, era de profesie hotelier, întâi la Bangkok,
apoi pe undeva în altă parte, şi în cele din urmă la
Surabaya. Târa după el, în crucişul şi-n curmezişul zonei
ăsteia tropicale, o femeie mărunţică şi-n spăimântată, cu
bucle lungi care-ţi zâmbea prosteşte, lăsând să i se vadă
un dinte înnegrit. Nu-mi dau seama de ce atât de mulţi
dintre noi eram clienţii diferitelor lui localuri. Era un măgar
veninos, care-şi satisfăcea pofta de clevetire idioată pe
spinarea clienţilor. El a fost cel care, într-o seară, când
Morrison şi Heyst au trecut prin faţa hotelului — nu erau
clienţii lui obişnuiţi — a şoptit misterios către clientela
heteroclită adunată pe terasă:
„Păianjenul şi musca, dom’lor, chiar acuma au trecut.”
Şi-apoi, cu un aer foarte important şi confidenţial, cu laba
lui groasă lângă gură: „Suntem între noi, dom’lor. Ei, bine,
tot ce pot să vă spun este să n-aveţi de-a face cu suedezul
ăsta. Să nu cumva să îi cădeţi în plasă.”

Capitolul III

Natura omenească fiind aşa cum este, cu o latură de

prostie şi alta de meschinărie, nu puţini erau cei care
simulau indignarea, fără alt temei decât tendinţa generală
de a crede în orice vorbe; iar mulţi alţii numai pentru că li
se părea că-i amuzant să-i spună lui Heyst păianjenul — în
spate, fireşte. El era, cu aceeaşi seninătate, neştiutor de
25
această poreclă, cum era şi de celelalte câteva care i se
dădeau. Dar în curând lumea avea să găsească şi alte
lucruri de spus pe seama lui Heyst; nu mult după aceea se
găsea în fruntea unor afaceri mai mari. Ajunsese la o stare
înfloritoare în ceva foarte precis. Atrăgea atenţia generală
ca director local al Companiei Tropical Belt Coal, cu birouri
la Londra şi Amsterdam şi alte chestii care sunau şi arătau
grandioase. Birourile din cele două capitale puteau să fi
constat — şi probabil că şi constau — din câte o odaie
fiecare; dar de la depărtarea asta, acolo în Orient, poate
luau proporţii. Erau mai mult perplecşi decât uluiţi e-
adevărat, dar până şi cel mai ponderat dintre noi începuse
să creadă că era ceva dedesubt. Tesmanii fuseseră numiţi
reprezentanţi, se obţinuse un contract pentru alimentarea
pacheboturilor guvernamentale, pentru insule începea
epoca navigaţiei cu aburi — un mare pas înainte — pasul
lui Heyst!
Şi toate astea au ieşit din întâlnirea încolţitului Morrison
cu rătăcitorul Heyst, ceea ce poate să fi fost, sau să nu fi
fost, rezultatul direct al unei rugăciuni. Morrison nu era un
imbecil, dar se pare că şi în capul lui era o teribiă
nebuloasă cu privire la situaţia sa reală în raport cu Heyst.
Şi anume: dacă Heyst fusese trimis cu banii în buzunar
direct printr-un decret al Atotputernicului, ca răspuns la
rugăciunea lui Morrison, nu exista niciun motiv de
recunoştinţă specială, pentru că realmente n-ar fi avut
încotro. Dar Morrison credea atât în eficacitatea rugăciunii
sale, cât şi în infinita bunătate a lui Heyst. Îi mulţumea lui
Dumnezeu cu pioasă sinceritate pentru îndurarea lui, şi nu
putea să-i mulţumească îndeajuns lui Heyst pentru
serviciul făcut de la om la om. În această (profund
onorabilă) încâlceală de sentimente, Morrison, în
gratitudinea lui, insista ca Heyst să devină tovarăş la
marea descoperire. În cele din urmă am auzit că Morrison
plecase acasă, via Canalul de Suez, ca să depună personal
eforturi întru promovarea la Londra a grandioasei idei cu
cărbunele. Îşi părăsi bricul şi dispăru din ochii noştri; dar
am aflat că-i scrisese lui Heyst o scrisoare, sau mai multe,
în care-i spunea că Londra-i rece şi tristă, că nu-i plac nici
oamenii nici lucrurile, că se simţea „singur ca un câine”. În
realitate îi era dor de Capricorn — nu mă refer numai la
tropic, ci la navă. Până la urmă se duse în Dorsetshire să-
şi vadă rudele, răci foarte rău şi muri extraordinar de
repede în sânul familiei sale consternate. Dacă străduinţele
depuse de el la Londra, în City, i-au debilitat forţa vitală,
nu ştiu; dar cred ca ceea ce i-a dat viaţă ideii cu cărbunele
a fost vizita asta a lui. Oricum ar fi fost, Compania Tropical
Belt Coal s-a născut foarte curând dupa ce Morrison,
victima recunoştinţei şi a climatului natal, se dusese să-şi
întâlnească străbunii într-un cimitir din Dorsetshire.
Heyst s-a simţit teribil de tulburat. A aflat vestea în
Moluce, prin Tesmani, şi după asta a dispărut fără veste.
Se pare că a stat la Amboyna la un doctor al
guvernatorului olandez, un prieten al său, care l-a îngrijit
în vila lui. A reapărut destul de brusc, cu ochii în fundul
capului, cu un fel de circumspecţie în atitudine, ca şi cum
i-ar fi fost frică să nu-i reproşeze cineva moartea lui
Morrison.
Naivul Heyst! Ca şi cum s-ar fi putut găsi cineva…
Nimeni dintre noi nu mai acorda niciun fel de importanţă
oamenilor care plecau acasă. Era-n regulă; nu mai contau.
A te duce în Europa era aproape tot atât de mortal cu a te
duce în ceruri. Omul era scos din lumea hazardului şi a
aventurii.
De fapt, mulţi dintre noi n-am aflat de această moarte
decât cu luni de zile mai târziu— de la Schomberg, care-l
detesta pe Heyst absolut gratuit şi care născocise o sinistră
calomnie şuşotită:
„Cu-aşa ceva te-alegi când ai de-a face cu individul ăsta.
Te stoarce ca pe o lămâie, pe urmă te zvârle-n drum—te
trimite să mori acasă. Morrison să vă fie un avertisment.”
Natural, râdeam toţi de insinuările sumbre şi misterioase
27
ale hotelierului. Câţiva dintre noi auziseră că Heyst însuşi
se pregătea să plece în Europa, să-mpingă personal
afacerea cu cărbunele; dar n-a plecat. N-a fost nevoie.
Compania s-a format şi fără el, iar numirea sa ca director
la tropice i-a venit prin poştă.
El alesese din capul locului ca staţiune centrală
Samburan, adică Insula Rotundă. Câteva exemplare din
prospectul de emisiune publicat în Europa îşi făcuseră
drum până în Orient şi erau trecute din mână-n mână.
Admiram grozav harta anexată, pentru edificarea
acţionarilor. Pe ea Samburanul figura ca punctul central al
emisferei orientale, cu numele gravat cu majuscule enorme.
De acolo linii groase radiau în toate direcţiile prin zona
tropicelor, reprezentând misterioase şi eficiente linii astrale,
sau linii de influenţă, sau linii de distanţă, sau în fine, ceva
de felul ăsta. Promotorii de societăţi îşi au o imaginaţie a
lor. Nu există pe pământ temperament mai romantic decât
temperamentul unui promotor de companie. Au apărut
ingineri, au fost societăţi. Au apărut ingineri, au fost
importaţi culi, au fost ridicate bungalouri importaţi culi,
adică mână de lucru, s-au în Samburan, s-a săpat o galerie
în coasta ridicat baracamente în Samburan, s-a dealului, şi
chiar a fost extras nişte cărbune, săpat o galerie în coasta
dealului şi, efectiv, s-a scos cărbune. Aceste manifestări au
zdruncinat până şi minţile cele mai cumpătate. O bucată
de vreme toată lumea pe insule vorbea despre Compania
Tropical Belt Coal, şi chiar şi cei care afişau un zâmbet
cald şi discret nu făceau decât să-şi ascundă neliniştea. Ei,
da; se-ntâmplase, şi oricine putea să-şi dea seama care vor
fi consecinţele — sfârşitul cabotoarelor personale,
sugrumate de o mare invazie a vapoarelor. Şi noi nu ne
puteam permite să cumpărăm vapoare. Nu noi. Şi Heyst
era directorul.
„Ştii, Heyst, Heyst-vrăjitul.”
„Fugi de-acolo! Ce-a fost el, pe-aici, prin părţile astea,
decât un vagabond, de când îşi aduce lumea aminte de el?”
„Da-da, zicea că nu-l interesau decât fapte. Ei, ce să zic,
a pus mâna pe unul care-o să ne cureţe pe toţi,” comentă
un glas amar.
„Asta numesc ei progres — găsi-l-ar dracii de-aşa
progres!” bombăni un altul.
Niciodată până atunci nu se vorbise la tropice atât de
mult despre Heyst.
„Nu-i baron suedez, sau aşa-ceva?”
„El, baron? Vezi-ţi de treabă!”
În ce mă priveşte, n-aveam nici cea mai mică îndoială că
era. Pe când se lăsa purtat de colo până colo prin insule,
enigmatic şi desconsiderat ca o nălucă lipsită de
importanţă, mi-a spus-o chiar el într-o anumită ocazie. Era
cu mult înainte de a se fi întruchipat în modul acesta
alarmant, în distrugător al micii noastre neguţătorii —
Heyst Inamicul.
A vorbi despre Heyst ca despre un duşman deveni modă
pentru multă lume. Era foarte concret acum, foarte vizibil.
Alerga prin tot arhipelagul, sărea dintr-un pachebot local
într-altul, parc-ar fi fost tramvaie, ici, colo, peste tot—
organizând din toate puterile. Asta nu mai era pierdere de
vreme. Erau afaceri. Şi această subită desfăşurare de
energie chibzuită zdruncină incredulitatea şi a celor mai
sceptici, mai mult decât ar fi putut s-o facă orice
demonstraţie ştiinţifică a valorii extracţiilor de cărbune.
Era impresionant. Schomberg era singurul care rezista
contagiunii. Înalt, corpolent, cu oarecare prestanţă şi tare
bărbos, cu un pahar de bere în laba lui groasă, se apropia
de câte o masă la care se discuta tema la ordinea zilei,
asculta o clipă şi-apoi dădea drumul declaraţiei lui
stereotipe:
„Toate-s foarte frumoase dom’lor, da’ mie nu-mi aruncă
el în ochi praful lui de cărbune. Nu-i nimic serios în
afacerea asta. Nu poate fi. Un individ ca ăsta, director?!
Pfui!”
Să fi fost luciditatea urii imbecile sau simplă obstinaţie
29
stupidă, care uneori sfărşeşte uluitor prin a câştiga
împotriva lumii întregi? Cei mai mulţi dintre noi îşi pot
aduce aminte de momente în care sminteala a triumfat; şi
măgarul ăla de Schomberg triumfă. Compania T.B.C. Intră
în lichidare, aşa cum v-am spus de la început. Tesmanii s-
au spălat pe mâini. Guvernul a anulat faimoasele
contracte. Trăncăneala s-a domolit, s-a stins, şi în curând
se făcea pe ici pe colo observaţia că Heyst dispăruse cu
totul. Devenise invizibil, ca în zilele acelea de la început
când dispărea complet din vedere, în încercările lui de a se
rupe din „vraja insulelor ăstora”, fie înspre Noua Guinee,
fie înspre Saigon — la canibali sau prin cafenele. Heyst —
vrăjitul! Măcar rupsese vraja? Murise? Eram mult prea
indiferenţi ca să ne întrebăm cine-ştie-ce. Vedeţi, nouă, în
general, ne fusese destul de simpatic. Dar simpatia nu-i de
ajuns ca să păstreze viu interesul pentru o făptură
omenească. Cu ura s-ar părea că lucrurile stau altfel.
Schomberg nu-l putea uita pe Heyst. Vajnicul, corpolentul
teuton ştia să urască. Nerozii ştiu, adesea.
„Bună seara, dom’lor. Vi s-a servit tot ce doriţi? Da! Bun!
Aţi văzut? Ce v-am spus eu totdeauna? Aha! Nu era nimic
serios. Ştiam. Dar ce-aş vrea acum să ştiu e ce s-a ales
din… Sudezu’ ăla.”
Punea un accent pe cuvântul „suedez”, ca şi cum ar fi
vrut să spună ticălos. Îi detesta pe scandinavi în general.
De ce? Numai Dumnezeu ar fi putut spune. Un nerod ca
ăsta-i un mister fără fund. Şi continua:
„Sunt cinci luni şi mai bine de când n-am mai vorbit cu
cineva care să fi dat ochii cu el.”
Cum spuneam, pe noi nu ne interesa cine ştie ce, dar
Schomberg, natural, nu putea pricepe aşa ceva. Era greu
de cap până la grotesc. Cum se întâlneau trei inşi laolaltă,
avea grijă să le pomenească de Heyst.
„Sper că individu’ nu s-a apucat să se înece,” avea el
obiceiul să adauge cu o comică seriozitate care-ar fi trebuit
să ne-nfioare; numai că noi eram nişte oameni superficiali
şi nu înţelegeam fondul psihologic al acestei pioase
speranţe.
„Dar de ce? Doar nu ţi-a rămas dator pe băutură, nu-i
aşa?” L-a întrebat o dată cineva cu uşor dispreţ.
„Băutură? Oh, Doamne, nu!”
Hotelierul nu era cărpănos. Temperamentele teutonice
rareori sunt. Dar îşi luă o mutră sinistră ca să ne spună că
Heyst, dacă-i călcase, cu totul şi cu totul, de vreo trei ori în
prăvălie, în „local”, cum zicea el. Asta era crima lui Heyst,
pentru care Schomberg nu-i dorea nimic altceva decât o
viaţă lungă şi chinuită. Remarcaţi simţul teutonic al
proporţiilor şi firea blândă şi milostivă.
În fine, într-o după-masă Schomberg fu văzut
apropiindu-se de un grup de clienţi. I se citea pe faţă că-i
grozav de bine dispus. Îşi umflă pieptu-i masiv dându-şi
importanţă.
„Dom’lor, am aflat veşti despre el. Despre cine? Păi cum,
despre suedezu’ ăla. E încă în Samburan. N-a plecat niciun
moment. Compania s-a dus, inginerii s-au dus, toate s-au
dus, numai el a rămas. Căpitanu’ Davidson, care-a trecut
pe-aici venind dinspre vest, l-a văzut cu ochii lui. A văzut
ceva alb la debarcader, s-a apropiat şi s-a dus la mal cu o
barcă. El era, Heyst. Şi-a pus o carte în buzunar, foarte
politicos şi-acuma ca-ntotdeauna. Se plimba pe cheu
citind. Hotărâse să rămână acolo, i-a spus căpitanului
Davidson. Ce-aş vrea eu să ştiu acuma e ce-are el de
mâncat acolo. O bucată de peşte uscat din când în când—
nu? Înseamnă c-a ajuns destul de prost, pentru unu’ care
strâmba din nas când era vorba de table d’hote la mine!
Clipi cu nesfârşită răutate în ochi. Se auzi un clopot
sunând şi el conduse lumea în sufragerie, parc-ar fi fost
într-un templu, grav, cu aerul binefăcător al omenirii.
Aspiraţia lui era să-i dea de mâncare la un preţ rentabil şi
s-o vorbească de rău în spate. Era absolut caracteristic
pentru el să savureze ideea că Heyst n-are nimic ca lumea
de mâncare.
31
 Capitolul IV

Câţiva dintre noi care eram destul de interesaţi ne-am

dus la Davidson după amănunte. N-au fost multe. Ne-a
spus că a trecut pe la nord de Samburan anume ca să vadă
ce mai e pe-acolo. La prima vedere avusese impresia că
totul fusese abandonat în partea aceea a insulei. Se şi
aştepta la aşa ceva. Deodată, deasupra mesei dense de
vegetaţie pe care Samburanul o oferă privirii, zări vârful
unui catarg de drapel, fără drapel. Apoi, în timp ce naviga
prin mica scobitură care o bucată de vreme fusese
cunoscută sub numele de Golful Diamantului Negru,
descoperi cu luneta o siluetă albă pe schela de încărcat
cărbune. Nu putea fi altul decât Heyst.
„Eram sigur că voia să fie luat la bord, aşa că am intrat
în golf. N-a făcut semne. Am lăsat totuşi o barcă la apă. N-
am zărit nicio altă făptură vie, nicăieri. Da. Avea o carte în
mână. Arăta tocmai aşa cum îl văzusem întotdeauna —
foarte corect, pantofi albi, cască colonială. Mi-a explicat că-
ntotdeauna i-a plăcut solitudinea. E prima oară c-aud de-
aşa ceva, i-am spus. A zâmbit. Ce puteam să zic? El nu-i
genul de om cu care să poţi vorbi mai familiar. E ceva în el.
Nu-ţi vine.
L-am întrebat: „Dar ce gând ai? Vrei să rămâi în posesia
minei?”
„Cam aşa ceva,” a spus el. „N-o las din mână.”
„Dar toată afacerea asta-i moartă, moartă şi-ngropată,
am exclamat eu. „De fapt, ceea ce stăpâneşti nu mai are
nicio valoare, Heyst!"
„Oh, ştiu, m-am săturat de fapte,” a zis el ducându-şi
repezit mâna la cască, cu un salut scurt de-al lui."
Concediat în felul acesta, Davidson s-a urcat la bord, a
virat spre larg şi, pe când se depărta, privea de pe punte la
Heyst cum se ducea spre ţărm de-a lungul schelei. A intrat
în iarba înaltă şi a dispărut— nu i se mai vedea decât
vârful căştii albe coloniale părând că pluteşte pe o mare
verde. Apoi a dispărut şi asta, parcă s-ar fi scufundat în
adâncul viu al vegetaţiei tropicale care, mai geloasă de
cuceririle omului decât oceanul, era gata să năpădească şi
ultimele vestigii ale Companiei Tropical Belt Coal în
lichidare — A. Heyst, director în Orient. Davidson, un om
de treabă, simplu în felul său, a fost foarte ciudat
impresionat. Trebuie ţinut seama de faptul că el ştia foarte
puţine despre Heyst. Era unul dintre acei pe care politeţea
desăvârşită în atitudine şi intonaţie a lui Heyst îl
deconcerta în modul cel mai puternic. În ceea ce-l priveşte,
era un om de mare delicateţe de sentimente, cred eu, cu
toate că, natural, nu era mai lustruit decât eram noi toţi.
Din fire eram, toţi din grup, oameni care nu ţineam la
forme, într-o familiaritate cordială, cu normele noastre de
conduită — nu mai rele, aş zice, decât ale altora, dar
distins nu era niciunul dintre noi. Fineţea lui Davidson era
destul de substanţială ca să-l determine să modifice cursul
navei pe care o comanda. În loc de a trece pe la sud de
Samburan, îşi făcuse un obicei de a lua ruta de-a lungul
coastei de nord, cam pe la o milă de schelă.
„Dacă vrea să ne vadă, poate,” făcu Davidson. Apoi îi
trecu un gând prin cap: „Ascultă! Sper că n-o să mă
socotească indiscret, eh?”
L-am asigurat cu toţii pe chestia corectitudinii
comportării lui. Marea e liberă.
Uşoara abatere adăuga vreo zece mile la călătoria lui
Davidson, dar cum în total ea era de vreo mie şase sute de
mile, n-avea prea mare importanţă.
„I-am vorbit armatorului despre asta,” zise conştiinciosul
comandant de pe Sissie.
Armatorul lui avea o faţă ca o lămâie veştedă. Era
mărunt şi zbârcit— ceea ce era ciudat, pentru că de obicei
un chinez, când începe să-i meargă bine, creşte şi-n lăţime
şi-n înălţime. Să slujeşti o firmă chinezească nu-i chiar atât
33
de rău. Odată ce s-au convins că te porţi corect cu ei,
încrederea lor devine nelimitată. Nu poţi greşi. Aşa că
bătrânul chinez al lui Davidson, cu glasul lui ascuţit, spuse
repede:
„All right, all right, all right. Fă cum îţi place, căpitane.”
Şi cu asta s-a terminat chestiunea; dar nu de tot. Din
când în când chinezul îl întreba pe Davidson despre
suedez. Mai era acolo? Da?
„Nu-l văd deloc,” trebuia să mărturisească Davidson
armatorului, care îl privea tăcut prin nişte ochelari rotunzi,
cu ramă de baga, prea mari pentru faţa lui mică şi uscată.
„Nu-l văd deloc.”
Mie, când se-ntâmpla, îmi spunea:
„Sunt sigur că-i acolo. Se ascunde. E foarte jenant.”
Davidson era puţin supărat pe Heyst. „Ciudat lucru”,
continua el. „Dintre toţi cu care vorbesc, niciunul nu mă-
ntreabă de el, în afară de chinezul meu — şi de
Schomberg,” adăuga el după un timp.
Da, Schomberg, fireşte. El întreba pe oricine, despre
orice, şi dichisea informaţia în cel mai scandalos chip pe
care-l putea inventa imaginaţia lui. Din când în când îşi
făcea apariţia, cu ochii lui înfundaţi în grăsime clipind, cu
buzele-i groase, cu barba-i castanie, cu privirea numai
răutate.
„’Nă seara, dom’lor. Vi s-a servit ce doriţi? Da! Bun! Ei,
mi se spune că jungla a năpădit până şi barăcile, în Golful
Diamantului Negru. Cert. E-un sihastru-n sălbăticie acum.
Dar ce-o fi mâncând, directoru’ acela, acolo? Asta nu mai
pricep!”
Uneori, un străin întreba cu o curiozitate firească:
„Cine? Ce director?”
„Oh, un anume suedez,” — cu un accent sinistru, de
parc-ar fi spus „un anume bandit”. — „Bine-cunoscut pe-
aici. S-a făcut sihastru de ruşine. Aşa face şi diavolul când
îl dai de gol.”
Sihastru. Asta era ultima dintre etichetele mai mult sau
mai puţin amuzante aplicate lui Heyst în timpul
pelerinajelor lui fără ţintă prin părţile astea ale tropicelor,
unde trăncănitul inept al lui Schomberg ne jignea urechile.
Dar pesemne că Heyst n-avea temperament de sihastru.
Priveliştea semenilor lui nu-i era iremediabil odioasă.
Suntem datori să credem asta pentru că, dintr-un motiv
sau altul, îşi ieşi pentru o vreme din sihăstria lui. Poate că
n-a fost decât să vadă dacă nu sosiseră ceva scrisori pentru
el la Tesmani. Nu ştiu.
Nimeni nu ştie. Dar această reapariţie demonstrează că
detaşarea lui de lume nu era desăvârşită. Iar lipsa de
desăvârşire, de orice fel, duce la necazuri. Axel Heyst n-ar fi
trebuit să se sinchisească de scrisorile lui — sau de ceea ce
va fi fost ceea ce l-a scos după mai bine de un an şi
jumătate din Samburan. Dar era inutil. N-avea vocaţie de
sihastru! Aici era buba, pare-se.
O fi fost ce-o fi fost, fapt e că el a reapărut în lume, cu
pieptul lat, cu fruntea înaltă, cu mustăţile mari, maniere
alese şi toate cele — Heyst din creştet până-n tălpi, până şi
în ochii lui înfundaţi şi plini de bunătate în care încă mai
dăinuia umbra morţii lui Morrison. Natural, Davidson îl
adusese de pe insula lui uitată de Dumnezeu. Alte ocazii
nu erau, afară doar de vreo ambarcaţiune indigenă care să
fie nesatisfăcătoare. Da, s-a întors cu Davidson, căruia de
bună voie şi nesilit de nimeni i-a spus că vine numai
pentru scurtă vreme — câteva zile, nu mai mult. Era
hotărât să se întoarcă în Samburan.
Când Davidson şi-a exprimat oroarea faţă de o asemenea
neseriozitate în care nu-i venea să creadă, Heyst îl lămuri
cum, atunci când s-a întemeiat societatea, el a dispus să i
se trimită din Europa cele câteva lucruri pe care le avea.
Lui Davidson, ca şi oricăruia dintre noi, ideea că Heyst,
rătăcitorul, peregrinatorul, de-nimic-ataşatul Heyst, ar
avea lucruri de felul celora cu care îţi poţi mobila o casă, i
se păru uluitor de nouă. Fantastică până la grotesc. Era ca
şi cum o pasăre ar fi avut proprietăţi funciare.
35
 „Lucruri? Vrei să spui scaune şi mese?” întrebă
Davidson cu o uimire de loc ascunsă.
Heyst asta voia să spună. „Sărmanul meu tată a decedat
la Londra. De atunci, ele au stat acolo, într-un depozit,”
explică el.
„Atâţia ani de zile?” exclamă Davidson, făcând socoteala
de câtă vreme îl ştia pe Heyst zburând din pom în pom prin
sălbăticii.
„Chiar mai mulţi,” zise Heyst, care înţelesese foarte bine.
Asta părea să implice că el călătorise încă înainte de a fi
intrat în câmpul nostru de observaţie. Prin ce regiuni? De
la ce fragedă vârstă? Mister. Poate că era o pasăre care n-
avusese cuib niciodată.
„Am părăsit şcoala devreme,” îi spuse el odată lui
Davidson, în timpul traversării. „În Anglia. O şcoală foarte
bună. N-am avut cine ştie ce succes, acolo.”
Mărturisirile lui Heyst. Niciunul dintre noi — cu excepţia
lui Morrison, poate, care murise — nu auzise vreodată atât
de mult din povestea lui. Lăsa impresia că viaţa de sihastru
are puterea de-a dezlega limba, nu-i aşa?
În timpul acestei memorabile traversări pe Sissie, care a
ţinut vreo două zile, el a mai făcut şi alte aluzii indirecte —
pentru că informaţii nu le puteai spune — în legătură cu
istoria vieţii lui. Şi pe Davidson îl interesau. Îl interesau nu
pentru că aveau ceva senzaţional în ele, ci din curiozitatea
înnăscută pe care o avem pentru viaţa semenilor noştri şi
care-i o trăsătură a firii omeneşti. Şi viaţa pe care-o ducea
Davidson, navigând cu Sissie pe Marea Javei, de la un cap
la altul şi înapoi, era incontestabil monotonă şi, într-un
sens, solitară. N-avea niciodată vreun fel de societate la
bord. Pasageri pe punte, indigeni din belşug, natural, dar
niciodată un alb, aşa că prezenţa lui Heyst timp de două
zile a fost un noroc. Mai târziu Davidson ne-a povestit
totul. Heyst îi spusese că tatăl său scrisese o mulţime de
cărţi. Era filozof.
„Impresia mea e că trebuie să fi fost şi puţin excentric,”
comenta Davidson. „Se pare că se certase cu neamurile lui
din Suedia. Exact genul de tată pe care te-ai aştepta să-l
aibă Heyst. Nu-i şi el puţin excentric? Mi-a spus că îndată
ce-a murit tatăl său, a pornit în lumea largă pe seama lui,
şi nu s-a oprit locului decât când a fost cu afacerea aia
faimoasă cu cărbunele. Fecioru’ lui taică-său, n-aveţi
impresia?” Altminteri, Heyst era la fel de politicos ca
totdeauna. S-a oferit să-i plătească traversarea, dar când
Davidson nici n-a vrut s-audă de-aşa ceva, i-a strâns
cordial mâna, s-a înclinat politicos, după obiceiul lui, şi i-a
spus că-i foarte mişcat de atitudinea lui prietenească.
„Nu fac aluzie la suma asta neînsemnată de bani pe care
refuzi să o primeşti,” continuă el strângând mâna lui
Davidson. „Dar sunt mişcat de omenia dumitale.” Din nou
o strângere de mână. „Crede-mă, îmi dau perfect de bine
seama că am fost obiectul ei.” Şi o ultimă strângere de
mână. Toate astea însemnau că Heyst înţelesese aşa cum
trebuia apariţia periodică a corăbiei la orizontul sihăstriei
sale.
„E-un veritabil gentleman,” ne spunea Davidson. „Mi-a
părut sincer rău când a debarcat.”
L-am întrebat unde l-a lăsat pe Heyst.
„Păi unde să-l las, la Surabaya — unde-n altă parte?”
Tesmanii îşi aveau serviciul principal de contabilitate la
Surabaya. Existase de mult o legătură între Heyst şi
Tesmani. Ciudăţenia asta ca un sihastru să aibă agenţi pe
noi nu ne frapa şi nici absurditatea ca un eşuat uitat de
lume, directorul abandonat al unei întreprinderi
naufragiată, prăbuşite, dispărute, să aibă treburi de
rezolvat. Am spus Surabaya, natural, şi eram siguri că va
sta la unul dintre Tesmani. Unii dintre noi chiar se
întrebau cam de ce fel de primire va avea parte; pentru că
se ştia că Julius Tesman era excesiv de înverşunat pe
chestia fiasco-ului Companiei Tropical Belt Coal. Dar
Davidson ne-a lămurit. Nici vorbă de aşa ceva. Heyst a tras
la hotelul lui Schomberg, coborând la uscat în şalupa
37
hotelului. Nu că Schomberg s-ar fi gândit să-şi trimită
şalupa la un cabotier ca Sissie. Dar ea se dusese să
întâmpine un pachebot costier, şi i se semnalizase. La
timonă era chiar Schomberg.
„Trebuia să fi văzut ochii lui Schomberg bulbucându-i-se
să-i iasă din cap când Heyst sări în şalupă cu o valiză
veche de piele cafenie!” zicea Davidson. „Se făcea că nu ştie
cine e — la început, cel puţin. Eu n-am coborât la ţărm cu
ei. Nu opream acolo cu totul decât vreo două ceasuri. Am
descărcat două mii de nuci de cocos şi-am şters-o. Ne-am
înţeles să mă întorc să-l iau la viitoarea escală, peste vreo
douăzeci de zile.”

Capitolul V

Întâmplarea a făcut ca pe drumul de întoarcere,

Davidson să aibă două zile întârziere; nu era mare lucru,
desigur, dar el consideră de datoria sa să coboare la uscat
imediat, în orele cele mai toride ale după-amiezii, ca să-l
caute pe Heyst. Hotelul lui Schomberg era situat în
îndărătul unei vaste împrejmuiri care cuprindea o grădină,
câţiva copaci mari şi, sub întinsele lor coroane, o sală
separată, „disponibilă pentru concerte şi alte reprezentaţii”,
cum formulase Schomberg în reclamele sale. Afişe care
anunţau cu majuscule groase roşii: „În fiecare seară
concert”, lipite pe stâlpii de cărămidă de la intrarea în
incintă, fluturau acum în vânt, sfâşiate.
Drumul fusese lung, şi soarele arsese cumplit. Davidson
se oprise şi îşi ştergea năduşealea de pe gât şi faţă în ceea
ce Schomberg numea „piazza”. Se deschideau spre ea mai
multe uşi, dar jaluzelele erau toate trase. Nu se vedea
ţipenie de om, nici măcar vreun servitor chinez — nimic
decât o mulţime de scaune şi de mese de fier vopsite.
Solitudine, umbră şi tăcere mohorâtă — şi o timidă adiere
înşelătoare, venind de pe sub pomi făcu să-l treacă un fior
rece — fiorul rece şi uşurel al tropicelor care, în special la
Surabaya, înseamnă adesea pentru albul imprudent friguri
şi spital.
Circumspectul Davidson căută adăpost în cea mai
apropiată cameră întunecoasă. În semiobscuritatea
artificială, dincolo de mesele de biliard acoperite cu huse, o
silueta albă se ridica de pe două scaune pe care stătuse
întinsă. Miezul zilei, adică timpul imediat după ce se
termina cu dejunul table d’hote, era timpul cel mai tihnit al
lui Schomberg. El îi veni în întâmpinare, impunător, fără
grabă, în defensivă, cu barba mare, blondă, ca o chiurasă
peste pieptul masiv. Nu-l agrea pe Davidson, care nu-i
fusese niciodată client credincios. În trecere, sună un
clopoţel de pe una din mese şi, cu un aer distant de ofiţer
de rezervă, întrebă:
„Domnul doreşte?”
Davidson, om cumsecade, mai ştergându-şi încă ceafa
udă de transpiraţie, îi declară cu candoare că venise să-l ia
pe Heyst, aşa cum se înţeleseseră.
„Nu-i aici!”
Apăru un chinez — ca răspuns la clopoţel. Schomberg,
foarte grav, se întoarse spre el:
„Ia comanda de la domnu’!” Davidson spuse că trebuia
să plece, că nu putea să aştepte — numai ca Heyst să fie
informat că Sissie pleca la miezul nopţii.
„Ţi-am mai spus că nu-i aici!” Davidson se bătu cu
palma peste coapsă de îngrijorare.
„Vai de mine! O fi la spital, bănuiesc.” Presupunere
destul de firească, într-o localitate plină de malarie.
Locotenentul de rezervă nu făcu decât să-şi ţuguie
buzele şi ridică din sprâncene fără să îl privească. Putea să
însemne orice, dar Davidson înlătură hotărât ideea de
spital. Totuşi, până la miezul nopţii trebuia să pună mâna
pe Heyst.
„A locuit aici, nu?”
„Da, a locuit aici.”
39
 „Poţi să-mi spui unde se află acum?” continuă Davidson
placid. În sinea lui era acum îngrijorat, pentru că începuse
să aibă pentru Heyst afecţiunea unui protector erijat cu de
la sine putere. Răspunsul primit a fost:
„Nu pot. Nu-i treaba mea,” însoţit de maiestuoasele
oscilaţii ale capului hotelierului, ca o aluzie la cine ştie ce
mister oribil.
Davidson era placiditatea în persoană. Era firea lui aşa.
Nu-şi trădă sentimentele, care nu-i erau favorabile lui
Schomberg.
„Cu siguranţă c-am să aflu la Tesmani la birou,” îşi zise
el. Dar era foarte cald afară, şi dacă Heyst era jos, în port,
aflase că Sissie era acolo. Era chiar probabil ca el să se fi
urcat la bord, să se bucure de răcoarea de care n-avea
parte oraşul. Davidson fiind un om corpolent, era foarte
mare amator de răcoare şi oarecum înclina spre imobilism.
Zăbovi puţin locului, ca şi cum ar fi fost nehotărât.
Schomberg, în uşă, privind afară, afecta o indiferenţa
totală. Dar nu se putu preface până la sfârşit. Se întoarse
brusc înăuntru şi întrebă cu o furie subită:
„Voiai să-l vezi?”
„Da, desigur,” zise Davidson. „Ne înţelesesem să ne
întâlnim…”
„Nu-ţi mai bate capul. Nu se mai sinchiseşte de asta
acum.” „Crezi că nu?”
„Păi, cred că poţi judeca şi singur. Aici nu-i, este? Mă
poţi crede pe cuvânt. Nu-ţi mai bate capul după el. Îţi dau
sfatul ăsta prieteneşte.”
„Mulţumesc,” zise Davidson, alarmat de tonul brutal,
„cred că la urma urmei am să stau puţin, să beau ceva.”
Nu asta se aşteptase Schomberg să audă. Strigă, tăios:
„Chelner!”
Chinezul se apropie şi, după ce-i făcu semn cu capul
spre client, hotelierul se depărtă mormăind. Pe când trecea
pe lângă el, Davidson îi auzi dinţii scrâşnind.
Davidson rămase singur cu mesele de biliard, ca şi cum
în hotel n-ar fi locuit niciun suflet de om măcar.
Placiditatea lui era atât de autentică, încât nu se frământă
peste măsură pe chestia absenţei lui Heyst sau a
manierelor misterioase pe care le adoptase faţă de el
Schomberg. Examina lucrurile astea în felul lui, destul de
perspicace. Se întâmplase ceva; n-avea deloc poftă să
pornească acum să facă investigaţii, şi îl reţinea şi
presentimentul că, într-un fel sau altul, o să vină singură
dezlegarea. Un afiş: „În fiecare seară concert”, ca acelea din
poartă, dar nesfâşiat, atârna pe perete în faţa lui. Se uită la
el într-o doară şi fu izbit de faptul — pe vremea aceea nu
chiar atât de curent — că era o orchestră de femei.
„Turneul în Orient al lui Zangiacomo — optsprezece
executante”. Afişul afirma că avuseseră onoarea să execute
selectul lor repertoriu în faţa a diferite excelenţe coloniale,
precum şi în faţa unor paşale, şeici, căpetenii, a Înălţimii
Sale Sultanul din Mascat etc., etc.
Davidson le compătimi pe cele optsprezece muzicante.
Ştia a ce seamănă o asemena viaţă, condiţiile cumplite şi
incidentele brutale ale unor asemenea turnee conduse de
astfel de Zangiacomi, care deseori erau de profesie orice
numai muzicieni nu. Pe când se uita la afiş, undeva în
spatele său se deschise o uşă şi intră o femeie, care era
considerată nevasta lui Schomberg, fără îndoială pe bună
dreptate. Cum spusese cineva odată, cinic, prea era
neatrăgătoare ca să fi fost altceva. Părerea că el se purta cu
ea în mod abject se baza pe expresia ei înspăimântată.
Davidson o salută, ridicând pălăria. Doamna Schomberg îi
răspunse cu o uşoară aplecare a feţei gălbejite şi se aşeză
imediat îndărătul unui fel de tejghele înalte, cu faţa către
uşă, cu o oglindă şi rafturi de sticle în spate. Părul ei era
coafat foarte îngrijit şi avea doi zulufi pe partea stângă a
gâtului numai piele şi os; rochia era de mătase, şi ea venise
să-şi ia în primire serviciul de după-masă. Pentru cine ştie
ce motiv, Schomberg îi impunea lucrul acesta, cu toate că
ea nu adăuga nimic la farmecele localului. Şedea acolo în
41
fum şi zgomot ca un idol aşezat pe tron, zâmbind din când
în când cu un aer tâmpit, deasupra biliardelor, fără să
spună cuiva o vorbă, fără ca să-i spună careva vreo vorbă.
Nici chiar Schomberg nu-i arăta niciun interes, afară doar
de cel pe care-l implica câte o uitătură rea, din senin,
complet nemotivată. Altminteri, până şi chinezii îi ignorau
existenţa.
Îl întrerupsese pe Davidson din meditaţiile sale. Fiind
singur cu ea, tăcerea şi imobilitatea ei cu ochii larg deschişi
îl jenau. Compătimea lesne oamenii. I se părea că ar fi
nepoliticos să nu o bage în seamă. Zise, făcând aluzie la
afiş:
„Stau în hotel oamenii ăştia?”
Era atât de neobişnuită să i se adreseze vreun cuvânt,
încât la auzul glasului lui sări în sus. Davidson ne povestea
mai târziu că sărise întocmai ca o păpuşă de lemn, fără să-
şi altereze imobilitatea rigidă. Nici ochii măcar nu i-a
mişcat; dar i-a răspuns degajat, cu toate că şi buzele
păreau de lemn:
„Au stat o lună. Au plecat, acum. Cântau în fiecare
seară.”
„Cântau bine?”
La asta ea nu răspunse; şi continuă să privească fix,
drept înainte; tăcerea ei îl deconcerta pe Davidson. Lăsa
impresia că nu-l auzise — ceea ce era imposibil. Poate că
punea capăt unei conversaţii când era vorba să emită
opinii. Poate că Schomberg, din motive domestice, o
dresase să şi le păstreze pentru ea. Dar Davidson considera
că onoarea îl obligă să continue convsersaţia, aşa că, dând
tăcerii ei surprinzătoare propria sa interpretare, zise:
„Înţeleg — cam slăbuţ. Cam aşa sunt, de cele mai multe
ori, orchestrele astea. Judecând după numele şefului,
italienească, doamnă Schomberg?”
Ea clătină din cap.
„Nu. E german, în realitate. Numai că-şi vopseşte părul
şi barba în negru, de dragul afacerii. Zangiacomo e numele
lui de afaceri.”
 „Curios lucru,” zise Davidson. Capul lui fiind plin de
Heyst, se gândi că ea ar putea să ştie şi alte lucruri. Era o
descoperire uluitoare, pentru oricine ar fi privit-o pe
doamna Schomberg. Nimeni n-ar fi bănuit că ea ar putea
avea judecată, un pic, deloc măcar. Erai tentat s-o crezi un
ceva, un automat, un manechin foarte elementar, cu un
dispozitiv pentru dat din cap la intervale şi pentru zâmbit
prosteşte din timp în timp. Davidson îi privi profilul cu nas
turtit, obrazul supt şi un ochi bulbucat privind în gol fără
să clipească. Se întrebă: „Vorbit-a asta adineaori? O să mai
vorbească?” Era pasionant, de dragul lucrului în sine, să
încerci să vorbeşti cu un mecanism. Pe trăsăturile pline ale
lui Davidson plutea un zâmbet; zâmbetul omului care face
o experienţă amuzantă. Îi vorbi din nou:
„Dar ceilalţi membri ai orchestrei erau italieni adevăraţi,
nu-i aşa?”
Natural, puţin îi păsa. Voia numai să vadă dacă
mecanismul avea să funcţioneze din nou. Da, funcţionă. Îi
spuse că nu. Că erau, se pare, din toate neamurile. Se opri,
privind cu ochiul bulbucat şi imobil de-a lungul încăperii,
prin uşa deschisă în „piazza”. Apoi continuă, pe acelaşi ton
scăzut:
„Era şi o englezoaică printre ele.”
„Nenorocita!” făcu Davidson. „Am impresia că femeile
astea n-o duc mai bine decât sclavii. Omul ăla, cu barba
vopsită, era măcar cumsecade de felul lui?”
Mecanismul nu răspunse. Sufletul compătimitor al lui
Davidson trase singur concluziile.
„Dezgustătoare viaţa pentru bietele femei!” zise el.
„Când spuneţi o englezoaică, vreţi să spuneţi realmente o
tânără, doamnă Schomberg? Unele dintre fetele astea din
orchestre nu mai sunt atât de fragede.”
„Destul de tânără,” sosi, pe ton scăzut, răspunsul de pe
fizionomia imobilă a doamnei Schomberg.
Încurajat, Davidson spuse că-i părea rău de ea. I se
43
întâmpla foarte des să -i pară rău după câte cineva.
„Unde-au plecat, de aici?” întrebă.
„Ea n-a plecat cu ei. A fugit.
Asta era a doua declaraţie obţinută de Davidson. Trezea
un interes de-o altă categorie.
„Ca să vezi!” exclamă el placid; şi apoi, cu aerul unuia
care ştie ce-i aia viaţa, întrebă cu îndrăzneală: „Cu cine?”
Imobilitatea îi dădea doamnei Schomberg o înfăţişare
care-ţi lăsa impresia că ascultă cu mare atenţie. Poate că
asculta într-adevăr; dar Schomberg trebuia să-şi fi
terminat somnul pe undeva printr-un colţ îndepărtat al
casei. Tăcerea era profundă şi dură destul de mult ca să
devină apăsătoare. Apoi, tronând deasupra lui Davidson,
sfârşi prin a şopti:
„Cu prietenul dumneavoastră.”
„Oh, ştiţi, am venit să caut pe-un prieten al meu,” zise
Davidson plin de speranţe.
„Nu vreţi să-mi spuneţi”
„V-am spus doar.”
„Eh?” De pe ochii lui Davidson părea că se ridică un val
de ceaţă, lăsând să iasă la iveală ceva ce nu-i venea să
creadă.
„Nu vreţi să spuneţi una ca asta!” exclamă el. „Nu-i om
de aşa ceva!” Dar vorbele din urmă le rosti cu o voce stinsă.
Doamna Schomberg nu-şi mişcase deloc capul. După
şocul care-l făcuse să sară-n picioare, Davidson se muie de
tot.
„Heyst! Un gentleman atât de impecabil!” rosti el moale.
Doamna Schomberg părea să nu-l fi auzit. Faptul acesta
uluitor nu se prea potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse el
despre Heyst. Niciodată nu vorbise despre femei, niciodată
nu lăsase impresia că se gândeşte la ele sau că-şi
aminteşte măcar de existenţa lor pe pământ; şi pe urmă,
aşa dintr-o dată — în felul ăsta! Să fugă cu o fată dintr-o
orchestră, aşa la întâmplare!
„M-ai fi putut da jos dintr-o suflare,” spunea Davidson la
câtva timp după aceea.
 Ajunsese în momentul acela, să aibă un punct de vedere
mult mai indulgent asupra ambelor părţi implicate în
această uluitoare comportare. În primul rând, stând şi
reflectând, nu mai era deloc sigur că asta îl împiedica pe
Heyst să fie acelaşi perfect gentleman ca şi înainte. Opunea
rânjetelor noastre făţişe sau zâmbetelor calme o faţă gravă
şi rotundă. Heyst luase fata cu el în Samburan, şi asta nu
era o chestie de glumit. Solitudinea, ruinele de-acolo,
impresionaseră sufletul candid al lui Davidson. Ele erau
incompatibile cu comentariile frivole ale celor care nu le
văzuseră. Debarcaderul acela negru, ieşind din junglă ca să
se înfigă în marea pustie, crestele de acoperiş ale caselor
părăsite apărând pe deasupra ierburilor înalte! Uf! Firma
uriaşă şi funebră a Companiei Tropical Belt Coal ivindu-se
şi acuma încă din hăţişul sălbatic al vegetaţiei, ca o
inscripţie înfiptă deasupra unui mormânt reprezentat acolo
de mormanele înalte de cărbune nevândut de la capătul
dinspre uscat al schelei accentuau această impresie de
dezolare generală.
Aşa cu sensibilul Davidson. Fata trebuie să fi fost
nefericită de tot ca să urmeze un bărbat necunoscut într-
un asemenea loc. Heyst, fără îndoială, îi spusese adevărul.
Era gentleman. Dar nu există cuvinte să poată reda
condiţiile de viaţă din Samburan. O insulă pustie nu
însemna nimic în comparaţie cu asta. Ceva mai mult —
când erai aruncat pe o insulă pustie — oricum, n-aveai ce
face; dar să te aştepţi ca o fată care cântă la vioară, fugită
dintr-o orchestră ambulantă de femei, să stea acolo o
singură zi, mulţumită, era de neconceput. S-ar speria din
prima clipă. Ar ţipa.
Ce capacitate de simpatie în oamenii ăştia graşi, placizi!
Davidson era tulburat până-n străfunduri, şi era uşor de
văzut că din cauza lui Heyst era îngrijorat. L-am întrebat
dacă mai trecuse pe-acolo de curând.
„Oh, da, desigur. Întotdeauna trec — cam la o jumătate
45
de milă depărtare.”
„Ai zărit ceva pe-acolo?”
„Nu, nici ţipenie de om. Nici o umbră.”
„Ai fluierat?”
„Să fluier? Mă crezi în stare de-aşa ceva?”
Respingea pur şi simplu posibilitatea unei atât de
nejustificate indiscreţii. De-o admirabilă delicateţe,
Davidson ăsta!
„Bine, dar de unde ştii că-s acolo?” a pornit în mod
firesc, întrebarea.
Heyst încredinţase doamnei Schomberg un mesaj pentru
Davidson — câteva rânduri cu creionul pe o bucăţică de
hârtie mototolită. O situaţie neprevăzută îl silea să plece
înainte de timpul convenit. Făcea apel la indulgenţa lui
Davidson pentru această aparentă lipsă de politeţe.
Stăpâna casei — voia să spună doamna Schomberg — îi va
relata cele întâmplate, cu toate că, natural, nu va fi în stare
să i le explice.
„Ce era de explicat?” se minuna Davidson cu un aer de
îndoială.
„I-a plăcut o fată care cânta la vioară şi…”
„S-ar părea că şi el ei,” am spus eu.
„Teribil de repede lucrat,” reflectă Davidson.
„Ce crezi c-o să iasă de-aici?”
„Căinţă aş zice. Dar cum se face c-a ales-o pe doamna
Schomberg drept confidentă?”
Pentru că, indiscutabil, un manechin de ceară ar fi părut
mai util decât femeia asta pe care toţi ne deprinsesem s-o
vedem şezând la înălţime, privind de sus două mese de
biliard — fără expresie, nemişcată, mută, oarbă.
„Păi cum, ea a ajutat fata s-o şteargă,” zise Davidson
întorcând spre mine ochii lui nevinovaţi, rotunjiţi de starea
de continuă uluire în care-l lăsase afacerea asta, cum unele
şocuri sau nenorociri îşi lasă victimele cu un tremur
nervos. Aveai impresia că nu o să se mai vindece niciodată.
„Doamna Schomberg mi-a aruncat în poală, când nici nu
gândeam, biletul lui Heyst, răsucit tocmai bine ca să-mi
aprind pipa cu el,” continuă Davidson. „Îndată ce mi-am
revenit, am întrebat-o ce Doamne-iartă-mă a avut ea de-a
face cu afacerea asta, pentru ca Heyst să-i lase ei biletul. Şi
atunci, comportându-se mai curând ca o imagine pictată
decât ca o femeie în carne şi oase, mi-a şoptit, doar atât de
tare cât să pot auzi numai eu:
„I-am ajutat. I-am adunat lucrurile ei, le-am legat într-un
şal de-al meu şi le-am aruncat pe fereastra din dos, afară
în curte. Asta am făcut!”
„Femeia asta, care-ai fi zis că n-are curaj nici să-şi mişte
degetul cel mic!” se minuna Davidson cu glasul lui domol,
uşor gâfâit. „Ce spui despre treaba asta?”
Cred că ea avusese un oarecare interes personal. Prea
era lipsită de viaţă ca s-o poţi bănui de impulsuri de
compasiune. Era imposibil să crezi că Heyst o cumpărase.
De orice mijloace ar fi dispus, nu dispunea de suficiente
pentru aşa ceva. Sau să fi fost oare faptul că o mişcase
pasiunea asta dezinteresată de a elibera o femeie, la un
bărbat care în cercuri respectabile era numit o partidă? —
exemplu cu totul contrar regulei!
„Trebuie să fi fost o boccea foarte mică,” observă
Davidson mai departe.
„Îmi închipui că fata trebuie să fi fost foarte drăguţă,” am
spus eu.
„Nu ştiu. Era nefericită. Presupun că n-avea mai mult
decât ceva rufărie şi vreo două din rochiile alea albe pe care
le poartă pe estradă.”
Davidson îşi urma firul gândurilor. Îşi imagina că un
asemenea lucru nu se mai pomenise niciodată în istoria
tropicelor. Unde să găseşti pe cineva care să răpească o
fată dintr-o orchestră? Da, desigur, se găseau pe ici, pe
colo indivizi să placă vreuna mai nostimă — dar nu să fugă
cu ea. Oh, nu, Doamne fereşte! Pentru asta trebuia un
smintit ca Heyst.
„Închipuieşte-ţi numai ce-nseamnă asta,” rosti astmatic
47
Davidson, plin de imaginaţie sub placiditatea sa invincibilă.
„Încearcă numai să-ţi imaginezi! Zăcutul de unul singur în
Samburan i-a tulburat mintea. Nici n-a examinat situaţia,
că altminteri n-ar fi făcut, ce-a făcut. Niciun om în toate
minţile… Cum o să poată să meargă o chestie ca asta? Ce-o
să facă cu ea, la urma urmei? E nebunie curată.”
„Dumneata zici că-i nebun. Schomberg spune că
probabil moare de foame, acolo pe insulă, aşa că-n cele din
urmă poate c-o s-o mănânce,” am spus eu.
Doamna Schomberg n-a avut timp să intre în amănunte,
ne-a spus Davidson. Desigur, minunea era că rămăseseră
singuri atâta vreme. Somnolenţa după-amiezii se risipea.
Se auzea zgomot de paşi, voci pe verandă — pardon, în
„piazza”, hârşâit de scaune, clinchetul unui clopoţel agitat.
Apăreau clienţi. Repede, fără să se uite la el, doamna
Schomberg îl rugă pe Davidson să nu spună nimic
nimănui, când şoptitul ei nervos fu retezat la mijlocul unui
cuvânt. Pe o uşă mică interioară intrase Schomberg, periat
pe cap, cu barba frumos pieptănată, dar cu pleoapele încă
umflate de somn. Se uită bănuitor la Davidson şi arunca o
privire chiar şi neveste-si, dar fu deconcertat de
placiditatea naturală a unuia şi de deprinderea însuşită a
imobilităţii celeilalte.
„Ai trimis băuturile afară?” întrebă el morocănos.
Ea nu-şi dezlipi buzele, pentru că tocmai în momentul
acela oberul apăru cu o tavă încărcată îndreptându-se spre
verandă. Schomberg se duse la uşă şi salută clienţii de
afară, dar nu li se alătură.
Rămase acolo, blocând jumătate din intrare, cu spatele
spre sală, şi era încă acolo când Davidson, după ce şezuse
nemişcat o vreme, se ridică să plece. L-a zgomotul pe care-l
făcu, Schomberg întoarse capul, îl privi cum scoate pălăria
către doamna Schomberg şi primeşte în schimb gestul ei
ţeapăn din cap însoţit de un zâmbet nerod, apoi se uită în
altă parte. Afişa o demnitate trufaşă. În uşă, Davidson se
opri cu profunda sa candoare:
„Îmi pare foarte rău că nu vrei să-mi spui nimic despre
absenţa prietenului meu,” zise el. „Prietenul meu Heyst,
ştii. Mă gândesc că acuma, singurul lucru ce-mi rămâne de
făcut e să fac investigaţii jos, în port. Acolo cu siguranţă că
am să aflu ceva.”
„Investigaţii la dracu!” răspunse Schomberg cu un
mormăit răguşit.
Scopul lui Davidson, când se adresase hotelierului,
fusese în special s-o scape pe doamna Schomberg de orice
bănuială; dar ar fi fost încântat să mai afle ceva despre
isprava lui Heyst şi din alt punct de vedere. Era subtilă,
încercarea. Şi a avut succes de o manieră cu totul
surprinzătoare, pentru că punctul de vedere al hotelierului
era insultător la culme. Dintr-odată, cu acelaşi ton răguşit,
sinistru, începu să-l invectiveze în fel şi chip, şi „porc de
câine” nu era termenul cel mai grav, toate cu o asemenea
vehemenţă încât aproape că se sufoca. Profitând de pauza
asta, Davidson, al cărui temperament putea rezista şi la
şocuri mai violente, protestă în surdină:
„Este exagerat să te înfurii în halul ăsta. Chiar dac-ar fi
fugit cu casa de bani…”
Masivul hotelier se aplecă să-şi apropie faţa-i furibundă
de a lui Davidson.
„Casa mea de bani! Casa… El… ascultă, căpitane
Davidson! A fugit cu o fată! Ce-mi pasă mie de fată?! Fata
nu-nseamnă nimic pentru mine!”
Şi şuieră o vorbă infamă, care-l făcu pe Davidson să
tresară. Asta era fata! Şi reiteră afirmaţia că pe el fata nu-l
privea câtuşi de puţin. Ce-l privea pe el era bunul mers al
hotelului său. Oriunde-a fost el stabilit, peste tot au stat la
el trupe de artişti! Una îl recomanda alteia; dar acum, când
conducătorii riscau să-şi piardă în casa lui — în casa lui —
membri ai trupei, ce se va mai întâmpla? Şi asta tocmai
acum când cheltuise şapte sute şi treizeci şi patru de
guldeni ca să-şi construiască în curte o sală de concert.
Ăsta era un lucru care să se petreacă într-un hotel
49
respectabil? Ce neobrăzare, ce imoralitate, ce neruşinare,
ce oroare! Vagabond, impostor, escroc, bădăran, Schweine-
hund!
Îl apucase pe Davidson de un nasture al hainei,
reţinându-l în uşă, exact în dreptul privirii împietrite a
doamnei Schomberg. Davidson îşi aruncă ochii spre ea, cu
gândul să-i facă un semn liniştitor, dar ea arăta atât de
lipsită de simţire, aproape lipsită de viaţă chiar, cocoţată
acolo sus, încât i se păru că nu merită. Îşi eliberă nasturele
cu o placiditate fermă. După care, cu o ultimă înjurătură
şuierată, Schomberg dispăru undeva înăuntru, să încerce
să-şi revină în fire în solitudine. Davidson ieşi pe verandă.
Clienţii de-afară remarcaseră interludiul lui din prag. Pe
unul dintre ei Davidson îl cunoştea şi, în trecere îl salută.
Dar cunoştinţa lui îl strigă:
„E într-o dispoziţie infectă, nu? Aşa-i de când cu
chestia…”
Cel care vorbise râse zgomotos, în timp ce toţi ceilalţi
zâmbeau. Davidson se opri.
„Da, destul de scârboasă.” Sentimentele lui erau de
tulburare resemnată, ne-a spus el, dar, natural, pentru
alţii nu erau mai vizibile decât ale broaştei ţestoase când se
retrage în carapace.
„Pare puţin exagerat,” murmură el, pe gânduri.
„Oh, da’ a fost o păruială…!” zise celălalt.
„Ce vrei să spui? S-au bătut? S-a bătut cu Heyst?!”
întrebă Davidson teribil de tulburat, cu toate că nu-i prea
venea să creadă.
„Cu Heyst? Nu, ceilalţi doi, capelmaistrul, ăla care ţinea
femeile. Şi Schomberg al nostru. Signor Zangiacomo era ca
nebun de furie în dimineaţa aia şi sa dus după nepreţuitul
nostru amic. Ascultă-mă ce-ţi spun: se rostogoleau
încleştaţi aici pe jos, pe veranda asta, după ce fugiseră prin
toată casa, cu uşi trântite, cu femei ţipând, toate
şaptesprezece, în sufragerie; chinezii se căţăraseră în pomi.
— Hei, John, te urcaseşi în pom să priveşti la luptă, ai?
Chelnerul cu ochii migdalaţi, impasibil, emise un
mormăit plin de dispreţ, termină de şters masa şi se
retrase.
„Asta a fost — o bătaie care-pe-care. Zangiacomo a-
nceput-o. Oh, uite-l pe Schomberg. Ascultă, Schomberg, nu
s-a repezit la dumneata, când a văzut că lipseşte fata,
pentru că dumneata fuseseşi acela care a insistat ca
artistele să circule pe la mese în timpul pauzelor?”
Schomberg reapăruse în prag. Făcu căţiva paşi inainte.
Ţinuta lui era impozantă, dar nările îi erau dilatate
extraordinar şi făcea vădite eforturi de a-şi stăpâni vocea.
„Desigur. Era chestie de afaceri. I-am făcut condiţii
speciale. Şi asta de dragul dumneavoastră, dom’lor. Mă
gândeam la clienţii mei permanenţi. Nu-i nimic de făcut,
serile în oraşul ăsta. Mă gândeam, dom’lor, că v-ar face
plăcere să aveţi ocazia să ascultaţi puţină muzică bună; şi
ce poate fi rău în a oferi un sirop sau ceva unei artiste? Dar
individul ăla — suedezul ăla — a sucit capul fetei. A sucit
capul tuturor de pe-aici. De ani de zile am fost cu ochii pe
el. V-aduceţi aminte cum ia sucit capul lui Morrison?”
Schimbă de front brusc, parc-ar fi fost la paradă, şi
plecă. Clienţii de la masă se priviră în tăcere. Atitudinea lui
Davidson era aceea a unui spectator. Paşii de om prost
dispus se auzeau din sala de bilard până pe verandă.
„Şi ce-i mai caraghios,” reluă cel care vorbise înainte —
un englez funcţionar la o firmă olandeză — „ce-i mai
caraghios e că în aceeaşi dimineaţă, înainte de nouă, cei
doi se duceau împreună într-o birjă jos în port să-i caute
pe Heyst şi pe fată. I-am văzut repezindu-se de colo până
colo întrebând. Nu ştiu ce i-ar fi făcut fetei dar, ascultă-mă
Davidson, dacă dădeau peste Heyst îl ucideau acolo pe
cheu; aşa arătau.”
Nu văzuse niciodată, spunea el, un lucru atât de ciudat.
Cei doi investigatori lucrând febril în acelaşi scop, dar
uitându-se unul la altul cu o ferocitate surprinzătoare. S-
au urcat, cu ură şi cu suspiciune reciprocă, într-o şalupă
51
cu abur şi au zburat prin tot portul de la un vapor la altul,
stârnind o senzaţie nemaipomenită. Mai târziu, în cursul
zilei, când au venit la uscat, căpitanii de pe vapoare au
început să povestească despre strania incursiune şi
întrebau cine sunt cei doi nebuni agresivi dintr-o şalupă cu
abur care pare-se că umblau după un bărbat şi o femeie
îndrugând o poveste fără cap şi fără coadă. Primirea care li
s-a făcut pe navele din radă a fost în general foarte rece,
mergând până acolo că un ofiţer de pe un vapor american
i-a expediat peste copastie cu o iuţeală nu tocmai
confortabilă.
În timpul acesta Heyst şi cu fata erau la câteva mile
depărtare, pe o goeletă a familiei Tesman, cu destinaţia est.
Asta sa aflat după aceea, de la un barcagiu javanez pe care
Heyst îl angajase în acest scop la trei dimineaţa. Goeleta
Tesmanilor a ridicat pânzele în zori, când se stârneşte
obişnuita briză dinspre uscat, şi probabil că se mai şi zărea
încă în larg la ora aceea. Cum-necum, cei doi urmăritori,
după aventura cu secundul american, s-au îndreptat spre
uscat. La acostare s-au certat din nou, violent, pe
nemţeşte. Dar de bătut nu s-au mai bătut. În cele din
urmă, cu o duşmănie crâncenă-n priviri, s-au urcat
împreună într-o birjă — evident cu intenţia economicoasă
de a împărţi pe din două cheltuiala — şi au plecat lăsând
uluit un grup de europeni şi indigeni adunaţi pe cheu.
După ce auzi această poveste de necrezut, Davidson
plecă de pe veranda hotelului care se umplea cu clientela
obişnuită a lui Schomberg. Subiectul general de dicuţie era
escapada lui Heyst. Niciodată până atunci nu fusese acest
bizar personaj obiectul atâtor bârfeli, considera el. Nu! Nici
chiar la începuturile Companiei Tropical Belt Coal când,
devenind pentru o vreme un personaj public, fusese
obiectul unor critici stupide şi al unor invidii prosteşti din
partea tuturor vagabonzilor şi aventurierilor de pe insule.
Davidson ajunse la concluzia că lumii îi plăcea să discute
despre scandaluri de felul acesta mai mult decât despre
orice altceva.
 L-am întrebat dacă şi el socotea, la urma urmei, că-i
chiar un scandal atât de mare.
„Oh, Doamne, nu!” zise acest om incomparabil care, el
însuşi, era incapabil de cea mai mică incorectitudine în
conduită. „Da-i un lucru pe care eu nu l-aş fi făcut; vreau
să zic, chiar dacă n-aş fi fost însurat.”
Nu implica nicio condamnare, această declaraţie. Mai
curând ceva ca un regret. Davidson împărtăşea bănuiala
mea că, în fond, aici era vorba de salvarea unei fiinţe
omeneşti disperate. Nu că noi am fi fost doi romantici
colorând lumea după boiul temperamentului nostru, ci
pentru că amândoi fusesem destul de prevăzători ca să fi
descoperit, de multă vreme, că Heyst era.
„Eu n-aş fi avut curajul,” continuă el. „Eu văd un lucru
sub toate feţele, aşa cum e, dar Heyst nu, pentru că
altminteri s-ar fi speriat. Nu iei cu tine o femeie s-o duci
într-o junglă pustie fără s-ajungi să-ţi pară rău, mai
curând sau mai târziu, într-un fel sau într-altul; iar faptul
că Heyst e-un gentleman nu face decât să agraveze
lucrurile.”

Capitolul VI

N-am mai vorbit despre Heyst atunci, şi întâmplarea a

făcut să nu-l mai văd pe Davidson decât peste trei luni.
Când ne-am întâlnit, aproape primul lucru pe care mi l-a
spus a fost:
„L-am văzut.”
Înainte de a putea să scot vreo excalamţie, m-a asigurat
că nu-şi îngăduise niciun fel de libertate, nu importunase.
Fusese chemat. Altminteri nici n-ar fi visat să pătrundă în
intimitatea lui Heyst.
„Sunt convins că n-ai fi făcut-o,” l-am asigurat,
ascunzându-mi amuzamentul pe care mi-l producea
53
minunata lui delicateţe. Era cel mai fin om care comandase
vreodată un mic vapor făcând naveta încoace şi-ncolo
printre insule. Dar omenia lui, care nu era mai puţin
profundă şi valoroasă, îl determinase să treacă cu vaporul
pe lângă schela din Samburan (cam la o milă depărtare)
exact la fiecare douăzeci şi trei de zile. Davidson era delicat,
omenos şi conştiincios.
„Te-a chemat Heyst?” am întrebat, plin de interes.
Da, îl chemase Heyst, pe când trecea pe-acolo, la
termenul obişnuit. Davidson examina cu binoclul ţărmul,
cu neobosita şi scrupuloasa-i omenie, pe când trecea pe
lângă Samburan.
„Am văzut un om în alb. Nu putea fi decât Heyst. Fixase
un fel de steag enorm de-un stâlp de bambus şi făcea
semne de la capul schelei învechite.”
Lui Davidson nu-i venea să acosteze — de teamă să nu
fie socotit indiscret, bănuiesc eu; dar se apropie cu nava,
mult, opri maşinile şi lăsă o barcă la apă. Se duse el însuşi
cu barca, fireşte echipată cu mateloţi de-ai lui, malaezi.
Heyst, când văzu că barca se îndreaptă spre el, coborî
stâlpul de semnalizare; iar când Davidson ajunse, era
îngenuncheat şi dezlega steagul de pe stâlp.
„Se întâmplase ceva rău?” l-am întrebat eu pe Davidson,
care se oprise din povestire tocmai când îmi stârnise
curiozitatea. Trebuie să vă amintiţi că Heyst, aşa cum îl
cunoştea tot arhipeleagul, nu era — cum să zic? — nu era
genul de om care să semnalizeze.
„Chiar cuvintele astea mi-au ieşit şi mie din gură” zise
Davidson, „încă înainte de-a acosta. Nu m-am putut
reţine.”
Heyst se ridică din genunchi şi începu să împăturească
cu grijă pânza folosită drept steag, care lui Davidson îi lăsă
impresia că are dimensiunile unei pături.
„Nu, nimic rău,” strigă el. Îţi făcea plăcere cum
străluceau dinţii lui albi, pe sub bara orizontală a
mustăţilor lungi şi arămii.
Nu ştiu dacă delicateţea sau obezitatea l-au oprit pe
Davidson de a se căţăra pe debarcader. Rămase în barcă în
picioare şi, deasupra lui, Heyst se plecă în jos cu zâmbete
amabile, mulţumindu-i şi scuzându-se pentru îndrăzneală;
exact maniera lui obişnuită. Davidson se aşteptase să vadă
unele schimbări la el, dar nu se petrecuse niciuna. Nimic
nu trăda la el faptul important, grav că în jungla asta se
afla o fată, o violonistă dintr-o orchestră de femei, pe care
el o dusese de pe estrada de concert direct în sălbăticie. El,
Heyst, nu era ruşinat sau sfidător sau deconcertat din
cauza asta. Poate să fi fost o idee mai intim când s-a
adresat lui Davidson. Iar cuvintele lui erau enigmatice.

„Am recurs la calea asta, de a-ţi semnaliza,” îi spunea el

lui Davidson, „pentru că a păstra aparenţele poate fi de cea
mai mare importanţă. Nu pentru mine, natural. Mie nu-mi
pasă de ce poate spune lumea şi, fireşte, nimeni nu mă
poate jigni. Cred că am creat oarecare supărare, pentru că
mi-am permis să mă las ispitit de acţiune. Părea destul de
inocentă, dar orice acţiune este sortită să fie nocivă. E
diabolică. Din cauza asta e lumea, în întregul ei, rea. Dar
am făcut-o! În viaţa mea n-am să mai mişc vreodată un
deget. A fost o vreme când credeam că observaţia
inteligentă a faptelor era mijlocul cel mai bun de a-nşela
timpul care ne este dat, cu sau fără voia noastră; dar acum
am terminat şi cu observaţia.” Imaginaţi-vi-l pe sărmanul,
pe candidul Davidson vorbindu-i-se în asemenea termeni
cu barca lipită de-un debarcader părăsit, delabrat, ieşind
ca un pinten din vegetaţia tropicală. Nu mai auzise pe
nimeni până atunci vorbind în felul acesta, şi în orice caz
nu pe Heyst, a cărui conversaţie era concisă, politicoasă,
cu o uşoară notă jucăuşă în tonul cultivat al vocii sale.
A înnebunit, şi-a zis Davidson în gând.
Dar, privind la fizionomia de deasupra lui pe schelă,
obligat să înlăture noţiunea de demenţă comună, simplă.
Era realmente un fel de a vorbi dintre cele mai neobişnuite.
55
Atunci îşi aminti — în uluiala lui scăpase din vedere — că
Heyst avea acum la el o fată. Conversaţia asta bizară era
probabil efectul fetei. Davidson se degajă de acest
sentiment absurd şi, dorind să vădească bunăvoinţa sa şi
neştiind ce altceva să spună:
„Nu cumva ai rămas fără aprovizionare sau ceva, în fine,
de felul ăsta?”
Heyst zâmbi şi dădu din cap:
„Nu, nu. Absolut deloc. Stăm destul de bine. Mulţumesc,
în orice caz. Dacă mi-am luat libertatea să te reţin, nu-i din
vreo jenă pentru mine sau pentru… prietena mea.
Persoana la care m-am gândit când m-am hotărât să-ţi cer
ajutorul este doamna Schomberg.
„Am vorbit cu ea,” interveni Davidson.
„Oh! Dumneata? Da, am nădăjduit că o să găsească ea
mijloace…”
„Dar nu mi-a spus prea multe,” întrerupse Davidson,
care n-ar fi avut nimic împotrivă să mai afle ceva—dar cu
greu ar fi putut spune ce anume.
„Hm… da. Dar biletul meu? Da? A găsit prilejul să ţi-l
dea? E bine, e foarte bine. E mai ingenioasă decât ai fi
dispus să crezi.”
„Femeile sunt, foarte adesea,” observă Davidson. Starea
ciudată de care suferise pentru simplul motiv că
interlocutorul său răpise o fată dispărea pe măsură ce
minutele treceau.
„Există o mare doză de neprevăzut la femei,” generaliză el
pe un ton didactic ce părea că nu şi-a atins ţinta, pentru că
imediat după asta Heyst spuse:
„Acesta-i şalul doamnei Schomberg.” Atinse obiectul
care-i atârna pe braţ. „E din India, mi se pare,” adăugă el
privind într-o parte la braţul său.
„N-are o valoare deosebită,” zise Davidson, sincer.
„Foarte probabil. Important e că e al soţiei lui
Schomberg. Schomberg acesta pare să fie un bădăran
nemaipomenit — n-ai impresia asta?”
Davidson schiţă un zâmbet:
 „Noi ăştia de-aici ne-am deprins cu el,” răspunse, ca şi
cum ar fi vrut să scuze o tolerare generală şi vinovată a
unei pacoste indiscutabile. „Mi-ar fi greu să mă pronunţ.
Nu-l cunosc decât ca hotelier.”
„Eu nu l-am cunoscut nici măcar sub aspectul ăsta—
până acum recent, când ai avut amabilitatea să mă aduci
de la Surabaya, şi când am locuit la el pentru consideraţii
de economie. La „Casa Olandeză „e foarte scump, şi ei
pretind să-ţi aduci servitorul cu tine. E o pacoste.”
„Fireşte, fireşte,” achiesă repede Davidson.
După o scurtă tăcere, Heyst reveni la chestiunea şalului.
Dorea să-l trimită doamnei Schomberg înapoi. Spunea că
ea s-ar putea afla într-o situaţie foarte jenantă dacă i s-ar
cere să-l arate şi n-ar putea. El, Heyst, se simţea din cauza
asta foarte încurcat. Ea era terorizată de Schomberg. De
bună seamă că avea şi de ce.
Davidson remarcase şi el lucrul acesta. Ceea ce n-a
împiedicat-o, îi atrase atenţia, să-şi bată joc de el, de
dragul unui străin.
„Oh! va să zică ştii!” făcu Heyst. „Da, m-a ajutat… ne-a
ajutat…!”
„Aşa mi-a spus. Am vorbit o mulţime cu ea,” îl informă
Davidson. „Imaginează-ţi: să stai de vorbă cu doamna
Schomberg! Dac-ar fi să le spun amicilor, nu m-ar crede.
Cum de-ai convins-o, Heyst? Cum de te-ai gândit la aşa
ceva? Arată prea idioată ca să priceapă vorbă omenească,
prea speriată ca să gonească măcar un pui de găină. Ah,
femeile, femeile! nu poţi şti ce zace nici în cea mai potolită
dintre ele!”
„Avea datoria să-şi apere situaţia ei în viaţă,” zise Heyst.
„E o sarcină foarte respectabilă.”
„Asta a fost? Mi-a dat şi mie prin gând,” mărturisi
Davidson.
Apoi îi istorisi lui Heyst evenimentele violente care au
urmat descoperirii dispariţiei sale. Atenţia politicoasă cu
57
care Heyst asculta povestea luă o înfăţişare sumbră, dar nu
maifestă niciun fel de surpriză şi nu făcu niciun
comentariu. După ce Davidson termină, el îi înmână şalul
în barcă şi Davidson îi promise să facă tot ce va putea ca să
i-l restituie doamnei Schomberg pe ascuns, într-un fel
oarecare. Heyst îi mulţumi în câteva cuvinte simple,
compensate prin manierele lui de o desăvârşită curtenie.
Davidson se pregătea să plece. Nu se uitau unul la celălalt.
Deodată Heyst spuse:
„Îţi dai seama, a fost un caz de abuz odios, înţelegi?
Când am văzut, am…”
O optică pe care compătimitorul Davidson era perfect
capabil să o preţuiască.
„Nu mă surprinde s-o aflu,” zise el, placid. „Odios, fară-
ndoială. Şi dumneata, natural — nefiind însurat — erai
liber să intervii. Desigur.”
Se aşeză la pupă şi era deja cu mâna pe cârmă, când
Heyst, brusc, spuse:
„Lumea asta-i ca un câine rău. Dacă-i dai cât de cât
prilej, te muşcă, dar cred că aici pot foarte bine să înfrunt
soarta.”
Când mi-a povestit toate astea, singurul comentariu al
lui Davidson a fost:
„Ciudată idee de-a-nfrunta soarta — să-ţi iei o femeie la
remorcă.”

Capitolul VII

Destul de multă vreme după asta — nu ne întâlneam

prea des — l-am întrebat pe Davidson cum a făcut cu şalul
şi mi-a spus că a abordat misiunea în mod direct şi că a
fost destul de uşor. La prima escală pe care a făcut-o la
Samarang a răsucit şalul cât a putut mai strâns, în cel mai
mic pacheţel posibil, în hârtie de ambalaj, şi l-a luat cu el,
la uscat. După ce şi-a terminat treburile prin oraş, a luat o
brişcă şi s-a dus cu pacheţelul la hotel. Ţinând seama de
experienţa anterioară, a aranjat în aşa fel încât să ajungă
exact la ora siestei la Schomberg. Cum localul era gol ca şi
data trecută, s-a dus la sala de biliard, sa aşezat pe un
scaun undeva în fund, aproape de estrada pe care avea să
vină s-o ocupe în scurt timp doamna Schomberg, şi a
sfâşiat tăcerea adormită a hotelului agitând violent un
clopoţel. Desigur, chelnerul chinez a apărut imediat.
Davidson a comandat o băutură şi a aşteptat încordat.
„Aş fi comandat douăzeci de băuturi la rând, dac-ar fi
fost nevoie,” zise el — Davidson e un om care nu bea de loc
— „decât să plec din local cu pacheţelul la mine. Nu
puteam să-l las într-un colţ fără să-i spun femeii că-i acolo.
Ar fi putut să iasă pentru ea mai rău decât dacă nu i-l
aduceam deloc.”
Aşa că a aşteptat, agitând clopoţelul iarăşi şi iarăşi şi
înghiţind două sau trei băuturi la gheaţă de care n-avea
niciun chef. La un moment dat, precum spera, a apărut şi
doamna Schomberg, rochie de mătase, guler montant,
zulufi, ochi speriaţi şi zâmbet nerod — nu lipsea nimic.
Probabil că bestia aia puturoasă o trimisese să vadă cine-i
clientul însetat care stârneşte ecouri în local la această oră
a liniştii.
Salut, gest de răspuns din cap— şi ea s-a căţărat la
postul ei de la tejgheaua înaltă, arătând atât de
neajutorată, de stupidă, aşa cum şedea, că de n-ar fi fost
pacheţelul, declara Davidson, ar fi crezut că tot ce se
petrecuse între ei fusese vis. A mai comandat o băutură, ca
să-l facă pe chinez să iasă din sală şi, apucând pacheţelul
care era pus pe un scaun lângă el şi doar şoptind: „Asta-i
ceva deal dumneavoastră” — l-a vârât repede într-o nişă
mică din tejghea, la picioarele ei. Gata. Restul era treaba ei.
A apărut şi Schomberg, căscând cu poftă, aproape înainte
de a avea Davidson timp să se aşeze la loc. A aruncat în jur
priviri bănuitoare şi furioase. Indicibila placiditate din
privirea lui Davidson a folosit de minune în clipa aceea, şi
59
celălalt, fireşte, n-ar fi putut avea nici cel mai mic temei
pentru cea mai uşsoară bănuială de vreo conivenţă
oarecare între nevastă-sa şi client.
Cât despre doamna Schomberg, şedea acolo ca un idol.
Davidson era pierdut de admiraţie. Acum era convins că
femeia asta se preface de ani de zile. Nici măcar nu clipea.
Era colosal! Intuiţia asta aproape că-l înspăimânta; nu-şi
revenea din uimirea că ştia despre doamna Schomberg mai
multe decât oricine de pe insule, inclusiv Schomberg
însuşi. Femeia asta era un miracol al disimulării. Nicio
minune că Heyst a putut lua fata de sub nasul celor doi
bărbaţi, dacă a avut ajutorul ei în afacerea asta!
Minunea cea mare era, în fond, că Heyst avea de-a face
cu fuste. De ani de zile viaţa lui se desfăşurase sub ochii
noştri şi nimeni nu părea să fie mai străin de legături cu
femeile. În afară de faptul că ridica paharul în cinstea cuiva
la ocazii potrivite, ca şi oricine altul, acest amator al
faptelor părea să fie lipsit de orice legătură cu afacerile sau
cu pasiunile pământene. Înseşi manierele lui curtenitoare,
parfumul jucăuş din glas, îl situau undeva aparte. Era ca
un fulg plutind uşor în atmosfera prozaică ce constituia
hrana mărilor noastre. Din cauza asta, ori de câte ori acest
spectator lua contact cu realitatea, atrăgea atenţia. În
primul rând a fost misterul tovărăşiei cu Morrison; apoi
marea senzaţie a Companiei Tropical Belt Coal, în care
incontestabil că erau implicate interese diverse: o afacere
veritabilă. Pentru ca apoi să vină fuga asta de îndrăgostiţi,
fenomenul acesta nefiresc de afirmare personală, minunea
minunilor, uluitoare şi amuzantă.
Davidson admitea faţă de mine că zarva se potolea, şi
poate că afacerea ar fi fost uitată dacă măgarul de
Schomberg, n-ar fi scrâşnit din dinţi în public pe chestia
asta. Era realmente iritat ca Davidson să nu fie în stare să
ne spună ceva despre fată. Era drăguţă? Nu ştia.
Stătuse o după-masă întreagă la hotel la Schomberg ca
să afle câte ceva despre ea. Dar povestea se învechea. Cei
de la mesele de pe verandă aveau alte noutăţi, mai
proaspete, despre care să vorbească, şi Davidson se codea
să puna întrebări directe. Şedea placid la locul lui,
mulţumit să nu fie luat în seamă şi sperând ca norocul să-i
aducă vreun cuvânt la ureche. Nu m-aş fi mirat deloc dacă
aş fi aflat că bietul om trăsese şi un pui de somn. E greu să
vă dau o idee justă despre placiditatea lui Davidson.
Chiar atunci Schomberg, rătăcind printre mese, se opri
lângă un grup care se aşezase lângă masa lui Davidson.
„Un om ca suedezu’ ăsta, dom’lor, i-un pericol public,”
începu el. „Mi-l aduc aminte, de ani de zile. Nu vreau să
spun nimic despre spionatul lui — ştiţi, obişnuia să spună
despre el că-l interesau faptele neobişnuite, şi ce- nseamnă
asta, mă rog, dacă nu spionaj? Spiona afacerile fiecăruia. A
pus mâna pe căpitanul Morrison, l-a stors de l-a uscat,
cum aţi face cu-o lămâie, l-a expediat în Europa, să moară-
acolo. Toată lumea-l ştia pe căpitanul Morrison că-i slab de
piept. Întâi l-a jefuit şi pe urmă l-a băgat în mormânt. Eu
nu umblu cu menajamente— nu, deloc. Pe urmă, a montat
escrocheria aia cu Belt Coal. O ştiţi cu toţii. Şi-acum, după
ce şi-a căptuşit bine buzunarele cu banii altora, fură o fată
dintr-o orchestră care dă concerte în sala mea, pentru
desfătarea clienţilor mei, şi fuge să trăiască apoi ca un
prinţ pe insula aia; unde nu poate nimeni să pună mâna pe
el. O neroadă de fată… E dezgustător—pfui!”
Scuipă. Se sufoca de furie—avea vedenii, fără-ndoială.
Sări de pe scaun şi se depărtă, să scape de ele— poate.
Intră în sala în care se afla doamna Schomberg. Înfăţişarea
ei nu putea fi prea calmantă pentru genul de chin de care
suferea el.
Davidson nu se simţea chemat să ia apărarea lui Heyst.
Procedeul lui era de a intra în vorbă cu unul sau altul, ca
din întâmplare, fără s-arate c-ar şti mare lucru despre
chestia asta, pentru ca să poată afla câte ceva despre fată.
Era ieşită din comun? Era drăguţă? Nu putea fi. Nu
atrăsese atenţia în mod deosebit. Era tânără— pe tema
61
asta toată lumea era de acord. Englezul care era funcţionar
la Tesmani îşi aducea aminte că avea o figură palidă. El era
un tip respectabil şi deosebit de corect, nu dintre cei care
să aibă de-a face cu asemenea lume. Cele mai multe dintre
femeile astea erau destul de uzate. Schomberg le cazase în
ceea ce numea el Pavilion, în curte, unde toată vremea îşi
cârpeau şi spălau rochiile lor albe, şi puteau fi văzute
punându-le la uscat prin copaci, ca nişte spălătorese.
Chiar şi pe stradă arătau destul de mult a spălătorese
mature. Dar fata locuise în clădirea principală împreună cu
patronul, directorul, individul cu barbă neagră, şi cu o
femeie trecută, voluntară şi tenace, care acompania la pian
şi era, pe cât se pare, nevasta individului.
Nu era o recoltă prea satisfăcătoare. Davidson mai
rămase, chiar şi la cină, la table d’hote, fără să poată
culege vreo informaţie în plus. Se resemnase.
„Presupun,” rosti el gâfâit, „că într-o bună zi tot am s-o
văd.”
Era hotărât să treacă la fiecare călătorie prin
strâmtoarea Samburan, ca şi înainte, natural.
„Da,” am spus. „Desigur că vei trece. Într-o zi iar ai să-l
vezi pe Heyst semnalizând, şi mă-ntreb pentru ce.”
Davidson nu răspunse. Pe chestia asta îşi avea ideile lui,
şi tăcerea sa ascundea destulă cugetare. N-am mai vorbit
despre fata care fugise cu Heyst. Înainte de a ne despărţi,
mi-a împărtăşit o observaţie care n-avea nicio legătură cu
asta.
„Ciudat lucru,” zise el, „dar am impresia că seara se
joacă jocuri de noroc aici la Schomberg pe ascuns. Am
observat bărbaţi, câte doi sau câte trei, cum se strecoară în
sala unde cânta orchestra. Obloanele sunt trase cu multă
grijă, pentru că n-am observat nici cea mai mică rază de
lumină printre ele. Dar nu-mi vine să cred că prăpădiţii ăia
se închid acolo numai ca să şadă şi să se gândească la
păcatele lor pe întuneric.”
„E bizar. Nu-i de crezut ca Schomberg să-şi ia riscuri de
felul acesta,” am spus.
 PARTEA A DOUA
Capitolul I

După cum ştim, Heyst se dusese să locuiască la hotelul

lui Schomberg ignorând cu totul că persoana sa îi era
odioasă stimabilului. Când a venit el, orchestra de femei a
lui Zangiacomo era instalată de câtăva vreme.
Afacerea care-l scosese din izolarea sa în colţul acela
pierdut din mările Orientului era cu Tesmanii şi era vorba
şi de bani la mijloc. O rezolvă repede şi se pomeni că nu
avea nimic de făcut până la venirea lui Davidson, care
trebuia să-l aducă înapoi în solitudinea lui; pentru că
Heyst înţelegea să se întoarcă la solitudinea lui. Cel pe care
ne obişnuisem să-l numim Heyst cel vrăjit, suferea acum
de o profundă, totală deziluzionare. Nu de insule.
Fascinaţia arhipelagului e dăinuitoare. Nu-i uşor să scapi
de sub farmecul vieţii în insule. Heyst era deziluzionat de
viaţă în general. Temperamentul său dispreţuitor, atras de
acţiune, suferea de pe urma eşecului într-o formă subtilă,
necunoscută oamenilor deprinşi să lupte cu realităţile
curente ale aventurilor omeneşti. Era ca o durere
chinuitoare a unei apostazii inutile, un fel de ruşine în faţa
propriei sale firi trădate; şi, în plus, îl mai chinuiau şi
remuşcările simple, sincere. Se socotea vinovat de moartea
lui Morrison. Sentiment absurd, pentru că nimeni n-ar fi
putut să prevadă oroarea unei veri reci şi umede care-l
aştepta pe sărmanul Morrison acasă.
Nu era în firea lui Heyst să fie morocănos; dar stării lui
de spirit de acum nu-i pria societatea. Îşi petrecea serile
şezând undeva, deoparte, pe veranda hotelului lui
Schomberg. Din clădirea din curtea hotelului se auzeau
lamentările instrumentelor de coarde, iar căile de acces
într-acolo erau decorate cu lampioane japoneze de hârtie,
63
agăţate printre trunchiurile câtorva copaci. Frânturi de
melodii, mai mult sau mai puţin plângăreţe, ajungeau până
la urechile sale. Îl urmăreau până în dormitor, care se
deschidea pe o verandă la etaj. Caracterul fragmentar şi
iritant al acestor sunete făcea ca persistenţa lor să devină,
cu timpul, teribil de plicticoasă. Ca şi cei mai mulţi dintre
visători, cărora le este dat uneori să asculte muzica sferelor
cosmice, Heyst, rătăcitorul din arhipelag, avea o predilecţie,
pentru tăcere, pe care o putuse savura ani în şir. Pe insule
domnea tăcerea. Parcă le vezi, risipite, acoperite de taina
sumbră a vegetaţiei, în calmul vast de argint şi de azur,
unde marea fără murmur întâlneşte cerul într-un inel de
tăcere magică. Un soi de somnolenţă zâmbitoare pluteşte
peste toate; acolo înseşi glasurile oamenilor sunt catifelate,
blânde, parcă s-ar teme să nu spulbere cine ştie ce vrajă
protectoare.
Poate că asta era vraja care-l fermecase pe Heyst în zilele
începutului. Pentru el, însă, vraja asta se sfârşise. Nu mai
era fermecat, cu toate că mai era încă un captiv al
insulelor. N-avea de gând să le părăsească vreodată. Unde
să se fi dus, după atâţia ani? Niciun singur suflet, dintre ai
lui, nu mai trăia pe undeva pe pământ. De faptul acesta—
nu chiar atât de rar, la urma, urmei—nu-şi dăduse seama
decât recent, pentru că eşecul e ceea ce face pe om să se
scufunde în sine şi să-şi socotească posibilităţile. Şi cu
toate că se hotărâse să se retragă din lume şi să ducă o
viaţă ca de schimnic, fusese totuşi mişcat, într-un chip cu
totul neraţional, de sentimentul de singurătate care-l
cuprinsese în ceasul renunţării. Îl durea. Nimic nu e mai
chinuitor decât şocul unor contradicţii ascuţite care ne
lacerează mintea şi sentimentele.
În timpul acesta, Schomberg îl supraveghea pe Heyst cu
coada ochiului. El păstra, faţă de obiectul neştiutor al
duşmăniei sale, o comportare distantă de locotenent de
rezervă. Înghiontind cu cotul anumiţi clienţi ai săi, îi ruga
să observe ce aere îşi dădea „suedezu’ ăla”.
„Realmente nu-mi dau seama de ce a venit să locuiască
la mine. Hotelul meu nu-i destul de bun pentru unu’ ca el.
Aş fi preferat de-o mie de ori să se fi dus în altă parte să-şi
arate superioritatea. Uite, am organizat seria asta de
concerte, pentru dumneavoastră, numai pentru ca să
înveselesc puţin viaţa în general. Credeţi că a catadicsit să
intre măcar o dată într-o seară să asculte două-trei bucăţi?
Doamne fereşte. Îl ştiu eu, demult. Stă acolo-n „piazza „, în
colţul cel mai întunecos, cât e seara de lungă— plănuind
vreo nouă escrocherie, cu siguranţă. N-ar fi mare lucru să-i
spun să se ducă să-şi caute cameră în altă parte, numai că
nu-ţi vine să tratezi un alb în felul ăsta, aici la tropice. Nu
ştiu cât are de gând să stea, dar sunt dispus să pariez pe
orice că n-o s-ajungă niciodată pân-acolo încât să
cheltuiască cin’zeci de cenţi, taxa de intrare, de dragul de-a
asculta puţină muzică bună.”
Nimeni n-a avut poftă de pariat, c-altminteri hotelierul ar
fi pierdut. Într-o seară Heyst ajunsese în pragul disperării
din cauza frânturilor enervante, scârţâite, piţigăiate de
melodii care-l urmăreau până şi-n patul lui tare, cu o
saltea cât o foaie de ceapă şi diafană ca o plasă de ţânţari.
Coborî printre copaci, unde lumina tamisată a lanternelor
japoneze scotea în relief ici şi colo trunchiurile lor mari cu
scoarţă aspră în masa de beznă de sub frunzişul lor înalt.
Alte lanterne, având forma unor acordeoane cilindrice,
atârnau în şir pe o frânghie moale, decorând intrarea a
ceea ce Schomberg numea, cu grandilocvenţă, „sala mea de
concert”. În disperarea sa Heyst urcă trei trepte, dădu la o
parte o perdea de pânză şi intră.
Tumultul din această sală mică, ca o seră, construită din
scânduri de brad importate şi ridicată puţintel deasupra
solului, era pur şi simplu asurzitor. Vacarm de instrumente
care şuierau, grohăiau, scânceau, hohoteau, hârşâiau,
chiţăiau nu ştiu care arie oarecum vioaie, şi-n timpul ăsta
un pian mare manipulat de o femeie roşcovană şi osoasă,
cu nări palpitând a proastă dispoziţie făcea să plouă cu
65
note tari ca grindina în furtuna de viori. Mica estradă era
plină cu rochii albe de muselină şi eşarfe stacojii căzând
oblic de la umerii prevăzuţi cu braţe goale agitându-se ca
nişte ferăstraie, fără o clipă de răgaz. Zangiacomo dirija.
Purta veston scurt alb, vestă neagră şi pantaloni albi.
Părul, cam lung şi cârlionţat, şi barba mare erau de un
negru roşcat. Era oribil, individul. Şi căldura, îngrozitoare.
La câteva mese mici erau vreo treizeci de inşi, cu băuturi
dinainte. Heyst, copleşit cu totul de volumul zgomotului, se
lăsă să cadă pe un scaun. În ritmul rapid al acestei muzici,
în zarva multiformă, penetrantă a coardelor, în mişcările
braţelor goale, în rochiile lungi, în feţele necioplite, în ochii
împietriţi ai executantelor plutea ca un iz de brutalitate—
ceva crud, senzual, respingător.
„E oribil,” murmură Heyst, pentru sine.
Dar zgomotul sistematic exercita un fel de fascinaţie
profană. N-a fugit imediat, cum te-ai fi aşteptat de la el. A
rămas, uimit el însuşi că rămâne, pentru că nimic n-ar fi
putut fi mai respingător pentru gustul său, mai chinuitor
pentru simţurile sale şi, ca să zic aşa, mai opus geniului
său decât această brutală exhibiţie de vigoare. Orchestra
Zangiacomo nu făcea muzică, asasina pur şi simplu
tăcerea cu o energie feroce, vulgară. Aveai sentimentul că
asişti la un delict de violenţă, şi impresia era atât de
puternică, încât ţi se părea o minunăţie să vezi publicul
şezând atât de liniştit pe scaune, bând atât de calm din
pahare, fără să dea semne de angoasă, de mânie, sau
spaimă. Heyst îşi îndepărtă privirea de la spectacolul
nefiresc al indiferenţei lor.
Când bucata de muzică se sfârşi, uşurarea lui fu atât de
mare, încât simţi o uşoară ameţeală, ca şi cum abisul
tăcerii sar fi căscat la picioarele lui. Când îşi ridică ochii,
publicul, perversitate extremă, dădea semne de însufleţire
şi interes, iar femeile în rochii de muselină albă coborau
perechi-perechi de pe estradă în incinta „sălii de concert” a
lui Schomberg. Se împrăştiară peste tot. Masculul cu nasul
acvilin şi barba neagră-roşcată dispăruse nu-se-ştie-unde.
Aceasta era pauza pentru care şmecherul de Schomberg
stipulase ca membrii orchestrei să fie încurajaţi a acorda
membrilor asistenţei favoarea companiei lor— vreau să zic
membrilor care se simţeau dispuşi la o fraternizare cu
artele într-un mod intim şi generos; simbolul intimităţii şi
al generozităţii îl constituia oferirea de băuturi.
Lui Heyst procedeul i s-a părut profund incorect. Totuşi,
indecenţa ingeniosului procedeu al lui Schomberg era
compensată de împrejurarea că majoritatea femeilor nu
mai erau deloc tinere şi niciuna dintre ele nu fusese
vreodată frumoasă. Obrajii lor, mai mult sau mai puţin
zbârciţi, erau uşor fardaţi, dar în afară de faptul acesta,
care ar fi putut fi în fond simplă chestiune de rutină, ele nu
păreau să pună peste măsură la inimă succesul acestui
procedeu. Elanul de fraternizare cu arta, se vedea bine, era
cam slab la public, multe dintre muzicante se aşezau
apatice la mese neocupate, în timp ce altele se plimbau,
braţ la braţ, pe pasajul din mijloc, destul de bucuroase să-
şi desmorţească puţin picioarele în timp ce-şi odihneau
braţele. Eşarfele roşii dadeau un fals aer de veselie
atmosferei pline de fum din sala de concert, şi Heyst se
simţi cuprins de o subită milă pentru făpturile astea
exploatate, disperate, lipsite de farmec şi de graţie, a căror
soartă de tristă subordonare acorda înfăţişării lor ordinare
şi dezolante o notă patetică. Heyst era compătimitor din
fire. Îl durea văzându-le cum trec încoace şi-ncolo pe lângă
masa lui. Se pregătea să se ridice şi să plece, când băgă de
seamă că două rochii de muselină albă cu eşarfe roşii nu
coborâseră încă de pe estradă. Una din aceste rochii
acoperea structura ciolănoasă a femeii cu nările trădând
proastă dispoziţie. Acest personaj nu era decât doamna
Zangiacomo. Se ridicase de la pian şi, cu spatele spre sală,
pregătea partiturile pentru partea a doua a concertului, cu
gesturi repezite, nervoase, din coatele ei urâte. O dată
treaba terminată, se întoarse şi, observând cealaltă rochie
67
albă nemişcată pe un scaun în rândul al doilea, se îndreptă
spre ea printre pupitre, cu un mers agresiv şi autoritar. În
poala acelei rochii se aflau, neâncleştate, zăcând alene,
două mâini mici, nu foarte albe, terminând două braţe bine
făcute. Al doilea detaliu pe care l-a remarcat Heyst a fost
coafura—două cozi groase castanii răsucite pe un cap
atrăgător.
„Dumnezeule, o fată!” exclamă Heyst în gând.
Se vedea bine că era o fată. Se vedea după conturul
umerilor, după bustul alb şi proaspăt, traversat pieziş de
eşarfa roşie, după linia elegantă cu care cădea rochia de
muselină acoperind scaunul pe care şedea, cu faţa puţin
întoarsă de la sală. Stătea cochet picior peste picior, cu
pantofi albi decoltaţi.
Pusese stăpânire pe spiritul de observaţie al lui Heyst,
trezit acum la viaţă; avea senzaţia că trăieşte ceva nou.
Asta, pentru că spiritul său de observaţie nu fusese
niciodată până atunci captat de vreo făptură feminină de-o
manieră atât de accentuată şi de exclusivă. O privi
neliniştit, cum nu se uită niciodată un bărbat la alt bărbat
şi, pur şi simplu, uită unde se află. Pierduse contactul cu
mediul ambiant. Femeia cea masivă, deplasându-se, îi
acoperi o clipă fata. Trecând foarte aproape de ea, se plecă
puţin peste tânăra făptură ce şedea pe scaun, ca şi cum ar
fi vrut să lase să-i pice o vorbă la ureche. Cert e că buzele i
se mişcară. Dar ce cuvânt putuse să-i spună ca s-o facă pe
fată să sară-n sus atât de promt? Heyst, de la masa lui, fu
cuprins de un elan de compasiune. Aruncă repede o privire
în jur. Nimeni nu se uita spre estradă, iar când îşi întoarse
ochii, fata, cu femeia masivă păşind pe urmele ei, cobora
cele trei trepte care duceau de la estradă la pardoseala
sălii; acolo ea se opri, mai făcu, împleticit, un pas înainte şi
se opri din nou, în timp ce cealaltă— escorta, tambur-
majurul, femeia masivă şi ordinară de la pian— trecu
brutal pe lângă ea şi, călcând agresivă pe culoarul central
printre mese şi scaune, se duse undeva afară după năsosul
Zangiacomo. În timpul acestei remarcabile deplasări, ca şi
cum tot ce se afla în sală era gunoi pe care călca, ochii ei
plini de dispreţ se încrucişară cu privirea ridicată a lui
Heyst, care imediat şi-o întoarse spre fată. Ea nu se clintise
din loc. Braţele îi atârnau; coborâse pleoapele.
Heyst puse jos trabucul fumat numai pe jumătate şi-şi
strânse buzele. Apoi se ridică. Era acelaşi fel de impuls
care, cu ani în urmă, îl făcuse să traverseze strada din
oribilul oraş Delli de pe insula Timor şi să-l oprească pe
Morrison, de fapt un străin pentru el pe vremea aceea, un
om în încurcătură, căruia-i citeai pe faţă chinul,
disperarea, singurătatea.
Era acelaşi impuls. Dar el nu-şi dădu seama. Nu se
gândea la Morrison în momentul acela. E cazul de spus că,
pentru prima oară de când abandonase definitiv mina de
cărbune din Samburan, uitase cu totul de Morrison. E
adevărat că, într-o anumită măsură, uitase şi unde se afla.
Şi aşa, nefrânat de niciun fel de timiditate, Heyst porni pe
culoarul central.
Între timp câteva dintre femei aruncaseră ancora, pe ici
pe colo, pe la mesele ocupate. Vorbeau cu bărbaţii,
rezemate în coate, evocând, amuzant—de n-ar fi fost
eşarfele roşii—în rochiile lor albe, o adunare de mirese între
două vârste cu maniere destul de libere şi cu voci destul de
groase. Murmurul conversaţiilor purtate cu oarecare
vioiciune umplea sala de concert a lui Schomberg. Nimeni
n-a observat mişcările lui Heyst; pentru că, natural, nu era
singurul om care să se mişte pe-acolo. Până să-şi dea fata
seama de prezenţa lui în faţa ei, trecu câtva timp. Ea stătea
cu ochii în jos, nemişcată, palidă, fără să privească undeva,
fără să scoată un sunet. De-abia după ce Heyst i se adresă
pe tonul său curtenitor, îşi ridică ochii.
„Scuză-mă,” spuse el pe englezeşte, „dar femeia asta
îngrozitoare ţi-a făcut ceva, te-a ciupit, nu-i aşa? Sunt
sigur că tea ciupit, adineauri, când s-a oprit lângă scaunul
dumitale.”
69
 Fata primi aceste avansuri cu ochii mari, cu o privire
încremenită, de profundă uimire. Heyst, nemulţumit de
sine, bănui că nu-i înţelesese vorbele. Nu puteai şti de ce
naţionalitate erau femeile astea, decât doar că erau de tot
felul. Dar ea era uimită mai mult de însăşi prezenţa, atât
de aproape de ea, a acestui bărbat, de chelia lui mare, de
fruntea albă, de obrajii arşi de soare, de mustăţile lungi,
arămii şi creţe, de expresia blândă a ochilor albaştri ai
acestui bărbat privind într-ai ei. Văzu uluirea împietrită
dintr-ai ei făcând loc unei alarme trecătoare, căreia îi urmă
o expresie de resemnare.
„Sunt convins că te-a ciupit cu cruzime de braţ,”
murmură el, oarecum deconcertat de propria lui acţiune.
Simţi o mare uşurare auzind-o spunând:
„N-ar fi pentru prima oară. Şi, presupunând că-i
adevărat — ce-ai de gând să faci?”
„Nu ştiu”, zise el cu o uşoară, foarte uşoară notă de
voioşie în glas, care de mult nu mai fusese percepută,
prinsă pare-se cu plăcere de urechea ei.
„Îmi pare rău să spun că nu ştiu. Dar aş putea face
orice? Ce-ai dori să fac? Te rog, ordonă-mi!”
Din nou se putea citi pe faţa ei cea mai mare uimire,
pentru că acuma băgă de seamă cât de mult se deosebea el
de ceilalţi bărbaţi din sală. Se deosebea de ei cum se
deosebea ea de celelalte femei din orchestră.
„Să-ţi ordon?” zise ea după o vreme, mai mult şoptit,
uluită. „Cine eşti dumneata?” întrebă, ceva mai tare.
„Locuiesc la hotelul ăsta, câteva zile. Am intrat aici din
pură întâmplare. Această jignire…”
„Nu încerca să te amesteci,” zise ea, atât de serios încât
Heyst întrebă, cu tonul său uşor jucăuş:
„Dorinţa dumitale e să plec?”
„N-am spus asta,” răspunse fata.
„M-a ciupit pentru că n-am coborât destul de repede.”
„Nu-ţi pot spune cât sunt de indignat,” zise Heyst. „Dar
dacă tot ai coborât,” continuă el cu uşurinţa unui om de
lume, adresându-se într-un salon unei domnişoare, „n-ar fi
mai bine să luăm loc?”
Ea se supuse gestului lui de invitaţie şi se aşezară pe
cele mai apropiate scaune la îndemână. Se uitară unul la
altul pe deasupra mesei mici rotunde, cu o privire mirată,
sinceră, sfiala lor crescând atât de lent, încât trecu multă
vreme până să-şi ia ochii unul de la celălalt; şi foarte
curând se întâlniră din nou, pentru ca iar să se despartă.
În cele din urmă contactul se stabiliză, dar atunci, cam la
vreo cincisprezece minute din momentul în care se
aşezaseră, pauza se sfârşi. Asta în ce priveşte ochii. Cât
despre conversaţie, fusese perfect anodină, pentru că era
firesc să n-aibă ce-şi spune unul altuia. Pe Heyst îl
interesase fizionomia fetei. Expresia ei nu era nici simplă
şi, deocamdată, nici foarte limpede. Distinsă nu era—nici
nu era de aşteptat— dar trăsăturile aveau mai multă
delicateţe decât orice alt chip de femeie avusese el vreodată
prilejul să observe de-atât de aproape. Aveau ceva de-o
inefabilă îndrăzneală şi de-o infinită nefericire— pentru că
se reflectau în ele temperamentul şi viaţa acestei fete. Dar
vocea! Heyst fu sedus de uluitoarea ei frumuseţe. Era o
voce aptă să exprime lucrurile cele mai minunate, o voce
care-ar fi făcut cea mai stupidă trăncăneală suportabilă, şi
vorba cea mai brutală, fascinantă. Heyst îi sorbea farmecul
aşa cum asculţi un instrument fără să fii atent la melodie.
„Eşti şi cântăreaţă în afară de violonistă?” o întrebă el
brusc.
„N-am cântat o singură notă în viaţa mea,” zise ea, vădit
surprinsă de întrebarea interlocutorului ei— pentru că nu
discutau despre voci melodioase. Era limpede că ea nu-şi
dădea seama ce voce avea. „Nu-mi aduc aminte să fi avut
multe motive de cântat, de când eram mică,” adăugă ea.
Fraza asta lipsită de eleganţă, prin simpla ei vibrare, prin
nobleţea caldă a sunetului, îşi găsi drum spre inima lui
Heyst. Spiritul lui rece, alert, urmări sunetul pătrunzând în
inimă, cu un soi de îngrijorare vagă faţă de absurdul
71
situaţiei, până ce poposi în adâncul ei, profund, acolo unde
zac dorurile nerostite.
„Eşti englezoaică, fireşte?” întrebă el.
„Dumneata ce crezi?” Răspunse ea, cu accentul cel mai
fermecător. Apoi, ca şi cum şi-ar fi zis că e rândul ei să
pună o întrebare: „De ce zâmbeşti întotdeauna când
vorbeşti?”
Era destul ca să facă pe cineva să-şi ia imediat un aer
serios, dar buna ei credinţă era atât de vădită, încât Heyst
îşi reveni imediat.
„E felul meu nefericit de a fi.” Zise el cu aerul lui glumeţ,
delicat şi politicos. „Ţi-e foarte dezagreabil?”
Ea era foarte serioasă.
„Nu. Am remarcat doar. N-am dat chiar peste mulţi
oameni agreabili în viaţa mea.”
„Cu siguranţă că femeia asta care cântă la pian e infinit
mai dezagreabilă decât oricare dintre canibalii cu care-am
avut de-a face.”
„Fără-ndoială!” o trecu un fior. „Cum s-a făcut c-ai avut
de-a face cu canibalii?”
„Ar fi o poveste prea lungă,” zise Heyst schiţând un
zâmbet. Zâmbetele lui Heyst erau doar melancolie şi rimau
greu cu mustăţile mari, sub care voioşia lui se pitea la fel
de confortabil ca o păsărică sfioasă în desişul ei de baştină.
„Mult prea lungă. Dar cum s-a făcut de-ai picat în banda
asta de-aici?”
„Ghinion,” răspunse ea scurt.
„Fără-ndoială, fără-ndoială,”
admise Heyst cu gesturi din cap. Apoi, indignat încă de
ciupitura pe care mai mult o bănuise decât o văzuse
efectiv: „Spune-mi, te rog, n-ai putea să te aperi într-un fel
oarecare?”
Ea se ridicase. Doamnele din orchestră se îndreptau
încet spre locurile lor. Unele se şi aşezaseră, agale, cu
priviri împietrite, în faţa pupitrelor cu note. Heyst se ridică
şi el.
„Sunt prea mulţi pentru mine,” zise ea.
 Aceste câteva cuvinte făceau parte din experienţa
comună a omenirii; cu toate astea, din cauza vocii, pe
Heyst îl emoţionară ca o revelaţie. În sentimentele lui era
confuzie, dar mintea îi era clară.
Păcat. Dar în realitate nu de maltratările astea se plânge
fata, îşi spuse el, lucid, după ce ea se depărtase.

Capitolul II

Aşa a început. Cum s-a întâmplat de-a sfârşit aşa cum

ştim că a sfârşit, nu-i uşor de spus cu precizie. E foarte
limpede că lui Heyst nu-i era indiferentă, n-am să zic fata,
dar soarta fetei. El rămăsese acelaşi om care plonjase după
un Morrison ce se scufunda şi pe care de-abia dacă-l
cunoştea, după nume şi după obişnuitele flecăreli de pe
insule. Dar de data asta era o plonjare de o cu totul altă
natură şi susceptibilă de a duce la o tovărăşie de o
categorie mult deosbită.
A stat el să chibzuiască? Probabil. Era un om destul de
chibzuit. Dar dacă a făcut-o, a făcut-o cu insuficientă
pricepere. Pentru că nu există vreo dovadă ca el să fi ezitat
la vreun moment dat între clipa din seara aceea şi
dimineaţa fugii. De dragul adevărului, trebuie spus că
Heyst nu era omul să ezite mult. Spectatorii ăştia visători
ai unei lumi în agitaţie devin teribili din clipa în care
dorinţa de acţiune pune stăpânire pe ei. Cu capul înainte,
pornesc la şarjarea unui zid, cu seninătatea uluitoare pe
care nu ţi-o poate da decât o imaginaţie nedisciplinată.
Nu era nebun. Bănuiesc că-şi dădea seama—sau cel
puţin avea sentimentul— unde-l putea duce treaba asta.
Dar totala lui lipsă de experienţă îi dădea îndrăzneala
necesară. Vocea fetei, care îi vorbea despre trecutul ei
nenorocit în termeni simpli, cu un fel de cinisim
inconştient inerent sincerităţii când e vorba de urâţenia
73
sărăciei, era fermecătoare. Şi, fie din cauză că el era o fire
omenoasă, fie că vocea ei cuprindea în gama ei toate
modulaţiile patosului, ale voioşiei şi curajului, povestea n-a
trezit în el silă, ci un sentiment de infinită tristeţe.
Într-o altă seară, în timpul pauzei dintre cele două părţi
ale concertului, fata i-a povestit lui Heyst viaţa ei. Fusese
un copil crescut mai mult pe stradă. Tatăl ei fusese
muzicant în orchestrele unor teatre mici. Mama ei fugise de
la el pe când ea era încă mică şi, în viaţa ei de copil
abandonat, fusese îngrijită la întâmplare de diferite
proprietărese ale camerelor mobilate sărăcăcioase în care
trăiau. N-au răbdat literalmente de foame niciodată, nici
numai în zdrenţe n-au trăit, dar niciodată n-au scăpat din
gheara unei sărăcii fără speranţe. Să cânte la vioară— tatăl
ei o învăţase. Pare-se că el se îmbăta câteodată, dar nu cu
plăcere, ci numai pentru că nu-şi putea uita nevasta care-l
părăsise. După ce a făcut o congestie cerebrală căzând în
fosa orchestrei unui music-hall şi rămânând paralizat, ea a
intrat în trupa lui Zangiacomo. Acuma el era într-un azil de
incurabili.
„Şi eu aici,” încheie ea, „fără nimeni căruia să-i pese dac-
am să mă duc la fund sau nu cu prima ocazie.”
Heyst îi spuse că, dacă nu era vorba decât de părăsit
lumea asta, după părerea lui se puteau găsi şi soluţii mai
bune. Ea îl privi cu o atenţie deosebită şi cu o expresie de
perplexitate care dădea chipului ei un aer de inocenţă.
Astea s-au întâmplat într-una din pauzele dintre cele
două părţi ale concertului. De data asta ea coborâse
singură, fără să mai fie îndemnată de o ciupitură a nevestei
lui Zangiacomo. E greu de presupus că ea se simţea sedusă
de fruntea lată de intelectual şi de mustăţile roşcovane ale
noului ei prieten. Nou nu-i cuvântul potrivit. N-avusese
niciodată un prieten până atunci, iar senzaţia acestei
amiciţii oferite era emoţionantă prin însăşi noutatea ei. În
afară de asta, orice bărbat care nu semăna cu Schomberg
părea, tocmai din cauza asta, atrăgător. Era speriată de
hotelier care, în timpul zilei, profitând de faptul că ea
locuia chiar în hotel şi nu în pavilion cu celelalte „artiste”, îi
dădea târcoale, mut, flămând, sinistru la adăpostul bărbii
lui mari, sau o înghesuia prin colţuri izolate sau culoare
pustii, cu murmure profunde, misterioase, care, cu toată
semnificaţia lor limpede, aveau în ele ceva de-o demenţă
oribilă.
Contrastul pe care-l ofereau manierele calme, politicoase
ale lui Heyst o încânta şi o umplea de admiraţie. Nu mai
întâlnise niciodată până atunci aşa ceva. Şi dacă i se
întâmplase, poate, să afle bunătate în viaţa ei, niciodată nu
dăduse peste forme de simplă politeţe. Aceasta o interesa
tocmai prin noutatea ei, o experienţă nu chiar inteligibilă,
dar fără îndoială agreabilă.
„Îţi spun eu că-s prea mulţi pentru mine,” repeta ea,
uneori cu oarecare nepăsare, dar cel mai adesea clătinând
din cap cu o deprimare neliniştitoare.
Natural, bani n-avea deloc. Numărul mare de „negri”, de
peste tot în jur, o înspăimânta. Efectiv n-avea o idee clară
în ce punct de pe suprafaţa globului se afla. Orchestra, în
general, era luată de la vapor şi dusă la un hotel şi ţinută
închisă până venea vremea să se îmbarce pe alt vapor. Nu-
şi putea aduce aminte de numele auzite.
„Mai spune-mi o dată cum se numeşte oraşul acesta,” îl
întreba ea mereu pe Heyst.
„Surabaya,” pronunţa el clar şi urmărea descurajarea
apărând la auzul acestor sunete exotice în ochii ţintuiţi pe
chipul lui.
El nu-şi putea înfrâna un sentiment de compasiune. Îi
sugeră că s-ar putea duce la consul, dar sfatul acesta i-l
dicta conştiinţa, nu convingerea. Ea nu auzise niciodată
de-un asemenea animal, nici nu ştia la ce-ar putea fi bun.
Un consul? Ce-i asta? Cine-i? Ce putea face? Şi când auzi
că poate s-ar lăsa convins s-o trimită acasă, bărbia îi căzu
în piept.
„Şi ce să fac când ajung acolo? murmură ea cu o
75
intonaţie atât de justă, cu un accent atât de pătrunzător—
vraja vocii ei nu înceta nici chiar când şoptea— încât lui
Heyst i se păru că vede iluzia solidarităţii între oameni pe
pământ spulberându-se în faţa adevărului nud al vieţii şi
că îi lăsa pe amândoi faţă-n faţă într-un deşert moral mai
arid decât nisipurile Saharei, fără un pic de umbră să-i
odihnească, fără un pic de apă să-i răcorească.
Ea se plecă puţin peste măsuţă, aceeaşi măsuţă la care
se aşezaseră când sau întâlnit prima oară, şi fără să-şi
aducă aminte de altceva decât de caldarâmul străzilor
copilăriei ei, în disperarea impresiilor incoerente, confuze,
rudimentare ale călătoriilor ei care-i inspirau o vagă teroare
de lume, spuse repede, aşa cum vorbeşti la deznădejde:
„Fă dumneata ceva! Eşti un gentleman. Nu eu ţi-am
vorbit prima, nu-i aşa? N-am început eu, nu-i aşa?
Dumneata ai venit la mine şi mi-ai vorbit, când stăteam
acolo. Ce voiai să-mi spui? Nu-mi pasă ce, dar ceva trebuie
să faci!”
Atitudinea ei era în acelaşi timp şi violentă şi implorantă
— zgomotoasă de fapt, cu toate că glasul de-abia dacă i se
auzea mai mult decât respiraţia. Destul de zgomotoasă ca
să fie remarcată. Heyst intenţionat râse hohotind. Ea
aproape se sufocă de indignare la atâta nesimţire.
„Ce-ai vrut să-nţelegi când mi-ai spus: ordonă!?” zise ea
cu aproape şuierat.
Ceva dur în privirea lui lipsită de orice urmă de veselie,
şi un: „All right” calm, categoric, o liniştiră.
„Nu sunt destul de bogat ca să te pot cumpăra,”
continuă el, vorbind cu un rânjet detaşat la culme, „chiar
dacă s-ar putea face, dar pot oricând să te răpesc.”
Ea îl privi concentrată, ca şi cum vorbele lui ar fi avut un
înţeles ascuns şi foarte complicat.
„Acuma, du-te,” zise el repede, „şi încearcă să zâmbeşti
plecând.”
Ea se supuse cu o neaşteptată promptitudine, şi cum
avea dinţii foarte frumoşi şi albi, afectul acestui zâmbet
mecanic şi comandat a fost vesel, cald. Pe Heyst l-a uimit.
Nicio mirare, îi trecu prin minte, că femeile îi pot înşela pe
bărbaţi atât de bine. Aptitudinea asta le este înnăscută; par
să fie create cu acest dar special. Fusese un zâmbet a cărui
origine îi era foarte bine cunoscută, şi cu toate astea îi
comunicase o senzaţie de căldură, îi dăduse un fel de poftă
de viaţă, fenomen foarte nou în viaţa lui.
Între timp ea plecase de la masă şi se alăturase celorlalte
„doamne din orchestră”. Se îndreptau spre estradă mânate
brutal de nevasta lui Zangiacomo, care lăsa impresia că se
abţinea numai cu greu de la a le da câte un pumn în spate.
Urma Zangiacomo, cu barba lui lungă vopsită şi vestonul
scurt, cu o înfăţişare de josnicie ereditară, dată de capul lui
plecat şi de neliniştea din ochii foarte apropiaţi unul de
altul. Urcă treptele cel din urmă, se întoarse, expuse sălii
barba-i roşcată şi bătu uşor cu arcuşul pe dosul viorii.
Heyst făcu o grimasă anticipând vacarmul oribil, care
izbucni imediat, neînduplecat, înspăimântător. La
marginea estradei, femeia de la pian, oferindu-şi profilul
feroce, cu capul dat pe spate, izbea în clape fără să se uite
la note. Heyst nu putu suporta vacarmul mai mult de un
minut. Ieşi, cu creierul năucit de ritmul unui dans mai
mult sau mai puţin ungar. În pădurile din Noua Guinee
locuite de canibali, unde avusese cele mai palpitante dintre
inutilele lui aventuri anterioare, era linişte. Iar aventura
asta solicita, dacă nu poate în execuţie, dar prin natura ei,
mai multă îndrăzneală decât tot ce avusese el de înfruntat
până acum. Mergând pe sub lanternele de hârtie
suspendate de copaci, îşi aminti şi-i păru rău după
tenebrele şi tăcerea de mormânt din pădurile de după
golful Geelwink, poate cele mai sălbatice şi mai nesigure,
poate cel mai primejdios punct de pe faţa pământului de
unde putea fi văzută marea. Chinuit de gândurile sale,
căută întuneric şi pace în dormitorul său; dar nu le găsi.
Sunetele îndepărtate ale concertului ajungeau până la
urechile lui, ajungeau slabe, desigur, dar încă supărătoare.
77
Şi nici în deplină siguranţă nu se simţea aici, pentru că
sentimentul acesta se bizuie nu pe circumstanţe exterioare,
ci pe convingerea noastră lăuntrică. Nu încercă să se culce;
nici nu-şi descheie un nasture măcar de la jachetă. Se
aşeză într-un fotoliu şi rămase pe gânduri. Înainte vreme,
când se afla în solitudine şi linişte, putea să gândească
limpede şi uneori chiar profund, să-şi vadă viaţa dincolo de
optica măgulitoare şi înşelătoare a eternelor speranţe, a
convenţionalelor iluzii deşarte, a unei mereu aşteptate
fericiri. Dar acum era tulburat, peste viziunea sa mintală
parcă era aşternut un văl: se trezise în el o tandreţe
neprevăzută, confuză încă, pentru o femeie necunoscută.
Încet-încet tăcerea, o tăcere adevărată, se statornicise în
jurul lui. Concertul se terminase, publicul se risipise, sala
de concert era în întuneric, şi nici chiar la pavilionul în
care orchestra de femei dormea după truda-i zgomotoasă
nu se mai zărea vreo rază de lumină. Deodată Heyst simţi
un fel de agitaţie cuprinzându-i mâinile şi picioarele. Cum
această reacţie provocată de lunga imobilizare persista, el îi
cedă ieşind încet de-a lungul verandei din dos, în curtea
din partea laterală a clădirii, sub umbra neagră a copacilor
unde lanternele de hârtie stinse se legănau alene ca nişte
fructe veştede.
Se plimbă încoace şi-ncolo o bună bucată de vreme,
stihie calmă şi gânditoare în haine albe de in, răsucind în
cap gânduri cu totul noi, neliniştitoare şi seducătoare,
deprinzându-şi mintea cu contemplarea obiectivului său,
pentru ca, fiind considerat cu persistenţă, să-i apară
meritoriu şi înţelept. Deoarece utilitatea raţiunii constă în a
justifica dorinţele obscure ce determină comportarea,
elanurile, pasiunile, prejudecăţile, şi nebuniile noastre şi,
de asemenea, şi temerile.
Avea sentimentul că, printr-o promisiune pripită, se
angajase într-o acţiune amplă cu consecinţe incalculabile.
Ş i apoi se întrebă dacă fata înţelesese ce voia el să spună.
Cine putea şti? Tot felul de îndoieli îl frământau. Ridicând
capul, zări ceva alb strecurându-se printre copaci. Dispăru
aproape imediat, dar nu putea să se fi înşelat. Îl irita faptul
că fusese descoperit rătăcind în felul acesta în mijlocul
nopţii. Nu-i dăduse niciun moment prin minte că nici fata,
poate, nu fusese în stare să adoarmă. Făcu câţiva paşi, cu
prudenţă. Şi văzu din nou apariţia albă, fantomatică, iar în
clipa următoare, toate îndoielile lui cu privire la starea ei de
spirit se potoliră, pentru că o simţi lipindu-se de el exact
aşa cum fac toţi cei ce imploră, oriunde pe lume. Şoaptele
ei erau atât de incoerente, încât nu izbutea să înţeleagă
nimic, dar asta nu-l împiedica de a fi profund emoţionat.
Nu-şi făcea iluzii despre ea, dar mintea lui de sceptic era
dominată de plenitudinea din inima lui.
„Linişteşte-te, linişteşte-te,” îi murmură el la ureche,
răspunzând la încleştarea ei, la început mecanic, dar după
aceea cu un sentiment crescând al deznădejdii ei.
Tresăltarea pieptului ei şi tremurul tuturor mădularelor
păreau, prin strânsoarea îmbrăţişării, să pătrundă trupul
lui, să-i contamineze chiar şi inima. În timp ce în braţele
lui ea începea să se liniştească, el devenea din ce în ce mai
agitat, ca şi cum pe lume exista doar o cantitate fixă de
emoţie violentă. Chiar şi noaptea părea mai mută, mai
nemişcată, iar încremenirea formelor înconjurătoare, vagi
şi negre, mai desăvârşită.
„O să fie bine,” încercă el s-o liniştească, vorbindu-i la
ureche pe un ton convingător şi, inevitabil, strângând-o la
piept mai tare decât înainte.
Fie cuvintele, fie gestul, au avut un efect foarte bun. El
auzi un vag suspin de uşurare. Fata vorbi cu o ardoare
stăpânită:
„Oh, ştiam că o să fie bine, ştiam din prima clipă în care
mi-ai vorbit. Da-da, sigur, mi-am dat seama îndată ce-ai
venit la mine, atunci seara. Ştiam c-o să fie bine, trebuia
numai să vrei dumneata dar, fireşte, nu puteam să ştiu
dacă voiai. Ai zis: ordonă. Ciudat lucru, să-l spună un om
ca dumneata. Chiar asta ai vrut să spui? Nu râdeai de
79
mine?”
El se apără, susţinând că fusese om serios toată viaţa
lui.
„Te cred,” zise ea cu aprindere. El fu mişcat de această
declaraţie. „Ai un fel de a vorbi cu lumea, parcă te-ai
amuza,” continuă ea. „Dar nu m-am înşelat. Am văzut că
erai furios pe bestia aia de femeie. Şi eşti deştept. Ai băgat
imediat de seamă că-i ceva acolo. Ai citit pe faţa mea, da?
Nu-s urâtă, nu? N-o să-ţi pară rău niciodată. Ascultă, n-am
nici măcar douăzeci de ani. Spun adevărul, şi nu cred să
fiu chiar atât de urâtă, c-altminteri… Am să-ţi spun din
capul locului c-am fost încolţită şi pisată de tipi ca ăsta şi
înainte. Nu ştiu ce-i apucă…”
Vorbea pripit. I se tăie respiraţia, apoi exclamă cu un
accent de disperare:
„Ce-i? Ce s-a-ntâmplat?”
Heyst îşi desprinse braţele din jurul ei pe neaşteptate şi
se dăduse puţin înapoi. „Sunt eu de vină? Nici nu m-am
uitat la ei măcar, îţi spun cinstit. Niciodată! M-am uitat eu
la dumneata? Spune! Dumneata ai început!”
În realitate, lui Heyst îi repugna ideea unei competiţii cu
bărbaţi necunoscuţi, cu hotelierul Schomberg. Silueta albă
din faţa lui se clătina jalnic în beznă. Lui îi fu ruşine de
propria sa exagerare.
„Teamă mi-e c-am fost văzuţi,” murmură el. „Mi se pare
că am zărit pe cineva pe aleea dintre casă şi boschetele din
spatele dumitale.”
Nu văzuse nimic. Minţea din milă, dacă minţea. Mila lui
era tot atât de autentică precum fusese şi repulsia şi, după
judecata lui, mai cinstită.
Ea nu-şi întoarse capul. Evident că se simţea uşurată.
„Să fie bruta aia?” şuşoti ea, vorbind natural despre
Schomberg. „Merge prea departe cu mine, acuma. La ce
poţi să te-aştepţi? Nu mai departe decât astă-seară, după
cină… dar am fugit. Nu-ţi pasă de el, nu-i aşa? Acuma, că
ştiu că te ocupi de mine, pot să-i fac faţă. O fată poate
oricând să se apere. Mă crezi? Numai că nu-i uşor să rezişti
de una singură, când simţi că n-ai nimic şi pe nimeni în
spate. Nimic nu-i atât de singur pe lume ca o fată care
trebuie să vadă singură de ea. Când l-am lăsat pe bietul
tata acasă— era la ţară, lângă un sat—am ieşit pe poartă
cu şapte şilingi şi trei pence în punguţa mea veche şi cu
biletul de tren. Am mers pe jos o milă, şi m-am urcat într-
un tren…
"Se opri, şi o vreme tăcu.
„Nu mă părăsi, acuma” continuă ea. „Dacă mă părăseşti,
ce să mă fac? O să trebuiască să trăiesc, desigur, pentru c-
o să-mi fie frică să mă omor, dar atunci înseamnă c-ai
făcut de o mie de ori mai rău decât să omori pe cineva. Mi-
ai spus c-ai fost totdeauna singur, că n-ai avut pe nimeni,
nici măcar un câine. Foarte bine, atunci n-am să fiu în
calea nimănui dac-am să trăiesc cu dumneata—nici chiar a
unui câine. Căci, ce altceva ai vrut când ai venit şi te-ai
uitat la mine de-atât de-aproape?”
„De-aproape? Am făcut eu asta?” murmură el fără să se
clintească din faţa ei, în întunericul profund. „Chiar atât de
aproape?”
Ea avu o izbucnire de mânie şi de disperare cu glas
înfundat.
„Cum, ai uitat? Ce te aşteptai să găseşti? Eu ştiu ce fel
de fată sunt, dar nici chiar aşa, ca să-mi întoarcă bărbaţii
spatele nu-s… şi dumneata ar fi trebuit s-o ştii, afară doar
dacă nu eşti făcut ca şi ceilalţi. Oh, iartă-mă! Nu eşti ca
ceilalţi, nu eşti ca nimeni de pe lumea asta pe care să-l fi
întâlnit eu în viaţa mea. Ţii puţin la mine? Nu vezi…?”
Ceea ce văzu el fu că, albă şi spectrală, ea întinse braţele
spre el, apărând din beznă ca o stafie implorând. Ea îi luă
mâinile şi fu impresionat, aproape surprins să le simtă atât
de calde, de reale, de tari, atât de vii în încleştarea lui. O
trase la el, şi ea îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui cu un
oftat adânc.
„Sunt obosită moartă”, şopti ca o lamentare.
81
 El o cuprinse în braţe şi numai după mişcările
convulsive ale corpului ei îşi dădu seama că plângea fără
să scoată un sunet. Sprijinind-o, se pierdu în tăcerea
adâncă a nopţii. După o vreme ea se linişti şi i se auzea
doar plânsul potolit. Apoi, deodată, ca şi cum s-ar fi trezit,
întrebă:
„L-ai mai văzut pe ăla, care ziceai că umbla să ne
spioneze?”
La şoapta ei repezită, tăioasă, el tresări şi răspunse că
foarte probabil i se păruse.
„Dac-a fost totuşi cineva,” reflectă ea cu glas tare, „nu
putea fi decât femeia de la hotel— nevasta hotelierului.”
„Doamna Schomberg?” făcu Heyst mirat.
„Da. Încă una care nu poate dormi nopţile. De ce? Nu-
nţelegi de ce? Pentru că, natural, ea vede ce se-ntâmplă.
Bestia aia nici nu-ncearcă măcar să se ferească de ea. Dac-
ar avea măcar un dram de energie! Îşi dă şi ea seama ce-i
în sufletul meu, dar e atât de speriată, că nici să i se uite-n
faţă n-are curaj, dară-mi-te să mai deschidă şi gura. Ar da
cu ea de nu s-ar vedea!”
O vreme Heyst nu spuse nimic. Despre o luptă pe faţă,
brutală, cu hotelierul nici vorbă nu putea fi. Ideea era
oribilă. Şoptindu-i cu blândeţe, el încercă să-i explice fetei
că, aşa cum stăteau acum lucrurile, o retragere pe faţă din
orchestră ar întâmpina probabil rezistenţă. Ea ascultă
explicaţiile cu nelinişte, strângându-i din când în când
mâna, pe care i-o apucase într-a sa.
„Cum ţi-am spus, nu sunt destul de bogat ca să te pot
cumpăra, dar am să te răpesc, îndată ce voi aranja să avem
cu ce pleca. În răstimp ar fi periculos să fim văzuţi
împreună noaptea. Nu trebuie să ne trădăm. Mai bine să
ne despărţim imediat. Cred că adineauri m-am înşelat, dar
dacă, aşa cum spui, biata doamnă Schomberg nu poate
dormi nopţile, trebuie să fim circumspecţi. E-n stare să-i
spună individului.”
Pe când vorbea, fata se desfăcuse din îmbrăţişarea lui
uşoară, dar îi mai ţinea încă strâns mâna.
 „Oh, nu,” zise ea cu perfectă siguranţă. „Îţi spun eu: nu-
ndrăzneşte să deschidă gura în faţa lui. Nu-i atât de
proastă cât arată. Ea nu ne-ar trăda. E mai şmecheră decât
îţi închipui. Ne-ar ajuta— asta ar face, dac-ar îndrăzni să
facă ceva.”
„Pari să ai o idee foarte netă despre situaţie,” zise Heyst,
şi primi, pentru elogiul ăsta, o sărutare caldă şi prelungită.
Şi descoperi că a te despărţi de ea nu era un lucru chiar
atât de uşor cât îşi închipuise.
„Pe cuvântul meu,” zise el înainte de a se despărţi, „nu
ştiu nici măcar cum te cheamă.”
„Nu? Mi se spune Alma. Nu ştiu de ce. Tâmpit nume. Şi
Magdalena. Dar n-are importanţă. Ai să-mi spui cum o să-
ţi placă. Da, să-mi alegi un nume. Gândeşte-te la unul care
să-ţi placă cum sună—ceva nou de tot. Ah! Cum aş vrea să
uit tot ce-a fost înainte, aşa cum uiţi un coşmar de care-ai
scăpat, să uit şi de spaimă şi de tot! Am să-ncerc.”
„Ai vrea, într-adevăr?” întrebă el cu un murmur. „Să ştii
că nu-i interzis. Mi se pare că femeile uită uşor orice din
trecutul lor care le scade în propriii lor ochi.”
„La ochii dumitale mă gândeam, pentru că ştiu bine că
n-am vrut niciodată să uit ceva din viaţa mea, până în
seara aia când ai venit la mine şi m-ai privit până-n fundul
sufletului. Ştiu că nu-i mare lucru de capul meu, dar mă
pricep să fiu credincioasă unui bărbat. I-am fost
credincioasă tatei, de când am putut să-mi dau seama. Nu
era om rău. Acuma, că nu-i mai pot fi de niciun folos, aş
prefera să pot uita totul şi să iau viaţa de la-nceput. Dar
astea nu-s lucruri despre care să pot vorbi cu dumneata.
Despre ce ţi-aş putea vorbi?”
„Nu-ţi face griji din pricina asta,” zise Heyst. „Vocea
dumitale mi-e de ajuns. Sunt îndrăgostit de ea, indiferent
de ce spune.”
Ea tăcu un timp, ca şi cum declaraţia asta calmă i-ar fi
tăiat respiraţia.
83
 „Oh, voiam să te-ntreb…”
El îşi aduse aminte că probabil nici ea nu ştia cum îl
cheamă şi se aştepta să-l întrebe acum, dar după o clipă de
ezitare, ea continuă:
„Ce te-a făcut să-mi spui să zâmbesc, astă-seară, acolo,
în sala de concert— îţi aduci aminte?”
„Aveam impresia că suntem observaţi. Un zâmbet e cea
mai bună mască. Schomberg era la a doua masă de noi,
bând cu nişte funcţionari olandezi din oraş. Cu siguranţă
că era cu ochii pe noi— cu ochii pe dumneata, în orice caz.
De asta te-am rugat să zâmbeşti.”
„Ah, de asta. Nu înţelesesem deloc.”
„Şi ai făcut-o foarte bine… foarte, prea prompt chiar, ca
şi cum mi-ai fi înţeles intenţia.”
„Prompt!” repetă ea. „Oh, eram dispusă să zâmbesc, în
momentul ăla. Ăsta-i adevărul. Era pentru prima oară, de
ani de zile, că mă simţeam dispusă să zâmbesc. N-am avut
multe ocazii în viaţa mea, te asigur, mai ales în ultima
vreme.”
„Dar o faci fermecător—absolut fascinant.”
Se opri. Ea stătea nemişcată, aşteptând ca el să mai
spună ceva, nemişcarea unei încântări extreme, senzaţie pe
care dorea să şi-o prelungească.
„M-a surprins,” adăugă el. „Mi-a mers drept la inimă, ca
şi cum ai fi zâmbit ca să mă orbeşti. Aveam sentimentul că
nu mai văzusem zâmbet în viaţa mea. M-am gândit la asta
după ce ne-am despărţit. Mia dat insomnie.”
„Am făcut eu toate astea?” se auzi glasul ei, şovăitor,
blând, incredul.
„Dacă n-ai fi zâmbit cum ai zâmbit, poate că n-aş fi venit
aici noaptea asta,” zise el, cu seriozitatea lui jucăuşă în
ton. „A fost triumful dumitale.”
Simţi buzele ei atingându-le uşor pe-ale lui, şi-n clipa
următoare ea dispăruse. Rochia albă licări în depărtare,
apoi fu înghiţită de bezna casei. Heyst mai aşteptă un pic,
apoi apucă pe acelaşi drum, pe după colţ, pe treptele
verandei, şi în odaia lui, unde în fine se întinse pe pat— nu
ca să doarmă, ci ca să-şi treacă din nou prin minte tot ce
fusese spus la întâlnirea lor.
„Ce-am spus despre zâmbet e perfect adevărat,” îşi zise
el. Îi spusese adevărul. Şi despre vocea ei, la fel. Despre
rest—ce-o fi, o fi.
Îl trecu un val de căldură. Se întinse pe spate, îşi desfăcu
braţele în cruce pe patul lat şi tare şi rămase nemişcat, cu
ochii deschişi, sub apărătoarea de ţânţari, până ce lumina
zorilor pătrunse în odaie, repede, strălucitoare, apoi un
soare necruţător. Atunci se ridică, se duse la o mică
oglindă atârnată pe perete şi se privi persistent pe sine
însuşi. Nu era o vanitate nou-născută care-l îndemna la
această îndelungată cercetare. Era cuprins de sentimente
atât de ciudate, încât nu putuse rezista bănuielii că
înfăţişarea i se schimbase în cursul nopţii. Ce văzu în
oglindă era însă tot omul pe care-l ştia dinainte. Era
aproape o dezamăgire—o diminuare a celor trăite recent.
Apoi zâmbi de naivitatea sa, pentru că, fiind trecut de
vârsta de treizeci şi cinci de ani, ar fi trebuit să ştie că în
majoritatea cazurilor, trupul este masca inalterabilă a
sufletului pe care nici chiar moartea nu o schimbă decât
foarte puţin, până când nu trece acolo unde nicio
schimbare nu mai are importanţă, nici pentru prieteni, nici
pentru duşmani.
Heyst n-avea conştiinţa că are prieteni sau duşmani.
Esenţa însăşi a vieţii sale era solitudinea, obţinută nu
printr-o retragere în sihăstrie, tăcere şi imobilism, ci printr-
un sistem de neostenită rătăcire, oaspete inconstant al
unor peisaje schimbătoare. În sistemul acesta găsise el
mijlocul de a trece prin viaţă fără să sufere şi aproape fără
o singură grijă pe lume— invulnerabil pentru că era
insesizabil.

Capitolul III
85
 Timp de cincisprezece ani de zile, Heyst călătorise,
totdeauna curtenitor şi inaccesibil; şi, în schimb, era
considerat în general „un tip sucit”. Incepuse aceste
călătorii după moartea tatălui său, un suedez expatriat
care murise la Londra nemuţumit de ţara sa şi mâniat pe
lumea-ntreagă care-i respinsese, din instinct,
înţelepciunea.
Gânditor, stilist şi om de lume la timpul său, bătrânul
Heyst începuse râvnind la toate bucuriile, la ale celor mari
şi la ale celor umili, la ale smintiţilor şi la ale înţelepţilor.
Târâse, mai bine de şaizeci de ani, prin lumea asta a
noastră plină de suferinţe, cel mai ostenit, cel mai chinuit
suflet pe care civilizaţia noastră l-a modelat vreodată
pentru scopurile ei de dezamăgire şi regrete. Nu puteai să
nu-i acorzi o oarecare măreţie, pentru că era nefericit într-
un fel necunoscut sufletelor de rând, Heyst n-o cunoscuse
pe maică-sa, dar păstra o afectuoasă amintire chipului
distins şi palid al tatălui său. Şi-l amintea mai ales într-un
halat albastru larg, într-o casă mare şi liniştită dintr-o
suburbie a Londrei. După ce a terminat şcoala, la vârsta de
optsprezece ani, a locuit trei ani de zile cu bătrânul Heyst,
care-şi scria atunci ultima carte. În opera sa de la sfârşitul
vieţii, el revendica pentru omenire dreptul la o absolută
libertate morală şi intelectuală, de care, el personal, nu o
mai socotea demnă.
Era normal ca trei ani într-o asemenea companie, la o
vârstă atât de maleabilă şi impresionabilă, să sădească în
băiat o profundă neîncredere în viaţă. Tânărul se deprinse
să reflecteze, proces distructiv, o continuă evaluare a ceea
ce plăteşti. Nu cei care văd just conduc lumea. Marile
înfăptuiri sunt îndeplinite în acea negură caldă şi
binecuvântată a minţii, pe care răbufnirile reci şi
neîndurătoare ale analizelor tatălui le spulberaseră din
sufletul băiatului.
„Am să mă las dus în derivă,” şi-a spus Heyst cu bună
ştiinţă.
 Nu intenţiona să spună: din punct de vedere intelectual,
sau sentimental, sau moral. Intenţiona să spună: să se lase
dus în derivă literalmente, cu trup şi suflet, ca o frunză
purtată de vânt pe sub copacii imobili de la marginea unei
poieni; dus în derivă fără să se prindă nicăieri şi de nimic.
„Asta va fi apărarea mea împotriva vieţii”, îşi spuse el cu
un fel de conştiinţă lăuntrică după care, pentru fiul tatălui
său, nu exista altă alternativă demnă de luat în seamă.
Deveni un om de pripas, rătăcitor dar într-un mod
auster, din convingere, aşa cum alţii ajung din beţie, din
viciu, din cine-ştie-ce slăbiciune de caracter—din propria
sa hotărâre, când alţii o fac din disperare. Asta fusese,
dezbrăcată de fapte, viaţa lui Heyst până în această noapte
tulburătoare. A doua zi, când o întâlni pe fata numită
Alma, ea reuşi să-i arunce o privire de tandreţe sinceră,
scurtă ca un fulger, care-i lăsa o impresie profundă în
inimă, o emoţie tainică.
Era în curtea hotelului, pe la ora prânzului, în timp ce
doamnele din orchestră se îndreptau alene înapoi spre
pavilionul lor, după repetiţie sau studii sau cum le-or fi
spus ele exerciţiilor pe care le făceau dimineaţa în sală.
Heyst, care se întorcea din oraş, unde constatase că va
întâmpina dificultăţi în calea plecării imediate, traversa
curtea interioară dezamăgit şi îngrijorat. Intrase, fără să-şi
dea seama, în grupul risipit de muzicante ale lui
Zangiacomo. A fost un şoc pentru el când, trezit din
gândurile-i negre, a dat peste fată atât de aproape, ca
atunci când trezindu-te brusc vezi chipul din vis
transformat în carne şi oase. Ea nu-şi ridică sculpturalu-i
cap, dar privirea ei nu era vis. Era reală, cea mai reală
senzaţie din toată viaţa lui de izolare— pâna acum.
Heyst nu-i răspunse în niciun fel, deşi i se părea
imposibil ca efectul asupra lui să nu fi fost vizibil pentru
oricine s-ar fi uitat atunci din întâmplare la el. Şi pe
verandă erau câţiva bărbaţi, clienţi permanenţi la prânz la
87
Schomberg, privind spre el—de fapt spre doamnele din
orchestră. Spaima lui Heyst izvorâse nu din ruşine sau
timiditate, ci din delicateţea lui exagerată. Trecând printre
ei însă, nu remarcă pe feţele lor semne de interes sau de
mirare, cum n-ar fi remarcat dacă ar fi fost orbi. Chiar şi
Schomberg, care era în capul scării şi trebui să-i facă loc,
era complet impasibil şi continuă conversaţia cu un client.
Desigur că Schomberg îl observase pe „suedezu’ ăla”
vorbind cu fata în pauze.
Un amic de-al lui îi şi făcuse semn cu cotul, şi el se
gândi că-i mai bine aşa, zevzecul o să-i îndepărteze pe toţi
ceilalţi. Mai curând îi făcea plăcere decât îl indispunea, şi-i
urmărea cu coada ochiului cu o bucurie veninoasă—un fel
de jubilare satanică. Pentru că nu se îndoia deloc de
fascinaţia exercitată de persoana sa, şi mai puţin încă de
puterea de a pune stăpânire pe fată, care părea mult prea
neştiutoare în ceea ce priveşte propria ei apărare şi era mai
rău decât lipsită de prieteni, întrucât stârnise dintr-un
oarecare motiv animozitatea doamnei Zangiacomo, o femeie
fără conştiinţă. Schomberg îi ierta fetei aversiunea pe care
i-o arăta în măsura în care cuteza (pentru că nu totdeauna
e sănătos pentru cei neputincioşi să-şi etaleze delicateţea
sentimentelor), punând-o pe seama prostiei femeieşti, de
toată lumea recunoscută. Almei îi spusese, ca argument în
plus, că era o fată destul de deşteaptă ca să-şi dea seama
că n-avea ceva mai bun de făcut decât să-şi pună toată
nădejdea într-un om cu stare, în floarea vârstei, care ştia
să-şi croiască drum în viaţă. Dar din tremurul tulburat al
vocii şi din felul extraordinar cum o privea, cu nişte ochi ce
păreau gata să iasă din orbite, după faţa lui stacojie,
ursuză, asemenea vorbe aveau exact acele caracteristici de
calm, de sfat altruist— care, la amanţi, lesne se transformă
în sângeroase planuri de viitor.
„De bătrână o să scăpăm noi curând” îi şoptea el repezit,
gâfâind, feroce. „Dracu s-o ia. N-am iubit-o niciodată.
Clima de-aici nu-i convine; am să-i spun să se ducă-n
Europa, la neamurile ei. Şi-o să trebuiască să se ducă. O
să am eu grijă. Eins, zwei, marş! Pe urmă o să vindem
hotelul ăsta şi deschidem altul, în altă parte.”
O asigura că ar fi făcut orice de dragul ei, şi spunea
adevărul. Patruzeci şi cinci de ani e pentru mulţi bărbaţi
vârsta nesocotinţei, o sfidare a decrepitudinii şi a morţii
care aşteaptă cu braţele deschise în valea sinistră de la
poalele coborâşului inevitabil. Fereala ei, ochii plecaţi când
era silită să-l asculte, încolţită în vreun capăt de coridor
gol, el le considera semne de supunere la forţa copleşitoare
a voinţei lui, recunoaşterea farmecului său personal.
Pentru că fiecare vârstă se hrăneşte cu iluzii, altminteri
oamenii ar renunţa curând la viaţă şi speţa omenească s-ar
stinge.
E uşor de imaginat umilinţa lui Schomberg, revolta, furia
lui când a descoperit că fata, care săptămâni întregi
rezistase atacurilor, rugăminţilor, declaraţiilor lui
înflăcărate, îi fusese suflată de sub nas de „suedezu’ăla”, şi
pare-se fără prea multă bătaie de cap. Refuza să creadă
faptul împlinit. La început îşi băgase în cap că cei doi
Zangiacomo, pentru cine ştie ce motiv de nepătruns, i-au
jucat o farsă împuţită; dar când nicio îndoială nu mai era
cu putinţă, şi-a schimbat punctul de vedere cu privire la
Heyst. Dispreţuitul suedez deveni pentru Schomberg cel
mai mare, mai periculos, mai detestabil dintre ticăloşi. Nu
putea să creadă că făptura la care râvnise cu-atât de mare
pasiune şi-atât de puţin succes era în realitate tandră,
docilă, cu propriile ei elanuri, şi că aproape se oferise
singură lui Heyst, fără niciun sentiment de vinovăţie, ci din
dorinţa de securitate, dintr-o adâncă nevoie de a-şi plasa
încrederea acolo unde instinctul ei de femeie îi călăuzea
ignoranţa. Nimic nu-l mai putea mulţumi pe Schomberg
decât că ea trebuie să fi fost atrasă prin vreun mijloc ocult,
printr-o vrăjitorie, prin cine ştie ce capcană întinsă cu
viclenie. Vanitatea lui rănită se întreba fără-ncetare ce
mijloace folosise „suedezu’ ăla” ca s-o sufle de sub nas unui
89
om ca el—Schomberg— ca şi cum aceste mijloace trebuiau
să fie în mod obligatoriu extraordinare, nemaivăzute,
nemaipomenite. Se plesnea peste frunte în faţa clienţilor,
stătea frământând în tăcere gânduri negre sau izbucnea pe
neaşteptate perorând împotriva lui Heyst, fără măsură, fără
discreţie sau prudenţă, cu faţa umflată şi afectând o virtute
ultragiată care n-ar fi putut induce în eroare o clipă măcar
nici pe cel mai pueril dintre moralişti— şi amuza teribil tot
publicul asistent.
Devenise o distracţie pentru toţi să se ducă să-l asculte
cum îl insulta pe Heyst, în timp ce-şi sorbeau băuturile la
gheaţă pe veranda hotelului. Era, într-un fel, o atracţie mai
apreciată decât fuseseră vreodată concertele Zangiacomo—
cu pauzele lor cu tot. Nu era niciodată vreo dificultate în a-l
stârni pe maimuţoi. Oricine putea s-o facă, prin aproape
orice aluzie, cât de vagă. Existau toate posibilităţile ca el să
înceapă cu nesfârşitele-i acuzaţii în chiar sala de biliard
unde doamna Schomberg trona ca de obicei înghiţându-şi
suspinele, camuflându-şi tortura şi umilinţa abjectă şi
teroarea sub eternul ei zâmbet stupid, etern care, fiindu-i
oferit de natura însăşi, era o excelentă mască, pentru că
nimic— poate că nici chiar moartea—nu i-o putea smulge.
Dar nimic nu dăinuie pe lumea asta, cel puţin fără să-şi
schimbe fizionomia. Aşa că, după vreo câteva săptămâni,
Schomberg îşi recăpătă, cel puţin în înfăţişare, calmul, ca
şi cum indignarea îi secase. Era şi timpul. Devenise
obositor cu inaptitudinea lui de a vorbi despre altceva
decât despre riscul de a-l lăsa pe Heyst în libertate, despre
mârşăvia lui, despre mişeliile lui, despre vicleniile lui,
despre criminalul care zăcea în el. Acum Schomberg nu
mai pretindea că-l dispreţuieşte. Nici n-ar mai fi putut.
După cele întâmplate, nici faţă de sine însuşi n-ar mai fi
putut pretinde aşa ceva. Dar indignarea de care era plin
până-n gât fermenta veninos. Pe vremea când locvacitatea
lui era lipsită încă de orice măsură, unul dintre clienţii lui,
un bărbat mai în vârstă, spusese într-o seară:
„Dacă dobitocul ăsta o mai ţine mult aşa, o să-
nnebunească de-a binelea.”
Şi părerea asta nu era nici pe jumătate greşită. Pentru
Schomberg, Heyst devenise o idee fixă. Până şi starea
nesatisfăcătoare a afacerilor sale, care niciodată de când
venise el în Orient după războiul franco-prusac nu se
prezentase mai puţin surâzătoare, el o atribuia unei subtile
influenţe nocive a lui Heyst. Avea impresia că n-o să mai
poată fi din nou el însuşi până când n-o să se răfuiască cu
vicleanul ăla de suedez. Era gata să jure că Heyst îi ruinase
viaţa. Fata pe care-o momise atât de necinstit, de viclean,
de josnic, l-ar fi inspirat către succes—pe el, pe Schomberg
— dacă ar fi luat, cu ea, viaţa de la-nceput. Era evident că
doamna Schomberg, pe care-o teroriza cu tăcerile lui
feroce, combinate cu privirile perfide, otrăvite, nu-i putea
oferi inspiraţie. Devenise, în general, lăsător, dar păstrase o
înclinare către expediente nesăbuite, ca şi cum nu s-ar fi
sinchisit când şi cum va lua sfârşit cariera lui de hotelier.
Această stare de demoralizare explica cele observate de
Davidson cu ocazia ultimei sale vizite la localul lui
Schomberg, la vreo două luni după fuga tainică a lui Heyst
cu fata, în solitudinea din Samburan.
Schomberg cel de câţiva ani mai înainte— al zilelor de la
Bangkok de pildă, când începuse dineurile table d’hote—n-
ar fi riscat niciodată aşa ceva. Atunci geniul lui urmărea să
fie „albul care hrăneşte albi” şi să inventeze, să complice,
să răspândească bârfeli scandaloase cu o oncţiune stupidă
şi o plăcere neruşinată. Dar acum mintea lui era pervertită
de chinurile vanităţii rănite şi de eşecul pasiunii sale. În
această stare de slăbiciune morală, Schomberg îşi permise
să se lase corupt.

Capitolul IV

Treaba i-a făcut-o un muşteriu sosit într-o bună

91
dimineaţă cu pachebotul direct din Celebes, care însă se
îmbarcase la Makasar. Dar din câte înţelesese Schomberg,
venea de mai departe, de undeva de prin Marea Chinei; un
vagabond, era limpede, ca şi Heyst, dar acesta nu era
singur, şi de un gen cu totul diferit.
Schomberg, de le pupa şalupei cu abur pe care o folosea
ca să abordeze vasele de călători la sosire, ridicându-şi
ochii dădu peste o privire sumbră, cavernoasă, plonjând
spre el peste copastia punţii de la clasa întâi. Nu se
pricepea cine-ştie-ce la fizionomii. Pentru el, făpturile
omeneşti erau sau obiecte de bârfeală şi scandal, sau
primitori de fiţuici înguste de hârtie cu antet de factură cu
numele hotelului; „W. Schomberg, proprietar; Conturile se
achită săptămânal.”
Aşa că pe faţa slabă, spână, care se plecase peste
copastia pachebotului, Schomberg văzu doar o faţă a unui
eventual „cont”. Şalupele cu abur ale celorlalte hoteluri
erau şi ele pe-aproape, dar fu preferat el.
„Dumneata eşti domnul Schomberg, nu-i aşa?” întrebă
pe neaşteptate faţa.
„Da, domnule, la dispoziţia dumneavoastră,” răspunse el
de jos, pentru că afacerile sunt afaceri, şi formele şi
formulele lor trebuie respectate, chiar şi atunci când inima
virilă a omului este sfâşiată de furia aceea tristă care vine
după isteria unei pasiuni înşelate, ca roşeaţa jarului după
vâlvătaia violentă a flăcărilor.
Puţin după aceea, posesorul feţei emaciate şedea alături
de Schomberg la pupa şalupei. Era lung şi deşirat, şi şedea
picior peste picior, ţinându-şi mâinile cu degete lungi
încleştate pe genunchiul celui de deasupra, lăsându-se
moale pe spate într-o atitudine în acelaşi timp şi
nepăsătoare şi încordată. În cealaltă parte a lui Schomberg
şedea un alt pasager, pe care spânul îl prezentase:
„Secretarul meu. Trebuie să aibă camera alături de a
mea.”
„Asta se poate aranja uşor.”
Schomberg ţinea cârma plin de demnitate, cu privirea
aţintită drept înainte, dar preocupat foarte mult de aceste
două promiţătoare „conturi”. Bagajele lor, două cufere mari
de piele înnegrită de ani şi câteva pachete mai mici,
fuseseră îngrămădite la provă. Un al treilea individ— o
făptură păroasă greu de clasificat— se îndreptase cu
modestie către provă şi se aşezase deasupra bagajelor.
Partea inferioară a feţei lui era hiperdezvoltată, fruntea era
îngustă şi turtită, tăiată orizontal de brazde de om
mărginit, obrajii plini de păr zbârlit, şi nasul turtit, lat, cu
nări mari de maimuţă. Era ceva dubios în înfăţişarea
păroasă şi stufoasă a specimenului ăstuia. Părea să facă şi
el parte din suita spânului şi călătorise, de bună seamă, pe
punte, cu pasagerii indigeni, dormind sub prelate. Statura
lui scurtă şi îndesată indica o vigoare fizică deosebită.
Când se agăţase de copastia şalupei, dăduse la iveală două
braţe de o lungime remarcabilă, terminate cu nişte labe
imense, ca de urangutan.
„Ce-o să facem cu tipul ăsta al meu?” îl întrebă pe
Schomberg şeful expediţiei. „Trebuie să fie pe undeva pe-
aproape de port vreun fel de pensiune—vreo cârciumă,
ceva, unde să-i dea o saltea pe care să doarmă.”
Schomberg spuse că exista un local ţinut de un metis
portughz.
„E-un servitor de-al dumitale?” întrebă el.
„Eh, se ţine de mine. E vânător de crocodili. L-am găsit
prin Columbia, ştii… Ai fost vreodată în Columbia?”
„Nu,” răspunse Schomberg, foarte surprins. „Vânător de
crocodili? Nostimă treabă! Veniţi din Columbia, va să zică?”
„Da, da-s plecat de multă vreme. Vin dintr-o mulţime de
locuri. Călătoresc spre vest, înţelegi dumneata?”
„Ca sport, poate?” făcu Schomberg.
„Da. Un fel de sport. Ce-ai spune de vânat soarele?”
„Ah, înţeleg, un gentleman rentier,” zise Schomberg, cu
ochii la o canoe cu pânză care traversa pe la provă, gata s-o
evite cu o mişcare de bară.
93
 Celălalt pasager exclamă pe neaşteptate:
„Dracu să le ia, bărcile astea indigene! Totdeauna-ţi ies
în drum.”
Era un bărbat scund şi musculos, cu ochii lucind şi
clipind, cu voce aspră şi cu o faţă rotundă, smeadă, ciupită
de vărsat, ornamentată cu o mustaţă subţire şi ţepoasă
apărând bizar de sub un nas rigid. Schomberg constată în
gând că n-avea deloc mutră de secretar. Şi el şi patronul
lui cel lung şi deşirat purtau haine albe de la tropice, căşti
de plută, pantofi albi—totul în regulă. Fiinţa păroasă
indefinisabilă, căţărată pe bagajele lor la provă, purta o
cămaşă cu carouri şi pantaloni de doc albastru. El privea,
de-acolo din faţă, în direcţia lor, docil, ca un animal dresat.
„Dumneata mi-ai vorbit primul,” zise Schomberg cu
tonul lui bărbătesc. „Îmi ştiai numele. Unde l-aţi auzit
pomenit, dom’lor, dacă-mi daţi voie să-ntreb?”
„La Manila,” răspunse prompt gentlemanul rentier. „De
la un bărbat cu care jucam într-o seară cărţi la hotelul
Castilla.”
„Ce bărbat? N-am prieteni la Manila,” se minuna
Schomberg încruntându-se cu un aer grav.
„Nu mai ştiu cum îl cheamă. Am uitat complet; dar nu-ţi
face inimă rea. Ţi-era orice, numai prieten nu. Îţi spunea în
fel şi chip, ce nici nu-ţi poţi imagina. Zicea cai provocat o
dată un imens scandal pe socoteala lui, undeva la
Bangkok, mi se pare. Da-da, asta-i. Ai ţinut la Bangkok
table d’hote odată, nu-i aşa?”

Schomberg, stupefiat de turnura pe care o lua

informaţia, nu putu decât să-şi scoată şi mai mult înainte
pieptul şi să-şi exagereze manierele austere de locotenent
de rezervă. Table d’hote, da, desigur. El totdeauna… în
interesul albilor… Şi-aici, în oraşul acesta? Da, şi-n oraşul
acesta.
„Atunci, e-n regulă.” Străinul îşi întoarse privirea neagră,
cavernoasă, hipnotizantă de la bărbosul Schomberg, care-şi
ţinea crispată pe bară mâna transpirată. „Lume multă,
seara, în localul dumitale?”
Schomberg îşi reveni în oarecare măsură.
„Douăzeci de tacâmuri, cam aşa ceva, una peste alta,”
răspunse el oarecum cu căldură, după cum se şi cuvenea
unei teme care-i stătea la inimă. „Ar trebui să fie mai mulţi,
dacă oamenii ar vrea să-nţeleagă că-i pentru binele lor. Cât
câştig eu din afacerea asta e-aproape un fleac.
Dumneavoastră, dom’lor, sunteţi pentru table d’hote?”
Noul oaspete îi răspunse că-i place un hotel unde seara
să poţi sta de vorbă cu câţiva localnici. Altminteri, e
infernal de plicticos. În semn de aprobare, secretarul emise
un mârâit de-o ferocitate surprinzătoare, ca şi cum şi-ar fi
pus în cap să-i devore pe localnici. Par să aibă de gând să
stea mai multă vreme, gândi Schomberg, satisfăcut dar
păstrându-şi aerul de gravitate; până când, amintindu-şi
de fata ce-i fusese suflată de sub nas de ultimul client care
locuise vreme mai îndelungată la hotel, scrâşni din dinţi
atât de zgomotos, încât cei doi se uitară la el uimiţi.
Crisparea de-o clipă a fizionomiei hotelierului păru să le ia
graiul. Schimbară o privire între ei, repede. Şi imediat
spânul puse brusc o altă întrebare, scurt, fără multă
ceremonie:
„Ai cumva femei în hotelul dumitale?”
„Femei!” excalmă Schomberg indignat şi puţin speriat.
„Ce Doamne-iartă-mă vrei să-nţelegi prin femei? Ce femei?
E doamna Schomberg, natural,” adăugă el, liniştit deodată,
cu o trufaşă nepăsare.
„Dacă ştie să rămână la locul ei, o să meargă. Nu pot să
sufăr femei pe lângă mine. Am oroare de ele!” declară
celălalt.
„Sunt o adevărată catastrofă!”
În timpul acestei izbucniri, secretarul rânjea sălbatic.
Oaspetele pricipal îşi închise ochii înfundaţi, parc-ar fi fost
epuizat, şi îşi rezemă capul de pontilul tendei. Atitudinea
asta scotea în relief genele lui lungi şi feminine, trăsăturile
95
regulate, linia pronunţată a fălcii şi bărbia voluntară,
dându-i un aer de distincţie obosită, uzată, depravată. Nu
mai deschise ochii decât atunci când şalupa atinse
debarcaderul. Dar atunci, şi el şi celălalt săriră sprinteni la
uscat, se urcară într-o trăsură şi porniră spre hotel,
lăsându-l pe Schomberg să vadă de bagaje şi de straniul lor
tovarăş. Acesta din urmă, arătând mai mult a urs dresat,
abandonat de artişti, decât a făptură omenească, îl
urmărea pe Schomberg pas cu pas, călcând pe urmele lui
şi murmurând ca pentru sine, într-o limbă care semăna
oarecum cu o spaniolă necioplită. Chestia asta îl deranja pe
hotelier până când, în cele din urmă, scăpă de el la o
speluncă obscură, unde un metis portughez foarte curat
îmbrăcat şi impozant care stătea senin în prag păru să ştie
precis cum să procedeze cu clienţii de toate soiurile. Îi luă
creaturii bocceaua legată cu o curea, pe care o ţinuse
strâns în braţe în toate peregrinările prin acest oraş ciudat,
şi reteză scurt tentativele lui Schomberg de a-i explica,
spunând plin de încredere:
„Înţeleg, domnule.”
„Atunci pricepi mai multe decât mine,” gândi Schomberg,
plecând mai departe, recunoscător că-l scăpase de
tovărăşia vânătorului de crocodili. Se întrebă ce fel de
oameni or fi ăştia, fără să reuşească să-şi facă o părere
verosimilă. Numele lor li-l află chiar în aceeaşi zi,
întrebându-i de-a dreptul— „ca să-l trec în registru” le
explică el ceremonios şi milităros, cu pieptul umflat, cu
barba împinsă mult înainte.
Spânul, lungit într-un şezlong, cu aerul său de tânăr
veştijit, ridicându-şi galeş privirea:
„Numele meu? Oh, domnul Jones pur şi simplu—scrie-
aşa: gentleman rentier. Iar el, Ricardo.” Ciupitul de vărsat,
zăcând tolănit indolent pe-un alt şezlong, schiţă o grimasă
ca şi cum l-ar fi gâdilat ceva în vârful nasului, dar nu făcu
niciun gest să iasă din inerţie. „Martin Ricardo, secretar.
Mai vrei să-ţi spunem ceva? Da? Eh, cam ce? Ocupaţia?
Scrie-acolo, eh, turişti. Ni s-a spus şi mai rău de-aşa, până
azi. Nu ne pasă. Şi-amicul ăla al meu—ce-ai făcut cu el,
unde l-ai vârât? Nu-i nimic, e-n regulă. Când o să vrea
ceva, o să-şi ia singur. El e Peter. Cetăţean al Columbiei,
Peter. Pedro—nu ştiu să mai fi avut vreodată şi alt nume.
Ah, da. Am să plătesc eu pensiunea lui la metis. N-am
încotro. Mi-e atât de teribil de devotat, că dacă l-aş
concedia ar sări să mă sugrume. Să-ţi povestesc cum l-am
omorât pe frate-său în pădurile Columbiei? Eh, poate că
altă dată— e o poveste cam lungă. Ce-am să regret toată
viaţa e că nu l-am omorât şi pe el. Atunci aş fi putut s-o
fac, fără niciun fel de bătaie de cap în plus; acuma-i prea
târziu. Mare păcat, dar câteodată mi-e de folos. Sper că n-
ai să treci toate astea în registrul dumitale.”
Maniera asta directă, brutală şi tonul dispreţuitor cu
care spusese „scrie-acolo: domnul Jones pur şi simplu” l-a
deconcertat teribil pe Schomberg. Nu i se vorbise astfel de
când se ştia. Clătină din cap în tăcere şi se depărtă; nu
chiar înspăimântat—cu toate că sub aspectul lui bărbătos
era un timid—dar vădit perplex şi impresionat.

Capitolul V

Trei săptămâni mai târziu, după ce-şi pusese caseta cu

numerar în casa de bani care umplea cu masa ei de fier
colţul dormitorului lor, Schomberg se întoarse către
nevasă-sa, fără să se uite însă la ea, şi zise:
„Trebuie să mă descotorosesc de ăştia doi. Nu mai
merge!”
Doamna Schomberg fusese din capul locului de părerea
asta; dar de ani de zile fusese dresată să-şi ţină părerile
pentru ea. Şedea îmbrăcată în cămaşa de noapte, la lumina
unei singure lumânări, cu grijă să nu scoată nici măcar un
murmur, ştiind din experienţă că până şi asentimentul ei i-
97
ar fi fost luat în nume de rău. Urmărea numai din ochi
silueta lui Schomberg, în pijama, umblând agitat de acolo
până colo prin odaie.
O dată măcar nu s-a uitat la ea, pentru bunul motiv că,
în cămaşă de noapte, doamna Schomberg avea cea mai
puţin seducătoare înfăţişare din lume— jalnică,
neinteresantă, veştedă, zdrobită, bătrână. Şi contrastul cu
silueta feminină pe care o avea veşnic în minte făcea ca
înfăţişarea neveste-si să fie o tortură pentru simţul său
estetic.
Schomberg umbla înjurând şi spumegând ca să-şi dea
curaj, să se monteze.
„Al dracului să fiu dacă n-ar trebui să mă duc acuma,
chiar în minutul acesta, la el în dormitor şi să-i spun să se
care-n zori— şi el şi secretarul ăla al lui. O partidă de cărţi,
mai treacă-meargă, dar să facă din localul meu un tripou—
clocoteşte sângele-n mine! A venit aici pentru că un ticălos
de mincinos din Manila i-a spus că am local cu meniu fix.”
Spunea toate astea, nu pentru informarea doamnei
Schomberg, ci pur şi simplu gândea cu glas tare încercând
să se înfurie pe „domnul Jones pur şi simplu”.
„Trişor neruşinat şi arogant şi escroc,” continuă el, „îmi
vine să…”
Îşi ieşise din fire, în felul lui grosolan, sinistru, teutonic,
atât de altfel decât furia pitorească, vioaie, a neamurilor
latine, şi cu toată nehotărârea din privirile care-i rătăceau
în toate părţile, trăsăturile lui buhăite, furibunde, trezeau
în nefericita femeie pe care-o tiraniza de ani de zile teamă
pentru nepreţuitul lui stârv, deoarece sărmana femeie n-
avea nimic altceva de care să se agaţe pe lumea asta. Îl ştia
foarte bine, dar nu-l cunoştea până-n străfunduri. Ultimul
lucru pe care o femeie va consimţi să-l descopere în
bărbatul pe care-l iubeşte, sau de care pur şi simplu
depinde, e lipsa de curaj. Şi, timidă, din colţul ei, riscă să
articuleze pe un ton insistent:
„Ai grijă, Wilhelm! Adu-ţi aminte de cuţitele şi de
revolverele din cuferele lor.”
 Drept muţumire pentru cele ce-i amintea îngrijorată,
făptura ei pirpirie şi chinuită fu copleşită sub un torent de
înjurături. În cămaşa ei de noapte, puţintică şi desculţă, ea
lăsa impresia unei penitente din evul mediu, admonestată
pentru păcatele ei cu vorbe de ocară. Din mintea lui
Schomberg armele acelea ucigaşe nu dispăruseră nicio
clipă. Nu le văzuse niciodată cu ochii lui. Rolul lui, atunci
la zece zile după sosirea oaspeţilor, fusese să se fâţâie, cu
atitudine maiestuoasă şi nepăsătoare— pândind în timp ce
doamna Schomberg, prevăzută cu o trusă de chei potrivite,
cu dinţii cenuşii clănţănindu-i şi cu ochii holbaţi şi
idiotizaţi de frică, „inspectase” bagajele acestor stranii
clienţi. Fusese voinţa teribilului ei Wilhelm.
„Am să stau eu de gardă, îţi spun” făcea el. „Dac-am să-i
vad întorcându-se, fluier. Tu nu ştii să fluieri. Şi dac-ar fi
să pună mâna pe tine şi să te dea de ceafă-afară, n-o să te
doară cine-ştie-ce; doar n-o să se-atingă de o femeie. Nu-i
omul! Mi-a spus-o. E o bestie închipuită. Trebuie să dau de
ceva, în chestia asta a lor cu jocul, şi-atunci îi pun eu
capăt! Acum du-te, şterge-o! Fuga-marş!”
Fusese o treabă oribilă; dar se dusese pentru că o
înspăimânta mult mai mult Schomberg decât orice
consecinţă posibilă a faptului. Marea ei grijă era ca nu
cumva, din toată trusa de chei pe care i-o dăduse el, să nu
se potrivească niciuna. Ar fi fost o atât de mare dezamăgire
pentru Wilhelm. Cuferele însă fuseseră lăsate descuiate. A
terminat repede cu investigaţiile. Îi era frică de arme de foc,
şi în general de orice fel de arme, nu din laşitate ci, ca la
multe femei, aproape dintr-un fel de teroare mistică, dintr-
o oroare în sine de violenţă şi de ucidere. Până să fi avut
Wilhelm motiv să fluiere, ea era din nou afară pe verandă.
Frica instinctivă, nemotivată fiind cea mai greu de învins,
nimic n-a putut-o determina să se întoarcă la investigaţiile
ei, nici mârâitul lui ameninţător, nici şuierăturile lui feroce,
nici chiar câte un ghiont în coaste.
99
 „Muiere tâmpită!” mormăi hotelierul tulburat de ideea
arsenalului într-una din camerele hotelului său. Acuma nu
mai era vorba de niciun sentiment abstract; era în firea lui.
„Piei din ochii mei!” se răsti el.
„Du-te şi te-mbracă pentru masă!”
Rămas singur, Schomberg medită. Ce dracu putea să-
nsemne asta? La el procesul de gândire era greoi şi
spasmodic; dar brusc sesiză adevărul.
„Dumnezeule, ăştia-s nişte desperados!” îşi zise el.
Chiar în clipa aceea îl zări pe „domnul Jones pur şi
simplu” şi pe secretarul său cu numele echivoc de Ricardo
intrând în curtea hotelului. Fuseseră jos în port cu nu-ştiu-
ce afacere, şi-acum se întorceau; domnul Jones, deşirat,
costeliv, mişcându-şi picioarele lungi cu o rigiditate
angulară parc-ar fi fost un compas, celălalt călcând grăbit
pe-alături. Pe inima lui Schomberg puse stăpânire
convingerea. Erau doi desperados— nu mai încăpea nicio
îndoială. Dar cum spaima care-l apucase era doar un
sentiment general, nu se concretiza în nimic precis, izbuti
să-şi ia aerul cel mai grav în genul ofiţer de rezervă, cu
mult înainte ca ei să se fi apropiat de el.
„Bună dimineaţa, dom’lor.
"Politeţea batjocoritoare cu care i se răspunse îi confirmă
subita convingere că-s nişte oameni în stare de orice. Felul
în care domnul Jones arunca privirile-i cavernoase asupra
ta, ca un spectru impasibil, şi felul în care celălalt, când îi
spuneai ceva, îşi întindea buzele şi-şi arăta dinţii fără să se
uite la tine, erau dovezi suficiente care tranşau chestiunea,
Desperados. Misterioşi şi impenetrabili, ei traversară sala
de biliard spre partea din dos a imobilului, la cuferele lor
violate.
„Clopotul pentru prânz va suna în cinci minute,
dom’lor,” strigă Schomberg după ei, exagerând maiestatea
tonului.
Reuşise să ajungă într-o stare de tulburare destul de
intensă. Se aştepta să-i vadă întorcându-se furioşi şi să-l
terorizeze în mod odios. Desperados! Oameni în stare de
orice. Dar nu s-au întors; nu remarcaseră nimic deosebit la
cuferele lor, şi Schomberg îşi recăpătă calmul şi-şi zise că
trebuie să se descotorosească cât mai curând posibil de
coşmarul ăsta. De altfel, era puţin probabil ca ei să vrea să
stea prea mult; ăsta nu era un oraş—o colonie— pentru
nişte oameni gata de orice. Schomberg şovăia să treacă la
acţiune. Îi era frică de orice perturbare—de „tărăboi’”, cum
zicea el—în hotelul său. Lucrurile astea nu fac bine
afacerilor. Natural, s-a întâmplat uneori să fi trebuit să
facă tărăboi; dar comparativ fusese un fleac să-l apuce de
brâu pe firavul Zangiacomo—care n-avea oasele mai mari
decât un pui—să-l ridice-n sus şi să dea cu el de pământ
căzându-i deasupra. Fusese uşor. Nenorocitul cu nas
coroiat zăcea nemişcat, înmormântat sub propria lui barbă.
Deodată, amintindu-şi de acest „tărăboi” şi de ceea ce l-a
prilejuit, Schomberg gemu de durere, ca şi cum cărbuni
încinşi i-ar fi stat pe coşul pieptului, şi se lăsă în voia
disperării. Ah, să fi avut fata cu el, s-ar fi simţit plin de
autoritate, hotărât, neînfricat—s-ar fi luat la luptă cu
douăzeci de desperados — nu s-ar fi sinchisit de nimeni pe
lumea asta. Pe când doamna Schomberg nu constituia o
incitare la desfăşurare de virtuţi bărbăteşti. În loc să nu-i
pese de nimeni, avea sentimentul că nu-i pasă de nimic.
Viaţa era o iluzie deşartă. N-avea de gând să rişte-un
glonte-n piept sau în ficat de dragul probităţii. N-avea
niciun haz— să fie-a dracului de treabă! În starea asta de
descompunere morală, Schomberg, maestru în arta de a
ţine un hotel şi grijuliu în a nu da prilej de critică puterilor
care dirijează această ramură de activitate omenească, lăsă
lucrurile să-şi urmeze cursul, cu toate că vedea foarte bine
pe ce drum se îndreptau. Începuse mai întâi cu câte o
partidă sau două după cină— aparent, pe-un rând de
băuturi— cu câte un client întârziat, la vreuna dintre
mesele mici aşezate lângă perete în sala de biliard.
Schomberg îşi dădu imediat seama despre ce-i vorba. Va să
101
zică, asta era! Va să zică, aici voiseră s-ajungă! Şi tot
umblând agitat de acolo până acolo (în această perioadă
intrase în mutismul lui morocănos), arunca priviri piezişe
spre masa de joc; dar nu spunea nimic. N-avea rost să işte
un scandal cu oameni atât de aroganţi. Chiar când
începură să apară şi bani la jocurile astea de după desert,
la care acuma participa lume din ce în ce mai multă, el
continuă să se abţină de a pune chestiunea; ezita să atragă
asupra persoanei sale atenţia „domnului Jones pur şi
simplu” şi a echivocului Ricardo. Într-o seară, totuşi, după
ce saloanele comune ale hotelului se goliseră, Schomberg
făcu o tentativă de ataca problema pe cale indirectă. Într-
un colţ îndepărtat, chelnerul chinez moţăia pe picioare, cu
spinarea de perete. Doamna Schomberg dispăruse, ca de
obicei, între zece şi unsprezece. Schomberg, pe gânduri,
umbla încet încoace şi-ncolo, între sală şi verandă,
aşteptând ca cei doi clienţi să se ducă să se culce. Când,
brusc, se apropie de ei, milităreşte, cu pieptul înainte, cu
vorba scurtă, ostăşească:
„Caldă noapte, dom’lor.”
Domnul Jones, lungit alene într-un fotoliu, ridică
privirea. Ricardo, tot atât de alene, dar mai vertcial, nu se
clinti.
„Nu vreţi să bem ceva înainte de culcare?” urmă
Schomberg, luând loc lângă măsuţă.
„Desigur că da,” rosti domnul Jones cu indolenţă.
Ricardo îşi arătă dinţii într-un rânjet straniu, scurt.
Schomberg îşi dădu seama, cu durere, cât era de greu să
intri în contact cu oamenii ăştia, amândoi atât de placizi,
atât de hotărâţi, de-o trufaşă lipsă de maniere. Porunci
chelnerului s-aducă băuturile. Scopul lui era să afle cât
aveau de gând să stea aceşti doi clienţi. Ricardo nu
manifestă nicio poftă de conversaţie, dar domnul Jones
păru destul de comunicativ. Vocea lui se potrivea oarecum
cu ochii înfundaţi în orbite. Era cavernoasă fără să fie
câtuşi de puţin sumbră; suna distantă, plictisită, parc-ar fi
vorbit din fundul unui puţ. Schomberg află că se va bucura
de favoarea de a găzdui şi hrăni pe-aceşti doi gentlemani
cel puţin încă o lună de zile. La vestea asta nu-şi putu
ascunde deruta.
„Ce s-a-ntâmplat? Nu-ţi face plăcere să ai clienţi?”
întrebă fără vlagă „domnul Jones pur şi simplu”.
„Mi-aş fi închipuit că proprietarul unui hotel s-ar fi
bucurat.”
Îşi ridică sprâncenele delicate şi frumos arcuite,
Schomberg mormăi nu-ştiu-ce localitate, că-i tristă şi
neinteresantă pentru călători… nu se petrece nimic în ea…
mult prea liniştită. Dar cu asta nu făcu decât să provoace
declaraţia că liniştea îşi avea uneori farmecul ei şi chiar şi
plictiseala era bine-venită, aşa, ca o schimbare.
„De trei ani încoace n-am avut timp să ne plictisim,”
adăugă domnul Jones fixându-l cu nişte ochi tenebroşi pe
Schomberg, pe care acum îl invită el la rândul său să bea
ceva şi să nu-şi bată capul cu lucruri pe care nu le pricepe;
în special să nu se dovedească inospitalier—ceea ce la un
hotelier ar fi o mare eroare profesională.
„Nu înţeleg,” mormăi Schomberg. „Oh, ba da, înţeleg
foarte bine. Eu…”
„Dumneata eşti înspăimântat,” îl întrerupse domnul
Jones. „Care-i motivul?”
„Nu vreau scandal la mine-n local. Ăsta-i motivul.”
Schomberg încerca să facă faţă situaţiei cu bravură, dar
privirea aceea stăruitoare, tenebroasă, îl tulbura. Şi când
îşi întoarse ochii neliniştiţi, dădu peste rânjetul lui Ricardo
ce-i dezgolea un şir de dinţi, cu toate că omul părea tot
timpul absorbit de gândurile sale.
Şi, ceva mai mult, " continuă domnul Jones pe tonul lui
distant, „n-ai încotro. Aici suntem, aici rămânem. Ai să-
ncerci să ne dai afară? Se prea poate, dar nai să fii în stare
s-o faci fără să te usture— şi încă rău de tot. Atâta lucru-i
putem promite, Martin, nu?"
Secretarul îşi trase buzele şi ridică spre Schomberg o
103
privire sfredelitoare, parc-ar fi avut chef să sară la el cu
dinţii şi cu ghearele.
Schomberg izbuti să scoată un hohot de râs cavernos.
„Ha! Ha! Ha!”
Domnul Jones închise ochii cu un aer obosit, ca şi cum
lumina i-ar fi făcut rău, şi pentru o clipă semănă foarte
bine cu un cadavru. Ăsta nu era deloc un semn bun; dar
când îi deschise iar, nervii lui Schomberg fură puşi la o
încercare şi mai grea. Intensitatea spectrală a privirii fixate
pe hotelier (şi ăsta era lucrul cel mai îngrozitor), fără vreo
expresie bine definită, părea să dizolve şi ultimul grăunte
de hotărâre din firea lui.
„Nu cumva îţi închipui că ai de-a face cu oameni
obişnuiţi, eh?” îl întrebă domnul Jones în felul lui
tărăgănat, fără viaţă, în care părea că planează un soi de
ameninţare ca de dincolo de mormânt.
„E-un gentleman,” certifică Martin Ricardo cu un plescăit
brusc din buze, după care mustaţa lui se zbârli într-un
mod straniu, felin.
„Oh, nu la asta mă gândeam,” zise domnul Jones, în
timp ce Schomberg, ameţit şi încremenit în fotoliu, privea,
plecat puţin înainte, de la unul la altul. „Fireşte că sunt,
dar Ricardo acordă prea mare importanţă acestui avantaj
social. Ce vreau să spun e că el, aşa liniştit şi inofensiv
cum îl vezi şezând aici, nu şi-ar face nicio problemă din a
da foc acestui local al dumitale. Ar arde ca o cutie de
chibrituri. Ia imaginează-ţi, puţin. N-ai avea mare lucru de
câştigat, nu-i aşa? Indiferent de ce s-ar întâmpla cu noi.”
„Ei, dom’lor, dom’lor,” protestă Schomberg murmurat.
„Ce fel de vorbe-s astea?”
„Şi dumneata eşti deprins să ai de-a face cu oameni
domesticiţi, nu-i aşa? Dar noi nu suntem domesticiţi.
Odată am ţinut în şah un întreg oraş furibund, şi-am
plecat cu prada noastră. Era în Venezuela. Uite, întreabă-l
pe Martin— să-ţi spună el.”
Instinctiv, Schomberg se întoarse spre Ricardo, care doar
îşi trecu vârful limbii peste buze cu un fel de voluptate
stranie, dar nu se apucă să povestească.
„Deh, poate c-ar fi cam lungă, povestea,” admise domnul
Jones după o tăcere scurtă.
„N-am niciun chef s-o ascult, vă asigur,” zise domnul
Schomberg. „Aici nu-i Venezuela. De-aici n-aţi scăpa aşa
uşor. Dar toate astea sunt prostii, absolut prostii. Vrei să
spui c-ai fi în stare să rişti o asemenea încurcătură
absurdă numai de dragul a câţiva guldeni pe care
dumneata şi celălalt” — privind bănuitor la Ricardo, cum
te-ai uita la un animal ciudat— „gentleman i-aţi putea
câştiga într-o seară? Ca şi cum clienţii mei ar fi nişte
bogătaşi cu buzunarele doldora de parale. Mă şi mir că vă
daţi atâta osteneală şi vă luaţi atâtea riscuri pentru parale
atât de puţine.”
La argumentele lui Schomberg, domnul Jones ripostă că
trebuie totuşi să faci ceva ca să omori timpul. Nu era
interzis să omori timpul. Cât despre rest, având chef de
vorbă, domnul Jones spuse moale, cu o voce nepăsătoare,
ca din mormânt, că nu se bizuia în viaţă decât pe sine
însuşi, ca şi cum lumea n-ar fi şi-acum decât o unică şi
imensă junglă sălbatică, fără nicio lege. Martin era şi el
cam la fel— pentru motivele lui proprii.
Toate aceste declaraţii, Ricardo le confirmă prin rânjete
scurte care n-aveau nimic omenesc în ele. Schomberg îşi
plecă ochii, pentru că vederea ăstor doi oameni îl intimida;
dar îşi pierdea răbdarea.
„Fireşte, am văzut eu imediat că sunteţi doi oameni
disperaţi—ceva cam aşa cum povestiţi. Dar ce-aţi zice dacă
v-aş mărturisi că şi eu sunt aproape tot atât de disperat ca
şi dumneavoastră, dom’lor? Îşi zic oamenii: Ia te uită la
Schomberg acesta, trăieşte bine de pe urma hotelului— şi
cu toate astea mai că-mi vine să zic c-aş prefera să
dărâmaţi toată şandramaua asta şi să-i daţi foc! Asta-i!”
Se auzi un fluierat în surdină. Era Ricardo, şi era
batjocoritor. Schomberg, gâfâind, privea în podea. Era
105
realmente disperat. Domnul Jones rămânea apatic şi
sceptic.
„Ţţ, ţţ, ţţ! Ai o afacere care merge destul de bine. Eşti un
om perfect domesticit. Ai…” se opri, apoi adăugă, pe un ton
dezgustat: „Ai nevastă.”
Schomberg bătu furios cu piciorul în duşumea şi scoase
furibund o înjurătură, a batjocură.
„Ce vrei sâ-mi spui zvârlindu-mi în faţă năpasta asta
blestemată?” strigă el. „Tare-aş vrea s-o luaţi cu voi,
undeva, la dracu! N-am să alerg să v-o cer înapoi!”
Izbucnirea asta neaşteptată avu un straniu efect asupra
domnului Jones. Se trase-napoi, cu scaun cu tot, îngrozit,
ca şi cum Schomberg i-ar fi zvârlit în obraz o viperă
zvârcolindu-se.
„Ce prostie infernală mai e şi asta?” mormăi el încâlcit.
„Ce vrei să spui? Cum îndrăzneşti?”
Ricardo chicoti audibil.
„Vă spun că sunt disperat,” repetă Schomberg. „Sunt
mai disperat decât a fost cineva vreodată. Puţin îmi pasă ce
s-o alege de mine!”
„Păi atunci,” începu domnul Jones pe un ton de calmă
ameninţare, ca şi cum cuvintele banale, de toate zilele,
aveau în mintea lui un alt înţeles, sinistru, „păi atunci, de
ce ţii să te faci dezagreabil până la ridicol în ochii noştri?
Dacă nu-ţi pasă, aşa cum spui, ai putea foarte bine să ne
dai nouă cheia hambarului ăluia de muzică al dumitale, să
facem liniştiţi o partidă de cărţi, una mică, o bancă de vreo
douăsprezece fişicuri sau cam aşa ceva. Clienţii dumitale
ar fi foarte încântaţi, din câte pot să-mi dau eu seama,
după felul cum pariau la o partidă de ecarte pe care am
făcut-o cu blondul acela cu mutră de copil… cum îl
cheamă? Ăştia tânjesc după o bacara, una mică. Şi tare mă
tem ca Martin cel aici de faţă să n-o ia în nume de rău dacă
faci obiecţii; dar fireşte că n-ai să faci. Gândeşte-te la câtă
băutură s-ar consuma!”
Schomberg, ridicând ochii, dădu în fine peste cele două
licăriri tenebroase de sub sprâncenele diavoleşti pe care
domnul Jones le îndrepta, impenetrabil, spre el. Îl trecură
fiorii, ca şi cum orori mai rele decât moartea stăteau în ei la
pândă, şi zise, făcând cu capul un semn spre Ricardo:
„Nici vorbă că n-ar sta o clipă la-ndoială să bage cuţitu-n
mine, dacă i-ai spune o vorbă! Mai bine mi-aş fi scufundat
şalupa, să mă fi dus la fund cu ea o dată, în loc să fi
acostat la vaporul care v-a adus. Eh, tot trăiesc ca-n iad
de-atâtea săptămâni, aşa că n-aţi schimbat mare lucru. O
să vă dau sala de concert— şi dracu să le ia de consecinţe.
Dar ce facem cu chelnerul de noapte? Dac-o să vadă cărţi
şi bani, cu siguranţă c-o să ducă vorba, şi-o să afle tot
oraşu’!”
Un surâs sinistru întinse buzele domnului Jones.
„Ah, văd că te trage inima. Vrei să iasă treaba bine. Aşa
trebuie să procedezi când vrei să faci treabă bună. Lasă,
nu-ţi bate capul. Trimite-ţi chinejii la culcare devreme, şi-o
să-l aducem pe Pedro în fiecare seară. Nu-i chiar un
chelner stilat, dar ca să meargă cu tava de acolo până colo
o să fie în stare, şi dumneata ai să stai aici între nouă şi
unsprezece, să serveşti băuturi şi să-ncasezi gologanii.”
„Acum or să fie trei,” îşi zise nefericitul Schomberg.
Dar Pedro, în orice caz, nu era decât o brută mărginită,
necomplicată, chiar dacă sângeroasă. Nu prezenta niciun
mister, nimic sinistru, nimic din perfidia deliberată a unei
pisici sălbatice cu chip de om, sau a unui spectru insolent
venit din infern, înzestrat cu piele şi oase şi cu o rafinată
forţă de terorizare. Pedro, cu colţii lui, cu barba încâlcită şi
privirea stranie a ochilor mici de urs, era prin comparaţie
de o naturaleţe fermecătoare. Şi, în afară de asta,
Schomberg tot nu avea-încotro.
„E-n regulă,” acceptă el, lugubru. „Dar, dom’lor, ascultaţi
ce vă spun, dac-aţi fi venit acum trei luni— ba nu, mai
puţin chiar de trei luni— aţi fi fost primiţi de cineva cu
totul altul decât cel pe care-l vedeţi acum. Acesta-i
adevărul. Ce spuneţi de asta?”
107
 „Nu ştiu ce să spun. Aş zice că nu-i adevărat. Că
probabil erai şi-acum trei luni tot atât de domesticit ca şi-
acum. Domesticit te-ai născut. Ca aproape toţi oamenii de
pe lumea asta.”
Domnul Jones se ridică în picioare ca o fantomă, şi
Ricardo îl imită mârâind şi întinzându-se. Schomberg,
pierdut în gânduri, continuă ca pentru sine:
„Aveam şi o orchestră aici— optsprezece femei.”
Domnul Jones scoase o exclamaţie de spaimă şi aruncă
o privire, ca şi cum pereţii din jur şi casa toată ar fi fost
contaminaţi de ciumă. Apoi se-nfurie şi începu să-l înjure
vehement pe Schomberg pentru că îndrăznise să
pomenească despre asemenea subiecte. Hotelierul era mult
prea uluit ca să se mai ridice în picioare. Privea, de pe
scaun, la mânia domnului Jones, care n-avea nimic
fantomatic în ea, dar asta nu-nsemna c-o fâcea mai de
înţeles.
„Dar ce s-a-ntâmplat?” bâgui el. „Ce subiect? Nu m-aţi
auzit spunând că am avut o orchestră? Ce-i rău în asta?
Ei, şi era printre ele o fată…” Ochii lui Schomberg se făcură
ca de gheaţă. Îşi încleştă mâinile în dreptul pieptului cu
atâta putere, încât i se albiră încheieturile degetelor. „Ah,
ce fată! Zice-ţi că-s domesticit? Aş fi făcut bucăţi totul în
jurul meu, de dragul ei. Şi ea, natural… Sunt în floarea
vârstei… Şi a vrăjit-o atunci un individ, un vagabond, un
prefăcut, o brută de mincinos şi hoţ şi escroc fără
scrupule… ah!”
Degetele lui încleştate trosniră când îşi desfăcu mâinile,
îşi întinse braţele şi-şi aplecă fruntea pe ele cu o furie
paroxistică. Cei doi se uitau la spinarea lui zguduită de
spasme— firavul domn Jones cu un dispreţ amestecat cu
spaimă, Ricardo cu expresia unei mâţe care vede o bucată
de peşte în cămară şi nu poate ajunge la ea. Schomberg se
lăsă brusc pe spate. Ochii îi erau uscaţi, dar horcăia de
parcă şi-ar fi înghiţit hohotele de plâns.
„Nicio mirare că puteţi face din mine ce vreţi. N-aveţi
idee… daţi-mi voie să vă povestesc nenorocirea mea…”
 „N-am chef s-ascult nimic despre blestemata dumitale de
nenorocire,” zise domnul Jones cu vocea sa cea mai atonă
şi mai categorică.
Întinse o mână parc-ar fi vrut să-l oprească şi, pe când
Schomberg rămăsese cu gura căscată, ieşi din sala de
biliard cu mersul cel mai straniu şi mai neliniştitor pe care-
l puteau oferi picioarele lui subţiri. Ricardo îl urmă
călcându-i pe urme, dar peste umăr îi arătă lui Schomberg
dinţii într-un rânjet.

Capitolul VI

Din seara aceea datau fenomenele misterioase dar

semnificative din localul lui Schomberg, care întâmplător
atrăseseră atenţia căpitanului Davidson când, placid dar
isteţ, trecu pe-acolo ca să-i restituie doamnei Schomberg
şalul indian. Şi, lucru destul de straniu, fenomenele astea
au persistat timp îndelungat. Ele demonstrau, din partea
„domnului Jones pur şi simplu”, fie onestitate şi ghinion,
fie o remarcabilă discreţie în operaţiile lui la jocurile de
cărţi.
Era un spectacol ciudat şi impresionant, interiorul ăsta
al sălii de concert a lui Schomberg, unde într-un colţ, pe
estrada orchestrei, erau stivuite grămadă o mulţime de
scaune, iar într-altul, luminat de vreo douăzeci de
lumânări, o masă lungă pusă pe capre şi acoperită cu
postav verde. La mijlocul ei domnul Jones, spectru famelic,
ţinea banca, avându-l în faţă pe Ricardo, tip de mâţă
scârboasă şi indolentă transformat în crupier. Prin
contrast, celelalte mutre din jurul mesei, cam între
douăzeci şi trezeci, trebuie să fi arătat ca nişte specimene
culese la întâmplare dintr-o omenire candidă şi neajutorată
—patetice în inocenţa cu care urmăreau modestele
fluctuaţii ale norocului, care fără îndoială că puteau avea
109
consecinţe destul de grave. N-aveau timp să acorde vreo
atenţie părosului Pedro, purtând tava cu o stângăcie de
făptură prinsă în pădure şi învăţată să meargă pe
picioarele dindărăt.
Cât despre Schomberg, li se ferea din cale. Stătea în sala
de biliard întinzând băuturile indescriptibilului Pedro, cu
aerul că nici pe monstrul ce mormăia nu-l vedea, nici unde
se duceau băuturile nu ştia, şi nici c-ar fi avut habar că la
cincizeci de metri de-acolo era ceva, aşa, ca o sală de
concert, printre copaci. Se lăsa în voia soartei cu un
stoicism deprimat, un amestec de frică şi resemnare.
Îndată ce se termina partida (putea să vadă siluetele
sumbre ale bărbaţilor strecurându-se câte unul sau în
grupuri pe poartă) se ascundea după o uşă nu de tot
închisă, ca să evite întâlnirea cu cei doi stranii clienţi, dar
zărea prin deschizătură siluetele lor contrastante trecând
prin sala de biliard şi dispărând în drum spre camerele de
culcare. Apoi auzea, sus, uşi trântindu-se, după care o
tăcere profundă se aşternea peste toată casa— hotelul ăsta,
proprietatea lui, pe care căzuseră ca o năpastă cei doi
neobrăzaţi cu un întreg arsenal în cuferele lor. O tăcere
profundă. Lui Schomberg, uneori, i se părea că nu poate fi
adevărat, că visează. Îl treceau fiori, apoi se stăpânea şi
pleca, târându-se cu mişcări cu totul nepotrivite ţinutei de
locotenent de rezervă cu care încerca să-şi păstreze în faţa
lumii respectul de sine.
Îl copleşea un imens sentiment de singurătate, stingea
una după alta lămpile şi se îndrepta, încet, spre dormitorul
în care-l aştepta doamna Schomberg— tovarăşă deloc
convenabilă pentru un om „în floarea vârstei” de valoarea
lui. Dar floarea asta, vai, era veştejită acum! îşi dădea
seama; şi mai mult ca oricând atunci când, deschizând
uşa, dădea peste femeia şezând cu răbdare într-un fotoliu,
cu degetele de la picioare văzându-i-se pe sub marginea
cămăşii de noapte, cu un conci de păr ridicul de mic, căzut
pe gâtul lung şi slăbănog ca un ţăruş, cu eternul ei rânjet
speriat arătându-i un dinte stricat, înnegrit, şi
neexprimând nimic— nici măcar frică. Pentru că se
obişnuise cu el.
Uneori, se simţea tentat să-i deşurubeze capul de pe
ţăruş. Se imagina făcând treaba asta—cu o singură mână,
o mişcare de răsucire. Nu în serios, bine nţeles. Simplă
îngăduinţă pentru sentimentele sale exasperate. Nu era în
stare să ucidă. De asta era sigur. Şi, amintidu-şi deodată
de vorbele fără ocol ale domnului Jones, îşi zicea: Probabil
că-s realmente prea domesticit pentru aşa ceva… fără să-şi
dea seama c-o ucisese, moralmente, pe biata femeie, de ani
de zile. Prea era lipsit de inteligenţă pentru ca să aibă
noţiunea unei crime de genul ăsta. Prezenţa ei fizică îi era o
amară jignire, din cauza contrastului, cu altă imagine
feminină, cu totul diferită. Şi n-ar fi folosit la nimic să
scape de ea. Devenise de ani de zile un obicei, şi n-ar avea
ce pune în loc. În orice caz, idioatei ăsteia putea să-i
vorbească toată noaptea, dac-avea poftă. În noaptea aceea
făcu pe grozavul în faţa ei cu intenţia lui de a-i înfrunta pe
cei doi clienţi şi, în loc de inspiraţia de care avea nevoie,
căpătă doar un avertisment banal: „Ai grijă, Wilhelm!” N-
avea chef să i se spună să aibă grijă de către o muiere
imbecilă. De ce-avea el nevoie erau două braţe de femeie
care, îmbrăţişându-i gâtul, l-ar fi îmbărbătat pentru
înfruntare. L-ar fi inspirat, cum zicea el.
Rămânea treaz multă vreme, şi când aţipea câte puţin,
dormea prost. Lumina zorilor n-aducea nicio bucurie
ochilor lui. Trăgea trist cu urechea la mişcările din clădire.
Chinezii descuiau şi deschideau larg uşile saloanelor care
dădeau spre verandă. Oribil! Încă o zi otrăvită prin care,
într-un fel sau altul, o să trebuiască să treacă. Amintirea
hotărârii lui îl făcea să se simtă o clipă efectiv bolnav. În
primul rând atitudinile trufaşe, nepăsătoare ale domnului
Jones îl descumpăneau, îl tulburau. Apoi era tăcerea lui
dispreţuitoare. Niciodată domnul Jones nu i se adresa lui
Schomberg cu vreo remarcă de ordin general, niciodată nu
111
deschidea gura decât ca să zică „Bună dimineaţa” — două
simple vorbe care, rostite de omul ăsta, păreau mai curând
o batjocură sau o ameninţare. Şi în fine, frica pe care i-o
inspira nu era o frică fizică, directă— pentru că, dac-ar fi
fost vorba de-aşa ceva, chiar şi-un şobolan încolţit ar fi
luptat—ci o spaimă superstiţioasă, respingătoare, ceva ca o
silă insurmontabilă de a sta de vorbă cu o stafie ticăloasă.
Că era de fapt o stafie diurnă, surprinzător de colţuroasă în
atitudinile sale, şi că stătea mai tot timpul lungită pe trei
scaune, nu facilita cu nimic situaţia. Doar că lumina zilei
făcea din el o apariţie şi mai sinistră, şi mai neliniştitoare,
şi mai ilicită. Destul de ciudat, dar seara, când ieşea din
muţenia indolenţei lui, această latură extrapământeană era
mai puţin iritantă. La masa de joc, când lua cărţile-n mână
şi începea să le-mpartă, probabil că dispărea cu totul, dar
Schomberg, care-şi pusese-n cap, ca struţul, să ignore tot
ce se petrecea, nu intra niciodată în sala de concert
profanată. Nul văzuse niciodată pe domnul Jones în
exerciţiul vocaţiei sale— sau poate că nu era decât un
meşteşug.
„Am să-i vorbesc astă-seară,” îşi zicea în gând
Schomberg în timp ce, în pijama, îşi bea ceaiul de
dimineaţă pe verandă până a nu apuca soarele să se ridice
peste vârfurile copacilor din curte şi cât roua argintată mai
umezea încă iarba, mai scânteia prin florile straturilor din
mijloc şi adumbrea prundişul galben pe alei. Asta am să
fac. N-am să mă mai ascund. Am să ies şi-am să-l opresc
când se duce la culcare, cu caseta de bani.
La urma urmei, ce era individul ăsta altceva decât un
simplu desperado? Asasin? Da, desigur, asasin fără-
ndoială… Şi Schomberg simţi un fior trecându-i prin
măruntaie, pe sub pijamaua subţire. Dar chiar şi un
simplu desperado o să se gândească de două ori, sau foarte
probabil de-o sută de ori, înainte de a asasina în plin
public un cetăţean inofensiv într-un oraş civilizat, cu
administraţie europeană. Dădu din umeri. Vezi bine! Din
nou îl trecură fiorii. Apoi se bălăbăni până-n casă, să se
îmbrace. Hotărârea lui era luată, şi no să se mai gândească
la ea; dar mai avea, totuşi, unele şovăieli. Şi ele creşteau şi
se desfăşurau pe măsură ce ziua înainta, cum fac unele
plante. Uneori îndoielile astea făceau să-l treacă năduşelile,
mai mult ca de obicei, şi-i tăiau pofta de siestă. După ce se
suci şi se răsuci în pat pe toate părţile de mai bine de zece-
douăzeci de ori, renunţă la batjocura asta de odihnă, şi se
sculă şi se duse jos.
Era între trei şi patru, oră de linişte profundă. Până şi
florile păreau că aţipiseră pe tulpinile lor pline de frunze
somnoroase. Nici măcar aerul nu mişca, pentru că briza
mării urma să sufle ceva mai târziu. Chelnerii nu se
zăreau; trăgeau câte un pui de somn pe undeva la umbră,
în dosul casei. Doamna Schomberg, într-o odăiţă de la etaj,
în care jaluzelele trase făceau întuneric, elabora cele două
bucle lungi ce constituiau o parte deloc lipsită de
importanţă din coafatul ei pentru îndatoririle de după-
amiază. La ora asta niciun client nu tulbura vreodată
liniştea localului. Rătăcind prin solitudinea profundă a
saloanelor, la uşa sălii de biliard, Schomberg sări înapoi
parc-ar fi fost cât p-aci să calce pe-un şarpe. Singur-
singurel între biliarde, măsuţe goale şi o grămadă de
scaune neocupate, domnul secretar Ricardo şedea lângă
perete şi, cu o pereche de cărţi proprietate personală pe
care le-avea totdeauna la el în buzunar, executa cu iuţeala
fulgerului ceva care avea aerul unor scamatorii. Schomberg
ar fi şters-o fără zgomot dacă Ricardo n-ar fi întors capul.
Văzându-se descoperit, hotelierul socoti că, între două rele,
a intra era cel mai puţin periculos. Conştiinţa propriei sale
atitudini lăuntrice abjecte faţă de aceşti doi oameni îl făcea
totdeauna să-şi umfle pieptul şi să afişeze o expresie gravă.
Ricardo, ţinând pachetul de cărţi cu amândouă mâinile, îl
urmărea apropiindu-se.
„Doreşti poate ceva?” întrebă Schomberg cu glasul de
locotenent de rezervă.
113
 Ricardo clătină din cap fără să articuleze o vorbă şi păru
că aşteaptă. Cu el cel puţin, Schomberg tot mai schimba
vreo douăzeci de cuvinte pe zi. Era incomparabil mai
comunicativ decât patronul lui. Erau momente când arăta
chiar ca un om obişnuit din categoria lui, iar acum părea
să fie într-o dispoziţie amicală. Deocamdată, etalând vreo
zece cărţi cu faţa-n jos, în formă de evantai, le împinse
către Schomberg.
„Hai, omule, trage una, repede!”
Schomberg fu atât de surprins, încât ridică în grabă una,
nu fără să tresară mai întâi destul de vizibil. Ochii lui
Ricardo sclipeau fosforecent în semiobscuritatea camerei
ferite de căldură şi de lumina orbitoare a tropicelor.
„Ai tras un rigă de cupă,” rânji el, arătându-şi dinţii într-
o străfulgerare.
Schomberg se uită la carte, admise că aşa era, şi o puse
la loc pe masă.
„De nouă ori din zece pot să te fac să tragi cartea care
vreau,” se făli secretarul, vesel, cu o strâmbătură ciudată a
buzelor şi o scăpărare verzuie în ochii cu care privea în
sus.
Schomberg se uita în jos la el fără să scoată o vorbă.
Câteva secunde niciunul dintre ei nu se clinti din loc, apoi
Ricardo coborî ochii în jos şi, desfăcând degetele, lăsă tot
pachetul de cărţi să cadă pe masă. Schomberg se aşeză şi
el. Se aşeză pentru că, pur şi simplu, nu-l mai ţineau
picioarele; pentru niciun alt motiv. I se uscase gura. O dată
aşezat, îşi dădu seama că trebuie să spună ceva. Îşi
îndreptă spinarea, ca la paradă.
„Eşti tare de tot, la lucruri d-astea,” zise.
„Chestie de antrenament,” răspunse secretarul.
Cordialitatea asta precară nu-i permitea hotelierului să
plece. Aşa că propria lui bicisnicie îl făcu pe Schomberg să
se pomenească angajat într-o conversaţie, când altădată
numai gândul la ea l-ar fi umplut de groază. Trebuie spus
însă, spre lauda lui Schomberg, că îşi ascundea destul de
lesne spaima. Îi venea în ajutor obiceiul lui de a-şi umfla
pieptul şi de a vorbi cu voce gravă. Şi la el era chestie de
antrenament, şi probabil că ar fi ţinut-o aşa până la capăt,
până-n ultimul moment, până-n clipa finală-n care-ar fi
căzut jos grămadă gâfâind, zdrobit de efort. La tulburarea
lui se mai adăuga şi faptul că nu ştia ce să spună. Nu găsi
altceva decât:
„Presupun că-ţi plac cărţile.”
„Ce-ai fi crezut?” întrebă Ricardo pe un ton simplu,
filozofic. „S-ar fi putut să nu-mi placă?” Apoi brusc, cu
aprindere: „Dacă-mi plac cărţile? Ah! Cu pasiune!”
Efectul acestei izbucniri fu sporit de coborârea lentă a
pleoapelor, de o pauză plină de discreţie, ca şi cum ar fi
fost o mărturisire de dragoste de alt gen. Schomberg îşi
scormoni creierul să descopere o nouă temă de conversaţie,
dar nu găsi niciuna. Obişnuita lui pălăvrăgeală
dezgustătoare nu-i era bună la nimic de data asta. Acest
desperado din faţa lui nu cunoştea pe nimeni nicăieri pe-o
rază de-o mie de mile-n jur. Aşa că Schomberg fu aproape
silit să revină la acelaşi subiect.
„Bănuiesc că dintotdeauna ţi-au plăcut— din tinereţe,
vreau să zic.”
Ricardo rămase cu ochii plecaţi. Degetele lui se jucau,
distrate, cu pachetul de cărţi de pe masă.
„N-a fost chiar atât de devreme. La început jucam pentru
tutun—în sala echipajului, pe vapoare, ştii, jocuri vulgare
de marinari. Pierdeam câte-un cart întreg stând jos şi
jucând pe-un cufăr, sub un felinar cu ulei. De-abia dacă
ne-nduram să ne oprim să-mbucăm o-nghiţitură de
pastramă de cal. Nici nu mâncam, nici nu dormeam. De-
abia dacă ne puteam ţine pe picioare când ne venea rândul
de cart şi ieşeam la raport pe punte. Ăla joc!” Şi lăsă tonul
de reminiscenţe, ca să adauge, informativ: „Am fost crescut
pentru mare, de copil… ştii.”
Schomberg căzuse într-un fel de reverie, fără să piardă
însă sentimentul calamităţii iminente. Îl auzi pe Ricardo
115
reluând firul:
„Îmi mergea bine, şi pe mare. Ajunsesem să fiu şef de
echipaj pe un schooner— un fel de yacht, dacă vrei—în
Golful Mexic, straşnică slujbă, un post comod, peste care
nu dai de două ori într-o viaţă. Da, eram şef de echipaj,
când m-am lăsat de mare ca să-l urmez pe el.”
Ricardo ridică scurt bărbia spre camera de sus, de unde
Schomberg deduse, dureros trezit de rememorarea
existenţei domnului Jones, că acesta se retrăsese în
camera de culcare. Ricardo, observându-l pe sub
sprâncene, adăugă:
„Întâmplarea a făcut să fiu în echipaj pe acelaşi vapor.”
„Domnul Jones, vrei să spui? Şi el e marinar?”
La cuvintele astea Ricardo ridică ochii:
„E tot atât de domnul Jones cât eşti şi dumneata,” zise el
cu vădită mândrie. „El, şi marinar! Asta arată cât eşti de
ignorant. Păi, deh! De la un străin nici nu poţi să te-aştepţi
la mai mult. Eu sunt englez, şi-ţi cunosc un gentleman
dintr-o privire. Îl recunosc şi dacă-i beat mort căzut în
rigolă, în puşcărie, sub spânzurătoare. E ceva în el—nu-i
chiar ţinuta, e… n-are rost să-ncerc să-ţi explic. Nu eşti
englez. Dac-ai fi, n-ai avea nevoie să-ţi explic…”
Un torent nebănuit de locvacitate rupsese undeva în
adâncul acestui om zăgazul, îi diluase sângele focos şi-i
muiase fibra neîndurătoare. Schomberg simţea o uşurare
amestecată cu spaimă, ca şi cum deodată o pisică sălbatică
enormă ar fi început să se-nvârtească printre picioarele lui
cu o inexplicabilă prietenie. În asemenea clipe, orice om
prudent n-ar cuteza să facă nici cea mai mică mişcare.
Schomberg nu făcu nici cea mai mică mişcare. Ricardo se
aşeză comod, cu un cot pe masă. Schomberg îşi îndreptă
din nou spinarea.
„Pe yachtul ăla— sau schooner, cum vrei să-i zici— eu
eram în serviciul a zece gentlemeni deodată. Te miră, nu?
Da-da, zece. Sau, în orice caz, nouă erau tipi destul de bine
în felul lor, şi unul era gentleman veritabil: ăsta era…”
Din nou Ricardo făcu un semn în sus cu bărbia, ceea ce
ar fi trebuit să însemne: El! Unicul!
„Şi-am mers la sigur,” continuă el. „Din prima zi l-am
simţit. Cum? De ce? Mă-ntreb şi eu. Nu văzusem atâţia
gentlemeni în viaţa mea. În fine, cum-necum, l-am simţit.
Dac-ai fi englez, ai…”
„Şi yachtul ăla al dumitale, ce făcea?” întrerupse
Schomberg cu nerăbdarea pe care şi-o putea permite,
pentru că pisălogeala asta cu naţionalitatea îl călca pe
nervii şi-aşa destul de obosiţi. „Ce-nvârtea?”
„Ai şi dumneata cap! Joc! Chiar aşa! Asta-nvârtea—soiul
de aiureli pe care gentlemenii le fac între ei când se joacă
dea aventura. O expediţie în căutare de comori. Fiecare
dintre ei a pus jos o sumă de bani, înţelegi, pentru
cumpărat schoonerul. Agentul lor din oraş m-a angajat pe
mine şi pe căpitan. Totul în cel mai mare secret, mă rog,
cum se fac treburile astea. Mi-am dat eu seama că tot
timpul îi luceau ochii într-un anume fel— nu puteam să
mă-nşel. Dar nu era treaba noastră. N-au decât să-şi zvârle
banii cum le place. Păcatul era că prea puţin din ei ne
picau nouă-n palmă. Doar o leafă bună, şi-atât. Să fie-a
dracului de leafă, mare sau mică— eu aşa zic!”
În semiobscuritate, ochii lui scânteiau verzui. Căldura
părea să fi făcut să amuţească totul pe lume, numai glasul
lui nu. Înjura degajat, din belşug, cu glas scăzut, rânjit,
greu de spus de ce; apoi se potoli, tot atât de inexplicabil
precum începuse, şi însăilă povestirea mai departe,
marinăreşte.
„La început fuseseră numai nouă cavaleri d-ăştia,
aventuroşi; pe urmă, doar cu o zi sau două înainte de data
plecării, apăru el. Aflase de chestia asta, cine ştie cum, pe
cine ştie unde— aş fi zis prin vreo femeie, dacă nu l-aş
cunoaşte aşa cum îl cunosc. E-n stare să facă un ocol de
zece mile ca să se ferească de-o femeie. Sau poate prin
vreun bar de lux. Sau poate în vreunul din cluburile de pe
Pall Mall. Cum-necum, agentul l-a îmbrobodit cum e mai
117
bine— banii jos, şi numai douăzeci şi patru de ore ca să se
pregătească. Dar n-a scăpat vaporul. Nu-i el omu’! Poţi zice
c-a sărit direct din capul cheului pe vapor— pentru un
gentleman ca el, e ceva. Îl vazusem venind. Ştii docurile
West India, nu?”
Schomberg nu ştia docurile West India. O vreme Ricardo
îl privi gânditor, apoi continuă, ca şi cum o asemenea
ignoranţă nici nu trebuia luată în considerare.
„Remorcherul nostru abordase. Doi derbedei veneau
după el cu bulendrele. Le-am spus docherilor da la parâme
să le mai ţină un minut. Pasarela fusese ridicată, dar el nu
s-a sinchisit. Hop, şi sus a fost, dintr-o singură săritură şi-
a aruncat cataligele peste copastie şi gata, era la bord. I-au
aruncat valizele elegante, şi el şi-a băgat mâna în
buzunarul pantalonilor şi le-a aruncat pe cheu tot
mărunţişul pe care-l avea. Încă mai alergau în patru labe,
când ne-am desprins de cheu. De-abia atunci s-a uitat la
mine—calm, îl ştii cum, fără grabă. Pe-atunci nu era atât
de slab ca acuma, dar am băgat de seamă că nu era nici
chiar atât de tânăr cât părea— de loc. Parcă m-a pătruns
până-n adâncul sufletului, nu ştiu cum. Am şters-o repede
de lângă el; tot era nevoie de mine la provă. Nu-mi era frică.
De ce să-mi fi fost frică? Simţeam doar că mă nimerise—
chiar la punctul sensibil. Dar să fiu al dracului: dacă mi-ar
fi spus atunci cineva că n-o să treacă anu’ şi-o să fim
tovarăşi de afaceri, zău dacă n-aş fi…”
Şi Ricardo dădu drumul la un tacâm de-njurături, unele
obişnuite, altele de-o stranie şi oribilă ciudăţenie pentru
urechile lui Schomberg, toate nefiind în fond decât simple
şi inocente exclamaţii de minunare în faţa nestatorniciei şi
schimbărilor în soarta omului. Schomberg se mişcă puţin
în scaun. Dar admiratorul şi tovarăşul „domnului Jones
pur şi simplu” părea, pentru moment, să fi uitat de
existenţa lui Schomberg. Torentul blasfematoriu şi sincer—
parte într-o spaniolă stricată— secase, şi Martin Ricardo,
expert în gentlemeni, rămase mut, cu o privire împietrită,
ca şi cum încă s-ar fi minunat lăuntric de uluitoarele
opţiuni şi apropieri şi asocieri ale evenimentelor care
influenţează pelerinajul omului pe-acest pământ.
În cele din urmă Schomberg aruncă o vorbă:
„Va să zică, domnul de colo de sus te-a convins să
renunţi la un post bun.”
Ricardo tresări.
„M-a convins?! N-a avut nevoie să mă convingă. Doar mi-
a făcut semn, şi-a fost de-ajuns. Eram în Golful Mexic, pe-
atunci. Într-o noapte eram la ancoră, lângă un banc de
nisip— nici până-n ziua de azi nu ştiu bine cam pe unde
era asta—prin dreptul coastei Columbiei sau cam pe-acolo.
Trebuia să-ncepem săpăturile a doua zi de dimineaţă şi tot
echipajul se dusese la culcare devreme, pentru că se
aştepta la o zi grea la lopată. Şi unde apare el, şi în felul lui
de a vorbi, obosit— îţi dai seama că ai de-a face c-un
gentleman după vorbă aproape la fel de bine ca după orice
—vine în spatele meu şi zice, uite-aşa, la ureche parcă:
„Ei, ce părere ai despre căutatul ăsta de comori?”
Nici nu mi-am întors capul; aşa cum stăteam, aşa am
rămas, şi-am vorbit tot atât de încet ca şi el:
„Dacă vreţi să ştiţi, sir, nu-i decât o aiureală.”
Fireşte, în timpul voiajului noi mai schimbasem din când
în când câte o vorbă-două. Bănuiesc că citea-n mine ca-
ntr-o carte. Nu c-ar fi mare lucru de citit în mine, afară
doar că nu m-a-mblânzit nimic niciodată. Nici când merg
pe trotuar sau trântesc câte-o glumă sau cinstesc fraţii cu
câte-o băutură — sau şi străinii, da-da… Îmi place să-i văd
ridicând paharul pe banii mei, sau ţinându-se de burtă de
râs din cauza mea — eu pot să fiu hazos când vreau, să
ştii!"
Şi discursul lui Ricardo se întrerupse, pentru ca să facă
o pauză de autocontemplare încântată de propriul său haz
şi de propria sa generozitate. Shomberg îşi dădea silinţa să
pună stavilă holbatului ochilor, pe care-i simţea umflându-
i-se-n cap.
119
 „Da, da,” şopti el, nervos.
„Mă uit la ei, şi-mi zic: Măi băieţi, voi habar n-aveţi cine-
s eu. Dac-aţi şti… Şi cu fetele, la fel. Odată făceam curte
unei fete. O sărutam după ureche şi-mi ziceam: Dac-ai şti
tu cin’ te sărută, fată dragă, ai ţipa şi-ai fugi! Ha-ha! Nu c-
aş fi avut de gând să-i fac vreun rău. Dar simţeam în mine
că-s în stare. Uite, noi, acuma, şedem ca doi prieteni, şi
nu-i cu supărare. Nu-mi stai în drum. Dar nu-ţi sunt
prieten. Pur şi simplu nu-mi pasă de dumneata. Sunt unii
oameni care fac declaraţii; eu nu. Pentru mine dumneata
nu însemni nici mai mult nici mai puţin decât, uite, musca
aia de colo. Exact atât. Pot să te strivesc, pot să te las în
pace. Mi-e totuna.”
Dacă adevărata forţă de caracter constă în a-ţi domina
slăbiciunile subite, Schomberg a dovedit această trăsătură
cu prisosinţă. Când s-a pomenit de muscă, şi-a accentuat
atitudinea de gravă demnitate, aşa cum umfli un balon de
jucărie când se dezumflă; cu un mare efort de suflare.
Nepăsarea lui Ricardo, ţinuta lui degajată, inspirau
realmente groază.
„Asta-i,” continuă el. „Aşa-s eu. Nai crede, nu-i aşa? Nu.
Trebuie să ţi se spună. Aşa că-ţi spun, şi s-ar zice că
dumneata nu crezi decât pe jumătate. Dar n-ai să poţi să-ţi
spui în gând că-s beat, oricât te-ai zgâi la mine. N-am băut,
în toată ziua de azi, decât un pahar cu apă de la gheaţă.
Trebuie să fii un adevărat gentleman ca să simţi ce zace-
ntr-un om. Da-da, m-a simţit. Ţi-am spus că, pe mare,
stătusem de câteva ori de vorbă, ba de una ba de alta. Şi
mă uitam la el prin supirai cum juca într-una cărţi cu
ceilalţi în salonul de la pupă. Trebuiau să-şi omoare
vremea într-un fel, nu? M-a prins o dată, şi i-am spus
atunci că îmi plăceau cărţile— şi că-n general aveam noroc
la joc. Da, m-a cântărit. De ce nu? Un gentleman e la fel cu
orice alt om… şi ceva în plus.” Lui Schomberg i-a trecut ca
un fulger prin cap ideea că ăştia doi realmente se potriveau
foarte bine în enorma lor deosebire, suflete identice diferit
deghizate.
 „Face el către mine,” reia Ricardo firul pe ton de
conversaţie: „Eu m-am săturat. A venit momentul s-o
ştergem, Martin.’”
Era prima oară că-mi zicea Martin. Eu zic:
„Socotiţi, sir?”
„Nu ţi-ai închipuit, sper, că umblu după comori de felul
ăsta, nu? Voiam s-o şterg din ţară discret. E cam scump,
pentru o traversare, dar uite că mi-a prins bine.”
Nu mi-a trebuit mare lucru ca să-i spun că-s omu’ lui, c-
alături de el sunt gata de orice, de la cu soţ ori făr’de’ până
la asasinat.
„Asasinat?” a făcut el, în felul lui calm. „Ce dracu-i asta?
Despre ce vorbeşti? Se-ntâmplă, e drept, câteodată ca
vreunul să fie ucis dacă-i stă cuiva în cale, dar asta se
cheamă „legitimă apărare „—ai priceput?”
„I-am spus că da. Şi pe urmă i-am spus că dau o fugă
până jos, să-mi strâng într-un sac de matelot cele câteva
lucruşoare pe care le-aveam. Niciodată nu mi-a plăcut să
am multe bulendre; îmi plăcea, când eram pe mare, să mă
simt liber ca o pasăre. Când m-am întors, l-am găsit
plimbându-se în sus şi-n jos, ca şi cum ar fi luat puţin aer
înainte de-a se duce la culcare, ca-n orice altă seară.
„Gata?” „Da, sir.”
„Nici măcar nu s-a uitat la mine. Aveam o barcă la apă,
la pupă, încă de când lăsasem ancora, după-masă. Şi-a
aruncat chiştocul de ţigări peste bord.”
„Poţi să-l scoţi pe căpitan pe punte?” zice.
„Era cel din urmă lucru din lume pe care m-aş fi gândit
să-l fac. O clipă am rămas mut.”
„Pot să-ncerc,” am zis.
„Bine. Atunci eu mă duc jos. Îl scoţi pe punte şi-l ţii
acolo lângă tine până când mă întorc. Bagă de seamă! Nu-l
laşi să coboare până nu mă întorc!”
„Nu m-am putut opri şi l-am întrebat de ce-mi cere să
trezesc un om din somn, când noi avem nevoie ca toată
121
lumea de la bord să doarmă cât mai liniştită până ce-o
ştergem de pe schooner. A râs încetişor şi mi-a spus că eu
n-am priceput încă toate implicaţiile afacerilor lui.”
„Bagă de seamă!” zice. „Nu-l lăsa să se depărteze până
nu mă vezi venind.” Şi privindu-mă drept în ochi: „Ţine-l
lângă tine cu orice preţ!”
„Adică?’” fac eu.
„Cu orice preţ pentru el—prin toate mijloacele posibile şi
imposibile. Nu vreau să fiu deranjat în treaba pe care o am
jos. Ar fi în stare să-mi creeze o mulţime de greutăţi. Te iau
cu mine ca să mă fereşti, în diferite împrejurări, de
greutăţi. Şi trebuie să te-apuci de treabă chiar acum.”
„Perfect, sir,” zic eu. Şi imediat a dispărut pe scară în
jos.
„Când ai de-a face c-un gentleman, ştii imediat cum stai,
dar era o treabă cam spinoasă. Căpitanul nu-nsemna
nimic pentru mine, nici într-un sens nici într-altul, nu-
nsemna mai mult decât însemni dumneata acum, domnule
Schomberg. Poţi să-ţi aprinzi ţigara sau să-ţi zbori creierii
acum, în minutul ăsta, şi mie puţin îmi pasă şi de una şi
de alta, sau de-amândouă sau de niciuna; doi bani nu dau.
Să-l scot pe căpitan era lesne. N-aveam decât să bat cu
piciorul de câteva ori pe puntea de comandă, deasupra
capului lui. Am bătut, tare. Dar cum să-l ţin, după ce-o
veni?”
„Ce s-a-ntâmplat, domnule Ricardo?” i-am auzit vocea în
spatele meu.
Uite-l că apăruse, şi eu nu găsisem încă nimic ce să-i
spun, aşa că nici nu m-am întors. Luna strălucea mai tare
decât tot ce-mi aduceam eu aminte din Marea Nordului.
„De ce m-ai chemat? La ce te uiţi acolo, domnule
Ricardo?”
Pe el îl inducea în eroare faptul că stăteam cu spatele la
el. Nu mă uitam la nimic, dar eroarea lui mi-a dat o idee.
„Mă uit la ceva care seamănă-a canoe, acolo…” am spus
eu, foarte încet.
Căpitanul se îngrijoră imediat. Din partea băştinaşilor
nu era niciun fel de pericol, oricine-ar fi fost ei.
„Oh, să fie-al dracului,” făcu el. „E tare neplăcut.”
Sperase ca prezenţa schoonerului să nu fie descoperită de
pe coastă atât de repede. „Teribil de neplăcut, cu treaba pe
care-o avem noi de făcut, să-i avem pe toţi negrii ăştia cu
ochii pe noi. Dar eşti sigur că-i o canoe?”
„Ar putea fi şi-un copac în derivă,” zic. „Dar m-am gândit
că-i mai bine să vedeţi cu ochii dumneavoastră. Poate vă
lămuriţi mai bine.”
Ochii lui nu erau nici pe departe atât de buni ca ai mei.
Dar, zice:
„Desigur, desigur. Foarte bine-ai făcut!”
Şi, drept e că, spre asfinţitul soarelui, zărisem câţiva
copaci în derivă. Văzusem de-atunci despre ce era vorba, şi
nu mi-am bătut capul pe chestia asta, o uitasem cu totul
până-n clipa aia. Nimic neobişnuit, să vezi nişte copaci în
derivă în dreptul unei coaste. Şi să fiu al dracului dacă n-a
văzut şi căpitanul unul, în bătaia lunii. Straniu lucru, de
cât de puţin atârnă uneori viaţa unui om—de-un singur
cuvânt! Uite, dumneata şezi acum în faţa mea încrezător, şi
poţi să spui fără să-ţi dai seama o vorbă, şi eu să-ţi fac de
petrecanie. Nu că aş avea ceva cu dumneata. Eu n-am
sentimente. Dacă i-ar fi venit căpitanului să zică: „Eh, e-un
fleac!” şi s-ar fi întors cu spatele la mine, n-ar fi apucat să
mai facă trei paşi; dar a rămas locului să se uite şi el. Şi-
acuma chestia era cum să scăpăm mai repede de el de pe
punte, că nu mai aveam nevoie de el acolo.
„Încercăm să ne dăm seama dacă ce vedem acolo e o
canoe sau un copac,” zice el către domnul Jones.
Domnul Jones apăruse tot atât de nepăsător precum
coborâse. În timp ce căpitanul trăncănea despre canoe şi
copaci în derivă eu, de la spate, prin semne, l-am întrebat
dacă n-ar fi mai bine să-i dau una-n cap şi să-l arunc
frumuşel peste bord. Noaptea trecea şi noi trebuia s-o
ştergem. Nu se mai putea amâna pe noaptea viitoare. Nu.
123
Nu se mai putea. Şi ştii de ce?"
Schomberg făcu din cap un scurt semn negativ.
Întrebarea asta directă îl plictisea, întrerupea tăcerea
impusă acestui mare palavragiu redus la rolul de auditor şi
care se lăsase cuprins de ameţire cum te laşi cuprins de
somn. Domnul Ricardo emise un sunet de dispreţ.
„Nu ştii de ce? Nu poţi să ghiceşti? Nu? Pentru că şeful
umflase caseta de bani a căpitanului. Pricepi?”

Capitolul VII

„Un hoţ ordinar!”

Schomberg îşi muşcă limba o clipă prea târziu şi se trezi
de-a binelea când îl văzu pe Ricardo întinzându-şi buzele
într-un rânjet de pisică; dar tovarăşul de afaceri al
domnului Jones nu-şi modifică atitudinea sa confortabilă
de stat la taifas.
„Haida-de! Ce-ar fi fost dacă şi-ar fi vrut banii-napoi, ca
orice negustoraş domesticit, ca orice cârciumar sau
funcţionăraş? Ce idee, o broască ţestoasă ca dumneata să
rişte să-şi dea cu părerea despre un gentleman! Un
gentleman nu-l măsori chiar atât de uşor. Câteodată nici
chiar eu nu-s în stare. De pildă atunci, în noaptea aia, tot
ce-a făcut a fost să ridice degetul la mine. Căpitanul,
surprins, s-a oprit din trăncăneală.
„Ce, ce s-a-ntâmplat?”
„Ce se-ntâmplase? Scăpase cu viaţă—asta se-
ntâmplase.”
„Oh, nimic, nimic,” a făcut patronul.
„Aveţi perfectă dreptate. Un copac — asta e, un copac.”
„Ha-ha! Scăpase cu viaţă, nu zic altfel, pentru că dac-ar
fi continuat cine-ştie-cât căpitanul cu discuţiile lui
prosteşti, ar fi trebuit să-i dau una în cap, să scăpăm de el.
De-abia mă ţineam când mă gândeam la minutele preţioase
care se pierdeau. Dar îngerul lui păzitor i-a băgat în cap să
tacă din gură şi să se ducă să se culce. Eu turbam
gândindu-mă la timpul pe care-l pierdeam.”
„De ce nu m-aţi lăsat să-i dau una-n dovleacul lui ăla
prost, sir?” am întrebat.
„Fără ferocităţi, fără ferocităţi,” a zis el, ridicând degetul
la mine mai calm ca oricând.
„Nu poţi să ştii niciodată cum o să reacţioneze un
gentleman la chestii de-astea. Nu se enervează niciodată.
Că nu-i distins. În orice caz, n-ai să-l vezi niciodată că se
enervează— adică nimeni n-o să poată băga de seamă. Şi
nici ferocitatea nu-i distinsă, atâta lucru am învăţat şi eu
până acum, şi încă şi-altele. Am învăţat destul ca să nu
poţi să vezi pe faţa mea dacă am de gând ca-n clipa
următoare să-ţi scot maţele-afară — şi-o pot face cât ai zice
peşte. Am un cuţit sub cracul pantalonului.”
„Nu se poate!” exclamă domnul Schomberg incredul.
Ca fulgerul, domnul Ricardo îşi schimbă poziţia
indolentă de trândăveală într-una încovoiată, încordată şi,
dintr-o smucitură, trase-n sus cracul stâng al pantalonului
şi scoase arma. Schomberg doar o zări, prinsă cu o curea
de pulpa foarte păroasă, când domnul Ricardo sări în sus,
bătu cu piciorul în pământ să-i cadă pantalonul la loc şi-şi
reluă poza nepăsătoare cu cotul pe masă.
„E mai la-ndemână să ţii o sculă aşa decât ţi-ar veni să
crezi,” continuă el privind absent la ochii căscaţi ai lui
Schomberg. „Ia închipuieşte-ţi că la un joc de cărţi se iscă o
mică discuţie. Te pleci să apuci o carte căzută şi când te
ridici—gata eşti de lovitură, sau îl ai în mânecă, pregătit
să-l arunci. Sau pur şi simplu te bagi sub masă când încep
împuşcăturile. Nici nu-ţi dai seama ce ravagii poate face un
individ sub masă cu un cuţit când are de-a face cu nişte
ticăloşi puşi pe rele care caută ceartă cu lumânarea, până
să-nceapă să priceapă de ce se-aud ţipete şi să-ncerce să
se care— ăia care mai pot, adică.” Bujorii din obrajii lui
Schomberg, acolo unde-ncepea barba lui castanie, păliră
125
vizibil. Ricardo schiţă un rânjet.
„Dar, fără ferocitate—fără ferocitate! Un gentleman îşi dă
seama. La ce bun să te pui în situaţii de-astea? Şi nu-i
nevoie nici să te eschivezi. Un gentleman nu se eschivează
niciodată. Ce-nvăţ o dată nu mai uit. Uite, de pildă, jucam
la câmpie, pe la ferme, cu nişte nenorociţi de crescători de
vite. Jucam cinstit, bagă de seamă— şi-aproape totdeauna
trebuia să ne batem cu ei pe câştigurile noastre. Am jucat
la munte, am jucat pe văi şi pe coastă, şi-am jucat şi-acolo
unde nu se mai vede pământul— de cele mai multe ori
cinstit. În general rentează destul de bine. Începutul-
începutului l-am făcut în Nicaragua, după ce-am plecat de
pe schoonerul zăpăciţilor ălora care umblau după cai verzi.
În caseta căpitanului fuseseră o sută douăzeci şi şapte de
piese de aur şi vreo câţiva dolari mexicani. Mai că n-ar fi
meritat să-i dai omului una-n cap pe la spate pentru atâta
lucru, recunosc. Dar c-a scăpat, căpitanul, ca prin urechile
acului, nici patronul n-a putut spune nu, după aia.
„Vreţi să mă faceţi să cred, sir, că vă pasă dacă pe lumea
asta e un om mai mult sau mai puţin?” l-am întrebat la
câteva ceasuri după ce-am şters-o.
„Desigur că nu, ’” a zis.
„Păi, atunci de ce m-aţi oprit?”
„Există manieră şi manieră. Trebuie să te-nveţi să fii
corect. Mai e şi chestia eforturilor inutile. Trebuiesc evitate
— dacă n-ar fi decât pentru aspectul lucrurilor.” Explicaţie
de gentleman— ce mai vorbă.
„În zori am intrat într-un golf, să ne ţinem ascunşi în
cazul că vânătorilor de comori le-ar fi dat prin cap să ne
vâneze pe noi. Şi-al dracului să fiu dacă n-au făcut-o! Am
văzut schoonerul navigând contra vântului şi zece perechi
de binocluri cu siguranţă că măturau marea în toate
părţile. L-am sfătuit pe şef să le lase timp să se sature şi să
se care, înainte de a porni noi la drum. Aşa c-am stat în
golful ăla cam vreo zece zile, comod cât se putea. Dar în a
şaptea zi a trebuit să omorâm un om—pe fratele lui Pedro,
acesta de-aici. Erau vânători de crocodili, e-adevărat. Ne
instalasem în coliba lor. Nici patronul, nici eu nu ştiam
hablar espanol—să vorbim spanioleşte adică—cine-ştie-ce,
pe-atunci. Malul uscat, umbra răcoroasă, hamacuri faine,
peşte proaspăt, vânat bun, o încântare! Patronul, la
început, le-a dat câţiva dolari; dar parcă eram în gazdă la
nişte maimuţe sălbatice. N-a trecut mult şi am băgat de
seamă că vorbeau o mulţime între ei. Giniseră caseta cu
bani şi valizele de piele şi sacul meu— pradă frumoasă, la
prima vedere. Trebuie că-şi ziceau între ei:
„N-o să vină nimeni niciodată să-i mai caute pe ăştia doi.
Parc-au picat din cer. Ce-ar fi să le tăiem beregata?”
„Natural. Clar ca lumina zilei. N-am avut nevoie să-i
spionez ca să-l văd pe unul dintre ei ascuţind un cuţit al
dracului de lung, în timp ce ochii lui de sălbatic căutau pe
furiş şi-n stânga şi-n dreapta, pentru ca să-mi dau seama
ce se punea la cale. Pedro era şi el acolo şi încerca tăişul
altui cuţit. Credeau că suntem plecaţi la locul nostru de
pândă, la gura râului, cum făceam de obicei în timpul zilei.
Nu că ne-am fi aşteptat să ne mai pomenim cu schoonerul,
dar nu strica să fim siguri, dacă se putea, şi-apoi acolo,
afară din pădure, era mai răcoare, adia briza. Da, patronul
chiar acolo era, lungit confortabil pe-o pătură, într-un loc
de unde vedea în larg, dar eu mă întorsesem la colibă să-mi
iau din sac nişte tutun de mestecat. Pe vremea aia nu mă
lasasem încă de obiceiul acesta şi nu mă simţeam bine
când n-aveam în gură un ghem cât un pumnişor de copil.”
La comparaţia asta de canibal, Schomberg scoase un fel
de mormăit slab, îngreţoşat: „te rog…” Ricardo se săltă în
scaun privindu-şi satisfăcut picioarele.
„În general am mersul destul de uşor”, continuă el. „Al
dracului să fiu dacă n-aş fi în stare să pun un pic de sare
şi pe-o coadă de vrabie, dac-aş încerca.” În orice caz, nu m-
au auzit. Le pândeam pe cele două brute negre şi păroase,
de la mai puţin de zece metri. Erau îmbrăcaţi doar cu nişte
pantaloni de in alb, suflecaţi până pe coapse. Nu scoteau
127
un cuvânt. Antonio, lăsat pe şuncile lui groase, freca
cuţitul de o piatră plată, Pedro sta rezemat de un copac
subţire şi-şi trecea buricul degetului gros peste tăişul
cuţitului. Am şters-o mai uşurel decât un şoarece, îţi dai
seama.
„Nu i-am spus nimic patronului, atunci. Sta pe ţoala lui,
rezemat în cot, şi lăsa impresia că n-are poftă să i se
vorbească. Aşa-i el— câteodată-i atât de familiar de-ţi vine
să crezi că ţi-ar mânca din palmă, şi altădată te pune la
locul tău ca dracu—da’ totdeauna cu duhul blândeţii. Un
gentleman din cap până în picioare, ce mai! L-am lăsat în
pace atunci, dar n-aveam de gând să-i uit pe ăi doi indivizi
trebăluind atât de „tehnic" cu cuţitele lor. Pe vremea aia n-
aveam decât un singur revolver pentru noi amândoi—al
patronului, cu butoiaş cu şase focuri, dar numai cinci
încărcate— alte cartuşe n- aveam. Uitase cutia într-un
sertar din cabină. Neplăcut lucru! Eu n-aveam nimic decât
un briceag mai vechi, bun de nimic la ceva mai serios.
„Seara eram toţi patru în jurul unui pic de foc în faţa
colibei şi mâncam peşte fript pe foi de bananier, cu igname
coapte în loc de pâine— masa noastră obişnuită. Patronul
şi cu mine de o parte, ăi doi feţi-frumoşi, aşezaţi turceşte,
de cealaltă parte, mormăind din când în când câte o vorbă
unul către altul, care parcă nu era grai omenesc, şi cu
ochii numai în pământ, neliniştiţi. În ultimile trei zile nu-i
putusem face să ni se uite în faţă. Imediat am început să
vorbesc cu şeful, calm, aşa cum vorbesc cu dumneata
acuma, cu un aer nepăsător, şi i-am povestit tot ce
observasem. El ciugulea mai departe bucăţile de peşte şi le
ducea la gură, mai calm ca niciodată. E o plăcere să ai de-a
face cu un gentleman. Nici măcar o dată nu s-a uitat la ei.
„Şi acuma,” am zis eu căscând dinadins, „trebuie să
stăm noaptea de pândă pe rând, şi ziua să fim tot timpul
cu ochii-n patru, să nu cumva să ne sară-n spate pe
negândite.”
„E absolut insuportabil,” face patronul. „Şi dumneata,
care nu ai niciun fel de armă…!”
 „Am de gând, sir, dacă n-aveţi nimic de obiectat, din
momentul ăsta să nu mă mai dezlipesc de dumneavoastră,”
am zis eu.
El doar ce-a dat puţin din cap, şi-a şters degetele pe
frunza de bananier, şi-a dus mâinile la spate ca şi cum ar fi
vrut să se scoale, şi-a apucat revolverul de sub haină şi-a
înfipt un glonţ drept în pieptul domnului Antonio. Vezi ce-
nseamnă să ai de-a face c-un gentleman. Nici tu tămbălău,
nici nimic. Dar ar fi putut să-mi facă un semn sau ceva.
Aproape că am sărit în sus. Nu că m-aş fi speriat! Nici
măcar n-am ştiut cine-a tras. Pân-atunci fusese atâta
linişte, că împuşcătura mi s-a părut cel mai puternic
zgomot pe care l-am auzit în viaţa mea. Şi onorabilul
Antonio a picat cu nasu-nainte— totdeauna aşa cad, înspre
împuşcătură, trebuie să fi observat şi dumneata asta— da,
a picat cu nasu-n jăratic şi toată grămada aia de păr de pe
faţă şi de pe cap s-a aprins parc-ar fi fost un pumn de praf
de puşcă. Grăsimea, pesemne. Toată vremea răzuiau
grăsimea de pe pieile de crocodil… "
„Ascultă,” izbucni Schomberg parc-ar fi încercat să se
smulgă din nişte legături invizibile, „n-ai pretenţia să susţii
că astea toate-s adevărate?!”
„Nu,” făcu Ricardo rece. „Le inventez, aşa, una câte una,
ca să te fac să uiţi de căldură. Aşa c-a picat cu nasu-n
jăratic, şi hop! sare şi frumosul Pedro, şi eu cu el odată, ca
două paiaţe cu resort. Încerca s-o şteargă, cu capul spre
noi, peste umăr, şi eu, aproape fără să-mi dau seama, ce
fac? Îi sar în spate. Am avut atâta bun- simţ să-l apuc
imediat cu mâinile de gât, să-l sugrum, dar aproape tot ce-
am putut face a fost să-mi înfig degetele strâns sub falca
lui. Ai văzut gâtul ipochimenului, nu? Tare ca fierul. Am
căzut amândoi grămadă. Când a văzut asta, şeful a băgat
revolverul în buzunar.”
„Legaţi-l de picioare, sir,” am urlat. „Încerc să-l strâng de
gât.”
129
 „Erau o groază de liane pe-acolo pe jos. L-am mai strâns
o dată zdravăn, şi m-am ridicat.”
„Puteam să te fi împuşcat,” a zis şeful destul de
îngrijorat.
„Dar sunteţi bucuros c-aţi făcut economie de-un cartuş,
sir” i-am zis. Săritul meu a salvat situaţia. N-ar fi fost nicio
afacere să-l fi lăsat s-o şteargă aşa, în beznă, şi să ne ştim
cu podoaba ascunzându-se pe după tufişuri, poate cu
puşcociul acela ruginit pe care-l aveau. Patronul a
recunoscut că săritul meu a fost cel mai nimerit lucru.
„Dar nu-i mort,” a zis şeful, plecându-se peste el.
„Era ca şi cum ai fi încercat să sugrumi un bou. Ne-am
grăbit să-i legăm coatele la spate, şi pe urmă, înainte de a-
şi fi revenit în fire, l-am târât la un copac mai mic, l-am
proptit în picioare şi l-am legat de copac; nu de mijloc: de
gât—de vreo douăzeci de ori am învârtit o liană subţire în
jurul gâtului şi-al copacului şi-am făcut un nod drept sub
ureche. Primul lucru după asta a fost să ne ocupăm de
onorabilul Antonio, care puţea groaznic prăjindu-şi obrazul
pe jăratic. L-am rostogolit şi l-am împins în apă, lăsând
restul pe seama crocodililor.
„Obosisem. Afacerea asta mă sleise de puteri într-un hal
fără hal. Şefului, niciun fir de păr nu i se clintise din loc.
Uite-aşa te face praf un gentleman. Nu se pierde cu firea.
Niciodată un gentleman nu face una ca asta— sau, în orice
caz, aproape niciodată. Am adormit brusc, şi l-am lăsat
lângă focul pe care-l aţâţasem, fumând, cu picioarele
înfăşurate în pledul de voiaj, calm de parc-ar fi şezut într-
un vagon de clasa-ntâi. Nici zece vorbe poate că nu
schimbasem de când se terminase chestia, şi de-atunci şi
până astăzi nici n-a mai pomenit vreodată de afacerea asta.
N-aş fi ştiut că o mai ţine minte dacă n-ar fi făcut aluzie la
ea vorbind cu dumneata, zilele trecute, ştii, când a venit
vorba de Pedro.
„Te miră, nu-i aşa? De asta ţi-am înşirat toată povestea,
despre cum a ajuns să se ţină de noi, ca un câine—dar al
dracului să fiu, mult mai de folos decât un câine. Îl ştii
cum umblă cu tăvile. Ei bine, ar putea să doboare un bou
cu pumnul, numai o vorbă să-i spună şeful. Şi tot atât de
lesne. Şi ţine la patron! Pe cuvântul meu! Mai mult decât
orice câine la orice stăpân.” Schomberg îşi umflă pieptul:
„Oh, asta-i una din chestiile despre care doream să-i
pomenesc domnului Jones. E neplăcut să-l vezi pe
individul acesta învârtindu-se prin jurul casei atât de
devreme. Se-aşază pe trepte, în dos, cu ore-nainte de-a fi
nevoie de el, şi bagă spaima-n oameni, aşa că serviciul
suferă. Chinejii…”
Ricardo dădu din cap ridicând mâna:
„Când l-am văzut eu prima oară, era-n stare să sperie şi-
un urs cenuşiu american, ce să mai vorbim de-un chinez.
Faţă de ce-a fost înainte, acum-i civilizat. Ei, şi-n
dimineţa aia, primul lucru când am deschis ochii a fost să-l
văd pe el, stând acolo, legat de copac, la gât. Clipea. Toată
ziua ne-am trecut-o supraveghind marea şi am văzut
schoonerul căutând să prindă vântul, de unde am dedus că
renunţaseră la noi. Buuun. A doua zi, la răsăritul soarelui,
mi-am aruncat ochii la Pedro al nostru. Nu mai clipea.
Dădea ochii peste cap; când erau albi de tot, când erau
negri, şi-i atârna limba de-un cot. Legat aşa de gât, scurt şi
strâns, s-ar fi muiat şi starostele dracilor în persoană—cu
timpul—cu timpul, nu uita! Nu ştiu dacă nu cumva şi-un
gentleman veritabil ar fi în stare să se ţină băţos, aşa, până
la sfârşit. Ne-am pus îndată pe treabă, să pregătim barca.
Puneam catargul, când patronul face:
„Am impresia că vrea să-ţi spună ceva.”
„Auzeam de la o vreme un fel de croncănit, dar nu voiam
să-l iau în seamă; pe urmă însă am ieşit din barcă şi m-am
dus la el, cu ceva apă. Ochii-i erau înroşiţi— înroşiţi şi
înnegriţi şi aproape ieşiţi din orbite. A băut toată apa pe
care i-am dat-o, dar de spus n-a avut prea mare lucru de
spus. M-am întors la şef.
„Vrea un glonte-n cap înainte de plecare,” zic. Nu-mi
131
făcea nicio plăcere.
„Absolut exclus,” face şeful.
„Avea dreptate. Nu ne mai rămăseseră decât patru
cartuşe şi nouăzeci de mile de coastă sălbatică de lăsat în
urmă până s-ajungem în primul loc unde să poţi cumpăra
cartuşe de revolver.”
„Oricum, vrea să-l omorâm într-un fel sau altul, să ne
facem pomană cu el.”
„Şi pe urmă m-am întors la barcă, să pun catargul. Ideea
de-a măcelări un om legat de mâini şi de picioare, şi pe
deasupra şi cu funia-n jurul gâtului strânsă de un trunchi
de copac, nu-mi zicea mare lucru. Cuţit aveam—cuţitul
onorabilului Antonio, ăsta pe care l-ai văzut…”
Ricardo se plesni răsunător cu palma peste picior.
„Primul trofeu din noua mea viaţă,” continuă el cu o
jovialitate discordantă. „Şmecheria de a-l purta fixat aici,
am învăţat-o mai târziu. Atunci îl purtam la brâu. Nu, nu
mă trăgea inima la o asemenea treabă. Dar când lucrezi cu
un gentleman veritabil, trebuie să te-aştepţi să-ţi citească-n
suflet. Şi deodată-l aud pe patron:
„S-ar putea zice că-i „dreptul „lui…” — ăsta era
gentlemanul din el care vorbea— „dar ce-ai zice să-l luăm
cu noi în barcă?”
Şi patronul începu să-mi demonstreze că nenorocitul o
să ne poată fi de folos când o să trebuiască să ne
deschidem drum de-a lungul coastei. O să putem scăpa de
el înainte de-a ajunge în primul loc cât de cât civilizat. N-a
fost nevoie de mare lucru ca să mă convingă. Am ieşit din
barcă.
„Dar credeţi c-o să fie destul de docil, sir?”
„Oh, da. S-a-mblânzit. Hai, dezleagă-l pe răspunderea
mea.”
„Am înţeles, sir.
"Pedro mă vede venind repede spre el cu cuţitul lui frate-
său în mână—eu nu mă gândisem la cum mă va vedea el,
dinspre partea lui, ştii— şi-al dracului să fiu, aproape că
era să moară. Se zgâia la mine ca un bivol înnebunit şi-a-
nceput sudoarea să picure de pe el, şi tremura din cap
până-n picioare, era ceva de speriat. De uimire, m-am oprit
să mă uit la el. Îi curgea sudoarea de pe sprâncene-n
barbă, de pe vârful nasului— şi nu ştiu ce bolborosea.
Atunci mi-am dat seama că nu putea şti ce-aveam de gând.
Pomană sau drept, când era vorba să moară nu-i prea
venea la-ndemână; în orice caz, nu aşa. Când am trecut în
spatele lui să -i tai legăturile, a scos ca un fel de muget.
Credea c-am să bag cuţitu-n el pe la spate, pesemne. Am
tăiat toate lianele dintr-o lovitură şi, flop, a căzut pe-o
parte; a-nceput să dea din picioarele legate. Ce-am mai râs!
Nu ştiu ce-o fi fost de râs, dar râdeam în hohote! El se
zvârcolea, şi eu râdeam, şi să-i tai legăturile nu era glumă.
Îndată ce şi-a putut simţi picioarele, a luat-o la goană spre
ţărm, unde era patronul, s-a târât spre el în patru labe, şi
i-a îmbrăţişat picioarele.
Recunoştinţă, ai? Se vedea cât de acolo că-i convenea să
fie lăsat în viaţă. Patronul şi-a ferit picioarele încetişor şi
mi-a şoptit:
„Hai să pornim. Suie-l în barcă.”
„N-a fost greu,” continuă Ricardo, după ce o clipă se
uitase fix la Schomberg.
„El n-aştepta decât asta, să se urce-n barcă, şi—uite, şi
azi e cu noi. S-ar lăsa tocat bucăţele— şi încă zâmbind,
bagă de seamă ce-ţi spun, zâmbind— pentru patron. Nu
ştiu dac-ar face asta şi pentru mine, dar nici departe nu-i;
nu, nu-i departe. Eu l-am legat, eu l-am dezlegat, dar cine-i
şeful, a priceput şi el. Şi pe urmă, simte gentlemanul. Şi-
un câine simte gentlemanul— orice câine. Numai nişte
străini nu-şi dau seama; dar nimeni şi nimic nu-i poate-
nvăţa un lucru ca ăsta.”
„Şi dumneata vrei să spui,” interveni Schomberg,
ignorând ceea ce ar fi putut fi considerat jignitor pentru el
în observaţia finală, „dumneata vrei să spui că ai lăsat o
slujbă sigură, cu leafă bună, pentru o viaţă ca asta?”
133
 „Uite, vezi,” începu Ricardo cu vorbă rară, „ai spus exact
ce-i în stare să spună un om ca dumneata. În aşa hal eşti
de domesticit! Însoţesc un gentleman. Asta nu-i acelaşi
lucru cu a sluji la stăpân. Ăia-ţi dau leafă cum ar arunca
un ciolan unui câine, şi mai şi aşteaptă să le fii
recunoscător. E mai rău decât sclavia. De la un sclav pe
care-l cumperi pe bani nu te-aştepţi să-ţi fie recunoscător.
Şi când îţi vinzi munca—nu-i ca şi cum te-ai vinde pe tine?
Ai de trăit un număr de zile, atâtea-şi-atâtea, şi le vinzi una
câte una. Este? Cine poate să-mi plătească viaţa mea atâta
cât face? Cine? Îţi zvârlă banii pe-o săptămână şi vor să le
zici mulţumesc încă-nainte de ai ridica.”
Mormăi câteva înjurături la adresa patronilor în general,
pare-se, apoi izbucni:
„Dracu s-o ia de muncă! Ce-s eu, câine să fac sluj pentr-
un ciolan? Sunt un om care-nsoţesc un gentleman. E-o
deosebire pe care dumneata n-ai s-o pricepi niciodată,
domnule Schomberg-domesticitule.”
Căscă. Schomberg, păstrându-şi o înţepeneală militară
accentuată printr-o uşoară încremenire, îşi lăsase
gândurile să rătăcească în voie. Ele urmăreau în
amănunţime imaginea unei tinere—absentă — dusă —
furată de lângă el. Îi venea să turbeze. Şi ticălosul ăsta,
care-l privea insolent. Dacă fata n-ar fi fost momită cu-
atâta neruşinare, el n-ar fi permis nimănui să-l privească
cu atâta insolenţă. Ce-mare-lucru ar fi fost atunci pentru el
să-i trântească bădăranului ăstuia un pumn între ochi?
După care, l-ar fi lovit şi pe celălalt fără nicio ezitare. Se şi
vedea făcând-o. Şi, în comuniune de sentimente cu această
glorioasă viziune, piciorul drept şi braţul drept al lui
Schomberg se agitau convulsiv.
În clipa asta se trezi din reverie, ca să constate cu
oarecare nelinişte curiozitatea nespus de vie din privirea
domnului Ricardo.
„Şi, va să zică, cutreieri lumea jucând,” zise el prosteşte,
ca să-şi ascundă zăpăceala. Dar privirea lui Ricardo nu se
schimbă deloc, şi el continuă, confuz:
 „Azi aici, mâine colea.” Îşi reveni, îşi îndreptă spinarea.
„Nu-i cam riscant?” spuse el mai hotărât. Cuvântul riscant
păru să-şi producă efectul, pentru că ochii lui Ricardo
pierdură primejdioasa expresie de interes.
„Nu, nu cine-ştie-ce,” zise Ricardo cu indiferenţă.
„Părerea mea e că oamenii or să joace câtă vreme or să aibă
ceva de pus pe-o carte. Jocul? E-n firea omului. Şi viaţa,
ce-i? Nu ştii niciodată ce te-aşteaptă. Şi ce-i mai prost e că
niciodată nu ştii exact ce carte ai în mână. Care-i atu-ul?
—asta-i întrebarea. Pricepi? Orice om joacă, dacă-i dai
ocazia. Pe-un ban, sau pe tot ce are. Şi dumneata…”
„Eu? De douăzeci de ani n-am mai pus mâna pe-o carte,”
rosti domul Schomberg pe un ton auster.
„Păi, dacă ţi-ai câştiga viaţa din cărţi, nu ţi-ar merge mai
prost decât îţi merge-acum vânzând băutură la oameni,
bere scârboasă şi alcooluri, otrăvuri nenorocite, bune să
facă şi-un ţap bătrân să urle dacă-i torni pe gât. Uf! Nu pot
să sufăr băuturile astea blestemate. Niciodată n-am putut.
Numai să miros un pic de rachiu într-un pahar, şi mi se
face rău. Totdeauna am fost aşa. Dac-ar fi toţi ca mine, ar
fi vai de capul băuturii. Ţi se pare caraghios la un bărbat,
nu?”
Schomberg făcu un vag gest de indulgenţă. Ricardo se
săltă din nou în scaun, puse iar cotul pe masă.
„Ce-mi place mie, trebuie să recunosc, e siropul
franţuzesc. La Saigon, acolo găseşti berechet. Văd că ai
siropuri la bar. Al dracului să fiu dacă nu mi s-a uscat
gâtul tot vorbind aşa cu dumneata. Hai, dom’le Schomberg,
fii gazdă bună, cum zice şeful.”
Schomberg se ridică şi, plin de demnitate, porni spre
tejghea. Pe scândurile lustruite ale duşumelei ecoul paşilor
lui se auzea puternic. Luă o sticlă cu eticheta Sirop de
Groseille. Micile zgomote pe care le făceau clinchetul
paharului, gâlgâitul lichidului, pocnitura dopului de la
sticla de apă gazoasă aveau o acuitate supranaturală. Se
135
întoarse cu un pahar de lichid roz şi strălucitor. Domnul
Ricardo îi urmărise mişcările cu o privire oblică, pofticioasă
şi timidă din ochii săi galbeni, ca o pisică ce urmăreşte
cum i se umple o farfurioară cu lapte, şi exclamaţia de
satisfacţie pe care o scoase, după ce bău, ar fi putut fi
luată drept o formă de tors, uşor modificat, blând şi
profund. Lui Schomberg îi cree o senzaţie dezagreabilă, ca
un alt exemplu de ceva neomenesc în cei doi oameni, cu
care era aşa de greu să ai dea face. O fantomă, o pisică, o
maimuţă— frumoasă asociaţie căreia să-i faci faţă, să i te
opui, tu, un om normal, îşi zise el înfiorându-se lăuntric.
Pentru că Schomberg fusese covârşit, precum se vedea, de
propria sa imaginaţie, şi raţiunea lui nu mai putea
reacţiona împotriva vederilor fanteziste ale clienţilor săi. Şi
nu era vorba numai de înfăţişarea lor. Morala domnului
Ricardo îi părea foarte apropiată de morala unei pisici. Prea
apropiată. Ce argumente putea oferi un om normal unui…
sau unei fantome, dacă-i vorba! Cam care-ar fi morala unei
fantome, Schomberg nici idee n-avea. Ceva oribil, fără-
ndoială. Îndurarea, cu siguranţă că nu-şi avea niciun loc.
Cât despre maimuţă… toată lumea ştie ce-i aia o maimuţă.
N-are nicio morală. Nimic nu putea fi mai dezolant.
Aparent însă, după ce apucase cu degetele-i groase,
dintre care unul era împodobit cu un inel de aur, trabucul
pe care-l pusese deoparte când se dusese s-aducă siropul,
Schomberg fuma prost dispus. În faţa lui Ricardo clipi rar o
vreme, apoi închise ochii de tot, cu o placiditate de pisică
domestică dormind pe covorul din faţa căminului. Dar
după o clipă îi deschise mari, părând surprins să-l vadă pe
Schomberg tot acolo.
„Cam mort, deverul, astăzi, nu-i aşa?” remarcă el. „Dar,
dacă-i vorba, tot oraşul ăsta-i mort, să fie-al dracului. Şi de
când sunt n-am văzut la o masă de joc partide atât de
moarte. Cum se face unsprezece, încep să vorbească despre
făcut ultimul tur. Ce-i cu ei? Vor să se ducă să se culce
atât de devreme, sau ce?”
„Socot că nu pierdeţi cine ştie ce avere pentru că ei se
duc la culcare devreme,” făcu Schomberg cu sarcasm
sarcastic, amar.
„Nu”, admise Ricardo, cu un zâmbet care-i întinse gura
de la o ureche la alta, lăsând să i se vadă o clipă albul
dinţilor. „Numai că, vezi dumneata, eu dacă încep, vreau să
joc. Pe nuci, pe boabe de mazăre, pe-orice fleac. Aş juca şi
pe sufletele lor. Dar olandezii ăştia nu-s buni de nimic. Nu
par să se-ncingă vreodată, nici la pagubă, nici la câştig. Am
încercat cu ei şi aşa, şi aşa. Dracu să-i ia de calici
nenorociţi, de castraveţi cu suflet!”
„Dac-ar fi să se-ntâmple ceva mai puţin obişnuit, v-ar
închide, pe dumneata şi pe gentlemanul dumitale, placid,”
mârâi Schomberg supărat.
„Nu mai spune!” rosti rar Ricardo, măsurându-l pe
Schomberg din cap până- n picioare.
„Şi-atunci, de dumneata ce s-ar alege?”
„Te grozăveşti,” explodă hotelierul.
„Vorbeşti de vânturat lumea, de isprăvi teribile, de-
apucat norocul de guler, dar staţi amândoi aici, împotmoliţi
în afaceri de-astea de mizerie!”
„Nu-i cine ştie ce afacere—asta-i drept,” admise Ricardo,
lucru la care nu te-ai fi aşteptat.
Schomberg se făcu roşu la faţă de îndrăzneală.
„Eu aş zice că-i o mizerie,” bolborosi el.
„Cam aşa arată. Nu văd cum să-i spui altfel.”
Ricardo părea într-o dispoziţie concesivă.
„Ar trebui să-mi fie ruşine de mine, numai că, vezi
dumneata, şeful are şi el accesele lui…”
„Accese!” exclamă Schomberg, dar fără să ridice tonul.
„Nu mai spune!” Exulta, lăuntric, ca şi cum aceste
dezvăluiri ar fi redus din dificultatea situaţiei. „Accese!
Asta-i grav, nu-i aşa? Ar fi bine să-l duci la spitalul de stat
—e foarte frumos, acolo.”
Ricardo dădu din cap, lent, cu un rânjet abia schiţat.
„Destul de grav. Are accese regulate de lenevie, aş zice
137
eu. Din când în când se lasă-n seama mea, ca acuma, şi
nu-i chip să-l urneşti din loc. Dacă-ţi închipui că-mi face
plăcere, greşeşti amarnic. În general vorbind, ne înţelegem.
Ştiu cum să mă port cu un gentleman. Nu sunt un sclav de
rând, pe casă şi pe masă. Dar dacă-mi spune: „Martin, m-
am plictisit „atunci s-a zis! Nu mai am nimic de făcut decât
să-mi ţin gura, fir-ar a dracului de treabă.”
Schomberg, deprimat rău, ascultase cu gura căscată.
„Dar din ce cauză?” întrebă el. „De ce-i aşa? Nu-nţeleg.”
„Eu îl înţeleg,” zise Ricardo. „Ştii, un gentleman nu-i un
om obişnuit, ca dumneata sau ca mine, şi nici nu-i uşor să
te-mpaci cu el. Dac-aş fi avut măcar ceva, un levier, cu
care să-l salt în sus.”
„Ce vrei să spui cu să-l salţi în sus?” mormăi Schomberg
descurajat.
Pe Ricardo, faptul că Schomberg era atât de greu de cap
îl enerva.
„Nu pricepi englezeşte? Ascultă-ncoa’! Uită-te la biliardul
ăsta. Pot să-i vorbesc şi până-n ziua de apoi, tot nu-l pot
mişca din loc—nu-i aşa? Ei, patronu-i la fel când îl apucă
criza. E plictisit. Nimic nu face două parale, nimic nu-i bun
de ceva— ăsta-i lucru de-nţeles. Dar dac-aş avea un levier
de cabestan, n-ar fi mare lucru să-l urnesc, biliardul
dumitale, din loc. Asta-i tot ce-am vrut să spun.”
Se ridică fără zgomot, se întinse suplu, cu mişcări stranii
ale capului şi cu alungiri neaşteptate ale trupului său scurt
şi-ndesat, privi cu coada ochiului înspre uşă şi, în fine, se
rezemă de masă încrucişându-şi braţele pe piept,
confortabil, într-o atitudine omenească fără cusur.
„Asta-i încă o chestie după care poţi să recunoşti un
gentleman—capriciile. Un gentleman n-are de dat socoteală
nimănui—cum n-are un vagabond de pe drumuri. Nu-i
obligat să fie exact la întâlniri. Aşa, o dată, patronul a
nimerit într-un pueblo mexican nenorocit, undeva sus la
munte, foarte izolat. Şedea toată ziua lungit într-o odaie
întunecoasă…”
„Beat?” Lui Schomberg vorba îi scăpase din inadvertenţă,
şi se sperie. Iar devotatul secretar păru să găsească lucrul
ăsta firesc.
„Nu, nu se-mbată niciodată când are crize de-astea. Doar
că zăcea pe-o saltea, cât îi el de lung, în timp ce un băietan
desculţ, pe care-l culesese din drum, stătea în patio, între
doi leandri, aproape de uşa odăii pe care-o ţinea deschisă,
şi-i cânta zdrăngănind la chitară tristes, de dimineaţă până
seara. Le ştii, tristes de-alea— tuang, tuang, tuang, auu,
huu! Ohruu, jah!”
Schomberg îşi ridică braţele-n sus a disperare. Ricardo
păru măgulit de acest omagiu. Gura i se crispă sinistru.
„Asta-i— destul ca să strice şi-un stomac de struţ, ai?
Oribil. Ei bine, aveau acolo o bucătăreasă care ţinea la
mine—o negresă bătrână, grasă, cu ochelari. Mă
ascundeam la ea în bucătărie şi mă ţineam de capul ei să-
mi facă dulces— prăjituri, ştii, cu ouă şi cu zahăr— ca să-
mi treacă timpul. Când e vorba de prăjituri, parc-aş fi copil,
sunt mort după ele. Şi, pentru că veni vorba, domnule
Schomberg, de ce nu dai şi-un dulce la „table d’hote „-ul
dumitale? Numai fructe, dimineaţa, la prânz şi seara. Ţi se
face rău! Ce-ţi închipui că suntem, viespi?”
Schomberg nu ţinu seama de tonul de om jignit.
„Şi cât ţine o criză de-astea, cum îi zici dumneata?”
întrebă el îngrijorat.
„Săptămâni, luni, ani, secole, dacă te iei după cât mi se
pare mie,” răspunse Ricardo plin de compătimire. „Seara,
patronul ieşea, se ducea în sala să-şi piardă timpul jucând
cu juez-ul târguşorului—un metec cu favoriţi negri—ecarte,
ştii, un joc franţuzesc, iute, pe nimica toată. Şi el
comandante, un bădăran de corcitură de indian cu nas
turtit, şi cu mine trebuia să chibiţăm şi să pariem pe mâna
lor. Era oribil!”
„Oribil,” repetă ca un ecou Schomberg, cu o notă de
disperare teutonică în gât. „Ascultă, am nevoie de camerele
voastre!”
139
 „Fireşte. Mă gândeam la asta, de câtăva vreme,” făcu
Ricardo cu indiferenţă.
„Am fost nebun că te-am ascultat. Trebuie să se
isprăvească cu astea!”
„Cred că mai eşti nebun şi-acuma,” zise Ricardo, fără să-
şi ia mâinile de la piept, fără să clintească un deget din loc.
Şi coborî tonul, ca să adauge: „Şi dacă aş crede că te-ai dus
la poliţie, i-aş spune lui Pedro să te-apuce de brâu şi să-ţi
rupă gâtul ăla gros dându-ţi capul peste ceafă— snap! L-
am văzut cum i-a făcut figura asta unui afurisit de negru
care tot gesticula cu un brici pe la nasul şefului. Se-aude o
trosnitură uşoară, asta-i tot—şi tipu’ cade jos ca o
zdreanţă.”
Ricardo nici capul— puţin aplecat pe umărul stâng— nu
şi-l clintise, dar când tăcu, irişii verzui care priviseră pe
uşă-afară alunecară în coada ochiului, spre Schomberg, şi
rămaseră fixaţi pe el cu o expresie de voluptate feroce.

Partea a doua

Capitolul VIII

Schomberg simţea cum se scurge din el până şi

disperarea — acest lamentabil succedaneu al curajului. Nu
atât ameninţarea cu moartea îl impresionase, cât maniera
sinistră şi meticuloasă cu care o formulase. Dacă i-ar fi
spus simplu: „Am să te omor!”, oricât ar fi fost de feroce
tonul, de serioasă intenţia, le-ar fi putut suporta, dar în
faţa modului ăstuia nou de a vorbi şi de a se purta,
imaginaţia lui fiind foarte sensibilă la neobişnuit, se
prăbuşi pur şi simplu, ca şi cum i-ar fi fost într-adevăr
frânt—snap! — gâtul lui moral.
„Să mă duc la poliţie? Fireşte că nu! Nici prin gând nu
mi-a trecut. E prea târziu. M-am lăsat vârât în toate
chestiile astea. Mi-aţi stors consimţământul când eu nu
eram eu; ţi-am mai explicat asta.”
Ochii lui Ricardo alunecară alene de pe Schomberg ca să
privească „Ah, da. O chestie cu o fată. Dar asta nu ne
priveşte.”
„Evident. Ce-am vrut eu să spun e: ce rost au toate
poveştile astea teribile pe care mi le înşiri?” Îi veni în cap
un argument formidabil: „E ceva disproporţionat. Pentru
că, chiar dac-aş fi destul de prost ca să mă duc acuma la
poliţie, n-am nicio plângere serioasă de formulat. N-ar
însemna decât să vă deporteze pe voi. V-ar trimite cu
primul vapor la Singapore.” Se însufleţise. „V-ar trimite la
dracu!” adăugă el printre dinţi, pentru propria sa
satisfacţie. Ricardo nu făcu niciun comentariu, nu făcu
nimic din care să reiasă că auzise măcar un singur cuvânt.
Pe Schomberg, care ridicase o privire plină de speranţe,
lucrul ăsta îl descurajă.
„De ce te-ncăpăţânezi să rămâi aici?” strigă el. „N-are ce
să-ţi renteze tot pierzându-ţi timpul pe-aici, prosteşte. Nu
spuneai adineauri că vrei să-l convingi pe patron să
plecaţi? Păi, o să-l convingă poliţia în locul dumitale. Şi de
la Singapore vă puteţi duce pe coasta orientală a Africii.”
„Al dracului să fiu dacă tipul ăsta nare de gând să ne
facă o figură!” fu comentariul lui Ricardo, spus pe un ton
ce nu prevestea nimic bun şi care-l readuse pe Schomberg
la realitate.
„Nu! Nu!” protestă el. „E-un fel dea vorbi, dar bineînţeles
că n-am s-o fac.”
„Cred că supărarea cu fata ţi-a întunecat de tot minţile,
domnule Schomberg. Ascultă-mă ce-ţi spun: mai bine să
ne despărţim prieteni. Pentru că, deportaţi sau nu, poţi să
fii sigur că n-o să treacă mult şi o să dai cu ochii de unul
dintre noi, care să te facă să plăteşti toate şmecheriile-
mpuţite pe care le cloceşti în capul dumitale ăla gros.”
„Gott im Himmell” gemu Schomberg. „Nimic nu-i în stare
să-l scoată de-aici? O să-mi stea pe cap immer—vreau să
141
zic mereu? Să zicem că te-aş recompensa, n-ai putea…”
„Nu,” îl întrerupse Ricardo. „N-aş putea, afară doar dacă
aş avea ceva cu ce să-l salt. Ţi-am mai spus.”
„Ceva să-l tenteze?” murmură Schomberg.
„Deh. Africa orientală n-ajunge. Mia spus, zilele trecute,
că trebuie s-aştept pân-o fi el gata. Şi s-ar putea să nu fie
gata încă multă vreme, pentru că Africa orientală nu fuge
din loc, şi nici nu i-o fură cineva.”
Obsevaţiile astea, fie că le considerai truisme, fie ca un
indiciu al stării mintale a domnului Jones, erau categoric
descurajante pentru mult-încercatul Schomberg; dar e şi
adevăr într-o vorbă care spune că întunericul cel mai negru
e înainte de ivirea zorilor. Sunetul cuvintelor, în afară de
înţelesul lor în frază, are puterea lui, şi aceste două vorbe,
„i-o fură cineva”, aveau o anume afinitate cu ideea care-1
obseda pe hotelier. Era totdeauna prezentă în mintea lui, şi
acuma ieşea la suprafaţă, evocată de o expresie pur
fortuită. Nu, nimeni nu putea fugi cu un continent; dar
Heyst fugise cu fata!
Ricardo n-avea cum să înţeleagă pentru ce motiv
expresia de pe faţa lui Schomberg se schimbă. Era însă
destul de vizibilă, această schimbare, încât să-1 intereseze
în suficientă măsură ca să-i oprească din bălăbănit
nepăsător piciorul şi să spună, cu ochii la hotelier:
„N-are rost să contrazici vorbe de-astea, nu-i asa?”
Schomberg nu-1 mai asculta.
„V-aş putea pune pe-o altă pistă,” rosti el rar, şi se opri,
ca înnebunit deodată de-o emoţie nelegiuită şi de-o aprigă
nerăbdare amestecată cu frica de eşec. Ricardo aştepta,
atent, nu fără oarecare dispreţ însă.
„Pe urmele unui om!” exclamă Schomberg spasmodic,
cântărindu-şi şi ura şi conştiinţa.
„Omul din lună, ai?” murmură rânjind Ricardo.
Schomberg scutură din cap.
„Mergi la sigur la trişat cu asta, cum ai merge şi la ăl’ din
lună. Du-te şi-ncearcă. Nu-i chiar atât de departe.”
Îşi făcea socoteala. Oamenii ăştia, în afară de hoţi şi
asasini, mai erau şi jucători. Erau extraordinar de potriviţi
ca instrument de răzbunare. Dar prefera să nu
aprofundeze. Îşi spunea, sumar, sieşi, că-n felul ăsta i-o
plătea lui Heyst şi, în acelaşi timp, scăpa şi de pacostea cu
oamenii ăştia. Nu trebuia decât să dea drumul darului său
natural de-a defăima scandalos oamenii. Şi în cazul de
faţă, vasta sa experienţă primea concursul urii care, ca şi
dragostea, îşi are o elocvenţă a sa proprie. El îi schiţa
acum, bucuros la culme, unui Ricardo atent si serios de
astă-dată, un portret al lui Heyst îngrăşat de ani de jafuri
în banul public şi particular, ucigaşul lui Morrison,
escrocul care-a înşelat atâţia acţionari, un extraordinar
amestec de viclenie şi neruşinare, de proiecte adânc
chibzuite şi de simple şmecherii, de mistere şi fleacuri.
Exercitându-şi din nou darul său natural, Schomberg
prindea viaţă, obrajii aveau culoare, era locvace, vibrant,
jovial, prestanţa sa milităroasă ţinându-i loc de bărbăţie.
„Asta-i povestea, întocmai cum s-a petrecut. Ani de zile a
fost văzut vagabondând prin părţile astea, băgându-şi
nasul şi iscodind prin afacerile fiecăruia. Dar eu am fost
singurul care l-am ghicit, din primul moment—un
nemernic, un prefăcut, un bun-de-nimic, un tip periculos.”
„Periculos, zici?”
Glasul lui Ricardo îl coborî pe Schomberg pe pământ.
„Ei, înţelegi ce vreau să spun,” făcu el, încurcat. „Un
ticălos de intrigant mincinos şi mieros şi politicos, un
bandit. Nimic sincer, la el.”
Ricardo se lăsase s-alunece de pe masă şi acuma umbla
prin încăpere, cu pasul lui cam într-o parte, fără zgomot. Îi
aruncă lui Schomberg, în trecere, un rânjet, mârâind:
„Ah! Hmm!”
„Păi, ce vrei mai periculos?” obiectă Schomberg. Şi
adăugă, neglijent:
„În orice caz, nu-i un om să lupte.”
„Şi zici că-i singur acolo?”
143
 „Ca omul din lună,” răspunse prompt Schomberg.
„Nu există nimeni să dea doi bani pe ce se-ntâmplă cu el.
N-a prea scos capul, după atâta jaf, mă-nţelegi?”
„Jaf, ai? De ce nu s-a dus acasă cu ce-I a strâns?”
întrebă Ricardo.
Acolitul domnului „Jones pur şi simplu” începea să
considere că lucrul merita să fie luat în considerare.
Urmărea adevărul în felul oamenilor cu o morală mai
sănătoasă decât a lui şi cu intenţii mai pure, îl urmărea
adică în lumina propriilor sale experienţe şi învăţăminte.
Pentru că faptele, oricare le-ar fi originea, (şi numai
Dumnezeu singur ştie unde-s zămislite) nu pot fi puse la-
ncercare decât prin propriile noastre bănuieli. Şi Ricardo
era, din cap până-n picioare, numai bănuieli. Schomberg—
atât de tonică este regăsirea încrederii în sine—Schomberg
ripostă fără şovăire:
„De ce nu s-a dus acasă? De ce nu te duci dumneata
acasă? Dacă mă iau după câte povesteşti, trebuie să fi
strâns o grămăjoară frumuşică tot umblând din loc în loc şi
câştigându-le oamenilor banii. Ar fi trebuit să-ţi fi făcut
suma, până acum.”
Ricardo se opri locului să se uite surprins la Schomberg.
„Te crezi deştept foc, nu?” făcu el.
Schomberg era atât de convins în momentul acela că-i
deştept, încât ironia rânjită a lui Ricardo îl lăsă rece. Ba
chiar se ivi un zâmbet în mândra lui barbă teutonică,
primul după săptămâni de zile. Îşi zicea că-i merge bine.
„De unde ştii că nu se gândeşte să se ducă acasă? De
fapt, chiar era în drum spre casă.”
„Si de unde ştiu eu că dumneata nu te distrezi
îndrugându-mi mie basme?” îl întrerupse Ricardo brutal.
„Mă mir de mine cum stau şi-ţi ascult prostiile!”
Schomberg primi schimbarea asta de dispoziţie fără să
şovăie. Nu era nevoie să fii un observator prea subtil ca să
bagi de seamă că izbutise să stârnească în inima lui
Ricardo un oarecare sentiment, poate de cupiditate.
„Nu mă crezi? Bine! Poţi să-ntrebi pe cine vrei, pe oricare
dintre cei ce vin aici, dacă ăsta… suedezu’ ăsta n-a trecut
pe la mine în drum spre casă. De ce-ar fi venit, dacă nu
pentru asta? Întreabă pe cine vrei.”
„Să-ntreb, fireşte!” ripostă celălalt. „Mă şi vezi umblând
şi-ntrebând în dreapta şi-n stânga despre un om pe care
am de gând să-l curăţ! Treburi de-astea, sau le faci pe
tăcute, sau te laşi păgubaş.”
Modulaţia stranie a ultimei fraze îi lăsă lui Schomberg o
senzaţie ca de gheaţă pe ceafă. Tuşi uşor să-şi limpezească
glasul şi privi în altă parte, ca şi cum ar fi auzit ceva de
ruşine. Apoi, deodată:
„Natural că nu mi-a spus. Cum era să-mi spună? Dar ce,
eu n-am ochi? N-am bun-simţ care să-mi spună? Mă
pricep să citesc în oameni. Tot atunci s-a dus şi la
Tesmani. De ce s-a dus la Tesmani două zile-n şir? Ai? Nu
ştii? Nu-ţi dai seama?”
Aşteptă, satisfăcut şi plin de el, până ce Ricardo termină
cu o serie de înjurături fără nicio perdea la adresa
palavragiului, apoi continuă:
„Un individ nu se duce la contabilitatea unei firme două
zile în şir în orele de birou ca să stea la taifas. Atunci, de
ce? Prima zi ca să-şi încheie conturile, şi a doua zi ca să-şi
scoată banii. E clar, nu?”

Ricardo, cu felul lui de a se uita într-o parte şi a se

deplasa în alta, se apropie încet de Schomberg.
„Să-şi scoată banii?” mormăi el.
„Gewiss!” izbucni Schomberg cu superioritate enervată.
„Pentru ce altceva? Vreau să zic: banii pe care-i avea la
Tesmani. Ce-o avea îngropat sau ascuns pe insulă, dracu
ştie. Când te gândeşti la câţi bani gheaţă au trecut prin
mâinile omului ăstuia, pentru lefuri şi aprovizionare şi
câte-toate— şi nu-i nimic altceva decât un hoţ neruşinat,
poţi să mă crezi când îţi spun eu.” Privirea dură a lui
Ricardo îl descumpăni pe hotelier, care adaugă încurcat:
145
„Vreau să zic, un hoţ ordinar, fără nicio importanţă. Si îşi
mai zicea şi baron suedez. Pfui!”
„E baron, zici? Nobilimea asta străină nu face multe
parale,” completă Ricardo foarte serios. „Si, la urma urmei,
ce? Se-nvârtea şi el pe-aici.”
„Da, se-nvârtea pe-aici,” făcu Schomberg cu gura
strâmbă. „Se-nvârtea pe-aici… Asta-i… Da. Se-nvârtea…”
Glasul i se stinse. Pe faţa lui Ricardo se citea
curiozitatea.
„Se-nvârtea aşa, de pomană? Si pe urmă a făcut stânga-
mprejur şi s-a cărat, sa dus înapoi pe insula lui?”
„S-a dus înapoi pe insula lui,” rosti Schomberg, ca un
ecou stins, cu privirea încremenită în podea.
„Ce-i cu dumneata?” întrebă Ricardo sincer surpins. „Ce
s-a-ntâmplat?”
Schomberg, fără să-şi ridice privirea, avu un gest de
enervare. Era stacojiu la faţă; ţinea capul tot aplecat.
Ricardo reveni la chestiune:
„Bine, dar cum ţi-o explici? Ce motiv avea? De ce s-a
întors pe insulă?”
„Luna de miere!” ţâşni ca un scuipat, plin de ură, din
gura lui Schomberg.
Imobil, cu ochii-n pământ, fără nicio mişcare
premergătoare, izbi cu pumnul în masă cu o putere care-l
făcu pe Ricardo, luat cu totul prin surprindere, să sară-n
lături. De-abia atunci îşi ridică Schomberg privirea, cu o
expresie mohorâtă, ranchiunoasă.
Ricardo îl fixă o clipă, dur, se răsuci pe călcâie, se duse
până la capătul sălii, se-ntoarse sprinten şi murmură un
„Ay! Ay!” pe deasupra capului ţeapăn al lui Schomberg. Că
hotelierul era capabil de un mare efort moral o dovedea
revenirea lui progresivă la ţinuta gravă de locotenent de
rezervă.
„Ay, ay!” repetă Ricardo, ceva mai deliberat de data asta,
ca după o mai amplă examinare a circumstanţelor. „Aş fi
preferat să nu-ţi fi pus întrebarea, sau să nu-mi fi răspuns
cu vreo minciună. Nu-mi convine să ştiu că-n chestia asta
e-amestecată şi o femeie. Cum arată? Asta-i fata despre
care…”
„Isprăveşte!” murmură Schomberg, jalnic cu toată
rigiditatea lui milităroasă.
„Ay, ay!” exclamă Ricardo pentru a treia oară, din ce în
ce mai perplex pe măsură ce se lumina. „Nu poţi îndura să
ţi se vorbească de ea… atât de rău te doare? Şi cu toate
astea, aş paria că nu-i cine ştie ce minunăţie.”
Schomberg făcu un gest ca şi cum nu ştia, nu-i păsa.
Apoi îşi îndreptă umerii şi se încruntă în gol.

„Baron suedez… Hm!” continuă Ricardo, pe gânduri.

„Cred că patronul o să socotească afacerea destul de
interesantă, dac-am să i-o expun cum trebuie. Patronului îi
place duelul, dacă poţi zice că ăsta-i duel. Nu ştiu să existe
om care să-i poată rezista pe teren. Ai văzut vreodată o
mâţă jucându-se c-un şoarece? E ceva de văzut.”
Ricardo, cu ochii sticlindu-i voluptuos şi cu expresia de
mâţă-blândă, semăna atât de bine cu o pisică, încât
Schomberg ar fi simţit toate spaimele şoricelului dacă
inima lui n-ar fi fost complet stăpânită de cu totul alte
sentimente.
„Între dumneata şi mine nu există minciuni,” zise el cu
mai multă fermitate decât se credea în stare.
„La ce bun, acuma? Femeile-l sperie.
În pueblo-ul ăla mexican unde ne-I mpotmolisem, ne-
nfipsesem în copite ca să Izic asa, mă duceam în fiecare
seară să dansez. Fetele de-acolo mă-ntrebau dacă el
caballero englez de la posada era un călugăr deghizat, sau
dacă nu cumva se legase cu jurământ faţă de santissima
madre, să nu vorbească cu femei, sau de nu cumva… îti
închipui ce te pot întreba nişte fete care au gura destul de
slobodă, când ajung să nu se Imai sinchisească de ce
vorbesc. Pe mine treaba asta mă supăra. Patronului îi eI
groază să aibă de-a face cu femei."
147
 „Cu o singură femeie?” interveni Schomberg gutural.
„Poate fi mai penibil să ai de-a face leu una, decât cu
două sau cu două sute dacă-i vorba. Într-un loc unde-i plin
de femei, n-ai nevoie să te uiti la ele decât dacă vrei, dar
dacă intri într-o odaie în care nu-i decât o singură femeie,
tânără sau bătrână, frumoasă sau urâtă, eşti obligat să i te
uiţi jân faţă. Şi, dacă nu te-nteresează — aici patronul are
dreptate— îţi stă-n drum.
„De ce să le bagi în seamă?” mormăi Schomberg. „Ce-ţi
pot face?”
„Fac gălăgie, dacă nu altceva,” opină tăios domnul
Ricardo, cu sila omului care-a apucat pe calea tăcerii;
pentru că, într-adevăr, când te-ai aşezat la o partidă de
cărţi pe miză mare şi pasionantă, nimic nu-i mai odios
decât gălăgia. „Gălăgia, gălăgia, amice,” continuă el
vehement, „blestematele de ţipete pentru orice fleac nu-mi
plac nici mie, cum nu-i plac nici patronului. Dar la patron
mai e ceva în plus. El, femeile, nu le poate suferi. Deloc.”
Tăcu, să mediteze asupra acestui fenomen psihologic; şi
cum nu avea la îndemână niciun filozof să-i spună că nu
există sentiment puternic fără o teroare, că nu există religie
reală fără un pic de fetişism, el emise propria sa concluzie,
care era firesc să nu poată merge până la rădăcina
lucrurilor.
„Al dracului să fiu dacă femeile nu-s pentru el ce-i
alcoolul pentru mine. Coniac? Puah!”
Făcu o mutră scârbită şi se-nfioră cu-adevărat.
Schomberg îl asculta şi se minuna. Începea să aibă
impresia că însăşi ticăloşia ăluia, a suedezului, o să-i fie lui
pavăză, fructul mişeliei stând între tâlhar şi răsplată.
„Asta-i, bătrâne,” rupse Ricardo tăcerea, după ce
contemplase cu oarecare simpatie deprimarea mută a lui
Schomberg. „Nu cred c-o să meargă şmecheria asta.”
„Da-i o prostie!” murmură omul, care se vedea frustrat,
printr-o misterioasă şi exasperantă idiosincrazie, de o
răzbunare pe care i se păruse c-o ţinea în palmă.
„Nu te băga să apreciezi un gentleman,” îl puse la locul
lui Ricardo, sever dar fără supărare. „Nici chiar eu nu-l pot
înţelege cum trebuie pe patron. Şi eu sunt englez, şi-s omul
lui. Nu, nu-mi surâde să-i pun problema, oricât aş fi de
sătul de stat aici.”
Ricardo n-ar fi putut fi mai sătul de stat decât era
Schomberg de a-l vedea stând. Schomberg credea cu atâta
vigoare în realitatea unui Heyst creat de propria sa putere
de falsificare, de interpretare mincinoasă, de ură, de poftă
de scandal, încât nu-şi putu opri un strigăt înăbuşit de
convingere sinceră, la fel de sinceră cum multe dintre
convingerile noastre, slujnice deghizate ale pasiunilor
noastre, ne pot apărea într-o clipă supremă.
„Ar fi fost ca şi cum te-ai fi dus să iei de jos o nimica-
toată de-o mie de lire, sau de două, sau de trei ori pe-atât,
poate. Fără nicio bătaie de cap, fără nimic…”
„Fusta-i de vină,” îi tăie vorba Ricardo.
Îşi reluase învârtitul lui încoace şi-ncolo, fără zgomot,
felin, pieziş, în care un observator ar fi detectat un alt gen
de emoţie, cum au de pildă animalele sălbatice din speţa
felinelor când se pregătesc de-o săritură, şi care le poate
trăda. Schomberg nu vedea nimic. L-ar fi înviorat poate,
niţel, în demoralizarea lui, dac-ar fi văzut, dar în general el
prefera să nu se uite la Ricardo. Ricardo însă, cu una din
privirile lui piezişe, alunecate, nestatornice, prinse
zâmbetul amar de pe buzele bărboase ale lui Schomberg—
zâmbetul exprimând fără greş năruirea tuturor speranţelor.
„Eşti un tip teribil de ranchiunos,” zise el, oprindu-se o
clipă cu un aer interesat. „Al dracului să fiu dac-am văzut
vreodată pe cineva în halul ăsta de dezamăgit. Pariez c-ai fi
în stare să trimiţi şi ciumă pe insula lor, numai dac-ai şti
cum… ai? Ce? Ciuma-i prea bună pentru ei? Ha, ha, ha!”
Se plecă să se uite de-aproape la Schomberg, care şedea
nemişcat, cu ochii împietriţi, cu faţa încremenită, surd
pare-se la batjocura stridentă, iritantă cu care i se râdea în
nas.
149
 „Ciuma-i prea bună pentru ei, ha, ha!” stărui Ricardo la
urechea roşie, cărnoasă a chinuitului hotelier. Schomberg
ţinea, îndărătnic, ochii în pământ.
„Fetei nu-i doresc niciun rău,” murmură el.
„Dar ea te-a lăsat şi a fugit, nu? Frumoasă figură, nu?
Haide, haide!”
„Dracu ştie ce i-o fi făcut banditu’ ăla de suedez—ce i-o fi
promis, cum o fi speriat-o. Ea nu putea să ţină la el. Sunt
convins!" Vanitatea lui Schomberg se crampona de credinţa
în nişte mijloace de seducţie monstruoase, atroce,
extraordinare, folosite de Heyst.
„Gândeşte-te cum l-a vrăjit pe sărmanul Morrison,”
murmură el.
„Ah, Morrison… I-a umflat toţi banii, nu?”
„Da — şi viaţa pe deasupra.”
„Teribil tip, baronul ăsta suedez! Cum să dai de el?”
Schomberg explodă.
„Trei contra unu! Ţi-e frică? Vrei să-ţi dau o scrisoare de
recomandare?”
„Ar trebui să te priveşti într-o oglindă,” rosti rar Ricardo.
„Să fiu aşa şi pe dincolo dacă nu te-o lovi damblaua, uite-
acuma. Şi ăsta-i omul care zice că femeile nu-s în stare de
nimic. Asta o să te dea gata, dacă nu ţi-o scoţi din minte.”
„Aş vrea să pot,” admise Schomberg grav. „Şi totul nu-i
decât maşinaţia suedezului ăluia. Nu mai dorm destul,
domnule Ricardo. Şi pe urmă, ca să mă daţi gata, mai
apăreţi şi voi doi… ca şi cum n-aş fi avut şi aşa destule
necazuri.”
„Asta ţi-a făcut bine,” spuse în zeflemea, dar cu un aer
serios, secretarul.
„Îţi scoate din cap povestea aia idioată. Mai ales la vârsta
dumitale.”
Se opri, ca de milă, apoi, schimbând tonul:
„Mi-ar face plăcere să-ţi fiu agreabil, dând în acelaşi timp
o lovitură frumoasă.”
„O lovitură frumoasă!” stărui Schomberg aproape
mecanic. În simplitatea lui, nu era în stare să renunţe la
ideea care-i intrase în cap. O idee trebuie scoasă de-o altă
idee, şi la Schomberg ideile erau rare şi deci îndărătnice.
„Numai aur zimţuit,” murmură el cu un fel de sfâşiere.
O combinaţie de cuvinte atât de expresivă nu era de
natură să-l lase rece pe Ricardo. Aceşti bărbaţi erau,
amândoi, sensibili la influenţa sugestivă a cuvintelor.
Secretarul „domnului Jones pur şi simplu” oftă şi
murmură:
„Bine. Dar cum ajungi la el?”
„Cum sunteţi trei contra unu’, cred că-i de-ajuns să-l
ceri,” zise Schomberg.
„S-ar zice că tipul stă peste drum,” mormăi Ricardo
enervat. „Dă-o dracului de treabă, nu eşti în stare să
pricepi o întrebare simplă? Te-am întrebat care-i drumul.”
Schomberg păru că reînvie.
„Drumul?”
Descurajarea provocată de speranţele înşelate, care
determina toanele lui superficiale, fusese zgâlţâită de
aceste cuvinte ce păreau să aibă un scop precis.
„Drumul e pe mare, natural,” zise hotelierul. „Pentru
oameni ca voi, trei zile pe-o barcă e-o nimica toată. Nu-i
mai mult decât o excursie, un pic de schimbare. Pe vremea
asta, Marea Javei e ca un lac. Am eu o barcă, una
excelentă, sigură — o barcă de salvare a unui vapor— ia
treizeci de oameni, ce să mai vorbim de trei, şi-o poate
cârmi şi-un copil. Nici spuma valurilor nu te-atinge, la
vremea asta a anului. Un voiaj de plăcere, s-ar putea
spune.”
„Şi, când ai aşa comoară de barcă, nu te-ai dus după ea
—sau după el? Ce să zic, straşnic tip de-amorezat
dezamăgit!”
La auzul acestor cuvinte, Schomberg tresări.
„Eu sunt unu’, nu trei,” făcu el mohorât, alegând
răspunsul cel mai scurt dintre cele câteva pe care le-ar fi
putut da.
151
 „Oh, îi ştiu eu pe-ăi de teapa dumitale,” lăsă Ricardo să-i
pice vorbele cu nepăsare. „Eşti la fel cu cei mai mulţi— sau
poate chiar ceva mai moale decât restul dughenarilor care
negustoresc prin circul ăsta nenorocit care-i lumea. Mă
rog, mă rog, dumneata eşti un cetăţean respectabil,”
continuă el. „Ia să vedem cum stă chestia.”
Când Schomberg reuşi în fine să priceapă că omul de
încredere al domnului Jones era gata să discute, după
propriile sale cuvinte, despre „barca aia a dumitale, şi ruta
şi distanţele,” şi despre alte probleme concrete care nu
erau de bun augur pentru banditul ăla suedez, îşi recăpătă
ţinuta milităroasă, îşi trase umerii şi întrebă ostăşeşte:
„Va să zică, doriţi să daţi curs acestei afaceri?”
Ricardo dădu din cap. Era foarte, foarte dispus s-o facă,
zicea. Un gentleman putea să aibă toane cât de multe, dar
mai trebuia câteodată şi manevrat, după împrejurări,
pentru binele lui. Şi treaba unui „om de încredere” de
prima mână asta era, să ştie care e momentul şi care sunt
metodele adecvate acestei laturi delicate a îndatoririlor
sale. După ce-şi expuse această teorie, Ricardo trecu la
punerea ei în aplicare.
„Nu l-am minţit niciodată realmente,” zise el, „şi n-am de
gând să-ncep acuma. Doar că n-am să-i pomenesc nimic
de fată. O să trebuiască să suporte şocul cum o putea. Să
fie-a dracului de treabă! Prea multe toane nu merg la
chestii d-astea!”
„Ciudat lucru,” opină Schomberg tranşant.
„Crezi? Eh, ce, parcă dumneata nu ţi-ai înfige ghearele în
gâtul unei femei, dac-ai prinde-o undeva într-un colţ
ascuns, unde nu te vede nimeni?!”
Facilitatea teribilă, rea, felină cu care Ricardo îşi scotea
ghearele-n orice clipă îl sperie pe Schomberg ca de obicei.
Dar îl şi provocă.

„Şi dumneata?” se apără el. „Nu-ncerci să mă convingi că

eşti în stare de orice?”
„Eu, băiete? Ei, da. Eu nu-s chiar aşa de gentleman, şi
nici dumneata nu eşti. Să le strâng de gât sau să le mângâi
sub bărbie, pentru mine-i totuna— sau aproape,” declară
Ricardo, cu ceva ironic ascuns în suficienţa lui. „Acuma, să
ne întoarcem la afacerea noastră. O plimbare de trei zile
într-o barcă bună nu-i o chestie să sperie nişte oameni ca
noi. Pân-aici, de acord. Dar mai sunt şi alte detalii.”
Schomberg era gata oricând să intre în detalii. Îi explică
lui Ricardo că avea o plantaţie mică, cu o cabană destul de
acceptabilă, pe Madura. Propunea ca oaspeţii să plece cu
barca lui ca şi cum s-ar duce să facă o excursie acolo.
Oamenii vămii, de la debarcader, erau obişnuiţi să vadă
barca plecând în asemenea curse.
Din Madura, după ce se vor fi odihnit, vor alege o zi
potrivită, şi domnul Jones cu însoţitorii săi vor porni la
adevăratul drum. N-or să aibă altceva de făcut decât să se
lase în voia vântului. Schomberg îşi lua obligaţia să pună
în barcă toate proviziile necesare. Cea mai mare neplăcere
de care s-ar fi putut teme călătorii ar fi fost un pic de
ploaie. Pe vremea asta a anului nu sunt furtuni serioase.
Lui Schomberg începu să-i tresalte inima văzându-şi
răzbunarea atât de aproape.
„Nu-i niciun risc… de niciun fel.”
Ricardo înlătură cu un gest enervat toate aceste
asigurări de securitate. La alte riscuri se gândea el.
„Plecatul de-aici e-n regulă; dar s-ar putea să fim văzuţi
în larg, şi asta ne-ar putea aduce încurcături, mai târziu. O
barcă de salvare, cu trei albi în ea rătăcind pe mare departe
de uscat, sigur c-o să provoace trăncăneli. Pe drum, s-ar
putea să fim văzuţi?”
„Nu. Doar de vreo barcă indigenă,” zise Schomberg.
Ricardo dădu din cap, satisfăcut. Albii aceştia socoteau,
amândoi, viaţa indigenă ca un simplu joc de umbre. Un joc
de umbre prin care rasa dominantă putea să se plimbe
impasibilă şi nestingherită, în urmărirea scopurilor şi
nevoilor sale de neînţeles. Nu. O barcă indigenă nu conta,
153
natural. Era o zonă pustie, solitară a oceanului, îşi
continuă Schomberg. Numai nava poştală de Ternate
traversa zona, cam prin ziua de opt a fiecărei luni, destul
de regulat—dar nu pe- aproape de insulă, în orice caz.
Ţeapăn, răguşit, cu inima bătând să-i spargă pieptul, cu
gândul numai la izbânda planului său, hotelierul precipita
după vorbe, ca şi cum le-ar fi grămădit între el şi aspectul
criminal al scopului pe care-1 urmărea.
„Aşa că, domnilor, dacă plecaţi pe tăcute de la plantaţia
mea în ziua de opt după asfinţit—totdeauna e mai bine de
pornit la drum noaptea, când suflă briza de la uscat—e-o
sută la una —ce zic eu? — e-o mie la una şansa să nu vă
vadă ochi de om traversând. Tot ce-aveţi de făcut e să ţineţi
barca pe nord-est timp de, să zicem, cincizeci de ore; poate
nici măcar atât. Vânt să ţină barca în mişcare tot o să
găsiţi, vă puteţi baza pe asta. Şi pe urmă…”
Sub haină, muşchii îi vibrau de patimă, de nerăbdare,
dar şi de puţină aprehensiune, fără să-şi dea bine seama
de unde-i vine. Şi, să afle de ce, nu voia. Ricardo îl privea
fix cu ochii aceia uscaţi, sticlind mai curând a piatră
lustruită decât a substanţă vie.
„Şi pe urmă— ce?” întrebă el.
„Şi pe urmă… păi cum, o să-i faceţi o surpriză lui Herr
Baron… ha! ha!”
Schomberg părea că scoate cu sila, şi vorbele şi râsul de
bas.
„Şi dumneata crezi că are toată averea acolo, cu el?”
întrebă Ricardo neglijent, pentru că i se părea lucru extrem
de probabil după ce, cu mintea lui ascuţită, examinse
problema pe toate feţele.
Schomberg ridică braţele şi le lăsă încet să cadă.
„Cum s-ar putea să fie altfel? Se ducea acasă. Când s-a
oprit aici la hotel, era în drum. Întreabă lumea. E de crezut
s-o lase undeva?”
Ricardo rămăsese pe gânduri. Apoi, deodată, ridicând
capul:
„Bara pe nord-est cincizeci de ore, hai? Asta nu-i mare
lucru ca date de navigaţie. Am auzit de alţii care n-au
nimerit portul ştiind chiar ceva mai mult de-atât. N-ai
putea să-mi spui cum arată ţărmul? Dar bănuiesc că n-ai
văzut insula de când eşti.”
Schomberg admise că n-o văzuse, cu tonul unuia care se
felicita că scăpase de o contaminare oribilă. Nu, fireşte că
nu. N-a avut niciodată niciun fel de afacere care să-1 mâne
într-acolo. Dar, ce-i cu asta? Putea să-i dea domnului
Ricardo cel mai bun reper marin pe care şi l-ar putea dori
cineva. Râse nervos. Să nu nimerească! Desfidea pe oricine
ajungea la patruzeci de mile de vizuina ticălosului de
suedez să n- o nimerească.
„Ce-ai de zis de-o coloană de fum ziua şi de para unui
incendiu noaptea? Lângă insula aia e un vulcan în
activitate— de-ajuns să-l ghideze şi pe-un orb. Ce mai vrei
altceva? Un vulcan în activitate, să pui bara pe el!”
Aceste ultime cuvinte le răcni exultând, apoi sări în sus
făcând ochii mari. Uşa din stânga barului se dăduse de
perete şi doamna Schomberg, îmbrăcată pentru serviciul ei
zilnic, apăru în faţa lui la celălalt capăt al sălii. O clipă
rămase cu mâna pe clanţă, apoi intră şi alunecă la locul ei,
unde se aşeza ca să privească fix, drept înainte, ca de
obicei.

Partea a treia

Capitolul I

Natura tropicală se dovedise blândă cu falimentul

întreprinderii comerciale. Pustietatea care domnea la sediul
Companiei Tropical Belt Coal era ferită de privirile dinspre
partea mării; din partea dinspre care, ochi iscoditori—dacă
s-ar găsi destul de interesaţi, fie din răutate, fie din
supărare— s-ar fi aşteptat să remarce osemintele în
155
descompunere ale întreprinderii ce invitase pe vremuri la
optimism.
Heyst se aşezase printre aceste oseminte, cu-atâta
pietate acoperite de iarba a două sezoane de ploi. Tăcerea
împrejurimilor, întreruptă când şi când doar de rostogolirea
vreunui tunet îndepărtat, de ploaia biciuind frunzele grase
ale vreunor copaci mari, de vântul agitând frunzişul
pădurii şi de valurile mărunte sfărâmându-se de mal, mai
mult îndemnau la meditaţie solitară decât o stânjeneau.
Meditaţia e totdeauna—cel puţin la un alb— un exerciţiu
mai mult sau mai puţin interogativ. Heyst medita, simplu
şi direct, la misterul propriilor sale fapte, şi îşi răspundea
cu această onestă explicaţie:
„La urma urmei, probabil că am în mine destul de mult
din Adamul începuturilor.”
Se mai gândea de asemenea— şi avea sentimentul că
face o descoperire—că nu-i deloc uşor să suprimi urmele
acestui preistoric strămoş. Glasul care nu încetează nicio
clipă de a vorbi e tocmai cel mai vechi glas din lume. Dacă
ar fi fost cineva în stare să reducă la tăcere ecourile lui
intempestive, acela ar fi fost tatăl lui Heyst, cu negaţia lui
implacabilă, dispreţuitoare a oricărui efort; dar evident, nu
fusese în stare. Era, în fiul său, mult din acest străbun
care, îndată ce şi-a putut scoate trupu-i de ţărână din
cerescul mulaj, începuse să inspecteze şi să atribuie nume
animalelor din paradisul pe care atât de curând avea să-l
piardă.
Acţiune— primul gând, primul impuls poate de pe
pământ! Undiţa ghimpată, cu iluzia progresului drept
momeală, să scoată din bezna neantului avalanşele fără
sfârşit de generaţii!
Şi eu, fiul tatălui meu, m-am lăsat prins, ca şi cel mai
nerod dintre toţi peştii, îşi spunea Heyst.
Suferea. Imaginea propriei sale vieţi, care ar fi trebuit să
fie o capodoperă de elevaţie detaşată, îl durea. Îşi amintea
întotdeauna de ultima seară cu tatăl său. Îşi amintea de
chipul lui slăbit, de părul alb, de tenul ca de fildeş. Pe o
măsuţă lângă fotoliu era un sfeşnic cu cinci braţe.
Stătuseră de vorbă multă vreme. Zgomotele străzii se
stinseseră unul câte unul, până ce, în lumina lunii, casele
Londrei începură să arate ca mormintele unui cimitir al
speranţelor, pustiu şi profanat!
Îl ascultase vorbind. Apoi, după o pauză, întrebase—
pentru că într-adevăr era foarte tânăr pe-atunci:
„Nu există o modalitate de orientare?”
În seara aceea, în care luna plutea pe deasupra umbrelor
afumate ale oraşului pe-un cer fără nori, tatăl lui era într-o
dispoziţie surprinzător de blândă.
„Tu tot mai crezi în ceva?” spusese el cu vocea-i limpede,
care în ultima vreme mai slăbise. „Mai crezi poate în carne
şi-n sânge? Un dispreţ total şi statornic o să te scape şi de
asta. Dar cum nu te-ai ridicat încă până acolo, te sfătuiesc
să cultivi acea formă de dispreţ care-i numită milă. E poate
cea mai puţin dificilă—să nu uiţi niciodată că şi tu, dacă e
ceva de tine, eşti la fel de demn de milă ca şi ceilalţi, dar nu
trebuie să te aştepţi la niciun fel de milă.”
„Atunci, ce-i de făcut?” oftase tânărul privind la tatăl
său, care sta ţeapăn în fotoliul cu spătar înalt.
„Stai şi priveşte—fără să faci niciun zgomot,” au fost
ultimele cuvinte ale bărbatului care-şi petrecuse viaţa
trâmbiţând violent dintr-o teribilă goarnă umplând cerul şi
pământul de ruine, în timp ce omenirea îşi vedea de
drumul ei, nepăsătoare.
Chiar în aceeaşi noapte, el muri în patul său, atât de
liniştit încât îl găsiră în poziţia în care dormea de obicei, pe
o parte, cu obrazul pe mână, cu genunchii puţin îndoiţi.
Nici măcar nu-şi întinsese picioarele. Amuţitul distrugător
de sisteme, de speranţe, de credinţe fu înmormântat de fiul
său, care constată că moartea amarnicului defăimător al
vieţii nu tulbura cursul acestei vieţi în care bărbaţi şi femei
trec ca pulberea, înghesuindu-se şi-nghiontindu-se ca
figurinele de plută cu picioare de plumb care revin veşnic
157
înapoi, ţanţoşe pe verticală.
După înmormântare Heyst, singur, se aşeză în
semiobscuritate, si meditaţiile lui luară forma unei viziuni
precise a fluviului vieţii, a figurinelor stupide înghesuindu-
se şi-nghiontindu-se şi-nvârtindu-se, gonind irezistibil mai
departe, fără niciun semn că şi-ar fi dat seama că glasul de
pe mal amuţise… Ba da. Câteva necrologuri, în general
insignifiante şi unele injurioase şi grosolane. Fiul le citise
cu o tristă detaşare.
E ura şi mânia fricii lor, gândi el, şi a vanităţii lor rănite.
Ţipă, în timp ce-i duce curentul. Probabil că şi eu ar trebui
să-1 urăsc… îşi dădu seama că i se umeziseră ochii. Nu
pentru că omul acela fusese tatăl său. Asta era, pentru el,
o chestiune de pură formă, care nu putea, în fond, să
provoace o emoţie. Nu! îşi fixase privirea pe omul acesta de
prea multă vreme, de aceea acum îi lipsea atât de mult.
Răposatul îl ţinuse pe mal, alături de el. Şi acum Heyst
simţea cu acuitate că era singur pe malul fluviului. În
mândria sa luă hotărârea să nu coboare în apă.
Câteva lacrimi i se rostogoliră lent pe obraji. Camerele se
umpleau de umbre, păreau să fie stăpânite de o prezenţă
melancolică, tulburătoare care nu-şi putea da glas. Tânărul
se ridicase cu o stranie senzaţie că lăsa locul la ceva
insesizabil ce revendica posesiunea, ieşise din casă şi
încuiase uşa. Două săptămâni mai târziu îşi începuse
peregrinarea prin lume— „să privească şi să nu facă niciun
zgomot.”
Heyst bătrânul îi lăsase ceva parale şi câteva lucruri,
precum cărţi, mese, scaune, tablouri, care după atâţia ani
de serviciu credincios s-ar fi putut poate plânge de
abandon şi cruzime—pentru că au şi lucrurile un suflet al
lor. Heyst, Heyst al nostru, şi le imagina reprobatoare şi
mute, învelite în huse şi încuiate acolo, departe, în odăile
din Londra, cu zgomotul străzii ajungând la ele estompat,
şi uneori, din când în când, câteva raze de soare, când se
ridică transperantele şi se deschid ferestrele, în executarea
instrucţiunilor sale iniţiale si a revenirilor ulterioare. Părea
că, în concepţia sa despre o lume nedemnă de a fi atinsă şi,
de altminteri, poate şi prea puţin concretă să fie sesizată,
aceste obiecte ce-i fuseseră familiare în copilărie şi în
tinereţe, asociate cu amintirea unui om bătrân, erau
singurele realităţi având o existenţă absolută. Nu ar fi
acceptat cu niciun preţ să le vândă sau măcar să le mute
din locurile în care fuseseră când le văzuse pentru ultima
dată. Când i s-a comunicat de la Londra că expirase
contractul de închiriere si că imobilul, împreună cu alte
câteva cu care semăna ca două picături de apă, urma să fie
dărâmat, a fost surprinzător de amărât.
Apucase între timp pe calea largă, omenească a
inconsecvenţelor. Compania Tropical Belt Coal luase fiinţă.
Dădu instrucţiuni să i se trimită câteva dintre lucruri
acolo, în Samburan, cum ar fi făcut orice om obişnuit,
încrezător. Au sosit, smulse din lungul lor repaos — o
mulţime de cărţi, câteva scaune şi mese, portretul în ulei al
tatălui său, care 1-a surprins pe Heyst prin aerul de
tinereţe, pentru că îşi amintea de tatăl său ca de un om
mult mai bătrân; o mulţime de obiecte mici, ca de pildă
sfeşnice, călimări, statuete din camera de lucru a tatălui
său, care toate 1-au uimit, pentru că arătau atât de vechi
şi atât de uzate.
Despachetându-le pe verandă în umbra asediată de un
soare aprig, directorul Companiei Tropical Belt Coal trebuie
să se fi simţit, în fata acestor relicve, ca un apostat chinuit
de căinţă. Umbla cu ele plin de tandreţe, şi poate că
prezenţa lor acolo a fost ceea ce 1-a ţinut legat de insulă
atunci când falimentul 1-a făcut să se trezească din
apostazie. Oricare-ar fi fost motivul determinant, fapt e că
Heyst a rămas când altul ar fi fost bucuros să poată pleca.
Admirabilul Davidson, fără să descopere motivul,
descoperise faptul, şi prinsese un interes omenesc pentru
strania viaţă a lui Heyst; dar, în acelaşi timp, delicateţea lui
înnăscută îi interzicea orice intruziune în pasiunea pentru
159
solitudine a celuilalt. El n-avea cum să ştie că, singur pe
insulă, Heyst nu se simţea nici mai mult nici mai puţin
solitar decât în orice alt loc, pustiu sau locuit. Ceea ce-1
preocupa pe Davidson era, dacă se poate spune astfel,
pericolul unei inaniţii spirituale, dar Heyst era un spirit
care renunţase la orice aliment din afară şi era mândru că
se hrăneşte din dispreţul său faţă de hrana grosolană pe
care viaţa o oferă apetiturilor vulgare ale oamenilor.

Nici corpul lui Heyst nu era în pericolul înfometării, cum

susţinuse Schomberg cu atâta certitudine. La începutul
operaţiunilor companiei, insula fusese aprovizionată într-o
manieră care depăşise necesarul. Heyst n-avea a se teme
de foamete, iar singurătatea lui îi fusese în sine alinare.
Din grupul de lucrători chinezi imigranţi, măcar unul
rămăsese în Samburan, singuratic şi ciudat, ca o
rândunică rămasă în urmă în sezonul migrator. Wang nu
era un culi de rând. Mai fusese servitor la albi înainte.
Înţelegerea dintre el şi Heyst a constat în schimbul câtorva
cuvinte în ziua când ultimii culi mineri au plecat din
Samburan. Heyst privea aplecat pe balustrada verandei,
atât de calm c-ai fi zis că niciodată nu se despărţise de
doctrina că lumea asta, de la doctrina că, pentru un
înţelept, lumea asta nu-i nimic altceva decât un spectacol
amuzant. Wang apăru de după casă şi, rămânând jos,
ridică faţa-i galbenă şi slabă:
„Totul sfâlşit?” întrebă el. Heyst făcu un semn uşor cu
capul, de sus, privind spre schelă. O grămadă de fiinţe
îmbrăcate în albastru, cu feţe şi picioare galbene, erau
împinse cu zorul în bărcile unui vapor navlosit, ancorat în
radă, departe, ca un vapor pictat pe o mare pictată; pictate
în culori violente, fără umbre, fără sensibilitate, cu o
precizie brutală.
„Ai face bine să te grăbeşti dacă nu vrei să te lase aici.”
Dar chinezul nu se clinti.
„Eu lămâne aici”, spuse el. Heyst îşi aruncă privirea în
jos, către el, pentru prima oară.
 „Vrei să rămâi aici?”
„Da.”
„Unde lucrai? Ce făceai?”
„Eu boy, sala mese.”
„Vrei să rămâi aici, să fii boy la mine?” întrebă Heyst
surprins.
Chinezul luă, pe neaşteptate, o expresie care voia să
preîntâmpine orice critică şi, după o pauză marcată, zise:
„Pot.”
„N-ai nevoie”, zise Heyst. „Numai dacă vrei. Poţi să rămâi
—dar atunci va fi pentru foarte multă vreme. Nu te pot
obliga să pleci dacă vrei să rămâi, dar nu văd de ce-ai
rămâne.”
„Eu pus mâna nevastă glozav,”, răspunse placid Wang, şi
plecă, întorcând spatele schelei şi lumii de dincolo de ea,
întruchipată de vaporul ce-şi aştepta bărcile. Heyst află
curând că Wang convinsese pe una dintre femeile din satul
tribului Alfuro de pe malul apusean al insulei, dincolo de
creasta care-o tăia prin mijloc, să treacă dincoace şi să vină
să trăiască cu el într-un colţ îndepărtat, la marginea
terenului defrişat de Companie. Era un caz ciudat, pentru
că locuitorii din satul Alfuro, speriaţi de invazia neaşteptată
a chinezilor, blocaseră poteca de peste munţi doborând
câţiva copaci şi rămăseseră pe pământurile lor. Culii, cu
toţii, neîncrezători în vădita blândeţe a acelui inofensiv
popor de pescari, rămăseseră şi ei de partea lor, fără să
încerce să traverseze insula. Wang constituia excepţia
strălucită. Trebuie să fi exercitat o fascinaţie deosebită, de
o natură insesizabilă pentru Heyst, sau să fi fost nespus de
persuasiv. Utilitatea pentru Heyst a acestei femei se limita
la faptul că-1 ancorase locului pe Wang prin farmecul ei,
care albului i-a rămas necunoscut, pentru că ea nu s-a
apropiat de casă niciodată. Perechea locuia la marginea
pădurii, şi uneori femeia putea fi văzută privind spre
bungalow umbrindu-şi ochii cu palma. Părea, chiar din
161
depărtare, să fie o făptură timidă, sperioasă, şi Heyst, cui
grijă să nu pună inutil la încercare nervii ei primitivi, evita
cu scrupulozitate în plimbările sale zona aceea.
în ziua — sau mai bine zis în prima noapte—în care a
început viaţa lui de sihastru, i s-a părut că aude vagi
zgomote de petrecere dinspre partea aceea. Prinzând curaj
la primirea veştii că invadatorii străini plecaseră, câţiva
sătenii din satul Alfuro, prieteni şi rude de-ale femeii, se
aventuraseră peste creastă ca să participe la ceva care
trebuia să semene cu o nuntă. Îi invitase Wang. Dar acesta
a fost unicul caz în care un zgomot mai puternic decât
bâzâitul insectelor a tulburat! profunda tăcere a poienii.
Indigenii n-au mai fost invitaţi niciodată. Wang nu numai
că ştia cum se trăieşte conform uzanţelor şi decenţei, dar
avea şi păreri personale bine stabilite referitoare la
organizarea vieţii sale domestice. După o bucată de vreme,
Heyst constată că Wang luase toate cheile. Orice cheie
lăsată pe-undeva la vedere dispărea după prima trecere a
lui Wang pe-acolo. Mai târziu unele dintre ele—cele care nu
erau de la magazii sau de la bungalowurile goale şi nu
puteau fi considerate proprietate colectivă a acestei
comunităţi în doi—i-au fost restituite lui Heyst legate cu o
bucată de sfoară. Le-a găsit într-o dimineaţă pe masă,
lângă tacâm. Lipsa lor nu-1 stânjenise, pentru că nu încuia
nimic, nici sertare, nici cufere. Heyst n-a spus nimic.
Wang, nici el, n-a spus nimic. Se poate să fi fost totdeauna
un taciturn; poate că era influenţat de geniul locului, care
cu siguranţă că era geniul tăcerii. Până la debarcarea lui
Heyst şi a lui Morrison în Golful Diamantului Negru, cum l-
au botezat, partea asta a insulei Samburan e puţin
probabil să fi auzit glas de om. Era uşor să fii taciturn cu
Heyst, care se cufunda în cărţi şi într-un abis de meditaţie
şi rămânea aşa până ce umbra lui Wang profilându-se pe
pagină şi un glas gutural şi profund rostind cuvântul
malaez makan îl scula silindu-1 să se aşeze la masă.
Poate că în provincia lui natală din China, Wang să fi
fost o persoană amabilă, plină de sensibilitate şi de
iniţiative generoase, dar în Samburan se îmbrăcase într-un
flegmatism misterios şi părea să nu se simtă ofensat că nu
i se vorbeşte decât monosilabic şi într-un ritm care nu
totaliza mai mult de-o jumătate de duzină de cuvinte pe zi.
Şi nici el nu dădea mai mult decât primea. E de presupus
că, dacă suferea de pe urma asta, recupera pe seama
femeii din tribul Alfuro. Se-ntorcea totdeauna la ea îndată
ce se lăsa asfinţitul, dispărând subit în bungalow când se
făcea ora, ca un fel de fantomă diurnă de chinez pe de-a-
ndoaselea, cu veston alb şi cu coadă. În curând, cedând
unei dominante pasiuni chineze, putea fi văzut săpând
pământul în apropierea colibei sale, între cioturi masive de
copaci tăiaţi, cu un târnăcop de miner. După o vreme a
decoperit undeva, într-o magazie goală, un hârleţ ruginit,
dar încă bun şi e de bănuit că treaba mergea admirabil, dar
de văzut nu s-a putut vedea nimic, pentru că şi-a dat
osteneala să desfacă unul din şoproanele Companiei ca să-
şi facă rost de materiale să-şi ridice un gard înalt şi bine
închis în jurul peticului de pământ, de parcă creşterea
legumelor ar fi fost un procedeu brevetat sau cine-ştie-ce
grozav şi sfânt mister încredinţat spre păstrare neamului
lui.
Heyst, urmărind de la distanţă evoluţia grădinăritului lui
Wang şi toate precauţiunile astea —nu era nimic altceva
acolo la ce să priveşti—se amuza la gândul că el, persoana
sa unică, reprezenta piaţa acestor produse… Chinezul
găsise în magazie câteva pachete de seminţe şi capitulase
în faţa ispitei irezistibile de a le pune în pământ. O să-l facă
pe stăpân să-i plătească legumele pe care le cultiva, ca să-
şi satisfacă acest instinct. Şi, privind în tăcere la tăcutul
Wang văzându-şi de treburi în bungalow în felul lui, fără
grabă şi fără răgaz, Heyst invidia această supunere a
chinezului la instinctele sale, această viguroasă simplitate
în scop, care făcea ca viaţa lui să-i pară aproape automată
în misterioasa-i precizie a faptelor.
163
 Capitolul II

În timpul absenţei din Samburan a stăpânului său,

Wang se ocupase de terenul din faţa bungalowului
principal. Ieşind din iarba înaltă care creştea pe mal la
capătul debarcaderului pentru cărbuni, Heyst dădu cu
ochii de un teren mare, curăţat, negru şi nivelat, cu una
sau două grămezi de crăci carbonizate. Flăcările curăţaseră
totul între casa lui şi arborii pădurii.
„Ai avut curaj să dai foc ierbii?” îl întrebă Heyst.
Wang dădu din cap. La braţul albului în faţa căruia se
afla, era fata căreia i se zicea Alma, dar nici din ochii
chinezului şi nici de pe faţa lui n-ai fi putut bănui dacă
percepuse cât de cât acest fapt.
„A curăţat locul într-un fel care economiseşte truda,” îi
explică Heyst fără să se uite la fată, a cărei mână se rezema
pe braţul lui. „El e tot personalul meu, ştii… Ţi-am spus că
n-am nici măcar un câine care să-mi ţină tovărăşie.”
Wang se îndepărtase spre debarcader.
„E la fel ca chinezii de-acolo”, zise ea. Acolo însemna
pentru ea hotelul lui Schomberg.
„Chinezii seamănă foarte mult unul cu altul”, spuse
Heyst. „O să ne fie foarte util aici. Asta-i casa.”
În faţa lor, la oarecare distanţă, şase trepte scunde
duceau la verandă. Fata lăsase braţul lui Heyst.
„Asta e casa”, repetă el.
Ea nu manifestă intenţia de a se dezlipi de el, ci rămase
locului privind fix la trepte, parc-ar fi fost ceva unic, ceva
imposibil. El aşteptă puţin, dar ea nu se mişcă.
„Nu vrei să intri?” întrebă fără să întoarcă spre ea capul,
fără s-o privească. „E prea tare soarele, ca să stăm aici”.
Încerca să-şi înfrângă un fel de teamă, un fel de slăbiciune
enervantă, şi vocea lui suna aspră. „Mai bine ai intra
înăuntru.”
Porniră împreună, dar la piciorul scării Heyst se opri, în
timp ce fata urcă treptele repede, ca şi cum nimic n-ar mai
fi putut s-o oprească, acum. Străbătu veranda şi pătrunse
în penumbra camerei mari centrale care se deschidea spre
verandă, apoi în crepusculul mai profund din camera
cealaltă. Rămase nemişcată în obscuritatea în care ochii ei
orbiţi de-abia dacă puteau deosebi formele obiectelor şi
scoase un suspin de uşurare. Impresiile lăsate de soare, de
mare, de cer erau pentru ea ca amintirea unei încercări
dureroase— şi din care, în fine, scăpase!
În vremea asta Heyst pornise încet înapoi spre
debarcader, dar n-a apucat s- ajungă până acolo. Wang,
practic şi maşinal, pusese mâna pe unul dintre vagonetele
care fuseseră folosite la căratul coşurilor cu cărbune pănă
la vapor. Apăru împingându-l înaintea sa, încărcat cu sacul
de voiaj al lui Heyst şi cu bocceluţa cu lucrurile fetei, legată
în şalul doamnei Schomberg. Heyst se întoarse şi porni
alături de şinele ruginite pe care aluneca vagonetul. În
dreptul casei, Wang se opri, ridică sacul pe umeri, îl
echilibră cu grijă, apoi luă bocceluţa în mână.
„Pune lucrurile astea pe masă, în camera mare—
înţelegi?”
„Eu ştie”, mormăi Wang pornind. Heyst îl urmări pe
chinez dispărând de pe verandă. De-abia după ce-l văzu pe
Wang ieşind, pătrunse şi el în penumbra camerei mari. În
timpul acesta Wang, din dosul casei, nu mai putea vedea,
dar putea în orice caz auzi. Chinezul putu auzi vocea celui
căruia, pe vremea când era mai multă lume pe insulă, i se
spunea „Numărul Unu”. Nu înţelegea cuvintele, dar îl
interesa tonul.
„Unde eşti?” strigase Numărul Unu.
Apoi Wang auzi, mult mai stins, un glas pe care nu-l mai
auzise niciodată până atunci—impresie nouă de care luă
cunoştinţă înclinându-şi uşor capul într-o parte.
„Sunt aici— am fugit de soare”.
Glasul cel nou suna îndepărtat şi nesigur. Wang n-a mai
auzit nimic, deşi a aşteptat o bucată de vreme, fără să facă
165
nicio mişcare, cu capul său ras exact la nivelul pardoselii
verandei din dos. În toată vremea asta faţa lui a rămas
într-o imobilitate inscrutabilă. Deodată se plecă să ridice
capacul unei cutii de lumânări care zăcea pe pământ la
picioarele sale.
Rupându-l între degete, îşi îndreptă paşii spre şopronul-
bucătărie unde, lăsându-se pe călcâie, se apucă să aprindă
focul sub un ceainic foarte afumat, poate pentru ca să facă
ceai. Wang avea oarecare idee, mai mult sau mai puţin
superficială, despre ritualurile şi ceremoniile din viaţa
oamenilor albi, de altminteri atât de enigmatic deosebite de
mentalitatea lui, şi din care făceau parte neprevăzute
posibilităţi de bine sau de rău pe care trebuia să le
urmăreşti cu grijă şi prudenţă.

Capitolul III

În dimineaţa aceea, ca în toate dimineţile din întreg şirul

de când se întorsese în Samburan cu fata, Heyst ieşi pe
verandă şi îşi propti coatele pe balustradă, într-o poziţie
comodă de proprietar. Creasta centrală a lanţului muntos
ascundea celor din bungalow răsăritul soarelui, fie el
strălucitor sau înnourat, încruntat sau senin. Locuitorii lui
erau privaţi de citirea din zori a soartei zilei nou-născute.
Ea cădea asupra lor în toată plinătatea ei, silind umbra
profundă la o retragere precipitată când soarele, apărând
pe creastă, privea în jos dogorind şi uscând cu o strălucire
mistuitoare ca o privire de duşman. Dar Heyst, pe vremuri
Numărul Unu al locului acestuia, pe când aici era oarecum
un furnicar de oameni, preţuia prelungirea răcorii
matinale, lumina firavă, atenuată, întârziind, palidă nălucă
a nopţii ce se stinsese, roua ei parfumată, suflet sumbru,
captiv o clipă-n plus între măreaţa strălucire a cerului şi
dogoarea intensă a mării încinse. Lui Heyst, prin însăşi
firea lui, îi venea greu să-şi împiedice mintea de a stărui
asupra naturii şi a consecinţelor acestei ultime abateri de
la rolul său de spectator indiferent. Păstrase cu toate
acestea destul din filozofia sa de naufragiat ca să nu-şi
pună în mod conştient întrebarea cum se vor sfârşi toate
astea. Dar, în acelaşi timp, nu putea să nu fie, şi dintr-un
vechi obicei şi din proprie iniţiativă, totuşi, un spectator,
poate mai puţin naiv, dar (cum descoperi cu oarecare
surprindere) nu mult mai perspicace decât majoritatea
oamenilor obişnuiţi. Ca şi noi, ceilalţi oameni de acţiune,
tot ce-şi putea spune, cu o îndârjire oarecum afectată, era:
„Vom vedea!” Această stare de spirit de acră îndoială nu-1
cuprindea decât când era singur. Acum nu avea, ziua-
ntreagă, multe asemenea momente, şi când le-avea, plăcere
nu-i făceau. În dimineaţa asta n-avu timp să fie cuprins de
nelinişte. Alma apăru mult înainte ca soarele, ridicându-se
deasupra crestei muntoase din Samburan, să fi măturat
prospeţimea umbrei acestui început de dimineaţă şi ce mai
rămăsese din răcoarea nopţii sub acoperişul sub care
locuiau acum de mai bine de trei luni de zile. Apăru pe
terasă ca şi în celelalte dimineţi. El îi auzise paşii în odaia
mare— odaia în care despachetase lăzile de la Londra,
odaia care acum era căptuşită cu cărţi pe trei dintre pereţi
până la jumătatea înălţimii. Deasupra rafturilor, pereţii
erau tapisaţi cu rogojini fine până la tavanul pe care era
întinsă pânză albă. În penumbra şi răcoarea interiorului nu
lucea nimic altceva decât rama aurită a portretului tatălui
lui Heyst, semnat de un pictor celebru — solitar în mijlocul
peretului.
Heyst nu se întoarse.
„Ştii la ce mă gândeam?” întrebă el.
„Nu”, zise ea. Tonul ei trăda totdeauna o urmă de
nelinişte, ca si cum n-ar fi fost niciodată sigură de felul în
care ar putea sfârşi o conversaţie cu el. Se rezemă de
balustradă, alături de el.
„Nu”, repetă ea. „La ce te gândeai?” Aşteptă. Apoi, mai
curând cu reticenţă decât cu timiditate, întrebă:
„Te gândeai la mine?”
167
 „Mă-ntrebam când ai să apari”, zise Heyst tot fără să se
uite la fată — căreia, după mai multe încercări
experimentale în a combina litere izolate şi silabe detaşate,
îi dăduse numele de Lena.
Ea făcu remarca: „Nu eram prea departe”. „Pare-se că nu
erai destul de aproape, după gustul meu.”
„Ai fi putut să mă chemi, dacă aveai nevoie de mine”,
răspunse ea.
„N-a ţinut atât de mult, pieptănatul meu”.
„Prea mult, după mine.”
„Mă rog, în orice caz, te gândeai la mine. Îmi pare bine.
Ştii, am impresia, într-un fel, că dacă nu te-ai mai gândi la
mine, nici n-aş mai exista pe lumea asta!”
„S-ar putea să-ncerci s-ajungi la concluzia că-s o fiinţă
dezagreabilă”, murmură ea. „Chiar sunt? O să mă faci să-
mi fie teamă să mai deschid gura. Am s-ajung să cred că
nu-s bună de nimic.”
Capul i se lăsă puţin în jos. Heyst privi la fruntea ei
netedă, şi îngustă, la obrajii uşor îmbujoraţi şi la buzele
roşii întredeschise, cu strălucirea dinţilor sclipind îndărătul
lor.
„Şi-atunci, într-adevăr n-am să fiu bună de nimic,”
adăugă ea cu convingere. „Eu nu pot să fiu decât ce crezi
tu că sunt!”
El schiţă un gest. Ea puse mâna pe braţul lui fără să-şi
înalţe capul şi continuă cu vocea plină de însufleţire, în
ciuda imobilităţii trupului:
„Aşa e. Nici nu s-ar putea altfel, cu o fată ca mine şi un
bărbat ca tine. Suntem aici, numai noi doi, singuri, şi nici
măcar nu ştiu unde.”
„Un foarte bine cunoscut punct de pe glob,” rosti Heyst
cu blândeţe. „Trebuie să fi fost emise cel puţin cincizeci de
mii de prospecte, atunci—o sută cincizeci de mii mult mai
probabil. S-a ocupat de asta prietenul meu, şi ideile lui
erau foarte mari, convingerile foarte puternice. Dintre noi
doi, el era cel cu credinţa. Cu siguranţă c-au fost o sută
cincizeci de mii.”
 „Ce vrei să spui?” întrebă ea cu glas scăzut.
„Ce cusur aş putea să-ţi găsesc?” continuă el. „Că eşti
prietenoasă, bună, plină de graţie şi… drăgălaşă?”
Se lăsă tăcere. Apoi ea spuse:
„E foarte bine dacă gândeşti astfel despre mine. Aici nu-i
nimeni care să gândească ceva despre noi, nici de bine, nici
de rău.”
Timbrul neasemuit al vocii ei dădea o valoare deosebită
cuvintelor pe care le rostea. Emoţia indefinisabilă pe care i-
o dădeau lui Heyst anumite intonaţii ale ei era— îşi dădea
seama—mai mult fizică decât morală. De câte ori îi vorbea,
ea lăsa impresia că-i dă ceva din ea însăşi—ceva nespus de
subtil, imposibil de formulat, la care era extrem de sensibil
şi a cărei lipsă ar fi resimţit-o cumplit dacă ea ar fi trebuit
să plece. În timp ce-o privea în ochi, ea îşi ridică braţul gol
din mâneca scurtă şi îl ţinu în aer, până ce el băgă de
seamă şi se grăbi să-şi lipească mustăţile mari, arămii, de
albeaţa pielii. Apoi intrară în casă.
Wang apăru imediat în faţa casei şi, lăsându-se pe
călcâie, începu să se afle-n treabă plin de mistere pe lângă
nişte plante la picioarele verandei. Când Heyst cu fata
ieşiră din nou din casă, chinezul dispăruse în felul lui
ciudat: părea nu că-ţi piere din ochi, părea că dispare de pe
lume, mai curând un fel de evaporare, decât deplasare. Ei
coborâră treptele cu ochii unu-ntr-ai celuilalt şi porniră
sprinten pe terenul defrişat. Nu apucaseră să facă zece paşi
când, fără urmă de zgomot sau mişcare, Wang se
materializa în camera rămasă goală. Chinezul stătea
nemişcat scormonind cu privirea, examinând pereţii în
căutarea unor semne, inscripţii, (explorând duşumeaua în
căutarea unor capcane, a unor gologani picaţi pe jos. Apoi
dădu uşor din cap către profilul tatălui lui Heyst cu
condeiul în mână în faţa unei foi jalbe de hârtie pe o faţă de
masă roşie; şi, deplasându-se fără zgomot, începu să
strângă tacâmurile de la micul dejun.
169
 Cu toate că se mişca fără grabă, (precizia impecabilă a
gesturilor sale, tăcerea absolută în care le executa căpătau
un aer de prestidigitaţie, de jonglerie. Şi, odată jongleria
terminată, Wang dispărea de pe scenă, ca să se
materializeze imediat în faţa casei. Se materializa
depărtându-se de ea, fără ca să poţi să-i vezi sau să-i
ghiceşti intenţia, dar după vreo zece paşi se opri, se răsuci
în călcâie pe jumătate şi îşi umbri ochii cu palma. Soarele
răzbise peste creasta cenuşie a Samburanului. Umbra
deasă a dimineţii dispăruse, şi departe, în dogoarea
misterioasă a soarelui, Wang apucă să mai vadă pe
Numărul Unu şi femeia — două puncte albe în depărtare,
pe linia sumbră a pădurii. Într-o clipă dispărură. Cu
minimum de mişcări dispăru şi Wang din soarele de pe
poiană.
Heyst şi Lena pătrunseră în umbra pădurii pe
drumeagul care traversa insula şi care, sus, aproape de
punctul cel mai înalt, fusese blocat cu copaci doborâţi. Dar
ei n-aveau intenţia să meargă atât de departe. După ce au
ţinut o vreme poteca, au părăsit-o într-un loc unde
pădurea n-avea lăstăriş şi copacii, împodobiţi cu liane,
stăteau depărtaţi unul de altul, în propria lor umbră. Ici-
colo, pe pământ, pete mari de lumină. Umblau fără să
scoată o vorbă, în această imensă tăcere ce respira calmul,
solitudinea infinită, odihna unui somn fără vise. Ieşiră la
limita superioară a vegetaţiei, printre stânci, într-o
depresiune a falezei abrupte, un fel de mic platou, şi se
întoarseră să privească, de sus, marea pustie, cu culoarea
ştearsă de soare, cu orizontul într-o ceaţă de caniculă,
simplă licărire imponderabilă într-un infinit pal şi orbitor
peste care atârna vâlvătaia mai sumbră a cerului.
„Îmi vine ameţeală,” murmură fata închizând ochii şi
punând mâna pe umărul lui.
Heyst, privind fix spre sud, exclamă:
„O pânză!”
Urmă o clipă de tăcere.
„Trebuie să fie foarte departe”, continuă el.
 „Nu cred c-o poţi vedea. Vreo ambarcaţiune indigenă,
îndreptându-se spre Moluce, probabil. Hai, nu trebuie să
stăm aici.”
Luând-o cu braţul de mijloc o duse ceva mai departe, la
umbră, şi se aşezară, ea pe pământ, el lungit la picioarele
ei, ceva mai jos.
„Nu-ţi place să priveşti marea, de-acolo de sus?” zise el
după o vreme.
Ea clătină din cap. Pentru ea, imensitatea aia pustie
însemna o oroare, culmea dezolării, dar nu spuse decât:
„Îmi dă ameţeală.”
„E prea vastă?”
„Prea pustie. Şi face să mi se strângă inima,” adăugă
încet, ca şi cum ar fi mărturisit un secret.
„Teamă-mi e,” zise Heyst, „că ai avea dreptul să-mi
reproşezi senzaţiile astea. Dar ce puteam face?”
Tonul spuselor lui era puţin glumeţ, dar privirea cu care
o fixa era gravă. Ea pe chipul ei, erau sobri. Ea a protestat:
protestă:
„Nu mă simt deloc singură cu tine— absolut deloc.
Numai când venim în locul niciun pic. Doar când urcăm în
locul ăsta, ăsta, şi văd atâta apă, atâta lumină…”
„N-o să mai venim niciodată aici, dacă-i aşa,” o
întrerupse el.
O vreme ea tăcu, privindu-l, până ce el îşi întoarse ochii.

„E ca şi cum tot ce era deasupra s-a scufundat,” zise ea.

„Îţi aduci aminte de legenda potopului,” murmură Heyst
întins la picioarele ei, privindu-le. „Ţi-e frică de potop?”
„Mai curând mi-ar fi frică dacă aş rămâne eu singură
după potop. Când spun eu, mă gândesc, natural, la noi.”
„Da…?” Heyst rămase pe gânduri. „Viziunea unei lumi
năruite,” gândi el cu glas tare. „Ţi-ar părea rău după ea?”
„Mi-ar părea rău după oamenii fericiţi care trăiau pe ea,”
zise fata simplu.
171
 Privirea lui se ridică de la picioare, de-a lungul trupului,
până la chipul ei, pe care i se păru că descoperă o licărire
de inteligenţă, învăluită, cum sclipeşte câteodată soarele
printre nori.
„Aş fi zis că tocmai ei sunt cei care ar trebui felicitaţi. Nu
crezi?”
„Oh, ba da — înţeleg ce vrei să spui; dar a ţinut
patruzeci de zile.”
„Pari să cunoşti toate amănuntele.”
Heyst vorbise ca să nu tacă, să spună ceva în loc de a o
privi în tăcere. Ea nu se uită la el.
„Şcoala de catehism,” murmură ea. „M-am dus regulat,
de când am avut opt ani şi până m-am făcut de
treisprezece. Stăteam în partea de nord a Londrei, dincolo
de Kingsland Road. Nu ne mergea rău, pe-atunci. Tata
câştiga parale bune. Mă trimitea proprietăreasa, după-
amiază, cu fetele ei. Era o femeie de treabă. Bărbatul ei
lucra la poştă. La cartare, sau aşa ceva.
Un om tare liniştit. Câteodată pleca şi seara; serviciu de
noapte. Pe urmă, într-o zi, s-au certat si au stricat casa.
Mi-aduc aminte că am plâns când a trebuit să
împachetăm, aşa deodată, toate lucrurile, şi să ne mutăm.
N-am aflat niciodată despre ce-a fost vorba, cu toate că…"
„Potopul,” murmură Heyst cu gândul în altă parte.
Devenea, cu profundă intensitate, conştient de
personalitatea ei—ca şi cum ar fi fost primul moment de
răgaz pe care-1 aflase de când erau împreună ca s-o
privească. Timbrul ei straniu, cu modulaţii de îndrăzneală
sau tristeţe, ar fi dat preţ până şi celei mai stupide
trăncăneli. Dar ea nu trăncănea. Era mai curând taciturnă,
cu o mare capacitate de imobilitate; sta dreaptă, nemişcată,
cum rămânea înainte pe estradă să se odihnească între
două numere din program, picior peste picior şi cu mâinile
în poală. Dar în intimitatea vieţii lor, privirea ei cenuşie,
neclintită îi dădea lui Heyst, fără voia lui, sentimenul că în
ea zăcea ceva inexplicabil—stupiditate sau inspiraţie,
slăbiciune sau forţă, sau pur şi simplu un gol de abis, o
reţinere permanentă chiar şi în clipele de abandon total.
Se aşternu o tăcere mai lungă, în care timp ea nu-şi
îndreptă privirile spre el. Apoi, deodată, ca şi cum cuvântul
„potop” îi rămăsese înfipt în minte, îl întrebă, privind în sus
la cerul fără nori:
„Plouă pe-aici vreodată?”
„E o vreme când plouă aprooape-n fiecare zi,” zise Heyst
surprins. „Sunt şi furtuni. Am avut odată şi o ploaie de
noroi.”
„Ploaie de noroi?”
„Vecinul nostru de colo scuipă cenuşă. Câteodată îşi
limpezeşte-n felul ăsta gâtlejul înroşit ca para. Şi a venit în
acelaşi timp o furtună. A fost destul de greu, dar în general
vecinul nostru se comportă bine— se mulţumeşte să
fumege liniştit, ca în ziua când ţi-am arătat pentru prima
oară fumul lui gros pe cer, de pe puntea schooner-ului. E
un vulcan cumsecade, un puturos…”
„Am mai văzut odată un munte fumegând, ca ăsta,” zise
ea, cu ochii fixaţi pe un trunchi subţire de ferigă
arborescentă la zece-doisprezece paşi în faţa ei. „Era după
plecarea noastră din Anglia, nu mult, câteva zile poate. La
început am fost atât de bolnavă, că nici zilele nu le-am
numărat. Un munte care fumega— dar nu mai ştiu cum îi
zicea.”
„Vezuviu, poate,” sugeră Heyst.
„Exact. Aşa-i zicea.”
„L-am văzut şi eu, cu ani în urmă, cu veacuri,” zise
Heyst.
„Venind încoace?”
„Nu. Cu mult înainte de a-mi fi trecut prin cap să vin
prin partea asta a lumii. Eram copil încă.”
Ea se întoarse atunci să se uite la el, parc-ar fi căutat să
descopere vreo urmă a acelei copilării pe faţa matură a
bărbatului cu părul rărit în creştet şi cu mustaţa lungă şi
deasă. Heyst suportă examinarea aceasta francă zâmbind
173
amuzat, disimulând influenţa profundă pe care o aveau
asupră-i aceşti ochi cenuşii, voalaţi— atât asupra inimii,
cât şi asupra nervilor— şi n-ar fi fost în stare să spună
dacă era senzuală sau spirituală, tandră sau iritantă.
„Ei, principesă de Samburan,” zise el în cele din urmă,
„aflat-am îngăduinţă în ochii tăi?”
Ea păru că se trezeşte, şi clătină din cap.
„Ma gândeam,” murmură ea foarte încet.
„Gânduri, fapte—toate-s capcane! Dacă începi să te
gândeşti, ai să fii nefericită.”
„Nu mă gândeam la mine,” spuse ea cu o simplitate care,
într-o măsură, îl deconcertă pe Heyst.
„În gura unui moralist vorbele astea ar avea un aer de
reproş,” zise el, pe jumătate serios, „dar pe tine nu te
bănuiesc a fi. Moraliştii şi cu mine nu mai suntem prieteni
de multă vreme.”
Ea ascultase cu multă atenţie.
„Din câte am înţeles, n-ai prieteni,” zise ea. „Îmi pare
bine că nu e nimeni să-ţi spună că n-ai făcut bine ce-ai
făcut. Sunt bucuroasă că nu stau în calea nimănui.”
Heyst ar fi vrut să spună ceva, dar ea nu-i dădu răgaz.
Fără să-şi dea seama de intenţia lui, continuă:
„Ce mă-ntrebam eu în gând e: de ce eşti aici?”
Heyst se lăsă din nou în cot.
„Dacă prin „eşti" vrei să spui „suntem „— atunci ştii
foarte bine de ce suntem aici.”
Ea coborî privirea spre el.
„Nu, nu asta. Vreau să zic înainte— tot timpul înainte
de-a fi dat peste mine şi-a fi ghicit dintr-o dată că eram
într-o situaţie disperată şi că n-aveam pe nimeni spre care
să mă-ndrept. Şi tu ştii foarte bine cât era de disperată
situaţia.”
La cuvintele acestea din urmă, vocea ei scăzu ca şi cum
ar fi vrut să se oprească aici, dar în atitudinea lui Heyst,
aşa cum şedea la picioarele ei privind în sus la ea neclintit,
se citea atâta aşteptare, încât, după ce trase puţin aer în
piept, ea continuă:
 „Era, într-adevăr. Ţi-am spus că mai fusesem chinuită
de indivizi insuportabili. Mă făceau să mă simt nefericită,
îngrijorată, chiar şi furioasă. Dar ah, cât îl uram, îl uram, îl
uram pe omul ăla!”
„Omul ăla” era împopoţonatul de Schomberg, cu
comportarea lui milităroasă, binefăcătorul albilor („hrană
cumsecade pentru oameni cumsecade”), matura victimă a
unei pasiuni întârziate. Fata se cutremură. O clipă,
armonia care-i caracteriza chipul se descompuse. Heyst fu
impresionat.
„De ce te gândeşti la asta, acuma!” exclamă el.
„Pentru că eram încolţită rău, atunci. Nu mai era ca
înainte. Era mai rău, mult mai rău. Aş fi vrut să pot muri,
de frică ce-mi era— şi cu toate astea de-abia acuma încep
să-mi dau seama ce oroare-ar fi putut să fie. Da, de-abia
acuma, când noi…”
Heyst fu cuprins de o uşoară agitaţie.
„Am venit aici,” completă el.
Tensiunea ei se potoli, obrajii îmbujoraţi îşi reluară încet
culoarea normală.
„Da,” spuse ea pe un ton neutru, aruncându-i în acelaşi
timp pe furiş o privire plină de admiraţie pasionată, după
care chipul îi luă o expresie melancolică, trupul părând să
se strângă imperceptibil.
„Dar te-ai fi întors aici în orice caz?” insistă ea.
„Da. Îl aşteptam pe Davidson. Da. M-aş fi întors aici la
ruinele astea, la Wang, care poate că nu se mai aştepta să
mai dea ochii cu mine. Imposibil să ghiceşti concluziile la
care poate ajunge chinezul ăsta, sau ce părere are despre
tine.”
„Nu vorbi despre el. Mă indispune. Vorbeşte-mi despre
tine.”
„Despre mine? Te mai preocupă, văd, misterul vieţii
mele, dar ea n-are nimic misterios. Mai întâi, omul cu pana
de gâscă în mână, la care te uiţi atât de des, e cel care mi-a
175
dat zile. Tot el e cel care a făcut din viaţa mea ceea ce este,
sau mai curând ceea ce a fost. În felul lui, era un om mare.
Nu ştiu mare lucru din povestea lui. Bănuiesc c-a început
ca toată lumea. Lua de bune cuvintele frumoase, drept
bani buni idealurile nobile. În treacăt fie zis, era el însuşi
mare maestru în amândouă. Mai târziu a descoperit—cum
să-ţi explic? — să zicem că lumea ar fi o fabrică imensă şi
omenirea toată muncitori în ea. Ei bine, el a descoperit că
lefurile nu erau destul de bune. Că oamenii erau plătiţi cu
bani falşi.”
„Înţeleg,” rosti fata lent.
„Înţelegi?”
Heyst, care vorbise ca pentru sine, ridică uimit ochii.
„Descoperirea nu era nouă, dar el i se consacră cu toată
capacitatea sa de dispreţ. Era imensă. Ar fi putut să
veştejească globul întreg. Nu ştiu câte capete a convins.
Dar al meu era foarte tânăr pe-atunci şi presupun că
tinereţea poate fi uşor sedusă— chiar de o negaţie. Era
teribil de dur, şi cu toate astea nu lipsit de milă. Mă
domina fără dificultate. Un om fără inimă n-ar fi izbutit.
Chiar şi cu proştii nu era lipsit de îndurare. Putea să se
indigneze, dar era prea mare pentru insulte şi sarcasme.
Ce spunea nu era, nu putea fi destinat gloatei, şi eu mă
simţeam măgulit să mă aflu printre aleşi. Ei îi citeau
cărţile, eu însă îi ascultasem cuvântul viu. Era irezistibil,
cuvântul lui. Era ca si cum spiritul lui îmi acorda
încredere, îmi împărtăşea secretele, permiţându-mi mie, în
mod special, să întrevăd aptitudinea sa de a domina
disperarea. Eroare, fără îndoială. E ceva din tatăl meu în
orice om care trăieşte destul de mult. Dar aceştia nu spun
nimic. Nu pot. N-ar şti cum, sau poate de-ar şti, tot n-ar
vorbi. Pe pământul ăsta omul e un accident neprevăzut,
care nu rezistă unei cercetări mai riguroase. Oricum, omul
acesta a murit tot atât de liniştit cum adoarme un copil.
Dar, după ce-i ascultasem cuvântul, nu mi-am mai putut
împinge sufletul în stradă, să lupte. Am pornit să
călătoresc, spectator independent— dacă aşa ceva e cu
putinţă.” Multă vreme ochii cenuşii ai fetei observaseră
chipul lui. Descoperi că, adresându-se ei, el vorbea în
realitate cu sine însuşi. Heyst ridică ochii, prinse privirea ei
şi îşi reveni cu un râs scurt şi o schimbare de ton.
„Toate astea nu-ţi spun de ce-am venit aici. Într-adevăr,
de ce? E ca şi cum ai forţa mistere nepătrunse care nici nu
merită să fie pătrunse. Omul e luat în derivă. Oamenii care
au reuşit admirabil au ajuns la succesele lor lăsându-se
purtaţi în derivă. Nu vreau să spun că viaţa mea e un
succes. Nu m-ai crede, dacă aş spune-o. Şi nici nu e. Dar
nu e nici eşecul dezastruos ce pare a fi. Asta nu dovedeşte
nimic, afară doar poate de vreo slăbiciune ascunsă a
caracterului meu— şi nici asta nu-i sigur.”
O privi fix, cu ochi atât de gravi încât ea se simţi obligată
să-i surâdă uşor, pentru că nu înţelesese ce voia să spună.
Surâsul ei se reflectă, mai palid, pe buzele lui.
„Cu astea n-ai avansat prea mult în investigaţia ta,”
continuă el. „Şi, într-adevăr, la întrebarea pe care o pui, nu
se poate răspunde. Dar faptele au în sine o anumită
valoare pozitivă, şi am să-ţi povestesc un fapt. Într-o zi am
întâlnit un om încolţit. Întrebuinţez expresia, pentru că
exprimă exact situaţia omului şi pentru că ai folosit-o şi tu
adineauri. Ştii ce înseamnă, nu?”
„Cum se poate?” şopti ea stupefiată. „Un bărbat?”
Heyst izbucni în râs când îi văzu ochii uluiţi.
„Nu! Nu! E un fel de a vorbi.”
„Mi-am dat foarte bine seama că nu putea fi vorba de-
aşa ceva,” rosti ea în şoaptă.
„N-am să te plictisesc cu toată istoria. Era o chestie de
vamă, oricât de straniu ţi s-ar părea. El ar fi preferat să fie
pur şi simplu omorât—adică sufletul lui să fie expediat pe
lumea cealaltă, în loc de a se vedea despuiat de bunul lui,
un bun foarte puţin însemnat pe lumea asta. Am înţeles că
omul credea în lumea cealaltă, pentru că simţindu-se
încolţit, aşa cum spuneam, a căzut în genunchi şi s-a
177
rugat. Ce zici de asta?”
Heyst se opri. Ea îl privea gravă, atentă.
„N-ai râs de el din cauza asta, nu-i aşa?” zise ea.
„Copilă scumpă, nu sunt o brută,” izbucni el. Apoi,
reluându-şi tonul obişnuit:
„N-a trebuit nici măcar să-mi ascund un zâmbet. Nu
aveai de ce zâmbi. Nu, nu era nimic comic, mai curând
emoţionant. El era întruchiparea tuturor victimelor din
trecut ale Marii Farse. Dar lumea-i mânată de prostie, şi
din pricina asta ea devine în cele din urmă respectabilă. Şi-
afară de asta, el era ceea ce se cheamă un om cumsecade.
Nu spun asta pentru că se rugase. Nu! Era efectiv un om
de treabă, absolut nepotrivit pentru lumea lasta, un eşuat,
un om de treabă încolţit— demn de mila zeilor, pentru că
niciun muritor de treabă nu-şi pierde vremea cu de-alde
el.” Un gând păru că-i naşte în minte. Se întoarse către
fată. „Şi tu, şi tu ai fost încolţită — spune-mi, te-ai gândit
să te rogi?”
Nici ochii, nicio singură trăsătură de pe faţa ei nu se
clintiră. Lăsă doar să-i pice vorbele: „Eu nu sunt ceea ce se
cheamă o fată cumsecade.”
„Sună cam evaziv,” spuse Heyst upă o scurtă pauză. „Ei
bine, omul de treabă s-a rugat, şi după ce mi-a mărturisit
asta, m-a izbit comicul situaţiei. Nu, să nu mă înţelegi
greşit—nu mă refer la gestul lui, fireşte. Si nici chiar la
ideea de a chema eternitatea, infinitul, atotputernicia ca să
lânfrângi conspiraţia a doi nenorociţi de metişi portughezi
n-ar fi fost de-ajuns ca să-mi trezească veselia. Din punctul
de vedere al celui care se ruga, primejdia ce trebuia evitată
era ceva cam ca sfârşitul lumii, sau mai rău chiar. Nu.
Ceea ce mi-a sedus fantezia era faptul că eu, eu, Axei
Heyst, cea mai detaşată dintre toate făpturile-n această
captivitate pământească, cel mai autentic vagabond de pe
tot globul, un hoinar nepăsător pe pământul ăsta plin de
zarvă—că tocmai eu eram cel care juca rolul unui agent al
providenţei. Eu, omul dispreţului universal,
necredinciosul…”
 „Exagerezi,” îl întrerupse ea cu vocea-i seducătoare, cu
inflexiuni caline.
„Nu. Aşa sunt eu. Născut sau făcut, sau amândouă. Nu-
s degeaba fiul tatălui meu, omul din portret. Sunt el întreg
— afară de geniu. Şi-s mai puţin chiar şi decât atât, pentru
că până şi dispreţul mi se stinge, an de an. Niciodată n-am
fost atât de amuzat ca atunci, cu episodul ăsta în care
eram chemat pe negândite să joc un rol incredibil. Pentru
moment m-am amuzat grozav. L-am scos din încurcătură,
ştii.”
„Ai salvat un om ca să te amuzi— asta vrei să spui? Doar
aşa, ca să te amuzi?”
„De ce tonul ăsta de suspiciune?” protestă Heyst.
„Presupun că priveliştea acestei teribile suferinţe mi-era
dezagreabilă. Ceea ce numeşti tu amuzament a venit mai
târziu, când mi-am dat seama că eram pentru el o dovadă
palpabilă, vie, încarnată a eficacităţii rugăciunii. Mă
fascina chiar puţin… Şi-apoi, puteam să discut? Evidenţa
nu se discută, si-afară de asta as fi avut aerul că revendic
meritul pentru mine. Şi-aşa recunoştinţa lui era pur şi
simplu înspăimântătoare. Caraghioasă situaţie, nu?
Necazul a venit mai târziu, când am fost împreună, pe
vasul lui. Într-o clipă de nechibzuinţă mi-am creat o
legătură. Cum s-o definesc exact nu prea ştiu. Te
pomeneşti legat într-un fel oarecare de oameni cărora le-ai
făcut un bine. Dar, înseamnă asta prietenie? Nu sunt chiar
atât de sigur. Ce ştiu e că omul care şi-a făcut o legătură, e
pierdut. Germenul stricăciunii i-a pătruns în suflet.”
Heyst vorbea pe un ton uşor, cu un iz de glumă care
colora totdeauna tot ce spunea, şi părea să izvorască din
însăşi esenţa gândurilor sale. Fata ce-i ieşise-n cale şi pe
care pusese stăpânire, cu a cărei prezenţă nu se obişnuise
încă şi cu care încă nu ştia cum să trăiască, fiinţa asta
omenească, atât de aproape şi totuşi atât de străină, îi
dădea un sentiment al propriei sale realităţi mai mare
179
decât tot ce cunoscuse în toată viaţa lui.

Capitolul IV

Cu genunchii traşi sub bărbie, Lena îşi rezemase coatele

de ei şi-şi ţinea capul în mâini.
„Eşti sătulă de-atâta stat aici?” întrebă Heyst.
O mişcare negativă din cap, aproape imperceptibilă fu tot
răspunsul.
„De ce aerul ăsta atât de serios?” continuă el, şi imediat
gândi că această obişnuinţă a seriozităţii era mult mai
suportabilă decât o veselie permanentă. „Oricum, expresia
asta îţi stă teribil de bine,” adăugă, nu din diplomaţie ci
absolut sincer, pentru că aşa îi plăcea lui. „Şi atâta vreme
cât pot fi sigur că nu plictiseala îţi dă aerul ăsta sever, sunt
dispus să stau aici şi să te privesc până când ai să te ridici
să pleci.”
Şi asta era adevărat. Se afla încă sub vraja proaspătă a
vieţii lor în comun, a surprizei noutăţii ei, a vanităţii
măgulite prin posesiunea acestei femei; pentru că un
bărbat trebuie să simtă în felul ăsta, câtă vreme n-a încetat
de a fi bărbat. Ochii ei se îndreptară spre el, îşi odihniră
privirea pe lei, apoi şi-o întoarseră să se piardă în
obscuritatea mai profundă de la poalele copacilor drepţi ale
căror vaste coroane îşi retrăgeau încetişor umbra. Aerul
cald tremura uşor în jurul capului ei nemişcat. Nu voia să
se uite la el, dintr-o teamă ascunsă de a nu se trăda.
Simţea, în străfundul sufletului ei, o irezistibilă dorinţă de
a i se dărui cât mai desăvârşit cu putinţă, prin vreun act de
sacrificiu absolut. Părea că el nu-şi dă seama de asta. Era
o fiinţă stranie, n-avea nevoi. Simţea privirea lui fixând-o,
şi cum nu scotea o vorbă, ea, puţin jenată — pentru că nu-
şi dădea seama ce puteau însemna aceste tăceri—spuse:
„Şi aşa, stăteai cu prietenul ăla — omul de treabă.”
„Admirabil om,” răspunse Heyst cu o promptitudine la
care ea nu se aşteptase. „Dar din partea mea a fost o
slăbiciune. Realmente nu voiam, numai că el nu-mi dădea
drumul, şi nu-i puteam explica. Era genul de om căruia
nu-i poţi explica nimic. De o sensibilitate extremă, ar fi fost
o ferocitate de tigru să maltratezi sentimentele lui delicate
cu felul brutal cu care-ar fi trebuit să spui lucrurilor pe
nume. Mintea lui era ca o cameră curată cu patru pereţi
văruiţi alb, mobilată să zicem cu şase scaune cu fundul de
paie pe care el le muta veşnic dintr-un loc într-altul. Mereu
alte combinaţii, dar totdeauna aceleaşi scaune. Viaţa cu el
era foarte uşoară, dar i-a venit ideea cu cărbunele— sau
mai bine zis ideea a pus stăpânire pe el. I-a intrat în cap, în
odaia aia de-abia mobilată despre care ţi-am vorbit, şi s-a
aşezat pe toate scaunele. Nu mai era chip s- o scoţi de-
acolo. Îţi dai seama? Avea să facă avere cu ea, eu aveam să
fac avere, toată lumea avea să facă avere. Pe vremuri, în
momentele de îndoială pe care le are orice om hotărât să
rămână în afara absurdităţilor existenţei, mă întrebam de
multe ori, cu destulă teamă, în ce fel o să-ncerce viaţa să
pună gheara pe mine. Ăsta a fost felul! Omul şi-a băgat în
cap că nu putea face nimic fără mine. Şi aveam de gând,
acuma, să-l abandonez, să-l ruinez? Aşa-mi vorbea. Ei, şi
într-o bună dimineaţă—mă-ntreb dacă şi-n noaptea aia
căzuse-n genunchi şi se rugase— într-o bună dimineaţă am
cedat.”
Smulse violent un smoc de iarbă uscată şi-o aruncă
departe, cu un gest nervos.
„Am cedat,” repetă el.
Îndreptându-şi privirea spre el, dintr-o mişcare a ochilor
numai, fata, cu interesul intens pe care-l trezea persoana
lui în mintea şi-n sufletul ei, citi pe chipul lui un sentiment
puternic, care dispăru însă repede, lăsând în urmă doar o
expresie morocănoasă.
„E greu de rezistat când totul n-are nicio importanţă,”
observă el.
„Şi poate că e şi un grăunte de bizarerie în firea mea. Mă
amuza să umblu de colo până colo debitând fraze stupide,
181
platitudini. Niciodată nu m-am bucurat în insule de-atâta
consideraţie ca atunci când începusem să trăncănesc într-
un jargon comercial ca cel mai idiot dintre idioţi. Pe
cuvântul meu, cred că o vreme am fost realmente
respectat. Eram serios ca o bufniţă pe chestia asta —
trebuia să fiu loial faţă de omul ăla. Am fost, din primul
moment şi până-n cel din urmă, absolut loial cu el, cât
ştiam eu. Credeam că se pricepe ceva la cărbune. Şi dacă
mi-aş fi dat seama că habar n-avea — pentru că, de fapt,
habar n-avea — tot nu ştiu ce-aş fi putut face ca să-1
opresc. Şi într-un caz şi într-altul, tot ar fi trebuit să fiu
loial. Adevărul, munca, ambiţia, chiar şi dragostea, poate
că nu-s decât jetoane în jocul ăsta lamentabil sau demn de
dispreţ care-i viaţa, dar dac-ai luat cărţile-n mână, trebuie
să joci partida. Nu, umbra lui Morrison n-are de ce să mă
urmărească. Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? Lena, de ce te uiţi aşa
la mine? Te simţi rău?”
Heyst făcu un gest să se ridice-n picioare. Lena întinse
braţul să-l oprească şi el rămase jos, privind fix la ea,
proptit într-un cot, urmărind expresia ei indefinisabilă de
spaimă, ca şi cum nici aer în piept nu mai putea trage.
„Ce s-a-ntâmplat cu tine?” insistă el, cuprins de o
senzaţie stranie care-l împiedica să se mişte, s-o atingă.
„Nimic.” Înghiţea greu. „Fireşte, nu poate fi vorba de el.
Ce nume-ai spus? N-am auzit bine.”
„Nume?” repetă Heyst uluit.
„N-am pomenit decât de Morrison. E numele celui despre
care ţi-am vorbit. Ce-i cu el?”
„Şi vrei să spui că era prietenul tău?”
„Ţi-am spus destule ca să poţi judeca şi singură. Ştii
acuma tot atât de mult despre legătura noastră cât ştiu şi
eu. Prin partea asta a lumii oamenii se iau după aparenţe
şi ne socoteau prieteni, după câte-mi amintesc. Aparenţe…
ce poţi să pretinzi mai mult? Ceva mai bun, n-ai. Nu le poţi
cere altceva.”
„Încerci să mă zăpăceşti cu-atâtea vorbe!” exclamă ea.
„Nu poţi să glumeşti pe chestia asta.”
 „Nu pot? Da, aşa-i. Păcat. Poate c-ar fi fost cel mai bun
lucru,” zise Heyst, pe un ton care la el s-ar fi putut numi
sumbru. „Afară doar dac-aş putea să uit cu totul de
afacerea asta stupidă.” Uşoara lui voioşie în maniere şi
vorbire— ca un obicei pe care singur ţi-l faci—îi revenise
încă înainte de a i se fi înseninat fruntea. „Dar de ce te uiţi
atât de aspru la mine? Oh, nu protestez şi-am să-ncerc nici
să nu clipesc măcar. Ochii tăi…”
Se uită drept în ochii ei şi realmente în clipa asta uitase
complet de răposatul Morrison.
„Nu!” exclamă el brusc. „Ce fată de nepătruns eşti tu,
Lena, cu ochii ăştia cenuşii ai tăi! Ferestre ale sufletului,
cum a spus un poet. Tipul trebuie să fi fost geamgiu din
vocaţie. Mă rog, natura te-a înzestrat admirabil, pentru
timiditatea sufletului tău.”
Când se opri din vorbit, fata îşi revenise, îşi recăpătase
răsuflarea. Îi auzi glasul, al cărui farmec schimbător el
credea că-l ştie atât de bine şi, cu o inflexiune neîntâlnită
încă, zise:
„Şi tovarăşul ăsta al tău, a murit?”
„Morrison? Da, ţi-am spus, el…”
„Nu mi-ai spus niciodată.”
„Nu? Credeam că ţi-am spus. Sau mai curând îmi
închipuiam că trebuie să ştii. Mi se pare improbabil ca un
om cu care vorbesc să nu ştie că Morrison a murit.”
Ea coborî pleoapele şi Heyst tresări percepând pe faţa ei
o expresie ca de oroare.
„Morrison!” şopti ea pe un ton înspăimântat. „Morrison!”
Lăsă capul în jos. Fără să-i mai poată vedea faţa, Heyst
putea după glas să-şi dea seama că, pentru un motiv sau
altul, ea era profund afectată de silabele acestui nume atât
de puţin romantic. Un gând îi fulgeră prin minte— să-l fi
cunoscut ea pe Morrison? Dar simpla deosebire de origine
făcea lucrul cu totul improbabil.
„Asta-i extraordinar!” zise el. „Ai mai auzit numele ăsta
183
vreodată?”
Ea mişcă repede şi repetat capul în mici gesturi
afirmative, ca şi cum n-ar fi avut curajul să-i vorbească sau
măcar să-l privească. Îşi muşcă buza de jos.
„Ai cunoscut vreodată pe cineva cu numele ăsta?”
Fata răspunse printr-un gest negativ, după care în
sfârşit începu să vorbească, sacadat, parcă s-ar fi silit,
înfrângându-şi o îndoială sau o teamă. Auzise vorbindu-se
chiar despre omul ăsta, îi spuse ea lui Heyst.
„Imposibil!” zise el categoric. „Te înşeli. Nu se poate să fi
auzit vorbindu-se despre el. E…!”
Se opri deodată, dându-şi seama că a vorbi în felul ăsta
era perfect inutil, că nu se discută cu morile de vânt.
„Dar îţi spun că am auzit vorbindu-se despre el. Numai
că atunci nu ştiam, nu puteam să ştiu, să bănuiesc că
despre tovarăşul tău se vorbea.”
„Se vorbea despre tovarăşul meu?” repetă Heyst rar.
„Nu.” În mintea ei părea să fie tot atâta uluială, tot atâta
incredulitate ca şi într-a lui. „Nu. De fapt ei vorbeau despre
tine, decât că eu nu ştiam.”
„Cine ei?” Heyst ridică tonul. „Cine vorbea despre mine?
Vorbeau, unde?”
Cu prima întrebare el se săltase în sus; la cea din urmă
era în genunchi, cu capetele la acelaşi nivel.
„Cum unde? În oraş, la hotelul ăla. Unde-n altă parte ar
fi putut să fie?” zise ea.
Cu concepţia lui simplistă despre sine însuşi, ideea că s-
ar putea vorbi despre el era totdeauna o noutate pentru
Heyst. Pentru moment fu tot atât de surprins de parcă s-ar
fi pomenit o simplă umbră alunecând printre oameni. Şi-
afară de asta avea, pe jumătate inconştient, impresia că se
situa deasupra nivelului bârfelilor de pe insule.
„Dar la început ai spus că despre Morrison vorbeau,” îi
obiectă el fetei, lăsându-se iar jos şi vorbind cu un ton mai
puţin interesat. „Ciudat lucru c-ai putut auzi vorbindu-se,
indiferent despre ce. Aveam mai curând impresia că nu
vedeai niciodată pe nimeni din oraş— decât de pe estradă.”
 „Uiţi că nu locuiam la un loc cu celelalte fete,” zise ea.
„După ce mâncam, ele se duceau înapoi în pavilion, dar eu
trebuia să rămân în hotel şi să cos sau să fac mai ştiu eu
ce, în odaie, unde ei stăteau de vorbă.”
„Nu m-am gândit la asta. Dar, pentru că veni vorba, nu
mi-ai spus cine erau ei.”
„Cum cine? Bruta aia oribilă cu mutra stacojie,” zise ea
cu toată vigoarea dezgustului pe care i-o provoca simpla
amintire a hotelierului.
„Oh, Schomberg,” murmură Heyst cu nepăsare.
„Îi vorbea patronului—vreau să zic lui Zangiacomo.
Trebuia să stau acolo. Diavoliţa aia de femeie câteodată nu
mă lăsa să plec. Vreau să zic nevasta lui Zangiacomo.”
„Bănuiam eu,” murmură Heyst. „Îi plăcea să te tortureze
în fel şi chip. Dar e realmente ciudat că Schomberg să-i fi
vorbit lui Zangiacomo despre Morrison. Din câte-mi aduc
aminte, l-a văzut prea puţin pe Morrison, din punct de
vedere profesional. Pe alţii îi cunoştea mult mai bine.”
Fata se cutremură.
„E singurul nume pe care l-am auzit. Mă duceam cât mai
departe de ei, în celălalt colţ al odăii, dar când bestia
începea să urle, n-aveam încotro, auzeam. Aş dori să nu fi
auzit nimic. Dacă m-aş fi ridicat şi aş fi ieşit afară din
odaie, poate că femeia n-ar fi sărit după mine să mă
omoare, dar scandal monstru tot ar fi făcut. M-ar fi
ameninţat, m-ar fi insultat. Oamenii ăştia, când te ştiu fără
apărare, nu dau înapoi de la nimic. Nu ştiu cum se-
ntâmplă, dar oamenii răi, oamenii răi cu-adevărat, la care
le vezi pe faţă că sunt răi, mă dau gata. Mă doboară. Mi-e
frică de răutate.”
Heyst urmărea cum se schimba expresia pe faţa ei. O
încurajă, cu multă afecţiune, puţin amuzat chiar.
„Înţeleg foarte bine. N-ai nevoie să te scuzi pentru marea
ta sensibilitate la răutatea omenească. Într-o oarecare
măsură sunt şi eu ca tine.”
185
 „Nu-s tare curajoasă,” zise ea.
„Să-ţi spun drept, nici eu nu ştiu ce figură aş face în faţa
unei creaturi care mi s-ar părea că-i răutatea-n carne şi
oase. Nare de ce să-ţi fie jenă.”
Ea oftă, ridică privirea pală şi nevinovată, şi cu o
expresie de timiditate pe faţă murmură:
„S-ar părea că nu vrei să ştii ce spunea.”
„De sărmanul Morrison? Nu puteau spune nimic rău,
pentru că bietul om era inocenţa personificată. Şi-apoi, ştii,
e mort, şi pentru el nimic nu mai are nicio importanţă.”
„Dar ţi-am spus că despre tine vorbea!” strigă ea. „Zicea
că tovarăşul lui Morrison întâi l-a stors de tot ce se putea
stoarce şi pe urmă, pe urmă—da, doar că nu l-a omorât—
l-a trimis să moară nu-ştiu-unde!”
„Şi ai crezut tu asta despre mine?” zise Heyst după o
clipă de tăcere absolută.
„Nu ştiam că are ceva de-a face cu tine. Schomberg
vorbea despre un suedez. De unde era să ştiu? De-abia
după ce-ai început să-mi povesteşti cum ai ajuns aici…”
„Şi acuma ştii şi versiunea mea.” Heyst se silea să
vorbească liniştit. „Va să zică, aşa arăta afacerea pe afară!”
murmură el.
„Îmi aduc aminte că zicea c-aici toată lumea ştie
povestea,” adăugă fata pe nerăsuflate.
„Ciudat lucru, să mă doară,” murmură Heyst pentru
sine. „Şi totuşi, mă doare. S-ar părea că-s la fel de nerod ca
toţi acei Cutare şi Cutare care ştiu povestea— şi fără doar
şi poate c-o şi cred. Îţi mai aduci aminte şi de altceva?” se
adresă el fetei cu o politeţe sarcastică. „Am auzit adesea
vorbindu-se despre avantajele de a te vedea cu ochii altora.
Hai să ne continuăm cercetările. Îţi mai aduci aminte de
ceva ce ştie toată lumea?”
„Oh, nu râde!” strigă ea.
„Am râs? Te asigur că nu mi-am dat seama. N-am să te
întreb dacă crezi versiunea hotelierului. Cu siguranţă că
ştii valoarea judecăţilor omeneşti.”
Ea îşi descleştă mâinile, făcu un gest vag cu ele şi-şi
împreună la loc degetele ca mai înainte. Protest?
Asentiment? N-avea ce mai spune altceva? Simţi o uşurare
când ea începu să vorbească, cu vocea aceea caldă,
minunată, care prin ea însăşi mângâia şi fascina, şi care o
făcea adorabilă.
„Le-am auzit, astea, înainte ca noi doi să fi vorbit. După
aceea, le-am uitat. Am uitat toate, după aceea, şi îmi părea
bine. Pentru mine înseamnă că iau viaţa de la început, cu
tine— şi ştii asta. Aş fi vrut să uit şi cine sunt— ar fi fost
cel mai bun lucru; şi aproape c-am uitat.”
El era mişcat de felul vibrant în care rostise ea cuvintele
din urmă. Ea, parcă vorbea încet de cine-ştie-ce vrajă
minunată, în cuvinte misterioase cu înţeles profund. Lui îi
trecu prin cap gândul că dacă ea ar şti să-i vorbească în
vreo limbă necunoscută, l-ar robi cu totul prin simpla
frumuseţe a vocii, care sugera adâncimi infinite de
înţelepciune şi simţire.
„Dar,” continuă ea, „numele mi-a rămas în cap, pare-se
şi când l-ai pomenit…”
„Am spulberat vraja,” murmură Heyst, dezamăgit şi
supărat, ca şi cum ar fi fost înşelat în vreo speranţă.
De pe locul ei, ceva mai sus decât al lui, fata urmărea cu
ochii nemişcaţi tăcerea absentă a bărbatului de care acum
depindea cu o plenitudine de care nu fusese atât de arzător
conştientă înainte, pentru că până acum nu se simţise
niciodată legănată la braţul lui între abisele cerului şi-ale
pământului. Ce o să se întâmple dacă povara asta o să-l
obosească?
„Şi, de-altminteri, nimeni n-a crezut vreodată în povestea
asta!”
Explozia asta vocală a lui Heyst o făcu să deschidă şi
mai mari ochii ei neclintiţi, cu o expresie de imensă
supriză.
Un efect pur mecanic, pentru că în fond nu era nici
surprinsă nici perplexă. De fapt îl înţelegea acum mai bine
187
decât oricând, din clipa în care dăduse cu ochii de el.

El râse dispreţuitor.
„Unde mi-s minţile?” exclamă el. „Ca şi cum ar avea vreo
importanţă ce-a spus sau ce-a crezut cineva, de la facerea
lumii şi pân’ la Judecata de Apoi!”
„Până astăzi nu te-am auzit râzând,” remarcă ea. „E a
doua oară.”
El se ridică în picioare, dominând-o.
„Asta-i pentru că atunci când faci o breşă în inima cuiva,
aşa cum ai făcut tu într-a mea, pot pătrunde şi tot felul de
slăbiciuni— ruşine, mânie, indignare stupidă, frică stupidă
— şi râs stupid. Mă-ntreb ce interpretare îi dai tu?”
„Vesel nu era, asta-i cert,” zise ea.
„Dar de ce te superi pe mine? Îţi pare rău că m-ai luat de
la bestiile alea? Ţi-am spus cine sunt. Puteai s-o vezi şi
singur.”
„Oh, Doamne!” murmură el. Era din nou stăpân pe sine.
„Te asigur că am văzut mult mai mult decât îmi puteai tu
spune. Am văzut o seamă de lucruri de care nici acuma tu
nu ţi-ai dat încă seama. Dar, mai sunt la tine lucruri pe
care nu le pot pătrunde.”
Se lăsă la pământ lângă ea şi-i apucă mâna. Ea îl
întrebă, blând:
„Ce mai vrei de la mine?”
O vreme el nu spuse nimic.
„Imposibilul, bănuiesc,” răspunse el foarte încet, ca
atunci când faci o mărturisire, şi îi strânse mâna pe care o
ţinea."
Strânsoarea rămase fără răspuns. El dădu din cap, parc-
ar fi vrut să gonească gândul ăsta, şi adăugă ceva mai tare,
pe un ton mai puţin grav:
„Nimic mai puţin. Şi asta nu pentru că nu pun preţ
destul pe ceea ce am căpătat până acum. Nu, nu! E pentru
că pun atât de mult preţ pe ceea ce am acum, încât mi se
pare că n-am destul. Ştiu că nu e rezonabil. Nu mai poţi să
ţii nimic pentru tine… de-acum înainte…”
 „Fireşte că nu,” şopti ea, lăsându-şi pasiv mâna în
strânsoarea lui. „Tot ce vreau e să-ţi dau ceva mai bun, mai
mult, să-ţi dau tot ce-ai putea dori.”
Accentul sincer al cuvintelor acestora simple îl mişcă.
„Să-ţi spun ce-ai putea să faci… Ai putea să-mi spui dac-
ai fi plecat cu mine, aşa cum ai plecat, dac-ai fi ştiut despre
cine vorbea idiotul ăla dezgustător de hotelier. Cu un
ucigaş— nu altceva!”
„Dar nu te cunoşteam deloc atunci”, exclamă ea. „Şi
aveam destul bun-simţ ca să pricep ce spunea. Nu era
vorba de ucis. Niciun moment n-am crezut asta.”
„Ce l-o fi făcut să scornească o asemenea atrocitate?”
spuse Heyst. „Pare să fie un dobitoc stupid. Cum a făcut
de-a scornit povestea asta nostimă? Am eu mutră de
asasin? Stă scris pe faţa mea un egoism sălbatic? Sau e
felul ăsta de a fi atât de general omenesc, încât poate fi pus
pe seama orişicui?”
„Nu era vorba de asasinat,” insistă ea.
„Ştiu. Înţeleg. Era mai rău. A ucide un om, ceea ce prin
comparaţie ar fi încă un lucru decent, ce să zic— n-am
făcut încă niciodată.”
„De ce-ai face-o?” întrebă ea cu spaimă în glas.
„Copila mea scumpă, nu ştii felul de viaţă pe care l-am
dus în ţările neexplorate, în sălbăticiile astea; e greu să-ţi
dau o idee. Sunt oameni care n-au trecut prin situaţii atât
de grele ca mine şi care au trebuit să… să facă vărsare de
sânge, cum se zice. Chiar şi în sălbăticiile astea se găseşte
pradă care ispiteşte pe câte unii. Dar eu n-am avut
socoteli, n-am avut planuri… nici măcar multă hotărâre n-
am avut, care să mă facă să fiu prea îndărătnic. Mă
duceam pur şi simplu dintr-un loc într-altul, pe când alţii
poate că se duceau undeva. Indiferenţa pentru drumuri,
pentru scopuri face pe om mai cuminte, ca să zicem aşa. Şi
pot să spun sincer că niciodată nu m-am sinchisit, n-am să
zic de viaţă —am dispreţuit totdeauna ceea ce lumea
189
numeşte viaţă—dar de-a fi în viaţă. Nu ştiu dacă asta-i ce
numesc oamenii curaj, dar mă-ndoiesc foarte tare.” „Tu?
Tu n-ai curaj?” protestă ea. „Realmente nu ştiu. Nu-i vorba
de curaj de-ăla cu arma-n mână, pentru că niciodată nu
m-a tentat să mă folosesc deasa ceva în certurile în care un
bărbat se pomeneşte câteodată din senin amestecat.
Neînţelegerile pentru care oamenii se omoară unii pe alţii
sunt ca tot ce fac ei, cele mai demne de dispreţ, cele mai
lamentabile lucruri de care să merite să-ţi mai aminteşti.
Nu, n-am omorât niciodată vreun om şi n-am iubit
niciodată o femeie—nici măcar în gând, nici măcar în vis.”
Îi ridică mâna la buze şi o ţinu aşa o vreme, şi ea se
apropie de el puţin. După sărutul prelungit nu-i mai dădu
drumul mâinii.
„Să omori, să iubeşti— cele mai mari lucruri din viaţa
unui om! Şi eu n-am nicio experienţă, în niciunul dintre
ele. Trebuie să-mi ierţi orice poate să ţi se fi părut stângaci
în comportarea mea, inexpresiv în vorbe, nepotrivit în
tăcerile mele.”
Se agita jenat, puţin dezamăgit de atitudinea ei, dar
indulgent, având sentimentul, în această clipă de linişte
desăvârşită, că ţinându-i mâna lăsată-n voie într-a lui
realizase cea mai strânsă comuniune a lor de până acum.
Dar tot îi mai rămase o oarecare senzaţie de nedesăvârşire,
încă incomplet înfrântă — care, părea, nimic n-avea s-o
înfrângă vreodată— fatala imperfecţiune a tuturor darurilor
vieţii care face din ele miraje, capcane.
Deodată, îi strânse mâna cu mânie. Calmul lui delicat şi
jucăuş, produs al bunătăţii şi dispreţului, pierise odată cu
pierderea amarei sale libertăţi.
„Nu asasinat, zici! Cred şi eu că nu. Dar când m-ai făcut
să vorbesc, adineauri, când am pomenit numele, când ai
priceput că despre mine fuseseră spuse toate ororile alea, ţi
s-a citit pe faţă o emoţie stranie. Am văzut-o.”
„Am fost puţin surprinsă,” zise ea.
„De josnicia purtării mele?” întrebă el.
„N-aş putea judeca niciodată faptele tale, pentru nimic în
lume.”
„Într-adevăr?”
„Ar fi ca şi cum aş îndrăzni să judec tot ce există.” Cu
cealaltă mână ea făcu un gest ce păru să îmbrăţişeze dintr-
o singură mişcare, şi cerul şi pământul. „N-aş putea face
una ca asta.”
După care urmă o tăcere, întreruptă în cele din urmă de
Heyst.
„Eu! Eu! Să-i fac eu un rău de moarte lui Morrison!”
strigă el. „Eu, care n-am putut suporta să-i jignesc măcar
sentimentele! Eu, care i-am respectat până şi nebunia! Da,
nebunia asta, ale cărei ruine le poţi vedea şi tu zăcând pe
lângă debarcader la Diamantul Negru. Ce altceva puteam
să fac? El se-ndărătnicea să mă considere salvatorul lui,
avea totdeauna pe vârful limbii recunoştinţă veşnică, c-
ajunsesem să-mi ardă obrajii de ruşine la recunoştinţa lui.
Ce puteam să fac? Voia să mă răsplătească cu blestematul
lui de cărbune, şi a trebuit să mă pretez, cum te pretezi la
un joc de copii în odaia lor. Nu putea fi vorba să-l umileşti
pe el, cum nu poate fi vorba să umileşti un copil. La ce bun
să mai vorbim de toate astea! Natural că oamenii de-aici nu
puteau înţelege adevărul din raporturile dintre noi doi. Dar
ce-i privea asta pe ei? Să-l omor pe bătrânul Morrison! Ce
să spun, e mai puţin criminal, mai puţin mârşav—nu spun
că-i mai puţin greu—să omori un om decât să-l înşeli în
felul ăsta. Înţelegi ce vreau să spun?”
Ea dădu uşor din cap, de mai multe ori, cu convingere.
Ochii lui inchizitori, gata de tandreţe, n-o părăseau.
„Dar n-a fost niciuna, nici alta,” continuă el. „Atunci, de
ce te-ai emoţionat? Tot ce accepţi să mărturiseşti e că nu
mă judeci.”
Ea îşi întoarse spre el ochii voalaţi, cenuşii, care nu
vedeau nimic şi-n care nimic din uimirea ei nu se putea
citi.
„Am spus că n-aş putea,” şopti ea.
191
 „Dar te-ai gândit că de unde nu e foc nu iese fum!” Nota
jucăuşă din ton nu reuşea să-i acopere iritarea. „Ce putere
trebuie să zacă-n cuvinte, nici măcar auzite ca lumea—
pentru că tu n-ai ascultat cu atenţie, nu-i aşa? Ce fel de
cuvinte erau? Ce efort ticălos de scornire le-a scos din
gâtlejul ăla mincinos şi le-a vârât în gura idiotului? Dac-ai
încerca să-ţi aminteşti, poate că m-ai convinge şi pe mine.”
„N-am ascultat,” protestă ea. „Ce-mi păsa mie de ce
spuneau ei despre alţii? Zicea că nu s-au văzut niciodată
doi inşi care s-arate aşa de buni prieteni ca voi doi; pe
urmă, după ce-ai stors de la el tot ce-ai vrut şi te-ai săturat
de el, i-ai dat un picior şi l-ai trimis să moară-acasă.”
Răsuna, în aceste cuvinte citate de glasul ei pur,
încântător, şi indignare şi un alt sentiment, subteran,
confuz. Ea se opri brusc şi-şi coborî genele lungi şi negre,
parc-ar fi fost obosită de moarte, copleşită de greaţă.
„Natural, de ce să nu te saturi de tovărăşia unuia sau a
altuia? Nu semeni cu nimeni şi… gândul ăsta m-a făcut
nefericită, deodată, dar desigur, nu cred nimic rău despre
tine. Eu…”
O mişcare bruscă a braţului, aruncând mâna ei încolo, îi
reteză vorba. Din nou Heyst îşi pierduse controlul de sine.
Ar fi strigat, dacă strigătul i-ar fi stat în fire.
„Nu, pământul ăsta pesemne c-a fost făcut să fie cuibar
de calomnie clocită pentru universu-ntreg! Mi-e silă de
mine însumi, de parc-aş fi căzut într-o cloacă. Puah! Şi tu
—tot ce-mi poţi spune e că n-ai să mă judeci, că tu…”
Faţă de acest atac, ea înălţă capul, cu toate că nu se
uitase la ea.
„Eu nu cred nimic rău despre tine,” repetă ea. „N-aş
putea…”
El făcu un gest parc-ar fi vrut să spună:
„Ajunge!”
El trăia, în suflet şi-n trup, o reacţie nervoasă a
tandreţei. Brusc, fără nicio tranziţie, simţi că o detestă. Dar
numai o clipă. Îşi aminti cât de drăguţă era şi, mai mult, că
avea o graţie a ei în intimitatea vieţii. Avea secretul
personalităţii, care te aţâţă… şi-ţi scapă.
Sări în picioare şi începu să umble de colo până colo.
Imediat, furia-i mocnită i se spulberă înlăuntrul lui ca o
alcătuire a nebuniei, lăsând în urmă vid, pustiu, regrete.
Resentimentul lui nu era împotriva fetei, ci împotriva vieţii
înseşi— cea mai ordinară dintre cursele întinse, în care se
simţea prins, văzând limpede acest complot al
comploturilor, negăsind consolare în luciditatea minţii sale.
Se răsuci pe călcâie, şi, îndreptându-se spre ea, se aşeză
pe pământ, alături. Înainte ca ea să poată face vreo mişcare
sau măcar să-şi întoarcă spre el capul, o luă în braţe şi o
sărută pe buze. Simţi pe ele amărăciunea unei lacrimi
picate acolo. N-o văzuse plângând niciodată. Era ca un nou
apel la tandreţea lui— un nou farmec. Fata aruncă o privire
în jur, se depărtă brusc, îşi întoarse faţa. Cu mâna îi făcu
un semn imperios, s-o lase în pace—poruncă la care Heyst
nu se supuse.

Capitolul V

Când în cele din urmă ea deschise ochii şi se ridică,

Heyst sări în picioare şi se duse să-i ia de pe jos casca
colonială care se rostogolise ceva mai încolo. În răstimp, ea
se afla în treabă aranjându-şi părul, strâns deasupra
capului în două cozi groase negre, care se desfăcuseră. El îi
întinse casca în tăcere şi aşteptă, parcă n-ar mai fi vrut să-
şi audă nici propriul său glas.
„Am face mai bine să coborâm,” sugeră el şoptit.
Întinse mâna s-o ajute să se ridice în picioare. Avea de
gând să zâmbească, dar renunţă când văzu mai de aproape
faţa ei imobilă, pe care se oglindea infinita oboseală a
sufletului ei. În drumul lor spre poteca din pădure, trebuiră
să treacă prin locul de unde se putea vedea marea. Vidul
193
abisului, strălucirea lichidă unduind, brutalitatea tragică a
luminii o făceau să-i fie dor de noaptea prietenoasă, cu
stelele ei încremenite de o vrajă austeră, de cerul sumbru
si catifelat, de umbra cea mare si misterioasă a mării
aducând pace în inima ei obosită de zi. Îşi duse mâna la
ochi. Din spatele ei, Heyst îi vorbi blând.
„Hai să mergem, Lena.” Ea porni înainte, tăcută. Heyst
făcu observaţia că ei nu ieşiseră niciodată până acum la
aceste ore toride. Se temuse să nu-i facă ei rău. Această
solicitudine îi făcu plăcere, o mângâie. Se simţea
redevenind încetul cu încetul din nou ea însăşi — o biată
fată din Londra cântând într-o orchestră, smulsă din
umilinţele, din primejdiile sordide ale unei existente de
mizerie, de un bărbat care nu avea, nu putea să aibă
pereche pe lume. Simţea toate astea cu exaltare, cu jenă,
cu o mândrie lăuntrică — şi cu o stranie strângere de
inimă.
„Nu mă las eu doborâtă chiar aşa de uşor de căldură’
spuse pe un ton hotărât. „Frumos. Dar eu nu uit că nu eşti
o făptură tropicală."
„Nici tu nu te-ai născut prin locurile astea,” răspunse ea.
„Nu, şi poate că nici rezistenţa ta fizică nu o am. Eu sunt
o fiinţă transplantată. Transplantată! Ar trebui să- mi spun
dezrădăcinat—un fel nenatural de viaţă, dar unui bărbat i
se pretinde să reziste la orice.”
Ea întoarse capul să se uite la el şi fu întâmpinată cu un
zâmbet. Heyst o sfătui să umble la adăpost, pe poteca din
pădure, care era adormită, acoperită, încinsă de căldură,
dar nu orbită de lumină. Din când în când zăreau poiana
fostei Companii (dogorind sub lumină, în care cioturile
copacilor stăteau drepte, carbonizate, mizerabile, sinistre,
fără să facă nicio umbră. Traversară poiana în linie dreaptă
până la bungalow. Li se păru că-1 zăriră pe verandă pe
Wang evaporându-se, cu toate că Lena nu era deloc sigură
că văzuse realmente ceva. Heyst însă n-avea nicio îndoială.
„Wang se uita după noi. Am întârziat.”
„Crezi că se uita? Mi s-a părut şi mie o clipă că văd ceva
alb, pe urmă n-am mai văzut nimic.”
„Asta-i— dispare. E un dar foarte remarcabil al
chinezului ăstuia.”
„Toti sunt aşa?” întrebă ea cu o curiozitate naivă şi
jenată.
„Nu chiar atât de izbutiţi,” zise Heyst, amuzat.
Constată că ea nu suferise de pe urma căldurii, şi asta îl
linişti. Picăturile de transpiratie de pe fruntea ei arătau ca
boabele de rouă pe o petală albă de floare. Cătă la chipul ei
plin de gratie şi vigoare, voinic şi suplu, cu o admiratie
mereu mai mare.
„Du-te înăuntru şi odihneşte-te un sfert de oră; după
asta domnul Wang o să ne dea ceva de mâncare zise el.
Găsiră masa pusă. Când se întoarseră amândoi si se
aşezară la masă, Wang se materializa din nou, fără niciun
zgomot, fără să-1 fi auzit cineva, fără să-1 fi chemat, şi îşi
îndeplini oficiul. Pentru ca, oficierea o dată încheiată, la un
moment dat iarăşi să dispară.
O mare tăcere se aşternuse peste Samburan - tăcerea
unei călduri toride ce pare grea de presimţiri funeste, ca
tăcerea unei gândiri intense. Heyst rămase singur în odaia
cea mare. Lena, văzându-1 că luase o carte în mână, se
retrăsese în camera ei. Heyst se aşeză sub portretul tatălui
său, şi calomnia odioasă îi reveni în minte. Îi simţi pe buze
gustul, greţos şi coroziv, ca al unei otrăvi. Îi venea să
scuipe, cu naivitate, din simplu dezgust inocent pentru o
senzaţie fizică. Clătină din cap, surprins de sine însuşi. Nu
era deprins să recepteze impresiile sale intelectuale în felul
ăsta — reflectate în reacţii de emoţie carnală. Se agită
nervos în scaun şi ridică în sus cartea, cu amândouă
mâinile. Era o carte scrisă de tatăl său. O deschise la
întâmplare şi ochii îi căzură pe un mijloc de pagină. Heyst
bătrânul scrisese despre de toate în unele cărţi—despre
spaţiu şi timp, despre animale sau aştri, analizând idei si
acţiuni, râsul şi încruntarea oamenilor, grimasele şi
195
chinurile lor. Fiul citea, chircindu-se în sine însuşi,
compunându-şi faţa de parcă s-ar fi aflat sub privirea
autorului, cu conştiinţa vie că are portretul în dreapta sa,
puţin deasupra capului; prodigioasă prezenţă în rama grea
pe şubredul perete acoperit cu rogojini, cu un aer în acelaşi
timp şi de exilat si de la-el-acasă, si ne-la-locul-lui si
dominator în imobilitatea pictată a profilului.
Şi Heyst-fiul citi:
Dintre stratagemele vieţii, cea mai crudă e consolarea
iubirii —dar şi cea mai subtilă, pentru că dorinţa e patul
visurilor.
Frunzări paginile micului volum „Vijelie şi pulbere”,
aruncând ici şi colo câte o privire la textul fără şir, de
reflecţii, maxime, fraze scurte, uneori enigmatice, alteori
elocvente. I se părea că aude vocea tatălui său, vorbind,
întrerupându-se. Puţin speriat la început, sfârşi prin a găsi
un oarecare farmec în aceste iluzii. Se lăsă în voia pseudo-
impresiei că ceva din tatăl său mai dăinuia încă pe acest
pământ— o voce fantomatică, audibilă numai urechii din
carnea şi sângele său. Cu ce stranie seninătate, amestecată
cu teroare, cântărise omul ăsta nimicnicia universală!
Plonjase în ea cu capul înainte, poate pentru a face ca
moartea, răspunsul pe care-l primeai la orice investigare,
să fie mai suportabilă.
Heyst se răsuci în scaun, şi fantomaticul glas amuţi, dar
ochii lui îi urmăriră cuvintele pe ultima pagină a cărţii:
Oamenii cu conştiinţa tulburată sau cu o imaginaţie
criminală îşi dau seama de multe lucruri pe care minţi cu un
caracter mai paşnic, mai resemnat nici nu le bănuiesc. Nu
numai poeţii cutează să coboare în abisul regiunilor
infernale, sau măcar să viseze la o atare coborâre. Până şi
cea mai inexpresivă dintre făpturile umane trebuie să-şi fi
spus într-un moment oarecare: „Orice, numai asta nu!”
Avem cu toţii clipele noastre de clarviziune. Nu ne sunt de
mare ajutor. Mersul lucrurilor nu le permite, lor sau oricui
altcuiva, să ne vină în ajutor. La drept vorbind, acest mers al
lucrurilor, judecat după criterii stabilite de victimele lui, este
infam. El admite orice violenţă în protest, dar în acelaşi timp
nu omite de a o zdrobi, la fel cum zdrobeşte şi cea mai oarbă
supunere. Aşa-numita ticăloşie îşi găseşte, ca şi aşa-numita
virtute, în sine însăşi propria sa recompensă—aceea de a
exista… Cu clarviziune sau fără, oamenii ţin la captivitatea
lor. Forţei necunoscute a negaţiei, ei îi preferă mizerul culcuş
răscolit al robiei. Numai omul poate stârni dezgustul milei. Şi
cu toate astea, mi-e mai uşor să cred în nenorocul omenirii
decât în ticăloşia ei.

Acestea erau ultimele cuvinte. Heyst lăsă cartea pe

genunchi. Deasupra capului său plecat se auzi vocea Lenei:

„Aşa cum şezi, parc-ai fi nefericit.”

„Credeam că Dormi,” zise el.
„M-am lungit puţin, e drept, dar n-am închis o clipă
ochii.”
„Odihna ţi-ar fi făcut bine, după plimbarea noastră. N-ai
încercat?”
„Îţi spun că m-am întins puţin, dar de dormit n-am
putut dormi.”
„Şi n-ai făcut niciun zgomot! Ce lipsă de sinceritate! Sau
ai vrut, poate, să fii puţin singură?”
„Eu… singură?” murmură ea.
El remarcă privirea ei oprită pe carte şi se sculă să o
pună la loc în raft. Când se întoarse, văzu că se lăsase să
cadă pe scaun— era cel pe care-l folosea ea de obicei— şi
arăta ca şi cum toată vlaga i se scursese din trup, şi nu-i
rămăsese decât tinereţea, foarte emoţionantă, patetică, cu
totul la discreţia lui. Se apropie repede de scaun.
„Eşti obosită, nu-i aşa? E vina mea. Te-am făcut să urci
prea sus şi te-am ţinut atât de mult afară. Şi încă pe-o zi ca
asta, făr-un pic de adiere!”
Ea urmărea îngrijorarea lui, într-o atitudine de
lâncezeală, cu ochii ridicaţi spre el, dar la fel de
197
indescifrabil ca totdeauna. El evită să se uite-ntr-ai ei
tocmai pentru acest motiv. Se pierdu în contemplarea
braţelor ei pasive, a buzelor fără apărare şi—da, trebuia să
se întoarcă la ei— a ochilor acelora mari-deschişi. Ceva
sperios în privirea aceea cenuşie fixă îl făcu să se
gândească la păsări de mare în tenebrele reci ale
latitudinilor înalte. Tresări auzindu-i glasul, în care se
dezvăluia dintr-o dată tot farmecul intimităţii lor fizice.
„Ar trebui să-ncerci să mă iubeşti,” zise ea.
El avu un gest de uimire.
„Să-ncerc!” murmură el.
„Cred că…”
Se opri, spunându-şi că, dacă o iubea, nu i-o spusese
niciodată ca lumea. Cu vorbe simple. Îi mureau pe buze.
„Ce te face să spui asta?” întrebă el.
Ea coborî pleoapele şi întoarse puţin capul.
„Eu n-am făcut nimic,” zise ea cu glas încet. „Tu eşti cel
care ai fost bun, tandru, mi-ai venit în ajutor. Poate că
pentru asta mă iubeşti… numai pentru asta, sau poate că
mă iubeşti pentru ca să ai pe cineva lângă tine, şi pentru…
în fine. Dar uneori mi se pare că nu poţi, că n-ai putea
niciodată să mă iubeşti pentru mine, aşa cum se iubesc doi
când e să fie pentru totdeauna.” Capul i se plecă. „Pentru
totdeauna,” şopti ea din nou, apoi, cu un glas şi mai slab,
adăugă rugător: „Încearcă!”
Ultimele cuvinte îi merseră drept la inimă— mai curând
muzica lor decât înţelesul. Nu ştia ce să spună, fie pentru
că era lipsit de experienţă în relaţiile cu femei, sau poate
pur şi simplu din probitatea sa înnăscută de gândire.
Acum, toate lucrările lui de apărare erau năruite. Viaţa îi
pusese mâna-n beregată de-a binelea. Dar reuşi să
zâmbească, cu toate că ea nu se uita la el. Da reuşi— bine-
cunoscutul zâmbet al lui Heyst, plin de voioasă curtenie,
atât de familiar oamenilor de tot felul şi de toate condiţiile
de pe insule.
„Draga mea Lena,” zise el, „laşi impresia că-mi cauţi,
absolut inutil, ceartă cu lumânarea— tocmai mie, dintre
toţi oamenii de pe lume!”
Ea nu făcu nicio mişcare. Heyst, cu coatele-n afară, îşi
răsucea vârfurile mustăţilor lungi, cu un aer foarte
masculin şi foarte perplex, învăluit ca într-un nor în
atmosfera de feminitate, suspectând capcane şi parcă
temându-se şi de a se mişca.
„Trebuie să admit, totuşi,” adăugă el, „că nu mai e
nimeni aici, şi presupun că o anumită doză de ceartă e
necesară vieţii pe lumea asta.”
Lena, şezând în fotoliul ei într-o chietudine plină de
graţie, era pentru el ca un manuscris într-o limbă
necunoscută, sau chiar mai mult: pur şi simplu un mister,
ca scrisul pentru un analfabet. În măsura în care era vorba
de femei, era complet ignorant, şi era şi lipsit de darul
intuiţiei pe care în tinereţe îl alimentează, îl stimulează
visuri şi viziuni şi care pregătesc inima pentru intrarea
într-o viaţă în care însăşi dragostea se reazimă tot atât de
mult pe antagonisme cât pe atracţie.
Atitudinea sa mentală era aceea a unui bărbat care
răsucea pe toate feţele o bucată de hârtie scrisă pe care nu
era în stare s-o descifreze, dar care ascundea poate cine
ştie ce revelaţie. Nu ştia ce să spună. Nu găsi de adăugat
decât:
„Nici măcar nu ştiu ce-am făcut sau ce n-am făcut ca să
te amărăsc atât.”
Se opri, izbit încă o dată de senzaţia fizică şi morală a
imperfecţiunii relaţiilor dintre ei— o senzaţie care-l făcea să
dorească permanent apropierea ei, s-o vadă alături de el, s-
o poată atinge cu mâna, şi care, când nu era sub ochii lui,
o făcea să-i pară atât de vagă, de fantomatică, de iluzorie, o
făgăduială care nu poate fi nici prinsă-n braţe, nici
păstrată.
„Nu, nu înţeleg ce vrei să spui. Ţi-e gândul oare la
viitor?” o întrebă el cu un aer jovial, pentru că-i era ruşine
să lase un asemenea cuvânt să-i iasă de pe buze. Dar toate
199
scumpele lui negaţii le abandona una câte una.
„Pentru că, dacă-i aşa, nimic nu-i mai uşor decât să le
goneşti. În viitorul nostru, ca şi în ceea ce lumea numeşte
viaţa de apoi, nu-i nimic de care să te temi.”
Ea ridică ochii spre el, şi dacă natura ar fi lăsat aceşti
ochi să exprime altceva decât candoare pură, el ar fi aflat
cât era de terorizată de vorbele lui şi de faptul că inima ei
oprimată îl iubea cu mai multă disperare decât oricând. El
îi zâmbi.
„Goneşte orice gând de felul ăsta,” insistă el. „Cu
siguranţă că nu mă bănuieşti că mai am vreo poftă, după
toate cele pe care le-am auzit de la tine, să mă întorc
printre oameni. Eu! Eu, să-l ucid pe bietul Morrison! E pur
şi simplu imposibil să fiu în stare să fac ceea ce se spune c-
am făcut. Chestia e că n-am făcut-o. Dar pentru mine e un
subiect dezagreabil. Ar trebui să-mi fie ruşine s-o
mărturisesc— dar aşa-i! Hai să uităm totul. Lena, tu ai în
tine daruri care mă pot consola şi de rele mai mari, de
momente mai urâte. Si dacă uităm, aici nu-s glasuri care
să ni le amintească.”
Ea ridicase capul înainte de a se fi oprit el din vorbit.
„Nimic nu poate veni peste noi aici,” continuă el şi, ca şi
cum în privirea ei ridicată în sus ar fi fost un apel sau o
provocare, se plecă, o apucă de subsuori şi o ridică drept în
sus de pe scaun, într-o îmbrăţişare neaşteptată şi strânsă.
Ea răspunse cu o grabă care o făcu să pară uşoară ca un
fulg şi care lui îi încălzi inima mai fierbinte decât
mângâierile, mai strânse, de alte dăţi. Nu se aşteptase la
un elan atât de viu mocnind în atitudinea ei pasivă. Dar
de-abia simţise braţele fetei înnodându-i-se în jurul
gâtului, când, cu o uşoară exclamaţie— „Uite-l” — ea se
eliberă şi fugi în camera ei.

Capitolul VI

Heyst era uluit. Îşi roti privirea în jur, ca şi cum ar fi vrut

să ia martoră toată odaia la acest cumplit ultraj, când
constată că Wang se materializase în prag. Această
intruziune era cât se poate de surprinzătoare, dacă ţineai
seama de stricta regularitate cu care se lăsa Wang să fie
văzut. La început Heyst se simţi tentat să râdă.
Comentariul acesta pragmatic la afirmaţia lui că nimic nu
putea veni peste ei relaxă puţin tensiunea sentimentelor
sale. Dar era şi iritat, puţin. Chinezul tăcea.
„Ce doreşti?” întrebă Heyst sever.
„Balcă acolo afală,” răspunse chinezul.
„Unde? Ce vrei să spui? Vas în derivă în strâmtori?”
O schimbare de nuanţă în comportarea lui Wang te lăsa
să-ţi dai seama că de-abia îşi trăgea sufletul, dar nu gâfâia,
şi vocea lui era fermă.
„Nu—vâsle.”
Acuma, fu Heyst cel care tresări şi ridică glasul.
„Malaezi?”
Wang făcu un uşor gest de negaţie cu capul.
„Auzi, Lena?” strigă Heyst. „Wang spune că se zăreşte o
barcă—undeva pe-aproape, pare-se. Unde-i barca, Wang?”
„Dublat capul,” zise Wang, trecând pe negândite la limba
malaeză şi vorbind tare.
„Albi— trei.”
„Atât de aproape?” exclamă Heyst ieşind pe verandă
urmat de Wang. „Albi? Imposibil!”
Umbrele, peste poiană, începuseră să se lungească.
Soarele se apropiase de asfinţit, aruncând o lumină roşie
ca para focului pe peticul negru de pământ ars din faţa
casei, razele lui trecând pieziş printre copacii înalţi şi drepţi
ca nişte catarge, fără nicio cracă până la vreo şaizeci de coţi
înălţime. Tufişurile crescuseră înalte şi tăiau vederea de pe
verandă spre schelă. Departe, spre dreapta, putea fi zărită
coliba lui Wang, sau mai curând acoperişul ei de rogojini
înnegrite, dincolo de un gard de bambus care asigura
solitudinea femeii din tribul Alfuro. Heyst se opri, apoi făcu
201
un pas înapoi, în cameră.
„S-ar părea că-s nişte albi, Lena. Ce faci acolo?”
„Mă clătesc puţin pe ochi,” se auzi glasul fetei din
camera cealaltă.
„Ah, da. Foarte bine.”
„Ai nevoie de mine?”
„Nu. Tu, mai bine… Eu mă duc până jos la debarcader.
Da, stai mai bine în casă. Ce lucru extraordinar!”
Era atât de extraordinar, încât nimeni altul decât el nu-
şi putea da seama cât de extraordinar era. Cu mintea plină
de imprecaţii, picioarele-1 duceau maşinal în (direcţia
cheului. Mergea de-a lungul şinelor, escortat de Wang.
„Unde erai când ai zărit barca?” îl întrebă peste umăr.
Wang îi explică în malaeză că se dusese la capătul dinspre
mal al schelei, să ia câteva bucăţi de cărbune din haldă,
când, ridicând din întâmplare ochii de la pământ, zări
barca —o barcă de albi, nu o canoe. Avea ochi buni.
Văzuse barca, cu oameni la rame—şi aici Wang făcu un
anume gest cu mâna la ochi, parc-ar fi primit o lovitură.
Se-ntorsese imediat acasă, să spună ce-a văzut.
„Nu cumva ţi s-a părut?” zise Heyst continuând să
meargă. La marginea exterioară a zonei se opri brusc.
Wang se lopri şi el, în spate, pe cărare, până ce („Numărul
Unu”, cu glas repezit, îl chemă să iasă la lumină. Se
supuse.
„Unde-i barca?” întrebă Heyst energic. „Unde-i? Ia
spune!”
Între cap şi schelă nu se vedea nimic. Toată întinderea
Golfului Diamantului Negru, era o singură umbră
purpurie, lucitoare, pustie, în timp ce dincolo de
promontoriu, în larg, marea zăcea albastră şi opacă în
soare. Ochii lui Heyst alunecaseră peste toată suprafaţa
mării, în larg, până se opriră pe conul sumbru al
vulcanului, cu panaşul lui subţire de fum lăţindu-se şi
spulberându-se etern în sus, fără să-şi schimbe forma în
transparenţa strălucitoare a asfinţitului.
„Tipul a visat,” mormăi Heyst ca pentru sine.
 Îl privi pe chinez, aspru. Wang parcă se făcuse stană de
piatră. Deodată, parc-ar fi suferit un şoc, întinse braţul
arătând cu degetul şi, scoţând nişte sunete guturale, păru
să spună că acolo, acolo, acolo, văzuse barca.
Era foarte neliniştitor. Heyst se gândea la cine-ştie-ce
halucinţie. Destul de improbabil. Dar ca o barcă cu trei
oameni în ea să se fi scufundat aşa deodată, ca un bolovan,
fără să rămână nimic la suprafaţă, o vâslă sau ceva,
plutind, era şi mai improbabil. Mai credibilă ar fi fost teoria
unei bărci-fantomă, decât asta.
„Să fie-a dracului!” murmură Heyst pentru sine.
Misterul ăsta îl afecta destul de dezagreabil, dar îi veni în
minte o explicaţie simplă. Se duse repede până la capătul
schelei. Dacă barca existase şi se retrăsese, poate că mai
putea fi zărită de la capătul dinspre larg al schelei, care era
destul de lungă.
Nu se vedea nimic. Heyst îşi lăsă privirea să rătăceacă
alene pe mare. Era atât de absorbit în perplexitatea lui,
încât un zgomot înfundat, parcă s-ar fi împiedicat cineva
într-o barcă, şi apoi un zdrăngănit de vâsle şi căngi, o clipă
nu-1 trezi. Dar când mintea îi percepu semnificaţia, nu-i fu
greu deloc săi determine locul de unde venise. Venise de
jos, de sub schelă!
Alergă înapoi vreo zece metri saul cam aşa ceva şi
cercetă cu privirea. Dădu imediat peste pupa unei şalupe
mari, din care cea mai bună parte îi rămânea ascunsă sub
scândurile schelei. Ochii îi căzură pe spinarea îngustă a
unui bărbat frânt peste bara cârmei într-o poziţie ciudată,
inconfortabilă, de-o copleşitoare tristeţe. Un alt bărbat,
chiar dedesubtul lui Heyst, era răsturnat pe spate de-a
latul, de la un bord la celălalt, pe jumătate căzut de pe
banchet, cu capul mai jos decât picioarele. Acest al doilea
bărbat privea rătăcit în sus zbătându-se să se ridice, dar
după toatei probabilităţile era prea beat ca să poată izbuti.
În partea vizibilă a bărcii se mai zărea un cufăr plat de
203
piele, pe care zăceau inerte picioarele primului bărbat. Un
urcior mare de pământ, cu gâtul destupat, se rostogolea pe
fundul bărcii, pe sub cel tolănit.
Heyst nu mai fusese atât de uluit de când se ştia. Se uita
amuţit la straniul echipaj al bărcii. Din capul locului şi-a
dat seama că oamenii ăştia în orice caz nu erau marinari.
Purtau hainele albe de doc ale civilizaţiei tropicale, dar
Heyst nu era în stare să lege apariţia lor de nimic plauzibil.
Civilizaţia tropicelor n-aveau nimic comun leu ea. Semăna
mai curând cu mirurile de prin Polinezia, poveşti cu străini
ciudaţi leare apar într-o insulă, zei sau demoni, aducând
locuitorilor nevinovaţi binele sau răul—dăruindu-le lucruri
nemaivăzute, rostind cuvinte nemaiauzite.
Heyst observă o cască colonială plutind lângă barcă,
căzută probabil de pe capul celui frânt în două peste
cârmă, cap oacheş şi ciolănos. Şi o vâslă fusese aruncată
peste bord, pesemne de cel care zăcea tolănit, care încă se
mai zbătea între bancheţi. Acum Heyst nu mai considera
vizita cu surprindere, ci cu atenţia încordată pe care o
pretinde o problemă gravă. Cu un picior pe o babală şi cu
cotul sprijinit pe genunchiul astfel ridicat, îşi nota totul.
Bărbatul tolănit căzu de pe banchet şi, lucru de
neprevăzut, se ridică în picioare. Se bălăbănea ameţit
întinzând braţele şi articulând slab şi răguşit un: „Hallo!”
ca din vis. Faţa lui, privind în sus, era buhăită,
congestionată, scorojită pe nas şi pe pomeţi. Uitătura îi era
fixă, rătăcită, dementă. Heyst observă pete de sânge uscat
peste tot pe sacoul alb murdărit, şi o pată pe mânecă.
„Ce s-a întâmplat? Eşti rănit?”
Celălalt privi în jos, se clătină pe uitat în jos, ademenit—
picioare—unul dintre ele era vârât într-o— şi, revenindu-şi,
a scos un scârţâit mohorât, ca un sunet sinistru, scrâşnit,
ca un râs sălbatic.
„Sânge? Nu-i al meu. Mi-e sete, asta-i. ’S istovit, asta-i!
Ne-a luat dracu! De băut! Dă-ne de băut, dă-ne apă,
omule!”
I se simţea setea în glas, un cârâit spasmodic şi un
şuierat leşinat care de-abia ajungea până la urechile lui
Heyst. Omul din barcă ridică mâinile ca să fie ajutat să se
urce pe schelă, şoptind:
„Am încercat. Sunt prea slăbit. Am căzut.”
Wang venea de-a lungul schelei, încet, privind intens,
scrutător.

„Fugi înapoi şi adu un cleşte mare. Vezi că e unul lângă

halda de cărbune,” îi strigă Heyst.
Omul din barcă se aşeză pe banchetul de sub el. Un râs
hidos, ca o tuse, izbucni de pe buzele lui umflate.
„Cleşte? Pentru ce, cleşte?” mormăi el, şi capul îi căzu
trist în piept.
În vremea asta Heyst, ca şi cum ar fi uitat de barcă,
începu să izbească cu putere într-un robinet mare de
alamă care ieşea deasupra scândurilor schelei. Pentru
alimentarea vapoarelor care veneau după cărbune şi se
întâmpla să aibă nevoie şi de apă, fusese captat un râu, pe
care o conductă metalică îl aducea de-a lungul schelei. Se
termina cu un capăt curbat, aproape exact în locul unde
barca străinilor nimerise între piloni. Dar robinetul era
înţepenit.
„Grăbeşte-te,” strigă Heyst către chinez, care venea
alergând, cu cleştele în mână.
Heyst i-l smulse şi, servindu-se de el ca de o pârghie,
sprijinit pe babală, reuşi cu o smucitură puternică să
deschidă robinetul înţepenit.
„Sper să nu fie înfundată conducta,” murmură el pentru
sine, îngrijorat.
Nu era. Dar nu ţâşni un jet puternic. Zgomotul unui fir
subţirel de apă, nimerind în parte pe copastia bărcii şi în
parte în mare alături, se putu auzi imediat. Fu salutat cu
un strigăt nearticulat de bucurie sălbatică. Heyst
îngenunche pe babală şi privi în jos. Bărbatul care vorbise
era gata, cu gura deschisă, să primească firicelul sclipitor.
205
Apa îi curgea peste ochi şi peste nas, îi gâlgâia în gât, îi
curgea pe bărbie. Apoi, ceva ce înfundase parţial conducta
cedă, şi apa îi ţâşni puternic în faţă. Într-o clipă umerii îi
erau ciuciulete, haina leoarcă, apa curgea şiroaie pe el, îi
pătrundea în buzunare, de-a lungul picioarelor, în ghete;
dar apucase cu amândouă mâinile capătul ţevii şi se
agăţase de ea, înghiţea, scuipa, se-neca, sforăia, toate
zgomotele unui înotător. Deodată ajunse la urechile lui
Heyst un muget ciudat şi înfundat. Ceva păros şi negru
apăru de sub schelă. Un cap zbârlit îşi făcu vânt ca o
ghiulea şi-1 izbi în coaste pe omul de la conductă cu atâta
putere, încât îl făcu să dea drumul ţevii şi să cadă lat, jos
la pupă, peste picioarele încrucişate ale omului frânt la
cârmă care, trezit de izbitură, se ridică în şezut, rigid, mut,
parc-ar fi fost un cadavru. Ochii lui nu erau decât două
pete negre şi dinţii rânjeau ca la un cap de mort, printre
buzele subţiate şi întinse ca un pergament înnegrit pus
peste gingii.
De la el, ochii lui Heyst se întoarseră către creatura care-
1 înlocuise pe primul bărbat la gura conductei. Nişte labe
enorme, brune, se încleştară de ea cu disperare; capul,
uriaş, de sălbatic, atârna dat pe spate, şi pe faţa plină de o
masă de păr negru ud se căsca o gură diformă plină de
colţi. Apa curgea în ea şi-o umplea şi era-mproşcată afară
de-o tuse aspră; se scurgea pe fălci, pe gâtul păros, inunda
blana deasă de pe pieptul imens, gol sub cămaşa în carouri
numai zdrenţe, gâfâind convulsiv, făcând să lucreze o serie
de muşchi masivi sculptaţi în mahon roşu.
Îndată ce individul celălalt îşi recăpătă respiraţia pe care
atacul irezistibil i-o tăiase, un urlet de blesteme înnebunit
se auzi de la pupă. Cu o îndoire rigidă, colţuroasă a
braţului, omul de la bară duse mâna la şold.
„Nu trageţi în el, sir!” urlă celălalt. „Aşteptaţi! Lăsaţi să
iau bara. Am să-l învăţ eu să treacă-naintea unui
caballero!”
Martin Ricardo învârti bucata grea de lemn, făcu un salt
înainte cu o uluitoare vigoare şi-o izbi în capul lui Pedro cu
o trosnitură ce răsună pe toată întinderea calmă a Golfului
Diamantul Negru. O pată stacojie apăru în părul creţ; în
apa care curgea peste toată faţa lui se iviră vine roşiatice şi
începură să-i curgă picături roşii şi din cap. Dar omul se
ţinea bine. De-abia după a doua lovitură furibundă labele
păroase dădură drumul din încleştare şi corpul
contorsionat căzu inert. Înainte de-a apuca să ajungă pe
fundul bărcii, o formidabilă lovitură de picior în coastă,
dată de Ricardo, îl aruncă la provă, unde nu se mai văzu,
dar de unde se auzi un zgomot greu de cădere, un
zdrăngănit de căngi şi un geamăt jalnic. Ricardo se aplecă
să privească sub schelă.
„Aha, câine! Asta o să te-nveţe minte să rămâi la locul
tău, brută ucigaşă ce eşti, cutitar sălbatic! Mă,
necredinciosule, hotule de icoane! Dacă mai faci una ca
asta vreodată, te spintec de la cap pân’ la picioare, mă,
mâncătorule de stârvuri! Esclavo!”
Se dădu un pas îndărăt şi îşi îndreptă şira spinării.
„Nu vorbeam serios,” îi spuse el lui Heyst, când îi întâlni
privirea fixă, de sus. Se repezi la pupă.
„Veniţi, sir. E rândul dumneavoastră. N-ar fi trebuit să
beau eu întâi. Nu mi-am dat seama ce fac. Un gentleman
ca dumneavoastră o să-mi treacă asta cu vederea, ştiu.”
Scuzându-se astfel, Ricardo întinse mâna. „Daţi-mi voie să
vă sprijin, sir.”
Încetişor, domnul Jones se desfăşură în toată lungimea
lui, se clătină, se-mpletici, şi se prinse de umărul lui
Ricardo. Acolitul său îl ajută să ajungă la ţeava din care
continua să curgă un izvor de apă limpede, scânteind
îmbelşugat, izbindu-se de pilonii din întunericul de sub
schelă.
„Ţineţi-vă bine, sir,” îl sfătui Ricardo grijuliu. „Merge?”
Se trase înapoi şi, în timp ce domnul Jones savura ca
într-o orgie abundenţa de apă, el se adresă lui Heyst cu un
mic discurs justificativ, al cărui ton, reflectându-i
207
sentimentele, semăna a ceva între tors de mâţă şi stupit.
Treizeci de ore trăseseră la rame, explica el, şi mai bine de
patruzeci de ore n-au avut ce bea, decât noaptea să lingă
roua de pe copastie.
Ricardo nu i-a explicat lui Heyst cum de s-a întâmplat
asta. În acel anume moment n-avea nicio explicaţie
pregătită pentru omul de pe schelă care, bănuia el, trebuia
să se minuneze mai mult de prezenţa vizitatorilor decât de
suferinţa lor.

Capitolul VII

Explicaţia se afla în două fapte destul de simple:

vânturile uşoare şi curenţii puternici ai Mării Javei
duseseră atât de bine barca în derivă, încât ei aproape că-si
pierduseră orientarea; şi, printr-o greşeală dintre cele mai
stranii, unul dintre urcioarele puse în barcă de omul lui
Schomberg conţinea apă sărată. Ricardo se străduise să
pună puţin patos în ton. Să tragi treizeci de ore la nişte
rame de şase metri! Şi soarele pe deasupra! îşi mai uşura
sufletul blestemând soarele. Simţiseră cum li se zbârcea în
ei inima şi plămânii. Şi pe deasupra, ca şi cum astea toate
n-ar fi fost de ajuns, se plângea el acrit, a mai trebuit să-si
irosească rămăşiţele de putere lovindu-1 în cap pe servitor
cu un traversin, o rezemătoare de picioare la vâslit.
Smintitul voia să bea apă de mare şi nu pricepea de vorbă.
Nu-1 puteai opri în alt fel. Mai bine-l băteai până-l lăsai lat
jos, în nesimţire, decât să ţi se-nvârtească prin barcă
înnebunit, să trebuiască să-l împuşti. Leacul ăsta
preventiv, administrat cu destulă forţă ca să spargă şi-un
cap de elefant, se fălea Ricardo, a trebuit să fie aplicat de
două ori — a doua oară când s-a zărit schela.
„L-aţi văzut pe frumosul ăsta,” continuă Ricardo
expansiv, ascunzând sub locvacitate lipsa unei poveşti
plauzibile de orice fel. „Şi de la robinet a trebuit să-l dau la
o parte cu bătaia. I s-au deschis din nou toate plesniturile
de la cap. Aţi văzut cât a trebuit să lovesc de tare. Nu se
poate abţine. Nu se poate abţine deloc. De n-ar fi să te mai
poţi folosi de el la câte-o treabă, laş fi lăsat pur şi simplu pe
patron să-l împuşte.” Îi zâmbi lui Heyst în felul lui ciudat,
lungindu-şi buzele, şi adăugă ca un fel de reflecţie:
„Pân’ la urmă asta o să i se-ntâmple, dacă nu se-nvaţă
să se stăpânească. Dar, în orice caz, deocamdată l-am
învăţat cum să se poarte.”
Şi din nou rânji spre omul de pe schelă. Ochii lui rotunzi
nu-l slăbiseră o clipă pe Heyst, de când începuse să
debiteze naraţiunea voiajului.
„Va să zică aşa arată,” îşi spusese în gând.
Nu se aşteptase ca Heyst să aibă înfăţişarea asta. Îşi
făcuse despre el o idee în care intra şi eventualitatea
încurajatoare a unui punct vulnerabil. Solitarii ăştia erau
de obicei şi beţivi. Dar nu— faţa ăstuia nu era faţă de beţiv.
Nici nu putea descoperi pe trăsături, în ochii lui calmi
vreun semn de slăbiciune—frică sau măcar surpriză.
„Eram prea istoviţi ca să ne putem sălta pe schelă,”
continuă Ricardo. „Dar v-am auzit venind, am auzit paşii.
Cred c-am strigat; în orice caz, am încercat. Nu m-aţi auzit
strigând?”
Heyst făcu un gest negativ, aproape imperceptibil, pe
care ochii avizi ai luil Ricardo — avizi pentru orice fel de
semn— nu-1 scăpară.
„Gâtul mi-era scoarţă. Nici măcar în şoaptă nu mai
vorbeam unul cu altul, către sfârşit. Setea te sufocă.
Puteam foarte bine să si murim aici sub schelă, dacă nu
ne-ati fi găsit.”
„Nu-mi puteam imagina unde-aţil dispărut.” Heyst, în
fine, se adresase direct nou-veniţilor de pe mare. „Aţi fost
văzuţi îndată ce aţi dublat capul.”
„Am fost văzuţi, va să zică,” mormăi Ricardo. „Trăgeam
ca nişte maşini—nu-ndrăzneam să ne oprim. Patronul era
la bară, dar nu mai putea să vorbească. Barca a nimerit
209
printre piloni, până când s-a izbit de ceva, şi-am căzut toţi
de pe bancheţi parc-am fi fost băuţi. Băuţi—ha, ha! Eram
uscaţi—asta eram! Si ultima picătură de putere a trebuit s-
o stoarcem ca s-ajungem pân-aici, ce mai! încă o milă, si
ne-am fi curăţat. Când v-am auzit paşii deasupra, am
încercat să mă ridic şi am căzut.”
„Ăsta a fost primul zgomot pe care l-am auzit,” zise
Heyst.
Domnul Jones, cu tunica albă pătată udă leoarcă şi
lipită de coşul pieptului, se depărta împleticindu-se de gura
ţevii. Sprijinindu-se de umărul lui Ricardo, respiră adânc,
îşi îndreptă capul de pe care apa se scurgea şiroaie, şi reuşi
un zâmbet de o amabilitate sinistră cheltuită de pomană
pentru un Heyst pe gânduri. În spatele lui soarele,
atingând apa, era ca un disc de fier înroşit începând să se
răcească; strălucea de-un roşu mohorât şi arăta gata să-
nceapă să se rotească de-a lungul plitei circulare de otel a
mării care, sub cerul ce-ncepuse să se-ntunece, părea mai
solidă chiar decât creasta înaltă a Samburanului, mult mai
solidă decât promontoriul, a cărui pantă lungă se contura
topindu-se în propria-i umbră insondabilă, voalând
strălucirea palidă a golfului. Jetul puternic de apă din
conductă cădea pe copastia bărcii cu zgomot de sticlă
spartă. Împroşcatul acesta zgomotos, capricios, insistent
revela profunzimea tăcerii pe lume.
„Grozavă idee, s-aduci apa până aici,” rosti Ricardo cu
admiraţie.
Apa era viaţă. Se simţea acum în stare s-alerge şi o milă,
să se caţere peste-un zid de trei metri, să cânte. Dar câteva
minute mai înainte era aproape un cadavru, istovit,
incapabil să se ţină pe picioare, să ridice o mână, incapabil
să geamă. Şi o picătură de apă făcuse toată minunea asta.
„Parcă sorbeai viaţă, parcă te scăldai în ea. Nu-i aşa,
sir?” i se adresă el patronului său cu o vioiciune deferentă,
dar forţată.
Fără o vorbă, domnul Jones coborî de pe banc şi se
aşeză pe banchet, la pupă.
 „Nu-şi pierde oare tot sângele omul ăla, acolo jos, la
provă?” întrebă Heyst.
Ricardo îşi întrerupse extazierea în faţa virtuţilor
dătătoare de viaţă ale apei, pentru ca să răspundă cu
candoare:
„Ăla? Puteţi dacă vreţi să-i spuneţi om, dar pielea lui e
mult mai rezistentă decât pielea celui mai rezistent crocodil
pe care l-a jupuit el vreodată în zilele lui frumoase de
demult. Nici nu vă daţi seama la ce poate rezista; eu îmi
dau. L-am pus la încercare, demult. Olâ! Ehei! Pedro!
Pedro!” răcni el cu o vigoare a plămânilor care confirma
valoarea regenerativă a apei.
De sub provă se auzi un slab: „Senar?”
„Ce v-am spus?” făcu Ricardo triumfător. „Nimic nu-l dă
gata. N-are nimic. Dar, ia te uită, barca se umple de apă.
Nu puteţi să-nchideţi robinetul până nu ne ducem la fund,
aici sub picioarele dumneavoastră? E pe jumătate plină.”
La un semn al lui Heyst, Wang închise, bătându-1 cu
ciocanul, robinetul de alamă de pe schelă, apoi rămase în
picioare în spatele Numărului Unu, cu cleştele în mână,
nemişcat ca înainte. Ricardo poate că nu era chiar atât de
sigur de rezistenţa lui Pedro pe cât afirmase, pentru că se
plecă sub debarcader să se uite, apoi se duse spre provă,
dispărând. Jetul de apă încetând brusc, se lăsă o tăcere
care deveni totală de-abia după ce se scurseră şi ultimele
picături. În zare, soarele rămăsese doar o scânteie roşie
licărind foarte aproape de orizont în imensitatea imobilă a
amurgului. Sclipiri purpurii întârziau pe apă împrejurul
bărcii. Tipul spectral de la pupă rosti cu o voce tărăgănată:
„Tovarăşul ăsta… ăă… secretarul ăsta… al meu, e cam
sucit. Teamă-mi e că nu ne prezentăm într-o lumină prea
favorabilă…”
Heyst asculta. Era vocea uzuală a unui om cultivat, doar
că ciudat de lipsită de viaţă. Şi mai ciudată încă părea
această preocupare a lui pentru aparenţe, pe care Heyst nu
211
ştia dacă s-o ia în serios sau în glumă. Era greu să iei aşa
ceva în serios în împrejurările acelea, iar de glumit, nimeni
nu glumise până atunci pe un ton atât de lipsit de viaţă. La
aşa ceva nu se putea răspunde, şi Heyst nu răspunse.
Celălalt continuă:
„Călătorind mult, aşa cum fac eu, găsesc că un om de
felul lui este extrem de util. Fără-ndoială, are si el micile lui
slăbiciuni.”
„Într-adevăr?” Heyst nu se putuse abţine. „în orice caz,
nu în mână îi stă slăbiciunea, si nici de exces de omenie nu
poate fi acuzat, din câte-mi pot da seama.”
„îşi iese uşor din fire,” explică domnul Jones, de la pupă.
Cel ce făcea obiectul acestui dialog apărând tocmai atunci
de sub schelă în partea vizibilă a bărcii, luă cuvântul în
propria sa apărare, cu un glas plin de vigoare, cu nimic
tărăgănat în comportarea sa. Dimpotrivă, era vioi, aproape
ghiduş. Îşi ceru iertare pentru faptul că era de altă părere.
Nu-şi ieşea niciodată din fire cu „Pedro al nostru”. Individul
era un dago de-o putere inimaginabilă, dar lipsit cui totul
de minte. Combinaţia asta îl făcea teribil de periculos, şi
trebuia tratat în consecinţă, într-un fel pe care să-1
priceapă şi el. Să-ncerci să-1 faci să-nţeleagă însemna să-ţi
pierzi timpul.
„Aşa că…” i se adresă Ricardo luil Heyst cu vioiciune, „…
nu trebuie să fiţi uimiţi dacă…”
„Vă asigur,” îl întrerupse Heyst, „că uimirea mea în faţa
apariţiei bărcii dumneavoastră aici e atât de mare, încât nu
lasă loc pentru uimiri minore. Dar, n-ar fi mai bine să
debarcaţi?”
„Admirabilă idee, sir!” Ricardo începu să se agite prin
barcă, vorbind întruna. Nesimtindu-se în stare să-1
cântărească pe omul ăsta, se simţea tentat să-i acorde o
putere de pătrundere extraordinară pe care, avea el
impresia, tăcerea sa ar fi favorizat-o. De asemenea, se
temea de o întrebare pusă de-a dreptul. Nu avea nicio
poveste gata pregătită. Şi el şi patronul amânaseră prea
mult examinarea acestui amănunt, foarte important de
altminteri. În ultimele două zile chinurile setei dând peste
ei pe neaşteptate, n-au mai avut chef de niciun fel de
chibzuială. Au trebuit să tragă la rame ca să-şi scape viaţa.
Dar omul de pe schelă o să plătească pentru toate chinurile
lor, de-ar fi tovarăş chiar cu dracu! îşi zicea în gând
Ricardo cu o bucurie necurată.
În vremea asta, călcând si împroşcând prin apa din
fundul bărcii, Ricardo se felicita în gura mare că bagajul nu
se udase. Îl stivuise la provă. Pe Pedro îl bandajase la cap,
destul de rudimentar, aşa că părosul n-avea de ce se
plânge. Dimpotrivă, trebuia să-i fie nespus de recunoscător
lui, lui Ricardo, că mai era în viaţă.
„Ei, şi-acuma daţi-mi voie să v-ajut să puneţi un picior
sus, sir,” se adresă el surâzător patronului său de la pupă.
„Am scăpat de toate necazurile… pentru moment cel puţin.
Nu-nseamnă c-avem noroc, când găsim un alb pe insula
asta? E ca şi cum te-ai fi aşteptat să dai peste-un înger
pogorât din cer—nu-i aşa, domnule Jones? Ei—gata, sir?
Un, doi, trei, sus!”
Ajutat de jos de Ricardo şi de sus de albul mai
neaşteptat decât un înger, domnul Jones se caţără pe
debarcader şi se opri alături de Heyst. Se legăna ca o
trestie. Noaptea care se lăsa peste Samburan transforma
într-o umbră densă promontoriul şi schela, dând mării
neclintite o soliditate sumbră, stingând şi ultima slabă
licărire de lumină până la apus, departe. Heyst privea la
oaspeţii trimişi în acest sfârşit de zi de-o lume la care
renunţase. Singurul vestigiu de lumină rămasă pe pământ
zăcea în fundul ochilor cavernoşi ai slăbănogului, care
luceau, mobili şi evazivi. Pleoapele clipeau.
„Vă simţiţi slăbit,” zise Heyst.
„Pentru moment, da, puţin,” mărturisi celălalt.
Ricardo, gâfâind zgomotos, se caţără pe schelă cu
mâinile şi cu genunchii, voiniceşte, neajutat de nimeni. Se
ridică lângă Heyst şi bătu, de două ori, scurt şi imperativ în
213
scânduri, cum se aude uneori la şcolile de scrimă înainte
ca adversarii saşi angajeze floretele. Nu că marinarul
apostat ar fi ştiut ceva despre scrimă. Armele lui erau
pistoalele sau mai-puţin-aristocraticele cuţite, cum era şi
cel pe care chiar şi-acum îl avea prins la picior. Îşi aduse
aminte de el în clipa asta. O mişcare rapidă de aplecare, o
lovitură epatantă o dată cu ridicarea, şi-un brânci jos de pe
schelă; niciun alt zgomot decât un plescăit în apă, care de-
abia dac-ar tulbura liniştea.
N-ar avea timp nici măcar să ţipe. Ar fi rapid, curăţel, şi
perfect în stilul lui Ricardo. Dar îşi stăpâni acest val de
ferocitate. Treaba nu era chiar atât de simplă. Piesa asta se
cânta pe altă melodie, într-un tempo mult mai lent. Reveni
la flecăreala lui simplistă.
„Ei, nici eu nu mă simt atât de tare cât mă credeam când
prima înghiţitură nea pus pe picioare. Mare vrăjitoare, şi
apa asta! Si să dai de ea chiar aici, la nas! Minune
cerească, sir, ce ziceţi?”
Cuvintele fiindu-i adresate direct, domnul Jones îşi jucă
rolul în această piesă bine pusă la cale:
„Adevărat, când am văzut o schelă pe-o insulă care-ar fi
putut foarte bine să fie nelocuită, nu-mi venea să-mi cred
ochilor. Habar n-aveam de existenţa ei. Credeam că mi se
pare, până când am nimerit cu barca-ntre piloni, aici unde-
o vedeţi acuma.”
Vorbea cu voce slabă, parcă n-ar fi fost de pe lumea asta,
în timp ce acolitul lui, cu tonalităţi foarte puternice şi
terestre, se agita pe chestia bagajelor din barcă, spunându-
i lui Pedro:
„Hai, hop! Zvârle sacii ăia-ncoa! Mişcă, măi hombre, sau
mă faci să mă dau jos la tine şi să-ţi mai croiesc una pe
bandaj, mă, urs mormăit ce eşti!”
„Oh, nu credeaţi că debarcaderu-i real?” îi spunea Heyst
domnului Jones.
„Ar trebui să-mi săruţi mâinile!” Ricardo prinse o valiză
de piele moale, veche, şi o trânti pe schelă.
Da! Ar trebui s-aprinzi şi-o lumânare-n faţa mea, cum
faceţi în faţa sfinţilor în ţara voastră. Nu există sfânt să fi
făcut atâta pentru tine cât am făcut eu, mă, vagabond
nerecunoscător! Hai! Sus!"
Ajutat de flecarul Ricardo, Pedro se caţără pe schelă,
unde o vreme rămase în patru labe, clătinându-şi încoace
şi-ncolo capu-i lăţos înfăşurat în zdrenţe albe. Apoi,
stângaci ca un animal butucănos, se ridică, legânându-se
în întuneric pe picioarele dindărăt.
Domnul Jones începu să-i explice tărăgănat lui Heyst că
erau într-un hal destul de jalnic în dimineaţa aia când au
zărit fumul vulcanului. Asta le-a dat putere să mai facă un
efort ca să-şi salveze viaţa. Nu mult după asta au zărit
insula.
„Am mai avut încă destulă judecată-n capul meu istovit
încât să dau bărcii direcţia care trebuia,” continuă spectral
vocea. „Cât despre găsit ajutor, un (debarcader, un alb…
nimeni n-ar fi visat. Ar fi fost pur şi simplu absurd.”
„Asta am crezut şi eu când a venit chinezul meu să-mi
spună că a văzut o barcă, cu albi trăgând la rame,” zise
Heyst.
„Un noroc extraordinar,” făcu Ricardo, care asista, gata
să intervină, neliniştit, atent la fiecare cuvânt. „Pare un
vis,” adăugă el. „Un vis frumos.”
Peste grupul celor trei se lăsă tăcerea, ca şi cum fiecare
se temea acum să vorbească, dintr-un obscur sentiment al
unei crize iminente. Cu Pedro de o parte a lor şi cu Wang
de cealaltă, aveau aerul unor spectatori circumspecţi.
Apăruseră câteva stele urmărind crepusculul gonit de
noapte. O uşoară adiere, destul de călduţă în amurgul
înnăbuşitor după o zi toridă, făcu să treacă un fior prin
domnul Jones cu hainele sale ude.
„Pot trage concluzia că există aici o aşezare de albi?”
murmură el tremurând vizibil.
Heyst îşi reveni.
„Oh, părăsită, părăsită. Sunt aici singur, efectiv singur.
215
Dar mai sunt încă în picioare câteva case. Nu-i lipsă de
locuinţe.
De altfel, ar fi mai bine… ascultă, Wang, du-te şi adu
vagonetul încoace."Ultimele cuvinte fiind spuse în malaeză,
el le explică, curtenitor, că dăduse instrucţiuni pentru
aducerea bagajelor lor. Wang se topise în noapte în felul lui
silenţios.
„Pe cuvântul meu! Aveţi şi linie ferată şi tot!” exclamă
Ricardo moale, pe un ton de admiraţie. „Ce să zic…”!
„A fost în exploatare, aici, o mină de cărbune,” spuse
fostul director al Companiei Tropical Belt Coal. „Astea nu-s
decât rămăşiţele spectrale ale celor ce-au fost.”
Din nou dinţii domnului Jones începură brusc să
clănţăne, la o altă adiere, plăpândă ca un suspin, venită
dinspre apus, de unde Venus îşi trimitea razele să cadă pe
dunga neagră a orizontului, ca o lampă strălucitoare
atârnată deasupra mormântului soarelui.
„Am putea porni”, propuse Heyst. („Chinezul şi… ăă…
servitorul dumneavoastră nerecunoscător cu capul spart
pot să-ncarce ei bagajele şi or să vină după noi.”
Propunerea a fost acceptată fără comentarii. Pe când se
îndreptau spre ţărm, cei trei se întâlniră cu vagonetul, un
simplu uruit metalic trecând repede pe lângă ei, Wang, ca o
umbră, alergând fără zgomot în urma lui. Nu-i însoţea
decât ecoul paşilor lor. Era multă vreme de când nu mai
răsunaseră atâţia paşi pe schela asta. Înainte de a intra pe
poteca bătută în iarbă, Heyst spuse:
„Îmi pare rău că nu vă pot oferi să staţi în propria mea
locuinţă.” Curtenia distantă a acestui început îi opri în loc
pe cei doi, uluiţi ca de o absurditate manifestă.
„Aş regreta-o şi mai mult dacă nu aş fi în măsură să vă
ofer, ca adăpost temporar, aceste bungalowuri goale.”
Se întoarse şi porni pe poteca îngustă, cu ceilalţi doi în
şir indian după el.
„Cam aiurea început!” Ricardo prinse un moment să-i
şoptească domnului Jones, în urma căruia mergea, şi care
se legăna în întuneric înconjurat de iarba tropicală şi-
aproape tot atât de slab ca şi-un fir de iarbă.
În aceeaşi ordine îşi făcură intrarea în poiana pe care
sistemul judicios al lui Wang de a-i da foc din timp în timp
o debarasa de vegetaţie. Siluetele clădirilor, neluminate şi
cu acoperişuri înalte, păreau mari si misterioase, si
scânteierea mereu mai bogată a stelelor le stingea orice
detaliu. Heyst era satisfăcut că nu se vedea nicio lumină în
bungalowul lui. Arăta la fel de nelocuit ca şi celelalte.
Continuă să meargă în frunte, apucând-o spre dreapta. Se
auzi vocea lui egală:
„Cred că ăsta-i cel mai bun. Aici era contabilitatea. Mai e
încă ceva mobilă înăuntru. Sunt sigur că o să găsiţi două
paturi de campanie într-una din odăi.”
Acoperişul înalt al bungalowului se înălţa ca un turn,
foarte aproape, eclipsând cerul.
„Am ajuns. Trei trepte. După cum vedeţi, e şi o verandă
mare. Îmi pare rău că o să vă fac să aşteptaţi un moment;
cred că uşa e încuiată.”
Îl auziră încercând-o. Apoi se plecă peste balustradă:
„Wang o să aducă cheile.”
Ceilalţi aşteptau, două siluete confuze, aproape topite
una într-alta, în întunericul de pe verandă, de unde se auzi
un brusc clănţănit din dinţi al domnului Jones, reprimat
imediat, şi un hârşâit al picioarelor lui Ricardo. Ghidul şi
gazda lor, cu spatele rezemat de balustradă, părea să le fi
uitat existenţa. Deodată făcu o mişcare şi spuse:
„Ah, a sosit vagonetul.”
Apoi ridică vocea spunând ceva în limba malaeză şi i se
răspunse: „Ya tuan” dintr-un grup ce putea fi foarte bănuit
prin preajma şinelor.
„L-am trimis pe Wang după cheie şi lumină,” zise Heyst
cu o voce care nu-ţi dădeai seama de unde vine—
ciudăţenie care-l tulbură pe Ricardo.
Wang nu zăbovi mult în misiunea lui. Foarte curând, din
adâncul îndepărtat al întunericului apăru, legănându-se,
217
felinarul pe care-l ţinea în mână. Aruncă în treacăt o rază
de lumină pe vagonetul oprit şi pe silueta necioplită a
sălbaticului Pedro aplecată pe încărcătură, apoi se îndreptă
spre bungalow şi urcă treptele. După ce încercă cheia în
broasca înţepenită, Wang îşi propti umărul în uşă. Se
deschise brusc aproape ca o explozie, ca un acces de mânie
la incursiunea asta, după doi ani de repaus. De pe planul
înclinat al unui pupitru de registre, o foaie de hârtie uitată,
solitară, se ridică în zbor şi se lăsă plină de graţie pe
duşumea.
Wang şi Pedro intrau şi ieşeau pe uşa forţată aducând
lucrurile din vagonet, unul sprinten, celălalt împleticindu-
se greoi. După care, mânat de câteva cuvinte potolite ale
Numărului Unu, Wang făcu până la magazie mai multe
drumuri cu lanterna, aducând pături, cutii de conserve,
cafea, zahăr şi un pachet de lumânări. Aprinse una dintre
ele şi o fixă pe marginea pupitrului. În răstimp Pedro,
căruia i se dăduseră câteva surcele şi un braţ de crengi
uscate, îşi găsise de lucru afară, aprinzând un foc pe care
aşeză un ceainic plin cu apă, dat de un Wang impasibil cu
un braţ întins parcă peste o prăpastie. Primind mulţumirile
musafirilor, Heyst le ură noapte bună şi se retrase,
lăsându-i să se odihnească.

Capitolul VIII

Heyst se depărtă încetişor. În bungalowul lui nu se vedea

nici acum vreo lumină şi se gândea că poate-i mai bine aşa.
Era mult mai puţin tulburat, acuma. Wang pornise înainte
cu felinarul, ca şi cum s-ar fi grăbit să scape de cei doi albi
şi de părosul lor servitor. Lumina nu se mai legăna; se
oprise, nemişcată, la treptele verandei.
Uitându-se din întâmplare înapoi, Heyst văzu altă
lumină— focul sub cerul liber al străinilor. O siluetă
neagră, stranie, monstruoasă se pleca peste el, dispărând
apoi în tenebrele înconjurătoare. Pesemne că apa fiersese.
 Cu imaginea asta sinistră, îndoielnic omenească, în
minte, Heyst mai făcu un pas-doi înainte. Cine puteau fi
ăştia doi care aveau drept servitor o asemenea creatură? Se
opri. Vaga lui teamă în faţa unui viitor mai îndepărtat, în
care o vedea pe Lena inevitabil separată de el de profunde
şi subtile dezacorduri, nepăsarea sceptică ce-nsoţea, ca un
fel de reţinere tăinuită a sufletului său, orice tentativă de
acţiune, dispăruseră. El nu-şi mai aparţinea. Apăruse o
chemare mult mai imperioasă, mai măreaţă. Ajunse la
bungalow şi, la marginea luminii felinarului, pe treapta de
sus, îi zări picioarele şi tivul rochiei. Restul făpturii ei mai
mult îl ghiceai, confuz, cam până la talie. Şedea într-un
fotoliu, şi întunericul făcut de streaşina joasă îi acoperea
capul şi umerii. Nu se clinti din loc.
„Nu te-ai dus încă să te culci?” întrebă el.
„Oh, nu! Te aşteptam, în întuneric.”
Heyst, în capul scării, dădu felinarul mai într-o parte şi
se rezemă de-un stâlp de lemn.
„Mă gândeam c-ai făcut foarte bine că n-ai aprins
lumina. Dar nu ţi-a fost urât să stai pe întuneric?”
„N-am nevoie de lumină ca sa mă gândesc la tine.”
Farmecul vocii ei dădea valoare acestui răspuns banal, care
mai avea şi meritul de a fi adevărat. Heyst râse o clipă, apoi
îi spuse că trăise un lucru foarte ciudat. Ea nu făcu nicio
remarcă. El încercă să-şi închipuie silueta ei odihnindu-se
comod în fotoliu. Câte o pată mică de lumină slabă licărind
ici şi colo te lăsa să bănuieşti graţia impecabilă a atitudinii,
unul dintre atributele ei naturale.
Ea se gândise la el, dar nu în legătură cu străinii. Îl
admirase din primul moment; o atrăsese vocea lui caldă,
privirea blândă, dar îl simţise prea uluitor de dificil de
pătruns. Dăduse vieţii ei savoare, un impuls nou, o
făgăduială în care mijea şi o doză de primejdie despre care
nu bănuise c-ar putea fi găsite în ea — sau, în orice caz, nu
219
de o fată sortită mizeriei, cum era ea. Îşi spunea că nu
trebuie să se irite din pricină că el se arăta prea rezervat,
prea întors în sine, parc-ar fi fost închis într-o lume numai
a lui. Când o llua în braţe, ghicea în îmbrăţişarea lui o forţă
imensă, irezistibilă, îl simţea cuprins de o emoţie profundă,
şi gândea, spera că poate n-o să se plictisească de ea chiar
atât de repede. Mai gândea că trezise în ea sentimente de
bucurie gingaşă, că însăşi tulburarea pe care i-o provoca
era încântătoare în tristeţea ei, si că o să încerce să-1
păstreze cât mai mult va putea — până când braţele ei
istovite, sufletul ei epuizat nu vor mai avea puterea să se
agate de el.
„Wang nu-i aici, fireşte,” spuse Heyst deodată. Ea îi
răspunse ca din vis:
„A pus felinarul aici, jos, fără să se oprească şi a fugit.”
„A fugit, zici? Hm! Da, e trecut mult de vremea la care se
duce de obicei acasă, la femeia Alfuro, dar ca să se lase
văzut alergând e un fel de decădere pentru Wang, care-i
maestru în arta de a se face nevăzut. Crezi că l-a tulburat
ceva în aşa măsură încât să-l facă să-şi uite desăvârşirea?”
„Ce să-l fi tulburat?”
Vocea ei rămăsese visătoare, puţin nesigură.
„Pe mine, m-a tulburat,” zise Heyst. Ea nu-l asculta.
Felinarul de la picioarele lor proiecta în sus umbra capului
ei. Ochii, parcă speriaţi, îi scânteiau deasupra bărbiei
luminate şi a unui gât foarte alb.
„Pe cuvântul meu,” murmură Heyst, „acuma, că nu-i mai
văd, aproape că nu-mi vine să cred că indivizii ăştia există
cu adevărat!”
„Dar eu?” întrebă ea cu atâta vioiciune, încât el făcu o
mişcare ca unul care se simte prins într-o cursă. „Pe mine,
când nu mă vezi, mai crezi că exist?”
„Dacă exişti? Eşti extraordinară! Draga mea Lena, tu nu-
ţi dai seama de propriul tău farmec! Numai vocea ta, şi-i
destul ca să te facă de neuitat!”
„Oh, nu despre felul ăsta de uitat vorbeam. Cred că dac-
ar fi să mor, ţi-ai aduce destul de bine aminte de mine. Dar
la ce-ar folosi asta, cuiva? Cât trăiesc aş vrea…”
În picioare, lângă fotoliul ei, Heyst apăru ca o siluetă
atletică insuficient luminată. Umerii lui laţi, faţa marţială,
care era mai curând o mască a sufletului său dezarmat, se
pierdeau în obscuritatea de deasupra zonei de lumină în
care li se aflau picioarele. El era tulburat de o nelinişte pe
care ea n-o bănuia, căci nu avea nici măcar o idee generală
despre condiţiile de existenţă pe care i le oferise. Cufundată
într-o stranie stagnare, rămânea lipsită de legătură cu
această existenţă, pentru că o ignora. De pildă, nu putea
deloc să-şi dea seama de fantastica neverosimilitate a
sosirii bărcii acesteia. Aveai impresia că nici nu se gândeşte
la ea. Poate că uitase chiar faptul însuşi. Şi Heyst, brusc,
se hotărî să nu-1 mai pomenească. Nu c-ar fi ezitat de
teamă să n-o sperie. Propriile lui sentimente nefiind încă
bine definite, nu-si putea imagina efectele precise pe care
le-ar produce asupra ei, oricâte explicaţii i-ar da. Există în
evenimente o anumită calitate, care este diferit percepută
de minţi diferite, sau chiar de aceeaşi minte la epoci
diferite. Orice om care are cât de cât o conştiinţă de sine
cunoaşte acest adevăr cam stingheritor. Heyst îşi dădea
seama că vizita asta nu putea aduce nimic agreabil.
Acreala cu care considera el omenirea întreagă în
momentul de faţă îl făcea să socotească sosirea străinilor
deosebit de agresivă. Aruncă o privire peste verandă, în
direcţia celuilalt bungalow. Focul de vreascuri se stinsese.
Nicio palidă strălucire de jăratic, nici cea mai mică urmă de
lumină nu lăsa să se bănuiască prezenţa unor străini.
Formele lor sumbre abia distincte în obscuritate, tăcerea de
moarte, nu trădau cu nimic strania intruziune. Pacea din
Samburan se manifesta ca în orice altă noapte, afară doar
—Heyst îşi dădu seama deodată —că timp de un moment
întreg, cu mâna pe rezemătoarea fotoliului fetei, la un pas
de făptura ei, pierduse sentimentul existenţei ei, şi asta se
întâmpla pentru prima oară de când o adusese aici să
221
împartă cu el această linişte imaculată si neînvinsă. Ridică
felinarul, si gestul stârni pe verandă un tremur tăcut. O
rază de umbră alunecă repede peste faţa fetei, pentru ca
apoi lumina puternică să se oprească pe trăsăturile ei
imobile, ca ale unei femei pradă unei viziuni. Ochii nu se
mişcau, buzele erau grave. Rochia, deschisă la gât, sălta
uşor în ritmul respiraţiei.
„Mai bine-am intra în casă, Lena,” zise Heyst, foarte
încet, ca şi cum s-ar fi temut să nu tulbure o vrajă.
Ea se ridică fără să scoată o vorbă. Heyst o urmă
înăuntru. Traversând camera cea mare, lăsă felinarul
aprins pe masa din mijloc.

Capitolul IX

În noaptea aceea, pentru prima oară în noua ei viată,

Lena se trezi cu senzaţia de a fi fost lăsată în seama
propriilor ei resurse. Se trezi dintr-un vis chinuitor: visase
că se pomenise despărtită de el, într-un fel pe care nu-l
putea pricepe, şi la deşteptare nu simţi uşurarea pe care o
ai de obicei când te trezeşti. Persista un sentiment
deprimant de singurătate. Era realmente singură. Lumina
puţină a lămpii de pe noptieră i-o dovedi, în felul confuz şi
misterios al viselor; dar de data asta era realitate. Se sperie
foarte tare.
Într-o clipă fu la perdeaua atârnată în dreptul uşii şi o
dădu deoparte cu o mână hotărâtă. N-avea rost să arunce o
privire discretă; în condiţiile în care trăiau ei în Samburan,
ar fi fost absurd, şi un asemenea lucru nici nu-i era în fire.
A fost un gest nu de curiozitate, ci de-a dreptul de spaimă
— dezolarea şi spaima din vis. Noaptea probabil că nu era
prea înaintată. Lumina felinarului, încă puternică, stria
duşumeaua şi pereţii odăii cu fâşii late de întuneric.
Aproape că nu-şi dădea seama dacă se aştepta să-1 vadă
acolo pe Heyst sau nu; dar îl văzu imediat, şezând la masă
în pijama, cu spatele la uşă. Intră desculţă, fără zgomot,
lăsând perdeaua să cadă în urma ei. Ceva special în
atitudinea lui Heyst o făcu să spună, aproape în şoaptă:
„Cauţi ceva?”
Nu se putea ca el s-o fi auzit intrând, dar nu tresări la
auzul șoaptei. Doar împinse sertarul mesei și, fără măcar să
se uite peste umăr la ea, o întrebă liniștit, acceptându-i
prezența ca și cum i-ar fi văzut toate mișcările:
„Spune-mi, ești sigură că Wang n-a trecut aseară prin
odaia asta?”
„Wang? Când?”
„După ce-a lăsat felinarul, vreau să spun.”
„Nu. A fugit imediat. Mă uitam la el.”
„Sau poate înainte—cât eram eu cu oamenii ăia, cu
barca. Ți-aduci aminte?
Nu-mi vine să cred. Am ieşit afară când a apus soarele şi
am rămas acolo până te-ai întors."
„Ar fi putut să se strecoare prin veranda din dos.”
„N-am auzit nimic aici înăuntru,” zise ea. „Ce s-a
întâmplat?”
„Era natural să nu fi auzit. Dacă vrea, poate să nu facă
mai mult zgomot decât o umbră. Cred că ne-ar putea fura
şi perna de sub cap. Ar fi putut să fi fost aici şi-acum zece
minute.”
„Ce te-a trezit? Vreun zgomot?”
„N-aş putea spune. În general niciodată nu poţi spune,
dar crezi c-ar fi fost posibil, Lena? Tu ai, cred, dintre noi
doi, somnul mai uşor. Un zgomot destul de puternic ca să
mă trezească pe mine te-ar fi trezit şi pe tine. Am încercat
să fac cât mai puţin zgomot. Ce te-a trezit?”
„Nu ştiu—un vis poate. M-am trezit plângând.”
„Ce-ai visat?”
Heyst, cu o mână rezemată de masă, îşi întoarse spre ea
capul rotund, pleşuv, aşezat pe un gât musculos de
luptător. Ea lăsă întrebarea fără răspuns, ca şi cum n-ar fi
auzit-o.
223
 „Ce nu găseşti?” întrebă ea la rândul ei, foarte gravă.
Părul fetei, de culoare închisă, tras frumos la spate, era
împletit pentru noapte în două cozi groase. Heyst observă
forma pură a frunţii, nobleţea ei amplă, albul mat. O frunte
sculpturală. O clipă de vie admiraţie îi întrerupse şirul
gândurilor. Părea că n-o să se mai sfârşească niciodată cu
descoperirile pe care le făcea la fata asta—în momentele
cele mai neaşteptate. N-avea pe ea decât un sarong de
bumbac ţesut de mână—una dintre rarele lui cumpărături,
cu ani în urmă, în Celebes, unde se fac asemenea lucruri.
Uitase complet de el până la venirea ei, când din
întâmplare dădu peste el într-un fund de cufăr din lemn de
santal, datând din zilele dinainte de Morrison. Ea a-nvăţat
repede să-1 înfăşoare, cu o răsucire vânjoasă, pe la
subsuori, cum fac fetele malaeze când se duc jos la râu să
se scalde. Umerii şi braţele îi erau goale; una dintre cozi,
căzându-i pe piept, arăta aproape neagră pe pielea-i albă.
Cum era mai înaltă decât sunt în general femeile malaeze,
sarongul nu-i ajungea până la glezne. Stătea, bine înfiptă
pe picioare, la jumătatea drumului dintre masă şi perdeaua
uşii, picioarele-i desculţe, cambrate strălucind ca marmura
pe rogojinile sumbre de pe duşumea. Linia umerilor ei
luminaţi, linia viguroasă şi fină a braţelor atârnându-i pe
lângă trup, imobilitatea ei de asemenea, aveau ceva
statuar, vraja artei vibrând de viaţă. Nu era prea înaltă— la
început Heyst gândise despre ea „sărmana mititică” —dar
scăpată de banalitatea ponosită a rochiei albe pentru
estradă, drapată simplu în sarong, avea în formele şi
proporţiile ei ceva ce-ţi sugera o micşorare a unor
dimensiuni eroice. Făcu un pas înainte.
„Ce nu găseşti?” întrebă ea din nou. Heyst se întoarse
complet cu spatele la masă. Spiţele negre de umbră peste
duşumea şi pereţi, care se întâlneau într-o pată mare de
întuneric pe tavan, erau ca gratiile unei cuşti în jurul lor.
Era rândul lui acum să ignore întrebarea.
„Zici că te-ai trezit speriată?” spuse.
Fata se apropie de el, exotică şi totuşi cu un aer de
intimitate, cu chipul şi umerii de femeie albă apărând din
sarongul malaez parcă s-ar fi deghizat, dar expresia ei era
serioasă.
„Nu!” răspunse ea. „Dezolată, mai curând. Înţelegi, tu
lipseai şi nu ştiam de ce plecaseşi de lângă mine. Oribil vis
— primul pe care l-am avut de când…”
„Nu crezi în vise, nu-i aşa?” întrebă Heyst.
„Am cunoscut odată o femeie care credea. În orice caz, ţi
le tălmăcea, dacă-i dădeai un şiling.”
„Te-ai mai duce acum s-o întrebi ce-nseamnă visul
ăsta?” întrebă Heyst glumind.
„Stătea în Camberwell. Era o babă urâcioasă.”
Heyst râse, puţin jenat.
„Visele, draga mea, sunt nebunie curată. Ce-aş vrea eu
să-mi tălmăcească cineva e ce-nseamnă lucrurile care se-
ntâmplă-n lumea trează în timp ce eu dorm. Asta aş vrea
să ştiu.”
„Îţi lipseşte ceva din sertarul ăsta,” zise Lena, sigură.
„Din ăsta, sau din altul. Am căutat în fiecare, şi m-am
întors iar la ăsta, aşa cum face omul. Nu-mi vine să cred în
ce văd cu ochii, dar lipseşte. Ascultă, Lena, eşti sigură că
n-ai…”
„Nu m-am atins de nimic din casa asta decât de ce mi-ai
dat tu.”
„Lena!” exclamă el.
Îl durea această dezvinovăţire pentru o învinuire pe care
nu i-o adusese. Erau vorbe pe care le-ar fi putut spune o
servitoare— un inferior susceptibil a fi bănuit— sau în
orice caz un străin. Îl supăra faptul că fusese în aşa hal
rău înţeles. Îl dezamăgea constatarea că ea nu-şi dăduse,
din instinct, seama de locul pe care el i-l afectase, în taină,
în gândurile lui.
„La urma urmei, suntem unul pentru altul nişte străini,”
îşi spuse el în gând.
Apoi îi păru rău pentru ea. Reluă vorba, calm:
225
 „Voiam să spun, dacă eşti sigură că n-ai niciun motiv să
bănuieşti că Wang a fost astă-seară aici, în odaie.”
„Îl bănuieşti?” întrebă ea încruntând sprâncenele.
„N-am pe altcineva pe cine bănui. Sar putea spune că-i o
certitudine.”
„Nu vrei să-mi spui despre ce-i vorba?” întrebă ea pe un
ton uniform.

Heyst se mulţumi să zâmbească uşor:

„Nimic de mare preţ, ca valoare,” răspunse el.
„Am crezut că poate-i vorba de bani,” zise ea.
„Bani!” exclamă Heyst, ca şi cum o asemenea idee ar fi
fost pur şi simplu absurdă. Ea păru atât de vădit
surprinsă, încât se grăbi să adauge: „Fireşte, sunt ceva
bani în casă— aici în birou, în sertarul din stânga. Nu-i
încuiat. Poţi să-l tragi tot afară. Are şi o ascunzătoare,
scândura din fund pivotează; e foarte simplu, când ştii. Am
descoperit-o din întâmplare, şi ţin în ea rezerva noastră de
monede de aur. Comoara, draga mea, nu-i destul de mare
ca să avem nevoie de o peşteră.” Se opri, râse foarte încet şi
îi răspunse cu o privire la fel de fermă ca a ei.
„Mărunţişul, câţiva guldeni şi câţiva dolari, l-am ţinut
totdeauna în sertarul ăsta, neîncuiat. Sunt convins că
Wang ştia ce-i înăuntru, dar el nu-i hoţ, şi de asta… Nu,
Lena, nu-i vorba nici de aur, nici de bijuterii; şi asta-i ce
face lucrul să pară straniu— un furt de bani n-ar părea.”
Ea respiră adânc, uşurată să afle că nu-i vorba de bani. I
se citea pe faţă o curiozitate intensă, dar se feri să-l piseze
cu întrebări. Se mulţumi să-i zâmbească, luminos şi
profund, cum ştia ea.
„Dacă nu-s eu, nu poate să fie decât Wang. Trebuie să-l
faci să-ţi dea înapoi.”
Heyst nu răspunse acestei sugestii naive şi practice,
pentru că ceea ce-i dispăruse lui din sertar era revolverul.
Era o armă grea, pe care o avea de ani de zile şi n-o
folosise-n viaţa lui. Stătuse în sertarul mesei încă de când
sosise în Samburan mobila de la Londra. Adevăratele
primejdii pentru viaţa lui nu erau de natura celor pe care le
respingi cu spada sau cu glonţul. Pe de altă parte, nici
manierele şi nici înfăţişarea lui nu păreau de-ajuns de
inofensive ca să-l expună la vreo agresiune nesocotită.
N-ar fi putut să explice ce l-a făcut să se ducă la sertar
în toiul nopţii. Tresărise din somn—ceea ce la el era foarte
neobişnuit. Se pomenise deodată şezând pe marginea
patului, treaz de-a binelea, cu Lena dormind alături cu
spatele la el, siluetă vagă, profund feminină în lumina
difuză a nopţii, într-o imobilitate perfectă.
La vremea asta a anului nu erau ţânţari în Samburan, si
musticarul era răsucit în sus. Heyst se pomenise-n
picioare, aproape înainte de a-şi da seama că avea intenţia
să se scoale. De ce făcuse asta, nu ştia. Nu voia s-o
trezească, si scârţâitul uşor al patului i se păru foarte
puternic. Se întoarse cu teamă şi aşteptă să vadă dacă se
mişcă, dar ea nu se clinti. Privind-o, Heyst avu impresia că
se vede şi pe sine stând întins acolo, cufundat în somn
adânc şi—era pentru prima oară în viaţa lui când avea
senzaţia asta—cu totul lipsit de apărare. Această impresie
cu desăvârşire nouă, a primejdiilor care te pasc în somn, îl
făcu să se gândească deodată la revolver. Ieşi din dormitor
călcând fără zgomot. Lipsa de greutate a perdelei pe care
trebuise s-o dea deoparte ca să iasă şi uşa de afară larg
deschisă în întunericul verandei—pentru că streaşină
acoperişului cobora foarte jos, ascunzând lumina stelelor—
îi dăduseră sentimentul de a fi expus la primejdii, n-ar fi
putut spune la care. Deschisese sertarul. Era gol. Asta îi
reteză scurt meditaţia. Murmură, în faţa faptului brut:
„Imposibil! O fi în altă parte!” încercase să-şi amintească
unde-1 pusese, dar tresăririle de memorie nu fuseseră
deloc încurajatoare. După ce scormonise prin toate
colţurile şi colţişoarele-n care-ar fi putut să-ncapă un
revolver, ajunse încet-încet la concluzia că nu mai era în
odaie. Nu era nici în cealaltă. Tot bungalowul se compunea
227
din două odăi şi o mulţime de verande jur-împrejur. Heyst
ieşise pe verandă.
„Wang trebuie să fie, nu-ncape îndoială’ gândi el, cu
privirea pierdută în noapte. „A pus mâna pe el pentru cine
ştie ce motiv."
Nu exista nimic care să-1 fi putut împiedica pe chinezul
ăsta spectral să se materializeze la piciorul scării sau
oriunde, oricând, si să-1 doboare cu un foc tras la sigur.
Primejdia era atât de iremediabilă, încât nu merita să-ţi
mai baţi capul cu ea, cum nu merita nici incertitudinea, în
general, a vieţii omeneşti. Heyst reflectase la acest risc
suplimentar. De câtă vreme era el la discreţia unui deget
galben pirpiriu pe-un trăgaci? Adică, în cazul când ăsta
fusese motivul pentru care amicul sustrăsese revolverul.
„Împuşcă şi moşteneşte!” gândi Heyst. „Foarte simplu!”
Cu toate astea, în mintea lui exista o pronunţată reticenţă
în a-l considera pe domesticul cultivator de legume ca
asasin virtual.
„Nu, n-a fost asta. Pentru că ar fi putut s-o facă oricând,
de-un an şi mai bine.”
În mintea lui Heyst stăruise presupunerea că Wang
pusese mâna pe revolver în timpul absenţei sale din
Samburan, dar ajungând cu speculaţiile în acest punct,
opinia i se schimbă. Îi intră în cap, cu forţa unui certitudini
indubitabile, ideea că revolverul fusese luat nu mai târziu
decât după-masă, sau chiar atunci, noaptea. Wang,
natural! Dar de ce? Aşa că pericolul nu existase în trecut.
Era în viitor.
„Sunt le discreţia lui, acum,” gândise Heyst, fără cine
ştie ce emoţie.
Sentimentul dominant era însă curiozitatea. Parc-ar fi
examinat strania situaţie a altcuiva. Dar chiar şi această
categorie de preocupări se stinse după ce, întorcându-şi
privirea spre stânga, zări profilându-se în noapte siluetele
celorlalte bungalowuri şi-şi aminti de sosirea însetaţilor
pasageri ai bărcii. Greu de imaginat ca Wang să rişte o
asemenea crimă în prezenţa altor albi. Era un caz ciudat,
în care-şi găsea aplicare principiul „securitate prin număr”
—de altminteri nu prea pe gustul lui Heyst.
Frământat de gânduri negre, intrase înăuntru şi
rămăsese în faţa sertarului gol într-o meditaţie profundă
care nu-i aducea nicio lumină. Tocmai se hotărâse să nu
lase nimic să transpire în faţa fetei, când îi auzi glasul în
spatele său. Îl luase prin surprindere, dar rezistă elanului
de-a se întoarce imediat spre ea, de teamă ca fata să nu-i
citească tulburarea pe faţă. Da, îl luase prin surprindere, şi
din cauza asta conversaţia care începuse n-a fost exact
ceea ce ar fi vrut el să fie, ce-ar fi fost dacă l-ar fi găsit
pregătit pentru întrebarea ei. Ar fi trebuit să-i răspundă
imediat: „Nu lipseşte nimic.” E regretabil că a lăsat
lucrurile să ajungă până acolo încât ea să-l întrebe ce
caută. Puse capăt convorbirii, spunând cu un aer degajat:
„E-un obiect de foarte mică importanţă. Nu-ţi mai bate
capul—nu merită. Cel mai bun lucru ar fi să te culci,
Lena."
Fără nicio tragere de inimă ea se întoarse să se ducă, şi
de-abia în prag întrebă:
„Şi tu?”
„Eu am să mai rămân puţin pe verandă, să fumez un
trabuc. Nu mi-e somn, deocamdată.”
„Bine. Nu sta mult.”
Nu-i răspunse. Ea îl văzu cum rămâne acolo, nemişcat,
cu fruntea încreţită, şi lăsă încet perdeaua să cadă.
Heyst îşi aprinse într-adevăr un trabuc înainte de a ieşi
din nou pe verandă. Pe sub streaşina joasă aruncă o privire
spre stele, să vadă cât de târziu era. Timpul trecuse foarte
încet. De ce-1 enerva treaba asta, nu-şi dădea seama,
pentru că n-avea nimic de aşteptat de la ivirea zorilor. Dar,
în jurul lui, totul parcă devenise nerezonabil, nestabil,
căpătase un vag aer de alarmă, punându-1 sub imperiul
unei obligaţii, dar fără să-i dea vreo indicaţie de acţiune.
Simţea dispreţ pentru situaţia asta care îl irita. Lumea de
229
afară tăbărâse peste el, şi nu-şi dădea seama cu ce greşise
ca să provoace aşa ceva, cum nu-şi dădea seama ce făcuse
ca să provoace odioasa calomnie cu privire la purtarea lui
faţă de Morrison. Pentru că asta n-o putea uita. Ajunsese
la urechile cuiva care avea nevoie de cea mai desăvârşită
încredere în rectitudinea conduitei lui.
Şi ea nu mă crede decât pe jumătate, gândi el dezolat şi
umilit.
Lovitura asta morală de pumnal pe la spate părea să-i fi
redus din puteri, parc- ar fi fost o rană trupească. N-avea
poftă să mai facă nimic—nici să-l oblige pe Wang să se
explice în chestia revolverului, nici să-i descoasă pe străini
să afle cine sunt şi cum ajunseseră în această încurcătură.
Aruncă în noapte trabucul aprins. Dar Samburanul nu mai
era acum o solitudine în care să-ţi poţi lăsa frâu liber
dispoziţiei. Parabola luminoasă trasată prin aer de
chiştocul zvârlit fu văzută de pe o altă verandă, la o
depărtare de vreo douăzeci de metri. Fu înregistrată ca un
simptom important, de către un observator ale cărui
simţuri pândeau cu aviditate semne de orice fel, într-o
tensiune a vigilenţei în stare să audă aproape şi iarba
crescând.

Capitolul X

Observatorul fusese Martin Ricardo. Pentru el, viata nu

era o chestie de renunţare pasivă, ci un război de activ. Nu-
i lipsea încrederea în sfârşitul acestui război, nu se simţea
dezgustat de el şi cu atât mai puţin dispus să se gândească
la eventuale dezamăgiri.
Dar era perfect conştient că oferea multe prilejuri de
eşec. Departe de a fi un pesimist, nu era însă nici om al
iluziilor exagerate. Nu-i plăcea eşecul. Nu numai pentru
consecinţele lui dezagreabile şi periculoase, ci şi din cauza
dramaticelor efecte asupra propriei sale preţuiri a lui
Martin Ricardo.
 Şi, în cazul de faţă, era ceva special, propria sa
născocire, ceva cu totul nou. Nu era, ca să zicem aşa, din
domeniul lui uzual—afară doar, poate, dintr-un punct de
vedere moral, pentru care n-avea de gând să-şi bată capul.
Din toate aceste considerente, Martin Ricardo nu putea să
adoarmă.
Domnul Jones, după repetate accese de frisoane, după
ce a băut multe ceaiuri fierbinţi, părea să se fi cufundat
într-un somn adânc. Descurajase absolut peremptoriu
tentativele de conversaţie ale fidelului său acolit. Ricardo îi
asculta respiraţia regulată. Îi era uşor, patronului. Privea
toată chestia ca un fel de sport. Foarte normal, la un
gentleman. Dar această spinoasă şi importantă afacere
trebuia câştigată cu orice preţ, atât pentru onoare cât şi
pentru siguranţă. Ricardo se ridică încet şi trecu pe
verandă. Nu putea sta locului. Voia să iasă la aer, si avea
sentimentul că, prin forţa ardoarei lui, chiar şi întunericul
şi tăcerea vor putea fi constrânse să cedeze câte ceva
ochilor şi urechilor sale. Văzu stelele şi se trase înapoi în
întunericul dens. Rezistă impulsului din ce în ce mai
puternic de a coborî şi a se strecura spre celălalt bungalow.
Ar fi fost o nebunie să-nceapă să dea târcoale prin beznă
pe-un teren necunoscut. Şi pentru ce? Decât doar ca să-şi
uşureze apăsarea. Imobilitatea apăsa pe braţele şi
picioarele lui ca o haină de plumb. Şi cu toate astea, nu era
dispus să renunţe. Persista în veghea lui fără obiect. Omul
de pe insulă stătea liniştit.
Acesta fu momentul în care ochii lui Ricardo zăriră
traiectoria roşie de lumină trasată de ţigară — senzaţională
revelare a insomniei lui Heyst. Nu-şi putu reţine un: „Ia te
uită!” şoptit, şi începu să se strecoare spre uşă, frecându-
se cu umerii de perete. Putea el să ştie dacă omul nu era
acum în faţă, afară, supraveghind veranda lor? De fapt,
după ce aruncase trabucul, Heyst intrase în casă cu
sentimentul unuia care renunţă la o treabă inutilă. Dar lui
231
Ricardo i se păru că aude paşi uşori prin poiană şi se
strecură repede în odaie. Aci, respiră adânc şi, o vreme,
rămase pe gânduri. Apoi pipăi pe pupitru, să dea de
chibrituri, şi aprinse lumânarea. Trebuia să-i comunice
patronului păreri şi constatări de asemenea importanţă,
încât devenise absolut necesar să urmărească efectul lor pe
chiar chipul domnului Jones. La început crezuse că putea
să aştepte până dimineaţa, dar insomnia lui Heyst, dată la
iveală în mod atât de suprinzător, îi dădu brusc
sentimentul certitudinii că, pentru el, în noaptea asta nu
putea fi vorba de dormit.
Spuse toate astea patronului. După ce flăcăruia
lumânării risipi puţin întunericul, domnul Jones putu fi
văzut culcat pe un pat de campanie, în fundul odăii. O
pătură de voiaj îi acoperea trupul uscat, lăsând să se vadă
numai capul, rezemat de o altă pătură de voiaj, făcută sul
în chip de pernă. Ricardo se aşeză pe duşumea, cu
picioarele încrucişate, aproape de marginea patului, aşa că
domnul Jones — care poate că nu fusese chiar atât de
adânc cufundat în somn— deschizând ochii se pomeni cu
chipul secretarului în faţa sa.
„Eh? Ce spui? Nu poţi să dormi? Dar de ce nu mă laşi pe
mine să dorm? Fi-ţi-ar mofturile-ale dracului!”
„Pentru că şi tipul de dincolo nu poate să doarmă. De-
aia. Al dracului să fiu dacă tipul nu sta adineauri să
gândească. Ce treabă-avea el de gândit în mijlocul nopţii?”
„De unde ştii?”
„A fost pe verandă, sir—treaz în mijlocul nopţii. L-am
văzut eu cu ochii mei.”
„Dar de unde ştii că se gândea?” întrebă domnul Jones.
„Putea să fi fost altceva — să-l fi durut dinţii, de pildă. Şi,
după cât te ştiu eu, s-ar putea foarte bine ca tu să fi visat.
N-ai încercat să dormi?”
„Nu, sir. Nici nu m-am culcat măcar.”
Ricardo îl puse la curent pe patron cu veghea lui de pe
verandă şi cu revelaţia care i-a pus capăt. Concluzia trasă
era că un om care stă treaz la miezul nopţii cu o ţigară
aprinsă trebuie să se gândească la ceva.
Domnul Jones se ridică într-un cot. Acest semn de
interes îl reconfortă pe devotatul său discipol.
„Am impresia c-a venit vremea să ne gândim şi noi un
pic,” adăugă Ricardo cu mai multă siguranţă în sine. Cu
toate că erau împreună de-atâta vreme, toanele patronului
mai erau încă o sursă de îngrijorare pentru sufletul său
simplu.
„Tu faci totdeauna tărăboi,” remarcă domnul Jones pe
un ton plin de îngăduinţă.
„Da, dar nu degeaba, nu-i aşa? Asta n-o puteţi spune,
sir. Poate că eu nu văd lucrurile ca un gentleman, dar nici
ca un nerod. Chiar dumneavoastră aţi recunoscut-o,
câteodată.”
Ricardo se aprindea în propria sa apărare. Domnul
Jones îl întrerupse, calm:

„Presupun că nu m-ai trezit ca să-mi vorbeşti de tine.”

„Nu, sir.” Ricardo tăcu un răstimp, cu vârful limbii între
dinţi. „Nu cred c-aş putea să vă spun despre mine ceva pe
care dumneavoastră să nu-l ştiţi,” continuă el. Era, în
tonul lui, un fel de satisfacţie amuzată, dar tonul acesta se
schimbă complet când continuă: „Despre omul de dincolo
trebuie să vorbim. Nu-mi place deloc.”
Ricardo nu observă licărirea unui surâs sinistru pe
buzele patronului.
„Nu-ţi place?” făcu domnul Jones, a cărui faţă, rezemată
în cot, era la nivelul creştetului aghiotantului său.

„Nu, sir,” zise Ricardo cu vigoare. Lumânarea, din

celălalt capăt al odăii, îşi arunca pe perete umbrele
monstruoase. „Nu-i—nu ştiu cum să spun—n-are nimic
cordial în el.”
Domnul Jones, în felul lui moale, se declară de acord.
„Pare să fie un om foarte stăpân pe sine.”
233
 „Asta-i, da. Stăpân…” Ricardo se sufoca de indignare. „I-
aş scoate eu, repede, ceva din stăpânitul ăsta, printr-o
gaură-ntre coaste, dacă n-ar fi vorba de-o treabă specială!”
Domnul Jones trebuie să se fi gândit şi el în vremea
asta, pentru că întrebă:
„Crezi că bănuieşte ceva?”
„Nu prea văd ce-ar putea să bănuiască,” răspunse
Ricardo circumspect. „Şi cu toate astea, stătea şi se
gândea. La ce s-o fi gândit? Ce l-a făcut să se dea jos din
pat în toiul nopţii? Nu puricii, asta-i sigur.”

„Conştiinţa încărcată, poate,” făcu domnul Jones

sarcastic.
Pe credinciosul său secretar îl chinuia enervarea şi nu
înţelese gluma. Pe un ton iritat, acru îi declară că nu există
ceva care să se cheme conştiinţă. Există frică, da, dar
nimic care să bage în vreun fel frica în individul ăsta.
Admise încă că se putea foarte bine ca pe om să-l fi
neliniştit sosirea unor străini, din cauza averii ăleia furate,
ascunsă undeva pe-acolo.

Ricardo se uită în dreapta şi-n stânga, ca şi cum i-ar fi

fost frică să nu-l audă umbrele dense aruncate de
lumânare prin toate colţurile odăii. Foarte calm, patronul îi
şopti:
„Şi cine ştie dacă hotelierul ăla n-a minţit? S-ar putea
foarte bine să fie-un pârlit.”
Ricardo clătină din cap. Teoria schombergiană referitoare
la Heyst devenise la el o profundă convingere. Era îmbibat
de ea cum se îmbibă un burete de apă. Îndoielile
patronului nu erau decât o negare neserioasă a unei
realităţi care sărea în ochi. Dar vocea lui Ricardo rămăsese
aceeaşi ca mai înainte, un tors blând de pisică pe un
fundal de mârâit:
„Mă mir de dumneavoastră, sir! Este exact procedeul
prin care-1 întrebuinţează toţi domesticiţii—ca şi toţi
ipocriţii ordinari de pe lumea asta. Când se-ntâmplă să le
treacă prada pe sub nas, nu-i unul să-şi ţină mâna locului.
Nu-i acuz. Felul în care-o fac, asta mă scârbeşte. Gândiţi-
vă numai la povestea aia, cum s-o descotorosit de fostul lui
tovarăş! Să expediezi un om acasă şi să-1 faci să se cureţe
dintr-o răceală — asta-i şmecherie de domesticit. Şi vreţi să
spuneţi, sir, că un om în stare de-asa ceva n-o să umfle, cu
manierele lui de ipocrit, tot pe ce poate puna mâna? Ce-a
fost afacerea aia cu cărbunii? Tipii ăştia domesticiţi
lucrează cu fereală; ipocrizie—asta-i. Nu, nu, sir! Chestia-i
s-o scoatem de la el cât mai curăţel posibil. Asta-i treaba
care ne- aşteaptă. Şi nu-i chiar atât de simplă pe cât arată.
Socot c-aţi privit-o sub toate aspectele, sir, şi de-abia pe-
urmă aţi acceptat să facem plimbarea.”
„Nu.” De-abia îl auzeai, pe domnul Jones, cum sta cu
privirea pierdută departe. „Prea mult nu m-am gândit.
Eram plictisit.”
„Au, asta a fost… Păcat. Eram disperat aproape, atunci
după-masă, când nerodul ăla bărbos de hotelier a-nceput
să-mi povestească despe ăsta de-aici. Absolut din
întâmplare. Cum-necum, sir, suntem aici, după ce era cât
p-aci s-o mierlim. Mă simt zdreanţă, încă. Dar n-are-a face.
Comoara lui o să plătească toate!”
„Tipul e absolut singur aici,” observă domnul Jones într-
un murmur înfundat.
„Mda, într-un fel. Da, destul de singur. Da-da, s-ar putea
spune că-i singur.”
„Mai e şi chinezul.”
„Da, mai e şi chinezul,” admise Ricardo, cu mintea
parcă-n altă parte.
Discuta în gând cu sine însuşi dacă n-ar fi fost mai bine
să-şi descarce sufletul, să-i spună ce ştie despre existenţa
fetei. În cele din urmă hotărî că nu. Afacerea era şi-aşa
destul de încurcată, fără s-o mai complice stârnind
susceptibilităţile gentlemanului cu care avea onoarea să fie
asociat. Mai bine să vină de la sine descoperirea, îşi spunea
235
el, şi-atunci o să jure că habar n-avusese despre această
jignitoare prezenţă.
N-avea nevoie să mintă. Nu trebuia decât să-şi ţină gura.
„Da,” murmură el pe gânduri, „mai e şi chinezul,
desigur.”
În fond, avea un fel de respect echivoc pentru aversiunea
exagerată a patronului faţă de femei, ca şi cum această
oroare pentru orice prezenţă feminină era un fel de morală
vicioasă, dar totuşi o morală, dat fiind că o socotea drept
un avantaj. Te scutea de multe complicaţii indezirabile. N-
avea pretenţia că înţelege. Nici măcar nu încerca să
analizeze, să pătrundă această idiosincrazie a şefului său.
Tot ce ştia era că el, personal, avea alte gusturi, şi că asta
nici mai fericit nu-1 făcea, nici mai multă siguranţă în viaţă
nu-i dădea. Nu ştia la ce-ar fi ajuns dacă ar fi vagabondat
prin viaţă de unul singur. Din fericire, era un subaltern, nu
un sclav lefegiu, ci un agiotant— dar tot nu-nsemna că era
de capul lui. Da, desigur! Celălalt fel de aranjament
neîndoielnic simplifica, în general, lucrurile. Dar era clar că
putea să le şi complice—ca în cazul de faţă, extrem de
important şi, după opinia lui Ricardo, destul de delicat. Şi
ce era mai prost, e că nu puteai să spui exact în ce fel va
acţiona.
Nu era firesc, îşi spuse el iritat. Cum să ţii seama de ce
nu-i firesc? Pentru aşa ceva nu există reguli. Credinciosul
acolit al domnului Jones pur şi simplu, prevăzând
numeroase dificultăţi de ordin material, hotărî să nu-1 lase
pe patron să afle de existenta fetei, să nu-1 lase nici s-o
vadă — cât timp se va putea. Şi, din nenorocire, asta părea
să fie cel mult o chestie de câteva ore, pe când, se temea
Ricardo, a pune o afacere pe roate cerea vreo câteva zile.
Odată treaba pornită, nu se temea c-o să fie lăsat în drum
de gentleman. Cum se întâmplă deseori cu firile astea
dezordonate, încrederea lui Ricardo în anumiţi indivizi era
simplă şi indiscutabilă. Pentru că în viaţă omul trebuie să
aibă un suport oarecare.
Cu picioarele încrucişate, cu capul puţin plecat, perfect
imobil, putea foarte bine, în atitudinea asta de bonz, să
mediteze la sacra silabă „Om”. Era o elocventă ilustrare a
unor aparenţe mincinoase, pentru că dispreţul său faţă de
lume era de natură riguros practică. Nu era nimic oriental
la Ricardo, în afară de atitudinea lui de stranie nemişcare.
Domnul Jones era şi el foarte calm. Lăsase capul să-i cadă
pe pătura făcută sul şi sta întins pe-o parte, cu spatele la
lumânare. În poziţia asta, umbrele adunate în orbitele lui le
făceau să pară absolut goale. Când vorbi, glasul lui
spectral n-avea decât câţiva ţoli de parcurs ca s-ajungă la
urechea stângă a lui Ricardo.
„De ce nu spui ceva, acuma, dacă tot m-ai trezit?”
„Mă-ntreb dacă dormeaţi chiar atât de adânc cât voiaţi
să lăsaţi impresia, sir,” zise Ricardo impasibil.
„Mă-ntreb şi eu,” repetă domnul Jones. „În orice caz, mă
odihneam foarte liniştit.”
„Oh, sir!” Şoapta lui Ricardo era de om alarmat. „Nu
cumva vreţi să spuneţi că iar sunteţi plictisit?”
„Nu.”
„Asta-i bine!” Secretarul se simţi considerabil uşurat. „N-
aveţi de ce fi, vă asigur, sir,” şopti el grav. „Orice, numai
asta nu! Dacă n-am zis nimic o vreme, n-a fost pentru că
nu-i mare lucru de zis. Este, este berechet.”

„Ce-i cu tine?” şopti patronul. „Te schimbi? Ai de gând să

devii pesimist?”

„Eu? Să mă schimb? Nu, sir. Eu nu-s d-ăia care se

schimbă. Puteţi să-mi spuneţi vorbe grele, dac-aveţi poftă,
dar ştiţi foarte bine că eu nu-s cobe.” Ricardo schimbă
tonul. „Dacă n-am spus nimic o vreme, e pentru că mă
gândeam la chinez, sir.”
„Asta ai făcut? Ai pierdut vremea, Martin dragă. Un
chinez e-o fiinţă de nepătruns.”
Ricardo admise c-ar putea fi aşa. Oricum, un chinez nu
237
era mare lucru în general, cât o fi el de nepătruns. Dar un
baron suedez nu era deloc—nu putea să fie. Baroni suedezi
sunt pe toate drumurile.

„Nu ştiu dacă ăsta-i chiar atât de domesticit,” fu

răspunsul domnului Jones, cu glas scăzut, cavernos.
„Ce vreţi să spuneţi, sir? Natural, nu-i o curcă plouată.
Nu-i un tip să-l hipnotizezi cum v-am văzut făcând cu-
atâţia dago, nu numai cu unul, şi cu-atâtea alte specii de
domesticiţi, când era vorba să-i ţintuiţi jos la masa de joc.”
„Nu te bizui pe asta,” murmură domnul Jones, serios.
„Nu, sir, nu mă bizui. Cu toate că aveţi o putere
extraordinară în privire. Fără discuţie!”
„Am o răbdare extraordinară,” replică sec domnul Jones.
Un zâmbet fugar flutură pe buzele fidelului Ricardo, care
nu-şi ridică deloc capul.
„N-aş vrea să vă obosesc prea mult, sir, dar afacerea asta
nu seamănă cu niciuna din câte-am încercat noi vreodată.”
„Poate că nu. În orice caz, să zicem că-i aşa.”
Tonul acestei achiesări, oarecum condiţionate, reflecta o
oboseală, un dezgust de monotonia vieţii. Pe clocotitorul
Ricardo îl călca pe nervi.
„Mai bine să ne gândim cum ne apucăm de lucru,”
ripostă el puţin enervat. „E-un şmecher. Gândiţi-vă cum l-a
tratat pe tovarăşul ăla al lui. Aţi mai auzit vreodată de ceva
atât de josnic? Şi viclenia bestiei—o viclenie murdară,
ordinară…”
„Nu-ncepe cu morala, Martin,” făcu domnul Jones, în
chip de avertisment. „Din câte pot eu să-mi dau seama din
povestea pe care ţi-a-ndrugat-o hotelierul ăla neamţ, s-ar
părea că are oarecare caracter, şi o doză de degajare faţă de
sentimentele comune, ceea ce nu-i lucru obişnuit. Dacă-i
adevărat, e chiar lucru remarcabil.”
„Da-da, foarte remarcabil Şi foarte ordinar, cu toate
astea,” mormăi Ricardo îndărătnic. „Trebuie să vă spun că-
mi pare bine c-o să plătească—o să plătească de-o să se
mire şi el cum!”
 Vârful limbii îi apăru o clipă printre buze, agăţându-se,
parc-ar fi încercat să guste puţin savoarea acelei răzbunări
feroce. Pentru că Ricardo era sincer în indignarea lui
împotriva violării cu sânge rece, lent, în ani de răbdare şi
duplicitate, a principiului elementar de loialitate faţă de un
tovarăş. Există şi în mişelie, ca şi în virtute, standarde, şi
faptul, aşa cum şi-1 imagina el, căpăta un supliment de
oroare tocmai din progresiunea lentă a unei trădări atât de
atroce şi dulcege. Dar el înţelegea şi judecata mai subţire a
patronului, un gentleman privind la toate astea cu
detaşarea privilegiată a unui spirit cultivat, a unei
personalităţi superioare.
„Ehei, e şmecher… e viclean,” mormăi el printre dinţii
ascuţiţi.
„Dracu să te ia!” Şoapta domoală a domnului Jones se
insinua în urechea lui Ricardo. „La chestie!”
Docil, secretarul renunţă la reflecţiile sale. Exista, la
aceştia doi, similitudine de spirit—unul, proscris din cauza
viciilor sale, celălalt, împins de un spirit de sfidare
dispreţuitoare, de (agresivitatea animalului de pradă care
vede în toate făpturile domesticite de pe faţa pământului
victimele sale fireşti. Amândoi erau însă destul de
pătrunzători şi amândoi îşi dădeau seama că se lansaseră
în afacerea asta fără o suficientă investigare a
amănuntelor. Imaginea unui bărbat solitar, departe de
orice posibilitate de ajutor, le apăruse, acolo în mijlocul
mării, insistentă, fascinantă şi irezistibilă, acoperind
întregul câmp al viziunii lor. Li se păruse că nu e nicio
nevoie de gândire. Cum spusese şi Schomberg: „Trei la
unu’!”
Dar treaba nu mai arăta atât de simplă acuma, în faţa
acestei atitudini care acţiona ca un fel de cuirasă pentru el.
Sentimentul căruia îi dădu glas, în felul lui, acolitul— „Nu
părem să fi ajuns mult mai departe, acuma că suntem aici”
—fu întâmpinat de către patron cu o tăcere care însemna
239
recunoaştere. E uşor să bagi cuţitu-n om, sau să-l dobori
c-un glonte, fie că-i singur, fie că nu, reflectă Ricardo pe-un
ton confidenţial, dar…
„Nu-i singur,” făcu, slab, domnul Jones, în atitudinea lui
de om hotărât să doarmă. „Nu uita de chinez.” Ricardo
tresări.
„Oh, da… chinezul!”
Ricardo fusese pe punctul de a-i povesti despre fată; dar
nu! Avea nevoie ca patronul să fie netulburat şi ferm.
Gânduri vagi, pe care aproape că n-avea curajul să şi le
mărtuisească, îi agitau mintea în legătură cu fata. Nu
putea să fie mare lucru de capul ei, îşi spunea el. O să
poată băga frica-n ea. Şi mai erau şi alte posibilităţi.
Chinezul, însă, putea fi discutat pe faţă.
Însemna recunoaştere. E uşor să bagi cuţitu-n om, sau
să-l dobori c-un glonte, fie că-i singur, fie că nu, reflectă
Ricardo pe-un ton confidenţial, dar…
„Nu-i singur,” făcu, slab, domnul Jones, în atitudinea lui
de om hotărât să doarmă. „Nu uita de chinez.” Ricardo
tresări.
„Oh, da… chinezul!”
Ricardo fusese pe punctul de a-i povesti despre fată; dar
nu! Avea nevoie ca patronul să fie netulburat şi ferm.
Gânduri vagi, pe care aproape că n-avea curajul să şi le
mărtuisească, îi agitau mintea în legătură cu fata. Nu
putea să fie mare lucru de capul ei, îşi spunea el. O să
poată băga frica-n ea. Şi mai erau şi alte posibilităţi.
Chinezul, însă, putea fi discutat pe faţă.

„La ce mă gândeam eu, sir,”a continuă el cu un aer

serios, „e asta —, aici avem un om. Un nimic. Dacă nu stă
cuminte, îl liniştim noi. Nu-i greu. Dar mai sunt şi banii.
Nu-i ţine-n buzunar.”

„Sper că nu,” şopti domnul Jones.

„Şi eu. ’S prea mulţi, ştiu asta. Dac-ar fi singur, nu s-ar
sinchisi prea mult— vreau să zic de siguranţa lor. I-ar pune
pe toţi undeva într-o cutie sau într-un sertar, la
îndemână.”
„Crezi?”
„Da, sir, i-ar ţine sub nasul lui, ca să zic aşa. De ce nu?
E foarte natural. Nimeni nu-şi îngroapă gologanii dacă n-
are un motiv foarte serios s-o facă.”
„Un motiv foarte serios, da?”
„Da, sir. Ce credeţi că-i omu’—cârtiţă?”
Ricardo declară că, din experienţa sa personală, omul
nu-i un animal săpător. Nici chiar avarii nu-şi îngroapă
comorile, decât pentru motive excepţionale. În situaţia
dată, a unui om singur pe o insulă, prezenţa unui chinez e
un motiv foarte serios. Nici sertarele şi nici lăzile sau cutiile
n-ar prezenta siguranţă faţă de un chinez cu ochi piezişi
care-şi vâră nasul peste tot. Nu, sir. Afară doar de-o casă
de bani— o casă de bani în toată regula, ca pentru birouri.
Şi casa de bani e-acolo, în odaie.
„E o casă de bani în odaia asta? N-am observat-o,” şopti
domnul Jones.
N-o observase pentru că era vopsită alb, ca pereţii, şi-
afară de asta era vârâtă într-un colţ, în întuneric. Când
debarcase, domnul Jones fusese prea obosit ca să mai
observe ceva. Dar Ricardo o reperase foarte repede, după
forma ei caracteristică. Tot ce-ar fi vrut era să se convingă
pe sine însuşi că rodul trădării şi al duplicităţii şi al tuturor
ororilor morale ale lui Heyst se află acolo, înăuntru. Dar
nu, casa de bani era deschisă.
„Poate să fi fost, la un moment oarecare,” comentă el
îmbufnat, „dar acuma nu-i.”
„Nu asta-i casa pe care şi-a ales-o ca să stea în ea,”
obiectă domnul Jones. „Dar, pentru că veni vorba, ce-o fi
vrut el să-nţeleagă când a spus că sunt circumstanţe care-l
împierdică să ne găzduiască în acelaşi bungalow? Ţi-aduci
aminte ce-a spus, Martin? Suna cam criptic.”
Martin, care-şi aducea foarte bine aminte şi înţelesese
241
fraza ca fiind direct legată de prezenţa fetei, aşteptă puţin
înainte de a spune.
„Vreo şmecheria de-a lui, sir, şi nu cea mai proastă,
dacă-i vorba. Felul lui dea se purta cu noi, de-a nu ne pune
niciun fel de întrebări, e tot o şmecherie. Un om e făcut să
fie curios, şi e şi el, dar se face că nu-i pasă. Da-i pasă—
pentru c-altfel, ce-avea să stea-n mijlocul nopţii, cu ţigara-
n gură să sa gândească? Nu-mi place treaba asta!”
„S-ar putea să fie pe-afară acuma, să bage de seamă că-i
lumină la noi şi să-şi spună despre insomnia noastră exact
ce spui tu despre a lui sugeră foarte serios patronul lui
Ricardo.
„S-ar putea, sir, dar chestia asta-il prea importantă ca să
poate fi discutată pe întuneric. Şi, lumina de la noi e-n
regulă. Se poate justifica. E lumină la miezul nopţii în
bungalowul ăsta pentru că… păi cum, pentru că nu vă
simţiţi bine. Nu vă simţiţi bine, sir. Şi ăsta-i lucrul cel mai
important. Şi o să trebuiască să jucaţi puţin teatru, sir.”
Ideea asta îi venise fidelului discipol pe negândite, cel mai
nimerit expedient ca să-1 împiedice cât mai mult posibil pel
patron să dea ochii de fată. Domnul Jones primi sugestia
fără nicio tresărire, nici măcar în orbitele adânci în care
dăinuia o scânteiere palidă, nemişcată, unic semn că mai
era ceva viu şi atent în corpul acela slăbit. Dar Ricardo,
imediat după cel dăduse glas fericitei inspiraţii, simţi că ea
cuprindea posibilităţi mult mai relevante şi mai practice.
„Cu aerul pe care-1 aveţi, sir, va fi destul de uşor,”
continuă el egal, ca şi cum n-ar fi intervenit nicio tăcere,
foarte respectuos dar sincer, urmărindu-şi simplu scopul.
„Tot ce aveţi de făcut e să staţi liniştit în pat. L-am văzut
cum s-a uitat la dumneavoastră la debarcader, cu un fel de
mirare, sir.”
La aceste cuvinte, naiv tribut adus înfăţişării lui fizice,
sugerând mai curând mormântul decât patul de suferinţă,
pe partea expusă la lumină a feţei patronului apăru un rid
—un rid profund, sumbru, semicircular, de la rădăcina
nasului până sub bărbie—un zâmbet mut. Dintr-o privire
laterală, Ricardo prinse acest joc al trăsăturilor. Zâmbi si
el, cu admiraţie, încurajat.

„Şi dumneavoastră, în vremea asta, tare ca fierul,”

continuă el. „Al dracului să fiu dacă s-ar găsi cineva care
să nu creadă că sunteţi bolnav. Pun mâna-n foc! Mai dati-
mi o zi-două să examinăm situaţia, să-1 cântărim pe
ipocritul ăsta.”
Ochii lui Ricardo rămăseseră fixaţi asupra ţurloaielor
sale încrucişate. Şeful, cu tonul său mort, încuviinţă:
„Poate că nu-i o idee rea.”
„Chinezul nu-i o problemă. Îi putem astupa gura
oricând.”
O mână a lui Ricardo, rezemată cu palma în sus pe
picioarele încrucişate, făcu o mişcare violentă, ca de izbire,
repetată de o umbră enormă repezindu-se, pe perete, foarte
jos. Vraja desăvârşitei nemişcări care era stăpână pe odaie
fu sfâşiată. Secretarul privi morocănos peretele de pe care
umbra dispăruse. Oricui i se putea astupa gura, remarcă
el. Nu era vorba de ce putea face chinezul. Nu, era vorba de
efectul pe care prezenţa chinezului o producea asupra
comportării omului a cărui soartă i-o pecetluiseră. Un om!
Ce-i aia un om? Un baron suedez putea să fie înjunghiat
sau găurit de-un glonte tot aşa de uşor ca oricare altul, dar
tocmai asta trebuia evitat, până se va afla unde-şi
ascunsese gologanii.
„Nu-mi vine să cred că-s în vreo gaură în bungalowul
lui,” reflectă Ricardo cu autentică îngrijorare.
Nu. O casă poate să ia foc, sau să i se dea foc— din
întâmplare sau dinadins, în timp ce omul doarme. Sub
casă… sau în vreo crăpătură, sau nişă, sau scobitură?
Ceva îi spunea că nu, nu putea fi asta. Efortul mental
chinuitor îi încreţi fruntea. Pielea de pe capul lui părea să
se agite consecutiv acestui travaliu zadarnic al
torturantelor ipoteze.
243
 „Drept cine mă luaţi, sir—ce-s, copil?” ripostă el
obiecţiilor domnului Jones. „Încerc să-mi dau seama ce-aş
face eu în locul lui. Doar n-o fi el mai deştept ca mine.”
„Şi ce ştii tu despre tine?”

Părea că domnul Jones, la adăpostul calmului său

cadeveric, se amuza pe seama încurcăturilor discipolului
său.
Ricardo ignoră întrebarea. Toate facultăţile lui erau
absorbite de viziunea materială a comorii. Ce grandioasă
viziune! O avea-n faţa ochilor. Câţiva săculeţi de pânză,
legaţi la gură cu o frânghiuţă subţire, doldora, gata să
plesnească de plini ce erau cu monete ca nişte discuri mici
—aur masiv, greu, eminamente portabil. Sau poate casete
de oţel, cu vreun desen gravat pe capac, sau poate o taşcă
de piele neagră cu colţare şi balamale de alamă şi cu
mâner, plină cu Dumnezeu-ştie-ce. Bancnote? De ce nu?
Tipul se-ntorcea acasă, cu siguranţă c-avea ceva cu care
merita să te-ntorci acasă.
„Şi poate să-i fi ascuns pe undeva pe-afară — cine ştie
unde!” exclamă Ricardo cu vocea sugrumată. „în pădure…”
Asta era! O întunecime trecătoare luă locul luminii
estompate din odaie, întunecimea pădurii în noapte şi
lumina unui felinar la rădăcina unui copac unde licărul
unui felinar unde săpa o siluetă. Şi, destul de probabil, o
altă siluetă ţinând felinarul—ha-ha, o siluetă siluetă
feminină!Fata!
Prudentul Ricardo îşi înăbuşi o pitorească şi profană
exclamţie, jumătate bucurie, jumătate spaimă. Avusese sau
n- bucurie, o parte stupoare. Avusese sau nu avusese
individul încredere-n fată? în orice caz, era sau laie sau
bălaie. La femei nu merge cu jumătăţi de măsură. Nu-şi
putea imagina pe cineva încrezându-se numai în parte într-
o femeie cu care era în raporturi anumită măsură într-o
femeie când are o atât de intime, mai ales ţinând seama de
împrejurările speciale în care o cucerise şi care de
singurătatea în care trăiau, unde nicio mărturisire nu
putea să pară periculoasă, pentru că, vădit lucru, nu mai
era nimeni acolo căruia să-i poată spune secretul. Şi-n
afară de asta, e probabil ca în nouă cazuri din zece să aibă
încredere în femeie. Dar, a avut încredere, n-a avut
încredere, prezenţa ei era un element favorabil saul
defavorabil? Asta era întrebarea

Ispita de a-l consulta pe şef, de a discuta cu el despre

faptul ăsta care-l apăsa ca o povară şi să-i afle părerea era
desigur mare. Ricardo îi rezistă însă. Dar lupta asta
mentală solitară era extrem de chinuitoare. Într-o
problemă, o femeie este o cantitate necalculabilă, chiar
când ai câteva elemente pe care să-ţi poţi sprijini
evaluările. Cu-atât mai mult când nici măcar n-ai zărit-o
vreodată.
Oricât de rapide erau operaţiunile sale mentale, el îşi
dădu seama că o prelungire a tăcerii nu era recomandabilă.
Se grăbi să spună:
„Şi ne vezi pe noi, sir, cu nişte cazmale, obligaţi să
scormonim toată blestemata asta de insulă?”
Îşi îngădui o uşoară mişcare a braţului. Umbra o mări
într-un vast gest circular.
„Toate astea au un aer descurajator, Martin,” murmură
patronul, impasibil.
„Nu trebuie să ne descurajăm — asta-i tot,” ripostă
acolitul. „După câte-am avut de îndurat cu barca… Ar fi…”

Nu găsi cuvintele potrivite. Foarte calm, fidel şi totuşi

şmecher, îşi formulă nebulos nou-născutele-i speranţe:

„Ceva trebuia s-apară, să ne dea vreo indicaţie, numai că

o treabă ca asta nu poţi s-o faci cu zorul. Vă puteţi bizui pe
mine, c-am să prind şi cea mai mică urmă de indiciu. Dar
dumneavoastră, sir, dumneavoastră trebuie să jucaţi
245
partida asta cu duhul blândeţii. Pentru rest, vă puteţi bizui
pe mine.”
„Da, bine. Dar mă întreb pe ce te bizui tu.”
„Pe norocul nostru,” zise credinciosul Ricardo. „Să nu
spuneţi o vorbă contra. Să n-aduceţi ghinion.”
„Eşti un pârlit de superstiţios. Bine, n-am să spun nimic
contra.”
„Foarte bine, sir. Nici în gând să nu glumiţi. Cu norocul
nu se glumeşte.”

„Da-da, norocu-i lucru gingaş,” recunoscu domnul Jones

într-o şoaptă, visător.
Urmă o scurtă tăcere, căreia îi puse capăt Ricardo, cu o
voce discretă, şovăitoare:
„Pentru că vorbeam de noroc, presupun că l-am putea
convinge să facă o partidă cu dumneavoastră, sir, în doi—
un pichet sau un ecarte, că nu vă simţiţi bine, că trebuie
să staţi în casă—numai ca să treacă timpul. La urma
urmei, ar putea fi unul d-ăia care dac-apucă să-nceapă…”
„Crezi că-i probabil?” făcu patronul, rece. „Dacă ţinem
seama de povestea aia cu… să-i zicem tovarăşul lui…”
„Just, sir. E-o bestie cu sânge rece, e- o…”
„Şi-am să-ţi spun ceva care-i foarte puţin probabil. Nu-i
deloc probabil c-o să se lase jupuit. N-avem de-a face cu un
zevzec tânăr care poate fi dus de nas cu bancuri şi cu
linguşeli ca la urmă să-l terorizezi. Ăsta-i un om cu
judecată.”
Ricardo recunoscu fără înconjur. El nu se gândise decât
la o partidă mică, doar ca să-l ţii pe inamic fixat locului, şi
în răstimp el, Ricardo, să-şi poată vârî nasul peste tot.
„Aţi putea chiar pierde ceva bani la el, sir,” sugeră
acolitul.
„Aş putea…”
Ricardo rămase o clipă pe gânduri.

„Şi-mi mai face impresia unui om care-ar începe să facă

pe grozavul când nu te-aştepţi. Ce credeţi, sir? E-un om să
facă pe grozavul? Vreau să zic, dacă l-ar speria ceva. Mai
probabil să se grozăvească decât s-o şteargă. Ce ziceţi?”
Răspunsul veni prompt, pentru că domnul Jones
înţelegea limbajul special al fidelului său discipol.
„Oh, fără-ndoială! Fără-ndoială!”

„Îmi face plăcere s-aud asta de la dumneavoastră. E

genul de bestie care se grozăveşte, aşa că nu trebuie să-l
speriem—în orice caz nu până nu aflăm unde-s banii.
După aia…”
Ricardo tăcu, sinistru în imobilitatea lui. Deodată, cu o
mişcare sprintenă, sări în picioare şi privi în jos către
patron, preocupat, încruntat. Domnul Jones nu se clinti.
„Un singur lucru mă nelinişteşte,” începu Ricardo cu
glas încet.
„Numai unul?” fu comentariul corpului încremenit de pe
pat.
„Vreau să spun mai mult decât toate celelalte la un loc.”
„Asta-i grav.”
„Da, destul de grav. Spuneţi-mi, sir, cum vă simţiţi în
sinea dumneavoastră? Credeţi cumva c-o să v-apuce
plictiseala? Ştiu că accese de-astea vă vin pe negândite, dar
cu siguranţă că ştiţi…”
„Martin, eşti un dobitoc!”
Faţa preocupată a secretarului se lumină.
„Cu-adevărat, sir? Ei, sunt foarte încântat să fiu cum
spuneţi—vreau să zic, câtă vreme nu v-apucă plictiseala.
N-ar fi potrivit, sir.”
Ca să se răcorească, Ricardo se descheiase la cămaşă şi-
şi suflecase mânecile. Se strecură desculţ prin cameră,
spre lumânare, umbra capului şi a umerilor crescând
monstruos pe peretele opus, spre care era întoarsă faţa
„domnului Jones pur şi simplu”. Cu o mişcare felină,
Ricardo privi peste umăr la spinarea îngustă a spectrului
culcat, după care stinse lumânarea.
247
 „De fapt chestia mă amuză, Martin,” zise domnul Jones
din întuneric.
Auzi palma plesnită peste şold şi exclamaţia de jubilare a
acolitului:
„Fain! Asa vorbă zic si eu!’

Partea a patra

Capitolul I

Ricardo înainta cu prudenţă, prin sărituri scurte de la

un trunchi de copac la altul, mai curând în felul unei
veveriţe decât al unei pisici. Soarele răsărise nu de mult.
Scânteierea largului mării începea să se întindă repede şi
peste albastrul sumbru, răcoros, matinal al Golfului
Diamantului Negru, dar sub coloanele măreţe ale pădurii,
printre care se pitea secretarul, mai dăinuia încă o
obscuritate profundă.
Supraveghea bungalowul Numărul Unu cu o răbdare de
animal, chiar dacă complexitatea scopurilor era foarte
omenească. Era a doua dimineaţă de supraveghere de acest
fel. Prima nu fusese încununată de succes. Mă rog, la drept
vorbind, nu era nicio grabă.
Soarele, săltându-se deodată peste creasta munţilor,
scaldă în lumină terenul cu iarba arsă şi faţada
bungalowului pe care-şi ţinea pironiţi ochii, lăsând numai
un punct negru: uşa. În dreapta, în stânga, în spatele lui,
în umbra profundă a pădurii începeau să apară pete aurii,
subţiind obscuritatea de sub bolta zdrenţuită a frunzelor.
Pentru scopurile lui Ricardo circumstanţa nu era dintre
cele mai favorabile. Nu voia să fie surprins în cursul
ocupaţiei lui pline de răbdare. Pentru că, ce urmărea el era
să dea cu ochii de fată—fata aia! Doar o privire peste
peticul de pământ pârjolit, să vadă cum arată. Avea ochi
foarte buni, şi distanţa nu era chiar atât de mare. O să-i fie
destul de uşor să-i distingă faţa, numai de-ar ieşi pe
verandă; şi, mai curând sau mai târziu, o să trebuiască să
iasă. Era convins că o să-şi poată face o părere despre ea—
lucru, după socoteala lui, absolut necesar înainte de a se
aventura, de a face vreun pas spre a intra în contact cu ea
în spatele baronului ăluia suedez. El îşi formase despre
fată un punct de vedere teoretic, pe temeiul căruia se
simţea gata, doar în urma unei cercetări de la distanţă, să
apară discret în faţa ei— poate chiar să-i facă şi un semn.
Totul depindea de ce-i va citi pe faţă. Nu putea să fie mare
lucru de capul ei. Le ştia el, genul ăsta de fete.
Scoţând puţin capul într-o parte, vedea în perspectivă,
prin broderia de frunziş şi liane, cele trei bungalowuri
dispuse neregulat într-o linie uşor curbată. Peste
balustrada verandei celei mai îndepărtate atârna o pătură
de culoare închisă cu desen ecosez, care se distingea cu o
uluitoare claritate. Chiar şi carourile le putea distinge
Ricardo. Pe pământ, în faţa treptelor, ardea un foc de
vreascuri şi în soare flacăra pâlpâindă pălise de nu se mai
vedea aproape deloc —o simplă lumină roşiatică jucăuşă,
sub un fir de fum subţire. Putu să vadă bandajul alb de pe
capul lui Pedro aplecat peste foc şi şuviţele de păr negru
zbârlit. El însuşi îi înfăşurase bandajul, după ce-i spărsese
capul lăţos şi enorm. Strania vietate şi-l legăna ca pe o
povară, îndreptându-se într-un mers împleticit spre trepte.
Ricardo putu să zărească, în laba lui păroasă, o tigaie cu
coadă lungă.
Da, putea să vadă tot ce era de văzut, şi departe şi
aproape. Excelenţi ochi! Singurul lucru pe care nu-l putea
pătrunde era dreptunghiul negru al uşii de pe verandă, sub
streaşina joasă a acoperişului. Şi asta era iritant.
Adevărată jignire. Ricardo era foarte susceptibil la jigniri.
Cu siguranţă că va apărea imediat, fata. De ce întârzia? Că
doar n-o legase de piciorul patului, baronul, înainte de-a
ieşi
249
 Nu apărea nimic. Ricardo sta nemişcat ca funiile
frunzoase ale lianelor căzând într-o perdea foarte oportună
de pe o ramură masivă, la vreo douăzeci de metri deasupra
capului. Chiar şi pleoapele îi stăteau nemişcate, şi această
supraveghere neclintită îi dădea un aer visător de pisică
tolănită pe-un covor la gura căminului, contemplând focul.
Visa oare? Uite-acolo, în văzul tuturor ai fi putut zice, o
bluză-veston albă, pantaloni scurţi albaştri, două pulpe
galbene şi o coadă lungă şi subţire…
„Blestematul de chinez!” mormăi el stupefiat.
După câte îşi dădea seama, nu întorsese privirea (el,
Ricardo) şi cu toate astea era acolo, drept în mijlocul
scenei, fără să fi venit nici pe după colţul din dreapta casei,
nici pe după cel din stânga, nici din cer n-a căzut şi nici
din pământ n-a răsărit. Wang era acolo, vizibil, în mărime
naturală şi căutându-şi de-o treabă de domnişoară: culegea
flori. Pas cu pas, plecându-se de nenumărate ori peste
straturile de la piciorul verandei, uluitor- materializatul
chinez părăsi scena în modul cel mai banal: urcând
treptele şi dispărând pe uşa întunecată.
Numai atunci ochii galbeni ai lui Martin Ricardo îşi
pierdură fixitatea lor intensă. Înţelese că venise timpul s-o
şteargă. Buchetul acela de flori care intrase în casă într-o
mână de chinez era pentru masa de dimineaţă. Pentru ce
altceva ar putea fi?
„Am să-ţi dau eu ţie flori!” murmură el ameninţător. „Ai
puţintică răbdare!”
Încă o clipă, să arunce o privire spre bungalowul lui
Jones, de unde se aştepta să-l vadă ieşind pe Heyst în
drum spre breakfast-ul atât de iritant împodobit, şi Ricardo
îşi începu retragerea. Impulsul, dorinţa din el era să se
repeadă în poiană, în câmp deschis, faţă-n faţă cu victima
desemnată. Savura vizual, cu lăcomie, ceea ce numea el
„spintecatul”, totdeauna cu o rapidă mişcare de-a lui de
aplecare — premergătoare morţii sigure a adversarului.
Impulsul lui, ăsta era. Şi cum la el era, ca să zicem aşa,
structural, îi venea tare greu să-i reziste când sângele-i
fierbea. Ce putea fi mai chinuitor decât să trebuiască să te
furişezi şi să te-ascunzi şi să te stăpâneşti, şi la minte şi la
trup, când clocotea sângele-n tine? Domnul secretar
Ricardo îşi începu retragerea de la postul său de observaţie
dindărătul unui copac din faţa bungalowului lui Heyst, cu
mare băgare de seamă să nu fie văzut. Manevrele lui erau
uşurate de faptul că terenul era în pantă şi cobora destul
de repede spre mal. Acolo picioarele lui simţeau, prin talpa
subţire de pai a sandalelor, căldura temeliei stâncoase a
insulei încinse de soare şi era, ca să zicem aşa, ascuns
vederii dinspre partea caselor. O scurtă căţărare, de vreo
şapte —opt metri, şi era din nou sus, acolo unde schela se
prindea de mal.
Îşi rezemă spinarea de unul dintre stâlpii verticali ce mai
susţineau încă firma Companiei, deasupra unei movile de
cărbune părăsit. Nimeni n-ar fi putut bănui cât de tare
fierbea sângele-n el. Ca să se stăpânească, îşi încrucişă
strâns braţele pe piept.
Ricardo nu era deprins cu eforturi prelungite de
stăpânire de sine. Meşteşugul, viclenia lui se aflau
totdeauna la discreţia firii sale, care era sincer feroce. Ce o
mai ţinea în frâu era autoritatea patronului, prestigiul lui
de gentleman. Avea şi o isteţime rea, dar era pusă la
încercare aproape peste măsură de faptul că situaţia,
problema interzicea o soluţie brutală: un răcnet şi-un salt.
Ricardo nu cuteza să se avânte în teren deschis. Pur şi
simplu, nu cuteza.
„Dacă-l întâlnesc pe nenorocit,” îşi zicea el, „nu ştiu ce-
aş fi în stare să fac. N-am curaj să mă-ncred în mine.”
Ceea ce-l exaspera în momentul acela era incapacitatea
sa de a-1 înţelege pe Heyst. Ricardo era în suficientă
măsură om pentru ca să sufere din cauza inaptitudinilor
sale. Nu, nu-1 putea pricepe pe Heyst. Putea, extrem de
uşor, să-1 omoare —un răcnet şi-o săritură —dar era
interzis! în orice caz, însă, n-o să poată sta o veşnicie sub
251
firma răposatei Companii.
„Trebuie să fac ceva, să mă mişc,” îşi zise el.
Porni, cu capul puţin ameţit de reprimarea poftei de
violenţă, şi apăru la vedere în faţa caselor, ca şi cum ar fi
venit de jos de la schelă, unde fusese să vadă de barcă. Îl
învăluia un soare orbitor, nemişcat, canicular. Cele trei
căsuţe erau în faţa lui. Cea cu pătura pe balustradă era cea
mai îndepărtată, după ea cea goală, iar cea mai apropiată,
cu straturi de flori la piciorul verandei, era aceea în care
stătea fata ce-i producea atâta încurcătură şi care reuşise
atât de exasperant să rămână nevăzută. Asta era cauza
pentru care ochii lui Ricardo zăboveau tocmai pe această
clădire. Fata va fi, cu siguranţă, mai uşor de „cântărit”
decât Heyst. O dată s-o vadă, o clipă măcar, şi tot ar avea
după ce să-şi facă o părere; ar fi cu un pas mai aproape de
ţintă —de fapt ar fi prima mişcare efectivă. Dar alta,
Ricardo nu vedea. Şi în orice clipă ea putea apare pe
verandă.
N-a apărut. Dar, ca un magnet ascuns, îşi exercita
atracţia. Continuându-şi mersul, se abătu înspre
bungalow. Cu toate că mişcările îi erau bine chibzuite,
instinctul lui feroce îl domina în aşa măsură, încât dacă l-
ar fi întâlnit pe Heyst venind spre el, ar fi fost silit să-şi
satisfacă nevoia de violenţă. Dar nu văzu pe nimeni. Wang
era în dosul casei şi ţinea caldă cafeaua, aşteptându-1 pe
Numărul Unu să se întoarcă pentru masa de dimineaţă.
Până şi simiescul Pedro nu era de văzut. Probabil că şedea
ghemuit în prag, cu ochii lui mici şi roşii pironiţi cu un
devotament animalic pe domnul Jones, care sta devorbă cu
Heyst în celălalt bungalow — conversaţia unui spectru
răufăcător cu un om dezarmat, pândiţi de o maimuţă.
Fără ca voinţa lui să fi avut vreun cuvânt de spus,
Ricardo, aruncând priviri repezi în toate părţile, se pomeni
la treptele căsuţei lui Heyst. Odată ajuns acolo, sub
imperiul unei irezistibile forţe de atracţie, le urcă dement
cu paşi prudenţi, se opri o clipă sub streaşină să asculte
tăcerea. Imediat trecu un picior peste prag —părea că se
lungeşte parc-ar fi fost un picior de cauciuc—îl puse jos, îl
trase şi pe celălalt, repede, şi se opri în odaie, întorcând
capul dintr-o parte într-alta. O clipă, ochii lui, aduşi din
strălucirea soarelui, nu văzură decât întuneric. Pupilele, ca
la pisici, dilatându-i-se repede, distinse o cantitate enormă
de cărţi. Era uluit. Şi deconcertat. Şi în uluiala lui, iritat.
Avusese de gând să observe lucrurile cum arătau, din ce
erau făcute, şi spera să tragă din asta o concluzie utilă,
vreo indicaţie despre om. Dar ce presupunere să-ţi faci
dintr-o grămadă de cărţi? Nu ştia ce să creadă, şi dădu glas
dezorientării sale exclamând în gând:
„Ce dracu a vrut să instaleze individul ăsta aici—o
şcoală?”
Privi îndelung portretul tatălui lui Heyst, profilul acela
sever dispreţuind deşertăciunile lumii pământeşti. Ochii îi
scăpărau în lături la sfeşnicele grele de argint—semn de
opulenţă. Se învârtea căutând pradă, parc-ar fi fost o pisică
de pripas pătrunsă într-o casă străină. Pentru că Ricardo,
dacă n-avea darul miraculos al lui Wang de a se materializa
şi de a dispărea în loc de a veni şi a pleca, mişcările lui,
mai puţin insesizabile, erau la fel de inaudibile. Băgă de
seamă că uşa din dos era întredeschisă, şi în tot timpul
ăsta, urechile lui, puţintel ascuţite, într-un efort extrem de
intensă vigilenţă, ţineau contactul cu tăcerea profundă de
afară care învăluia imobilitatea absolută din casă.
Nu era nici de două minute în odaie, când îi dădu prin
cap că trebuie să fie singur în casă. Femeia foarte probabil
că se strecurase afară şi se plimba prin pădure, în dosul
casei. Pesemne că primise dispoziţii să nu se arate. De ce?
Pentru că onorabilul îşi suspecta musafirii? Sau poate că
n-o fi avut încredere în ea?
Ricardo ajunse la concluzia că, dintr-un anumit punct
de vedere, era cam acelaşi lucru. Îşi aminti de povestea lui
Schomberg. Să fugi cu cineva numai ca să scapi de
insistenţele vitei ăleia de hotelier domesticit nu era chiar o
253
dovadă de amor nebun. S-ar putea să fie adorabilă.
I se zbârliră mustăţile. Trecuse câtva timp de când se tot
uita la o uşă închisă. O să-şi arunce ochii în cealaltă odaie
şi poate că o să vadă ceva mai concludent decât o
blestemată de grămadă de cărţi. Traversând odaia, îşi zise
cu nesăbuinţă:
„Dacă nenorocitul intră pe neaşteptate şi-ncepe să facă
pe nebunul, îl spintec şi isprăvesc cu el!”
Puse mâna pe clanţă şi simţi că uşa cedează. Înainte de
a o deschide, ascultă din nou, atent, tăcerea. O simţea
toată în jurul lui, desăvârşită, fără o fisură.

Necesitatea prudenţei exasperase capacitatea lui de

autostăpânire. Se trezise în el pofta de violenţă şi, ca
totdeauna în asemenea momente, avea senzaţia fizică a
cuţitului lipit de picior. Împinse uşa stăpânit de o
curiozitate intensă. Se deschise fără o singură scârţâitură
din balamale, fără un foşnet, fără niciun fel de zgomot, şi
se pomeni zgâindu-se la o suprafaţă opacă din ceva
albastru, mat, ca o stofă. Pe dinăuntru era atârnată o
perdea, destul de grea ca să nu se mişte, şi destul de
lungă.
O perdea! Acest văl neprevăzut care-i şicana curiozitatea
îi frână şi impetuozitatea. Nu o dădu deoparte dintr-o
mişcare de nerăbdare; doar se uită la ea de aproape, de
parcă materialul ar fi trebuit să fie examinat înainte de a fi
atins de mâna lui. În această clipă de ezitare i se păru că
percepe o fisură în perfecţiunea tăcerii, cel mai delicat
foşnet cu putinţă, pe care urechea lui, în efortul ei de
ascultare conştientă, îl prinse imediat, dar apoi îl pierdu.
Nu. Totul era nemişcat, şi în casă şi afară, doar că el nu
mai avea sentimentul de a fi singur acolo.
Când întinse mâna către faldurile imobile, o făcu extrem
de circumspect şi doar ca să dea puţin deoparte stofa,
întinzând în acelaşi timp şi capul, să privească înăuntru.
Femeia cu pricina! Luminată palid de reverberarea
strălucirii de-afară, ea se profila imensă şi vagă la celălalt
capăt al odăii lungi şi înguste. Cu spatele la uşă, se
pieptăna, cu braţele goale ridicate în sus. Unul dintre ele
avea o strălucire albă de perlă, celălalt îşi desena forma
perfectă în negru, pe golul pătrat al ferestrei fără perdea,
cu oblonul deschis. Şedea acolo, cu degetele în părul
negru, fără să-şi dea seama absolut de nimic, expusă, fără
apărare şi… ispititoare.
Ricardo trase un picior înapoi şi îşi lipi strâns coatele de
coaste, pieptul începu să-i gâfâie spasmodic, ca şi cum s-ar
fi bătut cu cineva sau ar fi alergat într-o cursă, corpul
începu să i se legene încet înainte şi-napoi. Autoreţinerea
lui ajunsese la capăt: firea sa îşi cerea drepturile. Săritura
de fiară dictată de instinctul lui nu mai putea fi
împiedicată. Viol sau ucidere—pentru el era tot una, câtă
vreme prin fapta asta îşi descătuşa sufletul chinuit de
reprimarea atât de îndelungată a sălbăticiei sale. După o
privire aruncată repede peste umăr, despre care marii
vânători spun că niciodată leul sau tigrul no uită înainte de
a porni la atac, Ricardo se repezi, cu capul plecat, direct în
perdea. Stofa, împinsă cu violenţă de năvala lui, căzu încet
şi moale la loc, în cute verticale nemişcate, fără vreo
fluturare măcar, în aerul cald şi imobil.

Capitolul II

Orologiul—care pe vremuri numărase ceasurile de

meditaţie filozofică—nu putea să fi însăilat mai mult de
cinci secunde până când Wang se materializa în interiorul
camerei mari. Preocuparea lui era în primul rând gustarea
întârziată, dar imediat ochii lui oblici încremeniră ţintuiţi
pe perdeaua nemişcată. Pentru că, dindărătul ei, localizase
că vin sunete stranii, înfundate, de încăierare, umplând
golul camerei. Ochii migdalaţi ai rasei sale nu puteau să se
rotunjească într-o privire uluită, dar rămăseseră imobili,
255
împietriţi, şi faţa galbenă impasibilă deveni brusc
îngrijorată la culme, suptă de tensiunea subită a unei
vigilenţe intense, pline de îndoială, speriate. Trupul, care
parcă prinsese rădăcini în rogojina de pe duşumea, se
zbătea între tendinţe opuse.
Merse chiar până acolo încât întinse mâna spre perdea.
N-ajungea însă până la ea, şi pasul necesar pentru a
ajunge nu-1 făcu.
Lupta misterioasă continua, cu dupăituri înfundate de
picioare desculţe, o încăierare mută, fără niciun sunet
omenesc, fără ca un şuierat, un geamăt, un murmur sau
vreo exclamaţie să răzbată prin perdea. Fu răsturnat un
scaun, nu trântit, căzând uşor, parcă împins, şi-i urmă un
slab sunet metalic al căzii de zinc. Apoi, tăcerea încordată
parcă a doi adversari prinşi într-o încleştare pe viaţă şi pe
moarte, luă sfârşit printr-o lovitură surdă a unui corp
moale şi greu izbit de peretele despărţitor interior. Păru că
se cutremură toată casa. În clipa asta, păşind de-a-
ndăratelea, cu ochii holbaţi, cu gâtul uscat de spaimă şi
emoţie, cu braţul încă întins spre perdea, Wang dispăru pe
uşa din dos. Odată afară în curte, o luă pe după colţul
casei. Apărând cu un aer nevinovat între cele două
bungalowuri, zăbovi umblând încoace şi-ncolo la vedere,
aşa ca oricine, ieşind de oriunde, să trebuiască să dea cu
ochii de el—un chinez cu sânge rece pierzându-şi vremea
pe-acolo fără altă grijă poate decât gustarea de dimineaţă
întârziată.
Acesta a fost momentul când Wang s-a decis să renunţe
la orice legături cu Numărul Unu, un om nu numai
dezarmat, dar pe jumătate înfrânt. Până în dimineaţa asta
mai avusese îndoieli cu privire la ceea ce trebuia să facă,
dar încăierarea asta pe care o surprinsese fusese
hotărâtoare. Numărul Unu era un om condamnat—una
dintre acele fiinţe care-ti aduc nenoroc când le ajuţi. Pe
când se plimba prin poiană cu un aer de perfectă
indiferenţă, Wang se mira de ce nu se aude niciun fel de
zgomot din casă. La urma-urmei se prea poate ca femeia
albă să se fi luptat cu vreun spirit rău, cu necuratul, care
fireşte c-o răpusese. Pentru că nimic nu se vedea apărând
din casa pe care o supraveghea din colţul ochilor săi oblici.
Soarele şi tăcerea domneau netulburate peste bungalow.
Dar în casă, unei urechi ascuţite tăcerea nu i s-ar fi
părut desăvârşită. Era tulburată de o agitaţie, dar atât de
slabă, încât cu greu ar fi putut fi numită fantoma unui
murmur de după perdea.
Ricardo, pipăindu-şi gâtul cu milă, şopti plin de
admiraţie:
„Ai nişte degete de-oţel! Dumnezeule! Ai muşchi de
uriaş!”
Din fericire pentru Lena, atacul lui Ricardo fusese atât
de neaşteptat—tocmai îşi înfăşură cele două cozi groase în
jurul capului—încât n-avusese timp să-şi lase braţele-n jos.
Aşa că, n-au putut fi imobilizate, lipite de corp, ceea ce-i
ameliora şansele de a rezista. Săritura lui aproape c-o
doborâse la pământ. Dar, tot din fericire, stătea atât de
aproape de perete încât, cu toate că fu izbită cu capul de el,
izbitura nu fu destul de puternică încât să-i taie suflul.
Dimpotrivă, o ajută în prima ei încercare, instinctivă, de a-l
împinge pe agresor îndărăt.
După prima clipă de uluială, care într-adevăr fusese prea
copleşitoare ca să mai permită un strigăt, n-a avut nicio
îndoială asupra naturii primejdiei. Se apără în deplină şi
clară cunoştinţă, cu forţa instinctului, care este adevăratul
izvor al desfăşurării marilor energii, şi cu o hotărâre ce cu
greu ar fi putut fi de prevăzut la o fată care, încolţită într-
un coridor întunecos de congestionatul şi bâlbâitul
Schomberg, tremurase de ruşine, dezgust şi frică, şi pălise
terorizată de simple vorbe stropşite odios de un bărbat care
niciodată-n viaţă n-o atinsese, cu laba lui păroasă.
Atacul acestui nou inamic era violenţă simplă şi directă.
Nu era complotul perfid, murdar, ascuns de a pune
stăpânire pe mulţi pentru puterile ei. Acum nu mai era
257
singură pe lume. Rezista fără o clipă de şovăială, pentru că
nu mai era lipsită de suport moral, pentru că era şi ea o
făptură omenească luată în seamă, pentru că nu se mai
apăra numai pentru sine, pentru că acum lupta pentru
credinţa ce se născuse în ea— credinţa în omul destinului
ei şi poate şi în Cerul care atât de miraculos i-l scosese în
cale.
Se apărase în special strângând cu o disperare de moarte
degetele încleştate pe beregata lui Ricardo, până ce simţi
slăbind brusc teribila strânsoare în care el stăruise stupid
şi fără efect. Apoi, cu un efort suprem al braţelor şi al
genunchiului ridicat brusc, îl azvârli de perete. Cufărul de
lemn de cedru era în drum, şi Ricardo, cu o izbitură ce
bubui înfundat în toată casa, căzu peste el pe jumătate
sugrumat, istovit nu atât de efort, cât de emoţiile luptei.
Ca o reacţie după efortul depus, ea se dădu înapoi
împleticindu-se şi se aşeză pe marginea patului. Respiraţia-
i era întretăiată; dar, calmă şi perfect stăpână pe sine, îşi
potrivea la subsuori sarongul de Celebes cu desene castanii
şi galbene, ale cărui falduri se desfăcuseră în timpul luptei.
După care, împreunându-şi braţele goale strâns pe piept,
picior peste picior, se aplecă puţin înainte, dârză şi fără
teamă.

Ricardo, aplecat şi el înainte, vlăguit de toată forţa lui

nervoasă, buimăcit, plouat ca o fiară care şi-a ratat
săritura, îi întâlni ochii cenuşii, mari, privindu-l—larg
deschişi, scrutători, misterioşi —pe sub arcurile întunecate
ale sprâncenelor curajoase. Nu era mult mai mult de-un
cot între feţele lor. El isprăvi cu pipăitul gâtului şi lăsă
palmele să-i cadă greu pe genunchi. Nu se uita la umerii ei
goi, la braţele ei puternice; se uita jos, la duşumea.
Pierduse una din sandalele lui. Un scaun pe care fusese o
rochie albă se răsturnase. Asta, şi duşumeaua udă în
câteva locuri din cauza unui burete de baie căzut, erau
singurele urme ale luptei.
Ricardo înghiţi în sec de două ori, cu bună ştiinţă, ca şi
cum ar fi vrut să se asigure că-i mai funcţionează gâtlejul,
înainte de a începe să vorbească:
„All right. N-am avut nicio clipă intenţia să-ţi fac rău—cu
toate că atunci când e vorba de-aşa ceva, nu glumesc.”
Trase pantalonul ca să arate cuţitul legat la pulpă. Ea se
uită fără să mişte capul şi murmură cu amărăciune
dispreţuitoare:
„Ah, da… cu ăsta înfipt între coastele mele. Altfel nu!”
El dădu din cap, cu un zâmbet jenat.
„Ascultă! M-am cuminţit acum. Sincer, m-am cuminţit.
Nu-i nevoie să-ţi mai explic de ce… ştii… Văd şi eu acum,
că nu merge-aşa, cu dumneata…”
Ea nu răspunse. Privirea ei imobilă ridicată în sus, avea
o tristeţe răbdătoare, care-l tulbură ca o expresie de
ameţitoare profunzime. Adăugă, şovăitor:
„N-o să faci gălăgie acuma pentru prostia asta a mea…”
Ea făcu o mişcare cu capul, abia perceptibilă.
„Doamne! Eşti o minune!” murmură el sincer, mult mai
uşurat decât putea ea bănui. Natural, dacă ar fi încercat să
fugă, ar fi băgat cuţitul în ea, între umeri, ca să no lase să
ţipe. Dar atunci ar fi fost un tărăboi nebun, afacerea se
ducea dracului, şi furia patronului— mai ales când ar fi
aflat pricina — fără margini. O femeie care nu face gălăgie
după o tentativă ca asta înseamnă că, implicit, a iertat
jignirea. Vanitatea lui Ricardo nu era măruntă. Era simplu:
dacă ea trecea cu buretele peste chestia asta, însemna că
nu-i era chiar atât de respingător. Se simţea măgulit. Şi
nici ei nu părea să-i fie frică de el. Simţea chiar un fel de
tandreţe pentru fată— fata asta semeaţă, frumoasă, care n-
a încercat să fugă de el ţipând.
„O să ne-mprietenim noi. Nu renunţ la dumneata. Să
nu-ţi închipui. Vom fi cât se poate de prieteni!” şopti el plin
de încredere. „Doamne-Doamne! Nu eşti d-alea domesticite.
Şi nici eu. Ai să-ţi dai seama, repede.” El n-avea de unde să
ştie că ea, dacă nu fugise, era pentru că de dimineaţă, sub
259
tensiunea tulburării din ce în ce mai mari create de
prezenţa inexplicabililor musafiri, Heyst îi mărturisise că
noaptea, ceea ce căutase era revolverul; că dispăruse, că
era un om dezarmat, lipsit de apărare. Ea de-abia dacă-şi
dăduse seama de înţelesul acestei mărturisiri. Acum
înţelegea mai bine. Efortul ei de a se stăpâni, de a tăcea îl
impresiona pe Ricardo. Deodată ea spuse:
„După ce umblaţi?”
El nu-şi ridică ochii. Mâinile pe genunchi, capul plecat,
un aer gânditor în atitudinea lui sugerau oboseala unui
suflet simplu, uzura produsă de o luptă mai curând
mentală decât fizică. Întrebării directe îi răspunse direct, ca
şi cum el ar fi fost sătul de prefăcătorii:
„După gologani.”
Ei, cuvântul îi păru straniu. Privirea cenuşie plină de
tensiune, acoperită de-un văl, de sub sprâncenele negre,
nu-l slăbea o clipă pe Ricardo.
„Ce gologani?” murmură ea. „Ce-i aia?”
„Ce să fie, o comoară, o pradă— ce-a furat gentlemanul
dumitale ani de zile-n dreapta şi-n stânga—bani. Nu ştii?
Uite!”

Fără să-şi ridice privirea, făcu gestul număratului

banilor în palmă. Ea coborî privirea să urmărească acest
pic de pantomimă, dar imediat o ridică din nou la faţa lui.
Apoi, ca o şoaptă:

„Cum de ştii ceva despre el?” întrebă ea, ascunzându-şi

neliniştea şi perplexitatea. „Ce-are a face viaţa lui cu-a
dumitale?”
„Totul,” răspunse Ricardo laconic, şoptit, dar energic. Se
gândise că fata asta era acum marea lui speranţă. Din
impresia încă vie a violenţei recente, năştea un sentiment
care împiedica un bărbat să rămână indiferent faţă de o
femeie pe care a strâns-o o dată în braţe—chiar dacă fără
voia ei—şi asta cu atât mai mult cu cât ea îi iertase ofensa.
Devine un fel de legătură. Simţea nevoia absolută să-i facă
mărturisiri—subtilă trăsătură de caracter masculin,
această nevoie aproape fizică de a se încrede, care poate
exista foarte bine alături de cea mai brutală promptitudine
la suspiciune.
„E-o chestie de gologani— pricepi?” continuă el, cu o
inflexiune nouă, de intimitate în murmurul său. Acum o
privea în faţă. „Viermele ăla gras, bleg de birtaş ordinar,
Schomberg, ne-a vândut pontul.”
Atât de puternică e impresia de neputinţă şi sentimentul
de persecuţie în mizerie, încât fata, care respinsese fără să
şovăie un atac sălbatic, nu putu să-şi reprime cu totul o
înfiorare doar auzind pronunţându-se numele detestat.
Ricardo începu să vorbească mai repede, confidenţial:
„Vrea să i-o plătească—să v-o plătească amândurora, aşa
mi-a spus. Era nebun după dumneata. Ar fi pus tot ce-avea
în mâinile astea ale dumitale, care erau cât p-aci să mă
sugrume. Aşa zicea. Dar ţi-a fost peste putinţă, eh?
Imposibil— ai?” Se opri. „Aşa că… ai preferat să pleci cu un
gentleman…”
Remarcă o uşoară mişcare a capului ei şi continuă,
precipitat:

„La fel şi eu — în loc să rămân lefegiu, slugă. Numai că,

nu te poţi încrede în străinii ăştia. Eşti prea bună pentru
el. Un om care să-şi jefuiască cel mai bun prieten!” Ea
înălţă capul. Şi Ricardo, foarte satisfăcut de progresul pe
care-l realizase, continuă în şoaptă: „Da. Ştiu tot despre el.
Aşa că poţi să bănuieşti cum o să se poarte cu-o femeie
după câtva timp!”

El nu-şi dădea seama că băga teroarea-n inima ei.

Totuşi, sub fruntea ei albă, ochii cenuşii rămâneau ţintuiţi
pe el, imobili şi vigilenţi, cu aerul că-s somnoroşi. Începu
să priceapă. Cuvintele lui căpătau în mintea ei un înţeles
precis şi groaznic, pe care el continuă să-l lămurească
261
murmurând convins:
„Dumneata şi cu mine suntem făcuţi să ne-nţelegem. În
acelaşi fel de lume ne-am născut, în acelaşi fel de lume am
crescut, după câte-mi pare. Nu eşti de-alea domesticite.
Nici eu. Ai fost zvărlită-n lumea asta parşivă de ipocriţi. La
fel şi eu!”
Nemişcarea ei, nemişcarea ei îngrozită lua în ochii lui
înfăţişarea unei fascinaţii atente. Întrebă brusc:
„Unde-s?”
Ea făcu un efort ca să şoptească: „Unde-s, ce?”
Tonul lui deveni misterios şi pasionat.
„Gologanii… aurul… comoara. Aici e-o chestie de
gologani. Trebuie să pun mâna pe ei. Dar nu-i uşor, aşa c-o
să trebuiască să m-ajuţi! Hai, spune! Aici, în casă?”
Cum se întâmplă deseori la femei, însăşi teroarea şi
primejdia care se întrezărea îi ascuţiră inteligenţa. Scutură
din cap în semn că nu.
„Nu.”
„Sigur?”
„Sigur,” zise ea.
„Da. Aşa mă gândisem şi eu. Gentlemanul n-are
încredere în dumneata?”
Din nou ea scutură din cap.
„Al dracului ipocrit,” zise el cu convingere, şi-apoi gândi
cu voce tare: „E unul de-ăia domesticiţii, nu?”
„Mai bine-ai încerca să afli singur,” zise ea.
„Ai încredere în mine. Nu vreau să mor până când noi
doi nu ne împrietenim.” Vorbele astea le-a rostit cu un aer
ciudat de galanterie felină. Apoi, într-o doară: „Dar lai
putea face să aibă-ncredere în dumneata, nu crezi?”
„Să aibă încredere în mine?” făcu ea pe un ton vecin cu
disperarea, dar pe care el îl luă drept sarcasm.
„Treci de partea noastră. Dă-l dracului cu-afurisita lui de
ipocrizie. Poate c-ai şi aflat ceva, chiar fără să aibă
încredere în dumneata, ai?”

„Poate…” făcu ea, simţind că-i îngheaţă buzele.

 Ricardo privea acum la faţa ei calmă cu un fel de respect.
Era chiar puţin intimidat de imobilitatea, de laconismul ei.
Cu intuiţia-i de femeie, ea simţea efectul pe care-l
produsese, efectul faptului de-a şti multe şi de a le păstra
pentru sine. Până acum, cel puţin, totul se întâmplase de
la sine. Încurajată, împinsă pe calea duplicităţii, refugiul
celor slabi, ea făcu un eroic efort conştient şi îşi sili buzele
reci, ţepene, să schiţeze un zâmbet.

Duplicitatea—refugiul celui slab şi laş, dar şi al celui

dezarmat! Între visul minunat al vieţii ei şi cruzimea
catastrofei nu se afla nimic decât duplicitatea ei. I se părea
că bărbatul care sta acolo jos, în faţa ei, era o prezenţă
inevitabilă care o însoţise toată viaţa. Era personificarea
răului din lumea asta. Nu-i era ruşine de duplicitatea ei.
Cu un curaj generos de femeie, îndată ce văzu această
posibilitate de ieşire, se aruncă în ea fără rezervă, cu o
singură îndoială— aceea a forţelor sale. Situaţia o
înspăimânta, dar înţelegând, cu feminitatea-i exaltată, că
fie că Heyst o iubea sau nu, ea îl iubea, şi dându-şi seama
că ea adusese toate astea pe capul lui, făcu faţă primejdiei
cu dorinţa pasionată de a apăra ce-i al ei.

Capitolul III

Lui Ricardo fata îi apăruse atât de cu-totul-altfel, încât

nu mai era în stare să o considere în lumina simţului său
critic. Surâsul ei i se părea plin de făgăduinţe. Nu se
aşteptase să fie ceea ce era. După toate câte auzise
vorbindu-se pe seama ei, cine s-ar fi putut gândi să dea
peste o fată ca asta? E o minunăţie, e dată dracului, îşi
zicea în gând cu familiaritate, dar şi cu un iz de respect. Nu
era o bucăţică pentru de-alde blegul de Schomberg,
respectabilul birtaş. Ricardo începu să fiarbă de indignare.
263
Curajul ei, puterea ei fizică, demonstrată pe pielea lui,
impuneau simpatie. Se simţea atras spre ea de uluitoarele-i
dovezi de energie. Ce fată! Avea suflet. Iar faptul că a
cugetat şi a renunţat la legătura cu Heyst dovedea că nu-i
o ipocrită.
„Gentlemanul dumitale trage bine?” întrebă el privind
din nou în duşumea, ca şi cum nu l-ar fi interesat cine-
ştie-ce.
Ea de-abia dac-a priceput înţelesul cuvintelor, dar după
cum fuseseră spuse, i se păru că-i vorba de o aptitudine.
Era preferabil să răspundă afirmativ.
„Da.”
„Şi-al meu— chiar mai mult decât bine,” murmură
Ricardo; şi-apoi, într-o izbucnire de confidenţe: „Eu nu-s
chiar atât de bun trăgător, dar port totdeauna la mine o
sculă a dracului de periculoasă!”
Lovi cu palma peste picior. Lena trecuse de faza
înfiorărilor. Ţeapănă toată, incapabilă să-şi mişte măcar
ochii, trecea printr-o teribilă tensiune mentală, un fel de
absenţă totală de memorie. Ricardo încercă în felul lui să o
influenţeze.
„Şi gentlemanul meu nu-i omul să mă lase baltă. E de-ai
noştri, nu-i străin. Pe când dumneata, cu baronul
dumitale, nu ştii ce te-aşteaptă—sau, cum eşti femeie, ştii
foarte bine. Ai face şi mai bine să n-aştepţi să-ţi dea cu
piciorul. Treci de partea noastră. Ai să primeşti ce ţi se
cuvine — din comoară, vreau să zic. Ţi-ai şi făcut o idee
despre ea, nu?”
Ea simţi că dacă, printr-un cuvânt sau vreun semn, ar fi
lăsat să se înţeleagă că pe insulă nu exista aşa ceva, viaţa
lui Heyst n-ar mai fi făcut multe parale. Dar tensiunea în
care se afla făcuse să-i dispară orice capacitate de a mai
înşira cuvinte. Nu era în stare nici măcar să le găsească —
niciunul, în afară de cuvântul „da”. Cuvântul salvator. Îl
şopti, fără ca o singură trăsătură de pe faţa ei să se
clintească. Pentru Ricardo, achiesarea concisă şi rece
căpătă valoarea unui asentiment circumspect care, din
partea acestei fete atât de uimitor de stăpâne pe sine
însăşi, valora mai mult decât o mie de cuvinte din partea
oricărei alte femei. Îşi spuse, în culmea bucuriei, că pusese
mâna pe-o femeie, una-ntr-un milion—în zece milioane.
Şoaptele lui deveniră aproape o implorare.
„Admirabil! Acuma, tot ce ai de făcut e să afli locul unde-
şi ţine gologanii. Numai că trebuie să te grăbeşti. Nu mai
pot suporta multă vreme viaţa asta de târâtoare pe care-o
duc ca să nu-l sperii pe gentlemanul dumitale. Ce-ţi
închipui că sunt—reptilă?”
Ea făcu ochii mari, fără să vadă nimic, cum stă şi
priveşte şi-ascultă omu-n noapte la vrăji şi la semne rele.
Şi în cap continua tensiunea aceea teribilă încercând să
prindă ceva, o idee salvatoare, care i se părea că-i atât de
aproape, dar n-o putea prinde. Deodată, o sesiză. Asta era
—să scape de omul ăsta din casă. În aceeaşi clipă se auzi
afară, nu prea aproape, dar limpede, glasul lui Heyst
spunând:
„Mă căutai, Wang?”
Pentru Lena fu ca strălucirea unui fulger sfâşiind
tenebrele care-o copleşeau din toate părţile, luminându-i
chiar la picioare o prăpastie ucigătoare. Cu o mişcare
spasmodică îşi îndreptă spinarea, dar n-avu puterea să se
ridice în picioare. Ricardo, dimpotrivă, într-o clipă fu în
picioare, fără zgomot, ca o pisică. Ochii lui galbeni
străluceau alunecând în dreapta şi-n stânga. Dar şi el
părea incapabil să facă altă mişcare. Numai mustăţile i se
agitau, ca tentaculele unui animal.
Răspunsul lui Wang: „Ya, Tuan,” fu auzit de amândoi din
odaie, dar mai slab. Apoi din nou Heyst:
„All right! Poţi să aduci cafeaua. Mem Putih e încă în
odaie?”
La această întrebare Wang nu răspunse.
Ochii lui Ricardo îi întâlniră pe ai Lenei, lipsiţi de orice
expresie, toate aptitudinile ei concentrate în ascultarea
265
primului zgomot făcut de paşii lui Heyst, a oricărui zgomot
de afară care ar fi putut însemna că retragerea lui Ricardo
e tăiată. Amândoi înteleseseră destul de bine că acum
Wang se dusese în dosul casei, împiedicându-1 astfel pe
Ricardo să se strecoare pe acolo înainte ca Heyst să fi intrat
prin faţă. O umbră grea întunecă faţa devotatului secretar.
Un nor de mânie şi poate şi de teamă. De data asta
afacerea se-ncurcase urât. Poate că s-ar fi repezit pe uşa
din dos, dacă nu l-ar fi auzit pe Heyst urcând treptele
verandei în faţă. Le urca rar, foarte rar, ca un om
descurajat sau obosit—sau pur şi simplu pe gânduri; şi
Ricardo îşi închipui faţa lui, cu mustăţile marţiale, fruntea
înaltă, trăsăturile impasibile şi ochii calmi, meditativi.
Prins în capcană! Ei, drăcia dracului! La urma-urmei,
poate că şeful avea dreptate. Trebuie să te fereşti de femei.
Prostindu-se cu asta, stricase poate toată afacerea. Pentru
că, prins în cursă cum era, putea foarte bine să-l şi cureţe,
căci oricum, a fi văzut însemna a fi demascat. Dar în sinea
lui nu putea să se supere pe fată.
Heyst se oprise pe verandă, sau poate chiar în faţa uşii.
„O să tragă-n mine ca-ntr-un câine, dacă nu-i dau zor,”
făcu Ricardo, agitat, către Lena.
Se aplecă să apuce cuţitul, şi-n clipa următoare s-ar fi
repezit în perdea, pentru Heyst tot atât de neaşteptat şi tot
atât de ucigător ca un trăsnet din senin. Mai mult senzaţia
decât forţa mâinii ei apucându-i umărul îl opri. Se răsuci în
loc, cu o scăpărare galbenă spre ea. Ah! Se-ntorcea contra
lui?
Şi-ar fi înfipt cuţitul în golul din gâtul ei, dacă nu i-ar fi
văzut cealaltă mână arătându-i fereastra. Sus de tot,
deasupra, era o deschidere lată şi scundă, aproape sub
tavan, cu un singur oblon, pivotant.

În timp ce el se mai uita în sus, ea se mişcă fără zgomot,

apucă scaunul răsturnat şi îl puse lângă perete. Apoi îşi
roti privirea, dar el n-avea nevoie să-i arate cineva drumul.
Din două sărituri în vârful picioarelor fu lângă ea.
 „Repede!” zise ea gâfâind.
El îi apucă mâna şi i-o strânse cu toată forţa
recunoştinţei sale mute, cum face un bărbat cu un prieten
când nu mai e timp de vorbe. Apoi se urcă pe scaun.
Ricardo era scurt—prea scurt ca să ajungă sus fără zgomot
de căţărare. Ezită o clipă. Ea, vigilentă, propti scaunul cu
braţele ei goale şi frumoase, în timp ce, uşor şi sigur, el se
folosi de rezemătoarea scaunului drept scară. Lenei, părul
ei bogat castaniu îi căzu tot peste faţă.
În camera de alături se auzeau paşi, şi glasul lui Heyst,
nu prea puternic, care o chema pe nume.
„Lena!”
„Da. Într-o clipă! răspunse ea cu o intonaţie anumită,
care ştia că o să-1 împiedice pe Heyst să intre imediat.

Când ridică ochii, Ricardo dispăruse, lăsându-se să cadă

pe dinafară atât de uşor, încât ea nu auzise nimic, nici cel
mai mic zgomot. Atunci se ridică, tulburată, speriată, de
parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu narcotice, cu ochii
grei, în pământ, fără să vadă nimic, toată forţa-i morală
stoarsă, imaginaţia moartă, incapabilă să-i alimenteze
măcar frica.
Heyst umbla fără rost prin odaia de alături. Zgomotul
paşilor lui o reînsufleţi, începu deodată să se gândească, să
audă, să vadă. Şi ceea ce văzu—sau mai bine zis
recunoscu, pentru că privirea ei îl fixase aproape tot timpul
—fu sandala lui Ricardo, pierdută în timpul încăierării,
zăcând lângă cadă. Avu timp doar să facă un pas înainte şi
să pună piciorul pe ea, când perdeaua se mişcă şi, dată
deoparte, Heyst apăru în prag.
Farmecul simţirilor împăcate ca într-o încântare, starea
ca de vrajă pe care-o găsise lângă omul ăsta, pericolul în
care se afla el, îi dădură o senzaţie de căldură în inimă.
Simţea mişcându-se ceva acolo, ceva profund, ca un nou
fel de viaţă.
267
 În cameră era semi-întuneric, pentru că Ricardo, ieşind
pe fereastră, împinsese fără să vrea oblonul. Heyst, din
prag, privea.
„Cum, nu te-ai pieptănat încă?” zise el.
„N-am să mă pieptăn acuma. Vin imediat,” răspunse ea
cu un glas ferm şi rămase nemişcată simţind sub talpă
sandala lui Ricardo.
Heyst se trase cu un pas îndărăt şi lăsă perdeaua să
cadă încet. În aceeaşi clipă ea se aplecă să apuce sandala
şi, cu un pas înainte, şi cu ea în mână, aruncă disperată
priviri în jur, căutând o ascunzătoare; dar nu era niciuna,
în odaia asta goală. Dulapul, cufărul de piele, una sau
două rochii de-ale ei atârnând pe umeraşe —nu era niciun
locşor unde din pură întâmplare Heyst să nu poată da
peste ea. Ochii ei rătăcind înnebuniţi dădură peste
fereastra pe jumătate închisă. Fugi până la ea, se înălţă pe
vârfuri şi reuşi să atingă oblonul cu degetele. Îl deschise,
fugi înapoi în mijlocul odăii şi, luându-şi elan, aruncă
sandala cu o forţă bine măsurată, ca să n-ajungă prea
departe şi să se lovească de streaşină. Era o treabă foarte
delicată, de drămuire fină a efortului, pentru muşchii
braţelor acelora rotunde, încă înfiorate de încleştarea cu un
bărbat, pentru creierul acela în plină tensiune a emoţiei din
cauza situaţiei, pentru nervii a căror încordare o făceau să
vadă negru înaintea ochilor. În fine, sandala aruncată trecu
fereastra şi-o pierdu din ochi. Ascultă. Nu o auzi izbindu-se
de ceva. Dispăruse, atât; de parc-ar fi avut aripi să zboare.
Niciun sunet, nimic!
Cu braţele ei viteze atârnând lângă trup, rămase ca o
stană de piatră. Un şuierat slab ajunse până la urechile ei.
Uitucul de Ricardo, dându-şi foarte bine seama de isprava
lui, rămăsese pe-aproape, tare îngrijorat, şi fu teribil de
uşurat văzând sandala zburând pe sub streaşină. Şi acum,
prudent, riscase şuieratul, ca s-o liniştească şi pe ea.

Deodată fata ameţi, gata să cadă. Izbuti să se apuce cu

amândouă mâinile de unul din stâlpii înalţi ciopliţi, de care
era prins musticarul deasupra patului. Se ţinu strâns de el
o bucată de vreme, cu fruntea rezemată de lemn. O parte a
sarongului i se desfăcuse şi căzuse până la coapsă.
Şuviţele de păr castaniu, lungi şi groase, îi atârnau în
dezordine parc-ar fi fost umede, părând aproape negre pe
corpu-i alb. Şoldul dezvelit, umed de transpiraţie şi groază
şi oboseală, strălucea rece cu imobilitatea unei marmuri
lustruite în lumina fierbinte, difuză care cădea pe fereastra
de deasupra capului ei—o slabă oglindire a arşiţei
devorante, pătimaşe a soarelui de-afară, tremurând de
sforţarea de-a da foc pământului, de-a transforma totul în
cenuşă.

Capitolul IV

Heyst, aşezat la masă, cu bărbia în piept, auzi foşnetul

uşor al rochiei Lenei şi îşi înălţă capul. Fu izbit de paloarea
obrajilor, de ceva lipsit de viaţă în privirea ei, care-l fixa
parcă fără să-l recunoască. Dar la întrebările lui
îngrijorate, ea-i răspunse liniştindu-l că nu era nimic,
realmente. Se simţise puţin ameţită când sa trezit. A avut
chiar o clipă de slăbiciune, după baie. A trebuit să se aşeze
puţin ca săi treacă. Din cauza asta a întârziat cu
îmbrăcatul.

„N-am încercat să mă pieptăn. Nu voiam să te fac să

aştepţi,” zise ea.

El nu stărui cu întrebările despre sănătatea ei, pentru că

o vedea că nu vrea să dea importanţă acestei indispoziţii.
Nu se pieptănase, dar îşi periase părul şi îl strânsese la
spate cu o panglică. Arăta foarte tânără, cu fruntea
descoperită, aproape ca un copil, un copil copleşit de griji,
un copil preocupat.
269
 Ceea ce-l mira pe Heyst era faptul că nu se arăta Wang.
Totdeauna chinezul se materializa exact în momentul în
care era necesar, nici mai devreme, nici mai târziu. Astăzi
obişnuitul miracol nu se producea. Ce-nsemna asta?
Heyst ridică vocea —lucru ce-i era profund dezagreabil. I
se răspunse imediat, din curte:
„Ada, Tuan!”
Lena, sprijinită în coate, cu ochii în farfurie, părea că n-
aude nimic. Când Wang intră cu o tavă, ochii lui mici,
cărora pomeţii proeminenţi ai obrajilor le dădeau o
înclinare spre înăuntru, o urmăriră pe furiş tot timpul.
Niciunul, nici celălalt dintre cei doi albi nu-i acordau nici
cea mai mică atenţie, şi Wang se retrase fără să-i fi auzit
schimbând o singură vorbă. Se aşeză pe călcâie pe veranda
din dos. Mintea lui de chinez, foarte clară, dar nu prea
perspicace, era deprinsă să vadă numai aspectele simple
ale lucrurilor, astfel cum i se prezentau în lumina
sentimentelor sale elementare de autoconservare,
nealterate de niciun fel de noţiune romantică de onoare sau
scrupul de conştiinţă. Mâinile lui galbene împreunate
molâu îi atârnau blegi între genunchi. Mormintele
strămoşilor lui Wang erau departe, părinţii lui muriseră,
fratele lui mai mare era ostaş în yamen-xA nu-ştiu-cărui
mandarin pe undeva prin Formosa. Nu era nimeni pe-
aproape care să aibă dreptul la veneraţie şi ascultare din
partea sa. Vagabondând fără încetare, muncea de ani şi ani
de zile. Singura lui legătură pe lumea asta era femeia
Alfuro, pentru obţinerea căreia dăduse cea mai mare parte
din tot ce agonisise cu-atâta greu. Şi, după buna lui
dreptate, datorie n-avea decât faţă de sine însuşi.
Lupta dindărătul perdelei era semn rău pentru Numărul
Unu, pentru care chinezul n-avea nici simpatie, nici ură.
Evenimentul îl speriase destul ca să-l facă să se-ntoarcă la
ibricul lui de cafea, până când, în cele din urmă, albul fu
obligat să-l cheme. Wang intră, curios. Desigur, femeia albă
arăta ca şi cum s-ar fi încăierat cu spiritele rele care, până
să-i dea drumul, îi supseseră mai bine de jumătate din
sângele ei. Cât despre bărbat, de multă vreme Wang îl
socotise, într-un fel, vrăjit, şi-acuma era condamnat. Auzea
glasul lor, în casă. Heyst insista pe lângă fată să se ducă să
se întindă puţin pe pat. Era îngrijorat, extrem de îngrijorat.
Ea nu mâncase nimic.

„Ar fi cel mai bun lucru. Trebuie. Crede-mă.”

Ea şedea, palidă, absentă, clătinând din cap din când în
când, ca şi cum nimic n-ar mai fi servit la ceva. Dar el
insista. Văzu că în ochii lui începea să mijească mirarea, şi
atunci cedă.
„Poate c-aş face mai bine.”

Nu voia să-i trezească mirarea, care l-ar duce de-a

dreptul la bănuială. Nu trebuia să bănuiască!
Conştientă cum era de dragostea ei pentru acest bărbat,
de-acel ceva frenetic şi profund de dincolo de simplele
îmbrăţişări, se şi născuse în ea neîncrederea aceea
originară a femeilor în faţa masculinităţii, a forţei de
seducţie care se alia cu o delicată, absurdă reticenţă în a
recunoaşte necesitatea brutală a faptelor, necesitate care
niciodată n-a intimidat o femeie demnă de acest nume. N-
avea niciun plan, dar mintea ei, calmată puţin de însuşi
efortul de a păstra de dragul lui, o aparenţă de linişte, îşi
dădea seama că comportarea ei asigurase, în orice caz, o
scurtă perioadă de siguranţă. Din cauza, poate, a originii
lor similare, de jos, din drojdia omenirii, ea îl înţelesese
perfect pe Ricardo. O bucată de vreme el n-o să facă nimic.
Această calmantă certitudine temporară permitea oboselii
ei trupeşti să se manifeste, cu atât mai copleşitoare cu cât
ea nu provenea atât din amploarea efortului solicitat, cât
din oribila surpriză căreia fusese silită să-i facă faţă. Ar fi
încercat să-şi înfrângă această oboseală dintr-un simplu
instinct de rezistenţă, dacă n-ar fi fost rugăminţile şi
271
insistenţele lui Heyst. Faţă de această pisălogeală
eminamente masculină, simţi şi ea nevoia femeii de a ceda,
dulceaţa capitulării. „Fac tot ce vrei.”

Ridicându-se, se simţi cuprinsă de un val de slăbiciune,

de moliciune, care o năpădi, o învălui ca o apă caldă, ca un
zgomot, în urechile ei, de valuri ce se sparg.

„Ajută-mă să merg,” adăugă ea repede.

Heyst îşi trecu braţul în jurul taliei ei—un gest deloc
neobişnuit la el—şi ea află o satisfacţie cu totul deosebită
în senzaţia de a fi sprijinită în felul ăsta. Îşi abandonă toată
greutatea în această învăluitoare şi protectoare cuprindere,
simţind deodată un fior cutremurând-o la gândul că acum
ea era cea care trebuia să-1 protejeze pe el, că ea trebuia să
fie apărătorul unui bărbat destul de puternic ca să o ridice-
n braţe, cum făcea chiar atunci. Pentru că Heyst aşa
făcuse, îndată ce trecuseră pragul odăii. Socotise că era
mai simplu şi mai repede s-o poarte în felul ăsta ultimii
câţiva paşi. Era realmente prea îngrijorat ca să-şi mai dea
seama de efort. O ridică în sus şi o culcă pe pat cum ai
culca un copil în pătuţ. Apoi se aşeză pe margine,
disimulându-şi îngrijorarea într-un zâmbet care nu stârni
niciun răspuns în imobilitatea visătoare a ochilor ei. Dar ea
îi căută mâna, i-o luă între ale ei cu ardoare şi, în timp ce i-
o strângea cu toată puterea de care era în stare, somnul de
care avea atâta nevoie o năpădi brusc, copleşitor, ca pe un
copilaş în pătuţ, cu buzele puţin întredeschise pentru un
cuvânt liniştitor, tandru, la care se gândise, dar nu
apucase să-l rostească.
Peste Samburan s-a asternut obişuita tăcere caniculară.
„Ce Doamne-iartă-mă o mai fi-nsemnând şi misterul
ăsta?” murmură Heyst pentru sine privind-o în somnul ei
adânc.
Era atât de adânc, somnul acesta fermecat, încât ceva
mai târziu, când încercă blând să-şi desprindă mâna dintre
degetele ei şi să şi-o libereze, reuşi fără să provoace cea mai
mică mişcare.
„Trebuie să existe o explicaţie foarte simplă, fără-
ndoială,” gândi el pe când se strecura în camera mare.
Cu gândul în altă parte, apucă o carte de pe raftul de
sus şi se aşeză să citească, dar după ce o deschise pe
genunchi, stătu o vreme cu ochii pe ea fără să aibă idee
despre ce era vorba. Privea, privea într-una la rândurile
înghesuite, paralele. De-abia când, fără vreun motiv
anume, îşi ridică ochii şi îl văzu pe Wang stând nemişcat în
partea cealaltă a mesei, îşi recapătă brusc toată stăpânirea
de sine.

„Ah, da..” făcu el, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o

întâlnire despre care uitase şi care nu-i făcea mare plăcere.
Aşteptă un moment şi apoi, cu o curiozitate reticentă, se
sili să-1 întrebe pe Wang ce are de spus. Nu ştia de ce, dar
spera să afle ceva şi despre chestia cu revolverul dispărut;
numai că vorbele guturale ale chinezului nu aveau nicio
legătură cu această delicată temă. Spusele lui se refereau
la ceşti, farfurii, furculiţe şi cuţite. Toate lucrurile astea
fuseseră rânduite în bufetul de pe veranda din dos, unde le
era locul, perfect curate, „tot curat”. Heyst se minuna de
scrupulozitatea asta la un om care avea să-l părăsească,
pentru că nu se simţi surprins când Wang îşi încheie
raportul profesional cu vorbele:
„Eu acuma pleacă.”
„Ah, pleci?” zise Heyst lăsându-se pe spate cu cartea pe
genunchi.
„Da. Mie nu place. Un om, doi om, tlei om— nu poate.
Acuma eu plec.”
„Şi ce te-a speriat în halul ăsta?” întrebă Heyst, în timp
ce prin cap îi fulgeră speranţa c-ar putea găsi vreo
explicaţie, vreun indiciu la omul ăsta care era atât de altfel
decât el însuşi şi care privea lumea simplu, direct, într-un
fel în care el, Heyst, nu era în stare. „De ce?” continuă el.
273
„Eşti deprins cu albii. Îi cunoşti foarte bine.”

„Da, eu cunosc ei,” admise Wang imperturbabil. „Eu

cunosc plea mult.”
În fond, tot ce ştia era propriul său gând. Se hotărâse să
se retragă, el şi cu femeia lui din tribul Alfuro, din toate
incertitudinile implicate de relaţiile ce aveau să se
stabilească între oamenii aceştia albi. Prima cauză de
teamă şi de suspiciune pentru Wang fusese Pedro.
Chinezul mai văzuse sălbatici. Pătrunsese, ca hamal în
caravana unui negustor chinez, în susul unuia sau două
fluvii din Borneo, până în ţara dyak-ilor. Pătrunsese, în
Mindanao, până în interior, unde sunt oameni care trăiesc
în copaci—sălbatici, nu se deosebesc de animale —dar o
brută păroasă ca Pedro, cu colţii ăia mari şi cu mormăitul
lui feroce, întrecea ideea pe care şi-o făcuse despre orice ar
putea fi considerat omenesc. Puternica impresie produsă
de Pedro a fost primul stimulent care 1-a dus pe Wang la
sustragerea revolverului. Reflecţiile referitoare la situaţia
generală şi la insecuritatea Numărului Unu au venit mai
târziu, după ce a intrat în posesia revolverului şi a cutiei de
cartuşe din sertarul mesei din camera mare.

„Oh. Ştii prea multe despre albi,” reluă Heyst pe un ton

puţin zeflemitor, după o clipă de tăcere în care făcuse
pentru sine reflecţia că nu mai putea fi vorba despre
recuperarea revolverului nici prin persuasiune, nici prin
mijloace forte. „Spui aşa, dar ţi-e frică de albii de colo, de
peste drum.”
„Eu nu flică,” protestă Wang gutural, ridicând capul—
ceea ce dădu gâtului său un aer şi mai încordat, şi mai
îngrijorat ca oricând. „Eu nu place,” adăugă el, ceva mai
calm. „Eu foalte bolnav.”
Duse mâna în regiunea din josul sternului.
„Asta,” zise Heyst senin şi categoric, „este o mare
minciună. Nu e o vorbă de bărbat. Mai ales după ce mi-ai
furat revolverul.”
 Se hotărâse brusc să vorbească despre revolver, pentru
că sinceritatea nu putea să agraveze situaţia. N-a socotit
niciun moment că Wang avea revolverul la el şi, după ce
reflectase asupra chestiunii, ajunsese la concluzia că
niciun moment chinezul nu intenţionase să folosească
arma împotriva lui. O clipă uluit, pentru că acuzaţia
directă îl luase pe nepregătite, Wang îşi desfăcu haina la
piept cu un gest spasmodic de indignare.
„Nu luat. Uite vezi!” vociferă el cu pretinsă mânie.
Se lovi cu violenţă peste pieptul dezgolit, îşi dezveli
coastele gâfâind de virtute ultragiată; pântecele supt i se
umflase de indignare. Îşi sumecă pantalonii albaştri largi,
până la genunchii galbeni. Heyst îl privea liniştit.
„N-am spus că îl ai la tine,” zise el fără să ridice vocea,
„dar revolverul a dispărut din locul unde-l ţineam.”
„Eu nu ştiu unde levolvel,” insistă Wang îndărătnic.
Cartea, rămasă deschisă pe genunchii lui Heyst, alunecă
şi el făcu o mişcare bruscă s-o prindă. Wang, din cauza
mesei, nu putea să vadă motivul, şi sări ferindu-se de de
un gest care lui i se păruse ameninţător. Când Heyst ridică
ochii, chinezul era în faţa uşii odăii de dormit, nu speriat,
dar atent.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Heyst.

Wang făcu un gest semnificativ cu capul lui ras către
perdeaua care acoperea uşa dormitorului.
„Mie nu place,” repetă el.
„Ce dracu vrei să spui?” Heyst era realmente uluit. „Nu-ţi
place, ce?”
Wang, cu un deget lung de culoarea lămâii, arătă spre
perdea.

„Doi,” zise el.

„Doi, ce? Nu-nţeleg!”
„Dacă tu înţelegi, tu nu place. Eu ştie plea mult. Eu
275
acuma pleacă.”
Heyst se ridicase de pe scaun, dar Wang mai rămase
locului în uşă încă un răstimp. Ochii lui oblici dădeau feţei
o expresie de melancolie blândă şi sentimentală. Muşchii
gâtului se încordară vizibil când rosti un „Good-bye” clar şi
gutural, dispărând din ochii Numărului
Unu.
Plecarea chinezului schimba situaţia. Heyst reflectă ce ar
fi mai bine de făcut din acest punct de vedere. Ezită
îndelung. Apoi, ridicând din umeri cu un aer de oboseală,
coborî de pe verandă şi, cu paşi siguri, cu o mină
gânditoare, îşi continuă drumul spre bungalowul
musafirilor. Dorea să le facă o comunicare importantă— n-
avea nicio altă intenţie— cu-atât mai puţin să le provoace
un şoc printr-o vizită-surpriză. Cu toate astea, bruta lor de
acolit nefiind de gardă, îi fu dat lui Heyst să-i facă să
tresară, pe domnul Jones şi pe secretarul său, prin brusca
sa apariţie în prag. Conversaţia lor trebuie să fi fost foarte
interesantă, ca să-i împiedice să audă apropierea
vizitatorului. În semiobscuritatea camerei— obloanele erau
permanent închise din auza căldurii— Heyst îi văzu sărind
repede în lături. Domnul Jones fu cel care vorbi:
„Ah, iată-vă din nou! Intraţi!
Intraţi!"
Heyst, scoţându-şi din prag casca, intră în odaie.

Capitolul V

Trezindu-se brusc, Lena, fără să-şi ridice capul de pe

pernă, îşi roti ochii prin odaie şi văzu că era singură. Se
ridică repede, parc-ar fi vrut să contracareze oribila
strângere de inimă printr-o mişcare energică a mâinilor şi
picioarelor. Dar strângerea de inimă fu numai trecătoare.
Stăpână pe sine din mândrie, din dragoste, din necesitate,
dar şi din orgoliul feminin al sacrificiului de sine, ea îl
întâmpină pe Heyst, care se întorcea de la bungalowul
străinilor, cu o privire limpede, zâmbind.
Izbuti şi el să-i zâmbească; dar băgând de seamă că îi
evită privirea, Lena strânse buzele şi coborî ochii. Pentru
acelaşi motiv se grăbi să-i vorbească pe un ton indiferent,
care-i reuşi fără efort, parc-ar fi devenit, de la răsăritul
sorelui, expertă în duplicitate.
„Ai fost iar dincolo?”
„Am fost. M-am gândit că… Dar mai întâi să-ţi spun că
Wang a plecat, pentru totdeauna.”
Ea repetă: „Pentru totdeauna?” ca şi cum n-ar fi înţeles.
„De-i bine, de-i rău— n-aş fi în stare să-ţi spun, dacă m-
ai întreba. Şi-a dat demisia. A plecat.”
„Te aşteptai să plece, parcă, nu-i aşa?”
Heyst se aşeză în cealaltă parte a mesei.
„Da. M-am aşteptat, imediat ce-am văzut că mi-a luat
revolverul. Zice că nu la luat el. E normal. Un chinez nu
vede niciodată rostul unei mărturisiri. Principiul corect de
comportare e să negi orice acuzaţie. Dar nici nu se aşteaptă
să-l crezi. Către sfârşit a fost puţin cam enigmatic, Lena.
M-a cam speriat.”
Heyst tăcu. Fata părea absorbită în propriile ei gânduri.
„M-a cam speriat,” repetă Heyst. Ea remarcă îngrijorarea
din glasul lui şi întoarse puţin capul, privindu-l peste
masă.
„Trebuie să fi fost ceva, ca să te fi speriat pe tine,” zise
ea. Printre buzele-i întredeschise, ca o rodie coaptă,
sclipeau albi dinţii.
„A fost doar un singur cuvânt—şi câteva gesturi de-ale
lui. A făcut destulă gălăgie. Mă mir cum de nu te-am trezit.
Ce adânc somn ai! Ia spune-mi, te simţi mai bine?”
„Cât se poate de bine,” zise ea, cu un nou zâmbet
luminos şi profund. „N-am auzit niciun zgomot, şi-s
încântată. Vorba lui răguşită mă sperie. Nu-mi plac străinii
ăştia…”
„Era imediat înainte de-a pleca—dea o şterge, ar trebui
277
să zic. Dădea din cap şi arăta cu degetul perdeaua din uşa
odăii noastre. Ştia că eşti înăuntru, fireşte. Părea că
gândeşte—părea că încearcă să mă facă să înţeleg că tu ai
fi… în fine, că te-ar ameninţa o primejdie. Ştii cum vorbeşte
el.”
Ea nu spuse nimic, nu clipi măcar, doar uşoara roşeaţă
de pe obraji se stinse.
„Da,” continuă Heyst. „Părea că încearcă să mă prevină.
Asta trebuie să fi fost. Şi-o fi închipuit c-am uitat de
existenţa ta? Singurul cuvânt pe care l-a pronunţat a fost
„doi", sau cel puţin aşa suna. Da, „doi „, şi că nu-i place.”
„Ce poate să-nsemne asta?” zise ea în şoaptă.
„Ştim amândoi ce-nseamnă cuvântul „doi „, nu, Lena?
Noi suntem doi. Şi niciodată n-a fost pe lume o pereche mai
solitară decât noi, draga mea. Poate c-a vrut să-ncerce să-
mi aducă aminte că şi el are o femeie căreia trebuie să-i
poarte de grijă. Dar de ce eşti atât de palidă, Lena?”
„Sunt palidă?” întrebă ea, cu aerul că nu dă importanţă
faptului.
„Eşti.” Heyst era serios îngrijorat.
„În orice caz, nu de frică,” protestă ea, sinceră.
Într-adevăr, ceea ce simţea era un fel de oroare, care îi
lăsa deplina stăpânire a tuturor facultăţilor sale, mai greu
de suportat poate din cauza asta, dar care nu-i paraliza
bravura.
Heyst zâmbi la rândul său.
„Eu, sincer, nu văd să fie vreun motiv de frică.”
„Vreau să spun că nu mă tem pentru soarta mea.”
„Cred că eşti foarte curajoasă,” zise el. Obrajii Lenei îşi
recăpătaseră culoarea. „Eu”, continuă Heyst, „sunt atât de
refractar la impresiile din afară, încât nu pot spune despre
mine acelaşi lucru. Nu reacţionez destul de clar.” Schimbă
tonul. „Ştii că azi dimineaţă primul lucru pe care l-am făcut
a fost să mă duc să-i văd pe cei doi.”
„Ştiu. Ai grijă,” murmură ea.
„Mă-ntreb cum pot să am grijă. Am avut o lungă
convorbire cu… dar nu cred ca tu să-i fi văzut. Unul dintre
ei e fantastic de slab, un lungan; arată suferind. Nu m-ar
mira să şi fie. Face mare caz de asta, destul de straniu.
Bănuiesc că trebuie să fi suferit de febră tropicală. Dar nu
chiar atât cât vrea să facă să se creadă. E ceea ce s-ar
numi un gentleman. Era cât p-aci să-nceapă să-mi înşire
povestea aventurilor sale— pe care nu i-o cerusem, dar
spune căi lungă. Altă dată, poate.”
„Presupun c-aţi vrea să ştiţi cine sunt,” m-a întrebat.
„I-am spus că las asta la discreţia lui, pe un ton care,
între gentlemani, nu putea fi lăsat nicio îndoială în mintea
lui. S-a ridicat într-un cot—era lungit pe patul de campanie
— şi a spus:
„Sunt cel ce este…”
Lena părea că nu ascultă, dar când Heyst se opri din
povestit, întoarse imediat capul spre el. El luă gestul drept
o întrebare, dar se înşela. Impresiile ei erau confuze, ca
învăluite într-un nor, dar toată energia îi era concentrată
asupra luptei pe care voia s-o ia asupră-şi, în acea mare
exaltare a dragostei şi a sacrificiului de sine, care-i sublima
aptitudinea femeii. Toată asupră-şi, fiecare fărâmă din ea,
nelăsând nimic pentru el, nici măcar — dac-ar fi fost cu
putinţă—nici măcar să afle ceea ce avea ea să facă. Ar fi
vrut, printr-o stratagemă oarecare, să-1 încuie undeva. De-
ar fi cunoscut vreun mijloc să-1 adoarmă pentru câteva
zile, ar fi făcut-o, ar fi recurs la vrăji, sau la licori
fermecate, fără nicio şovăială. Îi părea prea bun pentru
asemenea contacte şi nu destul de pregătit împotriva lor.
Acest din urmă sentiment n- avea nimic comun cu faptul
material că-i fusese furat revolverul. Ea aproape că nu era
în stare să aprecieze însemnătatea acelui incident la
adevărata lui valoare.
Observând că ochii ei erau aţintiţi în gol, că nu vedeau
nimic—pentru că efortul ei de concentrare îi golea de orice
expresie—Heyst îşi închipui că-i efectul unui mare efort
mental.
279
 „E inutil să mă-ntrebi ce voia să spună, Lena. Nu ştiu, şi
nu l-am întrebat. Gentlemanul, după cum ţi-am spus, pare
să se fi consacrat mistificării. N-am răspuns nimic, şi el şi-
a lăsat iar capul pe sulul de pături pe care-l foloseşte ca
pernă. Vrea să lase impresia că-i tare slăbit, dar bănuiesc
că-i perfect capabil să sară-n picioare dac-ar avea chef.
Fiind expulzat, după spusele lui, din sfera lui socială din
care făcea parte, pentru că refuzase să se conformeze
anumitor convenţii uzuale, devenise un rebel şi străbătea
pământul de la un cap la altul. Cum eu efectiv nu voiam să
ascult toate balivernele lui, i-am spus c-am mai auzit
povestindu-se istorii de-astea şi despre altcineva. Rânjetul
lui e realmente sinistru. A mărturisit că eram foarte
departe de genul de om pe care se aşteptase să-l
întâlnească. Apoi a spus:
„Cât despre mine, nu-s mai negru decât gentlemanul la
care vă referiţi, şi nu sunt nici mai hotărât decât el, nici
mai nehotărât.”
Heyst se uită la Lena, peste masă. Sprijinită în coate,
ţinându-şi capul în amândouă mâinile, ea făcu un gest cu
el, semn că înţelesese.
„Nimic mai clar, nu?” făcu Heyst sumbru. „Afară doar,
fireşte, dacă nu-i şi ăsta un fel de-al lui de a glumi. Pentru
că, după ce a isprăvit de vorbit, a izbucnit într-un hohot de
râs lung şi zgomotos. Eu n-am râs.”
„Mai bine ai fi râs,” şopti ea. „N-am râs. Nu mi-a dat prin
cap. Nu prea sunt diplomat. Poate c-ar fi fost mai înţelept.
Pentru că, desigur, a spus mai mult decât intenţiona şi a
încercat să dea înapoi prin veselia asta afectată. Dar, dacă
stai şi te gândeşti, diplomaţia fără forţă la spate e ca şi cum
te-ai ţine de-o buruiană putredă. Şi nici nu ştiu dac-aş fi
fost în stare să râd, în ipoteza că mi-ar fi trecut prin cap.
Nu ştiu. Mi-ar fi fost împotriva firii. Crezi c-aş fi fost în
stare? Prea am trăit mult închis în mine însumi, urmărind
numai umbrele vieţii, nuanţele ei. Să înşeli pe cineva pe o
chestie care-ar fi rezolvată mai curând suprimându-1, tu
fiind dezarmat, neputincios, fără măcar posibilitatea de a
fugi—nu! aşa ceva mi se pare degradant! Şi cu toate astea,
te am pe tine aici! Am răspunderea vieţii tale! Ce crezi,
Lena? Aş fi eu în stare să te-arunc în gura fiarelor ca să-mi
salvez demnitatea?”
Ea se ridică, ocoli repede masa, se aşeză uşor pe
genunchii lui trecându-şi un braţ pe după gâtul lui şi-i
şopti la ureche:
„Poţi s-o faci, dacă vrei. Şi poate că asta ar fi singura cale
pe care aş accepta să mă despart de tine. Pentru aşa ceva.
Pentru ceva care să nu fie mai mare decât degetul tău mic.”
Îl sărută uşor pe buze şi se depărtă înainte ca el s-o
poată reţine. Se aşeză din nou pe scaunul ei şi din nou îşi
sprijini coatele pe masă. Îţi venea greu să crezi că se
mişcase din loc. Greutatea fugace a trupului ei pe
genunchii lui, îmbrăţişarea pe după gât, şoapta în ureche,
sărutarea pe buze erau poate senzaţiile materiale ale unui
vis care pătrundea în viaţa vie şi reală, un fel de miraj
încântător în ariditatea sterilă a gândurilor lui. Ezită să
vorbească până ce ea, pe-un ton egal, zise:
„Bine. Şi pe urmă?” Heyst tresări.
„Ah, da. N-am râs. L-am lăsat să râdă singur. Se zgâlţâia
tot, ca un schelet, sub cearceaful cu care-i învelit—pentru
ca să-şi acopere, cred, revolverul pe care-1 avea în mâna
dreaptă. Nu l-am văzut, dar am impresia certă că-i
strângea patul în pumn. Cum de la un timp nu se mai uita
la mine, ci privea fix într-o anume parte a odăii, mi-am
întors şi eu capul şi am văzut un fel de fiinţă păroasă,
sălbatică, pe care o poartă după ei, şezând pe călcâie în
colţul din spatele meu. Când intrasem, nu era acolo. Ideea
că monstrul stătea la pândă îndărătul meu nu-mi plăcea.
Dac-aş fi fost mai puţin la discreţia lor, cu siguranţă că mi-
aş fi schimbat locul. Aşa cum stau lucrurile, a mă fi mişcat
ar fi însemnat o slăbiciune. Aşa că am rămas unde mă
aflam. Gentlemanul de pe pat spuse că de un singur lucru
mă putea asigura, şi anume că prezenţa lui pe insulă nu
281
era moralmente mai condamnabilă decât a mea.”
„Urmărim aceleaşi obiective,” a spus, „numai că eu o fac,
poate, cu mai multă francheţe—şi mai simplu.”
„Asta a spus,” continuă Heyst, după ce o privise pe Lena
într-o tăcere oarecum interogativă. „L-am întrebat dacă ştia
dinainte că locuim aici, dar mi-a răspuns numai cu un
rânjet sinistru. N-am insistat, Lena. M-am gândit că e mai
bine să nu insist.”
Totdeauna pe fruntea ei netedă părea că se odihneşte o
rază de lumină. Părul ei despletit, cu cărare la mijloc, îi
acoperea mâinile pe care îşi rezema capul. Părea fascinată
de povestire. Tăcerea lui Heyst nu dură mult. El reuşi să-şi
continue relatarea destul de fluent, reluând-o mereu cu
câte un comentariu.
„Ar fi minţit cu neruşinare—şi detest să fiu minţit. Mă
indispune. E destul de limpede că nu-s apt pentru afaceri
de- astea din lumea largă. Dar nu voiam ca el să creadă că
accept prea uşor prezenţa lui. Aşa că i-am spus că
umblatul lui prin lume încoace şi-ncolo nu era desigur
treaba mea, numai că, dintr-o naturală curiozitate, voiam
să ştiu când va socoti convenabil să-l reia.
„M-a rugat să văd halul în care se afla. Dac-aş fi fost
singur aici, cum cred ei că sunt, i-aş fi râs în nas. Dar nu
sunt singur— spune-mi, Lena, eşti sigură că n-ai umblat
pe undeva pe unde-ar fi putut să te vadă?”
„Sigură,” răspunse ea prompt. El păru uşurat.
„Mă înţelegi, Lena, că atunci când te rog atât de mult să
te fereşti de ochii lor, e pentru că nu eşti făcută ca de-alde
ei să te vadă—să vorbească despre tine. Sărmana mea
Lena! Nu ştiu dacă mă-nţelegi, dar sentimentul ăsta e mai
puternic decât mine.”
Ea dădu uşor din cap, gest care nu era nici afirmativ,
nici negativ.
„Într-o zi sau alta, tot or să mă vadă,” zise ea.
„Mă-ntreb cât o să fie posibil să te fereşti de ei,”
murmură Heyst pe gânduri. Se aplecă peste masă. „Lasă-
mă să termin cu povestitul. L-am întrebat de-a dreptul ce
vrea de la mine. Părea extrem de puţin dispus să abordeze
tema. Nu-i chiar atât de mare zor, a spus. Secretarul lui,
care de fapt îi e tovarăş, plecase jos la schelă să vadă de
barcă. În cele din urmă, individul mi-a spus că o să amâne
până poimâine o comunicare pe care trebuia să mi-o facă.
Am acceptat, dar i-am spus că nu vedeam deloc în ce
măsură afacerile lui m-ar fi putut interesa.
„Ah, domnule Heyst,” a spus el, „dumneavoastră şi cu
mine avem mult mai multe în comun decât vă închipuiţi.”
Heyst bătu deodată cu pumnul în masă.
„Îşi bătea joc de mine! Sunt sigur că-şi bătea joc de
mine!”
Păru că-i e ruşine de izbucnirea lui şi schiţă un zâmbet
spre ochii imobili ai fetei.
„Ce-aş fi putut face—chiar dac-aş fi avut buzunarele
pline de revolvere?”
Ea făcu un gest de asentiment.
„Să omori, e-un păcat, nici vorbă,” şopti ea.
„Am plecat,” continuă Heyst. „L-am lăsat acolo zăcând
pe-o parte, cu ochii închişi. Când m-am întors aici, te-am
găsit arătând rău. Ce-ai avut, Lena? Mi-ai tras o spaimă!
După asta am avut discuţia cu Wang, în timp ce tu te
odihneai. Dormeai atât de liniştit! Am stat şi am examinat
calm toate astea, să-ncerc să pătrund înţelesul lor lăuntric
şi consecinţele lor exterioare. M-a frapat faptul că aste
două zile pe care le-avem înaintea noastră au aerul unui fel
de răgaz, de armistiţiu. Cu cât m-am gândit mai mult, cu-
atât mai mult am avut sentimentul că asta fusese stabilit
tacit între Jones şi mine. E în avantajul nostru, dacă poate
fi ceva, în avantajul unor oameni prinşi atât de total, pe
negândite, într-o capcană, cum suntem noi. Wang a plecat.
El, cel puţin, mi-a spus-o pe faţă, dar cum nu puteam să
ştiu ce-ar putea să-i dea în cap să facă, m-am gândit c-ar fi
mai bine să-i avertizez pe oamenii ăia că nu mai
răspundeam de faptele chinezului. Nu voiam ca cine ştie ce
283
lovitură de-a lui Wang să precipite o acţiune contra
noastră. Înţelegi aspectul sub care vedeam eu lucrurile?”
Ea făcu semn că da. Tot sufletul ei era stăpânit de
hotărârea plină de pasiune, de încrederea exaltată în sine
însăşi—în aşteptarea uluitorului prilej de-a câştiga
certitudinea, eternitatea dragostei bărbatului acestuia.
„N-am văzut niciodată doi oameni tulburaţi de-o simplă
informaţie, ca Jones şi secretarul lui, care între timp se
întorsese,” spunea Heyst. „Nu mă auziseră venind. Le-am
spus că-mi pare rău că-i deranjez.”
„Dar nu, deloc, deloc,” a spus Jones.
„Secretarul se retrăsese într-un colţ şi mă urmărea
circumspect ca o pisică. De fapt se vedea bine că amândoi
erau în gardă.”
„Am venit,” le-am spus, „ca să vă informez că servitorul
meu m-a părăsit. A plecat.”
„La început s-au uitat unul la altul parcă n-ar fi înţeles
ce spusesem. Dar imediat s-au arătat foarte preocupaţi.”
„Vreţi să spuneţi că chinezul dumneavoastră a şters-o?”
a zis Ricardo, ridicându-se din colţul lui."Aşa… deodată?
„I-am spus că un chinez are totdeauna un resort simplu
şi precis pentru ceea ce face, dar ca să-l determini să
spună care e acel motiv, nu-i chiar atât de uşor. Tot ce mi-
a spus e că „nu-i place."
„Arătau teribil de tulburaţi. Nu-i place ce? — voiau să
ştie.
„Cum arătaţi, dumneavoastră şi tovarăşii
dumneavoastră,” i-am spus lui Jones.
„Fleacuri!” a strigat el, şi imediat Ricardo, ăla scurt, a
intervenit şi el.
„A spus el asta? Drept ce v-a luat, sir—drept un copil în
faşă? Sau— cu tot respectul—ne luaţi pe noi drept nişte
puştani? Pariez că acum o să spuneţi că vă lipseşte ceva.”
„N-aveam de gând să vă spun absolut nimic,” am zis,
„dar de fapt chiar aşa e.”
„S-a plesnit peste pulpă „Am ştiut eu. Ce spuneţi de
şmecheria asta, sir?"
 „Jones i-a făcut nu-ştiu-ce semn, şi atunci asociatul ăsta
extraordinar cu mutră de pisică mi-a propus să vină, el şi
cu servitorul lor, să-mi ajute să-l prindem pe chinez şi să-l
omorâm.”
„Scopul meu venind aici n-a fost să cer ajutor. Nu am de
gând să-l urmăresc pe Wang,” le-am spus. Venisem numai
să-i avertizez că era înarmat şi că realmente prezenţa lor pe
insulă îi displăcea. Ţineam să nu ştie că nu răspundeam de
nimic din cele ce s-ar fi putut întâmpla."
„Vreţi să ne faceţi să credem că pe insula asta umblă
liber un chinez ţicnit cu revolver şi gloanţe-n buzunar şi că
nu vă pasă?”
„Ciudat, dacă vrei, dar lăsau impresia că nu credeau ce
le spusesem. Schimbau tot timpul priviri pline de înţeles.
Ricardo s-a strecurat până lângă şeful lui; nu ştiu ce-au
discutat între ei, apoi s-a petrecut ceva la care nu mă
aşteptam. Şi-i ceva destul de supărător.
„De vreme ce eu nu voiam să primesc ajutorul lor ca să
punem mâna pe chinez şi să-mi recapăt bunul meu, cel
mai mic lucru ce-l puteau face pentru mine era să-mi
trimită servitorul lor.” Asta o spunea Jones, şi Ricardo îi
ţinea isonul.
„Da, da—Pedro să gătească pentru toţi, la
dumneavoastră în curte. Nu-i chiar atât de prost cât arată.
Aşa o să facem.”
„S-a repezit afară, pe verandă, şi a şuierat o dată, să-ţi
spargă urechile, după Pedro al lor. După ce-a auzit urletul
cu care i-a răspuns bruta, Ricardo s-a întors repede în
odaie.
„Da, domnule Heyst. O să fie admirabil, domnule Heyst.
Dumneavoastră o să daţi dispoziţii să facă tot ce sunteţi
deprins să vi se facă, în materie de serviciu. Înţelegeţi?”
„Lena, îţi mărturisesc că am fost luat cu totul prin
surprindere. Nu mă aşteptasem la nimic de felul ăsta. Nu
prea ştiu la ce anume mă aşteptasem. Sunt atât de
285
îngrijorat de situaţia ta, încât nu mă pot depărta de
canaliile astea infernale. Acum două luni nici nu m-aş fi
sinchisit. Aş fi sfidat mişelia lor cum aş fi dispreţuit orice
amestecuri în viaţa mea. Dar acum te am pe tine! Ai
pătruns în viaţa mea şi…”
Heyst trase adânc aer în piept. Fata îi aruncă o privire
scurtă, iute, cu ochii mari.
„Ah! La asta te gândeşti—că mă ai pe mine!”
Era imposibil să-i citeşti gândurile, acoperite ca de un
văl, cu ochii-i cenuşii imobili, să pătrunzi înţelesul tăcerilor
ei, al vorbelor, al îmbrăţişărilor chiar. Se desprindea din
braţele ei cu sentimentul unui om deconcertat.
„Dacă nu te am pe tine, dacă nu eşti aici, atunci unde
eşti?” exclamă Heyst. „Mă-nţelegi foarte bine!”
Ea clătină puţin din cap. Buzele ei roşii, pe care se
opriseră ochii lui acum, buzele ei la fel de fascinante ca şi
glasul căruia-i dădeau viaţă, rostiră:
„Aud ce spui, dar ce înseamnă?”
„Înseamnă că aş putea minţi, că aş putea să mă şi
umilesc chiar, de dragul tău.”
„Nu! Nu! Să nu faci asta!” Exclamă ea foarte repede, cu
ochii scânteind. „Mai târziu m-ai urî!”
„Să te urăsc, pe tine!?” făcu Heyst, care-şi reamintise de
manierele sale curtenitoare. „Nu! N-ai nevoie să te gândeşti
la culmea improbabilităţii… deocamdată. Dar am să-ţi
mărturisesc că am… cum să zic… că m-am prefăcut. În
primul rând mi-am disimulat spaima faţă de rezultatele
neprevăzute ale diplomaţiei mele idioate. Mă-nţelegi,
scumpa mea?”
Era evident că ea nu înţelegea cuvântul. Heyst arboră
surâsul său glumeţ care distona bizar cu îngrijorarea ce i
se citea pe faţă. Tâmplele păreau că i se adânciseră, obrajii
i se scofâlciseră puţin.
„O declaraţie diplomatică, Lena, e o declaraţie în care
totul e adevărat, în afară de sentimentul care o dictează. N-
am fost niciodată diplomat în relaţiile mele cu lumea— nu
din consideraţie pentru aceste sentimente, ci dintr-o
anumită consideraţie pentru mine însumi. Diplomaţia nu
se împacă bine cu un dispreţ consecvent. Puţin îmi păsa de
viaţă, şi de moarte şi mai puţin!”
„Să nu vorbeşti aşa!”
„Mi-am disimulat pofta teribilă de a-i apuca pe-aceşti
ticăloşi de beregată, continuă el.” N-am decât două mâini
— aş vrea să am o sută, ca să te pot apăra—şi erau trei
beregate; între timp intrase şi Pedro în odaie. Dacă m-ar fi
văzut cu mâna-n beregatele ălor doi, s-ar fi repezit la mine
ca un câine feroce sau orice alt animal sălbatic credincios.
Nu mi-a fost greu să-mi disimulez pofta teribilă de a
recurge la argumentul vulgar şi stupid şi disperat al bătăii.
Am spus doar că n-aveam, efectiv, nevoie de servitor. Nu
puteam accepta să-i privez de serviciile omului lor, dar n-
au vrut să mă asculte. Hotărârea lor era luată."
„O să-1 trimitem imediat,” a spus
Ricardo, „să-nceapă să gătească pentru toţi. Sper că n-o să
obiectaţi dacă o să vin să iau masa cu dumneavoastră, în
bungalowul dumneavoastră—iar patronului o să-i trimitem
mâncarea aici.”
„Nu puteam face altceva decât să tac din gură, sau să
provoc o ceartă—o manifestare, ceva, căreia n-avem cu ce
să-i rezistăm şi care le-ar fi făcut jocul perfid. Astă-seară
mai poţi încă să nu te laşi văzută, dar cu bruta asta
execrabilă învârtindu-se toată vremea prin dosul casei, câtă
vreme o să putem ascunde oamenilor ăstora prezenţa ta?”
Se simţea, în tăcerea lui Heyst, durerea. Capul fetei,
sprijinit în palmele acoperite de masa densă a părului ei,
rămânea într-o perfectă imobilitate.
„Eşti sigură că până acum n-ai fost văzută?” întrebă el
deodată.
Capul imobil rosti:
„Cum pot fi sigură? Mi-ai spus să mă feresc. M-am ferit.
Nu te-am întrebat de ce. Am crezut că nu-ţi convenea ca
lumea să afle că ai pe lângă tine o fată ca mine.”
287
 „Ce? Să-mi fie ruşine de tine?” strigă Heyst.
„Poate că nu-i tocmai corect—vreau să spun, din punctul
tău de vedere— nu?”
Heyst ridică braţele-n sus, cu o curtoazie plină de reproş.
„Consider prezenţa ta aici atât de corectă, încât n-am
putut suporta ideea de a te şti văzută de altfel de ochi decât
afectuoşi, respectuoşi. De la-nceput n-am putut să-i sufăr
pe indivizii ăştia, n-am avut încredere-n ei. N-ai înţeles
asta?” „Da. M-am ferit din ochii lor.”
Se lăsă tăcere. În cele din urmă, Heyst făcu o mişcare.
„Toate astea nu mai au mare importanţă,” zise el oftând.
„Acum e vorba de lucruri infinit mai grave decât nişte
priviri şi gânduri, oricât ar fi ele de josnice şi demne de
dispreţ. Cum ţi-am mai spus, la sugestia lui Ricardo am
răspuns tăcând. Pe când mă întorceam să plec, el a
intervenit:
„Dacă din întâmplare aveţi cheia magaziei la
dumneavoastră, domnule Heyst, aţi putea foarte bine să
mi-o încredinţaţi; i-o voi da lui Pedro.”
„O aveam la mine. I-am întins-o, fără o vorbă. În
momentul acela creatura aia păroasă era lângă uşă, şi
când Ricardo i-a aruncat cheia, a prins-o mai bine decât
cea mai dresată maimuţă. Am plecat. Tot timpul mă
gândeam la tine, pe care te lăsasem dormind, singură aici,
şi poate bolnavă.”
Heyst se întrerupse, întorcând capul cu o mişcare de
ascultare. Auzise slab un zgomot de vreascuri rupte, în
curte. Se ridică, traversă odaia să se uite afară pe uşa din
dos.
„A şi venit, creatura,” zise el întorcându-se la masă. „S-a
apucat să facă focul. Oh, Lena, scumpa mea!”
Ea îl urmărise cu privirea. L-a văzut ieşind foarte
circumspect pe veranda din faţă. A coborât pe furiş câteva
storuri care atârnau între stâlpi, şi a rămas acolo un timp,
nemişcat, ca şi cum l-ar fi interesat ceva afară, în poiană.
Între timp, s-a ridicat şi ea, să-şi arunce ochii în dos, în
curte. Heyst, privind peste umăr, o văzu întorcându-se la
locul ei. Îi făcu un semn, şi ea îşi continuă drumul trecând
prin semiobscuritatea camerei mari, pură şi strălucitoare
în rochia-i albă, cu părul despletit, cu ceva de somnambul
în mersul fără grabă, în gestul mâinii întinse, în impresia
de cecitate a ochilor cenuşii şi luminoşi. Nu mai văzuse
niciodată o asemenea expresie pe faţa ei, până atunci. Avea
ceva de visare, de atenţie intensă, şi ceva ca de duritate.
Oprită în prag de braţul întins al lui Heyst, ea păru că se
trezeşte, roşi uşor —şi această îmbujorare, stingându-se
repede, luă cu ea şi straniul aer de transfigurare. Cu un
gest curajos dădu spre spate masa grea de păr. Pe fruntea
ei zăbovea lumină. Nările-i delicate palpitau. Heyst o apucă
de braţ şi-i şopti emoţionat:
„Strecoară-te aici, repede! Storurile or să te ascundă. Ai
grijă de scară. Uite-i, au ieşit—vreau să zic, cei doi. Mai
bine să-i vezi înainte ca…”
Ea avu o mişcare de recul, abia perceptibilă, se stăpâni
imediat şi rămase locului. Heyst îşi luă mâna de pe braţul
ei.
„Da, poate c-ar fi mai bine,” zise ea cu o hotărâre care
nu-i era firească, şi trecu pe verandă, lipindu-se de el.
Împreună, se uitau fiecare printr-un interstiţiu dintre
stor şi stâlpul verandei pe care se-nfăşuraseră plante
agăţătoare. De pe poiana bătută de soare se ridica o
căldură teribilă, în valuri succedându-se neîncetat, parcă
dintr-o rezervă tăinuită în miezul încins al pământului,
pentru că cerul începuse să se răcorească, soarele coborâse
destul ca să proiecteze umbra domnului Jones şi a
acolitului său, alăturate, înspre bungalow — unul sfrijit la
maximum, celălalt scurt şi îndesat.
Cei doi musafiri se opriseră şi priveau. Ca să salveze
minciuna cu boala, domnul Jones, gentlemanul, se rezema
de braţul lui Ricardo, secretarul, care ajungea cu vârful
pălăriei până la umărul patronului.
„Îi vezi?” şopti Heyst în urechea fetei. „Ăştia-s
289
ambasadorii lumii. Iată-i în faţa ta— braţ la braţ,
inteligenţa diabolică şi instinctul bestial. Forţa brută e în
curtea din dos. Un trio de emisari foarte potriviţi poate—
dar ce facem cu recepţia? Să presupunem că aş fi înarmat,
aş putea oare să-i împuşc pe cei doi, aşa cum stau acolo?
Aş fi în stare?”
Fără să-şi mişte capul, fata căută pipăind mâna lui
Heyst, i-o strânse, şi nu-i mai dădu drumul. El continuă,
glumind amar:
„Nu ştiu. Cred că nu. E în mine un fel de deformare,
care-mi crează un complex; nu pot nici măcar să mă
gândesc la omorât. N-am apăsat în viaţa mea pe un trăgaci,
n-am ridicat mâna la cineva, nici măcar ca să mă apăr.”
Mâna Lenei se crispă brusc pe-a lui şi-l întrerupse:
„Se mişcă,” murmură ea.
„S-or fi gândit să vină-ncoace?” se întrebă Heyst
îngrijorat.
„Nu, nu vin încoace,” zise ea, şi din nou tăcură amândoi.
„Se duc înapoi la ei,” reluă ea în cele din urmă.
După ce-i privi încă un timp, ea dădu drumul mâinii lui
Heyst şi se depărtă de stor. El o urmă în casă.
„Acum i-ai văzut,” începu el. „Gândeşte-te ce-a însemnat
pentru mine să-i văd, în aburul şi fantasmele mării,
debarcând — vedenii, himere. Şi care dăinuie. Asta-i mai
grav—dăinuie! N-au dreptul să existe — dar există. Ar fi
trebuit să-mi stârnească furia. Dar la ora actuală mi-am
distilat, mi-am eliminat totul— furia, indignarea, chiar şi
dispreţul! N-a mai rămas nimic, decât scârbă. De când mi-
ai povestit despre calomnia aia odioasă, scârba a devenit
imensă— mi-e scârbă până şi de mine.” Ridică ochii spre
ea.
„Dar, din fericire, te am pe tine. De n-ar fi luat Wang
revolverul ăla nenorocit… Da, Lena, iată-ne, noi doi…”
Ea îşi puse amândouă mâinile pe umerii lui şi-l privi
drept în ochi. Heyst îi întoarse privirea pătrunzătoare. Era
perplex. Nu-i putea străpunge vălul cenuşiu din ochi, dar
tristeţea glasului ei îl emoţionă profund.
 „Nu-i un reproş?” întrebă ea încet.
„Reproş? Ce cuvânt, între noi! Nu mi l-aş putea adresa
decât mie— dar pomenindu-l pe Wang mi-a venit o idee.
Am fost nu chiar umil, n-am minţit propriu-zis, dar am
disimulat. Tu te-ai ascuns—ca să-mi faci pe plac. Toate
acestea sunt demnitate curată. De ce n-am încerca acum
cu cerşitul? E o artă nobilă! Da, Lena, trebuie să ieşim
împreună. Nu pot accepta să te las singură, şi trebuie—da,
trebuie să vorbesc cu Wang. O să mergem să-l căutăm pe
omul ăsta, care ştie ce vrea şi cum să ajungă la ce vrea. Să
plecăm chiar acum!”
„Stai puţin, să-mi strâng părul,” acceptă ea imediat, şi
dispăru după perdea.
După ce perdeaua se lăsă în urma ei, Lena îşi îndreptă
capul, cu o expresie de grijă nemărginită şi tandră pentru
el— pentru el pe care nu mai spera să-l înţeleagă vreodată,
pe care se temea că nu va fi în stare să-l mulţumească pe
deplin vreodată, ca şi cum pasiunea ei ar fi fost de-o
calitate iremediabil inferioară, incapabilă să potolească
dorinţele exaltate şi gingaşe ale sufletului lui de natură
superioară. După două minute reapăru. Ieşiră din casă pe
uşa din dos şi trecură la doi paşi de Pedro, rămas trăsnit,
fără să se uite măcar la el. El se ridică, cum stătea aplecat
peste focul de vreascuri şi, legănându-se stângaci, căscă
fălcile sale enorme, prostit de mirare. Apoi, brusc, porni
legănându-se pe picioarele-i crăcănate, să împărtăşească
stăpânilor săi uluitoarea descoperire.

Capitolul VI

Norocul a vrut ca Ricardo să fie singur, trândăvind, pe

veranda fostului local al contabilităţii. Mirosi imediat că se
petrecuse ceva şi coborî în grabă să iasă înaintea omului
cu chip de urs care venea alergând. Mormăiturile
291
cavernoase pe care le scotea, cu toate că n-aveau decât o
vagă asemănare cu limba spaniolă sau, să zicem, cu orice
limbă omenească, erau, datorită îndelungatei deprinderi,
destul de uşor înţelese de secretarul domnului Jones.
Ricardo se arătă foarte surprins. Îşi închipuise că fata o să
continue să se ascundă, dar pare-se că renunţase la linia
asta de conduită. El continua să aibă însă încredere în ea.
Cum ar fi putut altfel? Fireşte, nu putea să-şi păstreze
calmul când se gândea la ea.
Căută să elimine din minte imaginea ei, ca să fie în stare
să facă uz de facultăţile sale cu ceva din sângele rece pe
care natura complexă a situaţiei i-o pretindea, atât pentru
sine personal, cât şi în calitate de credincios acolit al
domnului Jones, pur şi simplu, gentleman.
Îşi adună gândurile şi medită. Era, probabil, o schimbare
de politică din partea lui Heyst. Dacă era aşa, ce putea să
însemne? Şmecher tip! Afară doar să nu fi fost opera ei, în
caz… hm… all right! Asta trebuia să fie! O fi ştiind ea ce
face. În faţa lui, Pedro, săltând de pe un picior pe altul, se
legăna încoace şi-ncolo— atitudinea lui obişnuită când
aştepta. Ochii, mici şi roşii, pierduţi în ciuful de păr, nu
mişcau. Ricardo îi fixă cu un dispreţ calculat şi, cu o voce
groasă, supărată, spuse:
„O femeie! Desigur că o femeie. Ştiam noi asta şi fără
tine!” Îi dădu monstrului un brânci. „Şterge-o! Vamos!
Cară-te! Du-te-napoi şi găteşte mâncarea! Încotro au
apucat-o?”
Pedro întinse un braţ enorm şi păros ca să arate direcţia,
şi plecă pe picioarele-i crăcănate. Făcând câţiva paşi
înainte, Ricardo ajunse tocmai la timp ca să zărească, pe
deasupra unor tufişuri, în poiană, două căşti coloniale
albe. Dispărură. Acum, că reuşise să-l împiedice pe Pedro
să-l informeze pe patron că există o femeie pe insulă, putea
să-şi îngăduie să reflecteze la mişcările ăstor doi. În
atitudinea sa faţă de domnul Jones se produsese o
schimbare de natură spirituală, de care nici el însuşi nu
era încă pe deplin conştient.
 În dimineaţa aceea, înainte de dejun, după evadarea din
bungalow-ul lui Heyst, completată atât de încurajator cu
aruncarea sandalei, Ricardo pornise spre casa ce le fusese
atribuită clătinându-se pe picioare, cu capul vâjâindu-i.
Era teribil de agitat de viziuni uluitor de promiţătoare.
Aşteptă să-şi vină puţin în fire şi numai după aceea
îndrăzni să dea ochii cu şeful.
Intrând în odaie, îl găsi pe domnul Jones şezând pe
patul de campanie ca un croitor pe masă cu picioarele
încrucişate, cu spatele la perete.
„Vai, sir! N-o să-ncepeţi acum să-mi spuneţi că v-aţi
plictisit!”
„Plictisit? Nu. Unde dracu’ ai fost atâta vreme?”
„Am observat… am supravegheat… mi-am vârât nasul
peste tot. Ce altceva era să fac? Ştiam c-aveţi musafiri. Aţi
vorbit deschis, sir?”
„Da,” mormăi domul Jones.
„Dar nu chiar deschis de tot, sir.”
„Nu. Aş fi preferat să fi fost şi tu aici. Umbli hai-hui toată
dimineaţa şi-acum vii cu sufletul la gură. Ce s-a-
ntâmplat?”
„În orice caz, nu mi-am pierdut timpul, pe-acolo pe
unde-am fost. Ce să se-ntâmple? Nimic nu s-a întâmplat.
Poa… poate că m-am grăbit niţel venind încoa’!” De fapt,
încă mai gâfâia puţin, numai că nu de pe urma alergăturii,
ci de tumultul gândurilor şi senzaţiilor prea multă vreme
refulate, pe care i le dezlegase aventura din dimineaţa
aceea. Aproape că-l înnebunise. Se pierdea într-un labirint
de posibilităţi, ameninţătoare poate, dar şi încurajatoare.
„Va să zică, aţi stat de vorbă pe-ndelete?” făcu el, ca să
câştige timp.
„Lua-te-ar dracu’! Nu te-i fi smintit de căldură?! Ce caşti
ochii la mine ca o şopârlă?”
„Scuzaţi-mă, sir. Nu mi-am dat seama,” îşi ceru iertare
Ricardo, bine dispus. „Soarele ăsta poate trece şi prin
293
scăfârlii mai groase ca a mea. E pârjol, nu altceva. Piuuh!
Ce credeţi că sunt, sir, salamandră?”
„Trebuie să fi fost aici,” obiectă domnul Jones.
„Nu cumva bestia a-ncercat să facă pe grozavul?” întrebă
repede Ricardo cu o îngrijorare într-adevăr sinceră. „Nu ne-
ar conveni, sir. Trebuie să-l luaţi cu binişorul, cel puţin
vreo două zile încă, sir. Mi-am făcut un plan. Am eu aşa, ca
o idee, că-n vreo două zile pot să aflu o mulţime de
lucruri.”
„Nu mai spune! Şi-anume cum?”
„Cum? Pândind,” răspunse Ricardo lent.
Domnul Jones scoase un mormăit.
„Ce mare lucru? Să pândeşti… De ce să nu faci şi nişte
rugăciuni?”
„Ha, ha, ha! E bună,” hohoti secretarul, fixându-l pe
domnul Jones cu ochi lipsiţi de orice veselie.
Acesta din urmă, indolent, schimbă subiectul.
„Oh, poţi conta pe cel puţin două zile,” zise el.
Ricardo îşi reveni. Ochii lui scânteiau cu voluptate.
„O s-o umflăm noi şi p-asta, sir, curăţel, frumuşel,
numai să vă-ncredinţaţi în mine…”
„Mă-ncred destul în tine,” zise domnul Jones. „Ai şi tu
interes.”
Şi, într-adevăr, Ricardo era destul de sincer în cele ce
spunea. Era acum pe deplin convins de succes. Dar
patronului nu-i putea spune c-avea omul lui în tabăra
adversă. Nu făcea, să-i vorbească despre fată. Dracu’ ştie
ce-ar face dac-ar afla că-i şi o femeie la mijloc. Şi cum să-
nceapă? Nu-i putea mărturisi escapada neaşteptată…
„Câştigăm partida, sir,” zise el cu un optimism perfect
jucat. Valuri uriaşe de bucurie îi invadau inima, fierbinţi ca
vâlvătăi de flăcări.
„Trebuie,” zise domnul Jones. „Afacerea asta, Martin, nu
e ca tentativele noastre celelalte. Îmi stă la inimă, aş putea
zice. E altfel. Un fel de examen, pentru noi.”
Ricardo era impresionat de comportarea patronului.
Pentru prima oară putea descoperi la el o urmă de pasiune.
Chiar şi cuvântul pe folosise, „examen”, îl izbise întrucâtva,
ca fiind deosebit de semnificativ. Fu ultimul cuvânt rostit
în cursul dimineţii. Imediat după asta, Ricardo ieşi din
odaie. Îi era imposibil să stea locului. O exaltare, în care o
duioşie extraordinară se amesteca cu un sălbatic sentiment
de triumf, nu-i dădea voie. Nici să gândească nu-1 lăsau.
Se plimbă pe verandă încoace şi-ncolo până târziu după-
masă, aruncându-şi ochii spre celălalt bungalow de câte ori
se întorcea. Niciun semn să fie cineva acasă. O dată sau de
două ori se opri scurt, privindu-şi sandala stângă. De
fiecare dată chicoti. Agitaţia sa continuă să crească până
când, în cele din urmă, îl sperie. Se apucă de balustrada
verandei cu amândouă mâinile şi rămase nemişcat,
zâmbind, nu gândurilor sale, ci puternicei senzaţii de viaţă
din el. Se lăsă în voia ei, nepăsător, nesăbuit chiar. Nu se
mai sinchisea de nimeni, prieten sau duşman. În clipa asta
îl strigă domnul Jones, dinăuntru. O umbră se lăsă pe faţa
secretarului.
„Da, sir,” răspunse el, dar mai trecu o clipă până să se
hotărască să intre.
Îl găsi pe patron în picioare. Domnul Jones se săturase
de zăcut fără să fie nevoie. Silueta lui firavă alunecând prin
cameră se opri.
„Martin, m-am gândit la o sugestie de-a ta. Când ai
făcut-o, nu mi s-a părut practică, dar gândindu-mă mai
bine mi se pare că a-i propune o partidă este un mijloc tot
atât de bun de a-l face să-nţeleagă c-a venit vremea să
scoată gologanii. E… cum să zic… e mai puţin vulgar. Îşi va
da seama ce-nseamnă. Nu-i proastă, turnura asta, de dat
afacerii— care-n sine e lipsită de rafinament, Martin, lipsită
de rafinament…”
„Vreţi să-i menajaţi sensibilitatea, sir?” rânji secretarul
pe-un ton atât de amar încât domnul Jones fu realmente
surprins.
„Dar a fost ideea ta. Ce dracu’ te-a apucat?”
295
 „Cine spune că n-a fost?” replică Ricardo morocănos.
„Dar m-am săturat până-n gât de-atâtea menajamente. Nu!
Nu! Să aflăm exact unde-s gologanii, şi pe urmă-l
spintecăm. Este exact ce i se cuvine.”
Când i se dezlănţuiau pasiunile, setea de sânge se alia în
el cu setea de tandreţe— da, de tandreţe. O senzaţie
anxioasă de duioşie îl cuprindea, îi umplea inima şi i-o
muia când se gândea la fată— o făptură din aceeaşi lume
cu a lui. Şi în acelaşi timp, în piept începea să-l roadă
gelozia îndată ce imaginea lui Heyst intervenea să
umbrească visu-i intens, sălbatic, de fericire.
„Brutalitatea ferocităţii tale e categoric grosolană,
Martin” zise domnul Jones cu dispreţ. „Nici măcar n-ai
înţeles ce urmăresc. Vreau să mă amuz şi eu puţin pe
spinarea lui. Încearcă să-ţi imaginezi atmosfera jocului —
individul filând cărţile — batjocura atroce, şi chinul! Ah,
am s-o savurez grozav. Da, să-l fac să-şi piardă banii, în loc
să mi-i dea de-a dreptul. Tu, natural, tu i-ai trage un glonte
imediat, dar eu am să gust rafinamentul şi ironia. E-un om
din cea mai bună societate. Cercul din care-am fost gonit
era făcut din oameni care-i semănau grozav. Cât de furios
şi de umilit o să se simtă! Îmi promit, din afacerea asta,
câteva momente delicioase.”
„Deh, şi dacă se-apucă să facă pe grozavu’? S-ar putea
ca el să nu guste distracţia.”
„Tu o să trebuiască să fii de faţă,” răspunse calm domnul
Jones.
„Mă rog, câtă vreme-s liber să bag cuţitu-n el când cred
eu c-a venit momentul, poftă bună la amuzament, sir. Nu
eu am să fiu ăla care să vi-l strice.”

Capitolul VII

Exact în acest moment al conversaţiei lor a dat Heyst

peste domnul Jones şi secretarul lui cu avertismentul
despre plecarea lui Wang—aşa cum îi povestise Lenei.
După plecarea lui, cei doi se uitară unul la altul într-o
tăcere uluită. Cel care a întrerupt-o a fost domnul Jones:
„Ascultă, Martin!”
„Da, sir.”
„Ce-nseamnă asta?”
„E-o manevră. Al dracului să fiu dacă pricep.”
„Prea profund pentru tine?!” făcu domnul Jones sec.
„Nu-i decât tot neruşinarea lui infernală,” mârâi
secretarul. „Credeţi vreo vorbă din tot ce-a îndrugat el
despre chinez, sir? Nu-i nimic adevărat.”
„Nu-i nevoie să fie adevărat ca să aibă un înţeles pentru
noi. De ce a venit aici ca să ne spună povestea— asta-i
important pentru noi.”
„Credeţi c-a inventat-o ca să ne sperie?” întrebă Ricardo.
Domnul Jones îi aruncă o privire încruntată şi
gânditoare.
„Omul arăta preocupat,” murmură el, parcă şi-ar fi
vorbit sieşi. „închipuieşte-ţi că chinezul i-a furat banii.
Omul arăta foarte preocupat.”
„Toate astea nu-s decât viclenii, sir,” protestă Ricardo
foarte serios, pentru că ideea prea era deconcertantă ca s-o
mai şi sprijine. „E admisibil ca el să fi avut atâta încredere
în chinez, încât chestia să devină cu putinţă?” comentă el
aprins. „Păi cum, e singurul lucru pe care l-ar fi ţinut
secret. Trebuie să fie altceva dedesubt. Da. Dar ce?”
„Ha, ha, ha!” Domnul Jones hohoti chiţăit, sinistru.
„Niciodată până acum n-am fost pus într-o situaţie atât de
ridicolă,” continuă el cu glas cavernos şi calm
Tu, Martin, m-ai vârât în ea. Dar e şi vina mea. Ar fi
trebuit… dar eram realmente prea plictisit ca să fac uz de
creierul meu, şi pe-al tău nu se poate pune bază. Te-
ambalezi uşor."
Ricardo scoase o înjurătură, de supărare. Nu se putea
pune bază pe el! Se ambalează! Aproape că-i venea să
plângă.
297
 „Nu v-am auzit eu, sir, spunând de mai bine de douăzeci
de ori, după ce-am fost daţi afară din Manila, că ne-ar
trebui un capital mai substanţial, cu care să lucrăm pe
coasta de est? De atâtea ori mi-aţi spus că pentru ca să-i
momim ca lumea pe toţi funcţionarii şi derbedeii ăia
portughezi, trebuie întâi să pierdem gros? N-aţi fost
totdeauna preocupat de ideea cum să puneţi mâna pe-o
sumă mai rotundă de bani gheaţă? Nu se putea pune mâna
pe ea plictisindu-vă în împuţitul ăla de oraş olandez jucând
partide de doi bani cu-afurisiţii ăia de funcţionari prăpădiţi
de bancă şi de-alde ei. Eh, v-am adus aici, unde sunt bani
de umflat, bani mulţi, şi la sigur,” adăugă el printre dinţi.
Se făcu tăcere. Fiecare privea fix în alt colţ al odăii.
Deodată, bătând uşor din picior, domnul Jones se îndreptă
spre uşă. Ricardo îl ajunse, afară.
„Luaţi-mă de braţ, sir,” se rugă blând dar ferm. „N-are
niciun rost să renunţăm la partidă. Un bolnav are tot
dreptul să iasă puţin să respire aer curat, după ce-a mai
coborât soarele. Aşa, sir. Dar, încotro vreţi să mergeţi? De
ce-aţi ieşit, sir?”
Domnul Jones se opri.
„Nu ştiu nici eu,” mărturisi el înfundat, privind atent
spre bungalow-ul Numărul Unu. „N-are niciun rost,”
adăugă el, şi mai încet.
„Mai bine să intrăm înăuntru, sir,” propuse Ricardo. „Ce
înseamnă asta? Storurile alea nu erau lăsate, adineauri.Ne
spionează din dosul lor, pariez— bestia de intrigant parşiv
şi ascuns.”
„De ce să nu ne ducem până acolo şi să-ncercăm să-i
descoperim manevra?” fu neaşteptata propunere formulată
de domnul Jones. „O să fie obligat să vorbească.”
Ricardo îşi reprimă o tresărire de spaimă, şi o clipă
rămase fără glas. Doar strânse cu cotul la pieptul său
mâna patronului.
„Nu, sir. Ce-aţi putea să-i spuneţi? Vă aşteptaţi să daţi
de fundul sacului lui cu minciuni? Cum să-l faceţi să
vorbească? Na venit încă vremea s-ajungem la fapte cu
coconaşul ăsta. Credeţi că-s eu omul să dea înapoi? În
chinez, desigur, aş trage ca-ntr-un câine, cum aş da cu
ochii de el, dar în ce-l priveşte pe blestematul ăsta de domn
Heyst, nu i-a bătut încă ceasu. Îs mai puţin ambalat eu
acum decât dumneavoastră. Mai bine să intrăm înăuntru.
Suntem prea expuşi, aici. Ia închipuiţi-vă că i-ar da prin
cap să descarce o puşcă-n noi! E-un împuţit de ticălos
ipocrit fără margini!”
Îngăduindu-şi să se lase convins, domnul Jones reintră
în sihăstria sa. Secretarul însă rămase pe verandă—să
vadă, zicea, de nu cumva chinezul dădea târcoale, în care
caz avea de gând să-1 cureţe pe neisprăvit c-un foc de la
distanţă, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla. Adevăratul motiv e
că voia să fie puţin singur, la adăpost de ochii cufundaţi în
orbite ai patronului. Simţea cerinţa sentimentală de a se
lăsa în solitudine în voia fanteziei sale. Se produsese o
profundă schimbare în domnul Ricardo, de dimineaţă şi
până acum. O întreagă latură a fiinţei lui, care din
prudenţă, din necesitate, din loialitate, rămăsese în stare
de letargie, se trezise acum, dând gândurilor culoare şi
tulburându-i echilibrul mental, stârnindu-i viziuni cu
consecinţe dintre cele mai abracadabrante, precum, de
pildă, eventualitatea unui conflict pe faţă cu patronul.
Apariţia monstruosului Pedro cu noutăţile lui îl smulse pe
Ricardo din starea de visare şi-i trezi un sentiment
prevestitor de necazuri iminente. O femeie? Da, exista o
femeie şi asta schimba totul. După ce l-a expediat pe Pedro
şi a urmărit căştile lui Heyst şi Lenei dispărând printre
tufişuri, rămase pierdut în meditaţii.
„Încotro să se fi dus ei aşa?” se întrebă el în gând.
Răspunsul, găsit de facultatea de speculaţie a lui
Ricardo încordată la maximum, era: să-l întâlnească pe
chinez. Pentru că Ricardo nu credea în plecarea lui Wang.
Era o simplă palavră, o minciună, o bază pentru cine-ştie-
ce combinaţie periculoasă. Heyst se dusese să pună la cale
299
vreo manevră nouă. Dar Ricardo avea certitudinea că fata
era de partea lui— fata asta plină de curaj, de bun-simţ, de
înţelegere—un aliat din aceeaşi stofă cu el.
Jones îşi reluase poziţia cu picioarele încrucişate la
capul patului, cu spinarea rezemată de perete.
„Ceva nou?”
„Nu, sir.”
Ricardo începu să se plimbe prin odaie încoace şi-ncolo,
parcă n-ar fi avut nicio grijă pe cap. Fredona frânturi de
cântece. Domnul Jones, auzind, îşi ridică sprâncenele-i
veninoase. Secretarul se lăsă în genunchi în faţa cufărului
de piele şi, scotocind prin-năuntru, scoase o oglinjoară. Se
apucă, tăcut şi atent, să-şi studieze fizionomia.
„Cred c-am să mă bărbieresc,” decise el ridicându-se în
picioare.
Îi aruncă patronului o uitătură piezişă, repetând-o de
câteva ori în timpul operaţiei, care nu dură mult, şi chiar
după asta, după ce-şi puse la loc toate ustensilele, îşi reluă
plimbarea, fredonând frânturi de melodii necunoscute.
Domnul Jones stătea într-o perfectă nemişcare, cu buzele
strânse, cu ochii închişi. Faţa lui, parcă era cioplită în
piatră.
„Va să zică, aţi vrea să vă-ncercaţi norocul la cărţi cu
împuţitul ăsta, sir?” zise Ricardo, oprindu-se brusc şi
frecându-şi mâinile.
Domnul Jones nu făcu niciun semn din care să se poată
conchide că auzise.
„La urma-urmei, de ce nu? De ce să nu-ncercăm? Vă
aduceţi aminte de oraşul ăla mexican— cum îi zicea? — de
banditul pe care-l primiseră în munţi şi pe care-l
condamnaseră la moarte? Juca aproape toată noaptea cărţi
cu temnicerul şi cu şeriful. Păi, individul ăsta e şi el
condamnat. Să joace! Să fie-a dracului de treabă, un
gentleman trebuie să se distreze şi el puţin. Şi
dumneavoastră aţi avut o răbdare, sir…!”
„Ai devenit, aşa, deodată, nemaipomenit de
inconsecvent,” observă domnul Jones pe un ton plictisit.
„Ce ţi-a venit?”
Secretarul fredonă mai departe un timp, apoi spuse:
„Am să-ncerc să-l fac să vină-ncoa’ astă-seară, după
cină. Dacă n-am să fiu şi eu aici, nu vă faceţi griji, sir. Am
să caut să adulmec prin împrejurimi—înţelegeţi?”
„Înţeleg,” rânji domnul Jones placid. „Dar ce te-aştepţi să
descoperi pentuneric?”
Ricardo nu răspunse, şi după încă un tur sau două prin
odaie, o şterse. Nu se mai simţea bine singur cu patronul.

Capitolul VIII

În vremea asta, Heyst şi Lena mergeau destul de repede,

apropiindu-se de coliba lui Wang. Rugând-o pe fată să
aştepte, Heyst urcă scara scurtă de bambus care ducea la
uşă. Era întocmai cum se aşteptase. Interiorul afumat era
gol, cu excepţia unui cufăr mare din lemn de santal, prea
greu pentru a fi mutat la repezeală. Capacul era deschis,
dar ce va fi fost înăuntru, nu mai era. Toate lucrurile lui
Wang dispăruseră. Fără să mai zăbovească în colibă, Heyst
se întoarse la fată care, cu felul ei straniu de a şti sau de a
înţelege orice, nu-i puse nicio întrebare.
„Să mergem mai departe,” zise el.
Porni înainte, foşnetul rochiei ei albe urmându-l în
umbra pădurii, pe poteca pe care se plimbau de obicei. Cu
toate că printre copacii drepţi şi goi atmosfera era încă
grea, petele de soare de pe sol se mişcau şi, ridicându-şi
ochii, Lena văzu, sus departe deasupra capului, frunzele
agitându-se pe ramurile groase ce se-ntindeau orizontal în
imobilitatea desăvârşită a răbdării. Heyst de două ori îşi
întoarse peste umăr privirea spre ea. Dincolo de vioiciunea
zâmbetului cu care-i răspundea era un fond de pasiune
concentrată, de devotament, arzând de speranţa unei
revanşe cât mai aproape de perfecţiune. Trecură de punctul
301
de unde obişnuiau s-o apuce spre culmea pleşuvă a colinei
centrale. Heyst o ţinea ferm pe drumul spre liziera
superioară a pădurii. Din clipa în care părăsiră adăpostul
copacilor, fură prinşi de briză şi un nor mare acoperi în
goana lui soarele învăluind totul într-o umbră densă şi
stranie. Heyst arătă cu degetul o potecă prăpăstioasă şi
accidentată, care se căţăra pe flancul colinei. Sfârşea la o
baricadă de copaci doborâţi, obstacol de concepţie
primitivă, a cărui ridicare tocmai în acel loc trebuie să fi
costat multă trudă.
„Asta,” explică Heyst cu tonul său urban, „este o barieră
ridicată în drumul civilizaţiei. Bieţilor oameni de dincolo nu
le plăcea civilizaţia asta, aşa cum venea la ei, sub aspectul
Companiei mele— un mare pas înainte, cum obişnuiau
unii să spună, cu o încredere prost plasată. Pasul înainte a
fost dat înapoi, dar baricada a rămas.”
Continuară să urce, încet. Norul se depărtase, lăsând pe
faţa lumii o strălucire şi mai mare.
„E un lucru foarte caraghios,” continuă Heyst, „dar e
produsul fricii; al unei frici sincere de necunoscut, de
incomprehensibil. Dacă vrei, într-un fel e şi înduiosător, şi
tare-aş dori, Lena, ca noi să fim de partea cealaltă a
baricadei.”
„Oh, stai! Opreşte-te!” strigă Lena, apucându-l de braţ.
Baricada de care se apropiaseră fusese înălţată cu crengi
proaspăt tăiate.
Frunzele mai erau încă verzi. O briză uşoară adiind pe
deasupra lor le agita uşor, dar ce o speriase pe fată erau
mai multe vârfuri de suliţă pe care le descoperise în
frunziş. Le zărise dintr-o dată. Nu sclipeau, dar le vedea
teribil de limpede, nemişcate, duşmănoase.
„Mai bine m-ai lăsa să merg singur mai departe, Lena,”
zise Heyst.
Ea îl trăgea într-una de braţ spre ea, dar după un
răstimp, în care el nu încetase o clipă de a privi zâmbind în
ochii ei îngroziţi, sfârşi prin a-i da drumul.
„E mai curând o indicaţie decât o demonstraţie,”
argumentă el cu convingere. „Te rog, aşteaptă-mă aici un
moment. Îţi promit că n-o să mă apropii atât ca să mă
poată lovi.”
Ca într-un coşmar, îl urmări pe Heyst urcând cei câţiva
paşi—i se părea că n-o să se mai oprească niciodată; şi-i
auzi vocea cum auzi voci în vis, strigând cuvinte
necunoscute într-o limbă din altă lume. Heyst cerea doar
să-1 vadă pe Wang. N-a fost lăsat mult să aştepte.
Revenindu-şi din primul val de spaimă, Lena remarcă o
agitaţie în frunzişul de deasupra baricadei. Scoase un
suspin de uşurare când vârfurile de suliţă —oribile
instrumente —dispărură, trase îndărăt, într-un loc în faţa
lui Heyst, două mâini galbene dădură frunzişul la o parte şi
în mica deschizătură îşi făcu loc o faţă—o faţă cu ochi
foarte remarcabili. Era fata lui Wang, natural, şi nu lăsa
deloc impresia că -parte dintr-un corp, ca măştile acelea de
carton pe care, copil fiind, le văzuse în vitrina unei prăvălii
de pe Kingsland Road, ţinută de un tip mărunţel şi
misterios. Numai că, în loc de găuri, chipul de aici avea
ochi care sclipeau. Putea să vadă şi pleoapele clipind. Nici
mâinile care, de cele două părţi ale parte dintr-un corp.
Una dintre ele ţinea un revolver —o armă pe care o
recunoscuse prin simplă intuiţie, pentru că nu văzuse în
viata ei un asemenea obiect.
Îşi rezemă umerii de stânca perpendiculară a colinei, cu
ochii ţintiţi la Heyst, relativ stăpân pe sine de când nu-1
mai ameninţau suliţele. Dincolo de spinarea rigidă şi
imobilă a lui Heyst, vedea masca ireală de carton a lui
Wang mişcându-şi buzele subţiri în grimase factice. Era
prea departe în josul potecii ca să audă dialogul, purtat pe
un ton obişnuit. Aşteptă cu răbdare să se sfârşească.
Simţea în umeri căldura stâncii, din când în când o
răbufneală de aer mai răcoros părea că trece peste capul ei,
de sus în jos. Din prăpastia de la picioarele ei, năpădită
până sus de vegetaţie, se auzea un bâzâit slab, monoton de
303
gâze. Totul era foarte liniştit. N-a prins exact momentul
când faţa lui trăgându-şi înapoi mâinile ireale. Spre groaza
ei, vârfurile de suliţă îşi reluară, alunecând, locul. I se
zbârli părul în cap, dar înainte de-a avea timp să ţipe,
Heyst, care parcă prinsese rădăcini acolo-n pământ, se
răsuci brusc în călcâie şi începu să coboare spre ea.
Mustăţile lui mari nu reuşeau să acopere cu totul un
zâmbet rău şi nehotărât, iar când ajunse lângă ea, izbucni
într-un hohot de râs iritant:
„Ha, ha, ha!”
Ea îl privea fără să înţeleagă, şi deodată Heyst se opri din
râs şi spuse scurt:
„Mai bine să ne-ntoarcem aşa cum am venit.”
Ea îl urmă în pădure. Se apropia seara şi se lăsase
întunericul. Departe, în zare, un povârniş bătut de lumină
le închidea vederea. Restul, totul era întuneric. Heyst se
opri.
„Nu-i niciun motiv de grabă zise el în felul lui senin şi
potolit. „Ne întoarcem fără niciun succes. Presupun că ştii,
sau cel puţin bănuieşti, care a fost scopul meu venind
încoace."
„Nu, nu bănuiesc deloc, dragul meu,” zise ea zâmbind,
băgând de seamă cu emoţie că Heyst sufla greu. El încercă
totuşi să se stăpânească, să vorbească liniştit, doar
opintindu-se puţin între cuvinte.
„Nu? M-am dus sus ca să-l găsesc pe Wang. M-am dus
sus” — trase din nou aer în piept dar pentru ultima dată—
„şi te-am luat şi pe tine, pentru că nu voiam să te las fără
apărare în vecinătatea indivizilor ălora.” Deodată îşi smulse
casca de plută de pe cap şi o trânti de pământ. „Nu!” strigă
el răguşit. „Toate astea-s prea absurde! Nu-s de suportat!
Nu te pot apăra! N-am cum!”
Se uită fix la ea o clipă, apoi se repezi să-şi apuce casca,
care sărise la oarecare distanţă. Se întoarse privind la faţa
ei, care era ca varul.
„Trebuie să-ţi cer iertare pentru tot caraghioslâcul ăsta,”
zise el potrivindu-şi casca pe cap. „A fost un gest de
irascibilitate puerilă. E-adevărat că mă simt aproape ca un
copil, în ignoranţa, în neputinţa, în lipsa de resurse, în
toate, afară de conştiinţa unei primejdii atârnând deasupra
capului tău… tocmai deasupra capului tău!”
„Ei cu tine au ce au…” murmură ea.
„Fără-ndoială, dar din nefericire…”
„Din nefericire, ce?”
„Din nefericire, n-am reuşit cu Wang,” zise el. N-am
reuşit să conving celesta sa inimă—dacă cumva va fi având
aşa ceva. Mi-a spus cu o teribilă chibzuinţă chinezească,
cum că nu ne poate lăsa să trecem bariera, pentru că vom
fi urmăriţi. Nu-i place lupta. Mi-a dat să-nţeleg că mai
curând va trage în mine fără niciun fel de scrupul, cu
propriul meu revolver, decât să rişte, de dragul meu, vreo
divergenţă brutală şi dezagreabilă cu barbarii aceia ciudaţi.
Le-a vorbit sătenilor. Ei îl respectă. E omul cel mai
remarcabil pe care l-au văzut ei vreodată, şi acuma-i şi
înrudit cu ei prin căsătorie. Ei înţeleg politica lui. Şi, în
orice caz, numai femei şi copii şi câţiva bătrâni au mai
rămas în sat. E vremea când bărbaţii sunt plecaţi pe
cabotiere. Dar, şi dac-ar fi fost aici, ar fi fost acelaşi lucru.
Nu le place lupta—mai ales cu albii! Sunt oameni paşnici,
blânzi, şi ar fi fost tare încântaţi să mă vadă împuşcat.
Wang părea să considere insistenţa mea —pentru că am
insistat, să ştii —absolut stupidă şi lipsită de tact. Dar un
om care se-neacă se-agaţă şi de-un pai. Vorbeam amândoi
în limba malaeză, în care ne pricepem la fel.
„Temerile tale sunt prosteşti,” i-am spus.
„Plosteşti? Sigul că sunt plosteşti, că-s plost,” mi-a
ripostat. „Dac-aş fi fost deştept aş fi fost negustol la
Singapole, cu plăvălie male, în loc să fiu culi întl-o mina şi
apoi boy în casă. Dal dacă nu pleci la timp, tlag până nu se
întunecă plea tale ca să mai pot ţinti. Nu înainte, Numălu
Unu, dal atunci da. Acum, gata.”
„All right,” am spus. „Gata în ce mă priveşte pe mine, dar
305
nu văd ce ai avea împotrivă ca mem putih să vină să stea
câteva zile cu nevestele lui Orang Kaya. Am să-i dau un dar
de argint pentru asta.” Orang Kaya e căpetenia satului,
Lena, " adăugă Heyst.
Ea îl privi uimită.
„Voiai să mă duc în satul ăla de sălbatici?” zise ea de-
abia respirând. „Voiai să mă despart de tine?”
„Aş fi avut mâinile mai libere.”
Heyst îşi întinse mâinile, le privi o clipă, apoi le lăsă să
cadă. Indignarea se citea mai mult în curbura buzelor
decât în ochii ei limpezi care nici măcar o dată nu clipiră.
„Cred că Wang a râs,” continuă el. „A scos un sunet ca
de curcan.”

„Asta mai lău ca olce,” mi-a spus.

„Am rămas uluit. I-am explicat că spune prostii. Nu
putea să aibă nicio importanţă pentru securitatea lor faptul
că te adăposteau pe tine, pentru că oamenii răi, cum le
spune el, nu ştiau despre existenţa ta. N-am minţit, Lena,
dar am tras de adevăr cât am putut, aproape până să-l rup.
Dar amicul pare să aibă un fel de perspicacitate aproape
misterioasă. A dat din cap că nu. M-a asigurat că ei ştiu
tot. Mi-a făcut o strâmbătură oribilă.”
„N-are importanţă,” zise Lena. „Naş fi mers. Nu vreau.”
Heyst făcu ochii mari.
„Extraordinară intuiţie! Cum eu continuam să insist,
Wang mi-a spus acelaşi lucru despre tine. Când zâmbeşte,
faţa lui arată ca un cap de mort cu ifose. Astea au fost
ultimele lui cuvinte—că tu nai să vrei. Atunci am plecat.”
Ea se rezemase de un copac. Heyst stătea în faţa ei într-o
atitudine de destindere, ca şi cum ar fi terminat şi cu
timpul şi cu toate celelalte necazuri de pe lume. Deodată,
sus deasupra capetelor lor, bolta de frunze le şopti
tumultuos, apoi tăcu.
„Stranie idee ai avut, să mă trimiţi acolo,” zise ea. „Să mă
trimiţi, de ce? Da, de ce?”
„Pari indignată,” zise el, placid.
 „Şi încă la nişte sălbatici!” continuă ea. „Şi crezi că m-aş
fi dus? Poţi să faci cu mine ce vrei, dar asta nu, asta nu!”
Heyst îşi aruncă ochii pe sub bolţile adânci ale pădurii.
Totul era acum atât de liniştit, încât până şi pământul pe
care stăteau părea să exale tăcere şi umbră.
„De ce să te indignezi?” stărui el. „Nu s-a întâmplat
nimic. Am renunţat să mai încerc să-l conving pe Wang.
Aşa că, iată-ne refuzaţi. Nu numai fără putere de a ne
opune răului, dar în imposibilitate de a stabili nişte
condiţiuni cu onorabilii ambasadori, cu trimişii
extraordinari ai lumii de care noi credeam că am scăpat
pentru ani şi ani de zile. Şi asta-i rău, Lena, e tare rău!”
„E ciudat,” zise ea, gânditoare. „Rău? Presupun că da.
Nu-mi dau seama. Tu îţi dai? Vorbeşti ca şi cum nici tu n-
ai crede.”
Privirea ei era gravă.
„Îmi dau seama? Da, asta-i. Nu ştiu cum să mă exprim.
Atâta le-am rafinat, toate, că n-a mai rămas nimic. I-am
spus Pământului care mă plictisea: „Eu sunt eu, şi tu eşti o
fantasmă. „Şi, pe Dumnezeul meu, aşa-i! Dar s-ar părea că
nu poţi rosti nepedepsit asemenea vorbe. Iată-mă pe o
fantasmă locuită de fantome. Cât de neputincios e un om
împotriva fantomelor! Cum să le intimidezi, să le convingi,
cum să le rezişti, să iei poziţie împotriva lor? Mi-am pierdut
orice credinţă în realităţi… Lena, dă-mi mâna.”
Ea îl privi surprinsă, neînţelegând.
„Mâna,” strigă el.
Ea se supuse. El i-o apucă, cu sete, avid parcă să i-o
ducă la buze, dar la jumătatea drumului îi lăsă mâna din
încleştare. Se uită unul la celălalt, un răstimp.
„Ce-i cu tine, dragul meu?” şopti ea, timid.
„Nici putere, nici convingere,” mormăi Heyst ca pentru
sine, cu un aer obosit. „Cum să fac faţă acestei probleme
seducător de simple?”
„Îmi pare rău,” murmură ea.
307
 „Şi mie,” mărturisi el repede. „Şi cei mai amar în toată
umilinţa asta este totala ei inutilitate— pe care o simt, o
simt!”
Nu mai văzuse niciodată la el asemenea semne de
sensibilitate. În curmezişul feţei lui palide ca de mort
luceau în întuneric mustăţile. Continuă brusc:
„Mă întreb dacă aş avea destul curaj să mă strecor
noaptea până la ei şi să le tai gâtul cu un cuţit, în somn,
unul după altul! Mă întreb…”
Pe ea, înfăţişarea asta insolită a lui, o înspăimânta mai
mult decât vorbele care-i ieşeau din gură; spuse, grav:
„Să nu cumva să-ncerci să faci aşa ceva! Nici să nu te
gândeşti!”
„N-am nimic care să fie mai mare decât un briceag. Cât
despre gândit, Lena, nu se poate spune ce-i în stare omul
să gândească.. Nu eu gândesc. E ceva în mine care
gândeşte—ceva străin de mine. Ce s-a-ntâmplat?”
El remarcase cum buzele ei se despărţiseră uşor şi în
ochii ei o privire stranie, alunecând de pe faţa lui undeva în
altă parte.
„E cineva care ne urmăreşte. Am văzut ceva alb
mişcându-se,” exclamă ea.
Heyst nu întoarse capul, privi doar braţul ei întins.
„Fără-ndoială că suntem urmăriţi; suntem
supravegheaţi.”
„Acum nu mai văd nimic,” zise ea.
„N-are nicio importanţă,” continuă Heyst cu vocea-i
obişnuită. „Suntem în pădure. N-am nici putere, nici forţă
de convingere. Desigur, e foarte greu să fii elocvent în faţa
unui cap de chinez care-ţi apare din lăstăriş. Dar putem
noi să rătăcim la infinit printre copacii ăştia imenşi? Ăsta-i
refugiu? Nu! Ce altceva ne rămâne? M-am gândit la un
moment dat la mină, dar nici acolo n-am putea sta prea
mult. Şi-afară de asta, galeria nu-i sigură.
De la-nceput stâlpii de susţinere au fost prea slabi. Şi pe
urmă, au lucrat furnicile acolo —după oameni au venit
furnicile. Capcana morţii, în cel mai bun caz. Nu poţi să
mori decât o dată, dar sunt o mulţime de feluri de a muri."
Fata cătă cu privirea în jur, înfricoşată, după cel care-i
urmărea sau îi pândea, cel pe care-1 zărise printre copaci;
dar, dacă exista, se ascundea. Ochii ei nu vedeau nimic
decât, în perspectiva formată de coloanele vii ale copacilor
şi de bolta încremenită a frunzişului, umbre din ce în ce
mai dense. Îşi întoarse privirea spre bărbatul de lângă ea—
toată numai aşteptare, numai tandreţe, numai spaimă
stăpânită şi un fel de uimire respectuoasă.
„M-am gândit şi la barca ăstora,” continuă Heyst. „Ne-am
putea urca în ea şi… numai că ei au luat totul. Ramele şi
catargu-s în camera lor, într-un colţ. Să pornim în larg,
într-o barcă goală n-ar fi decât un expedient disperat, chiar
dac-am presupune că până-n zori curentul ne-ar duce
undeva departe, între insule. N-ar fi decât o manieră mai
complicată de sinucidere — găsiţi morţi într-o barcă, morţi
de arşiţă şi de sete. Misterele mării. Mă-ntreb cine ne-ar
găsi. Davidson poate, dar Davidson a trecut spre vest acum
zece zile. L-am văzut trecând într-o dimineaţă, de la
debarcader.”
„Nu mi-ai spus nimic,” zise ea.
„Cred că s-a uitat după mine cu binoclul lui mare. Poate
că, dac-aş fi ridicat mâna—dar ce nevoie aveam atunci de
Davidson, tu şi cu mine? Nu mai trece pe-aici decât peste
vreo trei săptămâni sau mai bine, Lena. Acuma-mi pare
rău că-n dimineaţa aia n-am ridicat mâna.”
„La ce-ar fi folosit?” oftă ea.
„La ce-ar fi folosit? La nimic, fireşte. N-aveam atunci
niciun presentiment,
Locul ăsta părea să fie un refugiu inexpugnabil, unde
puteam să trăim nesupăraţi şi să ne cunoaştem unul pe
altul."
„Poate că numai la necaz omul se cunoaşte unul pe
altul,” sugeră ea.
„Poate,” zise el, indiferent. „În orice caz, noi n-am fi
309
plecat cu el de-aici, cu toate că ar fi fost, probabil, foarte
dispus să ne fie de folos. Aşa-i firea grăsanului ăstuia— e-
un om încântător. N-ai vrut să vii la debarcader atunci
când i-am trimis înapoi doamnei Schomberg şalul prin el.
Nu te-a văzut niciodată.”
„Nu ştiam că vrei să mă vadă cineva,” zise ea.
El îşi încrucişase braţele pe piept şi lăsase capul în jos.
„Şi eu nu ştiam dacă ţie-ţi pasă dacă te vede cineva sau
nu. O neînţelegere, evident. O neînţelegere onorabilă. Dar
acum nu mai are nicio importanţă.”
Îşi ridică, după un răstimp de tăcere, capul.
„Cât de lugubră a devenit pădurea asta! Şi nu cred ca
soarele să fi apus.”
Ea privi în jur; şi ochii ei parcă de-abia atunci s-ar fi
deschis: îşi dădu seama de umbrele pădurii care o
înconjurau, nu atât lugubre cât cu ostilitate mohorâtă,
mută, ameninţătoare. Inima ei trăi senzaţia unei prăbuşiri
în tăcerea sufocantă şi parcă simţi adierea morţii peste ea
şi peste bărbatul de lângă ea. De s-ar fi mişcat atunci
câteva frunze, sau ar fi trosnit o rămurea, sau s-ar fi auzit
un foşnet cât de slab, ar fi ţipat. Dar se scutură de această
mică slăbiciune. Aşa cum era ea, o biată fată care scârţăia
din scripcă, culeasă din pragul infamiei, va încerca să se
ridice mai presus de ea însăşi, triumfătoare şi umilă, şi-
atunci fericirea o va năpădi ca un torent, aruncându-i la
picioare pe bărbatul pe care-l iubea.
Heyst făcu o mişcare abia perceptibilă.
„Mai bine ne-am întoarce, Lena. Tot nu putem sta
noaptea-ntreagă în pădure— sau nicăieri, la drept vorbind.
Suntem robii acestei infernale surprize care-a căzut pe
capul nostru trimisă de… să zic soartă? Dea ta? De-a
mea?”
Bărbatul fu cel care rupsese tăcerea, dar în frunte
mergea femeia. Chiar la liziera pădurii ea se opri îndărătul
unui copac. El se apropie de ea, cu grijă.
„Ce-i? Ai văzut ceva, Lena?” şopti el
Ea spuse că nu fusese decât un gând care-i trecuse prin
cap. Ezită o clipă, aruncându-i peste umăr o privire
luminoasă din ochii-i cenuşii. Ar fi vrut să ştie dacă
necazul ăsta, pericolul, nenorocirea sau, în fine, ce era care
pica peste ei aici în refugiul lor, nu era cumva un fel de
pedeapsă.
„Pedeapsă?” repetă Heyst. Nu înţelegea ce voia ea să
spună. După ce-i explică, fu şi mai surprins. „Un fel de
răzbunare a Cerului mâniat?” zise el uimit. „Pe noi? Pentru
ce, Doamne iartă-mă?”
Văzu faţa ei palidă cum se întunecă în umbra
asfinţitului. Roşise. Şoaptele ei curgeau precipitat. Felul lor
de viaţă—nu era corect, nu-i aşa? Era o viaţă vinovată.
Pentru că ea nu fusese forţată, împinsă, ameninţată. Nu,
nu— ea venise la el de bunăvoia ei, cu tot sufletul, cu drag,
dar împotriva legii.
Heyst fu atât de adânc mişcat, încât pentru moment nu
putu să scoată o vorbă. Ca să-şi ascundă tulburarea,
începu, cu cel mai autentic aer Heyst!
„Şi cum adică? Musafirii ăştia sunt mesagerii moralităţii,
răzbunătorii dreptăţii încălcate, trimişii Providenţei?
Ăsta cu siguranţă că-i un punct de vedere original. Cât
de măguliţi s-ar simţi ei dacă te-ar auzi!"
„Acum îţi baţi joc de mine,” zise ea cu o voce moale care
se frânse imediat.
„Ai conştiinţa de a fi păcătuit?”
întrebă Heyst grav. Ea nu răspunse.
„Pentru că eu n-o am,” adăugă el. „Mărturisesc în faţa
lui Dumnezeu că nu!” „Tu! Tu eşti altceva. Femeia e ispită.
Tu m-ai luat de milă. Eu m-am aruncat în braţele tale!"
„Oh, exagerezi, exagerezi. N-a fost chiar aşa,” zise el pe
un ton glumeţ, făcând eforturi să nu-i tremure glasul.
Heyst se socotea un om mort, silit cu toate astea, de
dragul ei, să se prefacă a fi încă viu, s-o apere. Regreta că
nu avea şi el un Dumnezeu în grija căruia să lase acest
superb, palpitant pumn de cenuşă şi ţărână—cald, viu şi
311
sensibil, al lui—şi expus fără nicio speranţă insultei,
jignirii, degradării, nemărginitei mizerii a trupului.
Ea îşi întorsese faţa de la el şi rămase nemişcată. Heyst
îi apucă deodată mâna, care atârna pasivă.
„Aşa vrei tu să fie?” zise el. „Da? Bine, să sperăm atunci
amândoi în mila cerească.”
Ea dădu din cap fără să se uite la el, ca un copil ruşinat.
„Nu uita,” continuă el, incorigibil în delicata lui
zeflemisire, „că speranţa este o virtute creştinească şi, cu
siguranţă, n-ai să vrei toată mila numai pentru tine.”
În faţa ochilor lor, în cealaltă parte a poienii, se vedea
bungalow-ul, scăldat într-o lumină sinistră. O adiere
răcoroasă neaşteptată făcu să foşnească vârfurile copacilor.
Ea îşi smulse mâna dintr-a lui şi ieşi în câmp, dar nu făcu
mai mult de câţiva paşi şi se opri, arătând cu mâna înspre
apus.
„Oh, uită-te acolo!” exclamă ea.
Dincolo de promontoriu, în golful Diamantului, neagră
pe o mare de purpură, o masă enormă de nori era scăldată
într-o ceaţă de sânge. O spărtură roşie o sfâşia, ca o rană
deschisă, în zigzag, şi jos, în despicătură, se zărea un petic
de soare ca un jăratic întunecându-se. Heyst aruncă o
privire indiferentă la haosul prevestitor de rele de pe cer.
„Vine furtună. Toată noaptea o s-o auzim, dar probabil
că n-o să dea peste noi. De obicei norii se strâng în jurul
vulcanului.”
Ea nu-l asculta. Ochii îi reflectau tonurile sumbre şi
violente ale asfinţitului.
„Toate astea nu prea arată a semn de milă divină,” zise
ea rar, ca pentru sine, şi porni grăbită urmată de Heyst.
Deodată se opri. „Nu-mi pasă. Aş face şi mai mult chiar! Şi
într-o bună zi o să mi-o ierţi! O să mi-o ierţi!”

Capitolul IX

Împleticindu-se pe trepte, ca şi cum s-ar fi simţit

deodată istovită, Lena intră în odaie şi se lăsă să cadă pe
primul scaun pe care-l găsi în cale. Înainte de a o urma,
Heyst, de pe verandă, cercetă cu privirea împrejurimile. O
linişte desăvârşită. Nu era nimic în aspectul acestui decor
atât de familiar care să-i spună că, el şi fata, nu erau la fel
de singuri cum fuseseră din primele zile ale vieţii lor
comune în acest locşor abandonat, numai cu Wang
materializându-se discret din timp în timp şi cu amintirea
discretă a lui Morrison care să le ţină companie.
După rafala rece de vânt, atmosfera era într-o stagnare
totală. Masa grea a norilor de furtună plutea intactă
deasupra promontoriului scund şi negru ca cerneala,
întunecând amurgul. Prin contrast, la zenit cerul avea o
limpezime transparentă, reflexele unui balon delicat de
sticlă fină pe care şi cea mai uşoară atingere l-ar putea
sfărâma. Ceva mai la stânga, între masa neagră a
promontoriului şi pădure, vulcanul, ziua un fir de fum, iar
noaptea un reflex de trabuc aprins, exala primul suflu
încins al serii. Deasupra, o stea roşiatică, ca o scânteie
scuipată de jarul din sânul pământului, sta imobilizată de
vraja cuceritoare a spaţiilor glaciale.
În faţa lui Heyst pădurea, plină de umbre dense, se
înălţa ca un zid. Dar el zăbovi supraveghindu-i liziera, mai
ales acolo unde ea întâlnea un şir de tufişuri care mascau
capătul dinspre uscat al debarcaderului. De când îi
spusese Lena că zărise ceva alb printre copaci, era destul
de ferm convins că fuseseră urmăriţi în excursia lor la
munte de secretarul domnului Jones. Fără îndoială că
individul îi urmărise până la ieşirea lor din pădure şi acum,
în afară de cazul că nu voia să facă un nou mare ocol prin
interior ca să evite poiana, trebuia să iasă la vedere în faţa
bungalow-urilor. La un moment dat Heyst avu într-adevăr
impresia că vede printre copaci o mişcare, ce dispăru însă
imediat. Supraveghea cu răbdare, dar nu se mai întâmplă
nimic. La urma-urmei, de ce să-şi bată capul cu ce fac ei?
313
De ce preocuparea asta stupidă de preliminarii, când
deznodământul îl va găsi dezarmat şi plin de repulsie
pentru urâţenia şi ignominia lui?
Se întoarse şi intră în odaie. Era destul de întuneric
înăuntru. Lena, aproape de uşă, nici nu se mişcă, nu
scoase o vorbă. Faţa de masă albă făcea o pată stridentă.
Bruta domesticită de cei doi vagabonzi fusese înăuntru cât
timp Heyst şi Lena lipsiseră. Masa era pusă. Heyst se
plimbă prin odaie de la un cap la altul de câteva ori. Fata
rămânea nemişcată pe scaun, fără să vorbească. Dar când
Heyst, aşezând două sfeşnice de argint pe masă, scăpără
un chibrit ca să aprindă lumânările, ea se ridică brusc şi se
duse în dormitor. Se întoarse aproape imediat. Îşi scosese
casca de plută. Heyst se uită la ea peste umăr.
„La ce bun să ne eschivăm de ceasul rău? Am aprins
lumânările, semn că ne-am întors. La urma-urmei, poate
că n-am fost urmăriţi—la întoarcere, vreau să zic. Pentru
că la plecare, natural, am fost văzuţi.”
Fata se aşeză din nou pe scaun. Masa luxuriantă a
părului ei arăta foarte sumbră în contrast cu paloarea feţei.
Îşi ridică ochii ce luceau blând în lumină, cu un fel de
chemare indescifrabilă, cu un straniu efect de inocenţă
oarbă.
„Da,” spuse Heyst peste masă, cu vârful degetelor
sprijinite pe olanda imaculată. „O creatură cu o falcă
antediluviană, păros ca un mastodont, cu siluetă de gorilă
pre-istorică, ne-a pus masa. Eşti trează, Lena? Eu, sunt eu
treaz? M-aş ciupi, dar ştiu că nimic n-o să spulbere visul
ăsta urât. Trei tacâmuri. Ştii, ăla scurt vine să mănânce cu
noi— gentlemanul care, după cum îşi leagănă umerii când
merge şi după cum arată la faţă, seamănă cu un jaguar.
Ah, nu ştii ce-i un jaguar? Dar i-ai văzut bine pe ăştia doi.
Ăla scurt, ştii, pe el o să-l avem musafir…”
Ea făcu un semn că ştia. Insistenţa lui Heyst îi adusese
pregnant în minte imaginea lui. O moleşeală bruscă, ecou
fizic parcă al luptei cu el, îi paraliză toate mădularele.
Şedea nemişcată pe scaun, speriată de fenomenul ăsta—
gata să se roage cu glas tare ca să-şi recapete puterile.
Heyst începuse din nou să se plimbe prin odaie.
„Musafir! Există un proverb— rusesc mi se pare— care
spune: când îţi intră musafiru-n casă, Dumnezeu intră!
Sacra virtute a ospitalităţii. Dar ţi-aduce necazuri ca
oricare alta.”
Fata, pe neaşteptate, se ridică de pe scaun răsucindu-şi
trupul şi înălţând braţele deasupra capului. El se opri din
mers să se uite mirat la ea, tăcu o clipă, apoi continuă:
„Îndrăznesc să cred că Dumnezeu nu are nimic de-a face
cu o asemenea ospitalitate şi-un asemenea musafir!”
Ea sărise-n picioare ca să reacţioneze împotriva
amorţelii, să descopere dacă trupul i se va supune voinţei.
Se supunea. Putea să se ridice în picioare, putea să-şi
mişte liber braţele. Fără să se priceapă la fiziologie, înţelese
că amorţeala asta subită a ei era mai mult în cap decât în
mâini şi în picioare. Frica ei odată potolită, îi mulţumi în
gând lui Dumnezeu, iar lui Heyst îi murmură, cu un aer de
protest:
„Oh, ba da! El are de-a face cu tot— cu cele mai mici
mărunţişuri. Nimic nu se poate întâmpla…”
„Da,” zise el repede, „nu poate fi doborâtă la pământ una
dintre cele două vrăbiuţe… La asta te gândeşti.” Surâsul lui
glumeţ obişnuit i se stingea pe buzele pline de bunătate
sub mustaţa marţială. „Îţi aduci aminte de ce ţi se povestea
— când erai mică— duminicile?”
„Da, îmi aduc aminte.” Se lăsă din nou în scaun. „A fost
singura perioadă de timp fericită, în copilărie, cu cele două
fete ale proprietăresei, ştii…”
„Mă-ntreb, Lena,” spuse Heyst, cu urbanitatea lui
jucăuşă revenită pentru o clipă, „dacă nu eşti decât doar
un copilaş, sau eşti întruchiparea a ceva vechi de când
lumea.”
Îl surprinse pe Heyst când îi răspunse, cu un aer visător:
„Ei bine… şi tu?”
315
 „Eu? Eu am apărut mai târziu— mult mai târziu. Nu pot
să spun că-s copil, dar am apărut atât de recent, încât pot
să-mi spun un om de ultimă oră—sau, să fie oare
penultima? Am stat deoparte atâta vreme, încât nu mai
ştiu bine cât de departe-au mers acele orologiului de
când… de când…”
Aruncă o privire spre portretul tatălui său, exact
deasupra capului ei; în sobrietatea de sentiment a picturii,
bătrânul lăsa impresia că ignoră prezenţa fetei. Heyst nu
termină fraza, dar tăcerea nu dură mult.
„Numai că, ce trebuie să evităm, scumpa mea Lena, sunt
concluziile înşelătoare— mai ales în ceasul acesta.”
„Iar îţi baţi joc de mine,” zise ea fără să ridice privirea.
„Eu?” exclamă el. „Îmi bat joc? Nu. Te avertizez. Dracu’
să le ia, indiferent de ce adevăruri ţi s-au spus pe vremuri,
mai există şi ăsta—că vrăbiile cad la pământ, pot fi
doborâte. Astea nu-s vorbe goale, sunt fapte. Din cauza
asta…” — din nou tonul lui se schimbă, în timp ce apucase
de pe masă un cuţit şi îl lăsase să cadă la loc cu dispreţ—
„din cauza asta aş fi vrut ca nenorocitele astea de cuţite
boante să fi fost ascuţite. Vax— n-au nici tăiş, nici vârf,
nici rezistenţă. Cred că una dintre furculiţele astea ar fi, la
nevoie, o armă mai bună. Dar pot umbla cu o furculiţă-n
buzunar?” Scrâşni din dinţi cu o furie foarte sinceră, lucru
care n-o împiedica să fie comică.
„Exista pe-aici un cuţit mare de bucătărie, dar s-a rupt
şi-a fost aruncat de mult. Nu prea e mare lucru de tăiat pe-
aici. Ar fi fost o armă de-o deosebită nobleţe, fără-ndoială,
dar…”
Se opri. Fata şedea foarte liniştită, cu ochii-n jos. Cum
tăcerea lui se prelungea, ea ridică privirea şi spuse, pe
gânduri:
„Da, un cuţit—un cuţit ţi-ar trebui, nu-i aşa, în cazul
că… în cazul că…”
El dădu din umeri.
„Trebuie să fie vreo rangă sau două prin magazie, dar le-
am dat lor toate cheile, grămadă. Şi-afară de asta, mă vezi
pe mine umblând încoace şi-ncolo cu o rangă în mână? Ha-
ha! Şi unde mai pui cât de edificatoare ar fi înfăţişarea
mea; numai ea, şi-ar putea, cred, să stârnească tărăboi. În
fond, mă-ntreb de ce n-a-nceput încă?”
„Poate că le e frică de tine,” şopti ea, cu privirea din nou
în pământ.
„Dumnezeule, aşa s-ar zice,” consimţi el, pe gânduri. „S-
ar părea că ezită, pentru vreun motiv oarecare. O fi
prudenţă, sau de-a dreptul frică, sau poate-i numai metoda
tacticoasă a certitudinii?”
Afară în beznă, nu prea departe de bungalow, răsună un
şuierat prelung şi puternic. Mâinile Lenei se-ncleştară pe
marginea scaunului, dar ea nu făcu nicio mişcare. Heyst
tresări şi îşi întoarse faţa de la uşă.
Şuieratul înfiorător se stinsese. „Şuierături, urlete,
presentimente, semnale —ce importanţă au?” zise el. „Dar
ranga? Să presupunem c-aş avea-o. Aş putea eu să stau la
pândă după uşă—după uşa asta de-aici—şi să zdrobesc
prima căpăţână care-o să apară, să-mproşc cu creieri şi
sânge duşumeaua, pereţii ăştia şi s-alerg pe urmă pe furiş
la uşa cealaltă ca să fac acelaşi lucru—şi să repet isprava a
treia oară, poate? Aş fi în stare? Pe-o simplă bănuială, fără
niciun scrupul, cu calm şi hotărâre? Nu, nu-i genul meu.
Am apărut prea târziu. Ai vrea să vezi făcând treaba asta,
câtă vreme mai dăinuie prestigiul meu misterios— sau nu
mai puţin misterioasa lor şovăială?”
„Nu, nu!” şopti ea cu pasiune, ca şi cum ochii lui pironiţi
asupră-i ar fi silit-o să vorbească. „Nu. De-un cuţit ai
nevoie, ca să te aperi cu el—să te aperi—să ai timp…”
„Şi cine poate spune dacă nu-i realmente datoria mea?”
începu el din nou, ca şi cum n-ar fi auzit deloc cuvintele ei
fără şir. „Ar putea fi datoria mea faţă de tine, faţă de mine
însumi. De ce să suport umilinţa ameninţărilor lor
ascunse? Ştii ceo să spună lumea?”
Hohoti scurt, surd, râs care pe ea o umplu de groază. Ar
317
fi vrut să se ridice, dar el era aplecat atât de mult asupra
ei, încât nu s-ar fi putut mişca fără să-l împingă întâi la o
parte.
„Ar spune, Lena, că eu—că suedezul—după ce l-am
momit şi apoi l-am împins la moarte pe prietenul şi
tovarăşul meu, din simplă lăcomie de bani, i-am ucis pe
aceşti nevinovaţi de străini naufragiaţi, de frică. Asta va fi
povestea care se va şopti— se va striga poate— se va
răspândi cu siguranţă şi va fi crezută— crezută, Lena mea
scumpă!”
„Cine-o să creadă asemenea orori?”
„Poate că tu nu— cel puţin la început. Dar forţa
calomniei creşte cu timpul. E insidioasă, pătrunzătoare.
Poate distruge până şi încrederea în tine însuţi— poate să-
ţi descompună sufletul.”
Deodată ochii ei săriră la uşă şi rămaseră fixaţi,
încremeniţi, uşor măriţi. Întorcându-şi capul, Heyst văzu
silueta lui Ricardo încadrată în uşă. O clipă niciunul dintre
cei trei nu făcu nicio mişcare, apoi, privind de la noul venit
spre fata de pe scaun, Heyst formulă sarcastic o
prezentare:
„Domnul Ricardo, draga mea.” Ea înclină puţin capul.
Ricardo duse mâna la mustăţi. Vocea lui umplu odaia:
„La ordinele dumneavoastră, doamnă!”
Intră scoţându-şi pălăria cu un gest pretenţios, lăsând-o
apoi nepăsător să cadă pe un scaun lângă uşă.
„La ordinele dumneavoastră,” repetă el pe un ton cu
totul altul. „Am fost încunoştiinţat de Pedro al nostru că
există o doamnă aici. Numai că nu ştiam că voi avea
onoarea să vă văd în astă-seară, doamnă.”
Lena şi Heyst îl observau pe furiş, dar el, cu o privire
vagă ce-i evita pe amândoi, nu privea nicăieri precis, părea
să urmărească un punct în spaţiu.
„A fost agreabilă, plimbarea?” întrebă el pe neaşteptate.
„Da. Şi a dumneavoastră?” replică Heyst, care izbutise
să-i prindă privirea.
„Eu? Un pas nu m-am depărtat de patron, toată după-
amiaza, până a veni încoace.” Naturaţelea tonului îl
surprinse pe Heyst, fără să-l convingă de adevărul
cuvintelor. „De ce mă-ntrebaţi?” continuă Ricardo cu o
candoare admirabilă.
„Mă gândeam că poate aţi vrut să exploraţi puţin insula,”
zise Heyst studiindu-şi omul care, ca să fim drepţi, nu mai
încerca să-şi eschiveze privirea. „Mi-as îngădui să vă
amintesc că nu ar fi o tentativă absolut lipsită de pericol.”
Ricardo era imaginea inocenţei personificate.
„Ah, da— vorbiţi de chinezul care a fugit de la
dumneavoastră. Nu-i mare lucru.”
„Are revolver,” obiectă Heyst cu înţeles.
„Da, dar şi dumneavoastră aveţi revolver,” replică
domnul Ricardo pe neaşteptate. „Nu-mi fac griji din cauza
asta.”
„Eu? E cu totul altceva. Mie nu mi-e frică de
dumneavoastră,” răspunse Heyst după un scurt interval.
„De mine?”
„De dumneavoastră toţi.” „Aveţi un fel ciudat de a
prezenta lucrurile,” începu Ricardo.
În clipa asta uşa dinspre curte se deschise cu oarecare
zgomot şi Pedro îşi făcu apariţia, strângând la piept
marginea unei tăvi încărcate. Capul lui mare şi păros se
legăna puţintel, picioarele călcau pe podea unul în faţa
altuia cu un bocănit scurt şi puternic. Sosirea acestuia
schimbă cursul ideilor lui Ricardo, poate, în orice caz i-l
schimbă pe-al vorbelor.
„M-aţi auzit adineauri fluierând de afară? Era un fel de
indicaţie pentru el că veneam şi că ar fi timpul să servească
masa: şi iată-l.”
Lena se ridică şi trecu în dreapta lui Ricardo care, o
clipă, lăsă ochii în jos. Se aşezară la masă. Spinarea
enormă de gorilă a lui Pedro dispăru legănându-se, pe uşă.
„Extraordinar de puternică, bruta asta, doamnă,” spuse
Ricardo. Îi plăcea să vorbească despre „Pedro al lui”, aşa
319
cum unor oameni le place să vorbească despre câinele lor.
„Cu toate că nu-i frumos. Nu, frumos nu-i, în niciun caz. Şi
trebuie ţinut la respect. Eu sunt custodele lui, cum s-ar
zice. Patronul nu-şi prea bate capul cu mărunţişuri de-
astea. Lasă totul pe seama lui Martin. Martin sunt eu,
doamnă.”
Heyst văzu ochii fetei îndreptându-se spre secretarul
domnului Jones, oprindu-se, fără expresie, pe faţa lui.
Ricardo însă privea în spaţiu, vag şi, cu palide schiţări de
zâmbet, făcea neobosit conversaţie, în ciuda tăcerii
gazdelor sale. Se lăuda insistent cu îndelungata lui asociere
cu domnul Jones— uite, se făceau mai bine de patru ani,
zicea. Apoi, cu o privire scurtă către Heyst:
„Se vede imediat că-i un gentleman, nu?”
„În ochii mei,” făcu Heyst pe tonul lui obişnuit uşor
glumeţ, cu o nuanţă de melancolie de data asta, „sunteţi cu
toţii absolut lipsiţi de realitate.”
Ricardo primi spusele astea cu aerul că tocmai asemenea
cuvinte se aştepta să audă, sau că, în orice caz, nu se
sinchiseai deloc despre ce putea spune Heyst. Mormăi
distrat „Da, da,” jucă în mână bucata de pesmet, oftă şi, cu
o privire ciudată ce nu părea să meargă departe, ci să se
oprească într-un punct de aer, foarte aproape de mutra lui,
spuse:
„Oricine poate să-şi dea imediat seama că şi
dumneavoastră sunteţi. Dumneavoastră şi patronul ar
trebui să vă puteţi înţelege. El se aşteaptă să vă vadă astă-
seară. Nu se simte bine şi trebuie să ne gândim la plecare.”
în timp ce rostea aceste cuvinte, se întoarse cu faţa spre
Lena, dar fără ol expresie bine definită pe faţă. Rezemată în
scaun, cu braţele încrucişate, fata priveai înaintea ei ca şi
cum ar fi fost singură-n odaie. Dar, sub aerul acesta de
nepăsare absolută, primejdia şi emoţia carel pătrunseseră
în viaţa ei ca să-i încălzească inima şi să-i exalte mintea îi
dădeau uni sentiment de uluitoare intensitate a trăirii.
„Într-adevăr, vă gândiţi să plecaţi?” murmură Heyst.
„Şi prietenii cei mai buni trebuie să se despartă,” declară
Ricardo lent. „Şi atâta vreme cât se despart prieteni, nu-i
niciun rău în asta. Noi doi suntem deprinşi să pribegim.
Din câte înţeleg, dumneavoastră preferaţi să staţi într-un
loc.”
Se vedea bine că toate astea le spunea mai mult ca să nu
tacă şi că mintea lui Ricardo era absorbită de ceva fără
nicio legătură cu vorbele care-i ieşeau din gură.
„Mi-ar face plăcere să aflu,” zise Heyst cu politeţe
incisivă, „cum aţi ajuns să înţelegeţi lucrul acesta, sau
oricare altul, despre mine. Din câte îmi aduc aminte, nu v-
am făcut niciun fel de confidenţe.”
Ricardo, rezemat confortabil cu spinarea de scaun şi
privind vag în spaţiu—de câtăva vreme renunţaseră toţi trei
să se mai prefacă a mânca—răspunse cu un aer distrat:
„Oricine ar fi putut să ghicească.” Se ridică deodată şi îşi
descoperi toţi dinţii într-un rânjet de-o ferocitate
extraordinară, pe care-o masca minciuna amabilităţii
stăruitoare a tonului cu care vorbea. „Patronul e omul care
vă poate spune câte ceva pe chestia asta. Aş vrea să
acceptaţi să-1 vedeţi pe patronul meu. Pentru noi, el
vorbeşte. Daţi-mi voie să vă conduc la el în astă-seară. Nu
se simte deloc bine; şi nu se poate hotărî să plece, înainte
de a fi stat de vorbă cu dumneavoastră.”
Heyst, ridicându-şi ochii, îi întâlni pe-ai Lenei.
Candoarea care se citea în ei părea să ascundă intenţii
combative. Capul ei, avu el impresia, făcuse un
imperceptibil semn afirmativ. De ce? Ce motiv putea ea să
aibă? Era cumva îndmenul vreunul instinct obscur? Sau
pur şi simplu o iluzie înşelătoare? Dar în această invazie de
stranii complicaţii în tihna vieţii sale, în starea de îndoială
şi de dispreţ, de disperare aproape, cu care privea situaţia,
prefera să se lase călăuzit, prin bezna asta atât de densă,
fie şi de o aparenţă înşelătoare.
„Bine, să presupunem c-aş zice da.”
Ricardo nu-şi ascunse satisfacţia care, o clipă, stârni
321
interesul lui Heyst.
„Poate că vor să mă omoare,” îşi zise el în gând. „La ce le-
ar servi?”
Se uită, peste masă, spre Lena. Ce importanţă mai avea
dacă-i făcuse semn sau nu? Ca totdeauna când privea în
ochii ei rătăciţi, avea senzaţia că gustă ca din drojdia unei
mile pline de tandreţe. Se hotărâse să se ducă. Semnul ei,
imaginar sau ne-imaginar, sfat sau năzărire, înclinase
balanţa. Se gândi că învitaţia lui Ricardo cu greu ar fi
putut însemna ceva de genul unei curse întinse. Prea ar fi
fost absurd. Ce să-l mai atragi într-o cursă prin subterfugii
subtile pe unul pe care l-ailegat, ca să zic aşa, de mâini şi
de picioare?
Tot timpul, privise ţintă spre fata pe care o numea Lena.
În pasivitatea docilă a comportării ei, care-i fusese
atitudinea chiar de când începuseră viaţa împreună aici, pe
insulă, ea rămânea acelaşi mister dintotdeauna. Heyst se
ridică brusc în picioare, cu un zâmbet atât de enigmatic şi
de disperat, încât domnul secretar Ricardo, a cărui privire
rătăcitoare nu scăpa nimic din ce se petrecea în jurul lui,
schiţă un uşor început de mişcare, de aplecare, parc-ar fi
vrut să se plece sub masă s-apuce cuţitul de la picior—dar
şi-l reprimă imediat. Se aşteptase ca Heyst să sară la el sau
să scoată un revolver, pentru că îşi crease o imagine a lui
după chipul şi asemănarea sa. În loc de-a face unul din
aceste lucruri, fireşti pentru Ricardo, Heyst traversă odaia,
deschise uşa din dos şi scoase capul afară să privească în
curte.
De-abia îşi întoarse Heyst spatele, că Ricardo căută pe
sub masă braţul Lenei.
Nu se uita la ea, dar fata îi simţi bâjbâiala, atingerea
nervoasă a căutării, încleştarea crispată a degetelor pe
încheietura mâinii. El se plecă puţin înainte; nu îndrăznea
încă să se uite la ea. Privirea-i dură rămânea ţintuită pe
spinarea lui Heyst. Ideea lui fixă, argumentul lui suprem,
îşi găsi expresia într-un fel de şuierat, foarte încet, caustic:
„Uite-1! Nu-i bun de nimic! Nu face de dumneata!”
 O privi, în fine. Buzele ei se mişcară uşor, şi el fu
impresionat de această mişcare fără sunet. În clipa
următoare strânsoarea puternică a degetelor lui pe braţul
ei dispăru. Heyst închisese uşa. Întorcându-se la masă,
tăie calea fetei căreia i se spusese Alma — ea nu ştia de ce
—şi Magdalena, şi în al cărei spirit domnise atâta vreme
îndoiala asupra motivelor propriei sale existenţe. Acum nu-
şi mai punea întrebări asupra acestei amare enigme,
pentru că inima ei îi găsise răspunsul într-un pasionant,
orbitor, fierbinte ţel.

Capitolul X

Ea trecu pe lângă Heyst ca şi cum într-adevăr fusese

orbită de-o strălucire tainică, tragică, devorantă, în care
pătrundea acum. Perdeaua din uşa dormitorului căzu în
urma ei în falduri care încremeniră. Privirea lipsită de
expresie a lui Ricardo părea să urmărească în aer zborul
jucăuş al unei muşte.
„Tare-ntuneric afară, nu?” mormăi el.
„Nu chiar atât de întuneric ca să nul fi putut vedea pe
omul acela al dumneavoastră dând târcoale pe-aici,” zise
Heyst pe un ton măsurat.
„Care? Pedro? De-abia dacă-i poţi spune om, ştiţi; altfel
nici nu mi-ar fi atât de drag.”
„Mă rog. Să-i spunem atunci preţiosul dumneavoastră
asociat.”
„Deh. Destul de preţios pentru ce cerem noi de la el. E de
mare ajutor la o învălmăşeală. Un muget şi-o muşcătură —
oh, Doamne! Şi nu-l vreţi prin apropiere?” „Eu, nu!”
„Vreţi să plece de-aici?” stărui Ricardo, afectând o
incredulitate pe care Heyst o acceptă calm, cu toate că
atmosfera din odaie părea să devină mai apăsătoare cu
fiecare cuvând rostit.
323
 „Exact. Vreau să plece de-aici.” Se sili să vorbească pe
un ton stăpânit.
„Doamne! Nu-i mare lucru. Nu prea are ce face pe-aici.
Afacerea de care se ocupă patronul poate fi rezolvată în
zece minute de convorbire rezonabilă cu… cu un alt
gentleman. Convorbire liniştită.”
Privi deodată în sus, cu ochi duri, fosforescenţi. Pe faţa
lui Heyst nicio fibră nu se clinti. Ricardo se felicită că
venise fără revolver. Era exasperat în aşa hal, încât nu-şi
dădea seama de ce-ar fi fost în stare să facă. În cele din
urmă zise:
„Vreţi ca sărmanul, inofensivul Pedro să plece de-aici
înainte de a-mi permite să vă conduc la patron— asta
vreţi?”
„Da. Asta.”
„Hm! Se vede,” făcu Ricardo înghiţindu-şi veninul, „că
sunteţi un gentleman; dar toate fanteziile astea de
gentleman fac să i se acrească unui om simplu. Dar—o să
trebuiască să mă iertaţi.”
Îşi puse degetele în gură şi scoase un şuierat ce păru să
străpungă cu o săgeată subţire, ascuţită, de aer solidificat,
timpanele din jur. Cu toate că strâmbătura involuntară a
lui Heyst îi făcu mare plăcere, Ricardo aşteptă flegmatic
efectul chemării.
Îl aduse, pe Pedro, cu o impetuozitate, o brutalitate
primitivă extraordinară. Uşa se trânti de perete şi sălbatica
făptură ce-şi făcu apariţia părea gata, nerăbdătoare să
devasteze încăperea sărind şi ţopăind. Dar Ricardo ridică
mâna cu palma deschisă şi creatura intră calmată. Labele
lui enorme, pe jumătate închise, i se bălăngăneau prin faţa
trupului, puţin adus. Ricardo îi aruncă o uitătură feroce:

„Du-te la barcă— pricepi? Acum! Du-te!"

Ochii mici şi roşii ai monstrului domesticit clipeau din
masa de păr cu o sforţare dureroasă de atenţie.
„Ei? De ce nu pleci? Ai uitat de vorbă omenească? Nu
mai ştii ce-i aia barcă?”
 „Si, — barcă,” bâlbâi creatura şovăind.
„Păi, du-te acolo, la barcă, la cheu. Du-te acolo şi stai,
şezi, lungeşte-te, fă ce vrei, numai să n-adormi, până ce-
auzi că te chem. Şi-atunci, zbori încoa’! Astea-s ordinele
mele. Fugi! Pleacă, vamos! Nu! Nu pe-acolo! Ieşi prin faţă!
Fără mormăieli!”
Pedro se supuse cu o grabă stângace. După plecarea lui,
sclipirea de cruzime neîndurătoare din ochii galbeni ai lui
Ricardo se stinse şi capul lui afişă, pentru prima oară în
seara aceea, expresia unei pisici de casă care-i luată în
seamă.
„Puteţi să-l urmăriţi până intră-n tufişuri, dac-aveţi
poftă. Prea-ntuneric, eh? De ce nu vă duceţi după el până
acolo, eh?”
„Nimic nu-mi dă siguranţa că va rămâne acolo. C-a
plecat, n-am nicio îndoială, dar e un fapt fără garanţie.”
„Ei, asta este,” ridică Ricardo din umeri cu filozofie. „N-ai
ce-i face. Afară doar dacă i-ai trage un glonte, nimeni nu
poate fi absolut sigur de Pedro că-i în stare să stea locului
mai mult decât are chef. Dar, vă spun, e terorizat de
supărarea mea. De aia-mi iau ei aerele astea teribile când
vorbesc cu el. Şi totuşi, n-aş vrea să-l împuşc— nu, n-aş
vrea, afară doar de cazul că m-ar înfuria în aşa hal, încât
să-l facă pe om să-şi împuşte până şi câinele lui favorit.
Ascultaţi, sir. Eu joc cinstit. Nu i-am făcut niciun fel de
semn cu ochiul, nimic. N-o să se mişte de pe cheu. Veniţi,
acum, cu mine, sir?”
Urmă o scurtă tăcere. Fălcile lui Ricardo jucau
ameninţător pe sub piele. Ochii îi alunecau cu voluptate
încoace şi-ncolo, cruzi şi visători. Heyst îşi stăpâni o
mişcare bruscă, reflectă o clipă, apoi spuse:

„Aşteptaţi un moment.”
„Un moment! Un moment! Ce-şi închipuie el că-i omul?”
mormăi Ricardo aproape tare, „chip cioplit?”
325
 Heyst intră în dormitor şi închise uşa după el, trântind-
o. Venind de la lumină, nu putu vedea nimic la început,
dar avu impresia că fata s-a sculat de jos, de pe duşumea.
În obscuritatea mai puţin opacă a unui oblon deschis,
capul i se profilă deodată, foarte vag—o formă rotundă,
neagră, fără chip, de-abia perceptibilă.
„Mă duc, Lena. Mă duc să-i înfrunt pe mişeii ăştia. „Fu
surprins să simtă două braţe pe umeri. „Credeam că tu…”
„Da, da!” şopti repede fata.
Nici ea nu se aruncă la gâtul lui, nici el nu o strânse la
piept. Mâinile fetei se crispară pe umerii lui şi el avea
senzaţia că ochii ei îl fixează prin beznă. Şi-acuma parcă
zărea puţin şi faţa ei—un oval, fără trăsături—şi începea să
distingă, vag, în întuneric, persoana ei, o siluetă fără
contur definit.
„Lena, ai aici vreo rochie neagră?” întrebă el vorbind
repede şi atât de încet încât ea de-abia îl auzea.
„Da—o vechitură.”
„Foarte bine. Pune-o imediat.”
„De ce?”
„Nu de doliu!” Era ceva peremptoriu în şoapta lui uşor
ironică. „Poţi s-o găseşti şi s-o îmbraci pe întuneric?”
Putea. O să-ncerce. El aşteptă, absolut nemişcat. Îşi
putea închipui mişcările ei, acolo, în colţul odăii, dar ochii
lui, deprinşi acum cu întunericul, o pierduseră cu totul.
Când ea îi vorbi, fu surprins constatând cât de aproape era
vocea. Ea făcuse ce-i spusese să facă şi, invizibilă, se
apropiase.
„Bine. Unde-i voalul ăla violet pe care l-am văzut pe-
aici?” întrebă el.
Nu-i răspunse. Se auzi doar un foşnet slab.
„Unde-i?” repetă el, nervos.

Simţi în obraz, pe neaşteptate, respiraţia ei.

„La mine-n mână.”
„Admirabil. Ascultă, Lena. Îndată ce ies din casă cu
ticălosul ăsta, te strecori prin dos—imediat, să nu pierzi
timp! —şi fugi în pădure. Profită de timpul cât suntem pe
drum, sunt sigur că pe urmă o s-o şteargă de lângă mine.
Fugi în pădure, după şirul de tufişuri, între copacii mari. Ai
să ştii tu, cu siguranţă, cum să găseşti un loc de unde să
vezi bine uşa din faţă. Mi-e teamă pentru tine, dar în rochia
asta neagră şi cu obrazul acoperit de voalul ăsta închis,
desfid pe oricine să te găsească până dimineaţă. Aşteaptă
în pădure până vezi masa împinsă bine la vedere în uşă, cu
trei din cele patru lumânări aprinse şi-apoi stinse şi una
reaprinsă—sau, dacă vezi că luminile sunt stinse cât timp
tu le urmăreşti, aşteaptă până ce aprind trei lumânări şi
sting două dintre ele. La oricare din semnalele astea, vino
cât de repede poţi, pentru că înseamnă că te aştept aici.”
În timp ce vorbea, fata îi căutase şi-i apucase o mână. N-
o strângea, o ţinea uşor, timid, mângâietor. Nu era o
încleştare; doar o atingere, să fie sigură că-i acolo, căi real,
nu numai o pată mai neagră în întuneric. Căldura acestei
mâini îi dădu lui Heyst senzaţia stranie, intimă a întregii ei
făpturi. Trebui să-şi înfrângă un fel de emoţie, care aproape
că-l descuraja. Continuă, şoptind grav:
„Dar dacă nu vezi un astfel de semnal, nimic — nici
frică, nici curiozitate, disperare, speranţă—nimic să nu te
facă să te-ntorci acasă; cu prima mijire a zorilor strecoară-
te pe la marginea poienii până dai de potecă. N-aştepta,
pentru că eu, probabil, voi fi mort.”
Un murmur: „Niciodată!” îi pluti în ureche, parcă s-ar fi
născut în văzduh.
„Poteca o ştii,” urmă el. „Urcă până la baricadă. Du-te la
Wang. Da, la Wang. Nimic să nu te oprească.” I se păru că
mâna fetei tremură puţin. „Cel mai rău lucru pe care l-ar
putea face ar fi să tragă-n tine; dar n-o să tragă. Sunt
convins că n-o să tragă, dacă nu-s eu cu tine. Stai cu ei în
sat, cu sălbaticii, să nu-ţi fie frică de nimic. O să le fie mai
rău lor frică de tine, decât te-ar putea înspăimânta ei.
Davidson trebuie să se-ntoarcă, nu mai e mult până
327
atunci. Fii atentă să vezi când trece vaporul. Gândeşte-te la
vreun semnal, să-l opreşti.”
Ea nu răspunse. Senzaţia de tăcere grea, sumbră din
lumea de-afară părea să pătrundă în odaie şi s-o umple—
cu tot infinitul ei sufocant, fără aer, fără lumină. Era ca şi
cum inima inimilor încetase să mai bată şi sosise ceasul
sfârşitului tuturor lucrurilor.
„Ai înţeles? Trebuie să fugi din casă imediat,” şopti Heyst
insistent.
Fata duse la buze mâna lui şi apoi îi dădu drumul. El
tresări.
„Lena!” exclamă, şoptit.
Ea dispăruse de lângă el. Heyst nu mai îndrăznea să se
încreadă în sine însuşi—nu, nici măcar să-i spună un
cuvânt tandru.
Întorcându-se să iasă, auzi un zgomot surd ca de
căzătură, undeva în casă. Ca să deschidă uşa, trebuia întâi
să dea perdeaua la o parte. Aşa făcu, privind peste umăr.
Firişoarele de lumină care se strecurau prin gaura cheii şi
prin două-trei crăpături îi ajungeau ca s-o vadă bine, toată
în negru, în genunchi, cu capul şi braţele pe pat, imaginea
dezolată a unei păcătoase în lacrimi. Ce-nsemna asta?
Erau, peste tot, mai multe lucruri decât îşi închipuia pe
care nu le putea înţelege— îi trecu lui Heyst prin minte.
Braţul ei, ridicându-se de pe pat, îi făcu semn să plece. El
se supuse şi ieşi, cu inima grea de nelinişte.
Nu apucase perdeaua din urma lui să-şi imobilizeze
faldurile, că ea sări în picioare, se lipi de uşă, căutând să
prindă orice zgomot, orice cuvânt, într-o atitudine
încordată, tragică, de atenţie secretă, cu o mână crispată
pe sân, ca să-l apese, să-l acopere, să nu s-audă atât de
tare bătăile inimii. Heyst îl surprinse pe secretarul
domnului Jones contemplându-i biroul încuiat. Poate că
Ricardo se gândea cum să-l forţeze, dar când se răsuci
scurt, faţa lui arăta atât de hidoasă, încât Heyst rămase
uluit privind la albul ochilor daţi peste cap clipind hidos de
parc-ar fi fost, omul, chinuit de convulsiuni interne.
 „Credeam că nu mai veniţi,” mormăi Ricardo.
„Nu ştiam că sunteţi grăbit. Chiar dacă plecarea
dumneavoastră depinde de această convorbire, precum
spuneţi, mă-ndoiesc că sunteţi oamenii care să iasă în larg
pe o noapte ca asta,” zise Heyst, făcându-i semn lui
Ricardo să iasă el întâi.
Cu legănări feline din şold şi umeri, secretarul ieşi
imediat din odaie. Era ceva crud în mutismul absolut al
nopţii. Norii mari care acopereau jumătate de cer cădeau
până la pământ, ca o perdea enormă ascunzând
ameninţătoare pregătiri de violenţă. Când picioarele celor
doi bărbaţi atinseră solul, se auzi un tunet între nori, în
spatele lor, precedat de o scăpărare scurtă, misterioasă,
peste apele golfului.
„Ha!” făcu Ricardo. „Începe!”
„S-ar putea să nu fie nimic, până la urmă,” remarcă
Heyst pornind înainte cu pas ferm.
„Nu! Mai bine să fie!” zise Ricardo cu duşmănie. „Mi-e
poftă de-aşa ceva.”
Când cei doi ajunseră la celălalt bungalow, tunetele
înfundate, modulate, din depărtări bubuiau neîncetat, în
timp ce fulgere palide făceau să curgă peste insulă, în
succesiune rapidă, valuri de flăcări reci. Ricardo, pe
neaşteptate, se repezi înainte pe scări şi îşi vârî capul pe
uşă.
„L-am adus! Tineţi-l aici cât mai mult posibil — până
auziţi şuieratul meu. Sunt pe drum bun.”
Aruncase cuvintele astea-n odaie cu o viteză de
neimaginat, apoi se dădu deoparte să-l lase pe vizitator să
intre, dar avu de aşteptat, pentru că Heyst, înţelegându-i
scopul, încetinise din dispreţ pasul. Când Heyst intră în
odaie, zâmbea— zâmbetul lui Heyst, pitit sub mustaţa-i
marţială.

329
 Capitolul XI

Pe pupitrul de registre ardeau două lumânări. Domnul

Jones, înfăşurat strâns într-un superb halat vechi de
mătase albastră, îşi ţinea coatele strânse lângă trup şi
mâinile înfundate adânc în buzunarele extraordinar de
mari ale acestei îmbrăcăminti care-i scotea în relief
slăbiciunea. Părea un stâlp pictat rezemat de pupitru, cu
un cap uscat, de o distincţie dubioasă, plasat în vârf.
Ricardo zăbovea în prag. În aparenţă indiferent la cele ce se
întâmplau, aştepta clipa să intre în acţiune. La un moment
dat, între două scăpărări de fulger, se topi în întunericul
de-afară. Domnul Jones remarcă imediat dispariţia;
renunţă la imobilitatea-i nonşalantă sprijinită de pupitru şi
făcu doi-trei paşi care să-1 ducă între Heyst şi uşă.
„E o atmosferă teribil de apăsătoare,” spuse el.
Heyst, în mijlocul odăii, se hotărî să vorbească deschis.
„Nu ne-am întâlnit ca să vorbim despre vreme. M-aţi
onorat, în cursul zilei, cu o frază destul de criptică cu
privire la dumneavoastră. „Sunt cel ce este. „Ce înseamnă
aceste cuvinte?”
Domnul Jones, fără să se uite la Heyst, continuă cu un
aer distrat să se deplaseze până ce ajunse în poziţia dorită,
îşi rezemă cu un zgomot surd umerii de perete, aproape de
uşă, şi-şi înălţă capul. Sub emoţia momentului decisiv, faţa
lui uscată lucea de transpiraţie. Picături de sudoare îi
alunecau pe obrajii supţi şi aproape-i orbeau ochii de
spectru în orbitele osoase.
„Înseamnă că sunt un om de care trebuie să se ţină
seama. Nu! Staţi! Nu puneţi mâna în buzunar! Vă rog!”
Vocea lui avea o stridentă neaşteptată. Heyst tresări, şi
urmă o clipă de agitaţie stăpânită, în cursul căreia
bubuitul de bas al unui tunet se rostogoli îndepărtat şi în
uşa din dreapta domnului Jones licări o lumină albăstruie.
În cele din urmă Heyst ridică din umeri; se uită chiar la
mâna sa. N-o puse, însă, în buzunar. Domnul Jones, lipit
de perete, îl urmărea cum îşi ridică amândouă mâinile la
vârfurile mustăţilor lungi, apoi răspunse nuanţei
interogative din ochii neclintiţi ai lui Heyst.
„Chestie de prudenţă,” articula el cu tonul său cavernos
obişnuit şi cu o faţă calmă ca de mort. „Un om deprins cu o
viaţă în libertate ca a dumneavoastră şi-a dat cu siguranţă
seama de-aşa ceva. Cu toate că sunteţi un om despre care
se vorbeşte mult, domnule Heyst — şi din câte am înţeles
sunteţi deprins a folosi arma ceva mai subtilă a inteligenţei
—nu pot totuşi să-mi permit riscul unor metode mai… eh…
mai brutale. Sunt suficient de nescrupulos pentru a fi de
talia dumneavoastră în folosirea inteligenţei, dar vă asigur,
domnule Heyst, că în celălalt gen de luptă nu sunteţi
dumneavoastră de talia mea. În clipa asta sunteţi în bataia
pistolului meu. Aţi fost în bătaia lui de când aţi intrat în
odaie. Da— din buzunar.”
În timpul acestei predici Heyst privi cu sânge rece peste
umăr, făcu un pas înapoi şi se aşeză la un capăt al patului
de campanie. Punându-şi cotul pe genunchi, îşi sprijini
obrazul în palmă şi păru să mediteze la cele ce urma să
spună. Domnul Jones, rezemat de perete, aştepta, se vedea
bine, un fel de început oarecare. Cum nu se producea
nimic, se hotărî să vorbească el, dar mai ezita. Pentru că,
deşi socotea că pasul cel mai important fusese făcut, îşi
spunea că fiecare etapă următoare cerea mare prudenţă, ca
nu cumva, cum spunea Ricardo, individul „să se apuce să
facă pe grozavul”, ceea ce ar fi fost teribil de supărător.
Reveni la declaraţia anterioară:
„Sunt un om de care trebuie să se ţină seamă.”
Heyst continua să privească în podea, ca şi cum ar fi fost
singur în odaie. Se lăsă din nou tăcere.
„Aţi auzit vorbindu-se de mine, va să zică?” spuse în cele
din urmă Heyst, ridicându-şi privirea,
„Cred şi eu! Am stat la hotelul lui Schomber.”
„Schom…” Lui Heyst îi rămase numele birtaşului în gât.
„Ce s-a-ntâmplat, domnule Heyst?”
331
 „Nimic. Greaţă,” zise Heyst cu resemnare. Îşi reluă
atitudinea de indiferenţă meditativă. „Ce vreţi să spuneţi cu
ţinerea asta în seamă de care vorbiţi?” întrebă el după un
timp, pe tonul cel mai liniştit cu putinţă. „Eu nu vă
cunosc.”
„Este evident că facem parte din aceeaşi… sferă socială,”
începu domnul Jones cu ironie lâncedă. Lăuntric era în
gardă cât putea. „A fost ceva care v-a eliminat—
originalitatea ideilor dumneavoastră, poate. Sau a
gusturilor.”
Domnul Jones îşi permise unul din zâmbetele lui
sinistre. În repaus, trăsăturile lui aveau un straniu aspect
de austeritate lugubră, istovită, dar când zâmbea toată
masca lui căpăta o expresie infantilă dezagreabilă. Din nou
se rostogoli în odaie un tunet puternic—apoi se făcu linişte.
„S-ar părea că nu sesizaţi destul de bine,” făcu domnul
Jones. Astea i-au fost vorbele, dar în fond socotea că treaba
merge destul de bine. Omul n-are să vină să sară la bătaie.
Cu glas tare, continuă: „Înţelegi. Nu puteţi pretinde să iasă
totdeauna pe-a dumneavoastră. Sunteţi doar un om de
lume.”
„Şi dumneavoastră?” îl întrerupse Heyst pe neaşteptate.
„Dumneavoastră, cum v-aţi categorisi?”
„Eu, scumpul meu domn? Într-un fel sunt—da, sunt
lumea însăşi, care vine să vă facă vizită. În alt sens, sunt
un paria— aproape un proscris. Dacă preferaţi un punct de
vedere mai puţin materialist, sunt un fel de soartă—
răsplata care îşi aşteaptă ceasul.”
„Aş fi preferat să fiţi un bandit de cea mai ordinară
speţă,” zise Heyst ridicând o privire impasibilă către
domnul Jones. „S-ar fi putut atunci vorbi deschis, sar fi
putut spera într-o oarecare omenie. Dar aşa…”
„Detest violenţa şi ferocitatea în aceeaşi măsură ca şi
dumneavoastră,” declară domnul Jones privind în gol,
rezemat de perete, dar vorbind destul de tare. „Îl puteţi
întreba pe Martin. Vremea noastră, domnule Heyst, e o
vreme a blândeţii. E, de asemenea, o vreme fără
prejudecăţi. Am auzit că nici dumneavoastră n-aveţi. Nu
trebuie să vă scandalizaţi dacă am să vă spun direct că noi
am venit după banii dumneavoastră— sau, eu am venit,
dacă preferaţi să mă ţineţi răspunzător numai pe mine.
Pedro, natural, nu ştie despre chestia asta mai mult decât
ar putea şti orice alt animal de pe lume. Ricardo e din clasa
servitorilor fideli— perfect identificat cu toate ideile, cu
toate dorinţele şi chiar şi cu toate capriciile mele.”
Domnul Jones îşi scoase mâna stângă din buzunar,
apucă cu ea o batistă dintr-altul şi începu să-şi şteargă
transpiraţia de pe frunte, ceafă şi bărbie. Agitaţia care-l
cuprinsese făcea să i se vadă mişcările respiraţiei. În
halatul lung, avea aerul unui invalid în convalescenţă care
îşi supraestimase puterile. Heyst, lat în umeri, robust,
urmărea de la picioarele patului operaţia, foarte calm, cu
palmele pe genunchi.
„Şi pentru că veni vorba, unde-i acuma acolitul
dumneavoastră? Sparge sertarele biroului meu?”
„Ar însemna lipsă de rafinament. Cu toate că lipsa de
rafinament e una dintre condiţiile vieţii.” Era o uşoară
urmă de zeflemea în tonul patronului lui Ricardo. „Posibil,
dar puţin probabil. Martin e oarecum lipsit de rafinament,
dar dumneavoastră nu, domnule Heyst. Ca să vă spun
adevărul, nu ştiu exact unde e. A fost cam misterios în
ultima vreme, dar se bucură de toată încrederea mea. Nu
vă ridicaţi, domnule Heyst.”
Ticăloşia care i se putea citi pe faţă era de nedescris.
Heyst, care se mişcase puţin, fu uimit de tot ce-i divulga.
„Nici nu am avut de gând,” zise el.
„Vă rog, şedeţi acolo unde sunteţi,” insistă domnul Jones
cu glas lânced, dar cu o scânteiere foarte hotărâtă în
fundul orbitelor cavernoase.
„Dacă aţi avea mai mult spirit de observaţie,” zise Heyst
cu cel mai calm dispreţ, „v-aţi fi dat seama după nici cinci
minute de la intrarea mea aici că nu am nicio armă la
333
mine.”
„Se poate. Dar vă rog să nu vă mişcaţi mâinile. Stau
foarte bine acolo unde sunt. Pentru mine afacerea e prea
mare ca să-mi îngădui riscuri.”
„Mare? Prea mare?” repetă Heyst, sincer mirat. „Doamne,
nu ştiu după ce umblaţi, dar orice-ar fi, aici n-o să găsiţi
decât foarte puţin—foarte puţin din orice- ar fi.”
„E normal să spuneţi asta, dar nouă ni s-a vorbit altfel,”
replică domnul Jones prompt, cu un zâmbet atât de
sinistru, încât era imposibil să-ţi închipui că-i intenţionat.
Faţa lui Heyst se întunecă. Îşi încruntă sprâncenele.
„Ce-aţi auzit?” întrebă el.
„O mulţime, domnule Heyst, o mulţime…” afirmă
domnul Jones. Încerca să-şi recapete manierele de
superioritate molâie. „Am auzit, de pildă, despre un anume
domn Morrison, pe vremuri tovarăş al dumneavoastră.”
Heyst nu-şi putu reprima un gest.
„Aha!” făcu domnul Jones cu o sclipire de bucurie
diabolică.
Tunetele înfundate semănau cu ecoul îndepărtat al unei
canonade de dincolo de orizont, şi cei doi bărbaţi păreau
să-l asculte într-o linişte mohorâtă.
Calomnia asta infernală o să sfârşească prin a-mi scurta
efectiv zilele, îşi zise Heyst în gând.
Apoi, deodată, izbucni în râs. Domnul Jones,
înspăimântător de spectral, asculta.
„Râdeţi cât vă place,” zise el. „Eu, care am fost izgonit
din societate de o haită de suflete profund morale, nu văd
nimic amuzant în povestea asta. Dar asta este. Acum o să
trebuiască să plătiţi pentru distracţie.”
„N-aţi auzit decât nişte minciuni idioate,” ripostă Heyst.
„Puteţi să mă credeţi pe cuvânt.”
„E foarte natural să spuneţi asta, evident. De fapt, nici
n-am auzit mare lucru. La drept vorbind, Martin a auzit. El
e cu culesul informaţiilor şi aşa mai departe. Doar n-o să
mă bănuiţi că aş sta de vorbă cu vita de Schomberg mai
mult decât strictul necesar. Lui Martin i-a spus el toate
secretele astea.”
„Idioţenia creaturii ăleia e atât de mare, încât devine
periculoasă,” zise Heyst parc-ar fi vorbit cu sine însuşi.
Fără să vrea, gândul îi fugi la fată, cum rătăcea prin
pădure, singură şi înspăimântată. O s-o mai vadă el
vreodată? La gândul ăsta aproape că-şi pierdu stăpânirea
de sine. Dar ideea că dacă urmează instrucţiunile lui era
puţin probabil ca oamenii ăştia să dea de ea, îl mai
îmbărbăta puţin. Ei nu ştiau că insula avea locuitori şi, o
dată el lichidat, or să aibă altceva de făcut decât să-şi
piardă timpul umblând după o fată dispărută.
Toate astea îi trecură prin cap într-o frântură de
secundă, cum se întâmplă în clipe de primejdie. Privea cu
un aer gânditor spre domnul Jones care, fireşte, nu-şi
luase o clipă ochii de la victima în perspectivă. Şi Heyst
ajunse la convingerea că acest proscris din sferele înalte
era o canalie de cea mai dură şi mai nemiloasă speţă.
Vocea domnului Jones îl făcu să tresară.
„Ar fi, desigur, inutil să-mi spuneţi că chinezul
dumneavoastră a fugit cu banii. Un om care trăieşte singur
pe o insulă cu un chinez are grijă să-şi ascundă bunuri de
felul ăsta de-ajuns de bine ca nici dracu’…”
„Desigur,” murmură Heyst.
Din nou, cu mâna stângă, domnul Jones îşi şterse
fruntea osoasă, gâtul ca un lujer, fălcile ca nişte brice,
bărbia uscată. Din nou vocea sa bâigui şi înfăţişarea lui luă
un aer şi mai diavolesc, şi mai crud, parc-ar fi fost un
cadavru pervers şi nemilos.
„Înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar nu trebuie să vă încredeţi
prea mult în inventivitatea dumneavoastră. Nu-mi faceţi
impresia unei persoane foarte inventive, domnule Heyst.
Nici eu nu sunt. Talentele mele-s din alt domeniu. Dar
Martin… "
„Care acuma-mi scotoceşte prin sertare,” întrerupse
Heyst.
335
 „Nu cred. Ce voiam să spun e că Martin e mult mai
deştept decât un chinez. Credeţi în superioritatea rasială,
domnule Heyst? Eu cred, categoric. Martin, de pildă, e
formidabil în descoperiri de secrete, ca al dumneavoastră”
„Secrete ca al meu!” repetă Heyst amar. „Păi, atunci îi
urez numai bucurii din tot ce poate descoperi!”
„Asta-i foarte amabil din partea dumneavoastră,” făcu
domnul Jones. Începea să fie neliniştit de întârzierea lui
Ricardo. De o stăpânire de fier la masa de joc, neînfricat
când se producea vreo încăierare, simţea că treaba asta
specială de-acum îi cam călca pe nervi. „Staţi nemişcat aşa
cum sunteţi!” strigă el tăios.
„V-am mai spus că nu sunt înarmat,” zise Heyst
încrucişându-şi braţele la piept.
„Sunt realmente dispus să cred că nu sunteţi,” admise
domnul Jones cu seriozitate. „Straniu!” gândi el cu glas
tare, cu cavernele orbitelor întoarse spre Heyst. Apoi, cu
vioiciune: „Dar obiectivul meu este de a vă reţine aici în
odaie. Nu mă provocaţi, prin vreun gest nesocotit, să vă
rup vreun genunchi sau ceva de felul ăsta.”
Îşi trecu vârful limbii peste buze, care erau uscate şi
negre, în timp ce fruntea îi lucea de sudoare. „Nu ştiu dacă
n-ar fi mai bine s-o fac imediat.”
„Cel care reflectează e pierdut,” zise Heyst cu o
seriozitate batjocoritoare.
Domnul Jones ignoră observaţia. Avea aerul că se
sfătuieşte cu sine însuşi.
„Din punct de vedere fizic nu mai sunt apt să vă fac
faţă,” zise el rar, privind ţintă la omul aşezat la picioarele
patului. „Aţi putea sări…”
„Încercaţi să vă speriaţi singur?” întrebă Heyst brusc. „S-
ar părea că n-aveţi destul curaj pentru treaba pe care v-aţi
pus-o în cap. De ce n-o faceţi imediat?”
Domnul Jones, violent jignit, răspunse furios:
„Oricât vi s-ar părea de straniu, cauza este originea mea,
creşterea, tradiţia, primele mele contacte în lume şi-alte
fleacuri de-astea. Nu oricine se poate debarasa de
asemenea prejudecăţi de gentleman atât de uşor cum aţi
reuşit dumneavoastră, domnule Heyst. Dar nu vă faceţi
griji pentru curajul meu. Dac-aţi sări drept la mine, aţi
primi încă pe traiectorie, ca să zic aşa, ceva care v-ar face
perfect inofensiv în momentul aterizării. Nu, să nu ne
înţelegeţi greşit, domnule Heyst. Noi suntem… ăă… nişte…
bandiţi la nivel înalt. Urmărim roadele muncii
dumneavoastră de… escroc plin de succese. Aşa-i lumea…
azi iei… mâine dai!”
îşi lăsă obosit capul pe umărul stâng. Vitalitatea lui
părea să se fi epuizat. Chiar şi pleoapele căzute alunecau
în jos în orbitele osoase. Numai sprâncenele fine,
duşmănoase, admirabil desenate, puţin prea apropiate,
sugerau voinţă şi putinţa de a înjunghia —ceva pervers,
irezistibil şi asasin.
„Roade! Escroc!” repetă Heyst fără aprindere, aproape
fără dispreţ. „Vă daţi nişte osteneli fără sfârşit,
dumneavoastră şi credinciosul dumneavoastră acolit, ca să
spargeţi o nucă goală. Nu sunt roade aşa cum vă imaginaţi.
Am câteva lire sterline de aur, pe care le puteţi lua, dacă
vreţi. Şi pentru că v-aţi dat dumneavoastră însuşi numele
de bandit…”
„Da-a-a!” îngăimă domnul Jones. „Mai bine bandit decât
escroc. Război pe faţă, cel puţin.”
„Foarte bine. Numai, daţi-mi voie să vă spun că n-au fost
niciodată pe lume doi bandiţi mai rău păcăliţi decât
dumneavoastră—niciodată!”
Heyst rostise aceste cuvinte cu atâta energie, încât
domnul Jones, luându-şi un aer şi mai ţeapăn, păru să
devină şi mai subţire şi mai înalt în halatul de-un albastru
metalic pe peretele spoit alb.
„Prostiţi de-un birtaş nerod şi mişel,” continuă Heyst.
„Prinşi în mreje ca doi copii cărora li se promit bomboane.”
„N-am mai vorbit cu-acel animal dezgustător,” mormăi
domnul Jones morocănos, „dar l-a convins pe Martin, care
337
nu-i prost.”
„Am impresia că voia tare mult să se lase convins,” " zise
Heyst cu intonaţia lui politicoasă atât de bine-cunoscută pe
insule. „N-aş vrea să tulbur încrederea dumneavoastră
emoţionantă în… în discipolul dumneavoastră, dar trebuie
să fie cel mai credul tâlhar din câţi există pe lume. Ce vă-
nchipuiţi? Dacă povestea bogăţiilor mele ar fi fost
adevărată, Schomberg v-ar fi împărtăşit-o din pur
altruism? Aşa se obişnuieşte, domnule
Jones?"
O clipă falca de jos a patronului lui Ricardo căzu, dar o
pocni la loc cu dispreţ, şi zise cu o intensitate spectrală:
„Bestia-i laşă! Se speriase, voia să scape de noi, dacă
vreţi să ştiţi, domnule Heyst. Nu ştiu dacă ispita materială
a fost chiar atât de mare, dar mă plictiseam, şi neam
hotărât să acceptăm, să ne lăsăm corupţi. Nu regret. Toată
viaţa am umblat după senzaţii noi şi întâmplarea face ca
dumneavoastră să fiţi ceva cu totul ieşit din comun.
Martin, natural, umblă dupăl rezultate concrete. El e
simplu — şi credincios — şi teribil de isteţ.”
„Ah, da! E pe urme…” şi acum vorbele lui Heyst aveau
caracterul unui sarcasm politicos— „dar nu încă pe urme
destul de bune, ca împuşcarea mea fărăl multă gălăgie să
devină convenabilă. Nu v-a spus Schomberg unde anume
îmi ascund rodul tâlhăriilor mele? Bah! Nu vă dati seama
că v-ar fi spus orice, adevărat sau fals, dintr-un singur şi
foarte clar motiv? Răzbunare! E nebun de ură—idiotul ăsta
împuţit!”
Domnul Jones nu păru prea zdruncinat în convingerea
sa. În dreapta lui, în uşă, sclipeau necontenit fulgerele
îndepărtate, şi bubuitul continuu al tunetelor era iritant ca
grohăitul nearticulat al unui gigant mormăind prosteşte.
Heyst îşi învinse o repulsie imensă ca să facă aluzie la
aceea a cărei imagine, ascunzându-se prin pădure, era fără
încetare în faţa ochilor săi, cu tot patetismul şi forţa
chemării ei, augustă, înduioşătoare şi, pentru el, aproape
sfântă. Repede, puţin încurcat, continuă:
 „Dacă n-ar fi fost fata, pe care o urmărea cu pasiunea lui
dementă şi odioasă, şi care singură a venit sub aripa mea,
el niciodată n-ar fi… Ştiţi foarte bine…”
„Eu nu ştiu!” izbucni domnul Jones cu o vehemenţă
uluitoare. „A-ncercat o dată, hotelierul, să-mi vorbească
despre o fată pe care o pierduse, dar i-am spus că nu vreau
s-aud nimic din poveştile astea blestemate cu femei. Avea
vreo legătură cu cu asta?”
Heyst privise senin la izbucnirea lui, dar pe urmă îşi
pierdu puţin răbdarea.
„Ce comedie jucaţi? N-o să-mi spuneţi acum că nu ştiaţi
că am… că fata e aici?”
În adâncul orbitelor negre se putea vedea, după lucirea
albului lor care nu se clintea, că ochii domnului Jones
încremeniseră. Întreaga-i fiinţă părea acum o stană de
piatră.
„Aici! Aici!” scrâşni el de două ori. Nu putea face nicio
eroare: era uluit, cuprins de-o incredulitate scandalizată —
ceva ca o scârbă amestecată cu spaimă.
Scârbit era şi Heyst, dar în alt fel. Nici lui nu-i venea să
creadă. Regreta că pomenise de fată, dar o făcuse; repulsia
lui fusese înfrântă în focul discuţiei cu banditul absurd.
„E oare cu putinţă să nu fi ştiut despre un fapt atât de
important?” întrebă el. „De singurul fapt adevărat din tot
talmeş-balmeşul ăsta de minciuni care v-au păcălit atât de
lesne?”
„Nu, n-am ştiut!” strigă domnul Jones. „Dar a ştiut
Martin!” adăugă el într-o şoaptă leşinată, pe care urechile
lui Heyst doar o prinseră, şi-atât.
„Am ferit-o cât am putut să nu fie văzută,” zise Heyst.
„Cu creşterea dumneavoastră, cu tradiţia şi-aşa mai
departe, poate că veţi înţelege raţiunile mele pentru acest
lucru.”
„El ştia. Ştia dinainte.” Domnul Jones se căina pe un
glas cavernos. „Ştiuse despre ea din capul locului!”
339
 Rezemat tot de perete, nu-l mai supraveghea pe Heyst.
Avea aerul unui om care vede o prăpastie căscându-se la
picioarele sale.
„Dac-aş vrea să-l omor, acuma-i momentul,” îşi zise
Heyst, dar nu se mişcă din loc.
În clipa următoare, domnul Jones îşi săltă brusc capul,
cu uitătura aprinsă de-o furie batjocoritoare.
„Tare-aş avea poftă să te-mpuşc, sihastru afemeiat ce
eşti, om din lună care nu poate trăi fără… Nu, nu pe
dumneata am să te-mpuşc. Pe ălalalt afemeiat— pe
mincinosul, pe vicleanul, pe ordinarul, pe blestematul de
muieratic! Şi s-a bărbierit— s-a bărbierit chiar sub nasul
meu. Am să-l împuşc!”
A-nnebunit, îşi zise Heyst, speriat de furia subită a
spectrului.
Se simţea în mai mare primejdie, mai aproape de moarte
decât oricând din clipa în care intrase în odaia asta. Un
bandit dement e-o combinaţie mortală. Nu ştia, n-avea cum
să ştie că domnul Jones era destul de ager la minte ca să-şi
vadă sfârşitul domniei asupra gândurilor şi sentimentelor
admirabilului său secretar, ca să presimtă falimentul
apropiat al fidelităţii lui Ricardo. Apăruse o femeie!
Ofemeie, o fată, care avea pesemne puterea de a trezi
dezgustătoarea nebunie a bărbaţilor. Puterea asta a ei
apucase până acum să fie dovedită în două cazuri— cu
animalul de birtaş, şi cu omul ăsta cu mustăţi, la care
domnul Jones, cu mâna dreaptă asasină crispându-se în
buzunar, privea mai mult cu repulsie decât cu mânie.
Însuşi obiectivul expediţiei era pierdut din vedere, în
această subită şi copleşitoare senzaţie de completă
insecuritate. Şi asta-l făcea pe domnul Jones să fie ca
turbat. Dar nu împotriva omului cu mustăţi. Aşa că, în
timp ce Heyst avea realmente sentimentul că viaţa lui nu
mai face nici două parale, se pomeni vorbindu-i-se fără
afectarea impertinentă a nepăsării, cu un elan de hotărâre
febrilă:
„Ştiţi ce? Hai să-ncheiem un armistiţiu!”
 Heyst era prea frământat ca să-şi permită să zâmbească.
„Făcutu-v-am eu război?” întrebă el obosit. „Cum de vă
aşteptaţi ca să dau vreun înţeles cuvintelor
dumneavoastră?” continuă el. „Îmi faceţi impresia unui
bandit morbid, cu mintea rătăcită. Noi nu vorbim aceeaşi
limbă. Dac-ar fi să vă povestesc de ce sunt aici şi stau de
vorbă cu dumneavoastră, nu m-aţi crede, pentru că nu m-
aţi înţelege. Cu siguranţă că nu-i din dragoste de viaţă; de
dragostea asta m-am despărţit de mult—poate că nu
destul, totuşi—dar dacă vă gândiţi la dumneavoastră,
atunci vă repet că niciun moment n-a fost primejduită de
mine. Nu sunt înarmat.”
Domnul Jones îşi muşcă buza de jos în profundă
meditaţie. De-abia după un timp ridică ochii spre Heyst.
„Ne-înarmat, ziceţi?” Apoi izbucni cu violenţă: „ascultaţi-
mă ce spun, un gentleman nu poate face faţă unei turme
de fiinţe ordinare. Şi cu toate astea, trebuie să se servească
de ele. Ne-înarmat, ziceţi? Să presupunem că fiinţa-i de cea
mai ordinară speţă. Greu să cred c-aţi luat-o dintr-un
salon. La urma urmei, toate-s la fel! Neînarmat! Păcat! Eu
sunt în mult mai mare primejdie decât sunteţi sau aţi fost
vreodată—sau greşesc foarte tare. Dar nu greşesc — îmi
cunosc omul!”
Nu mai avea aerul acela de rătăcire, de demenţă, şi
izbucni în exclamaţii stridente. Lui Heyst i se păreau mai
smintite decât tot ce spusese înainte.
„Sunt pe urmele lui! L-am mirosit!” strigă el pierzându-se
cu firea în aşa fel, încât începu un fel de dans al furiei în
mijlocul odăii.
Heyst se uita fascinat la acest schelet în halat de culoare
deschisă, sărind şi agitându-se ca o jucărie grotescă trasă
de o sfoară invizibilă. Omul se calmă însă brusc.
„Ar fi trebuit să miros capcana! Totdeauna mi-am dat
seama că primejdia de-aici trebuie să vină.” Trecu deodată
la un ton confidenţial, fixându-şi privirea asupra lui Heyst.
341
„Şi cu toate astea, iată-mă păcălit de individul ăsta, ca un
dobitoc. Totdeauna m-am ferit de-o asemenea influenţă
bestială, dar iată-mă, definitiv prins în cursă. S-a bărbierit
sub nasul meu—şi eu n-am bănuit nimic!”
Râsul strident care urmă tonului confidenţial suna atât
de convingător dement, încât Heyst sări în sus ca scăpat
dintr-un resort. Domnul Jones făcu doi paşi înapoi, dar nu
manifestă niciun fel de tulburare.
„E clar ca lumina zilei,” rosti el întunecat, apoi tăcu.
În spatele lui, golul uşii pâlpâia livid şi un zgomot
înfundat, ca de luptă navală undeva, departe la orizont,
umplu pauza enervantă. Domnul Jones îşi lăsă capul pe
umăr. Dispoziţia lui se schimbase cu totul.
„Ce ziceţi, omule fără armă? Să mergem să vedem ce-l
reţine atât de mult pe Martin, omul meu de încredere? M-a
rugat să vă ţin aici într-o conversaţie amicală, până ce va
termina el o nouă verificare a pistei. Ha, ha, ha!”
„Fără nicio îndoială, e în curs de a-mi devaliza casa,” zise
Heyst.
Era dezorientat. I se părea că totul e un vis
incomprehensibil, sau poate o farsă complicată
supranaturală, născocită de spectrul ăsta în halat superb.
Domnul Jones se uita la el cu un zâmbet oribil,
cadaveric, de-un sarcasm impenetrabil, arătând spre uşă.
Heyst ieşi primul. Simţurile sale se tociseră în aşa hal,
încât nu-i păsa cât de curând o să fie împuşcat pe la spate.
„Cât de apăsătoare-i atmosfera,” făcu vocea domnului
Jones lângă umărul său. „Furtuna asta stupidă mă calcă
pe nervi. Puţină ploaie ar fi binevenită, cu toate că ar fi
dezagreabil să ne ude leoarcă. Pe de altă parte, tunetele
astea exasperante au avantajul că acoperă apropierea
noastră. Fulgerele nu-s chiar atât de comode. Ah, casa
dumneavoastră e complet luminată! Deşteptul de Martin îşi
varsă focul pe rezerva dumneavoastră de lumânări. Face
parte dintr-o clasă care nu pune mare preţ pe forme şi care
mai e şi dezagreabilă, nedemnă de încredere şi aşa mai
departe.”
 „Eu am lăsat luminile aprinse,” zise Heyst. „Să-l scutesc
de osteneală.”
„Eraţi sincer convins că se va întoarce în casa
dumneavoastră?” întrebă domnul Jones, cu autentic
interes.
„Eram convins, foarte convins. Cred că şi-acum e acolo.”
„Şi n-aveţi nimic de obiectat?”
„Nu.”
„N-aveţi?” Domnul Jones se opri în loc să se minuneze.
„Sunteţi un om extraordinar,” zise el cu oarecare
suspiciune şi porni din nou, cot la cot cu Heyst.
În inima acestuia din urmă, se lăsase o tăcere adâncă,
tăcerea facultăţilor amorţite. În clipa asta, printr-o simplă
împingere cu umărul, ar fi putut să-l doboare pe domnul
Jones şi, din câteva sărituri, să se pună la adăpost de
bătaia revolverului, dar nici măcar nu se gândi la una ca
asta. Însăşi voinţa sa părea să fi murit de oboseală. Mergea
maşinal, cu capul în jos, ca un prizonier capturat de
puterea diavolească a unui schelet deghizat ieşit din
mormânt. De direcţia de mers avea grijă domnul Jones.
Făcură un ocol mare. Ecoul tunetelor din depărtare părea
să se ţină de paşii lor.
„Dar, pentru că veni vorba,” făcu domnul Jones, ca şi
cum ar fi fost incapabil să-şi înfrângă curiozitatea, „nu
sunteţi îngrijorat de… eh… de soarta persoanei aceleia
fascinante căreia-i datoraţi mult-puţina plăcere pe care v-o
procură vizita noastră?”
„Am pus-o în siguranţă,” zise Heyst. „Măcar atâta grijă
am avut şi eu.”
Domnul Jones puse o mână pe braţul lui.
„Aţi avut? Priviţi. Asta vreţi să spuneţi?”
Heyst îşi ridică ochii. În scăpăratul fulgerelor, tristeţea
poienii din stânga lui apărea şi iar se cufunda în noapte,
împreună cu formele insesizabile ale lucrurilor îndepărtate,
vagi, nepăsătoare. Dar în pătratul strălucitor al uşii văzu
343
fata— femeia de care-i era dor s-o mai vadă, măcar o dată
—şezând ca pe un tron, cum mâinile pe braţele fotoliului.
Era îmbrăcată în negru. Faţa îi era albă, capul căzut
visător în piept. O vedea până la genunchi. O vedea—acolo,
în odaie, vie, într-o sumbră realitate. Nu era vedenie
înşelătoare. Nu se dusese în pădure —era acolo! Şedea în
fotoliu, din câte se vedea lipsită de puteri, totuşi nu
înspăimântată, aplecată cu gingăşie.
„Puteţi înţelege puterea lor?” auzi Heyst în ureche şoapta
fierbinte a domnului Jones. „Poate exista un spectacol mai
dezgustător? Numai atât, şi-i destul să te facă să urăşti
pământul. Ea pare să-şi fi găsit afinităţi. Apropiaţi-vă. Dacă
până la urmă tot o să trebuiască să vă-mpuşc, poate că
măcar o să muriţi vindecat.”
Heyst se supuse presiunii revolverului cu butoiaş împins
între umerii săi. Îl simţea foarte bine, dar pământul sub
picioare nu-1 simţea. Nimeriră treptele, dar el nu-şi dădea
seama că le urcă, lent, una câte una. Îl cuprinse îndoiala—
o îndoială de-o natură nouă, informă, hidoasă. Avea
senzaţia că se împrăştie peste tot în el, că-i pătrunde în
mădulare, în măruntaie. Se opri brusc, cu gândul că pe cel
ce trece prin asemenea clipe nu-1 interesează să trăiască —
sau poate că nici nu mai trăia.
Totul—bungalo w-ul, p ădur ea, poiana—tremura
necontenit, pământul, cerul însuşi tremurau într-una, şi
singurul lucru nemişcat din tot universul ăsta în frisoane
era interiorul camerei luminate şi femeia în negru tronând
în lumina a opt lumânări. Ele aruncau în juru-i o strălucire
insuportabilă care-l făcea să-l doară ochii, parcă-i coceau
creierul radiind o dogoare infernală. A trebuit să treacă un
timp până când ochii lui arşi să-l descopere pe Ricardo
aşezat pe duşumea la o oarecare distanţă, mică, cu spatele
spre uşă, dar numai în parte, pentru că i se putea zări o
parte a feţei, ridicată în sus, în contemplare, exprimând
extazul şi uitarea de sine.
Mâna domnului Jones încleştată pe braţul lui Heyst îl
trase pe acesta puţin înapoi. În rostogolirea unui tunet
crescând prelung, îi şopti în ureche un sarcastic:
„Natural!”
O imensă ruşine îl copleşi pe Heyst—ruşinea vinovăţiei,
absurdă şi înnebunitoare. Domnul Jones îl trase şi mai
mult îndărăt, în bezna verandei.
„Asta-i ceva serios,” continuă el. Trimiţându-şi veninul
diabolic în chiar urechea lui Heyst. „A trebuit de multe ori
să-nchid ochii la micile lui escapade, dar asta e serios. Şi-a
găsit un suflet-frate. Suflete de noroi, din noroiul rigolelor!
Ascultaţi ce vă spun, noi nu suntem în stare să ţinem piept
ticăloşilor ăstora. Până şi eu am fost gata să mă las păcălit.
Mi-a cerut să vă reţin până-mi va face semn. Nu pe
dumneavoastră o să trebuiască să vă-mpuşc; pe el! Nici
cinci minute nu mai pot să am încredere în el, după aşa
ceva!”
Zgâlţâi puţin braţul lui Heyst.
„Dacă n-aţi fi pomenit din întâmplare de fiinţa asta,
amândoi am fi fost morţi înainte de ivirea zorilor. V-ar fi
înjunghiat după ce-aţi fi coborât treptele plecând de la
mine, şi-apoi ar fi venit la mine şi mi-ar fi înfipt acelaşi
cuţit între coaste. N-are prejudecăţi. Cu cât e de origine
mai proastă, cu-atât mai mare-i libertatea pe care şi-o
îngăduie un suflet simplu ca ăsta!”
Răsuflă o dată şuierător, prudent, şi adăugă într-un
murmur agitat: „Acuma-i citesc foarte bine gândurile. Era
cât pe-aci să mă prindă-n cursă cu viclenia lui.”
Întinse gâtul să privească în odaie dintr-o parte. Heyst
făcu şi el un pas înainte, sub imboldul uşor al mâinii care-l
ţinea de braţ cu o încleştare slabă, osoasă.
„Priviţi!” se bâlbâi subţire scheletul banditului smintit,
cu o familiaritate de spectru, în urechea lui Heyst. „Priviţi
la Acis cel simplu sărutând sandalele nimfei Galateea,
uitând de toate în drum spre buzele ei, în timp ce fluierul
ameninţător al lui Polifem se aude-n apropiere— numai de
l-ar auzi! Aplecaţi-vă un pic.”
345
 Capitolul XII

Întorcându-se la bungalow-ul lui Heyst, repede de parc-

ar fi avut aripi, Ricardo o găsi pe Lena aşteptându-1. Era
îmbrăcată în negru şi, imediat exultării lui elevate îi făcu
loc o răbdare temătoare şi palpitândă, inspirată de faţa ei
albă ca varul, de imobilitatea atitudinii ei calme, cu-atât
mai uluitoare pentru el, care-i simţise vigoarea braţelor şi
neînfrânta energie a trupului. Ieşise din dormitor după
plecarea lui Heyst şi se aşezase sub portret aşteptând
venirea bărbatului care însemna violenţă şi moarte. Simţi,
ridicând perdeaua, chinul nesupunerii faţă de iubitul ei,
potolit însă de-un sentiment care-o mai încercase şi înainte
—o blândă revărsare de copleşitoare duioşie. Nu asculta
maşinal de sugestia unui moment. Ceda influentei unor
hotărâri mai chibzuite, mai vagi şi de-o forţă mai mare.
Fusese îndemnată, împinsă nu de voinţa ei, ci de o
putere dinafară ei, mai de preţ. Nu se bizuia pe nimic
determinat, nu calculase nimic. Nu vedea decât scopul
urmărit; de-a prinde, de-a dezarma moartea sălbatică,
bruscă, moartea iresponsabilă care dădea târcoale
bărbatului căruia îi aparţinea, moartea întrupată în cuţitul
gata să-1 înjunghie în inimă. Fără îndoială că săvârşise un
păcat aruncându-se în braţele lui. Cu-acea inspiraţie
divină care coboară uneori de sus, spre binele sau spre
răul mediocrităţii noastre de toate zilele, simţea că nu
fusese pentru el decât o alegere spontană şi sinceră din
curiozitate şi milă—lucruri care trec. Ea nu-1 cunoştea.
Dac-ar fi s-o părăsească şi să dispară, nu i-ar face un
singur reproş, nu s-ar supăra, pentru că ar păstra în sinea
ei amprenta a ceva extrem de rar şi de preţios —impresia
de a fi meritat, de a-şi fi apropiat, prin curajul ei şi salvarea
vieţii lui, îmbrăţişările acestui bărbat.
Singurul lucru la care se gândea— originea înfiorărilor
ei, a valurilor del căldură, de frig—era cum să pună mâna
pe cuţitul lui, simbolul şi emblema morţii care se apropia.
Un tremur de nerăbdare de a-şi încleşta degetele pe
înfiorătorul obiect, ol dată întrezărit şi-n veci neuitat, îi
agitai mâinile.
Gestul ei instinctiv, de-a repezii înainte aceste mâini 1-a
încremenit locului pe Ricardo, între uşă şi scaunul ei, cu
obedienţa promptă a unui bărbat cucerit care-şi poate
aştepta ceasul. Succesul ol deconcerta. Ascultă efuziunile
lui pasionate, elogiile teribile, înspăimântătoarele declaraţii
de dragoste. A fost în stare chiar să-i întâlnească privirea
piezişă, gata s-alunece, aruncând scăpărări sălbatice de
dorinţă.
„Nu!” spuse el, după un torent impetuos de cuvinte, în
care cele mai feroce fraze de iubire se amestecau cu
accente de adorare şi rugăminţi. „M-am săturat! Nu te mai
îndoi de mine. Sunt cumpătat în cele ce spun. Pune mâna
să vezi cât de calm îmi bate inima. De zece ori, astăzi, când
pluteai în ochii mei, credeam c-o să-mi spargă coastele de
tare ce bătea, c-o să-mi plesnească gâtul. S-a frânt de
oboseală bătând, aşteptând seara asta, minutul ăsta! Şi-
acuma, nu mai poate. Vezi cât de liniştită e!”
Făcu un pas înainte, dar ea rosti cu voce limpede şi
poruncitoare:
„Nu te apropia!”
El se opri cu un zâmbet de adorare imbecilă pe buze şi
cu obedienţa încântată a bărbatului care ştie că-n orice
clipă ar putea s-o ridice-n braţe şi s-o lungească la pământ.
„Ah, dacă ţi-aş fi pus mâna-n gât azi dimineaţă şi mi-aş
fi făcut cheful, n-aş fi ştiut niciodată cât preţuieşti. Dar
acum ştiu. Eşti o minune. Şi sunt şi eu, în felul meu. Am
nerv, şi am şi cap. De multe ori ne-am fi pierdut, de n-aş fi
fost eu. Eu pun la cale, eu fac planul, pentru gentlemanul
meu. Gentleman—puah! M-am săturat de el. Şi tu de-al
tău, nu? Tu, tu!”
Tremura tot. Îi gânguri un pomelnic întreg de cuvinte de
adorare, obscene şi tandre, şi-apoi întrebă, brusc:
347
 „De ce nu-mi spui ceva?”
„Rolul meu e s-ascult,” zise ea cu un zâmbet
indescifrabil, cu obrajii îmbujoraţi şi buzele de gheaţă.
„Dar ai să-mi răspunzi?”
„Da,” spuse ea, cu ochii mari, ca şi cum, brusc, i s-ar fi
trezit interesul.
„Unde-s gologanii? Ai aflat?”
„Nu. Încă nu.”
„Dar trebuie să fie pe-undeva bani ascunşi, să merite să-
i iei!?”
„Da, aşa cred. Dar cine ştie?” adăugă ea după un
răstimp.
„Şi cui îi pasă?” replică el cu nepăsare. „M-am săturat
de-atâta târât pe burtă. Comoara mea eşti tu. Eu te-am
descoperit acolo unde un gentleman te-a îngropat să
putrezeşti pentru plăcerea lui blestemată.”
Se uită îndărăt şi în jur după un scaun, apoi îşi întoarse
spre ea ochii tulburi într-un zâmbet spălăcit.
„Sunt obosit-mort,” zise el, şi se aşeză pe duşumea. „Am
obosit azi-dimineaţă, de când am intrat aici şi-am început
să vorbesc cu tine — atât de obosit de parcă tot sângele
vieţii mele, s-ar fi scurs aici, pe scândurile astea, să
plescăieşti tu cu picioarele tale albe în el.”
Impasibilă, îi făcu semn cu capul, gânditoare. Femeie,
toate facultăţile îi erau concentrate asupra dorinţei inimii ei
— asupra cuţitului— în timp ce, la picioarele ei, Ricardo
continua dement să bolborosească, insinuant, sălbatic,
aproape nebun de extaz. Dar nici el nu-şi pierdea din minte
scopul.
„Pentru tine! Pentru tine am să renunţ şi la bani şi la
viaţă —la viaţa altora, a tuturor afară de-a mea! Ce-ti
trebuie tie e un bărbat, un stăpân, care să te lase să-ţi pui
tocul pantofului tău pe grumazul lui. Nu trântorul ăsta,
care-ntr-un an s-ar plictisi de tine — şi tu de el. Şi pe
urmă, ce? Tu nu eşti una de-alea, să stai unde te-aşază —
şi nici eu. Eu trăiesc pentru mine şi tu ai să trăieşti pentru
tine, nu pentru un baron suedez. Ei nu vor decât să profite
de pe urma unor oameni ca tine şi ca mine. E mai bun un
gentleman decât un stăpân, dar pentru noi doi e mai bună
o asociaţie de la egal la egal contra tuturor ipocriţilor. O să
străbatem mai departe lumea-ntreagă, tu şi cu mine, liberi
amândoi şi sinceri unul cu altul. Nu eşti o pasăre de ţinut
în colivie. O să hoinărim împreună, pentru că noi suntem
dintr-aceia care n-au cămin. Suntem născuţi să fim
hoinari.”
Ea îl asculta cu cea mai mare atenţie, sperând ca vreun
cuvânt neaşteptat să-i dea prilejul să pună mâna, pe
oribilul pumnal — să-1 dezarmeze pe ucigaş care-i cerşea
amorul la picioare. Dar din nou făcu un gest gânditor din
cap, aprinzând lumini în ochii lui galbeni ţintiţi plini de
dorinţi arzătoare şi devotament asupra chipului ei. Când el
se trase ceva mai aproape, sufletul ei n-avu nicio mişcare
de recul. Aşa trebuia să fie. Aşa trebuia să fie, ca să-i
aducă cuţitul în mâinile sale. Acum el îi vorbea pe un ton
mai confidenţial.
„Noi ne-am întâlnit —şi lor le-a sunat ceasul,” începu el
privind în ochii ei. „Tovărăşia dintre mine şi gentlemanul
meu trebuie ruptă. Nu-i loc de el acolo unde suntem noi
amândoi. Ca pe-un câine m-ar împuşca. Nu-ţi face griji.
Totul o să se rezolve încă-n noaptea asta!”
Bătu cu palma peste picior, mai jos de genunchi, şi fu
surprins, măgulit când văzu că faţa ei se luminează, se
pleacă spre el, avidă, în aşteptare, cu buzele întredeschise,
ca o fetiţă, roşii pe o faţă palidă, înfiorate de respiraţia ei
precipitată.
„Oh, minunăţie, miracol, norocul şi fericirea bărbatului—
una dintr-un milion! Nu, unica în lume! Ţi-ai găsit bărbatul
în mine,” şopti el cu tremur în glas. „Ascultă! Acum discută
pentru ultima oară; pentru c-am să-l lichidez şi pe
gentlemanul tău, până la miezul nopţii!”
Fără cel mai uşor tremur, ea murmură, îndată ce
strânsoarea din piept îi slăbi puţin, şi cuvintele i se putură
349
deslipi de pe buze:
„Eu nu m-aş zori prea tare— în ce-l priveşte pe el.”
Pauza, tonul aveau întreaga valoare a unui sfat bine
chibzuit.
„Bine, înţeleaptă fetiţă,” râse el încet, cu o stranie veselie
felină, exprimată de mişcări de unduire a umerilor şi de
căutătura scăpărătoare a ochilor piezişi. „Tot te mai
gândeşti la şansa de-a pune mâna pe gologanii ăia. Ai să fii
un bun partener, asta-i sigur. Şi, ascultă ce-ţi spun, ai să
fii o momeală…! Doamne-Dumnezeule!”
Se lăsă dus un moment, dar faţa repede i se întunecă.
„Nu. Nicio amânare. Drept cine mă iei—o sperietoare de
păsări? Numai haine şi pălărie, şi-ncolo nimic, nici tu
inimă, nici tu simţiri, nici tu creier? Nu!” continuă el
violent. „Niciodată n-o să-i mai calce picioarele-n odaia asta
a ta—niciodată!”
Se lăsă tăcere. Era chinuit de gelozie şi nici n-o mai
privea. Ea se ridică şi, încet, progresiv, se aplecă spre el,
din ce în ce mai mult, parc-ar fi fost gata să-i cadă-n braţe.
El îşi ridică în cele din urmă privirea şi, fără să-şi dea
seama, îi opri aplecarea.
„Ia spune! Tu, care eşti în stare să te lupţi aşa de bine cu
un bărbat, numai cu mâinile goale, n-ai putea… eh… n-ai
putea cumva să-i înfigi un cuţit ca ăsta al meu…?” Ea
deschise ochii mari şi zâmbi ciudat.
„De unde să ştiu?” şopti ea fermecătoare. „Vrei să mi-l
dai să mă uit puţin la el?”
Fără să-şi ia ochii de la ea, trase cuţitul din teacă—o
sculă scurtă, lată, crudă cu două tăişuri şi mâner de os—şi
abia după aceea se uită la cuţit.
„Un prieten bun,” spuse el simplu. Ia-l în mână şi vezi
cât e de bine echilibrat, " îi propuse.
În clipa în care se aplecă înainte ca să i-l ia în mână, o
flacără scăpără în ochii ei misterioşi—o văpaie roşie în
ceaţa albă care învăluia îndemnurile şi dorurile sufletului
ei. Izbutise! Scula asasină era în mâinile ei, veninul viperei
din paradisul ei fusese extras, era la loc sigur, în
stăpânirea ei—şi capul viperei sub călcâiul ei.
Ricardo, întins pe rogojinile de pe duşumea, se târa
mereu mai aproape de scaunul pe care şedea ea.
Toate gândurile i se frământau acum chibzuind în ce fel
să rămână stăpână pe arma asta ce păruse să contreze
toate primejdiile şi toate ameninţările de pe acest pământ
stăpânit de moarte. Râzând încet, cu o exaltare pe care el
nu o sesiză, ea spuse:
„N-aş fi crezut c-ai să mi-l încredinţezi vreodată.” „De ce
nu?”
„De frică să nu te lovesc cu el.”
„De ce? Pentru chestia de azi dimineaţă? Oh, nu! Nu eşti
supărată pe mine pentru asta. M-ai iertat. M-ai salvat. M-ai
şi învins, însă. Şi, de altfel, la ce ţi-ar servi?”
„Oh, nu, la nimic,” admise ea. Simţea, în sufletul ei, că
n-ar şti cum să facă, că dac-ar ajunge la luptă ar trebui să
lase pumnalul să cadă şi să lupte cu mâinile.
„Ascultă. Când o să umblăm prin lume împreună, tu să
spui totdeauna că-s bărbatul tău. M-auzi?”
„Da,” zise ea adunându-şi toate puterile pentru luptă,
oricum ar fi ea să fie.
Cuţitul era la ea în poală. Îl lăsă să alunece într-o cută a
rochiei, îşi aşeză braţele cu mâinile încleştate pe genunchi,
strângându-i cu disperare. Oribilul instrument nu se mai
vedea, în fine. Se simţea transpirând toată.
„N-am de gând să te ţin ascunsă ca neisprăvitul ăsta de
gentleman al tău, rafinat şi zeflemist. Ai să fii mândria şi
asociata mea. Nu-i mai bine aşa, decât să putrezeşti într-o
insulă pentru plăcerea unui gentleman, până să-ţi dea un
picior?”
„Am să fiu tot ce-ai să vrei,” zise ea.
În beţia lui, el se târa mai aproape cu fiecare cuvânt pe
care-l rostea ea, cu fiecare mişcare a ei.
„Dă-mi piciorul,” o imploră el într-un murmur timid şi în
deplină conştiinţă a forţei sale.
351
 Orice! Orice numai să-l ţină liniştit şi dezarmat pe
asasin, până ce-şi va recăpăta puterile, să poată lua o
hotărâre. Curajul îi fusese zdruncinat de însăşi uşurinţa
succesului. Intinse puţin piciorul înainte pe sub tivul
rochiei, şi el se aruncă avid asupră-i. Ea nici măcar nu-şi
dădea seama ce făcea el. Se gândea la pădure, în care i se
spusese să fugă. Da, pădurea— acolo era locul unde
trebuia să-şi ducă oribila pradă, pumnalul morţii înfrânte.
Ricardo, apucându-i glezna, îşi apăsa din când în când
buzele pe scobitura piciorului, murmurând cuvinte gâfâite
ca nişte suspine, cu zgomote mici ca de durere şi disperare.
Tunetul, pe care niciunul din ei nu-l auzea, se rostogolea în
depărtare cu modulaţii mânioase în glasul său
înspăimântător, în timp ce lumea de-afară fremăta toată în
jurul nemişcării ca de moarte din odaia asta, în care
profilul înrămat al tatălui lui Heyst privea sever în gol.
Brusc, Ricardo se simţi respins de piciorul pe care-l
mângâiase— respins cu un brânci atât de violent în golul
gâtului, încât fu aruncat pe spate şi se pomeni în
genunchi. Citi primejdia în care se afla în ochii împietriţi ai
fetei, şi în chiar clipa în care sărea în picioare, auzi
detaşându-se din glasul ameninţător al furtunii, tăios,
pătrunzător, pocnetul unei împuşcături care aproape că-l
năuci ca o lovitură de ciomag. Întoarse capul, care-i ardea,
şi-l văzu pe Heyst cât un munte umplând golul uşii.
Gândul că nenorocitul începuse să facă pe grozavul îi trecu
prin cap. O frântură de secundă ochii săi zăpăciţi căutară
arma sa pe jos, pe duşumea. N-o văzură.
„Bagă tu cuţitu-n el!” strigă el răguşit fetei şi se repezi cu
capu-nainte în uşa ce da spre curte.
Ascultând astfel instinctul de conservare, raţiunea îi
spunea că viu n-o să poată ajunge la uşă. Se deschise
trosnind, izbită cu toată greutatea trupului său lansat cu
disperare, şi-ndată o trânti în urma sa. Acolo, cu umărul
împingând în uşă, ţinând clanţa cu putere, năucit şi singur
în noaptea plină de ameninţări, încercă să-şi recapete
stăpânirea de sine. Se întrebă dacă a fost împuşcat o
singură dată sau de multe ori. Umărul era umed de sângele
care i se scurgea de la cap. Pipăindu-se deasupra urechii,
se convinse că era numai o zgârietură, dar şocul surprizei îl
zăpăcise pe moment.
Ce dracu’ i-o fi venit patronului, de l-a lăsat pe
nenorocitul ăsta să scape aşa?
Sau—să fi murit patronul, poate?
Tăcerea în odaie îl speria. Să se ducă înapoi înăuntru,
nici vorbă nu putea fi.
„Ştie ea şi singură cum să se descurce,” mormăi el.
Ea avea cuţitul lui. Ea era acum cea periculoasă, în timp
ce el era dezarmat, bun de nimic deocamdată. Plecă tiptil
de lângă uşă, clătinându-se cu dâra de sânge cald
scurgându-i-se de-a lungul cefei, ca să descopere ce s-a
ales de patron şi să facă rost de-o armă de foc din
arsenalul din cufăr.

Capitolul XIII

Domul Jones, după ce a tras peste umărul lui Heyst, a

socotit că-i mai practic s-o şteargă. Ca un spectru ce era, a
dispărut fără zgomot de pe verandă. Heyst intră
împleticindu-se în odaie şi privi în jur. Toate lucrurile de-
acolo—cărţile, argintăria veche, sclipitoare care-i era atât
de familiară din copilărie încă, însuşi portretul din perete—
păreau fantomatice, ireale, complici muţi ai unui fantastic
complot de coşmar, sfârşind într-un iluzoriu efect de trezire
şi în neputinţa de a închide din nou ochii. Se sili, cu
groază, să se uite la fată. Şezând în fotoliu, era aplecată
înainte, mult peste genunchi, şi îşi ascundea faţa în mâini.
Heyst îşi aduse deodată aminte de Wang. Cât de clare erau
toate—şi cât de teribil de amuzante. Teribil!
Ea se ridică puţin, apoi se lăsă pe spate şi, luându-şi
mâinile de pe faţă, le apăsă pe amândouă pe piept, ca şi
cum ar fi fost profund emoţionată văzându-l cum o priveşte
353
cu o curiozitate sumbră, îngrozită. Ar fi compătimit-o dacă
expresia de triumf de pe faţa ei nu i-ar fi produs un şoc
care să-i distrugă echilibrul sentimentelor. Ea fu aceea care
vorbi, cu un accent de bucurie sălbatică:
„Ştiam c-ai să te-ntorci la timp! Acum eşti în siguranţă.
Am reuşit! Nu l-aş fi lăsat niciodată, niciodată…” Vocea i se
stinse în timp ce ochii strălucitori priveau spre el, ca
soarele străpungând ceaţa. „Niciodată n-ar mai fi pus mâna
pe el. Oh, scumpul meu!”
El îşi aplecă grav capul şi, cu tonul său politicos,
heystian, spuse:
„Fără îndoială că ai acţionat din instinct. Femeile au fost
înzestrate cu propria lor armă. Eu, din câte văd, toată viaţa
mea am fost un bărbat dezarmat. Poţi să-ţi faci o glorie din
această capacitate de resurse, din această profundă
cunoaştere a propriilor posibilităţi. Dar îţi pot spune că şi
cealaltă atitudine, aceea de fată ruşinoasă, îşi avea
farmecul ei. Pentru că eşti plină de farmec!”
Exultarea dispăru de pe faţa ei.
„Nu trebuie să-ţi baţi joc de mine acum. Nu vreau să ştiu
de nicio ruşine. Ii mulţumesc lui Dumnezeu din toată
inima mea de păcătoasă că m-a ajutat să fiu în stare s-o
fac—că în felul ăsta mi te-a dat înapoi— oh, scumpul meu
—în sfârşit numai al meu!”
El deschise ochii mari ca înnebunit. Ea încerca timid să
se scuze că nu-i respectase instrucţiunile. Fiecare
modulaţie a vocii ei încântătoare sfâşia adânc inima lui,
astfel că abia mai putea înţelege cuvintele de durere. Işi
întoarse spatele spre ea, dar o cădere bruscă, o bizară
nesiguranţă în glas îl făcură să se răsucească la loc. Pe
gâtul alb al fetei, capul palid căzuse cum face o secetă
aprigă să cadă floarea veştejită pe tijă. El îşi ţinu respiraţia,
o privi pătrunzător şi i se păru că citeşte în ochii ei un
teribil mesaj. În clipa în care pleoapele ei cădeau, ca
înfrânte de o putere de sus, invizibilă, o cuprinse în braţe,
o ridică din scaun şi o duse în cealaltă odaie, ignorând
zgomotul metalic al unei căderi pe duşumea. Moliciunea
trupului ei îl înspăimântă. Culcând-o pe pat alergă înapoi,
apucă de pe masă un sfeşnic cu patru braţe şi se întoarse,
smulgând cu o mişcare furioasă perdeaua care-i încurca
prosteşte drumul, dar după ce aşeză sfeşnicul pe masă
lângă pat, rămase nemişcat. Se părea că nu mai avea nimic
de făcut. Cu bărbia în palmă privea intens în jos, spre
chipul imobil.
A fost înjunghiată cumva cu ăsta? întrebă Davidson, pe
care-l văzu deodată în picioare lângă el, arătându-i
pumnalul lui Ricardo. Heyst nu scoase nicio vorbă de
recunoaştere sau surprindere. Îndreptă doar spre Davidson
o privire mută de indicibilă groază, apoi, ca apucat de-o
furie subită, începu să deschidă, la piept, sfâşiindu-l,
corsajul fetei. Ea rămase insensibilă la atingerea mâinilor
lui, şi Heyst scoase un geamăt care-l făcu pe Davidson să
se-nfioare lăuntric—geamătul surd al unui om ce cade
zdrobit de lovituri în beznă.
Stăteau amândoi, unul lângă altul, privind îndureraţi la
mica gaură neagră făcută de glonţul domnului Jones sub
sânul umflat, de o albeaţă orbitoare şi, acum, sacră. Se
ridica şi se lăsa încet— atât de încet încât numai ochii unui
îndrăgostit puteau să mai distingă slaba agitaţie a vieţii.
Heyst, calm, schimbat la faţă, de nerecunoscut, se mişcă
fără zgomot, pregăti o compresă dintr-o bucată de pânză
umezită şi o aplică pe rana insignifiantă, în jurul căreia de-
abia dacă se vedeau urme de sânge care să tulbure vraja,
fascinaţia acelei cărni muritoare.
Ochii ei clipiră. Privi în jur somnolentă, senină, parc-ar fi
fost doar obosită de zbuciumul formidabilei ei victorii,
capturând, în serviciul iubirii, însuşi pumnalul morţii. Dar
ochii ei se deschiseră mari de tot când zăriră pumnalul lui
Ricardo, captura, rămăşiţele morţii înfrânte, pe care
Davidson, fără să-şi dea seama, îl mai ţinea încă în mână.
„Dă-mi-l!” zise ea. „E-al meu!”
Davidson puse simbolul victoriei în mâinile ei fără puteri,
355
întinse spre el cu gestul inocent al unui copil care cere
nerăbdător o jucărie.
„E pentru tine,” şopti ea gâfâit, întorcându-şi ochii spre
Heyst. „Să nu omori pe nimeni.”
„Nu,” zise Heyst luând pumnalul şi aşezându-i-l încetişor
pe piept, în timp ce mâinile ei cădeau neputincioase de-a
lungul trupului.
Zâmbetul palid de pe buzele ei cărnoase pieri şi capul i
se afundă în pernă, luând majestuoasa paloare şi
imobilitate a marmurei. Dar peste trăsăturile ei ce păreau
să se fi oprit pe veci în frumuseţea lor transfigurată, trecu
uşor un fior de groază. Cu o vigoare surprinzătoare, ea
întrebă tare:
„Ce-i cu mine?”
„Ai fost împuşcată, Lena mea scumpă,” zise Heyst cu
voce fermă, în timp ce Davidson, auzind întrebarea, se
întoarse şi-şi sprijini capul de stâlpul de la piciorul patului.
„împuşcată? Mi s-a părut mie că m-a lovit ceva.”
Peste Samburan tunetul încetase în cele din urmă să se
mai rostogolească şi lumea formelor materiale nu se mai
cutremura sub stelele care începeau să se zărească iar.
Spiritul fetei, care se pregătea să-şi ia zborul sub sclipirea
lor, se-ncleştase de triumful ei, convins că ieşise victorios
în lupta împotriva morţii.
„Niciodată,” murmură ea. „N-o să se mai întâmple
niciodată! Oh, iubitul meu,” exclamă ea fără putere, „te-am
salvat! De ce nu mă iei în braţe să mă scoţi din locul ăsta
trist?”
Heyst se aplecă mult deasupra ei, blestemându-şi
sufletul dificil care, chiar şi-n clipa asta, îi oprea pe buze
adevăratul strigăt de dragoste, infernala lui neîncredere în
tot ce era viaţă. Nu îndrăznea s-o atingă şi ea nu mai avea
putere să-şi arunce braţele în jurul gâtului lui.
„Cine altul ar fi putut face asta pentru tine?” şopti ea
radioasă.
„Nimeni pe lume,” răspunse el într-un murmur de
disperare nedisimulată.
 Ea încercă să se ridice, dar tot ce reuşi fu să-şi salte
puţin capul de pe pernă.
Cu o mişcare numai blândeţe şi groază, Heyst se grăbi
să-şi strecoare braţul sub gâtul ei. Ea se simţi imediat
uşurată ca de o povară insuportabilă, mulţumită să-şi
rezeme de el toată infinita oboseală a formidabilului ei
succes. Exultând, se vedea întinsă pe pat, în rochia neagră,
profund liniştită, în timp ce el, plecat deasupra ei, cu un
zâmbet jucăuş de bunătate, era gata s-o ridice în braţele lui
puternice şi s-o ducă în sanctuarul cel mai ascuns din
inima lui— pentru vecie! Valul de încântare care-i scălda
toată fiinţa ei i se revărsă pe faţă într-un zâmbet de fericire
inocentă, de fetiţă, radiind divin de pe buzele care-şi
dădeau ultimul suspin, triumfător, căutând printre
umbrele morţii privirea lui.

Capitolul XIV

„Da, Excelenţă,” zicea Davidson cu vocea sa placidă, „au

fost mai mulţi morţi în afacerea asta— mai mulţi albi,
vreau să zic— decât în multe din bătăliile ultimei campanii
din Achin.”
Davidson stătea de vorbă cu o Excelenţă, pentru că ceea
ce în conversaţii era numit „misterul din Samburan”
provocase o asemenea senzaţie în arhipeleag, încât până şi
sferele cele mai înalte erau avide să afle informaţii directe.
Davidson fusese convocat în audienţă. De un înalt
funcţionar în inspecţie.
„L-aţi cunoscut bine pe defunctul baron Heyst?”
„Adevărul e că nimeni pe-aici nu se poate făli că l-a
cunoscut bine,” zise Davidson. „Era un tip ciudat. Mă-
ndoiesc că-şi dădea el însuşi seama cât era de ciudat. Dar
toată lumea îşi dădea seama că-l consideram cu destulă
amiciţie. Şi aşa se face că am fost prevenit şi m-am întors
357
din drum în mijlocul rutei şi m-am dus în Samburan unde,
o spun cu durere, am ajuns prea târziu.”
Fără să intre prea mult în amănunte, Davidson i-a
explicat atentei Excelenţe cum o femeie, nevasta unui
hotelier pe nume Schomberg, auzise doi ticăloşi de trişori
întrebându-l pe bărbatul ei care era poziţia exactă a
insulei. N-a prins decât câteva cuvinte referitoare la
vecinătatea vulcanului, dar atât a fost de ajuns ca să-i
trezească bănuiala— „pe care,” continuă Davidson, „mi-a
împărtăşit-o mie, Excelenţă. N-a fost decât prea
întemeiată.”
„A fost foarte inteligent din partea ei,” observă înaltul
personaj.
„E mult mai inteligentă decât crede lumea,” spuse
Davidson.
Dar evită să-i dezvăluie Excelenţei adevărata cauză care
stimulase inteligenţa doamnei Schomberg. Sărmana femeie
trăia sub teroarea de moarte ca nu cumva fata să fie adusă
înapoi la îndemâna îndrăgostitului de Wilhelm. Davidson
n-a spus decât că frământarea ei l-a impresionat, dar a
mărturisit că, în drumul de întoarcere, avusese şi el unele
îndoieli asupra temeiniciei bănuielilor.
„Am navigat într-una dintre furtunile acelea care bântuie
prin jurul vulcanului, şi am avut oarecare bătaie de cap
până să dau de insulă,” povestea Davidson. „A trebuit să
intru în golful Diamantului pe bâjbâite, încet ca după mort.
Nu cred c-ar fi putut cineva, chiar dacă m-ar fi aşteptat, să
m-audă lăsând ancora.”
Admise că ar fi trebuit să coboare la ţărm imediat, dar
totul era într-un întuneric profund şi perfect liniştit. Se
simţea jenat de impresionabilitatea sa. Ce aer ar fi avut
trezind din somn în miez de noapte un om, numai ca să-1
întrebe dacă-i totul în ordine! Şi-apoi, fiind şi o fată acolo, îi
era teamă ca nu cumva Heyst să considere vizita sa ca o
incalificabilă importunare.
Prima indicaţie că ceva nu-i în regulă a fost barca mare
albă, în derivă, cu un cadavru de om păros în ea, izbindu-
se de flancul vasului său. Atunci fireşte că n-a mai pierdut
nicio clipă şi a coborât la ţărm —singur, natural, din
motive de delicateţe.
„Am ajuns la timp ca s-o văd pe biata fată murind, după
cum am relatat Excelentei Voastre!” continuă Davidson. „N-
am să vă povestesc acum ce-am păţit cu el după asta. Mi-a
vorbit. Tatăl său pare să fi fost puţin scrântit, şi i-a sucit şi
lui capul, când era mic. Era un tip ciudat. Practic, ultimele
lui cuvinte pe care mi le-a spus, ieşind pe verandă, au fost:
„Ah, Davidson, vai de omul a cărui inimă n-a învăţat, de
mic, să spere, să iubească — şi să aibă încredere în viaţă!”
Pe când stăteam acolo, cu câteva clipe înainte de a ne
despărţi, pentru că el spunea că vrea să rămână singur o
vreme cu moarta, am auzit un fel de voce mârâită din
tufişurile de lângă mal:
„Dumneavoastră sunteţi, patroane?”
„Da, eu.”
„Dumnezeule! Am crezut că nenorocitul ăla v-a venit de
hac. A-nceput să facă pe grozavul şi-aproape că era să mă
cureţe. M-am ascuns pe-aici şi de-atunci tot vă caut.”
„Aici sunt,” spuse cealaltă voce, şi se auzi o
împuşcătură.
„De data asta l-a nimerit,” mi-a spus Heyst, amar, şi a
intrat în casă.
M-am întors la bord, cum insistase el să fac. Nu voiam
să-l tulbur în durerea lui. Mai târziu, pe la cinci dimineaţa,
câţiva dintre mateloţii mei indigeni au venit alergând la
mine ţipând că e foc la uscat. Am debarcat imediat,
natural. Bungalow-ul principal era tot în flăcări. Dogoarea
nu ne lăsa să ne apropiem. Celelalte două case au luat foc
una după alta, ca surcelele. Până după-masă n-a fost chip
să te apropii dincolo de baza debarcaderului."
Davidson oftă placid.
„Presupun că aveţi certitudinea că baronul Heyst a
decedat.”
359
 „E… e cenuşă, Excelenţă,” zise Davidson, cu respiraţia
puţin astmatică. „El şi cu fata, împreună. Presupun că n-a
putut suporta propriile sale gânduri în faţa trupului ei—şi
focul purifică totul. Chinezul despre care i-am vorbit
Excelenţei Voastre m-a ajutat a doua zi să fac unele
investigaţii, după ce s-a mai potolit niţel jăraticul. Am găsit
destule ca să am certitudinea. Nu-i om rău, chinezul.
Mi-a spus că i-a urmărit prin pădure, pe Heyst şi pe fată,
din milă şi puţin din curiozitate. A stat cu ochii pe casă
până când l-a văzut, după cină, pe Heyst ieşind şi pe
Ricardo întorcându-se, singur. În timp ce stătea ascuns pe-
acolo, i-a dat prin cap că mai bine ar lăsa barca în derivă,
de teamă ca nu cumva ticăloşii să ocolească insula pe apă
şi să tragă în cei din sat cu revolverele şi carabinele lor.
Gândea că-s destul de mişei ca să facă şi una ca asta. Aşa
că s-a dus liniştit la schelă şi, când a coborât în barcă s-o
dezlege, părosul, care pare-se că moţăia acolo, a sărit
urlând, şi Wang l-a împuşcat. Apoi a împins barca în larg
cât a putut şi s-a întors."
Urmă o tăcere. Pe urmă, în felul său domol, Davidson a
continuat:
„Fie ca Cerul să aibă în paza sa ceea ce a fost purificat.
De cenuşă va avea grijă vântul şi ploaia. Cadavrul
acolitului, al secretarului sau cum i-o mai fi spus
banditului ăluia infect, l-am lăsat unde zăcea, să se umfle
şi să putrezească în soare. Patronul lui îl împuşcase drept
în inimă. Pe urmă, Jones ăsta probabil că a coborât la
schelă să vadă de barcă şi de păros. Presupun că a căzut în
apă din greşeală. Barca şi părosul dispăruseră, şi ticălosul
se pomenise singur-singurel, partida pierdută fără speranţe
şi el prins frumuşel în capcană. Cine ştie? Apa acolo e
foarte limpede şi l-am putut vedea, prins între doi piloni, la
fund, ca o grămadă de oase într-un sac albastru de mătase,
numai capul şi picioarele ieşindu-i afară. Wang a fost
încântat când l-am descoperit. Asta înseamnă că totul e
acum în siguranţă, zicea el, şi a plecat imediat sus, dincolo
de creastă, să-şi aducă femeia lui Alfuro înapoi la colibă.”
 Davidson îşi scoase batista să-şi şteargă transpiraţia de
pe frunte.
„Şi după asta, Excelenţă, am plecat. Nu mai era nimic de
făcut, acolo.”
„Evident,” admise Excelenţa.
weigh the matter in his mind, and then murmured with
placid sadness:
Davidson, pe gânduri, părea să cântărească în minte
problema, apoi murmură, cu tristeţe, placid:
„Nimic.”

Octombrie 1912—Mai 1914

361