Curs 4 – Istoria EFS

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor

Instituţiile feudale, întemeiate pe forţa armelor, ca pavăză a puterii politice,
ca şi apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în pofida
acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a unor exerciţii fizice
specifice.
Cavalerismul medieval n-a apărut ca o instituţie înfiinţată de autoritatea
politică sau spirituală a vremii, ci ca o consecinţă a unor influenţe interne şi
externe care au acţionat asupra statelor creştine europene rezultate din condiţiile
feudale. Preluând concepţia germană asupra pregătirii şi investirii solemne a
tânărului pentru exerciţiile militare, a practicii arabe privind călăria, a moravurilor
războinice nordice, spiritul eleganţei franceze şi mândriei spaniole cultivate de
armatele statelor respective, cavalerismul medieval specific Europei occidentale va
idealiza „bravura dezinteresată", simţul onoarei, sacrificiul total pentru credinţă,
pentru biserică. Aşa se explică, în mare parte, şi celebrele cruciade organizate
pentru cucerirea locurilor sfinte ale Orientului apropiat şi, îndeosebi, a drumurilor
comerciale către Orientul mijlociu şi îndepărtat.
În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care reflectau
durerea creştină, erau, fiecare în parte, cultivate în mod specific: trupul era oţelit
prin pregătire militară, iar sufletul prin mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă
creştină, şi practicarea exerciţiilor fizice alcătuiau pregătirea cavalerului.
Pentru purtarea războiului şi practicarea vânătoarei, îndeletnicirile
fundamentale ale acestei caste nobiliare, tânărul cavaler sau novicele trebuia să
cunoască cele şapte exerciţii - călăria, exerciţiu de bază, raţiunea de a fi a
cavalerismului, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea săgeţilor din arc, a
arbaletei, a lancei, turnirul (joc războinic individual sau pe echipe) şi juta, care
imită duelul, un gen de turnir simplificat în doi.
O dată cu întărirea regalităţii, cu apariţia pedestrimei, ca armă decisivă
verificată în războiul de 100 de ani, şi a armatelor profesioniste, însoţite de
negarea de către biserică şi cler a rolului cavalerismului, care nu-1 mai folosesc în
cruciadele de acum încheiate, asistăm la declinul acestuia, care începe în secolul al
XTV-Iea şi se încheie în secolul al XV-lea.
Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război, o şcoală de
pregătire militară, de origine celtică. Desfăşurarea turnirului se transforma într-o
sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă, întrecerea având loc între două echipe de
cavaleri special echipaţi. Câmpul de luptă era un vast spaţiu dreptunghiular, fie
curtea interioară a castelelor, fie piaţa centrală din interiorul oraşelor. Publicul
invitat - nobilii şi doamnele - înconjura arena, poporului rămânându-i locurile
periferice. Semnalul luptei era dat de „herald". Echipele erau despărţite printr-o
frânghie, care la un semnal era tăiată şi cele două formaţii se năpusteau una
împotriva celeilalte. Lupta începea cu lancea şi se termina cu sabia, dar după
reguli severe care să micşoreze efectele dramatice. Lupta continua mai multe ore,
până ce arbitrii apreciau că victoria revine echipei care avea mai mulţi călăreţi „în
şa". Forma aceasta de luptă pasionată şi chiar sângeroasă a evoluat spre forme mai
blânde, în urma legilor, decretelor şi ordonanţelor date de papi şi regi pentru a-i
diminua violenţa.
Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea întrecerea dintre
două echipe la doi adversari. Aceştia, în fuga cailor veniţi din direcţii opuse,
despărţiţi de o barieră, căutau să prindă momentul precis al încrucişării, pentru a
aplica lovitura de lance adversarului şi calului acestuia, protejaţi de armură.
Fiecare lovitură reuşită era punctată, întrecerea îneheindu-se când unul din cei doi
adversari era doborât de pe cal. Jocul a evoluat cu precizie şi eleganţă, devenind o
competiţie a regilor şi prinţilor. Toate evenimentele importante din Franţa,
Germania şi Anglia medievale erau întovărăşite de întrecerile jutei, din care unele
au rămas celebre, fiind citate de documente istorice şi reproduse în stampe, gravuri
şi medalii.

Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor

Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare, înglobate în
concepţia instruirii specifice instituţiei cavalereşti, înregistrăm jocurile populare,
practicate de ţăranii liberi, meşteşugarii din jurul burgurilor izvorâţi din pătura
ţărănească şi negustori.
Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, probabil de origine
romană, ca şi oina, care parodia juta, constând în lovirea unei ţinte fixe ce sugera o
fiinţă umană, un manechin, o momâie.
 Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie, se baza pe
priza puternică a adversarului şi aplicarea de dezechilibrări şi piedici până la
răsturnarea lui pe spate.
Jocurile cu mingea, spre deosebire de precedentele jocuri, care aveau un
scop militar, războinic, satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor de întrecere
organizată în zilele de sărbătoare în aer liber, în pieţele satelor şi oraşelor sau în
afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea mingii şi se numea jeu de paume.
Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai mare, jocul se numea
longue paume. Mingea era confecţionată din piele groasă umplută cu pietre, nisip,
rumeguş sau pilitură de fier, fapt care reclama jucătorilor o mare dibăcie, dublată
de o forţă remarcabilă. Jocul, la nivelul maselor, s-a bucurat de o popularitate
egală cu cea a turnirurilor în lumea cavalerilor.
Acelaşi joc, cu aceleaşi reguli simple, inclus în spaţii acoperite (denumite
Balhaus, în Germania, şi Tripot, în Franţa) se va numi court paume. Mingea, de
data aceasta, nu mai era bătută cu palma, ci cu racheta, inventată în secolul al XVI-
lea, mai întâi pătrată şi apoi rotundă. Acest joc va fi preluat de nobilime, fiind
probabil strămoşul tenisului modern, a cărui denumire provine de la cuvântul vechi
de origine franceză „tenez", care înseamnă „primeşte".
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel cu piciorul,
la soule, tot atât de vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de joc era o minge mare
confecţionată uneori din lemn, dar cel mai adesea din piele umplută cu tărâţe sau
fân. Mingea era lovită cu piciorul şi, mai rar, cu mâna sau cu pumnul, fiind
disputată de două echipe care aveau de apărat o ţintă sau un spaţiu propriu (un zid,
o linie trasată etc.)- Fiecare echipă urmărea să arunce şi să conducă mingea în
câmpul echipei adverse. Jocul era violent, fiind însoţit de accidentări grave şi
devastări care au dus la abolirea Iui.
În Italia, jocul cu mingea se numea Calcio şi se practica de către echipe
costumate. în Anglia, jocul cu mingea lovită de picior se practica încă din secolul
al XlII-Iea, în stradă, împiedicând circulaţia şi provocând pagube materiale, motiv
pentru care a şi fost interzis prin edicte date în secolele al XlV-lea şi al XV-lea.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în Franţa, Anglia şi
Olanda, constând din lovirea acesteia spre o ţintă, care era de obicei o gaură în
pământ, efectuată cu un baston încovoiat, curbat la capăt, asemănător crosei din
golful sau hocheiul modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).
 Declinul cavalerismului, mizeria maselor, ca urmare a războiului de 30 de
ani, care le îndepărtează de bucuria jocurilor cu mingea, atitudinea ostilă a clerului,
care le combate neîncetat, ca şi în cazul dansurilor socotite imorale, determină
eliminarea lor treptată din viaţa sfârşitului de ev mediu şi înlocuirea lor cu alte
jocuri, de interior (biliardul, cărţile, domino etc.), lipsite de violenţă, dar şi de
semnificaţia lor educativă şi morală. Omenirea le va păstra însă în memorie,
pregătindu-le revenirea, semnalată în primul rând de Renaştere şi consacrată de
ultimele două secole ale istoriei ei.
Istoria acestei epoci înregistrează transformarea vechilor deprinderi şi
îndeletniciri motrice ale cavalerilor şi maselor populare şi adaptarea lor la
specificul vieţii noi. Astfel, în locul caloriei încărcate cu cuirase şi haiduciei apare
careta, în locul turnirului - caruselul, în loc de jeu de paume - biliardul, în loc de
juta - scrima. Cauze sociale, motivări psihice, evoluţia gândirii şi
comportamentului oamenilor acestui sfârşit de ev determină aceste schimbări.
Călăria greoaie a cavalerilor îşi pierde ţelurile războinice şi mistice şi dobândeşte
alte temeiuri, mult mai formale şi mai spectaculoase. Se pune acum preţ pe voltije,
pe dresaj, pe exerciţii de echilibru şi trecere peste obstacole, apar demonsraţiile de
manej din marile palate regale şi nobiliare. Turnirurile sunt înlocuite cu „carusele",
parăzi spectaculoase şi harnaşamente colorate ale cailor şi costume sclipitoare ale
cavalerilor. Aceeaşi metamorfoză se petrece şi cu scrima rezultată din jută.
Mânuirea dibace a spadei nu mai urmăreşte scoaterea din luptă a adversarului.
Francezii o vor transforma într-o adevărată artă, italienii şi spaniolii - într-un joc de
precizie şi eleganţă. Dansurile devin mai stilizate şi ordonate prin reglementări
minuţioase ale mişcărilor: paşi mărunţi şi cadenţaţi, înclinări şi reverenţe graţioase.
Se dansează „pavana", „menuetul", „gavota", „sarabanda" etc.