Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
La începutul secolului XX, pentru cei veniți în “sezon”, era de bonton plimbarea pe Bulevardul Elisabeta Doamna,
unde se etalau cele mai avangardiste toalete (rochiile „la modă” se puteau cumpăra și de la renumitul magazin de
manufactură din oraș La Lascaridis, de pe strada Carol nr. 188; de la Filoti Botez care desfăcea produsele la sediul
din strada Mircea cel Mare, nr. 1).
Pe scena Cazinoului puteau fi aplaudate nume sonore ale vremii, cum ar fi: Ianii Meryen de la Teatrul Grand
Guignol din Paris (considerată „o delicioasă artistă”), Amylla, dansatoare de la Empire de Londre, Lotte Sarov,
„mare artistă”, Jean Mergen, o excelentă comediană din Paris, Marouss Destrelle, Mania Zlatovska, pianistă,
„diplomată a Conservatorului din Berlin” sau „frumoasa Rosa”, baroneasa de Hohenhaum, fostă Rosa de
Schonberger, o aventurieră expulzată în 1899 din Budapesta, implicată într-un proces de șantaj.
Tot la Cazinou, potrivit rubricii Ecouri din ziarul local de sezon Expres-Informator, în 1912, enigmaticul „domn C.”,
binecunoscut în societatea înaltă bucureșteană, a dat lovitura, câștigând „în cercul intim, bineînțeles, 21.000 lei”. De
asemenea, dintre evenimentele mondene sărbătorite la Cazinou, amintim „Marea serată de gală”, de pe 7 septembrie
1912, dată în beneficiul artiștilor, unde s-au întrecut două mari orchestre – una franceză, condusă de E. Reynard și
cealaltă germană, aflată sub bagheta lui Hodeche.
Serata s-a încheiat cu un „bal monstru”, plin de tot felul de surprize. Mult așteptat a fost și un alt bal, „al
Crizantemelor”, din 13 septembrie 1912, considerat ca fiind cel mai frumos din câte au existat vreodată în
Constanța. Sub patronajul domnișoarei Mărioara Pariano au fost organizate concursuri de frumusețe, de dans și de ...
toalete.
O viață aparte duceau marinarii Societății Maritime Române (înființată în 1895 și care dispunea de două linii:
Orientală și Occidentală), care aveau reglementat prin lege (Legea pentru organizarea Marinei Comerciale din 21
februarie 1907) ce trebuiau să primească drept hrană. Astfel, potrivit art.10, din Regulamentul pentru punerea în
aplicare a Legii pentru organizarea Marinei Comerciale, “hrana care urmează a se da la bord echipajelor va fi aceea
stabilită după următoarea listă - cantități zilnice de alimente:
Zarzavaturi pentru supă și celelalte ingrediente, după necesitate. Brânza ca mâncare - 250 gr, însă numai la prânz sau
seara. Cafea, ceai, cât e necesar; iar zahărul se va da în mână, câte 50 gr/zi, fiecărui om; orez, paste făinoase – la
supă, 50 gr, și în mâncare – 250 gr. Pâine se dă, în mare, trei zile după plecarea din port. Carnea proaspătă se va da
în mare, o zi după plecarea din port, iarna se va da carne proaspătă până la patru zile după plecarea din port”.
De asemenea, la 1 martie 1899, a fost semnat un acord între Germania și România, stabilindu-se legături între
Berlin–Cracovia–Lemberg–Bucureoti–Constanța, prin care se scurta drumul spre Constantinopol cu 64 ore față de
ruta prin Sofia; distanța Constanța-Istanbul era parcursă de navele S.M.R. în 12 ore; Paris- Istanbul, prin Constanța,
– 63 ore; Londra- Istanbul, prin Constanța – 72 ore. Din Constanța spre Constantinopole navele își ridicau ancora,
noaptea.
Pe cheu, în zgomotul asurzitor al sirenei, se puteau distinge siluetele grăbite ale pasagerilor străini coborând din
trăsuri luxoase, curioși - înghesuindu-se pentru a trage cu ochiul la strălucirile navei sub clar de lună, hamali -
poticnindu-se în încercarea de a urca la bord ultimele bagaje, precum și întârziații. Despărțiri zgomotoase cu lacrimi
sau zâmbete și îmbrățișări largi, în timp ce ultimele comenzi de dinaintea plecării răsunau nestingherite.
Sifilis, holeră și febră tifoidă
Prin port, pătrundeau în oraș și diferite boli, cu un grad ridicat de periculozitate, cum ar fi: holera, sifilisul (foarte
multe cazuri erau înregistrate în oraș), febra tifoidă, anghina difterică, putându-se vorbi de o mortalitate destul de
ridicată, comparativ cu întreaga Dobroge. În sezon, existau medici veniți din Bucureoti care își deschideau cabinete
la Constanța, cum a fost cazul doctorului Paulman, din strada Ovidiu nr. 1, „specialist în boli de femei, de nervi, boli
de piele și sifilitice”.
Măsurile Consiliului de Igienă Publică și Salubritate au fost în acest caz, dintre cele mai diverse, încercându-se prin
diferite mijloace reducerea mortalității: gunoaiele au fost scoase în afara spațiului locuibil, la o depărtare de 2 km;
“femeile prostituate, individele vagaboande de ambe sexe (sic!), afectate de boli venerice au fost internate până la
vindecare”; de două ori pe lună, era obligatorie desfundarea latrinelor, casele din suburbii trebuiau curățate cu lapte
de calcar; “comercianții de vechituri” erau obligați a dezinfecta hainele; “în fiecare duminică toți sacagii orașului”
erau obligați să se prezinte în Piața Oborului pentru spălatul sacalelor; trupele de soldați și căruțași care s-au întors
în cazărmi în august 1913, trecând prin Constanța, au fost cantonate la marginea orașului, timp de cinci zile, fiind
sub observația personalului sanitar disponibil; vaccinarea locuitorilor în cazul unor epidemii era, și ea, obligatorie
(ex: epidemia de variolă, din iunie 1914). S-a ajuns până acolo încât, conform unei adrese a Direcțiunii
Administrațiunii Județene și Comunale din anul 1914, din cauza înmulțirii cazurilor de boli venerice în Constanța,
“artiștii și artistele să fie obligați a se prezenta la medicul din oraș sau port”.
„Băile de mare” se făceau după anumite reguli, „în general ziua, dimineața pentru adulți și după-amiaza pentru copii
(...) Cu toate acestea, când e cald, copiii pot și trebuie să facă baie dimineața. În acest caz, baia o vor lua
întotdeauna, după ce mai întâi au făcut o mică plimbare și înainte de a fi simțit pofta de mâncare”. Cele mai multe
articole, însă, erau profilate pe sfaturile în cazul „băilor de aer”, care „se puteau lua prin mai multe metode”:
- exista așa-numita „baie a lui Franklin” (savant american) – „baia de aer și de lumină se făcea la ore matinale,
când creierul era în repaos”;
- „baia de aer a lui Priessnitz, în cameră, în care se înmoaie pielea cu apă”;
- „baia de aer luată îmbrăcat cu hainele, constând după ce mai întâi s-a îndeplinit preacțiunea, a ieși mai ușor
îmbrăcat ca de obicei în așa fel ca să se simtă impresiunea de frig, apoi se va merge în astfel de condițiuni timp de
cinci, 10, 15 minute (...) când sburlirea pielii devine intensă, se va îmbrăca pardesiul și se va continua promenada,
pentru ca astfel să se asigure o reacțiune bună, prin îndeplinirea exercițiilor din postacțiune”.
O ridicătură de pământ, acoperită cu paie, rogojini sau o cergă de lână reprezenta patul; lipseau sobele, iarna
încălzirea făcându-se cu mangal sau tizic. În mahalalele orașului, cele mai multe bordeie serveau și ca adăpost al
vitelor. Pentru înlăturarea focarelor de infecție, Consiliul Comunal, în 1890, a decis scoaterea bordeielor și a tuturor
locuințelor insalubre din gropi, precum și vinderea către locatarii acestora a unei porțiuni de teren echivalent cu ceea
ce au posedat, pentru un leu/m2 .
Din aceleași motive, oborul de cereale a fost mutat la extremitatea vestică a orașului ca, de altfel, și toate magaziile.
De fapt, în 1893, medicul primar al orașului - dr. Pellisier - consemna că numărul cel mai mare al morților provenea
din rândul populației musulmane. Mare parte din bolile contagioase apărute în oraș, “izbucneau” în rândul turco-
tătarilor săraci și țiganilor mahomedani. În mahala, „mai pomenit decât sfinții, decât biserica”, era cârciumarul.
În fața prăvăliei sale, se găsea „același grătar murdar, negru și unsuros, lângă care mititeii stau aliniați ca soldații.
Sub paza muștelor zglobii, aceeași patricieni zemoși, cleioși și roșii, înșirați pe un băț suspect, aceleași perdele de
pastramă neagră cu dungi galbene marmoreene atârnate la ușă, aceleași felii, ceva mai mici, sângerânde, de vacă
asasinată, transformabile în fleici, pârjoale, vrăbioare” (Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Iași, p. 93).
Mai mult decât atât, s-a ajuns ca, printr-o ordonanță a Prefecturii Constanța, din 1912, să se interzică „artistelor” a
umbla prin sală în costume indecente, „ori a adopta gesturi și profera expresiuni rușinoase”. Paginile ziarelor locale
prezentau, cu titluri de senzație, și crimele pasionale de la periferie. Iată cum în septembrie 1912, după ce a divorțat
și a luat copilul cu el, Amet Memet, din prea multă dragoste, s-a gândit că ar fi mai bine să se împace cu Sedie, soția
sa. La refuzul acesteia a descărcat în trupul consoartei, patru focuri de armă.
Dar, într-un colț de cotidian, trecea aproape neobservat însă, articolul despre presupusele violuri ale profesorului de
muzică Ion Baston de la școala profesională din Constanța. Izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914, a
însemnat pentru orașul-port Constanța o diminuare accentuată a activităților sale comerciale, astfel încât de la un
total al importului și exportului României derulate prin principala poartă maritimă a țării în anul 1913 de 1.378.869
t, s-a ajuns, în 1914, la 538.530 t, iar în 1915, la doar 52.132 t, mai puțin cu 15.417 t decât în 1879.
În luna ianuarie a anului 1915, în portul Constanța au intrat doar 54 de nave, din care opt aparțineau Imperiului
Otoman, 13 -Bulgariei, 8 nave României, 5 Italiei, 2 Germaniei și au ieșit 50 de nave din care 27 au aparținut
aceluiași Imperiu Otoman, 11 Bulgariei, opt României, trei Italiei, fiind importate 3.173 t orez și exportate 1.935 t
petrol, ulei și sare.
Totuși, în lunile de vară ale anilor neutralității României, numărul celor veniți „la băi” (pentru care, de altfel, se
făcea și reducere pe liniile ferate), în condițiile în care nu se mai putea pleca din țară în călătorie de plăcere, a
crescut simțitor (un fenomen asemănător a fost înregistrat și la Sinaia).
Hotelurile erau ticsite de lume (la Palace erau cazați, printre alte personalități ale vremii, Constantin Mille, Prințesa
Bibescu, Maria Filoti, dl. Pantazi, maior Radu Rosetti, dl. și dna. C.C. Arion), ca de altfel și casele particularilor, dar
se continua să se vină la mare. Vremea era „calmă și răcoroasă”, domnind în atmosfera Constanței o liniște absolută,
făcând din orașul de la malul Mării Negre, după spusele unui gazetar local, „o localitate ideală”, într-un timp
imperfect. Nimic nu a anunțat dezastrul toamnei aceluiași an, sau anii grei ai ocupației inamice din Primul Război
Mondial.
Aceasta era urmată de o masă excelentă, în timpul căreia discutam savant psihologia complicată a frumoaselor
animale, puse pe neașteptate unele în fața altora și îndemnate să sacrifice Geniul Speciei”), sau la băi, la Mamaia,
mai ales că fițuicile mondene publicau liste cu protipendada venită la mare. Viața de lux a Constanței se limita însă
la scurtele luni ale verii.
Era de ajuns ploaia de început de septembrie ca orașul să ia o altă înfățișare. Piața Ovidiu, atât de animată în luna
august, devenea pustie, mesele din fața cafenelelor și cofetăriile se goleau și, ici colo, puteau fi văzute figurile
obișnuite ale Constanței, grăbite, alergând după afaceri (treburile din port nu suportau amânare). Toamna însemna
întoarcerea la viața liniștită a Constanței altor anotimpuri.