Cibernetica Sistemelor Economice

INTRODUCERE
SISTEMUL ADAPTIV COMPLEX ÎN ECONOMIE
Obiectul de studiu al ciberneticii actuale reprezintă sistemul adaptiv complex

(în engleză Complex Adaptiv System sau, prescurtat, CAS). În ultimii 20 de ani,
studiul CAS a atras o serie de oameni de ştiinţă celebri, incluzând câţiva laureaţi ai
premiilor Nobel, printre care Murray Gell-Man, Phillip Anderson, Keyneth Arrow, Ilya
Prigogine, Thomas Schelling ş.a., provenind din diferite domenii ştiinţifice, cum ar fi:
fizica, chimia, economia, matematica, ingineria, ştiinţele calculatoarelor etc.
Paşii care au condus la Ştiinţele Complexităţii şi la formarea legăturilor
acestora cu Cibernetica, în particular cu Cibernetica de ordinul trei, sunt deja
cunoscuţi.
În continuare, vom încerca să dăm răspunsuri la câteva întrebări esenţiale,
cum ar fi: Ce este un CAS? Cum apare el în economie? Ce metode pot fi utilizate
pentru a studia un CAS? Ce implicaţii are CAS asupra ciberneticii şi aplicaţiilor
acesteia în economie? Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării paradigmei
CAS şi metodelor legate de aceasta pentru cunoaştere în general, şi cunoaşterea
economică în particular?
Toate aceste întrebări le vom aborda cu intenţia declarată de a demonstra că
putem transforma cadrul teoretic al studierii CAS într-un arsenal de tehnici şi metode
cu ajutorul cărora diferitele CAS existente în economie să poată fi înţelese şi, mai
ales, să poată fi transformate atunci când acest lucru este necesar.
Introducere – Sistemul Adaptiv Complex (CAS) în Economie
Economia, privită ca sistem adaptiv complex, are o structură formată dintr-o

multitudine de sisteme cibernetice distincte, mergând de la întreprindere şi până la
sistemul întregii economii naţionale. Fiecare dintre aceste sisteme cibernetice are
proprietăţile cunoscute ale sistemelor adaptive complexe ( interdependenţă şi
conectivitate, co-evoluţie, structură disipativă, funcţionare-departe-de-echilibru,
istoricitate, procese feedback fundamentale, dependenţa de traiectorie, auto-
organizare, emergenţă şi adaptare) dar prezintă, fiecare dintre ele, sşi proprietăţi
specifice care le fac, în primul rând, să fie atât de diverse şi, în al doilea rând, le
determină comportamentul şi funcţionarea în vederea realizării unor obiective şi
scopuri proprii. Din acest motiv, studierea principalelor clase de sisteme cibernetice
din economie este importantă în relevarea acestor proprietăţi specifice, a căror
cunoaştere şi utilizare permit atât armonizarea funcţionării lor în cadrul economic
naţional dar mai ales proiectarea şi implementarea unor decizii şi politici care să
determine o îmbunătăţire de ansamblu a funcţionării sistemului economiei naţionale
prin contribuţia optimă a fiecărei componente a acesteia.
In continuare, vom prezenta mai detaliat următoarele tipuri de sisteme
cibernetice: întreprinderea (compania), piaţa financiară, banca comercială şi
economia naţională. Desigur că acestea nu sunt singurele sisteme cibernetice din
economie, dar ele reprezintă cele mai importante componente ale acesteia, care
determină în ultimă instanţă procesele şi fenomenele care au loc la nivelul întegii
economii. Inerent, aceste sisteme cibernetice sunt interdependente, între ele
formându-se o multitudine de conexiuni şi procese feedback de reglare şi
autoreglare. Cibernetica acestor sisteme este preocupată tocmai de studierea, cu
mijloacele sale proprii, ale acestor reţele de conexiuni şi mecanisme prin intermediul
cărora se formează fluxurile economice majore, cuprinzând oameni, resurse
materiale, energetice şi financiare, produse destinate consumului final, dar şi
informaţii şi decizii destinate orientării şi corecţiei parametrilor de funcţionare ai
sistemelor cibernetice respective.
Fiecare sistem cibernetic amintit este abordat din perspectiva structurii şi
funcţionării sale, a mecanismelor şi proceselor feedback ce se formează atât în
interiorul sistemului respectiv, dar mai ales cu celelalte sisteme cibernetice din
economie, fie că este vorba de acelaşi tip de sistem sau de sisteme diferite.
Vor fi, de asemenea, introduse şi modalităţile prin care putem studia aceste
sisteme pentru a reliefa diferenţele dintre ele precum şi faţă de alte tipuri de sisteme
cibernetice. Modelel propuse în acest scop sunt utile atât pentru faza de analiză, dar
mai ales de proiectare şi optimizare a funcţionării sistemelor cibernetice, absolut
necesare pentru a asigura un cadru raţional şi conectat cu realitatea înconjurătoare
în ceea ce priveşte utilizarea metodelor şi modelelor cibernetice la nivelul acestor
sisteme.
1. Definiţii ale Sistemului Adaptiv Complex (CAS)
Ca în orice domeniu ştiinţific în plină formare, şi în Ştiinţele Complexităţii,

definiţiile date CAS sunt extrem de diferite. Enumerând, totuşi, câteva dintre cele mai
importante definiţii date până acum, putem determina acele proprietăţi care conferă
specificitate CAS în raport cu alte sisteme.
Sistemele adaptive complexe se găsesc peste tot în jurul nostru, iar ştiinţele
complexităţii confirmă faptul că marea majoritate a sistemelor reale sunt complexe.
Ecosistemele naturale, sistemul atmosferic, traficul rutier, organizaţiile sociale,
grupurile teroriste, pieţele ş.a. sunt toate sisteme adaptive complexe. Datorită
abundenţei excepţionale de astfel de sisteme, a diversităţii lor devine destul de dificil
să le defineşti şi, poate şi mai dificil, să încerci să stabileşti acele principii şi/sau
proprietăţi generale care le conferă specificitate în categoria mai largă a sistemelor
complexe.
K. Dooley (2002) se referă la trei principii care trebuie să stea la baza definirii
unui sistem adaptiv complex. Primul principiu afirmă că ordinea şi controlul în astfel
de sisteme sunt proprietăţi emergente şi nu predeterminate. Al doilea principiu
specifică faptul că istoria lor este ireversibilă, iar al treilea principiu este acela că
viitorul în aceste sisteme este incert. De exemplu, economiile de piaţă pot fi
considerate sisteme adaptive complexe în raport cu principiile lui Dooley. Astfel,
agenţii care alcătuiesc aceste economii (firme, gospodării, bănci comerciale, agenţii
guvernamentale ş.a.) dezvoltă propriile lor reguli ale jocului pentru a efectua şi
controla tranzacţiile ce au loc între ei. Aceste reguli ale jocului nu sunt stabilite în
prealabil, dar ele sunt respectate de către noii agenţi care intră în economie. Evident
că aceste reguli emerg din faptul că ele sunt acceptate de către toţi agenţii. Controlul
respectării regulilor existente se face, de asemenea, prin eliminarea de pe piaţă a
agenţilor care nu le respectă. În al doilea rând, în economiile de piaţă, nu se pot

anula tranzacţiile deja efectuate. Istoria acestor tranzacţii este, deci, ireversibilă. De
aceea, în mediul de afaceri al acestor economii persistă lecţiile deja invăţate de
agenţi în urma tranzacţiilor efectuate, nu numai de către ei, dar şi de către ceilalţi
agenţi în decursul timpului. În sfârşit, indiferent de prognozele care sunt făcute
privind evoluţia viitoare posibilă, agenţii sunt supuşi unor riscuri care sunt imposibil
de prevăzut în orice economie de piaţă, chiar şi într-una foarte bine organizată sau
consolidată.
S. A. Levin (2002) defineşte sistemul adaptiv complex pornind tot de la trei
proprietăţi ale acestuia:
(1) diversitatea şi individualitatea componentelor;
(2) interacţiuni localizate între aceste componente; şi
(3) existenţa unui proces autonom care utilizează rezultatele acestor
interacţiuni pentru a selecta o submulţime a acestor componente pentru replicare sau
consolidare (mecanism de adaptare).
Dacă primele două proprietăţi sunt uşor de înţeles şi acceptat, cea de-a treia
proprietate implică nenumărate discuţii, ea fiind însă cea care asigură unitatea de
vederi în ceea ce priveşte sistemele adaptive complexe. După cum arată Levin, este
esenţial să se facă distrincţie privind nivelul sau nivelele la care selecţia are loc.
Procesul de dezvoltare animală, de exemplu, este unul în care formele macroscopice
emerg din interacţiuni microscopice, astfel că un număr de celule stem se
diferenţiază printr-un proces orietat de interacţiunile locale, până când se obţin
organele şi celelalte componente ale organismului animal. Selecţia naturală este
bazată pe reguli locale de interacţiune, în concordanţă cu consecinţele pe care
diferitele reguli le au pentru fitness-ul organismului ca un întreg. În economie, un
exemplu de mecanism de selecţie îl reprezintă ,,mâna invizibilă” a lui Adam Smith,
care determină ,,o ordine socială binefăcătoare care emerge din consecinţele
neintenţionale ale acţiunilor umane individuale” (Levin, 1999).
Axelrod şi Cohen (1999), într-o lucrare ce a marcat în mod decisiv impunerea
Ştiinţelor Complexităţii ca un domeniu ştiinţific major al ştiinţelor secolului XXI,
propun o definiţie a sistemelor adaptive complexe utilizând trei teme: varietate,
interacţiune şi selecţie.
Toate CAS sunt alcătuite dintr-un număr mare de agenţi care interacţionează.
Într-o economie, de exemplu, aceşti agenţi reprezintă unităţile de bază, începând cu
firmele, gospodăriile, băncile comerciale ş.a. Aceşti agenţi sunt diferiţi între ei, deci
există o varietate mare de agenţi, dată de proprietăţile şi comportamentele lor
diferite. În consecinţă, agenţii vor reacţiona în mod diferit la stimulii aplicaţi de către
alţi agenţi sau de mediul înconjurător.
Agenţii interacţionează unul cu altul, formând o reţea complexă de conexiuni şi
dependenţe, care reprezintă, de fapt, mediul în care aceştia evoluează. Nici un agent
nu poate exista în afara acestei reţele de interacţiuni, care poate fi reprezentată de
interdependenţe materiale, energetice, informaţionale, juridice, umane ş.a. Într-o
economie de piaţă, tranzacţiile dintre agenţi pe diferite pieţe, reglementarea activităţii
diferitelor instituţii (Banca Centrală, CNVM ş.a.), activitatea desfăşurată de băncile
comerciale pentru creditarea firmelor etc., sunt exemple de astfel de interacţiuni.
Inerent, prin apariţia acestor interacţiuni, se formează bucle feedback pozitive, care
determină creşterea, amplificarea proceselor în care sunt angrenaţi agenţii, dar şi
bucle feedback negative, care le asigură acestora stabilitatea în faţa multitudinii de
influenţe exercitate prin intermediul interacţiunilor din cadrul reţelei. Utilizând aceste
bucle feedback, agenţii îşi pot defini anumite strategii de evoluţie şi dezvoltare, care
să le asigure un succes în raport cu ceilalţi agenţi, succes ce poate să meargă de la
simpla supravieţuire şi până la obţinerea de profit.
Unii agenţi întreprind o operaţie de selecţie a acestor strategii pentru a se adapta

mai bine la mediu, deci la influenţele exercitate de câte ceilalţi agenţi. Aceasta
constituie, după Axelrod şi Cohen, ideea fundamentală a sistemelor adaptive
complexe. Selecţia celei mai bune strategii are la bază anumite criterii. Ea poate sau
nu să fie un act conştient. De exemplu, selecţia darwiniană şi mână invizibilă a lui
Adam Smith sunt mecanisme de selecţie fără intervenţia conştientă a agenţilor.
Agenţi cum ar fi firmele, guvernele, organizaţiile economice internaţionale ş.a.
încearcă să selecteze strategii pentru a-şi atinge scopurile proprii utilizând, în mod
conştient, analize, prognoze, modele, informaţii de cea mai diversă natură. Astfel de
sisteme se adaptează în mod permanent, proces în care însăşi agenţii şi natura
interacţiunilor dintre aceştia se modifică.
Leigh Tesfatsion (2005) defineşte sistemul adaptiv complex pornind de la o

definiţie mai veche dată sistemului complex de către Flake (1998). Astfel, conform
acestuia, sistemul complex are două proprietăţi:
- sistemul este compus din unităţi interdependente;
- sistemul are proprietăţi emergente, deci proprietăţi apărând din interacţiunile

unităţilor care nu sunt proprietăţi ale unităţilor individuale însele.
Arătând că introducerea unei singure definiţii a sistemului adaptiv complex
este dificilă, Tesfatsion propune mai multe variante, şi anume:
Definiţia 1: Un sistem adaptiv complex este un sistem complex care include
unităţi reactive, deci unităţi capabile să prezinte sistematic răspunsuri diferite ca
reacţie la condiţiile de mediu schimbate.
unităţi orientate către un scop, deci unităţi care sunt reactive şi care orientează cel
puţin unele dintre reacţiile lor către atingerea scopurilor.
unităţi planificatoare, deci unităţi care sunt orientate către atingerea unor scopuri care
încearcă să exercite un anumit grad de control asupra mediului său înconjurător
pentru a facilita atingerea acestor scopuri (Tesfatrion, 2005, pag.5).
O definiţie mai scurtă, dar de o mare claritate dau Plsek, Lindberg şi
Zimmerman (1997): ,,Un Sistem Adaptiv Complex este un sistem compus din agenţi
individuali, care au libertatea de a acţiona în moduri care nu sunt total predictibile şi
ale căror acţiuni sunt interconectate, astfel încât acţiunile unui agent schimbă
contextul pentru alţi agenţi”. (Plsek ş.a.,1997, pag.2).
O astfel de definiţie se poate aplica unei mari varietăţi de sisteme adaptive
complexe cum ar fi: piaţa de capital, o colonie de termite, sistemul imunitar al
organismului uman, oricărei organizaţii umane, începând cu o întreprindere, o
afacere, o echipă, un departament într-o organizaţie, o familie etc.
Aşadar, într-un CAS, agenţii operează conform propriilor reguli interne sau
unor modele mentale, (scheme, roluri) diferite de la agent la agent. Altfel spus,
fiecare agent poate avea propriile sale reguli privind modul în care răspunde
acţiunilor pe care le exercită modul înconjurător asupra lui; fiecare agent poate, de
asemenea, să aibă propria interpretare asupra evenimentelor care se petrec în
mediul său înconjurător. Regulile, schemele şi modelele mentale nu este necesar să
fie explicite, de multe ori agenţii nefiind conştienţi de existenţa lor. De asemenea, nu
este necesar ca atitudinea lor în raport cu ceilalţi agenţi sau cu mediul să fie
raţională, logică sau conştientizată. Se observă că aceste aspecte caracterizează
comportamentul uman în aproape toate sistemele sociale.
Agenţii unui sistem adaptiv complex pot să împărtăşească acelaşi model

mental sau să aibă, fiecare dintre ei, propriul său model. De asemenea, agenţii pot
să-şi modifice aceste modele mentale în raport cu acţiunile pe care le exercită
asupra celorlalţi agenţi şi/sau mediului.
Deoarece agenţii pot să-şi schimbe şi, în acelaşi timp, să împărtăşească
acelaşi model mental, ei sunt deci capabili să înveţe; comportamentul lor se poate
atunci adapta în timp, atât în raport cu ceilalţi agenţi cât şi în funcţie de mediul în
care evoluează.
Adaptarea înseamnă deci, în esenţă, că agenţii şi sistemele în care ei sunt
încorporaţii co-evoluează.
Comportamentul unui CAS este emergent şi acesta reprezintă un punct cheie
în înţelegerea unor astfel de sisteme. Aşadar, un sistem adaptiv complex reprezintă
mai mult decât suma părţilor sale componente (sinergie). În plus, fiecare agent şi
fiecare CAS este inclus într-un alt sistem adaptiv complex ş.a.m.d. (ierarhie). De
exemplu, un individ este un CAS; el aparţine unei echipe, echipa este inclusă într-un
departament al unei firme, care aparţine unei industrii ş.a.m.d.; toate acestea fiind, la
rândul lor, CAS între care există interacţiuni.
Un sistem adaptiv complex poate dobândi şi, de regulă, dobândeşte
comportamente noi, care decurg din aceste interacţiuni. Deoarece interacţiunile
determină apariţia unor reţele, comportamentul sistemului este neliniar, ceea ce
înseamnă, în esenţă, că modificări mici în anumite puncte ale reţelei pot determina
schimbări majore în comportamentul sistemului, dar şi că schimbări mari pot să nu
aibă nici un efect. Datorită acestor lucruri, atunci când într-un sistem adaptiv complex
se întâmplă anumite lucruri, suntem surprinşi şi multe dintre evenimentele care au
loc în astfel de sisteme nu pot fi anticipate.
Datorită noutăţii şi neliniarităţii introduse de aceste interacţiuni în
comportamentele agenţilor care îl compun, un CAS are un comportament general
care este, de regulă, impredictibil. Acest lucru presupune, în esenţă, că nu se poate
cunoaşte suficient de bine comportamentul agenţilor, modelele lor mentale sau
reţeaua de interacţiuni care se stabileşte între aceştia. Impredictibilitatea reprezintă
pur şi simplu, imposibilitatea de a obţine o descriere detaliată a comportamentului
unui sistem adaptiv complex doar pe baza analizei acestuia, sau a părţilor sale
componente. Trebuie lăsat sistemul să funcţioneze pentru a vedea ceea ce se
întâmplă cu el şi cu componentele sale, mai ales pe termen mediu şi lung.
Totuşi, în ciuda acestei impredicitibilităţi pe termen mediu şi lung, este posibil

să se obţină anumite predicţii asupra comportamentului sistemului adaptiv complex
pe intervale mai scurte de timp, care au şansa să fie, uneori corecte.
Un CAS este inerent auto-organizator. Ordinea, creativitatea şi progresul pot
emerge în mod natural din interacţiunile unui CAS; ele nu trebuie impuse din afară.
Mai mult, într-un CAS, controlul este distribuit prin intermediul interacţiunilor dintre
agenţi; nu este deci necesară existenţa unui agent care să efectueze un control
centralizat. Acest lucru intră în contradicţie cu concepţia clasică privind
managementul organizaţiilor, conform căreia organizarea şi controlul sunt funcţii de
bază ale oricărui sistem de conducere, iar acesta trebuie să exercite permanent
acţiuni care să menţină sau să restabilească ordinea şi controlul în toate
compartamentele sau părţile organizaţiei. O astfel de concepţie este tributară în mod
evident concepţiei mecaniciste conform căreia organizaţia ar trebui să se comporte
ca un mecanism şi orice perturbaţie în funcţionarea acestui mecanism se datorează
unei defecţiuni a uneia sau mai multor componente care trebuie ,,reparate” prin
intervenţia unui organism sau subsistem însărcinat cu acest lucru.
În contrast cu această concepţie, controlul distribuit nu necesită un astfel de
organism de control centralizat. De exemplu, în cazul coloniilor de termite, acestea
sunt cei mai desăvârşiţi constructori de pe Terra. Ele înalţă cele mai mari structuri de
pe planetă, comparativ cu mărimea unei termite. Dacă omul ar fi capabil să
contruiască clădiri asemănătoare cu cele ale termitelor, acestea ar trebui să aibă zeci
de kilometri înălţime şi ar fi capabile să adăpostească zeci de milioane de oameni.
Pentru a face acest lucru, termitele nu ascultă de o conducere centrală, nu există
arhitecţi, constructori, transportatori sau alte meserii necesare în realizarea de
construcţii umane. Fiecare termită acţionează local, într-un context în care celelalte
termite acţionează, de asemenea, local. Cooperarea dintre termite emerge dintr-un
proces de auto-organizare. Dimpotrivă, multe din teoriile tradiţionale despre
management spun că prin acţiunea unui singur om sau a câtorva oameni se poate
organiza şi conduce un sistem complex.
Chris Langton denumeşte mulţimea de circumstanţe în care apare această
emergenţă creativă ,,limita haosului”. Aceasta este un loc în care nu este destul de
mult acord şi certitudine pentru a alege următorul pas în mod obişnuit, dar nici nu
există destul dezacord şi incertitudine astfel încât sistemul să cadă într-o
dezorganizare completă.
Evident că aceste proprietăţi definitorii pot avea, în cazurile concrete ale unor
sisteme adaptive complexe din realitate, o multitudine de forme de manifestare, ceea
ce dă, de fapt, varietatea infinită de sisteme care alcătuiesc această realitate.
O ultimă definiţie pe care o vom aminti este cea dată de E. Mitleton-Kelly
(2003). Acesta consideră că un CAS este definit de zece caracteristici generice, şi
anume:
 conectivitate;
 interdependenţa;
 co-evoluţia;
 istoricitatea;
 dependenţa de traiectorie;
 funcţionarea departe-de-echilibru;
 explorarea spaţiului posibilităţilor;
 feedbackul;
 auto – organizarea;
 emergenţa.
Putem, acum, pornind de la diferitele definiţii date CAS, sintetiza principalele

caracteristici şi proprietăţi definitorii ale acestor sisteme:
a) sistemele de acest tip sunt compuse din agenţi individuali;
b) agenţii au interpretări şi desfăşoară acţiuni bazate pe propriile lor modele
mentale;
c) agenţii pot avea, fiecare, propriul său model mental sau îl pot împărtăşi cu
ceilalţi agenţi;
d) modelele mentale se pot schimba; drept urmare, învăţarea, adaptarea şi
co-evoluţia sunt posibile în aceste sisteme;
e) interacţiunile dintre agenţi şi dintre sisteme sunt încorporate altor sisteme;
f) comportamentul sistemului în ansamblul său emerge din interacţiunile
dintre agenţi;
g) acţiunile unui agent schimbă contextul altor agenţi;
h) sistemul poate învăţa noi comportamente;
i) sistemul este neliniar; adică mici modificări pot conduce la schimbări
majore în sistem;
j) comportamentul sistemului este, în general, impredictibil la nivel de detaliu;

k) predicţiile pe termen scurt asupra comportamentului sistemului sunt,
uneori, posibile;
l) ordinea este o proprietate inerentă sistemului şi nu trebuie impusă din
afară;
m) creativitatea şi noutatea emerg din comportamentul de ansamblu al
sistemului;
n) sistemele sunt capabile de auto-organizare.
Să facem, în continuare, câteva consideraţii privind aceste caracterisitici pe
care le vom şi utiliza pe măsură ce vom prezenta metodele şi tehnicile prin care sunt
abordate diferitele sisteme adaptive complexe din natură, economie sau societate.
2. Proprietăţile Sistemelor Adaptive Complexe
2.1 Conectivitatea şi interdependenţa
Conectivitatea şi interdependenţa reprezintă un prim aspect al modului în care

apare comportamentul complex. Comportamentul complex în CAS apare din
interdependenţa, interacţiunea şi conectivitatea elementelor din cadrul sistemului şi
dintre sistem şi mediul său înconjurător.
Într-un sistem social, de exemplu, conectivitatea şi interdependenţa înseamnă
că o decizie sau acţiune ale unui individ (grup, organizaţie, instituţie sau chiar a
sistemului uman în ansamblul său) pot afecta alţi indivizi şi sisteme. Aceste efecte nu
au un impact uniform şi egal, deci vor putea varia în raport cu ,,starea” fiecărui individ
şi sistem la acel moment de timp. ,,Starea” unui individ sau a unui sistem va include
istoria sa şi reprezentarea actuală a acesteia, care, la rândul ei, se referă la
organizarea şi structura sa.
Conectivitatea se aplică inter-relaţiilor dintre indivizi în cadrul unui sistem, dar
şi relaţiilor dintre sisteme sociale umane, care pot fi reprezentate ca şi sisteme de
artefacte cum ar fi sistemul tehnologiei informaţionale (IT) şi sistemul intelectual de
idei.
Un alt aspect important şi strâns legat de cel anterior este că CAS sunt
multidimensionale şi toate dimensiunile interacţionează şi se influenţează una pe
alta. Acest lucru înseamnă că interacţiunile şi interdependenţele se formează între

componente care se află pe nivele diferite, iar în cadrul fiecărui nivel, conexiunile pot
fi orizontale şi verticale. Un sistem multidimensional poate fi abordat din multiple
puncte de vedere, aceste dimensiuni suprapunându-se şi interferdu-se reciproc,
pentru a revela o anumită faţetă, corespunzătoare uneia dintre dimensiuni. Odată
modificat punctul de vedere din care abordăm sistemul respectiv, se va evidenţia o
altă faţetă care poate să ofere noi şi noi informaţii şi cunoştinţe relative la sistemul
respectiv.
Dar caracteristica definitorie a conectivităţii din cadrul unui CAS este că îl face
capabil să se adapteze şi să evolueze şi, în acest fel, să creeze o nouă ordine şi
coerenţă. Această creare a unei noi ordini şi coerenţe reprezintă un factor
determinant al complexităţii. Indivizii acţionând aleator sau conform unei anumite
agende niciodată nu pot să lucreze eficient ca un grup sau o organizaţie fără a crea o
coerenţă în ce priveşte un nou mod de a lucra, noi structuri şi relaţii diferite, în care
ierarhiile pot fi răsturnate sau ignorate. Acest lucru, se pare că este influenţat de
viteza şi intensitatea cu care se propagă influenţele între agenţii din cadrul CAS.
Propagarea influenţei într-un CAS depinde, evident, de gradul de conectivitate
şi interdependenţă. De exemplu, ecosistemele biologice nu sunt total conectate. De
regulă, fiecare specie interacţionează cu o anumită submulţime din numărul total de
specii existente în mediul său înconjurător, deci sistemul are o anumită structură
extinsă de tip reţea. In sistemele sociale acest lucru este asemănător. Există o reţea
de legături cu diferite grade de conectivitate între diferitele componente ale
sistemului respectiv (familii, oraşe, popoare etc.)
Gradul de conectivitate, presupune, deci, luarea în considerare a forţei de
cuplare şi de dependenţă, cunoscute sub numele de interacţiuni epistatice – iar
acestea sunt funcţii de măsura în care contribuţia la fitness adusă de un individ
depinde de alţi indivizi. În procesele biologice, fitnessul unui organism sau specii
depinde de caracteristicile altor organisme sau specii cu care ea interacţionează, în
timp ce ele toate se adaptează şi se modifică simultan. Cu alte cuvinte, o singură
entitate (allele, gene, organism sau specie) nu contribuie la fitnessul general
independent de celelalte entităţi. Contribuţia fitness a unei entităţi (individ) poate
depinde de toţi ceilalţi indivizi din acel context. Aceasta este o măsură contextuală a
dependenţei, a influenţei directe sau indirecte pe care fiecare entitate le are cu
celelalte entităţi cu care aceasta este cuplată.
Într-un sistem social, fiecare individ aparţine mai multor grupuri şi unor
contexte diferite şi contribuţia sa la fiecare context depinde parţial de alţi indivizi din
acel grup şi de modul în care ei sunt legaţi de individul în cauză. Un exemplu este
atunci când un nou membru se alătură unei echipe. Contribuţia acelui individ va
depinde de ceilalţi membrii ai echipei şi de spaţiul pe care ei îl creează pentru o
astfel de contribuţie, care este definit de coordonate cum ar fi îndemânarea,
expertiza, cunoaşterea etc. aduse de noul membru.
În sistemele adaptive complexe, conectivitatea dintre indivizi sau grupuri nu
reprezintă o relaţie constantă sau uniformă, ci variază în timp şi depinde de
diversitatea, intensitatea şi calitatea interacţiunilor dintre agenţii umani.
Conectivitatea poate fi, de asemenea, formală sau informală, desemnată sau
nedesemnată, implicită, cu conexiuni tacite, sau explicită.
Mai mult, gradul de conectivitate determină reţeaua de relaţii şi transferul de
informaţie şi cunoaştere şi constituie un element esenţial în formarea proceselor
feedback.
2.2 Co-evoluţia
Conectivitatea se aplică nu numai în cadrul unui sistem, dar şi sistemelor cu

care acesta este conectat în cadrul unui sistem complex de nivel superior. De
exemplu, un sistem biologic este conectat cu alte sisteme într-un ecosistem. Acest
lucru înseamnă că ,,fiecare tip de organism are, ca parte a mediului său înconjurător,
alte organisme de acelaşi tip sau de tipuri diferite … adaptarea la un tip de organism
schimbă atât fitnessul cât şi peisajul fitness al altor organisme” (Kauffman, 1993, p.
242). Modul în care fiecare element influenţează şi, la rândul său, este influenţat de
celelalte elemente legate de el într-un ecosistem este partea a procesului de co-
evoluţie, pe care Kauffman îl defineşte ca ,,un proces de peisaje cuplate, deformate,
în care mişcările adaptive ale fiecărei entităţi schimbă peisajele vecinilor săi”
(Kauffman, 1993).
Un alt mod de o a descrie co-evoluţia este acela că evoluţia unui domeniu sau
entităţi este paţial dependentă de evoluţia altor domenii sau entităţi legate cu acesta;
sau că un domeniu sau entitate se schimbă în context cu altele. Noţiunea de co-
evoluţie se orientează pe evoluţia interacţiunilor şi pe evoluţia reciprocă.
În sistemele umane, co-evoluţia în sensul evoluţiei interacţiunilor se orientează

către relaţia dintre entităţile co-evolutive.
Un punct important este că co-evoluţia are loc în cadrul unui ecosistem şi nu
poate să aibă loc izolat. Într-un context social, un ecosistem include dimensiuni
sociale, culturale, tehnice, geografice şi economice şi co-evoluţia poate afecta atât
forma instituţiilor cât şi relaţiile şi interacţiunile dintre entităţile co-evolutive (termenul
de entitate poate fi substituit cu oricare dintre termenii individ, agent, echipă,
organizaţie, industrie, economie etc.).
O deosebire poate, de asemenea, să fie făcută între “co-evoluţia cu” şi
“adaptarea la” un mediu în schimbare.
Deşi se face o distincţie între un ,,sistem” şi ,,mediul” său, este important de
notat că nu există o dihotomie sau o limită clară între aceste două, în sensul că un
sistem este separat de şi, totodată, se adaptează la un mediu în schimbare.
Noţiunea la care se ajunge priveşte cât de mult un sistem este legat de alte sisteme
în cadrul unui ecosistem. Într-un astfel de context este necesar să considerăm
sistemul în funcţie de co-evoluţia sa cu alte sisteme, decât ca o adaptare la un mediu
distinct şi separat.
Într-un ecosistem social co-evolutiv, fiecare organizaţie este un agent care
influenţează, dar şi este influenţat de ecosistemul social. Aceşti agenţi pot fi
consumatori, producători, instituţii economice, culturale, juridice ş.a. Strategiile
acestora nu pot fi privite simplu ca un răspuns la un mediu în schimbare, care este
separat de organizaţie, ci ca o mutare adaptivă, care va afecta atât pe iniţiatorul
acţiunii cât şi pe toţi ceilalţi influenţaţi de el. Noţiunea de co-evoluţie este deci una de
potenţare, ceea ce sugerează că toate acţiunile şi deciziile afectează ecosistemul
social.
Nici un individ sau organizaţie nu este mai puţin puternică, dar fiecare acţiune
a entităţilor reverberează printr-o reţea intricată de inter-relaţii şi afectează
ecosistemul social. Dar co-evoluţia înseamnă şi responsabilitate, deoarece
ecosistemul care este influenţat şi afectat va afecta şi influenţa la rândul său celelalte
entităţi din cadrul său. Această noţiune nu este similară cu răspunsul pro-activ sau
reactiv. Ea este ,,senzitivitatea” la acţiuni şi priveşte atât schimbările mediului cât şi
posibilele consecinţe ale acţiunilor. Privită din această perspectivă, co-evoluţia are
loc atunci când entităţile legate între ele se schimbă în acelaşi timp.
Co-evoluţia afectează deci atât indivizii cât şi sistemele şi este operaţională la

diferite nivele, scale şi domenii. Co-evoluţia are loc la toate nivelele şi scalele şi
poate fi clasificată în co-evoluţie endogenă când se aplică indivizii şi grupurile din
cadrul unei organizaţii şi în co-evoluţie exogenă, când organizaţia interacţionează cu
alte ecosisteme. Această clasificare este totuşi o simplificare – atât procesele
endogene cât şi cele exogene sunt intercorelate şi graniţele dintre organizaţie şi
,,mediul” său înconjurător nu pot fi clar definite şi stabilite.
Mai mult, noţiunea de ,,ecosistem” se aplică atât organizaţiei cât şi mediului
exterior al acesteia, care include organizaţia respectivă. Deci noţiunea de ecosistem
complex co-evolutiv este una de interacţiuni şi relaţii intricate şi încrucişate şi de
influenţe multidirecţionale, atât directe cât şi mediate.
Conectivitatea şi interdependenţa propagă efectele acţiunilor, deciziilor şi
comportamentelor prin ecosistem, dar această propagare sau influenţă nu este
uniformă şi depinde de gradul de conectivitate.
2.3 Structuri disipative, funcţionarea–departe–de–echilibru şi istoria
Un alt concept cheie în definirea CAS este structura disipativă, care reprezintă
modalităţile prin care sistemele deschise schimbă energie, materie sau informaţie cu
mediile lor şi care atunci când sunt împinse, departe–de–echilibru” creează noi
structuri şi o nouă ordine.
Ilya Prigogine a luat în 1977 Premiul Nobel pentru chimie pentru lucrările sale
privind structurile disipative şi termodinamica dezechilibrului. Prigogine a dat o
interpretarea nouă celei de-a doua legi a termodinamicii. Disoluţia în entropie nu este
o fatalitate absolută, ci ,,în anumite condiţii, entropia însăşi devine generator de
ordine”. Pentru a fi mai precis ,,în condiţii de non-echilibru, cel puţin, entropia poate
produce, în loc de degradare, ordine (şi) organizare. Dacă este aşa, atunci entropia,
însăşi, îşi pierde caracterul său disipativ. În timp ce anumite sisteme dispar, alte
sisteme evoluează simultan şi cresc cu mai multă coerenţă” (Prigogine şi Stengers,
1985).
În structurile disipative apare tendinţe de a avea soluţii alternative care se
numesc bifurcaţii. Acest termen este nepotrivit, deoarece separarea poate să aibă
loc între mai multe soluţii posibile. O bifurcaţie poate conduce la mai multe traiectorii
posibile, unele dintre ele stabile, altele instabile. Ea apare într-un punct critic ce nu
poate fi, însă, prevăzut. De asemenea, nu se poate prevedea pe care dintre

traiectoriile posibile, stabile sau instabile, va evolua în continuare sistemul. ,,Doar
şansa va decide, prin dinamica fluctuaţiilor. Sistemul va încerca să aleagă calea şi va
face mai multe încercări, unele fără succes la început, pentru a se stabiliza. Apoi o
fluctuaţie particulară va avea loc. Prin stabilizare, sistemul devine un obiect istoric, în
sensul că evoluţia lui ulterioară depinde de alegerea în punctul critic” (Nicolis şi
Prigogine, 1989).
Într-un sistem social, printr-o serie de decizii critice fiecare individ alege din
mai multe alternative posibile, ceea ce poate determina o traiectorie anumită de
evoluţie pentru fiecare individ. Alternativele disponibile, totuşi, sunt restricţionate de
starea curentă a persoanei şi de starea peisajului (fitness landscape) pe care
persoana îl ocupă. Deci comportamentul emergent al persoanei este nu o problemă
de şansă, ci rezultatul alegerii făcute de persoana respectivă dintr-o mulţime finită de
alternative posibile. Odată cu o alegere făcută, există o dimensiune istorică şi o
evoluţie ulterioară care depind de alegerea critică; dar înainte ca decizia să fie
finalizată, alternativele sunt surse de inovaţie şi diversificare, deoarece ele deschid
diferite posibilităţi pentru individ şi noi soluţii pentru sistem.
Când o entitate socială (individ, grup, organizaţie, industrie, economie ş.a.)
este în faţa unei restricţii, ea găseşte noi moduri de operare, deoarece sistemele–
departe–echilibru (de normele stabilite) sunt obligate să experimenteze şi să
exploreze propril lor spaţiu al posibilităţilor şi această explorare le ajută să descopere
şi să creeze noi paterne (modalităţi) de relaţii şi structuri diferite.
2.4 Explorarea–spaţiului–posibilităţilor
Complexitatea sugerează că pentru a supravieţui şi a creşte, o entitate are

nevoie să exploreze spaţiul său al posibilităţilor şi să genereze varietate.
Complexitatea sugerează, de asemenea, că o căutare pentru a determina o singură
strategie ,,optimală” nu poate fi nici posibilă şi nici decizională. Orice strategie poate
fi optimă doar în anumite condiţii şi, când aceste condiţii se schimbă, strategia nu mai
rămâne mult timp optimală. Pentru a supravieţui, o organizaţie trebuie să verifice
constant peisajul şi să încerce diferite strategii. O organizaţie poate să aibă în loc de
o singură strategie, mai multe micro-strategii care îi permit să evolueze. Aceasta
reduce riscul de a obţine o singură strategie prea târziu, care poate să nu fie chiar
cea mai bună şi să suporte co-evoluţia senzitivă cu un ecosistem în schimbare. În

esenţă, mediile instabile şi pieţele în rapidă schimbare necesită metode flexibile
bazate pe varietatea necesară (Ashby, 1969).
Adaptarea flexibilă necesită, de asemenea, noi conexiuni sau noi moduri de a
privi lucrurile. A vedea o nouă funcţie pentru o parte a unei entităţi existente este
numită exapotare (exapotion).
Când căutăm în spaţiul posibilităţilor pentru un nou produs sau un mod diferit
de a face lucrurile, nu este posibil să explorăm toate posibilităţile. Poate fi, totuşi,
posibil să considerăm schimbarea ca un pas înainte faţă de ceea ce există. În acest
sens, exapotarea poate fi considerată o explorare a ceva care este denumit
,,posibilul adiacent” (Kauffman 2000). Deci este explorare un pas înainte, utilizând
“componente” întotdeauna disponibile, dar punându-le împreună într-un nou mod.
Conform lui Kauffman (2000, p.22) a încerca ceva nou în domeniul molecular,
morfologic, comportamental, tehnologic şi organizaţional se face prin explorarea
posibilului adiacent. Rata de descoperire sau mutaţie, totuşi, este restricţionată de
selecţie pentru a evita catastrofele posibile care pot distruge o comunitate. Viruşii şi
bacteriile au o rată a mutaţiei foarte apropiată de eroarea-catastrofă, care este
tranziţia la o fază care face o populaţie nesutenabilă. Se pare că există o balanţă
între descoperire şi ceea ce ecosistemul poate susţine efectiv. Atât biosfera cât şi
econosfera se pare că au ,,mecanisme endogene care mijlocesc explorarea
posibilului adiacent astfel încât, în medie, astfel de explorări conduc cu succes la
găsirea de noi modalităţi de a susţine viaţa” (Kauffman, 2000, p.156). În biosferă,
adaptările sunt alese prin selecţia naturală, iar în econosferă de succesul sau eşecul
economic, la o rată care este sustenabilă.
Deşi rata cu care noutatea poate fi introdusă este restricţionată, posibilul
adiacent este extensibil nedefinit (Kauffman, 2000, p. 142). Odată descoperirile
realizate în posibilul adiacent, un nou posibil adiacent, accesibil din prezentul lărgit
care include noi descoperiri, devine accesibil. Deschiderea constantă de noi nişe pe
pieţe în domenii şi produse despre care cu câţiva ani în urmă nici nu ştiam că există
reprezintă un exemplu de posibilităţi extinse ale posibilului adiacent.
2.5 Procesul feedback

Feedbackul reprezintă mecanismul de bază în formarea în cadrul sistemului

adaptiv complex, a condiţiilor de desfăşurare a proceselor adaptive şi de selecţie. De
regulă, vorbim despre feedback pozitiv şi feedback negativ în funcţie de influenţa
exercitată de o buclă feedback asupra acţiunilor desfăşurate de agenţii care
formează bucla respectivă. Feedbackul pozitiv (amplificator) determină schimbări în
sistem, în timp ce feedbackul negativ are rol de echilibrare, amortizare şi stabilirea a
sistemului.
În ultimul timp, se constată o trecere a limbajului specific descrierii
mecanismelor feedback către înlocuirea termenului de ,,mecanism” prin cel
de ,,proces” considerat mai apropiat de realitate în cazul CAS.
În condiţiile în care sistemele adaptive complexe funcţionează departe–de–
echilibru, iar componentele acestor sisteme sunt interconectate printr-o reţea de
legături şi conexiuni neliniare, un sistem devine ,,extrem de senzitiv la influenţele
externe. Mici intrări determină efecte mari, uneori destructive” (Prigogine şi Stengers,
1985) ceea ce poate duce la reorganizarea întregului sistem. Acest proces se
datorează şi feedbackului pozitiv. ,,În aceste condiţii departe–de–echilibru vedem că
fluctuaţii sau perturbaţii foarte mici pot fi amplificate în unde gigantice, distrugătoare
de structuri” (Prigogine şi Stengers, 1985).
În cazul sistemelor umane, condiţiile de funcţionare departe–de echilibru
operează când un sistem este perturbat suficient de mult de la normele stabilite sau
de la modalităţile obişnuite de lucru sau odihnă. Într-o organizaţie privită ca sistem,
aceste condiţii pot să determine atingerea unui punct critic care să ducă la dezordine
sau la crearea unei noi ordini şi organizări. În acest din urmă caz se spune că s-a
creat o nouă coerenţă. Procesele feedback pozitive sau amplificatoare susţin
această transformare şi ele constituie un punct de plecare pentru înţelegerea mişcării
constante între schimbare şi stabilitate în sistemele adaptive complexe.
Pentru a înţelege de ce este necesar ca CAS să atingă condiţiile departe–de-
echilibru trebuie arătat că procesele feedback nu acţionează continuu. De
asemenea, în anumite perioade, buclele feedback pozitive pot fi dominante,
impunând schimbări în sistem, după care să devină dominante buclele feedback
negative, care determină stabilitatea sistemului în urma schimbărilor pe care le-a
suferit. Acest ciclu de dominanţă alternativă a feedbackului pozitiv şi negativ se poate
repeta şi poate să apară fără să putem spune care sunt cauzele apariţiei sau
schimbării dominanţei.
De exemplu, într-o companie, dacă efortul de a îmbunătăţi performanţele şi

poziţia de piaţă eşuează în mod continuu şi dacă creşterile nu sunt mult timp
sustenabile, atunci managerii acesteia pot determina producerea unei schimbări
majore. Aceste intervenţii pot, de asemenea, eşua şi compania poate ajunge într-un
ciclu constant de restructurări ineficiente. Un motiv pentru acest eşec este o
supraestimare a efectelor ,,mecanismelor adiacente” bazate pe bucle feedback
negative, care au lucrat în trecut.
Dar, într-un mediu turbulent, întregul ecosistem poate fi schimbat şi nu putem
întotdeauna extrapola succesul pe baza experienţei trecute. Noi paterne de
comportament şi noi structuri pot să emeargă şi acestea pot să depindă de sau se
stabilesc prin noi procese feedback pozitive.
În sistemele umane, gradul de conectivitate (dependenţa sau interacţiunea
epistatică) adeseori determină forţa feedbackului. Feedbackul aplicat interacţiunilor
umane înseamnă influenţa care schimbă acţiuni şi comportamente potenţiale. Mai
mult, în cazul interacţiunilor umane, feedbackul este rareori o procedură foarte bine
delimitată de tip input–proces–output, perfect predictibilă şi cu rezultate bine
determinate. Acţiunile şi comportamentele pot să varieze în raport cu gradul de
conectivitate dintre diferiţi indivizi, ca şi în raport cu timpul şi contextul.
Co-evoluţia poate, de asemenea, să depindă de influenţele feedback
reciproce dintre entităţi. O problemă importantă este, deci, cum gradul de
conectivitate şi feedbackul influenţează co-evoluţia. O primă întrebare legată de
aceasta este modul în care structura unui ecosistem afectează co-evoluţia. Kauffman
afirmă că ,,Am găsit evidenţa … că structura unui ecosistem determină co-evoluţia”
(Kauffman, 1993, p.279). Această afirmaţie, demonstrată prin simularea pe
calculator, se poate aplica şi ecosistemelor sociale. Procesele feedback au, deci, o
strânsă legătură atât cu gradul de conectivitate (la toate nivelele), cât şi cu structura
ecosistemului, şi deci şi cu co-evoluţia.
Mai mult, cele două concepte esenţiale de feedback pozitiv şi negativ trebuie
să fie utilizate pentru a descrie procesele feedback integrate multiple din sistemele
adaptive complexe şi trebuie regândită însăşi natura feedbackului în acest context,
pentru a putea include ulterior influenţele multi-nivel, multi-proces şi neliniare.
2.6 Dependenţa de traiectorie, istoricitate şi legea profitului crescător

B. W. Arthur observă că teoria economică clasică este bazată pe ipoteza

implicită conform căreia economia este dominată de bucle feedback negative, ceea
ce conduce la dominanţa unei concepţii a legii profitului descrescător, care, la rândul
ei, conduce la convingerea că în economie este posibilă obţinerea unui echilibru
economic stabil. Aceasta deoarece buclele feedback negative au un efect stabilizator
şi implică un singur punct de echilibru în care economia va revni după orice
schimbare majoră pe care a suferit-o.
Exemplul utilizat de B. W. Arthur este creşterea preţului petrolului în anii 70
care a încurajat economisirea energiei şi conservarea acesteia şi a dus la creşterea
numărului de exploatări petroliere, ceea ce a avut un efect asupra creşterii
predictibile a ofertei şi a rezultat într-o scădere a preţurilor spre sfârşitul anilor 80 ai
secolului trecut.
Dar, după cum arată W. B. Arthur, astfel de forţe nu operează şi domină
întotdeauna. ,,În loc de aceasta, buclele feedback pozitive măresc (amplifică)
efectele micilor schimbări economice şi cresc profiturile, făcând posibilă apariţia mai
multor puncte de echilibru, depinzând de buclele feedback negative care, pot, de
asemenea, să opereze în sistem” (Arthur, 1990).
Posibilitatea ca un sistem să aibă mai multe puncte de echilibru este dată de
proprietăţile structurilor disipative. În sistemele fizico-chimice această proprietate a
unor substanţe de a se afla simultan în două sau mai multe stări stabile în anumite
condiţii la limită se numeşte bistabilitate şi descrie ,,posibilitatea de a evolua, pentru
valori date ale parametrilor, către mai mult de o stare stabilă” (Nicolis şi Prigogine,
1989; p.24).
Mai mult, traiectoriile specifice pe care un sistem le urmează depind de istoria
lor trecută. Ideea aici este că istoria trecută afectează dezvoltarea viitoare şi pot
exista mai multe traiectorii posibile sau paternuri pe care un sistem le poate urma.
Acest lucru explică de ce comportamentul unui sistem este greu de prevăzut, chiar
dacă menţinem sistemul în cadrul anumitor limite.
2.7 Auto–organizarea, emergenţă şi crearea unei noi ordini
Auto-organizarea, emergenţa şi crearea unei noi ordini reprezintă caracteristici

esenţiale ale sistemelor adaptive complexe. Ordinea spontană care apare atunci
când sistemul, pentru a răspunde la influenţele exercitate de mediul înconjurător,
trece la un nou mod de organizare se numeşte auto-organizare şi reprezintă una

dintre cele mai uimitoare proprietăţi a sistemelor adaptive complexe, fie că este
vorba despre sisteme umane, ecosisteme sau organizaţii.
Kauffman într-o carte a sa (,,Origins of Order: Self Organization and Selection”
(1993)) arată că selecţia nu este, aşa cum afirmă concepţia evoluţionistă Darwiniană,
singura forţă care determină adaptarea. Există şi o a doua forţă care produce
spontan ordine, şi anume auto–organizarea, aceasta fiind, alături de selecţia
naturală, absolut necesară pentru evoluţie.
Proprietăţile emergente, calităţile noi, paternele structurale apar în CAS din
interacţiunea elementelor individuale, acestea reprezintând mai mult decât suma
părţilor componente şi sunt dificil de prevăzut studiind doar elementele considerate
individual.
Emergenţa este procesul care determină apariţia unei noi ordini împreună cu
auto–organizarea. Francisco Varela, unul dintre creatorii ciberneticii de ordinul doi
(autopoiesisului), atunci când se referă la emergenţă spunea că ea reprezintă
tranziţia de la regulile locale către principiile globale sau stările generale care
însoţesc întreaga mulţime de agenţi. De pildă, el afirmă că activitatea neuronală a
creierului uman reprezintă o proprietate emergentă şi de aici sunt posibile constiinţa,
gândirea şi creaţia.
Relaţiile reciproce dintre micro-evenimente şi macro-structuri sunt
bidirecţionale şi se crează astfel o influenţă reciprocă atunci când feedbackul
funcţionează ,,Una dintre cele mai importante probleme ale teoriei evoluţioniste este
feedbackul eventual dintre structurile macroscopice şi evenimentele microscopice:
structurile macroscopice emerg din evenimentele microscopice, dar, la rândul lor, vor
conduce la o modificare a mecanismelor microscopie” (Prigogine şi Stengers, 1989).
Apare deci un proces co-evolutiv în care entităţile microscopice individuale şi macro–
structurile create prin interacţiunile dintre aceste se influenţează una pe alta într-un
proces iterativ continuu.
În sistemele sociale, auto–organizarea poate fi descrisă ca apariţia spontană a
unui grup care execută o sarcină sau are un anumit scop comun; grupul decide ce
face, cum şi când face şi nu există o entitate exterioară grupului care să orienteze
activitatea acestuia.
Emergenţa în cadrul sistemului uman tinde să creeze structuri ireversibile sau
idei, relaţii şi forme de organizare care devin parte a istoriei indivizilor şi instituţiilor şi,
la rândul lor, afectează evoluţia acestor entităţi. De exemplu, apariţia de noi

cunoştinţe şi idei în cadrul unei echipe, firme sau chiar la nivelul întregii societăţi
poate fi descris ca un proces emergent deoarece rezultă din interacţiunile dintre
indivizi şi nu este suma ideilor existente, ci ceva cu totul nou şi posibil neaşteptat.
Odată ce ideile sunt articulate, ele formează o parte a istoriei fiecărui individ, dar şi a
istoriei comune a echipei, firmei sau societăţii – procesul nu este reversibil – şi
aceste noi idei şi cunoştinţe pot fi utilizate pentru a genera alte idei noi şi noi
cunoştinţe. În această viziune, învăţarea organizaţională şi socială reprezintă
proprietăţi emergente – nu sunt doar simple ajustări sau însumări de noi idei, ci un
proces bazat pe interacţiunea dintre indivizii ce aparţin echipei, firmei sau societăţii
care creează noi modele mentale, împărtăşite de toţi indivizi din cadrul sistemului
respectiv. Atunci când învăţarea conduce la noi comportamente, se poate spune că
organizaţia s-a adaptat şi a evoluat.
Noile cunoştinţe, împărtşite de toţi indivizii prin modele mentale comune,
generează, la rândul lor, învăţare şi cunoaştere.
Apare, astfel, cu o deosebită claritate, legătura existentă între conectivitate,
interdependenţă, emergenţă şi auto–organizare. Aceşti piloni ai sistemelor
adaptive complexe acţionează împreună pentru a crea o nouă ordine şi coerenţă,
pentru a susţine sistemul şi a-i asigura supravieţuirea, în special atunci când mediul
înconjurător se schimbă rapid.
3. Criza economică actuala şi ştiinţa ciberneticii
Când economiştii şi alţi cercetători studiază un sistem complex, ei încep

întrebându-se ce ipoteze au fost utilizate de la început şi cum aceste ipoteze au
condus la anumite concluzii care pot fi sa nu în concordanţă cu datele culese din
economie. Astfel, dacă ne referim la criza actuală, ar trebui să începem să formulăm
acele principii şi ipoteze care au fost utilizate pentru a construe şi justifica
instrumentele financiare complexe a caror utilizare a contribuit din plin la
instabilitatea actuală. Ar trebui să vedem dacă aceste idei teoretice au fost terstate şi
dacă nu cumbva criza actuyală este rezultatul faptului că aceste idei privind sistemul
financiare ar trebui înlocuite cu altele mai bune.
De fapt, există în teoria economică multe alte idei ca şi practici utilizate la nivel
micro sau macroeconomic care se dovedesc pe rând a fi eronate sau total
primejdioase pentru miile şi milioanele de oameni care îşi asigură existenţa prin
funcţionarea respectivelor sisteme economice. Aceste idei sunt promovate, în
particular, de economia neoclasică care se bazeazxă în principal pe următoarele
ipoteze:
i. Aproape tot timpul pieţele sunt la sau aproape de echilibru stabil.
ii. Participanţii la piaţă acţionează raţional pentru a-şi maximiza preferinţe cunoscute
şi fixate descrise prin funcţii de utilitate definite şi independente de timp.
iii. Participanţii la piaţă au o cunoaştere perfectă a informaţiei care condiţionează

pieţele ca şi toţi ceilalţi participanţi.
iv. Preţurile sunt stabilite printr-un proces determinist de maximizare a preferinţelor

tuturor celor care sunt incluşi în tranzacţiile pe piaţă.
v. Fluctuaţiile în preţuri sunt mici, aleatoare şi necorelate.
vi. Există o lichiditate perfectă, astfel încât preţurile sunt bine definite şi toate pieţele
se golesc.
vii. Nu există importante diferenţe între pieţele care include puţini indivizi şi alte pieţe
care cuprind milioane de participanţi, astfel că modele simple sunt suficiente pentru a
elucida principiile care guvernează pieţele.
Paradigma neoclasică, bazată pe astfel de idei, a avut indiscutabil un anumit

succes în dezvoltarea ştiinţei economice. În acelaşi timp, însă, ea a condus la
elaborarea anumitor practici de politică economică şi recomandări care se află cel
puţin la rădăcina crizei economice actuale. Acestea includ idei cum ar fi:
i. Reglarea este limitată sau nu este necesară deoarece pieţele îşi găsesc singure şi
rămân la echilibru stabil unde ele funcţionează cel mai eficient, conducând la
creşterea economică stabilă maximală, în timp ce reglarea conduce doar la o
creştere mai lentă. Dar putem avea un declin rapid al creşterii economice şi a
prosperităţii în ciuda unor dereglementări.
ii. Orice produs sau serviciu are o valoare sau preţ, în orice moment de timp, care
poate fi unic determinat printr-un anumit proces obiectiv. Acesta include contracte
care se referă la preţurile unor produse variabile la momente de timp viitoare. De
exemplu, contractele futures au preţuri care se stabilesc zilnic în timp ce ele sunt
tranzacţionate. Dar vedem acum că aceste valori se evaporează.
iii. Această experienţă de tranzacţionare poate fi generalizată pentru instrumentele

financiare complexe care obligă la acţiuni ce vor fi efectuate în viitor şi care se
bazează pe condiţii care nu sunt încă cunoscute, având valori definite şi preţuri chiar
dacă ele nu sunt niciodată sau foarte rar tranzacţionate. Dar criza actuală este parţial
determinată de faptul că balanţele băncilor şi companiilor au cuprins aceste
contracte care nu pot fi calculate deoarece ele include instrumente ale căror preţuri
au fost stabilile prin simple ipoteze şi se dovedesc acum a fi nedeterminate.
iv. Stabilitatea poate fi crescută investind şi tranzacţionând instrumente financiare

complexe abstracte în loc de contracte principale şi ipotecare. Exemplele sunt
derivativele. Deşi acestea datează de mult timp şi au constituit un factor în orice
economie de scală, deoarece pieţele au fost recent inundate cu o grămadă de noi
derivative care combină intelligent funcţiile diferitelor preţuri la diferite momente de
timp în instrumente financiare a căror valoare se presupune că fluctuează mai puţin
decât valorile acţiunilor corespunzătoare. Teoria privind posibilitatea de combinare a
variabilelor fluctuante în variabile care fluctuează mai puţin este dependentă critic de
ipotezele de mai sus în special de cea privind faptul că fluctuaţiile sunt mici,
aleatoare şi necorelate. Dar aceste ipoteze s-au dovedit false.
v. S-a argumentat că aceste instrumente inovative nu ar trebui să fie reglementate

chiar atât de mult ca tranzacţionarea acţiunilor, deoarece ele funcţionează ca o
asigurare pentru creşterea stabilităţii. Aceasta a fost bazată pe o altă ipoteză falsă
potrivit căreia orice funcţie matematică de valoarea acţiunilor la diferite momente de
timp are o valoare fixă şi determinată la orice moment de timp.
vi. Deoarece determinarea preţului este un proces definit de maximizare a

preferinţelor cunoscute într-un mediu perfect cunoscut şi deoarece toate valorile sunt
definite, el poate fi în anumite cazuri automatizat şi urmărit de programe pe calculator
care tranzacţionează în anumite condiţii. Dar unele pieţe care au funcţionat în acest
fel au prezentat erori sau au oprit tranzacţiile.
În viziunea noastră, criza actuală sugerează că există o serie de slăbiciuni şi

erori grave în paradigma neoclasică. În particular:
i. Marile pieţe din economie apar ca nefiind la echilibru. Nu numai acum, dar
poate dintotdeauna. Fluctuaţiile în valoarea acţiunilor, valutelor şi bunurilor sunt
adeseori nealeatoare şi necorelate şi, după cum vedem acum, ele nu este necesar
să fie mici. O altă paradigmă este necesar să descrie modul în care funcţionează
pieţele reale.
ii. Mai general, teoria echilibrului general competitiv este bazată pe ipoteze
care apar mult prea idealizate. Acestea includ ipoteza că, la echilibru, preţurile sunt
stabilite astfel încât toate pieţele se vor curăţa nu contează cum.
iii. Participanţii la pieţe nu au preferinţe fixe, dar teoria echilibrului competitive

general presupune că ei au astfel de preferinţe. Preferinţele se schimbă în timp
impredictibil datorită schimbărilor gusturilor şi circumstanţelor ca şi ca răspuns la
inovaţiile care introduce noi produse şi elimină nevoile de produse vechi.
iv. Există o extrapolare nejustificată a modelelor simple de piaţă cu două

produse şi doi participanţi la pieţe reale cu milioane de participanţi şi mii de bunuri, o
greşeală care trebuie eliminată.
v. Participanţii la pieţe nu au o cunoaştere perfectă, indiferent de cunoştinţele

şi convingerile lor despre condiţiile de piaţă. Lipsa de cunoaştere perfectă este o
realitate care duce la necesitatea abordării acestora ca sisteme care funcţionează în
condiţii de incertitudine sau chiar de lipsă de informaţie.
vi. Aceasta are drept efect schimbări în convingeri care pot duce la prăbuşirea
pieţelor şi afecta oamenii chiar dacă multe dintre maşinile producătoare de bunuri şi
servicii funcţionează bine şi economia este îndestulată cu capital.
vii. Creşterea veniturilor poate conduce la dependenţă de traiectorie în

economie astfel că evoluţia unei economii va depinde de contingenţe istorice.
viii. Apare, de asemenea, o lipsă de apreciere a importanţei pe care o au

scalele relative. Aceasta se întâmplă datorită neaplicării paradigmei neoclasice
privind funcţionarea pieţelor aproape de echilibru. Instrumentele financiare cum sunt
derivativele pot fi destul de puţine raportate la întreaga piaţă. Totuşi, o situaţie extrem
de periculoasă apare atunci când ele sunt utilizate în locul activelor financiare
primare peste punctul în care creşterea valorii lor depăşeşte valoarea activelor
înlocuite. Mişcarea pe piaţă într-o direcţie nealeatoare poate induce o instabilitate pe
care contractele nu o poate suporta mult timp. Orice discuţie privind introducerea
unui nou instrument financiar cu ajutorul căruia să fie reglată piaţa necesită de aceea
stabilirea scalei la care el este utilizat.
Poate, totuşi, ştiinţa economică actuală să ofere o alternativă la aceste

ipoteze care să şi conducă la o conceptualizare şi operaţionalizare a ideilor
economice?
Răspunsul este, evident, da. Dintr-o anumită perspectivă, o critică a teoriei

economice neoclasice a fost dezvoltată de mai mult timp şi s-a intensificat în
deceniul trecut. S-au formulat concepţii şi modele care se abat mult de la ipotezele
neoclasice, s-a probat pe rând faptul că ipotezele neoclasice sunt incorecte
experimental şi s-au facut diferite propuneri de trecere la un alt tip de economie. Cu
toate acestea, inerţia deosebită a ştiinţei economice a făcut ca trecerea la o nouă
concepţie economică, modificată radical faţă de economia neoclasică să se tot
amâne.
Totuşi, criza globală actuală a arătat clar că avem nevoie urgent de o nouă
concepualizare ştiinţifică a sistemului economic care să permită dezvoltarea unor
modele detaliate la nivcelul sistemelor economice având o complexitate suficientă
pentru a fi operaţionale. Componentele cheie ale acestei viziuni şi metodologii se
referă la următoarele:
1) Economia este un sistem fizic, incluzând fluxuri de bunuri, informaţie şi

energie; deci este util să modelăm economia ca sistem utilizând instrumente din
fizică. Totuşi, deşi există un concept de echilibru în teoria economică neoclasică,
conceptul de echilibru din fizică nu este aplicabil economiei deoarece el se aplică
doar unor sisteme particulare, numite sisteme închise. Acestea sunt închise în raport
cu lumea înconjurătoare şi au cantităţi neschimbate de bunuri care le compun. Ele au

cantităţi fixe de energie, care nu poate fi adăugată sau scăzută din afară. Pieţele nu
pot fi descriseca şi sisteme închise, astfel încât echilibrul fizic nu poate fi aplicat.
2) În schimb, pieţele sunt exemple de sisteme deschise. Ele nu au cantităţi

fixe de bunuri sau valute. Ele sunt situate în interiorul unor sisteme deschise mai
mari incluzând biosfera, iar fluxurile de energie şi materie intră şi ies permanent din şi
către sistemul deschis care le conţin.
3) Fluxurile de bunuri şi energie printr-un sistem deschis pot să-l conducă

către autoorganizarea în stări meta-stabile. Aceste stări nu sunt de echilibru
deoarece fluctuaţiile în jurul lor nu sunt nici mici, nici aleatoare şi nici necorelate.
4) Deci, în loc de a fi la echilibru, pieţele pot fi înţelese ca sisteme critice auto-

organizate. Aceasta este o construcţie teoretică care poate fi aplicată cu succes la
pieţele reale. Ea conduce la concluzia că în starea staţionară, pieţele sunt
aproximativ invariante în raport cu scala. Aceasta implică o predicţie asupra
cantităţilor ce vor fi distribuite în economie, ce include avuţia, venitul, mărimea
firmelor, populaţia, valoarea totală a banilor. Predicţia este aceea că aceste cantităţi
au distribuţii de tip legi ale puterii şi nu distribuţii aleatoare normale.
5) În economia neoclasică cele mai multe concluzii sunt trase din studiul unor
situaţii care implică doi participanţi la piaţă şi două bunuri (sau simplificări similare).
Concluziile din modelarea acestor situaţii simplificate se aplică la pieţe care au
milioane de participanţi şi mii de bunuri. Complexitatea acestora face ca aceste
modele simple să nu poată surprinde caracteristicile calitative ale economiilor reale,
deoarece aceste caracteristici depind de mărimea şi complexitatea lor.
6) În lumea reală participanţii au cunoaştere incompletă aspra pieţelor şi

diferiţi jucători ştiu lucruri diferite. Aceştia adoptă strategii diferite care co-evoluează
şi se schimbă o dată cu schimbarea pieţelor, care la rândul ei, este determinată de
schimbările de strategie ale jucătorilor. Apare astfel eterogenitatea ca o diversitate de
manifestări ale strategiilor pe piaţă. Această diversitate nu poate fi modelată în
economia neoclasică, dar poate fi modelată utilizând noile tehnici ale sistemelor
adaptive complete.
7) Creşterea economică este determinată de dezvoltarea ciclurilor de

materiale, bunuri, energie şi bani, care sunt analoge cu ciclurile care alcătuiesc
sistemele ecologice. Aceste cicluri sunt înţelese ca componente de bază ale
sistemelor auto-organizaţionale care funcţionează departe de echilibru. Economia
neoclasică studiază fluxurile care în general nu se închid în cicluri şi deci pierde din
vedere elementele cheie ale stabilităţii şi instabilităţii din economie.
8) Există multe încercări de modelare a sistemelor ecologice, care sunt

similare cu economiile, în sensul că sistemele ecologice sunt sisteme auto-
organizaţionale datorită fluxurilor de energie şi materiale. Acest lucru ne dă o bază
metodologică pentru teoretizarea unei economii într-un mod în care rolul energiei
este intrinsec şi elemente cum ar fi ce facem cu pierderile inevitabile de produse din
procesele industriale este necesar să apară.
9) Diferitele cicluri funcţionale de transformare a valorilor din economie au

scale de timp diferite. Instabilităţile pot fi mai uşor introduce printr-o mai strânsă
cuplare a proceselor care au loc la scale de timp diferite.
10) Sistemele complexe pot să funcţioneze în faze diferite, analog cu fazele

materiei: solid, lichid şi gazos. Unele dintre aceste faze ne sunt mai familiare decât
altele. Tranziţia dintre faze poate fi abruptă şi distructivă. Reglarea sistemelor
economice va trebui să conţină măsuri care să indice proximitatea cu tranziţiile de
fază şi să acţioneze pentru a limita efectele acestora.
11) Există un limbaj natural pentru descrierea şi cuantificarea abaterilor de la

condiţiile de echilibru descris de economia neoclasică. Acestea sunt importante
deoarece există condiţii în care ipotezele care sunt luate în considerare în
proiectarea multor instrumente financiare complexe cum ar fi derivativele încetează
să fie adevărate. Importanţa lor în economie a fost descoperită destud de recent de
Pia Malaney şi Eric Weinstein, care au introdus un concept numit curbatură care
măsoară cât de departe este o piaţă de echilibru, cât de mult pieţele eşuează în a se
curăţa, cât de mari sunt oportunităţile de arbitraj ş ice efecte au schimbările de
preferinţe.
12) Pieţele din economie pot fi descrise ca reţele de jucători şi tranzacţii

evoluând în timp. Există o teorie bine dezvoltată a unor astfel de reţele, care oferă o
metodologie utilă şi un limbaj de modelare economică. De exemplu, noţiunea de
lume mică şi-a găsit aplicaţii atât în sistemele economice cât şi pe Internet. Există
astăzi o mulţime de exemple privind utilitatea unor astfel de modele de reţele în
sistemele economice complexe.
13) Numărul de bunuri şi servicii distincte, tipurile de companii şi numărul de

moduri de comportamente economice a crescut imens în decursul timpului. Această
creştere este determinată de inovaţie şi la rândul ei, constituie o cauză majoră a
creşterii economice. Modelele economiei neoclasice lucrează cu coşuri fixate de
bunuri şi servicii şi deci exclude un factor important al creşterii economice.
14) Există o limită în acurateţea predicţiilor viitoare, deoarece inovaţiile care

determină creşterea diversităţii economiei şi creşterea economică în general nu
poate fi prezisă. Dar, pe termen scurt, se pot face predicţii care să fie credibile.
4. Întrebări care aşteaptă răspunsuri
Cibernetica actuală nu rărpunde, totuşi, la toate întrebările şi dilemele

ştiinţifice ridicate de studiul sistemelor economice. Există încă o multitudine de
probleme nerezolvate sau asupra cărora se poartă intense contrverse şi care
necesită încă o activitate de cercetare şi experimentare.
În contextul crizei globale actuale şi a altor crize care au zguduit şi vor zgudui
periodic sistemul economic, se încearcă găsirea unor noi metode şi metodologii de
abordare a sistemelor economice, considerându-se că paradigma neoclasică a
modelării a eşuat. Prezentăm în continuare câteva idei ce-şi propun schimbarea
paradigmei actuale cu una care are în centru teoria şi metodele sistemelor adaptive
complexe.
Aplicarea teoriilor şi metodelor ciberneticii şi ştiinţelor complexităţii în domeniul
economic necesită, într-o primă instanţă, un mod diferit de a privi sistemele
economice însele, oamenii care lucrează în cadrul lor şi mediul în care ele operează.
Este clar că, în condiţiile actuale, concepţiile mai mult sau mai puţin tradiţionale
despre conducerea şi organizarea economiei sunt depăşite şi nu conduc la
rezultatele dorite. Mai mult, sistemul economic însăşi este într-un proces profund şi
radical de schimbare care cuprinde treptat toate economiile şi va avea un efect uriaş
asupra tuturor aspectelor vieţii economice şi sociale. Un astfel de proces poate fi
comparat cu modernizarea economiei în urma revoluţiilor tehnologice care au avut
loc periodic în istoria omenirii. Dar acum asistăm la o revoluţie pe planul cunoaşterii
şi al informaţiei care întrece ca dimensiuni tot ceea ce s-a întâmplat în trecut.
În acest context, se ridică o serie de întrebări; la unele dintre ele vom încerca
să răspundem în acest curs, altele sunt încă departe de a avea un răspuns.
1) Ce efect vor avea “condiţiile iniţiale” asupra dezvoltării ulterioare a sistemelor
economice?
2) În ce sens sunt sistemele economice adaptive? Cum devin ele adaptive? Care
este rolul proprietarilor-managerilor şi altor acţionari în relaţie cu aceasta?
3) Similar, cum un sistem economic devine “potrivit” cu peisajul său fitness? Ce
atribute, capacităţi şi resurse sunt necesare pentru a optimiza fitnessul în cadrul unui
„peisaj” particular?
4) Ce grad de “conectivitate” are un sistem economic particular? Cât de important
pentru supravieţuire şi creştere este acesta, nu doar pentru sistemul respectiv dar
pentru întreg „ecosistemul” din care aceasta face parte? Există un grad optim de
conectivitate?
5) În ce sens sistemele economice co-evoluează cu alte sisteme din mediul său
înconjurător? Care este rezultatul acestei co-evoluţii?
6) Cum învaţă sistemule economic despre mediul său înconjurător? Cum utilizează
el ceea ce a învăţat pentru a efectua „mutări adaptive”?
7) Cum formează sistemele economice diferite tipuri de reţele? Sunt aceste reţele
continue sau discontinue?
Cu aceste întrebări în minte, vom trece în continuare să prezentă diferite tipuri de

sisteme cibernetice din economie, ţinând cont de cunoştinţele acumulate privind
sistemul adaptiv complex, dar şi propunând noi modalităţi de abordare a acestora
care să ne apropie de răspunsurile căutate la întrebările formulate mai sus.
CAPITOLUL 1
ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX
Termenul de Sistem Adaptiv Complex se referă, după cum am văzut, la un

sistem interdependent compus din subsisteme cuplate între ele care co-evoluează
într-un mod neliniar, uneori haotic în vederea adaptării şi auto-organizării în
concordanţă cu condiţiile impuse de mediul înconjurător.
Întreprinderea este unul dintre cele mai bune exemple de CAS. Studiile şi
aplicaţiile legate de complexitatea întreprinderii sunt la început, dar ele oferă o mare
varietate de noi căi şi mijloace de a aborda şi rezolva diferite probleme legate de
organizarea şi funcţionarea întreprinderilor. Sistemele complexe conţin agenţi care
sunt componente sau entităţi funcţionale colaborative ale sistemului de întreprindere.
Între aceşti agenţi se stabilesc interconexiuni de o mare varietate şi intensitate,
alcătuind la nivelul întreprinderilor adevărate reţele care condiţionează realizarea
funcţiilor şi scopurilor acestora. Funcţiile realizate de către întreprinderi le fac să aibă
o strctură alcătuită din subsisteme specializate, dar care formează între ele procese
şi mecanisme feedback cu ajutorukl cărora întreprinderile se pot regla şi autoregla în
funcţie de evoluţioa compelxă a altor sisteme economice şi sociale din mediul lor
înconjurător. Aceste bucle feedback coferă întreprinderii un caracter de sistem
neliniar, deci şi posibilitatea de a funcţiona la limita haosului sau chiar în regim de
haos atunci când sunt necesare anumite procese auto-organizatoare prin care ea să
devină mai bine adaptată mediului extern.
In continuare, vom trece în revistă câteva dintre cele mai importante proprietăţi
ale întrerinderii ca sistem adaptiv complex precum şi modul în care aceste proprietăţi
influenţează structura funcţională şi organizaţională a întreprinderii şi formarea
Capitolul 1 –Întreprinderea ca Sistem Adaptiv Complex
diferitelor procese şi mecanisme de reglare şi autoreglare. Viziunea CAS asupra

întreprinderii necesită, în continuare, efectuarea unor studii ample care să elucideze
o serie de întrebări esenţiale pentru a înţelege pe deplin natura acestui sistem. Dintre
aceste întrebări putem aminti următoarele:
1) Ce efecte au condiţiile iniţiale asupra dezvoltării ulterioare a întreprinderii şi

a afacerilor acesteia?
2) În ce mod este întreprinderea “adaptivă”? Cum apare “adaptarea”? Care
este rolul managerului şi a proprietarului precum şi a altor deţinători de acţiuni în
această adaptare?
3) Similar, cum devine o întreprindere mai potrivită? Care sunt atributele,
capacităţile şi resursele necesare pentru a optimiza fitnessul din cadrul unui “peisaj”
particular?
4) Ce grade de conectivitate poate o întreprindere să aibă? Ce importanţă are
acest grad pentru supravieţuirea şi creşterea firmei, dar şi pentru întreaga “ecologie”
din care face parte firma? Există un grad optim de conectivitate?
5) În ce sens o întreprindere co-evoluează cu alte întreprinderi sau cu sisteme
din mediul să înconjurător? Care este rezultatul acestei co-evoluţii?
6) Cum învaţă întreprinderea despre mediul său înconjurător? Cum face ea
apel la această învăţare pentru a efectua “mutaţii adaptive”?
7) În ce măsură întreprinderile fuzionează şi creează sisteme de auto-
susţinere (de exemplu, clustere)? Ce caracteristici evoluţioniste emerg din cadrul
acestor sisteme de ordin superior?
8) Ce este reţeaua de firme? Sunt aceste reţele continue sau discontinue?
9) Ce strategii sunt utilizate pentru a îmbunătăţi poziţia pe piaţă a firmei şi deci
pentru a creşte şansele de supravieţuire?
1.1 Proprietăţile întreprinderii ca sistem adaptiv complex
Întreprinderile reprezintă un exemplu clar de CAS din economie, şi aceasta

deoarece au mai multe proprietăţi dintre care cele mai importante considerăm că
sunt următoarele:
Emergenţa: Agenţii din întreprinderi interacţionează într-un mod aleator mai

degrabă decât să fie planificaţi şi controlaţi. Din toate aceste interacţiuni emerg
modalităţi de comportament specifice ale agenţilor din cadrul întreprinderii şi

comportamentul întregii întreprinderi.
Co-evoluţia: Toate întreprinderile există în cadrul mediului lor înconjurător şi

ele sunt părţi ale acestui mediu. Aşadar, pe măsură ce mediul se modifică ,
întreprinderile însăşi se modifică pentru a se asigura o mai bună potrivire. Dar
deoarece ele sunt părţi ale mediului înconjurător, când se schimbă ele modifică şi
mediul, astfel că este necesară o nouă schimbare, iar acest lucru se întâmplă
permanent.
Suboptimalitatea: O întreprindere nu trebuie să fie perfectă pentru a prospera

în cadrul mediului său înconjurător. Ea trebuie doar să fie un pic mai bună decât
competitorii săi şi orice energie consumată pentru a fi cea mai bună nu înseamnă
decât o pierdere de energie. O întreprindere odată ce a atins starea de a fi destul de
bună va trebui să crească eficienţa de fiecare dată în favoarea unei mai mari
eficacităţi.
Varietatea necesară: Cu cât mai mare este varietatea unei întreprinderi cu

atât ea este mai puternică. De fapt, ambiguitatea şi paradoxul abundă în
întreprinderi, care utilizează contradicţiile pentru a crea noi posibilităţi de a co-evolua
cu alte sisteme din mediul lor înconjurător.
Conectivitatea: Modurile în care agenţii dintr-o întreprindere sunt conectaţi şi

legaţi unul de ceilalţi este critic pentru supravieţuirea întreprinderii, deoarece ele sunt
formate din acele conexiuni care determină formarea unor feedbackuri şi mecanisme
de reglare absolute necesare pentru supravieţuire. Relaţiile dintre agenţi sunt mai
importante decât agenţii înşişi.
Reguli simple: Întreprinderile nu sunt complicate. Modelele emergente pot

avea o mare varietate de forme dar caleidoscopul de reguli care guvernează funcţiile
întreprinderii este destul de simplu. Un exemplu clasic este acela al sistemului de
alimentare cu apă care, indiferent dacă se referă la un oraş, o regiune sal chiar
întreaga lume, se bazează pe nişte reguli simple, cum ar fi, de pildă, legea curgerii
gravitaţionale a apei.
Sensibilitatea la condiţiile iniţiale: Modificări mici ale condiţiilor iniţiale ale

întreprinderii pot avea efecte semnificative după ce ele trec printr-un proces
emergent cum ar fi un efect feedback. Un bulgăre de zăpadă foarte mic, de exemplu,
poate câştiga la fiecare rostogolire mai multă zăpadă şi, in final, să se transforme
într-un bulgăre gigant.
Auto-organizarea: Nu există o ierarhice de comandă şi contro într-un CAS.

Nu există planificare sau conducere, dar se manifestă un proces permanent de
reorganizare pentru a găsi cea mai bună formă în raport cu mediu înconjurător.
Sistemul este într-o continuă auto-organizare prin procese de emergenţă şi feedback.
Funcţionarea la limita haosului: Haosul are un loc aparte în teoria

complexităţii deoarece orice sistem capabil să se auto-organizeze funcţionează
departe de echilibru, la limita haosului. Un sistem aflat la echilibru nu are o dinamică
internă proprie care să-i permită să răspundă în mod adecvat mediului său
înconjurător şi încet va dispărea. Un sistem haotic încetează de a mai fi sistem. Cea
mai productivă stare este cea aflată la limita haosului unde se manifestă la maximum
varietatea şi creativitatea, conducând la noi oportunităţi.
Sisteme ierarhizate: Cele mai multe întreprinderi sunt ierarhizate în interior şi

multe întreprinderi sunt sisteme ale unor sisteme mai mari. De exemplu, un
supermarket este un sistem care are o conducere, clienţi, furnizori şi vecini. El
aparţine, la rândul său, unui sistem de magazine dintr-un oraş care aparţine unui
sistem de magazine dintr-o ţară. Deci avem de-a face cu mai multe sisteme diferite
multe dintre ele care sunt ele însele părţi ale altor sisteme de nivel mai înalt.
Figure 1.1
Aplicarea complexităţii în domeniul întreprinderilor necesită într-o primă

instanţă un mod diferit de a privi însăşi întreprinderea, oamenii din cadrul ei precum
şi mediul înconjurător în care ea operează. Întreprinderea nu este decât o parte a
acestui sistem total cu care ea este conectată şi cu care interacţionează în diferite
moduri.
1.2 Întreprinderea şi mediul său înconjurător
Considerarea întreprinderii în contextul definit de mediul său înconjurător este

justificată de următoarele observaţii:
- în cadrul acesteia se desfăşoară un număr mare de activităţi, fiecare fiind
efectuată de un grup de oameni, în general specializaţi pentru desfăşurarea
eficientă a acesteia, toate acestea fiind într-un sistem variat de interdependenţe,
de regulă, riguros stabilite.
- activitatea, structura, dimensiunea, poziţia pe piaţă etc., sunt permanent în
schimbare, cu ritmuri şi intensităţi diferite - activitatea firmei se desfăşoară într-un
mediu extern foarte complex, greu previzibil, faţă de care îşi raportează acţiunile,
care cuprinde concurenţi, consumatori, acţionari, parteneri, facilităţi, taxe, legi,
condiţii de mediu etc.
- diversificarea gamei sortimentale de bunuri şi servicii oferite de firmă poate fi
asigurată doar prin mărirea numărului de activităţi, compartimente, factori de
producţie, specializări, materii prime, informaţii etc.;
- activitatea normală a firmei necesită cel puţin un sistem de reglare şi control,
care adaptează activitatea şi inputurile firmei în funcţie de outputurile acesteia şi
starea mediului extern;
- firma este un sistem care atinge eficienţe, creează specializări, obţine
produse imposibil de realizat fără conlucrarea dintre subsistemele acesteia, modifică
prin activitatea sa mentalităţile şi relaţiile umane;
- fiecare firmă contribuie la crearea şi evoluţia mediului macroeconomic, a
pieţelor şi relaţiilor economice şi sociale, prin realizarea şi vânzarea de bunuri şi
servicii, prin cumpărarea de forţă de muncă, materii prime şi capital, prin utilizarea de
servicii oferite de stat (educaţie, sănătate, apărare etc.) în schimbul plăţii taxelor şi
impozitelor etc.;
- gradul de organizare al firmei creşte, în general, odată cu trecerea timpului şi

cu creşterea volumului de informaţii deţinute de aceasta.
Activitatea generală a sistemului firmei constă în obţinerea, concentrarea,
organizarea şi combinarea de resurse pentru a produce bunuri şi servicii destinate
vânzării. Aceste resurse nu pot fi deţinute în totalitate de proprietarii firmei, ele
trebuind a fi cumpărate de la deţinătorii acestora.
Existenţa firmelor este efectul constatării, pe baza experienţei societăţii
umane, că este mai avantajos pentru întreprinzători, muncitori şi ceilalţi deţinători de
mijloace de producţie, un contract general pe termen lung decât încheierea de
contracte separate, cu fiecare din aceştia.
Practic, firmele cumpăra materii prime, capital, forţă de muncă etc., de la
proprietarii acestora şi le transformă în bunuri şi servicii destinate vânzării iar
proprietarii inputurilor folosesc veniturile obţinute din vânzarea acestora pentru a
cumpăra bunuri şi servicii produse de firme. Are loc astfel un schimb permanent între
firmă şi beneficiarii factorilor de producţie prin intermediul pieţelor, fiecare
influenţându-l şi fiind influenţat de dorinţele, deciziile şi acţiunile celuilalt (figura 1.2).
Figura 1.2
Mulţimea firmelor care acţionează într-o economie de piaţă formează sistemul

producătorului, activitatea acestora concretizându-se în oferta pe piaţa bunurilor şi
serviciilor şi cererea pe piaţa factorilor de producţie.
De asemenea, cele două pieţe vor influenţa acţiunile firmei, informaţiile privind
cererea de bunuri şi oferta de mijloace de producţie, precum şi preţurile acestora
având ca efect permanenta adaptare a producţiei şi structurii firmei la acestea.
Astfel, de pe piaţa bunurilor şi serviciilor firma va obţine informaţii privind cantitatea,
calitatea cerut de consumatori, preţul la care sunt dispuşi să cumpere această
cantitate, pretenţii legate de service şi aspect etc. Pe baza acestora el va decide care
este structura sortimentală şi cantitatea de bunuri pe care o va produce spre
vânzare.
Piaţa factorilor de producţie va informa firma asupra ofertei de factori de
producţie disponibili la preţul oferit de aceasta iar în funcţie de acest răspuns firma va
stabili programul de producţie optim.
Aceste influenţe se concretizează în existenţa a două bucle feed-back, având
ca efect adaptarea producţiei firmei la cererea pieţei de bunuri şi la oferta pieţei de
factori de producţie, aşa cum se vede în figura 1.3.
Figura 1.3
1.3 Subsistemele cibernetice ale întreprinderii
Deoarece natura activităţii firmelor este foarte variată iar dimensiunea unei
întreprinderii va influenţa foarte mult distribuţia sarcinilor şi atribuţiilor precum şi
specializarea personalului este practic imposibil de stabilit o structură pe
compartimente valabilă pentru toate firmele.
O direcţie posibilă de studiu este listarea unui număr suficient de mare de
compartimente posibile într-o firmă, care să acopere marea parte a situaţiilor
concrete şi apoi analiza pe rând a variantelor care ar putea să apară, în funcţie de
existenţa sau lipsa anumitor compartimente.
Dacă definim subsistemele firmei după funcţiile şi scopurile pe care le
îndeplinesc acestea, atunci este necesar să facem o analiză a activităţilor
desfăşurate în general în cadrul unei firme şi apoi să identificăm compartimentul
(compartimentele) şi subsistemul (subsistemele) responsabile de îndeplinirea
fiecăreia.
Astfel, indiferent de dimensiunea şi domeniul de activitate al unei firme, este
evident că toată sau aproape toată activitatea acesteia este orientată către piaţă,
existenţa şi succesul unei firme fiind sinonime cu obţinerea profitului, încercându-se
acoperirea unei părţi cât mai mari din cererea pieţei prin vânzarea propriilor bunuri şi
servicii. În acest scop o firmă trebuie să:
− culeagă informaţii privind cererea pieţei, prin efectuarea unor studii de piaţa
sau pe baza comenzilor primite;
− să facă o analiză a cererii care să identifice factorii economici, sociali,
psihologici politici etc., ce influenţează cantitatea cerută de piaţă şi care să explice
modul în care se manifestă această influenţă;
− să determine, pe baza informaţiilor culese şi a analizei efectuate, nivelul
probabil al cererii viitoare şi să transmită, sub forma unui program de producţie,
comenzi celor care produc efectiv bunurile şi serviciile ce constituie domeniul de
activitate al firmei;
− să livreze produsele realizate către piaţa bunurilor şi serviciilor;
− să încerce sporirea vânzărilor prin activităţi de reclamă.
Toate aceste activităţi necesită, evident, existenţa unei interfeţe între firmă şi
piaţă şi un compartiment special sau un grup de persoane care să fie responsabil de
desfăşurarea eficientă a acestora.
Apare deci naturală considerarea, în analiza cibernetică a firmei, a unui
subsistem al raporturilor cu piaţa care să concentreze toate resursele materiale şi
financiare ale firmei pentru a satisface o parte cât mai mare a cererii pe piaţă pentru
bunurile şi serviciile oferite de firmă.
De asemenea, este evident că orice firmă, pentru a putea oferi bunuri sau
servicii trebuie să dispună de un compartiment special sau un grup de oameni care
să producă bunurile respective, sau să presteze serviciile ce formează domeniul de
activitate al firmei. Acest grup de oameni va decide, pe baza informaţiilor primite de
la piaţă, pe baza tehnologiei existente în firmă şi a inputurilor pe care le poate obţine
firma, care este cantitatea şi proporţia optimă în care trebuie combinate inputurile
pentru a realiza cantitatea şi proporţia optimă a bunurilor şi serviciilor definite de
programul de producţie, furnizat de subsistemul raporturilor cu piaţa, care vor fi
oferite de firmă spre vânzare.
Este deci necesară considerarea unui subsistem care ia deciziile legate de
partea fizică (cantitativă) a producţiei, numit subsistemul de producţie sau
subsistemul tehnologic al firmei.
În general, orice firmă are la îndemână mai multe posibilităţi de producţie
(tehnologii), fiind necesară o analiză regulată a eficienţei tehnologiei folosite curent şi
a variantelor de a o îmbunătăţi sau a trece la altă tehnologie, pentru a asigura
folosirea unei tehnologii eficiente şi, pe cât posibil, la nivelul celor mai eficiente
tehnologii observate la firmele cu domeniu de activitate similar sau asemănător.
Este nevoie astfel de o activitate permanentă de informare cu privire la:
− concurenţi;
− producţia proprie;
− nivelul preţurilor pe piaţa produselor firmei;
− profitabilitatea cantităţilor de produse realizate pe baza tehnologiei curente;
− costul factorilor de producţie;
− posibilităţile de investiţie, etc.
Ţoate acestea implică existenţa unui subsistem dedicat acestor activităţi, a
unor instrumente corespunzătoare de analiză şi a unui grup de oameni care se
ocupă de culegerea, centralizarea, analiza, interpretarea şi transmiterea informaţiilor,

numit subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, orice firma are nevoie de inputuri, pe
care le procură pe pieţele specifice. În acest sens se desfăşoară permanent activităţi
de:
− studiere a pieţei factorilor de producţie, pentru cunoaşterea disponibilului de
factori şi a preţului acestora;
− obţinere a factorilor de producţie şi de sincronizare a acestora în timp şi
spaţiu cu activitatea de producţie;
− obţinere a fondurilor necesare pentru procurarea cantităţilor de factori de
producţie necesare desfăşurării producţiei;
− furnizare de informaţii privind profitabilitatea factorilor de producţie utilizaţi
către subsistemul preţuri-cost-profitabilitate, etc.
Aceste activităţi, împreună cu oamenii în sarcina cărora se află efectuarea lor
şi instrumentarul aferent, pot fi grupate în subsistemul asigurării cu factori de
producţie.
În fine, nu ne putem imagina activitatea unei firme fără existenţa unui
subsistem prin care:
− să se asigure resursele financiare necesare firmei în diferitele etape ale
activităţii sale;
− să se gestioneze resursele financiare ale firmei pe parcursul activităţii sale;
− să asigure legătura firmei cu piaţa financiară;
− să onoreze obligaţiile firmei către acţionari şi stat;
Ţinând cont de natura acestor activităţi, pentru desfăşurarea acestora este
utilizat, în general, un personal specializat (contabili, jurişti, economişti etc.) care
formează în marea majoritate a firmelor un compartiment distinct şi constituie
subsistemul financiar al firmei, privită ca sistem cibernetic.
În concluzie, se poate considera că, indiferent de dimensiunea firmei şi
domeniul său de activitate, orice firmă are cel puţin următoarele cinci subsisteme:
I) subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (S RBS);
II) subsistemul de producţie (tehnologic) (SP-T);
III) subsistemul preţuri – cost – profitabilitate (SPCP);
IV) subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (S AFP);
V) subsistemul financiar (SF).
1.4 Mecanismele de reglare şi autoreglare ale întreprinderii
Vom face, în continuare, o scurtă prezentare a funcţiilor îndeplinite de fiecare

subsistem, a scopurilor şi obiectivelor acestora, a instrumentelor şi metodelor utilizate
şi a interdependenţelor cu celelalte subsisteme ale firmei sau componente ale
mediului exterior.
1.4.1 Subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (S RBS)
Aşa cum a fost arătat mai înainte, acest subsistem este cel care face legătura
dintre firmă şi piaţa bunurilor şi serviciilor oferite de firmă. Modul în care se realizează
această legătură poate fi vizualizat în figura 1.4.
Figura 1.4
Subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor este cel prin care firma
va cunoaşte nivelul cererii pentru bunul sau/şi serviciul oferit de firmă. Evident că
este imposibilă cunoaşterea în fiecare moment a cantităţii exacte cerute pe piaţă din
bunul/serviciul analizat, făcându-se doar o estimare (pe baza volumului vânzărilor
anterioare, a volumului comenzilor concrete de la clienţi, a situaţiei economice,
sociale şi politice, a preferinţelor manifestate de cumpărători, a impactului probabil al
campaniilor de promovare a produselor etc.) a volumului probabil al cererii pentru
preţul observat pe piaţă al bunului/serviciului respectiv.
Acest volum este cel pe care subsistemul raporturilor cu piaţa îl va transmite

spre producţie subsistemului tehnologic, tradus într-un program de producţie şi va
primi de la acesta produsele finite pentru a le scoate spre vânzare pe piaţa bunurilor
şi serviciilor. În funcţie de decalajul existent între preţul de producţie comunicat de
subsistemul preţuri – cost – profitabilitate şi preţul de vânzare pe piaţă va rezulta
volumul efectiv pe care îl va vinde firma pentru a-şi maximiza realizarea obiectivelor
pe termen scurt sau lung.
Se observă existenţa unui proces de reglare a întreprinderii în raport cu piaţa
alcătuit din două bucle principale de reglare, una materială (comenzi – vânzări) şi
cealalta informaţională (preţul pieţei – publicitate). Cele două bucle feedback sunt
corelate, în sensul că de buna funcţionare a uneia depinde şi funcţionarea eficientă a
celeilalte.
În cadrul SRBS se formează şi un proces de autoreglare, prin care adaptarea
întreprinderii la cerinţele pieţei se transmite mai departe către subsistemul de
producţie ce trebuie să răspundă în aşa fel încât să satisfacă cererile clienţilor
exprimate prin comenzi. Acest prioces este, în principal, reprezentat de bucla
feedback (program de producţie – produse finite) dar în realitate este mult mai
complex, deoarece poate cuprinde şi cerinţe de calitate sau de service pe care
clienţii le formulează relativ la produsele specificate în programul de producţie.
Procesul de autoreglare de mai sus are o evoluţie în timp dată de formularea
unor programe de producţie mai generale sau mai concrete, în funcţie de perioada la
care se referă programul respectiv. Putem avea astfel planul de producţie care, de
regulă, se întocmeşte anual, programe trimestriale sau lunare şi, în sfârşit, programe
zilnice sau săptămânale (programe operative - scheduling) prin care întreprinderea
îşi stabileşte pentru fiecare zi sau săptămână activităţile de producţie pe care le va
realiza pe liniile tehnologice, în secţii de producţie sau chiar pe diferite locuri de
muncă. Toate aceste planuri şi programe sunt corelate alcătuind bucle feedback sub
formă de cuib, bucklele pe terme lung încorporând bucle feedback pe termene din ce
în ce mai scurte, până se ajunge la programe zilnice sau chiar orare.
Trebuie menţionat faptul că în cadrul proceselor de reglare descrise mai sus
un rol important îl joacă informaţiile furnizate de subsistemul preţuri – costuri –
profitabilitate, mai ales informaţiile legate de preţul de producţie al produselor
planificate şi programate.
1.4.2 Subsistemul de producţie (tehnologic) (SP-T)

Aşa cum a fost arătat mai sus, subsistemul de producţie are sarcina dificilă de
a găsi, dintre toate posibilităţile de producţie, acea combinaţie inputuri-outputuri care
asigură eficienţa maximă. El va primi programul de producţie de la subsistemul
raporturilor cu piaţa, va găsi, dintre combinaţiile de inputuri pe care le poate asigura
subsistemul asigurării cu factori de producţie, combinaţia optimă şi va formula
cererea de inputuri (către SAFP) şi de investiţii către subsistemul preţuri – costuri -
profitabilitate (SPCP), va fabrica, pe baza inputurilor şi resurselor băneşti primite,
produsele finite şi le va transmite către SRBS.
Aceste fluxuri au fost reprezentate în figura 1.5:
Figura 1.5
Subsistemul de producţie formează şi el cu celelalte subsisteme din cadrul

întreprinderii procese şi mecanisme feedback prin intermediul cărora se asigură, pe
de o parte, funcţionarea sa în aşa fel încât să se satisfacă cererile de produse sau
servicii ale clienţilor şi, pe de altă parte, să permită stabilirea cantităţilor şi calităţii
resurselor materiale, energetice, umane etc. necesare în procesele de producţie sau
servicii astfel încât producţia să poată fi realizată în sortimentul, volumul şi calitatea
cerute de programele de producţie. Din punctul de vedere al importanţei pentru
poziţia întreprinderii pe piaţă, acest subsistem ocupă un loc central, de funcţionarea

sa aproape de optim (suboptimală) depinzând mai departe valoarea vânzărilor,
profiturile realizate şi, în general, menţinerea întreprinderii pe piaţă.
În principal, la nivelul SP-T se formează trei mecanisme feedback a căror
activitate este, evident, puternic corelată. Astfel, un prim mecanism este cel dintre
acest subsistem şi subsistemul raporturilor cu piaţă despre care am discutat anterior.
O menţiune care trebuie făcută şi care are o mare importanţă în continuare, este că
acest mecanism în timp determină şi dacă producţia fizică livrată clienţilor satisface
cât mai deplin cererile acestora. Dacă în timp se constată că în mod sistematic nu se
poate asigura întereaga cerere a pieţei bunurilor şi serviciilor, atunci această
informaţie este preluată în programele (planurile) de producţie şi ajunge prin
intermedul buclei feedback (produse fizice livrate – planuri de producţie) în cadrul
subsistemului de producţie. Pe această bază se vor contura şi realiza în continuare
anumite investiţii care au ca scop creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii
prin reorganizări, optimizări sau chiar investiţii în noi mijloace de producţie.
Un al doilea mecanism este cel dintre subsistemul de producţie şi subsistemul
asigurării cu factori de producţie (SAFP). Pornind de la programele de producţie în
forma lor finală, subsistemul de producţie transmite S AFP necesarul de inputuri
reprezentat de materiile prime, semifabricatele, materialele, energia, resursele
umane care vor fi utilizate în cadrul activităţilor de producţie ce urmează să se
desfăşoare în perioada la care se referă respectivul program de producţie.
Subsistemul asigurării cu factori procură aceste inputuri şi le transmite în formă fizică
acelor unităţi de producţie la termenul şi în cantităţile stabilite. Această buclă
feedback este descrisă de raportul (necesar de inputuri – inputuri fizice) şi acţionează
de fiecare dată când există un program de producţie bine stabilit ce urmează a se
realiza în perioada dată.
Al treilea mecanism feedback important este cel format în tre subsistemul de
producţie şi subsistemul preţuri – costuri – profitabilitate (S PCP). Pe parcursul
desfăşurării diferitelor procese de producţie S PCP primeşte fluxuri de informaţii privind
desfăşurarea acesteia (consumuri tehnologice, forţă de muncă utilizată, consum
energetic, etc.) ce vor fi utilizate pentru determinarea preţului de producţie şi a
profităbilităţii asociate fiecărui produs realizat. În funcţie de această profitabilitate,
subsistemul de producţie îşi adaptează funcţionarea astfel încât să realizeze în
cantităţi cât mai mari produsele profitabile şi să reducă sau chiar să elimine
produsele cu pierderi (prin corecţii ale programelor de producţie). Preţurile de

producţie calculate la nivelul S PCP sunt sau nu validate în cadrul proceselor de
producţie ce se desfăşoară în subsistemul de producţie şi se aduc corecţii în funcţie
de inputurile utilizate.
În cazul în care apar anumite produse care devin profitabile dar întreprinderea
nu are capacitate de producţie suficientă sau capacităţiele existente sunt depăşite
moral, întreprinderea poate realiza anumite investiţii de dezvoltare care duc la
mărirea volumului de produse ce se realizează deci şi la creşterea profitasbilităţii
generale la nivel de întreprindere. Aceste investiţii se reflectă în costurile de
producţie, deci şi în preţurile de producţie care sunt în mod corespunczător ajustate
de subsistemul de producţie (SP-T).
1.4.3 Subsistemul preţuri – costuri – profitabilitate (S PCP)

Este evident că orice decizie luată de întreprindere trebuie analizată din punct
de vedere calitativ, în ceea ce priveşte oportunitatea, profitabilitatea, posibilităţile de
aplicare concretă etc., cât şi cantitativ, în ceea ce priveşte investiţiile de care va fi
nevoie, cheltuielile implicate, posibilul profit, optimalitatea soluţiei alese etc.
Astfel, orice maşină utilizată în procesul tehnologic se va uza mai devreme
sau mai târziu până la punctul în care întreţinerea ei va deveni mai costisitoare decât
înlocuirea ei cu una nouă, fiecare tehnologie existentă la un moment dat va fi
depăşită în ceea ce priveşte eficienţa de alte tehnologii nou apărute, ajungând să
devină ineficientă datorită costurilor mai mari pe care le implică şi deci apărând
necesitatea schimbării ei, fiecare produs va trebui mai devreme sau mai târziu
înlocuit cu unul mai performant etc.
În orice întreprindere va trebui să existe un grup de oameni care să analizeze
permanent profitabilitatea producţiei, pe baza informaţiilor de pe piaţa bunurilor şi
factorilor de producţie, pentru a alege permanent nivelul şi structura optimă a
producţiei, să decidă, pe baza fondurilor disponibile, nivelul investiţiilor viitoare şi să
compare permanent rezultatele concurenţei cu propriile rezultate, pentru ca firma să
rămână competitivă.
În acest sens, este nevoie de existenţa unor instrumente şi metode specifice
de analiză, de noţiuni, indicatori şi modele matematice adecvate scopului şi de
suportul logistic necesar utilizării şi aplicării acestor modele în timp real.
Personalul implicat în aceste activităţi, acţiunile acestora şi mijloacele utilizate

pentru desfăşurarea lor formează un ansamblu unitar, ele constituind un subsistem
bine conturat al firmei, numit subsistemul preţuri – costuri - profitabilitate. Relaţiile
acestui subsistem cu celelalte subsisteme ale firmei şi cu mediul extern acesteia sunt
reprezentate în figura 1.6:
Figura 1.6
Subsistemul preţuri – costuri – profitabilitate formează mecanisme feedback

de reglare cu subsistemul de producţie (am descris acest mecanism mai sus, când
am vorbit despre subsistemul de producţie – tehnologic) şi cu subsistemul financiar.
El primeşte, de asemenea fluxuri de informaţii de la subsistemul raporturilor cu piaţă
bunurilor şi serviciilor, subsistemul asigurării cu factori de producţie şi de la
concurenţii întreprinderii respective (în sensul că informaţiile despre consurenţă sunt
culese, prelucrate şi utilizate pentru a stabili poziţia întreprinderii în raport cu această
concurenţă (business intelligence).
Să prezentăm mecanismul prin care S PCP stabileşte mărimea şi eşalonarea
investiţiilor, cooperând în acest scop cu subsistemul finaciar (S F). Pe baza planurilor
de producţie şi a cererii estimate, se determină un anumit necesar de investiţii pe
care SPCP Il transmite subsistemului financiar. Acesta analizează oportunitatea
investiţiilor din punct de vedere financiar, costurile financiare implicate de investiţie şi
sursele posibile de asigurare a resurselor financiare necesare. În urma procesului de
analiză finaniciară a investiţiei, se ia decizia privind mărimea acesteia şi eşalonarea
în timp a diferitelor cheltuieli implicate de realizarea investiţiei respective. Investiţiile
alocate sunt transmise înapoi S PCP care include sumele alocate calculelor legare de
profitabilitate şi preţ. Noile preţuri formate sunt apoi transmise Subsistemului de
producţie care, pe baza deciziei de investiţii adoptate, transmite subsistemului
asugurării cu factori de producţie resursele care vor trebui atrase (maşini, instalaţii,
materiale, energie etc.) şi care urmează să fie procurate de pe piaţă factorilor de
producţie.
1.4.4 Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (S AFP)

Desfăşurarea activităţii firmei presupune un proces continuu de procurare a
inputurilor necesare fabricării propriilor produse. Această activitate are la bază o
informare cât mai detaliată asupra potenţialilor furnizori pe pieţele specifice, în ceea
ce priveşte cantităţile posibile de contractat de la aceştia, seriozităţii în ceea ce
priveşte livrarea inputurilor cât şi a fluctuaţiilor posibile ale preţurilor. Toate acestea
presupun un schimb continuu de informaţii între firmă şi piaţa factorilor de producţie
un flux permanent de inputuri dinspre piaţă spre firmă pe baza unui flux de numerar
corespunzător preţului acestora.
Controlul acestor fluxuri presupune: permanenta analiză a situaţiei de către
subsistemul preţuri costuri profitabilitate (S PCP), care va decide cât şi de la cine se vor
achiziţiona inputuri, necesitatea asigurării unei sincronizări între momentele intrării
inputurilor în firmă cu momentele livrării acestora către subsistemul de producţie şi
existenţa în timp util a fondurilor necesare achiziţionării inputurilor, menţinerii
prestigiului firmei faţă de furnizori şi asigurării lichidităţilor necesare firmei în orice
moment, de către subsistemul financiar. Toate aceste corelaţii au fost schematizate
în figura 1.7.
Figura 1.7
Subsistemul asigurărării cu factori de producţie este interconectat puternic cu

celelalte subsisteme, dintre care conexiunile cu subsistemul de producţie (S P-T) au
fost deja descrise. SAFP formează cu piaţa factorilor un mecanism feedback important
pentru întreprindere, deoarece aceasta are nevoie în orice etapă a evoluţiei şi
funcţionării ei de aceşti factori. Evident că piaţa factorilor este o denumire generică
pentru o serie de pieţe ale bunurilor care reprezintă factori de producţie cum ar fi:
piaţa materiilor prime, piaţă materialelor, piaţă energiei, piaţă forţei de muncă etc.
Întreprinderea formulează prin intermediul S AFP cererea de factori ce se
materializează prin diferite comenzi pentru factorii care vor fi utilizaţi în continuare în
producţie, angajări de forţă de muncă necesară în procesele de producţie, contracte
de furnizare a energiei electrice, termice şi a altor utilităţi etc. Ca urmare a acestor
comenzi ale întreprinderii, sosesc diferite cantităţi de factori care sunt apoi introduse
în procesele de producţie, fiind eventual stocate în prealabil în depozite de materii
prime şi materiale, piese de schimb ş.a. Împreună cu cantităţile respective de factori
intră în întreprindere şi preţul de achiziţei al factorilor care va fi în continuare utilizat
pentru determinarea costurilor şi profitabilităţii producţiei de către S PCP dar şi pentru
plata factorilor. O altă buclă feedback ce se formează este cea cu subsistemul
financiar al întreprinderii care primeşte de la S AFP informaţii privind preţurile de
achiziţie ale factorilor. Subsistemul financiar analizează corectitudinea acestor
informaţii şi calculează costul factorilor care se reîntoarece la subsistemul asigurării
cu factori în vederea stabilireii pe viitor a cantităţilor şi valorii achiziţiilor de factori.
Evident că procesele feedback asociate acestui subsistem vor determina in timp

alegerea de către întreprindere de pe piaţa factorilor a acelor factori care sunt cei mai
eficienţi din punctul de vedere al proceselor de producţie.
1.4.5 Subsistemul financiar (SF)

Aşa cum s-a desprins şi din analiza celorlalte subsisteme, rolul subsistemului
financiar este de a asigura necesarul de fonduri pentru plata factorilor de producţie,
susţinerea investiţiilor, plata dividendelor, taxelor şi datoriilor etc., pe baza veniturilor
proprii şi/sau a împrumuturilor, de a analiza şi fructifica oportunităţile apărute şi de a
gestiona toate fluxurile de băneşti din întreprindere.
Legătura acestui subsistem cu celelalte subsisteme şi cu mediul extern este
reprezentată în figura 1.8.
Figura 1. 8
Subsistemul financiar concentrează procesele din întreprindere prin care se

asigură una dintre cele mai importante resurse, şi anume resursele financiare. Nici o
întreprindere nu poate, practic, să+şi asigure aceste resurse din surse proprii
(vânzări, aportul proprietarilor etc.). Ea este obligată să utilizeze diferite forme de
atragere a resurselor financiare care se află pe piaţa financiară. Aceasta poate
însemna apelarea la credite de producţie, vânzarea de acţiuni, atragerea de noi
investitori etc.
Pentru a realiza procesul de asigurare cu fonduri, subsistemul financiar

utilizează diferite informaţii relative la preţul acestor fonduri pe piaţa financiară (de
exemplu dobânzi practicate de bănci la creditele acordate). Pe baza acestor
informaţii se formulează cererea de credite care precizează în esenţă mărimea
fondurilor ce vor fi imprumutate şi la ce preţ se va face acest lucru. În urma încheierii
unor contracte de creditare, întreprinderea primeşte credite care apoi sunt distribuite
pentru diferite activităţi ce necesită finanţare (procurarea de factori de producţuie,
palta salariilor şi a altor obligaţii către stat, bănci şi acţionari).
Din creditele acordate se suportă de către întreprindere şi desfăşurarea
diferitelor proiecte de investiţii în curs în funcţie de necesarul de investiţii primit de la
SPCP.
În figura 1.9 sunt reprezentate toate aceste subsisteme ale întreprinderii
împreună cu mecanismele şi buclele feedback ce se formează.
Figura 1.9
1.5 Reţelele sociale complexe în întreprinderi

Dacă analizăm structura fină a întreprinderii, observăm că ea este alcătuită din
diferite reţele, mai dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, dar care au un rol important în
activităţile desfăşurate în interior sau în mediul înconjurător. Fie că este vorba de
reţele sociale, tehnologice sau de inovare, reţelele întreprinderii acţionează fie ca un
liant şi susţinăţor al diferitelor activităţi, fie ca o frână în calea realizării obiectivelor şi
scopurilor acesteia.
În continuare, vom prezenta cele mai importante reţele din întreprindere
împreună cu rolul lor în desfăşurarea diferitelor procese de reglare şi autoreglare la
nivelul subsistemelor şi a întregii întreprinderi. Există mai multe tipuri de reţele care
se constituie atât în întreprindere cât şi în afara acesteia, dar cu participarea
întreprinderii ca un tot sau a anumitor subsisteme din cadrul acesteia. De fiecare
dată când definim o astfel de reţea este important să specificăm ce reprezintă un nod
din reţeaua respectivă. De exemplu, un nod poate fi definit ca un grup constând din
mai multe persoane care pot constitui o formaţie de lucru, un serviciu funcţional, o
întreprindere, o autoritale locală, o ţară ş.a.m.d.
Evident că la nivelul întreprinderii un nod va fi constituit sintr-un grup de
persoane sau subsisteme care aparţin întreprinderii respective. Tipul de reţea este
dat de natura relaţiilor dintre aceste noduri, relaţii care mai sunt denumite legături. De
exemplu, relaţia de proprietate asupra întreprinderii poate genera o reţea a
acţionarilor, în care nodurile corespund fiecărui acţionar, iar legăturile reprezintă
relaţia de proprioetate pe care acesta o are cu întreprinderea (eventual legătura
respectivă poate fi reprezentată indicându-se în ce proporţie acţionarul respectiv
deţine acţiuni la întreprindere). Fiecare întreprindere are o astfel de reţea a
acţionarilor care poate să cuprindă de la un nod (întreprinderile deţinute în
proprietare de o singură persoană) şi până la milioane de noduri (societăţile pe
acţiuni). Interesant este faptul că o astfel de reţea o putem extinde, asociind fiecărui
acţionar şi alte noduri reprezentând acţiuni deţinute în alte companii, obţinându-se
astfel o reţea în care nodurile sunt companii şi legăturile sunt relaţiile de proprietate
ale acţionarilor.
Membrii unui comitet de direcţie care este ales, de regulă, la adunările
generale ale acţionarilor formează şi ei reţele de întreprindere în care nodurile sunt
membrii persoane fizice sau juridice ai acestor comitete, iar legăturile pot fi
reprezentate de relaţiile de subordonare dintre aceşti membri. Dar fiecare membru al
comitetului de direcţie poate fi, la rândul său, membru în alte comitele de direcţie ale
altor întreprinderi, creindu-se astfel o reţea a comitetelor de direcţie.
În cadrul întreprinderii sunt realizate o multitudine de tranzacţii prin care se
cumpără şi se vând produse şi servicii, sunt angajaţi şi concediaţi oameni, sunt
contractate credite pe pieţe financiare, sunt platite dividende acţionarilor, se plătesc
impozite şi taxe către stat şi autorităţile locale etc. Toate aceste tranzacţii reprezintă,
de fapt, legături care se stabilesc între diferite noduri apărând astfel reţeaua
tranzacţiilor întreprinderii ce poate include sute sau mii de noduri şi legături între
acestea.
Importanţa informaţiei în întreprinderi nu mai trebuie demonstrată. Fiecare
întreprindere poate fi abordată şi prin prisma unui imens procesator de informaţie,
aceasta fiind o resursă tot atât de importantă pentru funcţionarea întreprinderii ca şi
resursa materială sau cea energetică. Se pot defini ca noduri în cadrul acestei reţele
acele unităţi în cadrul cărora se procesează şi se stochează informaţie iar legăturile
dintre aceste noduri sunt reprezentate de diferite fluxuri de informaţii care sunt
transmise între unităţile procesatoare sau de stocare din cadrul întreprinderii.
Reţeaua informaţională a unei întreprinderi reprezintă un element esenţial în buna
desfăşurare a proceselor decizionale de la nivelul subsistemelor acesteia dar şi a
întregii întreprinderi.
O altă reţea importantă a întreprinderii este reţeaua tehnologică. Această
reţea este alcătuită din noduri reprezentând factori de producţie, în timp ce legăturile
sunt reprezentate de modalităţile de combinare a acestor factori în diferite faze
(etape) ale procesului de producţie. Depinzând de complexitatea proceselor de
producţie aceste reţele pot să conţină şi câteva milioane de noduri şi legături dintre
ele. De exemplu, în producerea unui avion pot interveni câteva zeci de mii de piese
separate care, la rândul lor, sunt realizate din alte componente şi subcomponente.
O reţea tenologică nu trebuie confundată cu o reţea de producţie. Acesta din
urmă se referă la fazele (etapele) procesului de producţie între care există legături
reprezentată de relaţiile de succesiune sau simultaneitate dintre diferite faze. Cele
două tipuri de reţele sunt însă strâns dependente, fiecare etapă din cadrul unei reţele
de producţie putând fi asociată cu o reţea tehnologică. De exemplu, în figura 1.10 se
reprezintă reţeaua de producţie a automobilului corelată cu reţeaua tehnologică
asociată uneia dintre fazele procesului respectiv.
Figura 1.10
Atunci când reţeaua de producţie include toate fazele (etapele) procesului de

producţie aferent unui anumit produs începând cu obţinerea materiilor prime şi
materialelor, transformarea acestora în cursul etapelor tehnologice pentru obţinerea
produsului finit şi livrarea acestuia diferiţilor clienţi, reţeaua de producţie alcătuieşte
ceea ce se numeşte lanţul ofertei (supply chain). Lanţul ofertei se referă doar la
fazele (etapele) fizice prin care trece un produs sau serviciu. Asociat acestuia putem
construi lanţul valorii (value chain), în cadrul căruia se reprezintă valorile adăugate
ale fiecărei etape fizice, începând de la valoarea materiilor prime şi materialelor şi
până la obţinerea valorii totale a produsului finit livrat consumatorilor finali (preţul de
vânzare).
Lanţul ofertei poate fi extins pentru a arăta etapele prin care trece un produs în
cadrul unei întreprinderi, începând cu furnizorii ei de materii prime şi materiale,
procesele tehniologice ce au loc la nivelul întreprinderii precum şi procesele
premergătoare livrării produsului în stare finită beneficiarilor. În acest caz,
întreprinderea nu mai este privită ca fiind strct delimitată de limitele sale fizice, ci
poate fi considerată ca fiind alcătuită dintr-o fază premergătoare (pregătitoare), o
fază principală (în interiorul întreprinderii) şi o fază ulterioară de pregătire a
produsului finit pentru livrare către consumator. O astfel de viziune conduce la
conceptul de întreprindere extinsă, coeziunea dintre diferitele componente ale
acesteia realizându-se cu ajutorul lanţurilor ofertei asociate diferitelor produse şi/sau
servicii oferite de întreprindere. În figura 1.11 se reprezintă un lanţ generic al ofertei.
Figura 1.11
Atunci când întreprinderea sau corporaţia are o activitate care presupune faze
ale lanţului oferttei care se desfăşoară în alte ţări sau regiuni ale globului, se vorbeşte
despre lanţul global al ofertei ce descrie toate relaţiile dintre difereitele faze ale
procesului de producţie, indiferent de localizarea geografică a acestora. Multe dintre
produsele actuale au asociate lanţuri globale ale ofertei deoarece, de exemplu, unele
componente ale produselor se pot realiza In anumite ţări din Asia, montajul lor şi
obţinerea produsului finit se realizează In SUA iar livrarea produselor către

consumatorii finali se face pe pieţe din ţări europene.
Managementul şi optimizarea lanţurilor ofertei devin extrem de importante în
aceste condiţii deoarece costurile totale ale produselor, care influenţează preţurile lor
de livrare către consumatori, dar şi livrarea lor la timpul potrivit sunt dependente de
modul în care se corelează fiecare fază (etapă) reprezentată în cadrul lanţului ofertei.
În scopul rezolvării unor astfel de probleme sunt elaborate sisteme informatice care
urmăresc produsele în toate fazele lor, de la obţinerea materiilor prime şi până la
livrarea produselor către beneficiari. Sisteme cum sunt SCM (Supply Chain
Management) şi CRM (Customer Relationship Management) sunt indispensabile în
aceste procese de management al lanţurilor ofertei difeeritelor produse realizate de
corporaţiile globale.
1.6 Modelul Sistemului Viabil şi aplicaţiile sale la nivel de întreprindere
În continuare vom aborda conceptul de întreprindere ca o organizaţie alcătuită

dintr-un sistem închis de relaţii din perspectiva construirii unui model care explică în
mod detaliat modalităţile prin care întreprinderea este structurată, funcţionează şi se
raportează la alte instituţii şî organizaţii din mediul său înconjurător. Acest model,
denumit Modelul de Sistem Viabil (VSM) este foarte utilizat în analiza şi sinteza
cibernetică a întreprinderilor datorită faptului că permite o evaluare calitativă a
strategiilor utilizate pentru a opera cu complexitatea inerentă sistemelor cibernetice,
astfel încât să fie realizate instrumente utile în diagnoza organizaţională, dar şi în
procesele de proiectare ale unor procese de luare a deciziilor optimale la diferitele
niveluri ale întreprinderilor. VSM este un instrument sistemic de observare a
comportamentului colectiv la nivelul sistemelor de dimensiuni mari dezvoltat de
Stafford Beer care a plecat de la concepţia cibernetică a lui Norbert Wiener,
McCulloch şi Ross Ashsby. Prin intermediul acestui instrument se pot analiza şi
diagnostica diferite mecanisme structurale care se formează la nivelul întreprinderilor
în vederea obţinerii unor platforme de dezvoltare a acestora în concordanţă cu
cerinţele generale şi specifice ale proceselor de dezvoltare.
VSM permite diagnosticarea limitelor între care se stabilesc interacţiuni dintre
oameni în cadrul unor reţele închise de conexiuni şi raporturi, în cadrul unui spaţiu al
comunicării pentru crearea cunoaşterii, fie ea reală sau virtuală. Acest spaţiu al
comunicării este populat cu oameni între care se formează reţele închise de

conexiuni corespunzătoare relaţiilor de comunicare din spaţiul corespunzător
întreprinderii, denumit şi spaţiul partajat al comunicării. În acest spaţiu, oamenii au
puteri diferite de comunicare şi decizie, ceea ce determină apariţia unor structuri
ierarhice ce constituie mijlocul prin care se susţin interacţiunile dintre persoanele cu
puteri diferite în cadrul organizaţiei. Se creează astfel o reţea socială care
corespunde distribuţiei de putere din cadrul întreprinderii şi care are consecinţe
importante pentru formarea şi funcţionarea întreprinderilor.
VSM constituie un mijloc de observare şi simulare a contextului structural în care
evoluează diferite personae angajate în întreprindere, arătând cum comunică
acestea între ele şi cum rezolvă diferite probleme. Lipsa unei astfel de cunoaşteri a
contextului social definit de reţeaua asociată întreprinderii conduce atât la consecinţe
incerte cât şi la diminuarea performanţelor întreprinderii.
În sfârşit, utilizând VSM se poate studia modul în care întreprinderea potenţează
oamenii, permiţându-le să rezolve autonom diferite probleme, deci înzestrând
întreprinderile cu flexibilitatea necesară pentru a supravieţui într-un mediu
înconjurător complex şi aflat într-o schimbare rapidă. O întreprindere din realitate
produce simultan coeziune global şi autonomie locală. Primul aspect este atins prin
efectul de sinergie care se manifestă înte diferitele subsisteme din cadrul
întreprinderii în timp ce al doilea este o cerinţă pentru a asigura flexibilitatea şi o
creativitate distribuită la nivelul întregii întreprinderi.
Sistemele viabile sunt capabile să aibă o existenţă separată, autonomă faţă de alte
componente din întreprindere. Astfel de sisteme dispun de propria lor cunoaştere şi
de capacitatea de a rezolva probleme. Pentru a supravieţui ele trebuie să fie capabile
nu numai să răspundă în mod adecvat unor evenimente obişnuite, cu care se
întâlnesc frecvent, dar mai ales să aibă potenţialul de a răspunde în mod adecvat
unor evenimente neaşteptate, incerte determinate de fenomene emergente care se
manifestă fie în interiorul acestora, fie în sistemele complexe din mediul înconjurător.
Acestă capacitate de a răspunde adecvat unor evenimente neaşteptate şi a se
adapta la meiul înconjurător schimbător este principala caracteristică a sistemelor
viabile, făcându-le să funcţioneze departe-de-echilibru, sau la limita haosului, dar
oferindu-le capacitatea de a se adapta permanent prin procese complexe de
organizare şi auto-organizare.
1.6.1 Originile VSM

În cursul anilor 50 din secolul trecut Stafford Beer a lucrat ca manager la British
Steel, timp în care s-a convins treptat de ineficienţa metodelor de organizare şi
conducere utilizate în acea perioadă. El şi-a da seama că încercarea de îmbunătăţire
a acestor metode este sortită eşecului, fiind necesară o schimbare radicală a
concepţiei generale şi metodelor utilizate în management. Mai precis, el căuta să
înlocuiască metodele şi conceptele respective prin teorii şi idei rezultate din
observaţii asupra modului în care funcţionează organismul uman care este structurat
în diferite sisteme relativ autonome dar care sunt capabile să se coordoneze şi să
conlucreze pentru a asigura bunăstarea întreegului organism. El spunea: „Vedem
sursa organizării eficiente în cibernetica proceselor naturale – este creierul însuşi”.
Pornind de aici, el a încercat să studieze extraordinara frumuseţe a formei umane,
perfecţiunea mecanismelor de funcţionare a sistemelor componente ale acestuia şi
să elaboreze un model al organizării şi funcţionării sistemelor economice pornind
chiar de la modul în care funcţionează creierul uman. Astfel, a ajuns la conceptul de
„Sistem Viabil” şi a construit modelul acestuia, care ulterior a fost dezvoltat şi rafinat
pentru a răspunde din ce în ce mai adecvat la cerinţele şi restricţiile impuse de
sistemele economice reale.
Studiile lui Beer l-au condus către o viziune asupra corpului uman format din cinci
sisteme interactive:
Sistemul 1: Totalitatea muşchilor şi organelor. Părţile care fac efectiv ceva. Activitătile
de bază ale sistemului. Funcţionarea.
Sistemul 2: Sistemul nervos simpatic care controlează muşchii şi organele şi asigură
că interacţiunile dintre acestea menţin stabilitatea sistemului.
Sistemul 3: Creierul de bază care supravechează întregul complex de muşchi şi
organe şi optimizează mediul intern al sistemului.
Sistemul 4: Creierul mijlociu. Conexiunea cu lumea înconjurătore prin simţuri.
Planificarea viitorului. Proiecţii.
Sistemul 5: Funcţiile creierului superior. Formularea deciziilor politice. Conştiinţa
identităţii.
Mai întâi, Beer a considerat organismul uman ca fiind format din trei părţi
interdependente: organe şi muşchi, sisteme nervoase şi mediul extern. Sau mai pe
scurt: corp, creier şi mediu. Acestea pot fi generalizate pentru orice tip de sistem
viabil în felul următor: Mai întâi Funcţionarea. Organe şi muşchi. Părţile care fac
toată munca de bază. Activităţile primare. În al doilea rând, Metasistemul. Creierul şi

sistemul nervos. Părţile care asigură că diferitele unităţi Funcţionale lucrează
împreună într-un mod armonios, integrat. Sarcina Metasistemului este să menţină
toate lucrurile împreună. În al treilea rând, Mediul. Toate acele părţi din lumea
exterioară care sunt relevante direct pentru sistemul considerat.
În figura 1.12 se reprezintă cele trei părţi considerate.
Figura 1.12
Aici Funcţionarea este notată cu O (de la Operation – funcţionare în limba engleză),
Metasistemul este notat cu M iar Mediul este notat cu E (de la Environment – mediu
înconjurător în engleză). Săgeţile dintre părţi indică modalităţile diferite în care părţile
interacţionează între ele. Fiecare săgeată poate să se refere la aspecte diferite:
informaţie (prin telefon, calculator, conversaţie directă), oameni, bani, bunuri, idei şi
cunoştinţe.
Deşi apare această separare în trei părţi, nu trebuie totuşi scăpat din vedere faptul că
VSM consideră tot timpul că organizaţia reprezintă un sistem care trebuie să fie
permanent în echilibru cu mediul său înconjurător. Echilibrul este esenţa VSM. De
aceea, VSM consideră esenţială studierea organizaţiei în cadrul mediului său
înconjurător. Deşi există anumite limite legate de scopurile sale particulare, VSM
trebuie privit ca un model al unei organizaţii interacţionând cu mediul său.
Echilibrul dintre sistem şi mediu se asigură prin proiectarea modelului sistemului
viabil. De exemplu, proiectarea Metasistemului depinde de condiţiile particulare din
cadrul Funcţionării. Ele trebuie să fie la echilibru. Atunci când mediul se schimbă,
organizaţia trebuie să reacţioneze. Acest lucru necesită o schimbare în Funcţionare
pentru a echilibra schimbările mediului şi deci va fi inevitabil ca Metasistemul să se
adapteze pentru a fi în echilibru cu Funcţionarea.
Dintre cele trei componente ale VSM, O şi M se subîmpart în alte cinci sisteme
interactive. Această împărţire derivă din concepţia lui Beer privind modul în care sunt
conduşi muşchii şi organele de către creier şi sistemul nervos. În figura 1.13 se
reprezintă aceste cinci părţi ca un sistem nervos central care controlează
interacţiunile atât cu mediul înconjurător E cât si cu muşchii şî organele interne ale
organismului uman.
Sintetic, aceste cinci părţi sunt următoarele:
Sistemul 5: Cortexul. Funcţiile superioare ale creierului
Sistemul 4: Diencefalul. Intrari de la organele de simţ, planificarea acţiunilor
Sistemul 3: Creierul de bază: Măduva spinării. Reglarea internă. Optimizarea
Sistemul 2: Sistemul nervos simpatic: Stabilizarea activitătii muşchilor şi organelor
Sistemul 1: Muşchi şi organe interne. Activităţi primare.
Prin analogie, organizaţiile dispun tot de cinci astfel de sisteme, care îndeplinesc
următoarele funcţii:
Sistemul 5: Politici, deciziile finale, identitatea
Sistemul 4: Adaptare, planificarea acţiunilor, strategie
Sistemul 3: Reglarea internă, optimizare, sinergie
Sistemul 2: rezolvarea conflictelor, stabilitate
Sistemul 1: Activităţi primare: producţie, aprovizionare, desfacere, etc.
Figura 1.13
Aceste cinci sisteme formează sturctura de bază a VSM. Funcţiile lor sunt formulate suficint
de general pentru a face modelul aplicabil oricăror sisteme care sunt viabile, deci îşi pot
menţine o existenţă separată.
În continuare vom aborda interacţiunile dintre aceste părţi ale VSM.
Prin aceste interacţiuni se asigură formarea unui sistem total integrat.

Mai întâi, Sistemul 1 (S1) include tot ceea ce este destinat asigurării funcţionării întregului
sistem: muşchii, motoarele care asigură energia, maşinile, producătorii care realizează
produse şi servicii etc. Aceasta este componenta denumită Funcţionare.
În al doilea rând, aceste componente pot veni în conflict unele cu altele, ceea ce este inerent
să apară între părţile lui S1. Rezolvarea acestor conflicte este sarcina Sistemului 2 (S2). Prin
activitatea pe care o desfăşoară, S2 asigură stabilitatea întregului sistem.
În al treilea rând, odată ce interacţiunile din interiorul lui S1 devin stabile, este esenţial ca
aceste interacţiuni să fie optimizate. Acest lucru îl face Sistemul 3 (S3) care acţionează ca un
supraveghetor al lui S1 căutând ca elementele acestuia sa devină mai eficiente. Această
creştere a eficienţei în funcţionare se numeşte sinergie şi este un proces prin care rezultatul
funcţionării elementelor lui S1 împreună conduce la rezultate mai mari decât s-ar obţine din
partea fiecărui element în parte. S2 reglează deci pe S1 şi funcţia sa cea mai importantă este
optimizarea.
În al patrulea rând, după ce a devenit stabilă, mulţimea de unităţi din S1 care sunt optimizate
trebuie să supravieţuiască unui mediu înconjurător în continuă schimbare. Sistemul 4 (S4)
supraveghează acest mediu înconjurător, apreciază ceea ce constată, evaluează
ameninţările şi oportunităţile şi elaborează diferite variante de răspuns la aceste schimbări
ale mediului. S4 produce deci planuri pentru a asigura viabilitatea pe termen lung a întregului
sistem.
În sfărşit, în al cincilea rând, întregul sistem trebuie să funcţioneze într-un context dat fără să-
şi piardă coeziunea. Sistemul trebuie deci să-şi păstreze identitatea pe toată durata
existenţei sale. Acest lucru este realizat de către Sistemul 5 (S5) El asigură regulile de bază
şi mijloacele pentru menţinerea integrităţii întregului sistem. S5 este decidentul final în
privinţa strategiilor destinate a asigura integritatea sistemului în ansamblul său.
Aceste cinci sisteme constituie cadrul de bază al dezvoltării modelului sistemului viabil în
orice tip de organizaţie, inclusiv în cazul întreprinderilor.
Sa explicităm aceste interacţiuni cu ajutorul unor diagrame.
Cele cinci sisteme îşi au originea din funcţionarea sistemului nervos central uman şi atât
aranjarea lor spaţială cât şi interacţiunile dintre ele sunt bazate pe fiziologia complexului
creier/corp uman.
Asemănarea cu diagrama fiziologiei corpului uman este clară (vezi figura 1.13). Se poate
observa că:
 Funcţionarea este acelaşi lucru ca şi Sistemul 1;
 Metasistemul constă din Sistemele 2, 3, 4 şi 5;
 Sistemul 4 interacţionează cu mediul extern;
 Sistemele 2 şi 3 interacţionează cu mediul intern (Funcţionarea).
În VSM organizaţia se poate regândi întermenii acestor cinci subsisteme şi ea poate fi

reprezentată ca în diagrama din figura 1.14.
Metasistemul M are drept principal obiectiv să ofere servicii unităţilor din cadrul Funcţionării
O. El asigură ca aceste unităţi lucrează împreună într-un mod armonios şi integrat. El
menţine împreună unităţile din cadrul O (Sistemul 1). Deci sarcina lui principală este
coeziunea părţilor componente.
.Figura 1.14
Metasistemul trebuie deci să răspundă la întrebarea: „ Ce reguli trebuie aplicate pentru a

decide cum proiectăm un sistem care are un număr de sub-unităţi interdependente şi a le
integra într-o organizaţie armonioasă şi eficientă?
Răspunsul la această întrebare este stabilitate, optimizare, planificare viitoare pentru a
asigura adaptarea la schimbările mediului înconjurător şi o modalitate de a obţine un tot
unitar care asigură că diferitele sale componente lucrează cu aceleaşi reguli de bază.
Săgeţile care conectează sistemele 3, 4 şi 5 sunt reprezentarea detaliată a acelor părţi care
interacţionează din cadrul Metasistemului. Esnţa acestor interacţiuni constă în a asigura
echilibrul între datele care intră în sistem din mediul înconjurător (din S4) cu informaţiile care
vin din mediul intern (din S3) şi a planifica conform acestora. Sistemul 5 supraveghează
întregul proces şi corectează eventualele abateri de la politica generală stabilită.
Aceste interacţiuni nu sunt simple dependenţe cauzale intrare – ieşire. Ele sunt bucle
feedback informaţionale iar procesele de echilibru la care ele participă sunt extrem de
complicate, determinând în ultimă instanţă comportamentul întregului sistem.
În orice organizaţie, parte Funcţionare O este alcătuită din sub-unităţi. Acestea pot fi oameni,
departamente, secţii sau companii separate. Acest lucru se reprezintă sub forma unor
elemente operaţionale care fac parte din sistemul 1 (operaţional O) ca în figura 1.15.
Figura 1.15
Fiecare dintre aceste sub-unităţi din sistemul O este formată, la rândul său, din replici mai
mici ale sistemelor de la nivelul întregului sistem. Ele au un Metasistem, o Funcţionare şi
săgeţi care indică faptul că sunt conectate cu mediul înconjurător. Acest principiu se numeşte
de recursivitate şi a fost formulat pentru prima oară de către Beer. El se aplică la toate
nivelele, deci tuturor sistemelor viabile, mergând de la cele mai mici unităţi funcţionale şi
terminând cu economia globală.
Aşadar, VSM este un model recursiv, diferitele sale nivele fiind de fapot denumite nivele de
recursivitate..
În concluzie, VSM consideră o organizaţie ca fiind formată dintr-un număr de unităţi
Funcţionale şi din sistemul care este necesar să asigure coerenţa acestora pentru a lucra
împreună ca un întreg armonios, integrat.
Cele trei elemente de bază sunt Funcţionarea, Metasistemul şi Mediul. Toate trei sunt în
continuă interacţiune.
Funcţionarea este numită Sistemul 1 şi realizează activităţile primare ale organizaţiei.
Metasistemul este compus din Sistemele 2, 3, 4 şi 5.
Sistemul 2 Rezolvarea conflictelor, stabilitatea.
Sistemul 3 Reglarea internă, Optimizarea, Sinergia.
Sistemul 4 Adaptarea, operarea cu un mediul înconjurător schimbător, planificarea în avans.
Sistemul 5 Autoritatea supremă, politica, regulile de bază, identitatea sistemului ca un întreg.
Modelul este recursiv, deci aceleaşi principii de organizare recurente există la toate nivelele
organizaţiei, indiferent de scală. Acest lucru înseamnă că orice Sistem Viabil este compus
din Sisteme Viabile mai mici şi este încorporat într-un Sistem Viabil mai mare.
1.7 Procese evolutive şi auto-organizatoare în întreprinderi. Principalele

tipuri de întreprinderi
Transformările înregistrate de întreprindere în ultimele două decenii ale

secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI pot fi explicate prin combinaţiile şi
mutaţiile ce au avut loc la nivelul celor patru caracteristici deterrminante ale
întreprinderii: afacerile, managementul, tehnologia şi informaţia. Printre cauzele
unor astfel de mutaţii pot fi enumerate:
- creşterea cerinţelor legate de agilitatea afacerilor întreprinderii;
- inovaţiile care au loc în tehnologiile de producţie;
- transformarea informaţiei;
- influenţele diferitelor legi privind reglementarea întreprinderilor şi a mediului
de afaceri;
- schimbarea opticii privind managementul şi guvernanţa întreprinderilor,

inclusiv în ceea ce priveşte responsabilitatea socială a acestora.
Aceşti factori au făcut ca întreprinderea să evolueze rapid, trecând de la forma
sa clasică, cunoscută în epoca industrială la forme noi, din ce în ce mai perfecţionate
care prefigurează în viitor o întreprindere profund diferită de cea pe care o
cunoaştem astăzi. Principalele forme prin care a trecut întreprinderea în acest proces
de evoluţie sunt următoarele:
1) Întreprinderea total integrată;
2) Întreprinderea extinsă;
3) Întreprinderea agilă (adaptivă);
4) Întreprinderea inteligentă;
5) Întreprinderea virtuală;
6) Întreprinderea digitală (Enterprise 2.0).
Apariţia fiecărei forme poate fi perfect explicată prin multaţiile ce au avut loc în
cei patru cromozomi definitorii ai întrerpinderii sub acţiunea unei combinaţii de factori
ce au determinat astfel de mutaţii şi combinaţii în cromozomi.
1.7.1 Întreprinderea total integrată se referă la o întreprindere (o unitate
economică sau activitate, în special dintr-o organizaţie de afaceri) care ia în
considerare întregul ciclu de viaţă al produsului, începând cu planificarea şi
terminând cu livrarea către clientul final. O întreprindere integrată porneşte de la
înţelegerea nevoilor clianţilor şi a modului în care aceştia utilizează produsele (bunuri
şi servicii) pe toată durata ciclului de viaţă al acestora. Perspectiva end-to-end pe
care o are întreprinderea integrată permite să le ia în considerare service-ul post-
producţie şi mentenanţa produselor la clienţi având în vedere costurile totale de
deţinere şi utilizare a acestora încă din fazele iniţiale de conceptualizare şi evaluare a
oportunităţii realizării produselor respective.
Întreprinderea integrată consideră că fiecare client, produs şi familie de
produse în parte au aceeaşi importanţă. Se poate ca ceea ce reprezintă un avantaj în
cazul unor produse să reprezinte dezavantaje pentru alte produse. Câştigurile
obţinute în urma desfăşurării unui anumit program de producţie se pot pierde în alte
programe. Întreprinderea integrată acţionează pentru a realiza o balanţă între aceste
câştiguri şi pierderi, utilizând cât mai bine oportunităţile care se ivesc în cursul unei
afaceri. Echilibrul se realizează nu în sensul unei compensări a pierderilor cu
câştigurile realizate, ci prin definirea unui set de valori ce sunt avute în vedere la
evaluarea situaţiilor şi posibilelor soluţii. Acest set de valori trebuie să reprezinte

întotdeauna axul central al gândirii manageriale din cadrul unei întreprinderi
integrate.
1.7.2 Întreprinderea extinsă are ca nucleu un sistem ERP sau aplicaţii
software care realizează funcţii financiare, de planificare a producţiei şi de
management al resurselor umane. Aceste aplicaţii se află în cadrul întreprinderii şi
pot fi descrise ca fiind aplicaţiile interne care utilizează fluxul intern de informaţii. O
întreprindere începe să fie extinsă când sistemele sale informaţionale încep să fie
orientate către exterior, permiţând conectivitatea cu clienţii, furnizorii şi distributorii.
Cele mai multe aplicaţii externe includ Customer Relationship Management (CRM)
şi Supply Chain Management (SCM). O companie devine într-adevăr extinsă când
această conectivitate cu partenerii săi de afaceri devine complet integrată cu sistemul
său ERP. De observat că acest pas final din evoluţia întreprinderii este cel care, de
regulă, lipseşte, deoarece sarcina de integrare este destul de rar tratată de către
integratori datorită complexităţii şi dificultăţii acesteia.
Figura 1.13
1.7.3 Întreprinderea agilă (adaptivă) Bas Verbruggen (2005) spune că: “O
întreprindere adaptivă este acea întreprindere care reacţionează rapid, uşor şi
eficient la schimbările din cadrul ecosistemului din care face parte”. Compania sau
întreprinderea adaptivă este o reţea co-evolutivă ale cărei noduri sunt formate din
diferite aplicaţii interne (logistice, planificarea şi programarea producţiei,
managementul resurselor umane) dar şi extinse (managementul lanţului ofertei,
managementul relaţiilor cu clienţii etc) între care se formează multiple legături
(schimburi intense de informaţii, tranzacţii, prelucrarea datelor, rapoarte etc.). Faptul
că reţeaua întreprinderii adaptive are o evoluţie în timp face ca ea să răspundă din ce
în ce mai adecvat diferitelor influenţe exercitate de mediul înconjurător (ecosistem).
Ecosistemul de afaceri are un rol important în această evoluţie a întreprinderii
adaptive, el fiind cel care determină principalele procese de schimbare ale
comportamentului sau chiar a arhitecturii întreprinderii astfel încât aceasta să fie cât
mai bine adaptată la acest mediu.
1.7.4 Întreprinderea inteligentă trebuie să fie:
1. agilă: adică ea să poată să lanseze foarte rapid un produs în fabricaţie,
după ce primeşte, să spunem pe Web, o comandă de la un client.
2. adaptivă, auto regulatoare şi auto optimizatoare: Ea să poată să-şi ajusteze
parametrii proceselor de afaceri cheie (venit, profit etc.) la mediul de afaceri în
schimbare, pe termen scurt.
3. cu limite vagi, structură ramificată: Ea să poată să se restructureze şi să se
auto-organizeze pentru a răspunde unor nevoi dinamice.
4. auto conştientă, conştientă referitor la piaţă şi capabilă să înveţe şi să se
adapteze: Ea să poată să elimine ineficienţa internă, locurile înguste şi latente şi să
le coordoneze în raport cu schimbările de pe piaţă, de exemplu ştiind nivelul bunurilor
ce vor fi produse, corelând această informaţie cu nişa de piaţă şi apelând la o
reducere rapidă a preţului.
5. capabilă să se transforme într-o formă nouă, mai bună Acesta este un
proces pe termen lung în care ne convingem că vom ajunge la o formă finală mai
bună. El va include nu numai ajustări ale proceselor de afaceri şi parametrilor
operaţionali, dar şi schimbări structurale majore, decizii de fuziuni sau reconfigurări
drastice pe măsură ce lucrurile se schimbă la nivelul ramurii industriale, de exemplu.
1.7.5 Întreprinderea virtuală: Mertens, Griese [Mertens, 1998]: „O
corporaţie virtuală este o combinaţie de întreprinderi legal constituite ş/sau de indivizi
care realizează un serviciu bazat pe o înţelegere comună asupra afacerii. Entităţile
contribuie în esenţă prin competenţele lor principale şi par a reprezenta o corporaţie
unică pentru alte corporaţii. Astfel o funcţie de management central este evitată şi
sarcinile de coordonare necesare sunt acoperite prin informaţii şi tehnologie de

comunicaţii adecvate. O corporaţie virtuală este constituită pentru a realiza o misiune
şi este desfiinţată după ce o realizează.”
În acest caz, cadrul de timp limitat al corporaţiei virtuale este luat în
considerare şi un management central este înlocuit prin tehnologie. Companiile
participante contribuie în principal prin competenţele lor şi acţionează unitar pentru a
obţine cea mai bună combinaţie în care toate entităţile acţionează optim pentru
realizarea misiunii comune. Aceste aspecte întăresc aspectele dinamice despre care
am mai amintit în definiţiile prezentate până acum.
Figura 1.14
1.7.6 Întreprinderea digitală (Enterprise 2.0) este forma cea mai evoluată de
întreprindere imaginată până în prezent. Dezvoltarea tehnologiilor bazate pe Internet
a determinat evoluţii de neimaginat anterior. Cunoscute sub numele generic de
Enterprise 2.0, aceste schimbări afectează profund poziţia întreprinderii în raport cu
mediul înconjurător format de clienţi, furnizori, tehnologii şi organizaţii. Una dintre
cele mai importante schimbări din cadrul Enterprise 2.0 este apariţia şi dezvoltarea
cloud computing, aflat în plin proces de afirmare şi dezvoltare. Cloud computing
este un exemplu de „distrugere creatoare” în sensul pe care l-a dat economistul
austriac Joseph Schumpeter acestui proces prin care, pentru a impune schimbări
radicale într-o economie este necesară mai întâi înlăturarea vechilor forme de
organizare şi funcţionare ale acesteia. Introducerea unei noi tehnologii, radical
diferită de cea anterioară în ceea ce priveşte modalităţile de utilizare ale ICT în cadrul
întreprinderilor necesită înlăturarea şi înlocuirea tehnologiei dominante cu o altă

tehnologie, total diferită care nu poate fi dezvoltată pe fundamentul vechii tehnologii.
Cloud computing va avea efecte profunde asupra vânzărilor sistemelor
tradiţionale iar utilizatorii vor trebui pur şi simplu să uite modul de utilizare a acestora
şi să înveţe de la zero modul de utilizare a noii tehnologii. Companiile care au făcut
investiţii mari în tehnologia tradiţională nu vor abandona, totuşi, tehnologia
tradiţională dintr-o dată. Tranziţia la cloud computing va fi, totuşi, rapidă în
majoritatea cazurilor deoarece companiile care nu o adoptă suficient de repede riscă
să fie excluse pur şi simplu de pe piaţă.
Istoria este plină de exemple de rezistenţă la viteza cu care noile tehnologii
sunt adoptate, dar toate aceste exemple se încheie rău pentru cei care se opun
fluxului noilor cunoştinţe şi tehnologii. Cea mai bună strategie pentru oameni şi
companii în această situaţie este să se exploreze oportunităţile noii tehnologii şi să
se înceapă noi proiecte prin care să se câştige experienţă în utilizarea şi înţelegerea
puncetelor tari şi punctelor slabe ale acesteia.
Cloud computing poate fi, în primul rând, considerată ca o tehnologie
destinată reducerii costurilor deoarece acesta înseamnă dispensarea întreprinderilor
de obligaţia de a menţine şi actualiza softul destinat diferitelor aplicaţii, eliberarea
resurselor de calcul şi umane ce pot fi utilizate eficient pentru alte activităţi
aducătoare de valoare şi chiar reducerea resurselor financiare destinate introducerii
şi dezvoltării sistemelor informatice de întreprindere care pot fi pur şi simplu închiriate
de la provideri şi utilizate doar atunci când este necesar.
Pe de altă parte, cloud computing poate fi considerată în contextul mai larg al
schimbării strategiei de afaceri generale bazate pe agilitate şi adaptabilitate. Deci
cloud computing determină reducerea costurilor, dar acest lucru nu este cel mai
important aspect, prevalând faptul că valoarea reală a acestuia este modul în care
poate fi utilizat ca suport pentru o strategie generală desemnată să creeze aguilitate
în afaceri.
Întreprinderile care au o strategie de afaceri bazată pe agilitate îşi cresc
continuu abilitatea de a face schimbări continue şi ajustări în procedurile de
funcţionare astfel încât compania să poată răspunde unor noi condiţii de afaceri
nemaiîntâlnite. Se accentuează, de asemenea, explorarea continuă a unor noi
oportunităţi de afaceri împreună cu creşterea rapidă a noilor pieţe atunci când se
constată că acestea sunt profitabile.
Cloud computing are un mare potenţial de reducere a costurilor în anumite

situaţii, dar este important ca compania să urmărească strategia de afaceri iniţială
care era orientată către profilarea regională a vânzărilor. Numai aşa se va dovedi
faptul că aplicarea cloud computing determină la nivelul companiei respective
beneficii nete în privinţa costurilor şi veniturilor din vânzare.
Utilizând tehnologia cloud pentru a permite formarea de noi unităţi de afaceri ce aduc
noi produse pe piaţă şi îmbunătăţesc capacitatea companiei de a se extinde
gengrafic creează noi fonduri şi oportunităţi pentru întreprinderile mici şi mijlocii
multinaţionale.
Astăzi, susţinute puternic de tehnologia cloud, IMM-urile cu activitate
internaţională pot mai uşor să devină globale decât acum 10 ani când infrastructura
IT nu le permitea să susţină operaţiuni globale. De exemplu, IMM pot acum deschide
noi birouri de vânzare în ţări de oriunde pe glob şi pot organiza campanii de vânzare
locale într-un mod care era de neconceput în trecut. Deschiderea unor astfel de
birouri în străinătate astăzi înseamnă pur şi simplu a instrui oameni din ţara
respectivă pentru a utiliza un pachet CRM bazat pe cloud şi un sistem de
teleconferinţe tot bazat pe tehnologia cloud. Specialiştii pot să instruiască ofiţerii de
vânzare pentru utilizarea suportului tehnic fără să zboare peste tot în lume pentru a
se întălni cu clienţii şi utilizatorii.
1.8 Principalele direcţii de evoluţie ale întreprinderii viitorului (concepţia

europeană)
Pentru a face faţă competiţiei globale, întreprinderile europene vor fi obligate

să se concentreze pe anumite elemente specifice care să le confere un avantaj
competitiv major prin inovarea pe termen lung la nivelul proceselor de fabricaţie.
Creşterea eficienţei costurilor (inclusiv factori cum ar fi oferta de materii prime şi
materiale, transportul şi costul forţei de muncă), înalta performanţă şi îmbunătăţirea
robusteţii într-un context de creştere a variabilităţii produselor şi creşterea continuă a
volumului producţiei realizate reprezintă factori cheie în realizarea unei supremaţii
europene în domeniul producţiei industriale.
Scenariile economice în domeniul competiţiei pe pieţele globale cer atingerea
unei înalte competitivităţi a sistemelor de producţie, ceea ce înseamnă în esenţă
orientarea acestei părţi importante a economiei în funcţie de anumite cerinţe

generale, cum ar fi:
a) eficienţa costurilor, cu adoptarea extensivă de standarde în domeniul
utilajelor, echipamentelor şi dispozitivelor de comandă şi control şi utilizarea masivă a
metodelor flexibile;
b) consumul optimizat de resurse prin utilizarea energiei şi proceselor
materiale şi maşinilor eficiente, surselor de energie regenerabile şi managementului
inteligent al energiei cu utilizarea extensivă a energiei şi căldurii disipate;
c) scurtarea ciclului de realizare a noilor produse aduse pe piaţă (de la
concept la noul produs) încorporând aplicaţii ICT;
d) creşterea preocupărilor pentru conponente / bunuri cu o valoare adăugată
mare prin utilizarea unor tehnologii de prelucrare şi utilizarea de noi materiale;
e) adaptabilitatea / reconfigurarea printr-o metodă modulară utilizată în
sistemele de producţie, pentru a maximiza autonomia şi capacitatea de interacţiune a
maşinilor şi reutilizarea continuă a infrastructurilor existente;
f) o mai mare şi stabilă calitate a produselor prin creşterea robusteţii
proceselor şi preciziei în realizarea produselor, ceea ce asigură o mentabilitate mai
uşoară a proceselor;
g) creşterea productivităţii în condiţiile îmbunătăţirii condiţiilor de siguranţă şi
ergonomice, printr-o integrare optimă în proiectarea întreprinderilor a unor spaţii de
lucru optimizate în vederea asigurării bunăstării umane;
h) creşterea reutilizării sistemelor de producţie în vederea obţinerii
întreprinderilor globale interoperabile, care sunt capabile să ofere servicii şi să
dezvolte produse oricând şi oriunde, independent de tehnologii, cultură sau limba
utilizată în diferite locaţii de producţie;
i) noi produse, necesitând noi tehnologii de producţie adaptate noilor factori
care condiţionează dezvoltarea umană.
Aceste cerinţe trebuie să conducă către transformarea actualelor întreprinderi
în întreprinderile reutilizabile, modulare, inteligente, digitale, virtuale, uşor de adaptat,
uşor de operat, uşor de menţinut şi înalt fiabile care vor fi întreprinderile viitorului.
1.8.1 Producţia sustenabilă

În Europa sustenabilitatea a devenit un obiectiv strategic. Competitivitatea
industriei europene poate fi îmbunătăţită prin implementarea cunoaşterii cheie privint
noi aplicaţii ale diferitelor tehnologii şi discipline. Totuşi, industria producătoare este
necesar să fie capabilă să proiecteze şi să producă bunuri utilizând o metodă
sustenabilă. „Sustenabil” în termenii producţiei înseamnă eficient energetic cu un
impact minim asupra mediului, respectarea restricţiilor de reglementare şi
îndeplinirea cerinţelor de siguranţă şi sănătate, în timp ce se asigură profitabilitatea
creşterii economice. Susţinerea „des-industrializării” sau reciclarea avansată a
deşeurilor din producţiei şi procersele de producţie este de asemenea necesară.
Industria europeană a evoluat către un model care este extrem de neprietenos
cu mediul inconjurător. Acest lucru necesită reproiectarea sistemelor de producţie
astfel încât ele să aibă un efect minim dăunător asupra mediului şi societăţii.
Sustenabilitatea este acum în centrul cerectării în domeniul producţiei şi sistemelor
de producţie. Schimbările din mediul înconjurător sum ar fi schimbările climatice şi
raritatea resurselor sunt sursă atât pentru restricţiile cât şi oportunităţile dezvoltării
tehnologice. Cercetarea în domeniu trebuie să satisfacă atât cerinţele de mediu cât şi
pe cele ale clienţilor, generând produse cu valoare adăugată, procese şi tehnologii
care îndeplinesc cerinţele funcţionale ca şi condiţiile de creştere, sănătate publică,
siguranţă ocupaţională şi protecţia mediului înconjurător.
În acest sens, următorele metode trebuie dezvoltate:
1) Un nou model de eco-fabrică (impact pe termen scurt): utilizarea optimală
a fluxurilor de energie, reducerea impactului asupra mediului şi îmbunătăţirea
eficienţei utilizării resurselor va fi baza pentru un nou tip de producţie verde.
2) Producţia unor produse verzi (impact pe termen mediu): aplicarea unei
strategii preventive integrate pentru procese şi produse pentru a creşte eficienţa
generală prin conservarea resurselor şi energiei, în scopul eliminării emisiilor şi
rezibuurilor prin tratament şi reciclare la punctele lor sursă.
Sustenabilitatea, echilibrând efectul asupra mediului, creşterea economică şi
bunăstarea socială, va fi asigurată prin încorporarea cerinţelor de mediu în
proiectarea sistemelor de producţie, proceselor de producţie sustenabile şi un lanţ al
ofertei eco-prietenos.
Noi metode pentru obţinerea modelelor Eco-Fabricii şi Produselor Verzi:
- proiectarea şi producţia produselor sustenabile cu reducerea drastică a
utilizării resurselor;
- dezvoltarea de procese de producţie avansate bazate pe resurse

regenerabile, dacă este posibil şi care satisfac cerinţele de siguranţă şi ergonomice
pentru operatori şi utilizatori.
Acestea vor avea efecte pe trei planuri:
1) Impact prietenos asupra mediului înconjurător: soluţii specifice pentru
minimizarea impactului asupra mediului şi pentru siguranţă şi ergonomicitatea
utilizării tehnologiilor de către operatori şi utilizatori;
2) Creşterea economică: soluţii tehnologice pentru a determina reducerea
costurilor prin managementul optimizat al resurselor şi procese de producţie
eficiente;
3) Bunăstarea socială: siguranţa şi asigurarea ergonomică a facilităţilor de
producţie noi ca şi noi modalităţi de interacţiune între maşini şi fiinţele umane care
redefinesc rolul omunui în mediul de producţie.
Pe fiecare dintre aceste trei planuri sunt gândite măsuri de cercetare şi
dezvoltare ce vor schimba profund natura şi rolul întreprinderilor în viitor.
(a) Impactul prietenos asupra mediului
Noul model al Eco-fabricii, utilizând tehnologii pentru utilizarea eficientă a
resurselor şi o producţie curată, poate duce la reducerea drastică a consumului
energetic prin monitorizarea condiţiilor de producţie şi resurselor utilizate în
producţie, înlocuirea şi updatarea echipamentelor, sisteme de configurare pe baza
necesităţilor de producţie diferenţiate, utilizarea unor dispozitive multi-funcţionale şi
chiar prin simpla asigurarea că echipamentul utilizat este reciclat după utilizare.
(b) Creşterea economică
Îmbunătăţirea sustenabilităţii producţiei prin noi procese şi tehnologii,
încorporând în acelaşi timp şi cerinţele clienţilor. Se vor promova soluţii cu un înalt
potenţial în funcţie de reducerea costurilor susţinute de metode decizionale avansate
şi corelate cu optimizarea resurselor şi eficienţa echipamentelor.
(c) Bunăstarea socială
Obiectivul principal în acest domeniu este dezvoltarea de noi fiorme de
interacţiune între procese, maşini şi fiinţele umane în aşa fel încât viitoarele fabrici să
poată fi operate profitabil şi în acelaşi timp să constituie un mediu stimulator pentru
angajaţi şi să le permită acestora obţinerea de cunoaştere şi îndemânare prin
învăţarea de-a lungul întregii vieţi active. Istoria producţiei industriale relevă faptul că
cultura oamenilor dintr-o fabrică este un factor determinant al succesului. În noua
Eco-fabrică mediul creat va asigura cele mai bune condiţii pentru a putea realiza
produse cu un ciclu de viaţă foarte scurt şi o mare variabilitate, pentru a suporta
posibile creşteri şi descreşteri ale ciclului economic, pentru o rapidă adaptare a
capacitătilor de producţie şi pentru dezvoltarea cunoaşterii.
1.8.2 Producţia inteligentă prin încorporarea ICT

Contribuţia ICT în producţie are ca scop îmbunătăţirea eficienţei, adaptabilităţii
şi sustenabilităţii sistemelor de producţie şi integrarea acestora cu modelele şi
procesele de afaceri agile într-o industrie globalizată, cerând continua schimbare a
producţiei, produselor şi volumelor. Integrarea ICT în liniile de producţie şi mediul
industrial necesită eforturi de cercetare şi inovare intense. Aspectele de integrare vor
juca un rol cheie în generarea şi utilizarea unor sisteme de producţie inteligente în
diferite sectoare industriale.
ICT reprezintă elementul cheie al îmbunătăţirii sistemelor de producţie la trei
nivele:
1) producţia agilă şi customizarea tehnologiilor de control automat, planificare,
simulare şi optimizare a proceselor, robotizarea şi utilizarea mijloacelor pentru
obţinerea unei producţii sustenabile (fabricile agile);
2) Crearea valorii din operaţiile reţelizate globale incluzând managementul
global al lanţului ofertei, legătura producţie – servicii şi managementul activelor de
producţie distribuite (fabricile virtuale);
3) O mai bună înţelegere şi proiectare a sistemelor de producţie care includ
simularea, modelarea şi managementul cunoaşterii începând cu nivelul de
concepere al produsului şi până la mentenanţa şi chiar dezasamblarea/reciclarea
acestuia (fabricile digitale).
Fabricile agile (smart factories) sunt orientate către producţia agilă şi
customizarea acesteia. Situri de producţie viitoare pentru o mare varietate de
produse vor oferi capacităţi de producţie flexibile, cu un ciclu de producţuie scurt şi
variabilitate mare a posibilităţilor de a produce. Acestea vor asigura produse efciente
energetic, robuste şi la costuri minime care vor încorpora dispozitive ICT simple şi
sigure. Dezvoltări importante vor avea loc în ceea ce priveşte automatizarea şi
controlul maşinilor şi utilizarea tehnologiei de calcul de către angajaţi direct în
producţie.
Fabricile virtuale vor asigura crearea valorii, producţie şi logistica integrată

reţelelor globale. ICT poate asigura încorporarea în producţie a cunoaşterii exacte şi
utile din datele relevante, facilitând astfel luarea de decizii şi crearea valorii prin
operaţii conectate global.
Fabrica digitală asigură proiectarea şi managementul ciclului de viaţă al
produsului utilizând mijloace ICT. În acest fel, produsul va fi conceput, proiectat,
produs, distribuit, utilizat şi reciclat sub controlul unor mijloace ICT care vor furniza, în
fiecare etapă a ciclului său de viaţă, care este modalitatea cea mai eficientă de
realizare a diferitelor activităţi pe care le implică realizarea etapei respective. În acest
mod, produsele nu vor mai fi pur şi simplu, aruncate la întâmplare în mediul
înconjurător ci vor fi atent monitorizate şi dirijate astfel încât să se asigure maxima
satisfacere a cerinţelor clienţilor dar şi evitarea poluării intense a mediului
înconjurător cu efecte devastatoare asupra condiţiilor climatice şi utilizării resurselor.
1.8.3 Producţia de înaltă performanţă

Criza economică actuală a avut un efect puternic asupra noilor investiţii în
producţie şi echipamente industriale, în oparticular la nivelul IMM-urilor datorită
scăderii drastice a profitabilităţii acestora. S-a dovedit faptul că sunt necesare
sisteme de producţie flexibile, robuste, sigure şi eficiente în privinţă costurilor. Acest
lucru nu poate fi obţinut, însa, doar prin tehnologie avansată. Optimizarea sistemelor
de producţie complexe trebuie să incorporeze simultan muncitorii umani, maşinile
avansate, ICT şi utilizarea resurselor.
Îmbunătăţirea performanţelor proceselor de producţie, înţelegând aici toate
componentele acestora, trebuie să asigure prin investiţii succesive în echipamente
de producţie posibilitatea reconfigurării rapide şi simple a acestora de la producţia de
serie mică la cea de serie mare, sau de la capacităţile de producţie mici la cele de
dimensiuni mari prin utilizarea unor tehnologii flexibile cum ar fi unităţile de producţie
modulare. Mai mult, noile soluţii vor trebui să aducă integrarea suportului ICT
necesar prin simplificarea şi creşterea uzabilităţii acestora.
1.8.4 Introducerea în producţie de noi materiale

Viitoarele întreprinderi vor lucra tot mai mult cu noi materiale care vor avea
avantaje privind funcţionalitatea, greutatea redusă, efect scăzut asupra mediului
înconjurător şi eficienţă energetică. Noile materiale vor putea să fie asamblate în
structuri complexe care includ macro-micro-nano scala, combinaţii materiale multiple

cum ar fi structuri sandwich şi compozite şi materiale inteligente incluzând integrarea
tehnologiilor bazate pe senzori şi actuatori în cadrul materialelor (de exemplu textilele
inteligente). În alte cazuri, vor fi utilizate materiale inspirate de natură ce vor fi
integrate mai eficient cu materialele noi şi convenţionale, pentru a răspunde nevoilor
noilor ramuri ale bio-industriei şi bio-tehnologiilor. Materialele reciclabile vor
reprezenta de asemenea o pondere importantă datorită potenţialului mare în ceea
ce priveşte reducerea costurilor şi a impactulkui asupra mediului.
Multe sectoare industriale importante din Europa vor suferi profunde schimbări
datorită modificării materialelor utilizate. De exemplu, industria transporturilor va
utiliza materiale cu greutate redusă cum ar fi oţelurile ultra-uşoare sau aliajele bazate
pe nichel. Noi materiale compozite vor fi utilizate în industria energiei solare,
crescând ponderea acesteia în producţia de energie. Vor fi reduse la minimum
pierderile în cadrul ciclurilor de producţie. În industria textilă şi de încălţăminte noui
metode de croire şi producţie 3D în fabrici automate vor asigura pierderi minime de
materiale odfată cu obţinerea unor produse customizate la maximum (customizarea
de masă) şi cu o funcţionalitate ridicată.
Integrarea dispozitivelor electronice, de exemplu utilizarea sistemelor de
control şi a senzorilor electronici, customizarea produselor inteligente, cum ar fi
împachetarea inteligentă, creşterea utilizării dispozitivelor laser ş.a. vor conduce la
obţinerea de componente cu calităţi superioare şi uzabilitate sporită.
Se va dezvolta industria inspirată de natură care va furniza noi materiale
multifuncţionale tuturor celorlalte industrii. Utilizarea materialelor la micro/nano scală
va permite obţinerea unor produse de înaltă calitate şi funcţionalitate.
CAPITOLUL 2
PIAŢA FINANCIARǍ CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX
Printre sistemele economice care au trezit un interes deosebit specialiştilor din

domeniul Ştiinţelor Complexităţii, piaţa financiară ocupă un loc privilegiat. După
părerea noastră, acest lucru poate fi înţeles dacă ne referim la câteva particularităţi
ale pieţelor financiare: omogenitatea ,,produselor” tranzacţionale, numărul mare de
agenţi de piaţă, istoricitatea acesteia şi, nu în ultimul rând, atracţia exercitată de
această piaţă pentru cei care vor să câştige bani.
Teoria clasică privind piaţa financiară, dezvoltată pe baza concepţiei privind
formarea echilibrelor de piaţă a lui Alfred Marshall, porneşte de la ideea că se poate
determina o legătură deterministă sau probabilistică între cauză şi efect şi că această
legătură poate fi previzibilă. Când o piaţă financiară este supusă unui şoc exogen,
cum ar fi, de exemplu, noutăţile privind evoluţia economiei, piaţa poate să absoarbă
acest şoc şi să revină, după un timp finit, la o nouă stare de echilibru.
Cu toate că multe dintre teoriile ce au inspirat această concepţie mecanicistă
s-au modificat între timp, de exemplu apariţia principiului de nedeterminare al lui
Heisenberg ce stă astăzi la baza fizicii cuantice, în economie acest progres nu s-a
produs tot atât de repede. Multe dintre concepţiile care domină şi astăzi teoria
despre pieţele financiare îşi găsesc originea în ideile şi metodele ştiinţifice bazate pe
determinism şi predictibilitatea relaţiilor de tip cauză-efect.
În ultimii 50 de ani, concepţiile privind pieţele financiare s-a dezvoltat pe
aceeaşi bază, astfel încât astăzi ele sunt încă tributare unor ipoteze discutabile sau
chiar eronate, cum ar fi eficienţa pieţelor şi raţionalitatea investitorilor.
Ipoteza pieţelor eficiente afirmă că preţurile activelor financiare încorporează
toată informaţia relevantă şi că această informaţie este uşor disponibilă şi larg
răspândită, astfel că orice investitor de pe piaţă financiară are acces la ea şi nu
Capitolul 2 –Piaţa Financiară ca Sistem Adaptiv Complex
există posibilitate ca unul dintre ei să profite de anumite oportunităţi şi să obţină

rezultate superioare doar pentru că deţine informaţie suplimentară.
Altfel spus, câştigurile obţinute pe piaţa financiară recompensează doar riscul
suplimentar pe care şi-l asumă anumiţi investitori faţă de alţii care înregistrează
pierderi fiindcă nu acceptă riscul respectiv. Ipoteza pieţelor eficiente nu afirmă că
preţurile pe pieţele financiare ar fi corecte, ci faptul că nu există preţuri care ar fi
determinate de anumite cauze sistematice, care nu ar putea fi cunoscute şi utilizate
de către toţi investitorii.
Teoria privind formarea preţurilor, care este subsumată ipotezei pieţelor
eficiente, este construită pornind de la o primă ipoteză potrivit căreia preţurile
activelor financiare ar fi perfect independente unul faţă de celelalte. În consecinţă,
schimbările preţurilor respective sunt determinate doar de apariţia unor informaţii noi,
neaşteptate pe piaţă, lucru care este, de asemenea, un proces perfect aleator. Drept
urmare, pe măsură ce investitorii primesc noi informaţii şi le prelucrează, ei pot să
anticipeze preţurile şi să ia decizii care să ducă la obţinerea unui profit dorit.
A doua ipoteză priveşte modalitatea în care investitorii iau deciziile respective
şi presupune că investitorii sunt decidenţi raţionali. Acest lucru înseamnă, în esenţă,
că, în procesul continuu de a căuta oportunităţi de profit pe piaţa financiară, ei
rezolvă o problemă de alegere între risc şi venit. Mai precis, investitorii raţionali caută
să obţină, din tranzacţiile de piaţă efectuate, cel mai mare venit pentru un anumit
nivel de risc pe care sunt dispuşi să şi-l asume.
Testarea acestor ipoteze în cele mai diferite situaţii a demonstrat fără tăgadă
faptul că ele sunt false. Cu toate acestea, teoria pieţelor financiare continuă şi astăzi
să dezvolte modele şi proceduri de lucru bazate pe aceste ipoteze. Un motiv ar fi
inerţia mare existentă în ştiinţele economice, iar un al doilea motiv l-ar constitui
coerenţa matematică şi logică a modelelor abstracte realizate, chiar dacă ele nu au
prea multe puncte comune cu realitatea.
In continuare, vom introduce o serie de proprietăţi şi concepte relative la piaţa
financiară care încearcă să evite astfel de ipoteze false şi să permită realizarea unor
modele de funcţionare ale acestora cu ajutorul cărora să putem surprinde şi simula
dinamicile reale ale unor astfel de pieţe esenţiale, pentru buna funcţionare a
economiei în ansamblul său.
2.1 Piaţa financiară - sistem adaptiv complex
O posibilitate de a evita ipotezele false despre care am amintit mai sus este
considerarea pieţii financiare ca un sistem adaptiv complex. Pentru ca o astfel de
schimbare de paradigmă să fie acceptabilă, trebuie demonstrat că, prin noua
abordare, gradul de înţelegere privind comportamentul acestor pieţe creşte, iar
rezultatele obţinute prin aplicarea metodelor şi modelelor construite pe baza noii
concepţii asupra pieţelor financiare sunt mai bune decât cele anterioare.
Pieţele financiare, în particular pieţele de capital, pot fi considerate sisteme
adaptive complexe, ele fiind alcătuite dintr-o mulţime de agenţi interdependenţi şi
conectaţi care prezintă comportamente de grup emergente, dobândite în urma
agregării comportamentelor individuale ale acestor agenţi. Agregarea acestor
comportamente individuale face ca sistemul să acţioneze unitar în ,,punctele critice”,
deci schimbările mari apar ca rezultat al acumulărilor unor stimuli reduşi ca
intensitate dar care, în momentul declanşării, se propagă sub formă de avalanşă.
Agenţii dintr-un sistem adaptiv complex îşi culeg informaţia din mediul
înconjurător, o combină cu propriile lor interacţiuni cu mediul şi, de aici, rezultă
propriile decizii şi proceduri decizionale. Desigur că aceste decizii şi proceduri vor
concura unele cu altele, fiind comparate în raport cu un ,,fitness” şi numai cele mai
eficiente strategii de decizie vor supravieţui. Aceasta face ca, în timp, sistemul să se
adapteze la schimbările din mediu şi să răspundă în mod adecvat apariţiei
unor ,,anomalii”.
Interacţiunile dintre agenţi în sistemele adaptive complexe sunt neliniare. În
cazul pieţelor de capital acest lucru este demonstrat de faptul că, în cazul
interacţiunilor cauză-efect, anumite modificări mici produc rezultate exagerat de mari.
Apariţia crizelor şi crahurilor bursiere este o dovadă a acestui lucru.
În sfârşit, mecanismele feedback, care amplifică (bucle feedback pozitive)
sau amortizează (bucle feedback negative) efectele ce apar pe pieţele de capital
sunt cele care determină tendinţele speculative pe aceste pieţe. În condiţiile în care
un investitor sau un grup restrâns de investitori, profitând de o schimbare
neaşteptată de preţ, prin vânzarea sau cumpărarea de acţiuni, obţin câştiguri mai
mari decât cele medii, este evidentă acţiunea unei bucle feedback pozitive. Acest
proces, însă, nu poate continua mult timp deoarece alţi investitori încep şi ei să
cumpere sau să vândă acelaşi tip de acţiune, fapt care duce, rapid, la eliminarea
câştigurilor mai mari. Acţionează, în acest caz, o buclă feedback negativă care
stabilizează din nou piaţa.
Procesele feedback existente pe pieţele financiare fac ca astfel de fenomene
să aibă o viaţă scurtă, având succes, de regulă, acei investitori care profită cel mai
repede de oportunităţile care se ivesc datorită unor perturbaţii externe sau unor
comportamente emergente neaşteptate.
Considerând piaţa financiară ca un sistem adaptiv complex trebuie să
reconsiderăm întreaga concepţie privind comportamentul investitorilor pe o astfel de
piaţă. Perioade de stabilitate, urmate de schimbări rapide, existenţa unor puncte
critice, absenţa oricăror mişcări regulate în evoluţia indicatorilor ce le caracterizează
ş.a. fac din aceste pieţe sisteme pentru care este greu, dacă nu imposibil de elaborat
previziuni. Din această cauză, investitorii trebuie să apeleze la un cu totul alte
metode pentru a decide asupra investiţiilor făcute. Practic, întreaga teorie clasică,
începând cu modelele lui Markowitz, Sharpe, Black şi Schole ş.a., ar trebui
reformulată, deoarece se bazează pe ipotezele probabilistice privind formarea
preţurilor (vezi criticile formulate de Nicholas Taleb în celebra carte „The Black
Swan”).
Deplasarea interesului de la modelele deductive către cele inductive în acest
domeniu este crucială. În cele mai multe situaţii, se constată că raţionamentul pe
aceste pieţe este colectiv, acţionând spiritul de imitaţie (efectul de hoardă) şi nu
judecata raţională a agenţilor individuali.
Trecerea la metodele bazate pe sisteme adaptive complexe este, evident, un
proces dificil şi de lungă durată. Numai obţinerea unor rezultate mai bune în acest
din urmă caz ar fi de natură să determine o schimbare de paradigmă în acest
domeniu. Treptat, totuşi noi rezultate se acumulează, mai ales datorită posibilităţii de
a simula activitatea investitorilor utilizând, de exemplu, modele ale pieţelor de capital
artificiale bazate pe agenţi.
2.2 Structura şi funcţionarea pieţei financiare
Totalitatea subsistemelor şi fluxurilor prin intermediul cărora se realizează

tranzacţiile cu bani şi active financiare dintr-o economie constituie o componentă
principală a oricărei economii naţionale. Banii şi activele financiare (bonuri de tezaur,
obligaţiuni, acţiuni, certificate, contracte la termen, derivative, valute strǎine etc.),
sunt tranzacţionate ca oricare produs din economie pe trei mari tipuri de pieţe: piaţa
monetară, piaţa de capital şi piaţa valutarǎ.
Pe piaţa monetară se formează cererea şi oferta de bani (banii fiind consideraţi

ca fiind active financiare pe termen scurt). Preţul pieţei monetare este reprezentat de
rata dobânzii. Piaţa monetară este, la rândul ei, structurată în piaţă creditelor, piaţa
depozitelor bancare, piaţa interbancară ş.a.
Pe piaţa de capital se formează cererea şi oferta de active financiare (sau
valori mobiliare) care pot fi considerate ca active pe termen lung. Preţul pieţei de
capital îl reprezintă venitul actualizat al activelor financiare (dividende ale acţiunilor
deţinute, de exemplu). El reprezintă venitul aşteptat al acestor active, actualizat cu
un factor de depreciere al valorii lor în timp. Piaţa de capital este şi ea structurată în
piaţa acţiulilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa contractelor la termen, piaţa derivativelor,
piaţă aurului şi metalelor preţioase, piaţă obiectelor de artă etc.
Pe piaţa valutarǎ se formeazǎ cererea şi oferta de valutǎ internǎ, care se
schimbǎ contra unei valute strǎine acceptate pe aceastǎ piaţǎ. Preţul pieţei valutare
este rata de schimb, adicǎ numǎrul de unitǎţi de valutǎ strǎinǎ plǎtite pentru o unitate
de valutǎ internǎ.
Piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa valutarǎ formează împreună o piaţă
generică pe care o vom denumi piaţa financiară.
Procesele care sunt puse în mişcare de aceste trei pieţe principale implică
transferuri de fonduri financiare între diferitele sisteme din economia reală. Procesele
respective pot fi analizate şi din perspectiva fluxurilor materiale care le implică, dar
este mult mai comod ca ele să fie exprimate ca fluxuri de fonduri datorită
omogenităţii acestora. Se pot, astfel, defini trei mari tipuri de astfel de procese
determinate de cele trei pieţe: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţă valutară.
Primul proces priveşte raporturile guvernului (sectorului public) cu piaţa monetară şi
se referă la acoperirea deficitului bugetar şi formarea datoriei naţionale (publice). Al
doilea proces priveşte raporturile care se formează între diferiţi agenţi economici în
timpul tranzacţionării activelor financiare pe care aceştia le deţin în proprietate
(acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur ş.a.). În sfârşit, al treilea proces se referă la
acoperirea cu bani a tranzacţiilor care au loc între producători şi consumatori pe
piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceste trei procese determină volumul şi structura
activelor monetare şi financiare de pe cele trei pieţe care alcătuiesc piaţă financiară,
intensitatea fluxurilor de fonduri între diferitele sectoare şi subsisteme ale economiei

reale, evoluţia în timp a volumului activelor respective.
În figura 2.1 sunt reprezentate interacţiunile dintre cele trei pieţe principale care
alcătuiesc piaţă financiară.
(1) (2)
Banca MEDIUL
Centrală CNVM EXTERN
R+ (4) (2 R-
(3) (9) (10) (16) FFI

M ΔM+
Piaţa valutarǎ
(17) S (14)
Econo-
Piaţa monetară
Fg Piaţa de capital(11)
mia X
(8) Reală (15)
I
(12)
(13) IM
(6) (7)
M MS
M t
)
Fp
D
FIS
Figura 2.1
Piaţa monetară este coordonată şi supravegheată de Banca Centrală, care prin

conexiunile (3) şi (4) supraveghează şi reglementează funcţionarea pieţei monetare.
În funcţie de cantitatea de masă monetară de pe această piaţă şi de politica pe care
a definit-o Banca Centrală (de exemplu o politică de ţintire a inflaţiei), aceasta poate
primi informaţia privind necesitatea de a spori  M  
sau reduce  M   masa
monetară tranzacţionată pe piaţa monetară. Acest lucru determină, în continuare,
injectarea pe piaţă monetară a unei cantităţi de bani din rezervele Băncii Centrale
(R+) în primul caz sau, alternativ, de a retrage de pe piaţă monetară o anumită
cantitate de bani (R-) Cele două fluxuri monetare sunt reprezentate de conexiunile (1)
şi, respectiv, (2).
Masa monetară în circulaţie, M existentă pe piaţă monetară este transmisă prin

conexiunile (5) şi (6) către piaţă de capital (M S) şi, respectiv, economia reală (M t),
unde ea este utilizată pentru tranzacţii speculative pe pieţele care alcătuiesc piaţa de
capital (piaţă acţiunilor, piaţă obligaţiunilor, piaţă derivativelor etc.) respectiv tranzacţii
comerciale pe pieţele din cadrul, economiei reale, inclusiv pentru plăţi anticipate.
Un alt flux de fonduri de la piaţa monetară către economia reală este cel al
creditelor acordate sectorului privat, F p , care sunt transmise prin conexiunea (7).
Deoarece creditele acordate pot fi considerate aproximativ egale cu depozitele
existente în băncile comerciale sau la ceilalţi intermediari financiari care acordă
împrumuturi, suma dintre masa monetară în circulaţie şi volumul creditelor acordate
reprezintă agregatul M1 asupra căruia acţionează Banca Centrală prin intermediul
diferitelor politici monetare.
Depozitele D, din care se constituie fluxul de credite, Fp se formează la
nivelul gospodăriilor, firmelor şi sectorului public, din economiile acestora şi sunt

transmise către piaţa monetară prin intermediul conexiunii (12).
Creşterea sau scăderea ofertei de bani de pe piaţa monetară mai este
determinată şi de vânzarea sau cumpărarea pe piaţa de capital a obligaţiunilor
guvernamentale şi a bonurilor de tezaur. Acest proces este reprezentat prin fluxul F g
reprezentat de conexiunea dublă (8). În cazul în care se doreşte creşterea ofertei de
bani pe piaţa monetară, Banca Centrală poate cumpăra obligaţiuni guvernamentale
şi bonuri de tezaur, ceea ce aduce pe piaţa monetară o cantitate mai mare de bani.
Dacă se doreşte reducerea ofertei de bani, atunci Banca Centrală vinde pe piaţa de
capital obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de tezaur. Aceste operaţiuni de vânzare/
cumpărare de obligaţiuni şi bonuri de tezaur se numesc operaţiuni pe piaţa deschisă.
Piaţa de capital este supravegheată şi reglementată de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare (CNVM) prin intermediul conexiunilor (9) şi (10). Pe această piaţă
sunt tranzacţionate active financiare (valori mobiliare) de natură foarte diversă:
acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, opţiuni, futures, alte derivative. Cererea de
active financiare se face în limita economiilor sectoarelor din cadrul economiei reale
(gospodării, firme, sectorul public) S, care sunt reprezentate de conexiunea (11).
În urma tranzacţiilor efectuate, se constituie fonduri de investiţii, I care intră în
sectorul real al economiei prin conexiunea (13). Acestea sunt constituite fie din
fondurile ce vor fi utilizate de acest sector pentru investiţii directe în cadrul firmelor
sau al sectorului public, fie din veniturile care se constituie la nivelul gospodăriilor
datorită plasamentelor pe piaţa de capital (dividende primite de la firme).
Se observă că cele două pieţe, piaţa monetară şi pieţa de capital, sunt strâns
interdependente, influenţându-se reciproc. Funcţionarea eficientă a pieţei financiare
depinde de echilibrele care se stabilesc între fluxurile de fonduri care intră şi ies de
pe cele două pieţe.
În cazul în care în economia reală există întreprinzători şi companii din alte ţări
(nerezidenţi), aceştia realizează venituri din activităţi economice în moneda
neţională. Dacă doresc să-si transfere anumite venituri şi profituri în ţările lor de
reşedinţă, ei pot schimba fluxurile de bani de care dispun şi care sunt în valuta
naţională, în valuta altei ţări, utilizând piaţă valutară. De asemenea, piaţă valutară
contribuie la realizarea schimbului valutar pentru importatorii şi exportatorii rezidenţi
(conexiunile (14) şi (15)), atunci când aceştia au de efectuat anumite plăţi sau
primesc venituri în valute străine, ca urmare a importurilor, respectiv exporturilor pe
care le efectuează. Tot piaţă valutară contribuie la transformarea fluxurilor de
investiţii din străinătate care vin, de regulă, sub formă de valute în fluxuri de investiţii
în moneda naţională, FFI ce sunt apoi transmise către economia reală unde sunt
transformate în investiţii directe. O parte a acestor fluxuri străine de capital pot merge
pe piaţă monetară, FID fiind utilizate în vederea acordării de credite pentru investiţii
directe sectorului real al economiei, credite care aduc profit şi care este apoi
transferat în străinătate de cei care au adus fluxurile respective de bani (investitori
străini pe piaţa de capital).
În sfârşit, piaţa valutară este conectată cu mediul extern (alte economii
naţionale, pieţe financiare internaţionale, FMI, Banca Mondială ş.a.) de unde intră
fluxuri financiare internaţionale şî unde se întorc profiturile realizate în urma
investiţiilor directe şi dobânzile realizate pe piaţa de capital la fondurile internaţionale
investite, precum şi diferite plăţi făcute pentru importurile realizate de companiile din
cadrul economiei naţionale.
2.3 Mecanisme şi procese de reglare pe piaţa financiară
La nivelul pieţei financiare, după cum am văzut, funcţionează o multitudine de

pieţe specializate în efectuarea unor tranzacţii cu active financiare diferite cum ar fi:
banii, acţiunile, obligaţiunile, contractele la termen, valute, aur etc. Specific sistemului
pieţei financiare este tocmai existenţa acestei diversităţi de pieţe care constituie în
ansamblul lor ceea ce denumim piaţa finaciară dar care are, fiecare, o funcţionare
relativ autonomă şi interdependenţe proprii cu celelalte pieţe din cadrul economiei
naţionale. Printre cele mai importante pieţe financiare putem enumera: piaţa
monetară, piaţa de capital şi piaţa valutară. Pe aceste pieţe se realizează marea
majoritate a tranzacţiilor cu active financiare, drept pentru care în continuare vom
insista asupra descrierii mecanismelor lor de funcţionare.
2.3.1 Piaţa monetară

Piaţă monetară se află în centrul proceselor de reglare şi autoreglare care
determină volumul şi viteza de circulaţie a banilor în economie. Banii sunt necesari
pe orice piaţă şi pentru realizarea oricărui tip de activitate economico-socială.
Principalele conexiuni ale pieţei monetare sunt reprezentate în figura 2.2.
Banca MEDIUL
Centrală EXTERN
R- ΔM+ ΔM- R+
Piaţa de capital Piaţa monetară Piaţa valutară

Ms
FID
Fg Dobânzi
D Mt
Fp IM EX
Economia
Reală
Figura 2.2
Piaţa monetară se formează ca urmare a existenţei cererii de bani şi a ofertei

de bani atât a sectorului public cât şi al celui privat al economiei, a gospodăriilor
populaţiei şi a sectorului extern (importul şi exportul realizat de economia naţională).
Piaţa monetară nu este însă un sistem omogen, în structura sa intrând mai multe
tipuri de pieţe pe care se realizează tranzacţii cu bani. Printre cele mai importante
pieţe ce alcătuiesc piaţa monetară amintim: piaţa creditelor, piaţa depozitelor şi piaţa
interbancară.
Piaţa creditelor include oferta de credite şi cererea de credite de diferite feluri
din economie. Preţul acestei pieţe este rata dobânzii la creditele acordate şi el
depinde de raportul dintre cererea şi a oferta de credite la un moment de timp dat,
deci nu se stabileşte arbitrar, ci fluctuează liber în raport cu cele două mărimi care
definesc piaţa. Oferta de credite se formează de către băncile comerciale, instituţiile
financiare de creditare, societăţi de investiţii etc. Cererea de credite cuprinde două
mari componente: cererea de credite guvernamentale, dică acele credite care sunt
solicitate de guvern pentru acoperirea anumitor necesităţi curente (plăţi de salarii,
pensii şi ajutoare sociale etc.) şi cererea de credite a sectorului privat, care se referă
atât la cererea de credite a întrprinderilor private pentru realizarea anumitor obiective
curente sau de perspectivă, cât şi la cererea de credite a gospodăriilor populaţiei.
O altă piaţă din structura pieţei monetare este piaţa depozitelor care se
formează ca urmare a existenţei ofertei de depozite şi a cererii de depozite.
Depozitele se constituie, de regulă, ca urmare a proceselor de economisire care au
loc la nivelul gospodăriilor populaţiei şi a întreprinderilor private. În schimbul unei
dobânzi la depozitele formate, acestea oferă băncilor comerciale bani pentru
constituirea de depozite. Cererea de depozite se manifestă în special din partea
băncilor comerciale care atrag aceste depozite prin stabilirea preţului acestei pieţe, şi
anume rata depozitelor.
Din depozitele formate, băncile comerciale finanţează creditele acordate pe
piaţa creditelor, procesul respectiv aducându-le un câştig net reprezentat de
diferenţa dintre rata dobânzii la creditele acordate şi la depozitele formate (marja
bancară).
Piaţa interbancară este o piaţă monetară coordonată de Banca Centrală prin

intermediul căreia băncile comerciale care au un deficit de lichiditate pot să obţină
împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea acestui deficit. Împrumuturile se
realizează prin accesarea din proprie iniţiativă de către baăncile comerciale a două
facilităţi permanente oferite de BNR: facilitatea de creditare, care permite obţinerea
unui credit cu scadenţa de o zi la o rată a dobânzii predeterminată ce constituie, în
mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare. În mod simetric,
băncile comerciale pot să depună la Banca Centrală excesul de lichiditate utilizând
facilitatea de depozit care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la
Banca Centrală, la o dobândă predeterminată, rata dobânzii reprezentând, în mod
normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare. Coridorul format din cele
două rate ale dobânzii în jurul ratei dobânzii de politica monetară este stabilit la o
valoare de +/- 4 puncte procentuale, ceea ce permite transmiterea corectă a
semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii fluctuaţiilor ratelor
dobânzilor de pe piaţă monetară interbancară.
2.3.2 Piaţa de capital

Piaţa de capital are o structură complexă, fiind formată din piaţa acţiunilor,
piaţa obligaţiunilor, piaţa contractelor la termen, piaţa derivatelor, piaţa aurului şi
metalelor preţioare, piaţa obiectelor de artă, piaţa bursieră etc. Pincipalele sale
conexiuni sunt reprezentate în figura 2.3.
Piaţa de capital este o piaţă extrem de importantă, prin intermediul acesteia
atrăgându-se fondurile disponibile în economie de la cei care dispun în exces de ele
şi orientându-le către cei care au nevoie de aceste fonduri băneşti. Deţinătorii de
fonduri se numesc, de regulă, investitori şi ei sunt cei care formează oferta de
investiţii pe piaţa de capital. Fondurile sunt oferite în schimbul unui preţ care
reprezintă venitul viitor actualizat pe care fondurile respective le vor aduce
investitorile respectivi. Sursele fondurilor de investiţii pe piaţă de capital o constituie
economiile gospodăriilor populaţiei şi firmelor (S). Piaţă de capital reprezintă locul de
formare a celor mai importante inverstiţii care sunt atrase de către sectorul privat al
economiei reale în vederea utilizării lor în dezvoltarea producţiei şi serviciilor (I).
Operaţiunile pe piaţă de capital sunt supravegheate şi reglementate de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) care formulează regulamente şi
instrucţiuni, supraveghează corectitudinea operaţiilor desfăşurate şi poate decide
diferite măsuri prin care se asigură desfăşurarea corectă a tuturor activităţilor legate
de tranzacţiile cu valori mobiliare.
MEDIUL
CNVM EXTERN
Ms Piaţa de capital FFI

Piaţa monetară Piaţa valutară
Fg dobânzi
S I
Economia
Reală
Figura 2.3
Tranzacţiile pe piaţa de capital sunt acoperite de o masă monetară
speculativă, furnizată de către piaţa monetară (M g).
Pe piaţa de capital pot intra şi fluxuri de capital internaţionale (FFI) care sunt
aduse de investitori străini şi plasate în diferite active mobiliare aducătoare de profit.
Aceste fluxuri au o mobilitate mare, ele putând ieşi din economia naţională în
momentul în care randamentul activelor de pe piaţă de capital scade sub
randamentul unor active de pe alte pieţe internaţionale. După scurgerea perioadei de
timp în care fondurile au fost plasate pe piaţa internă de capital, dobânda adusă de
ele este trimisă în exterior, către ţările din care provin investitorii străini.
Piaţa de capital poate constitui şi sursa unor împrumuturi guvernamentale (F g)
constituite din sume atrase de obligaţiunile guvernamentale sau de cele municipale
care se tranzacţionează ca orice activ pe această piaţă.
Un rol important în reglarea pieţei de capital o are bursa de valori care
costituie o piaţă pe care sunt tranzacţionate active ale unor companii reprezentative
pentru economia reală, alese în mod special pe baza unor performanţe stabilite prin
regulamentul bursei de valori. Aceste companii sunt listate la bursă, adică cotaţiile
zilnice ale acţiunilor lor sunt afişate de către bursa respectivă, iar pe baza acestora
se calculează o serie de indici bursieri. Investitorii la bursă, dar şi alţi investitori din
economie se orientează în deciziile de investiţii pe care le iau după tendinţele
manifestate de indicatorii bursieri. Deşi reprezintă doar un segment redus din
numărul companiilor din economie (10 – 20%), companiile cotate la bursă reprezintă
destul de fidel tendinţele principale care se manifestă în acea economie,
randamentele investiţiilor în diferite tipuri de companii sau apariţia unor volatilităţi
datorate influenţelor unor factori economici, sociali, politici etc.
Investiţiile în economie pot să crească sau să scadă corelat cu creşterea sau
scăderea valorilor indicatorilor bursieri. De asemenea, tendinţa de economisire în
economia reală este stimulată de o activitate bursieră favorabilă realizării unor
investiţii profitabile.
2.3.3 Piaţa valutară

A treia piaţă importantă din structura pieţei financiare este piaţă valutară
(Figura 2.4).
MEDIUL
EXTERN
Piaţa monetară Piaţa valutară Piaţa de capital

FID FFI
IM EX
Econo-
mia
Reală
Figura 2.4
Ca şi celelalte pieţe din structura pieţei financiare, piaţa valutară este şi ea

structurată în piaţa spot şi piaţa futures. Piaţa spot este o piaţă valutară pe care se
efectuează tranzacţii cu valuta internă contra valute străine acceptate la o rată de
schimb comunicată zilnic de Banca Centrală. Schimbările în această rată de schimb
(curs valutar) sunt determinate de evoluţia cererii şi ofertei de valută pe piaţă. Aceste
tranzacţii se realizează în cea mai mare parte prin intermediul băncilor comerciale
pentru clienţii lor (care pot fi importatori sau exportatori, rezidenţi străini care îşi
transformă dobânzile în valutele ţărilor din care provin etc.) sau prin intermediul
caselor de schimb valutar pentru persoane fizice care transformă cantităţi mici de
valută naţională în alte valute sau invers.
Piaţa futures este o piaţă valutară pe care se încheie contracte futures, adică
contracte pe termen limitat, de circa 3 luni, prin care se acceptă realizarea unor
tranzacţii valutare la un curs de schimb stabilit de cele două părţi contractante după
scurgerea perioadei prevăzută în contract. Indiferent de evoluţia ratei spot,
tranzacţiile valutare futures se vor realiza la cursul de schimb prevăzut în contract.
Prin acest procedeu, importatorii îşi protejează banii de riscul valutar în cazul în care
au de efectuat anumite plăţi peste o perioadă de trei sau mai multe luni. Piaţa futures
atrage şi diferiţi alţi investitori care încearcă să obţină un profit din diferenţele de curs
valutar ce se înregistrează în mod firesc într-o economie pe perioade mai lungi de
timp.
2.4 Caracteristici ale turbulenţei şi volatilităţii pieţelor financiare
Turbulenţa şi volatilitatea sunt omniprezente pe pieţele financiare. Aceste

fenomene se regăsesc în special pe piaţa de capital şi piaţa valutară, dar pot să
apară în anumite perioade şi pe piaţa monetară. Forma de manifestare observabilă a
lor este evoluţia preţurilor pe termen scurt. De exemplu, un fenomen de turbulenţă
este caracterizat printr-o creştere şi/sau scăderea preţului acţiunilor pe piaţa de
capital, care apar absolut neaşteptat, introducând printre investitori surpriza şi chiar
panica. Ele sunt absolut necesare, cel puţin pe anumite perioade ale existenţei unor
astfel de piaţe, deoarece numai aşa se poate realiza aut-organizarea şi adaptatrea
cadrul sistemelor adaptive complexe. Acest lucru înseamnă, pentru pieţele
financiare, ajustări ale preţurilor acţiunilor sau ale indicilor preţurilor pe bursele de
valori care se adaptează în acest fel mai bine la evoluţiile din cadrul economiei reale.
În esenţă, haosul înseamna imposibilitatea de a mai menţine ordinea, dar şi

începutul unei perioade de auto-organizare a sistemului. Înainte şi după perioada de
haos, pieţele trec printr-o perioadă mai scurtă sau mai lungă în care ele îşi pierd
stabilitatea, fluxurile care anterior erau ordonate, devin dezordonate şi însăşi
traiectoria de evoluţie a sistemului începe să se modifice.
Aceasta zona de “pre-haos” se numeste turbulenţă. Turbulenţa poate sau nu
să se transforme în haos, condiţiile de trecere între cele două stări ale sistemelor
neliniare complexe fiind încă incomplet cunoscute.
De regulă, turbulenţele sunt însoţite şi uneori prevestite de fenomenul de
volatilitate, adică o variaţie mare în sus şi în jos a preţurilor de pe pieţele financiare
sau a indicatorilor care caracterizează aceste pieţe.
2.4.1 Cauzele turbulenţei si formele sale de manifestare

În lumea reală turbulenţa apare frecvent. De exemplu, uraganele si tornadele
care apar în diferite regiuni ale globului sunt turbulenţe ale sistemului atmosferic.
Cutrmurele de pământ reprezintă turbulenţe înregistrate în miscarea plăcilor
tectonice. Viiturile care determină inundaii sunt turbulenţe ale curgerii normale a apei
pe albia unui râu sau fluviu. În economie, crizele economice şi financiare sunt
turbulenţe, deci pierderi de stabilitate în evoluţia unor sisteme care funcţionau
ordonat. Turbulenţe se regăsesc în toate tipurile de sisteme, inclusiv în cele sociale,
revoltele şi revoluţiile, mişcările sociale ample fiind manifestări ale acstui fenomen
generalizat la nivel societal.
Ca şi în celelalte ştiinţe, previziunea turbulenţelor în economie este extrem de
dificilă, daca nu imposibilă cu mijloacele actuale ale ştiinţei economice. Nu se cunosc
motivele pentru care anumite pieţe, de exemplu, care nu prezentau nici un semn al
pierderii de stabilitate la un moment dat încep sş-şi piardă această stabilitate şi ajung
într-un timp scurt la manifestări caracterizate ca fiind turbulenţe.
Teoria generală a haosului a dat o explicaţie legată de influenţa condiţiilor
iniţiale asupra traiectoriilor de evoluţie ale sistemului complex. Astfel, una dintre
proprietăţile sistemelor haotice, cea de dependenţă a evoluţiei viitoare a sistemului
de mici modificări ale condiţiilor iniţiale, poate fi cauza unei pierderi de stabilitate a
sistemului după care acesta intră într-o zonă de haos.
Turbulenţa care duce la haos apare datorită conflictului dintre două tendinţe
diferite – instabilitatea care face ca orbitele de evoluţie ale sistemului să se separe şi
evoluţia traiectoriilor intr-un spaţiu mărginit.
Localizarea turbulenţelor în domeniul în care evoluează sistemul adaptiv
complex este determinată de atractori. S-a observat că în anumite părţi ale
domeniului de evoluţie al sistemului, numit şi domeniu spaţiu – timp, unele traiectorii
au tendinţa de a rămâne mai mult timp, în timp ce în alte domenii ele stau un timp
foarte scurt sau nu ajung deloc. Rezultă de aici că domeniul spatiu – timp nu este
omogen, structura acestuia influenţând dinamica sistemului adaptiv complex.
Atractorul este un obiect geometric dar, comparativ cu spaţiul în care
evoluează sistemul, el este o mulţime “mică”, de exemplu un punct, un cerc sau o
sferă. Mai mult, sub influenţa perturbaţiilor externe, anumiţi atractori se ciocnesc sau
se contractă, formând mai mulţi sau, respectiv, mai puţini atractori.
Unii dintre aceştia au proprietatea de a atrage traiectoriile de evoluţie către ei,
conferindu-le stabilitatea mişcării, în timp ce alţi atractori resping aceste traiectorii,
aruncandu-le în alte zone ale spaţiului de evoluţie în care sunt influenţate de alţi
atractori.
Aceasta mobilitate a atractorilor din spaţiul de stare al unui sistem complex,
posibilitatea atractorilor de a se deplasa, de a-şi reduce dimensiunile sau chiar de a-
şi modifica caracteristicile a dus la introducerea sistemelor disipative. Acestea, spre
deosebire de sistemele conservative, au deci proprietăţi care permit apariţia
haosului.
Turbulenţa si haosul apar, deci, numai în sistemele disipative. Într-un astfel de
sistem, trecerea unei traiectorii către un atractor este destul de complicată. Atractorii
care sunt puncte staţionare, adică au capacitatea de a atrage traiectoriile din
vecinătatea lor, fac ca traiectoriile să aibă tendinţa să conveargă către ei sau către o
vecinătate mică a acestora. Neliniaritatea sistemului se opune, însă, acestei tendinţe,
introducând instabilitate prin atractorii care resping traiectoriile ajunse în apropierea
acestora.
Din conflictul dintre aceste două efecte, un atractor ajunge să reprezinte o
forma geometrică complexa care poate să nu aibă o dimensiune întreagă.
Dimensiunea obiectului geometric, (adeseori considerată ca o măsura a
gradului de libertate) poate fi definita n mai multe moduri diferite. Un obiect geometric
care nu are o dimensiune întreaga se numeşte obiect fractal (Mandelbrot).
Un atractor care este şi un obiect fractal se numeşte atractor straniu.

Traiectoriile care ajung în vecinătatea atractorilor stranii devin haotice. Celelalte
traiectorii pot evolua în jurul unor atractori obişnuiţi o perioadă nedefinită de timp fără
ca turbulenţa să se transforme în haos.
2.4.2 Cateva turbulenţe remarcabile ale pieţelor financiare

Revenind acum la pieţele financiare, turbulenţele se pot manifestă violent sub
forma unor crize financiare şi chiar a unor catastrofe care apar neregulat, pe
neaşteptate şi cam la fiecare generaţie. Mulţi au pus apariţia acestor turbulenţe pe
seama lăcomiei, turpitudinii, dorinţei de îmbogăţire rapidă, speculanţilor, încrederii
naïve a oamenilor în semenii lor etc.
Dinamica neliniară încearcă să demonstreze că aceste manifestări ale pieţelor
financiare sunt tot atât de naturale ca şi uraganele, cutremurele, inundaţiile,
revoluţiile şi altor turbulenţe din natură şi societate. Nu există alţi factori subiectivi
care să influenţeze apariţia turbulenţelor economico – financiare decât proprietăţile
cu totul speciale ale sistemelor şi pieţelor pe care acestea se manifestă.
În decursul istoriei se cunosc mai multe astfel de episoade turbulente, dintre
care cele mai remarcabile sunt mania lalelelor, bula Marii Sudului, marea criză din
1929, criza financiară din octombrie 1987 şi, evident, cea mai recentă criză
financiară, cea izbucnită în 2007, continuată în 2008 şi 2009 şi, în unele state
existentă şi în prezent.
Vom reaminti, pe scurt, câteva aspecte legate de turbulenţele enumerate mai
sus, fără însă a avea pretenţia de a fi exhaustivi.
1) Mania lalelelor Criza survenită în Olanda în perioada 1585 si 1650.
Anii în care s-au făcut speculaţii cu lalele au coincis cu o perioadă de mare
prosperitate pentru Olanda. Între anii 1585 – 1650, Olanda a fost centrul unui imperiu
comercial, cel mai mare centru comercial din Nord-Vestul Europei, acest lucru
datorându-se activităţii comerciale în plină dezvoltare a Noii Americi. Laleaua, ca
plantă cultivată a fost importată în Vestul Europei din Turcia şi a fost pentru prima
dată menţionată în jurul anului 1554. Raritatea şi culorile frumoase ale acestei flori
au făcut din ea un lux necesar pentru membrii din clasele superioare ale societăţii.
În timpul procesului de construire a pieţei lalelelor, participanţii nu făceau
bani din procesul actual de producţie. Lalelele ofereau mijlocul de a specula, iar
preţul acestora au determinat bogăţia participanţilor la piaţa lalelelor. Nu este nici
acum clar dacă construirea acestei noi pieţe a atras investiţiile, sau noile investiţii au
alimentat aceasta construcţie, sau dacă ambele variante sunt adevărate. Ceea ce
este însă clar este că pe măsură ce construirea pieţei lalelelor a continuat, din ce în
ce mai multe persoane au fost atrase să îşi investească banii. Preţul unei lalele a
pierdut orice corelaţie cu valoarea sa reală, sau cu preţul altor bunuri şi servicii.
Ceea ce noi numim acum mania lalelelor din secolul al XVII-lea, a fost o
investiţie “sigură” pentru perioada de la mijlocul anilor 1500 până în 1636. Înainte de
sfârşitul său devastator, în 1637, cei care au cumparat lalele au pierdut foarte
rar bani. Oamenii au devenit prea încrezători că acest "lucru sigur", le
va face întotdeauna bani şi, la sfîrşitul perioadei, participanţii îşi
ipotecaseră casele şi întreprinderile pentru a comercializa lalele. Nebunia a fost atât
de copleşitoare încât unii bulbi de lalele rari au fost vânduţi pentru echivalentul
a câteva zeci de mii de dolari. Înainte de prăbuşirea pieţei, orice sugestie că
preţul de lalele ar fi fost iraţional ar fi fost respinsă vehement de către toţi
participanţii.
Toate condiţiile pe care acum, în general, le asociem primei perioade a unui
boom speculativ au fost prezente: o monedă în creştere; o economie nouă, cu
posibilităţi noi coloniale şi o ţară din ce în ce mai prosperă; împreună creând o
atmosferă optimistă, în care boom-urile speculative se spune că cresc.
Criza a venit pe neaşteptate. La 4 februarie 1637, posibilitatea ca laleaua să
devină nevandabilă a fost menţionată pentru prima dată. De atunci si până la
sfarşitul lunii mai 1637, toate încercările de coordonare între florari, cultivatorii
de bulbi, şi Guvernul Olandei au fost un eşec.
Bulbii de lalele care valorau zeci de mii de dolari ( la valoarea actuală) la
începutul anului 1637, au devenit lipsiţi de valoare câteva luni mai târziu. Acest
eveniment remarcabil este discutat de multe ori în prezent de comentatori, care fac
paralele cu mania speculaţiei moderne. Se pune următoarea întrebare: Dacă
construirea pieţei lalelelor şi prăbuşirea sa ulterioară au vreo relevanță pentru pieţele
din ziua de azi?
2) Bula Marii Sudului. Prabuşirea pieţei de capital din Anglia în 1720.

Bula Mării Sudului este numele dat speculaţiei entuziaste care a făcut
fervoare şi care s-a terminat cu marea prăbuşire a pieţei de capital din Anglia în anul
1720. Bula Mării de Sud este o istorie fascinantă a isteriei de masă, a corupţiei
politice şi a revoltelor publice. Este o colecţie de sute de poveşti, care ilustrează

modul în care o mulţime de persoane au făcut avere cu ajutorul valului speculativ,
pentru şase luni în anul 1720. “Anul bulei”, aşa cum este numit, implică mai multe
bule individuale de toate tipurile. Societăţile pe acţiuni frauduloase au căutat să
profite de mania speculativă.
În anul 1711, Compania Mării de Sud a obţinut monopolul comercial pentru
Marea de Sud. Preţţul real a fost comerţul anticipat care se deschidea o dată cu
coloniile bogate spaniole din America de Sud. În schimbul monopolului, Compania
Mării de Sud îşi asuma o parte a datoriei publice a Angliei, pe care aceasta a
acumulat-o în timpul războiului succesiunii spaniole. Când Anglia şi Spania au intrat
oficial în război în anul 1718, perspectivele imediate de câştig din comerţul cu
bogăţiile Americii de Sud au devenit nule.
Ceea ce a contat însă pentru speculanţi au fost viitoarele perspective, ce se
deschideau şi realizau o dată cu încheierea războiului.
Începutul anilor 1700 a reprezentat totodată un timp propice finanţelor
internaţionale. În anul 1719, directorii companiei Mării Sudului au dorit, într-un sens,
să acţioneze în mod asemănător cu manipularea creditului public realizată în Franţa
de John Law şi Compania Mississippi care a primit monopolul comerţului pentru
coloniile franceze din America. Law a reușit să facă să crească preţul acţiunii pentru
Compania Mississippi, iar Marea Sudului ar fi dorit şi ea acelaşi lucru. În
1719 directorii Companiei Mării Sudului au făcut o propunere de a-şi asuma întreaga
datorie publică a guvernului britanic. La data de 12 aprilie 1720 această ofertă a fost
acceptată.
Compania a început imediat să conducă preţul acţiunii în sus prin mijloace
artificiale: noi subscripţii combinate cu istorii ale comerţului înfloritor cu Spania, ce au
reuşit să contureze iluzia că preţul acţiunii poate doar să crească. Acțiunile au fost
cumpărate nu doar de englezi, ci şi de investitorii germani, ceea ce a condus la o
presiune inflaţionistă. Preţul acţiunii a crescut vertigions din Ianuarie până în
primăvară. Aşa cum orice succes aparent atrage după sine imitarea, o mulţime de
societăţi pe acţiuni au apărut pe piaţă, sperând să câştige de pe urma maniei
speculative. Unele din companii au fost legitime, însă cele mai multe au fost
concepute pentru a profita de pe urma oamenilor creduli.
Multe bule, atât mari cât şi mici, au avut aspectul comerţului peste mări sau
în Lumea Nouă. Pe lângă asociaţiile “Marea de Sud” şi ”Mississippi”, a existat un
proiect pentru îmbunătăţirea pescuitului în Groenlanda şi un altul pentru importul

de nuci din Virginia. Creşterea de capital prin vânzarea pachetului de acţiuni în
aceste întreprinderi a fost un lucru aparent uşor. Proiectele menţionate până în
prezent au avut o specificitate concretă, cel puţin pe hârtie, dacă nu şi în
practică, altele au fost destul de vagi în detalii, dar cu mari promisiuni. Cel
mai remarcabil exemplu “a fost crearea unei întreprinderi de un mare
avantaj”, care nimeni nu ştia ce este, declarându-se că “capitalul necesar este de o
jumătate de milion, în cinci mii de actiuni de 100 de lire sterline fiecare, cu un depozit
de 2 lire sterline pe acţiune”.
Fiecare investitor, prin plata depozitului, era îndreptăţit cu 100 de pounds pe
an pe acţiune. Având în vedere profitul aşteptat, investitorii nu au stat să se
informeze la timp. T. J. Dunning a scris: „capitalul nu oferea profit, sau un profit
foarte mic...cu profitul adecvat capitalul este foarte îndrăzneţ. Un procent sigur de 1
la sută va asigura locuri de muncă, 20 % va produce zel, 50 % îndrăzneală pozitivă,
100 % va determina încălcarea tuturor legilor omului, 300 % va determina omul să
creadă că nu e crimă dacă are scrupule, nici risc, chiar cu posibilitatea de a fi
spânzurat.”
Dimineaţa următoare, la ora nouă, acest om mare a deschis un birou în
Cornhill. Mulţimi de oameni stăteau la uşa la aceea oră, şi când a închis la ora trei,
a constatat că nu mai puţin de o mie acţiuni au fost subscrise şi 1000 de
depozite plătite. El a fost, astfel, în cinci ore,câştigătorul a 2.000 £. Fiind mulţumit de
câştigul său, el a plecat în aceeaşi seară şi nimeni nu a mai auzit de el niciodată.
Astfel de escrocherii au fost rele pentru afacerile speculative şi în mare parte
prin presiunea directorilor de la Marea de Sud, aşa-numitul "Act Bubble", a fost
adoptat la11 iunie 1720. Acesta cerea tuturor societăţilor pe acţiuni să aibă
o cartă regală. Pentru un moment, un impuls suplimentar a fost dat
încrederii poporului, care a răspuns în consecinţă. Acţiunea Companiei Mării de
Sud a crescut de la £ 175 la sfârşitul lunii februarie, la 380 la sfârşitul
lunii martie, ajungând în jurul valorii de £ 520 la 29 mai. Aceasta a atins, la sfârşitul
lunii iunie punctul culminant de peste 1.000 de lire sterline (o
barieră psihologică în număr de patru cifre).
Cu credulitatea acum întinsă la limită şi cu zvonurile că mai multe persoane
(inclusiv directorii) îşi vând acţiunile, bula s-a spart în conformitate cu o deflaţie lentă,
dar constantă (spre deosebire de scaderea de 60% din indicele japonez Nikkei, după
creşterea exgerată a acestuia, la sfârşitul lunii decembrie 1989). Până la jumătatea

lunii august, lista de faliment din Monitorul Oficial la Londra a atins un maxim al
tuturor timpurilor, o indicaţie a faptului că mulţi oameni au cumpărat pe credit sau
marjă. Mii de averi s-au pierdut, atât de mari cât şi mici. Directorii au încercat să
pompeze mai mult la speculaţii. Ei au eşuat. Colapsul complet a venit la sfârşitul lunii
septembrie, atunci când preţul acţiunii a fost de £ 135. Acest accident a rămas în
conştiinţa lumii occidentale pentru tot restul secolului al XVIII-lea, la fel ca şi Colapsul
de pe Wall Street din 1929 în memoria noastră.
3) Marea criza din 1929 – 1933. Cea mai importantă turbulenţă din secolul
XX, terminată prin haos economic generalizat la nivelul tuturor ţărilor occidentale
dezvoltate. Vuietul anilor 20 a reprezentat un moment de creştere şi prosperitate pe
Wall Street si Main Street şi s-a încheiat cu Marea Criză din octombrie 1929.
Marea Depresie care a urmat a creat 13 milioane de şomeri în America.
Două mii de firme de investiţii au dat faliment şi sectorul bancar american a
suferit cele mai mari schimbări structurale ale istoriei sale, intrând într-o nouă
eră reglementatoare, pe care guvernul a început-o, iar politica lui Roosevelt a urmat-
o. Accidentul din Octombrie 1929 este o ilustrare vie a mai multor
caracteristici remarcabile de multe ori asociate cu criza. În primul rând, prăbuşirea
preţului acţiunii pe piaţă este de cele mai multe ori neprevăzută pentru majoritatea
oamenilor, chiar şi pentru economişti. "În câteva luni, mă aştept să văd piaţa de
capital mult mai mare decât în prezent." Aceste cuvinte au fost pronunţate de către
Irving Fisher, distins economist şi profesor faimos de economie din America, de
la Universitatea Yale, cu 14 de zile înainte de prăbuşirea WallStreet-ului, din
douăzeci şi nouă octombrie 1929.
"O depresie severă, cum ar fi cea din anii 1920-1921 este în afara
intervalului de probabilitate. Noi nu ne confruntăm cu o lichidare prelungită". Aceasta
a fost analiza oferită la câteva zile după căderea bursei, de
către Societatea Economică Harvard abonaţilor săi. Dupa previziunile
optimiste continue şi eronate, societatea şi-a închis porţile în 1932. Astfel, cele mai
renumite două institute de previziune economică din America, nu au reuşit
să prezică la timp faptul că prăbuşirea pieţei şi depresia vor urma şi au continuat
cu opiniile lor optimiste, chiar şi după instaurarea marii depresiuni în America.
Motivul este simplu: predicţia reluării trendului constituie de departe cea mai
dificilă provocare la adresa analiștilor si este foarte nesigură, în special

în cadrul liniar standard (auto-regresiv) al modelelor economice.
O a doua trăsătură generală exemplificată prin cazul Octombrie 1929, este
că niciodată un colaps financiar nu s-a întâmplat atunci cand lucrurile arătau rau.
Dimpotrivă, fluxurile macroeconomice aratau bine înainte de prăbuşirea pieţei de
capital. Înainte de fiecare colaps, economistii spun ca economia este în cel mai bun
punct din toate timpurile, totul
arata roz, bursele cresc şi fluxurile macroeconomice (producţie, ocuparea forţei de
muncă, etc), par să se amelioreze din ce în ce mai mult.
Acest lucru explică de ce prăbuşirea pieţei ia cele mai multe persoane, în
special pe economişti, total prin surprindere. Cele mai bune momente sunt invariabil
extrapolate liniar în viitor. Nu este perceput ca lipsit de sens de către cei mai mulţi
oameni într-o perioadă de euforie generală a vorbi despre prăbuşirea pieţei şi
despre depresie? În timpul fazei de construire a unei bule, cum ar fi cazul din
Octombrie 1929, există un interes în creştere în rândul publicului
pentru marfa indiferent de natura ei: acţiuni, diamante, sau monede.
Acest interes poate fi estimat prin diferiţi indicatori: creşterea în numărul de
cărţi publicate pe acest subiect şi în numărul de abonamente la reviste de
specialitate. În plus, regula empirică bine-cunoscută potrivit căreia volumul de
vânzări este în creştere în timpul dezvoltării unei pieţe speculative, găseşte
o interpretare naturală: creşterile în vânzări de fapt evidenţiază şi
indica progresul de difuzare a bulei în întreaga societate. Aceste caracteristici au fost
recent reexaminate pentru a evidenţia o bulă speculativă, un "moft"
sau "comportamentul de turmă", prin studierea randamentelor acţiunilor
individuale. O părere avansată des pentru boom-ul dintre anii 1928 şi 1929 este că
aceasta a fost determinată de intrarea pe piaţă a investitorilor în mare
parte neinformati, care au dorit imbogațirea rapidă şi care au investit în acţiunile
preferenţiale. Rezultatul acestui comportament a fost apariţia unei tendinţe în
care preţurile acţiunilor preferenţiale să evolueze impreună mai mult decât ar fi fost
anticipat de către valorile lor fundamentale economice comune. Această co-
mişcare a crescut în mod semnificativ în timpul boom-ului si a fost o caracteristică,
un semnal că piaţa este tumultoasă, la începutul anilor 1930. Aceste rezultate sunt,
astfel, în concordanţă cu ipoteza conform căreia un
moft sau psihologia mulţimii poate juca un rol în creşterea pieţei, în prăbuşirea

ei, precum şi în volatilitatea sa ulterioară [455].
Starea de spirit politică înainte de prăbuşirea pieţei de capital din octombrie
1929 a fost de asemenea una optimistă. În noiembrie 1928, Herbert Hoover, a fost
ales presedinte al Statelor Unite şi după alegerea sa s-a pornit cea mai mare
creştere în preţul de cumpărare a acţiunilor pentru acea dată. În mai puţin de un an
de la alegeri, bursa de pe Wall Street s-a prabusit.
4) Criza din octombrie 1987 (Octombrie negru). Criza survenită în perioada

14-19 octombrie 1987 pe pieţele financiare mondiale.
De la deschiderea pieţei în 14 octombrie 1987, până aproape de închiderea
pieţei pe 19 octombrie, indicii majori de evaluare a pieţei în Statele Unite au
scăzut cu 30% sau mai mult. În plus, toate pieţele importante din lume au
scăzut substanţial în aceeaşi lună, ceea ce este în sine un fapt excepţional,
care contrastează cu corelaţiile modeste obişnuite ale rentabilităţii dintre ţări şi
cu faptul că pieţele bursiere din întreaga lume sunt uimitor de diverse în cadrul
organizaţiei lor. În unităţile de moneda locala, declinul minim a fost inregistrat
în Austria ( -11,4%), iar cel maxim a fost în Hong Kong ( -45,8%). Din 23 de
ţări industriale majore (Australia,
Austria, Belgia,Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Hong Kong, Irlanda, Italia, J
aponia, Malaezia,Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Singapore, Africa de
Sud, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA), 19 au avut un declin mai mare
de 20%. Contrar credinţei comune, Statele Unite nu a fost prima ţară care a
înregistrat o scădere bruscă.
Pieţele asiatice non-japoneze au început un declin sever pe 19 octombrie
1987, iar acest declin a fost susţinut în primul rând pe o serie de piete europene,
apoi în America de Nord, şi în cele din urmă în Japonia. Cu toate acestea, cele mai
multe pieţe au înregistrat scăderi semnificative, dar o scădere mai puţin severă faţă
de cea din a doua parte a săptămânii precedente. Cu excepţia Statelor Unite şi
Canada, pe alte pieţe a continuat scăderea până la sfârşitul lunii octombrie, iar unele
dintre aceste scaderi au fost la fel de mari ca în cazul prăbuşirii pieţei din 19
octombrie.
O multime de lucruri au fost scoase la iveală în ceea ce priveşte cauzele
acestei prăbuşiri a pieţei financiare, în special cu privire la proprietăţile de
tranzacţionare şi la structura pieţelor; cu toate acestea, nici o cauza clara nu a

fost nominalizată. Este de remarcat faptul că declinul puternic de pe piaţă în
octombrie 1987 a urmat după ceea ce pentru multe ţări, a fost o creştere fără
precedent a pieţei în primele nouă luni
ale anului şi chiar înainte. Pe piata din SUA, de exemplu, preţurile acţiunilor au
crescut cu peste 31,4% în cele nouă luni. Unii comentatori au sugerat că adevărata
cauză a declinului din octombrie a fost preţurile exagerate care au generat o
bulă speculativă în perioada anterioară.
Principalele explicaţii cu care specialiştii au venit sunt următoarele:
Tranzacţionarea pe calculator: În tranzacţionarea pe calculator, de
asemenea cunoscută sub numele de tranzacţionarea cu
ajutorul programului, calculatoarele au fost programate să comande în mod
automat tranzactiile mari de acţiuni, atunci când anumite tendinţe de piaţă
prevalează (de exemplu ordine de vânzări după înregistrarea de pierderi). Cu toate
acestea, în timpul prăbuşirii din 1987, şi alte pieţe de acţiuni care nu utilizau
programul de tranzacţionare, de asemenea, s-au prăbuşit, unele cu pierderi chiar mai
grave decât piaţa americană.
Valorie mobiliare derivate: Contractele futures pe indici şi valorile mobiliare
derivate sunt considerate cauzele pentru creşterea variabilităţii, riscului şi
incertitudinii de pe pieţele bursiere din SUA. Cu toate acestea, nici una dintre aceste
tehnici sau practici nu au existat în ultimele scăderi bruşte de piaţă din anii
1914, 1929 şi 1962.
Lipsa de lichiditate: Fluxul mare de ordine de vânzare nu a putut
fi digerat de mecanismele de tranzacţionare de pe pieţele financiare existente.
Numeroase acţiuni comune în New York Stock Exchange nu au
fost tranzacţionate până târziu în dimineaţa zilei de 19 octombrie,
deoarece specialiştii nu au putut găsi cumpărători suficienţi pentru a achiziţiona
cantitatea de acţiuni de care vânzătorii au vrut să scape la anumite preţuri. Această
lipsă de lichiditate ar fi putut avea un efect semnificativ asupra scăderii preţurilor,
deoarece investitorii au supraestimat valoarea de lichiditate. Cu toate acestea, ştirile
negative despre lichiditatea pieţelor bursiere nu poate explica de ce atât de mulţi
oameni au decis să îşi vândă acţiunile, în acelaşi timp.
Deficitul comercial şi deficitul bugetar: În al treilea trimestru din anul
1987 s-a înregistrat cel mai mare deficit comercial din SUA, din 1960, care,
împreună cu deficitul bugetar, au determinat investitorii să creadă că aceste

deficite ar putea duce la o scădere a acţiunilor americane, comparativ cu valorile
mobiliare străine. Cu toate acestea, în cazul în care marele
deficit bugetar american a fost cauza, de ce s-au prăbuşit şi alte pieţe bursiere din
alte ţări? În cazul în care modificări neaşteptate ale deficitului comercial sunt o veste
proastă pentru o anumită ţară, ar trebui să fie o veste bună pentru partenerii ei
comerciali.
Supraevaluarea: Mulţi analişti sunt de acord că preţurile acţiunilor au fost
supraevaluate, în septembrie 1987. În timp ce raportul dintre preţ şi castiguri
şi raportul dintre preţ şi dividend au fost la niveluri istorice ridicate, raportul dintre preţ
şi câştigul salarial şi raportul dintre preţ şi dividend au fost monitorizate pentru cea
mai mare parte a perioadei 1960-1972, perioadă în care nu a avut loc nici o
prăbuşire a pieţei. Supraevaluarea nu pare a declanşa crize de fiecare dată.
Alte cauze posibile citate implică: sistemul de licitaţie, prezenţa sau
absenţa unor limite privind mişcarea preţurilor, cerinţele de marjă, tranzacţionarea în
afara pieţei şi tranzacţionarea off-hours (licitaţie continuă şi
cotaţiile automate), prezenţa sau absenţa brokerilor care conduc tranzacţionarea, dar
care nu sunt autorizaţi să investească pe cont propriu, gradul de extindere
a tranzacţionarii cu numerar faţă de tranzacţionarea cu opţiuni,
identitatea investitorilor (de exemplu, instituţii, cum ar fi băncile sau firme
specializate de tranzacţionare), semnificaţia taxelor de tranzacţii, şi de alţi factori .
Analize mai riguroase şi sistematice privind asociaţiile univariate şi regresiile
multiple ale acestor factori diferiţi au condus la concluzia că nu este deloc clar ce a
cauzat prăbuşirea pieţei. Declaraţia mai precisă, deşi oarecum auto-referenţială,
este faptul că variabila cea mai semnificativă din punct de vedere statistic, care
explică evenimentul din octombrie, este raspunsul normal al pieţei de valori din
fiecare ţară la mişcarile de pe piaţa mondială.
Indicele global al pieţei financiare a fost construit astfel: prin ponderarea
indiciilor de moneda din cele 23 de ţări industriale menţionate mai
sus şi normalizat la 100, la data de 30 septembrie. Acest indice a scăzut la 73,6 % în
data de 30 octombrie. Rezultatul important este că acest indice s-a dovedit a fi legat
statistic de veniturile lunare din fiecare ţară, analiza fiind realizată pentru perioada
de la începutul anului 1981 până în luna dinainte de criză. Această corelaţie este
utilizată pentru a estompa influenţa caracteristicilor pieţei
instituţionale. Aceasta semnalează existenţa unei posibile influenţe la nivel mondial,

în cooperare înainte de instaurarea unei crize.
5) Criza financiara din 2007 – 2008. Prima criza financiară a secolului XXI,
transformată în criză economică globală. Efectele acesteia încă sunt persistente în
diferite ţări, printre care şi România (vezi capitolul 3, paragraful 3.5).
2.4.3 De ce nu este posibilă predicţia turbulenţelor?
Pieţele finaciare, la fel ca orice sistem adaptiv complex, au o organizare

complexă şi o dinamică neliniară generatoare de instabilitate şi chiar de haos.
Aceste sisteme, care au în plus şi un număr mare de componente
interdependente şi care sunt deschise către mediul extern, au tendinţa naturală către
schimbare şi reorganizare, adaptandu-şi permanent structura şi dinamica internă,
astfel încat să reziste mai bine la perturbaţiile mediului înconjurător.
O astfel de concepţie privind sistemele adaptive complexe şi comportamentul
lor turbulent capătă o recunoaştere din ce în ce mai largă, utilizând concepte, teorii şi
idei din diferite discipline ştiinţifice cum sunt biologia, ecologia, neurologia,
vulcanologia, meteorologia sau economia. Tendinţa în aceste discipline este de
înlocuire a metodelor analitice, bazate pe descompunerea sistemului în părţi
componente şi studierea acestora pentru a întelege mai bine fiecare componentă, cu
metoda sistemică, ce presupune înţelegerea funcţionării oricărui sistem ca un întreg.
O proprietate importantă a acestor sisteme este posibilitatea apariţiei de
comportamente colective coerente pe scara largă (co-evoluţie), decurgând din
interacţiunile dintre componente. Spre deosebire de sistemele simple, cele mai multe
dintre sistemele complexe sunt “ireductibile computaţional”, deci nu putem să
decidem în ce mod vor evolua ele în timp. În consecinţă, şi evoluţia sistemelor
adaptive copmplexe este impredictibilă. Aceasta impredictibilitate nu exclude, însă,
utilizarea unor metode pentru descoperirea unor noi proprietăţi şi noi fenomene în
astfel de sisteme.
Totuşi, în cazul turbulenţelor, cunoştinţele actuale nu ne permit încă să facem
predicţii corecte privind apariţia şi dimensiunile acestora. Aici lucrurile seamănă mult
cu predicţia cutremurelor sau a erupţiei vulcanilor. Datele acumulate au arătat că
scala caracteristică şi distribuţia de putere a cutremurelor mari este asemănatoare cu

cele ale cutremurelor mici, deci nu le putem deosebi unele de altele.
Întrebarea care se pune este, însa, dacă este necesara o astfel de predicţie a
turbulenţelor pe pieţele financiare. Cineva ar spune că, in felul acesta, ar fi eliminate
manifestările ce determină pierderile imense de bani prin căderile bruşte de preţuri
pe burse sau alte pieţe de capital.
Am putea asemăna aceste turbulenţe cu evenimente ce au loc în viaţa unui
om. Evenimente extreme cum sunt naşterea, alegerea unei profesii, căsătoria,
apariţia copiilor, schimbarea unei slujbe, divorţul etc. sunt destul de puţine dacă ne
raportăm la durata de viaţă a unei fiinţe umane. Câţi dintre oameni ar fi dispuşi să
ştie în amănunt tot ceea ce se va întampla în această perioadă? Însăşi viata nu ar
avea sens dacă ne-am deplasa între nişte repere cunoscute anterior.
Întorcându-ne la turbulenţele din economie şi societate, ele durează un
interval de timp redus comparativ cu cel al existenţei sistemelor în care apar. O criză
financiară durează câteva luni sau ani, ceea ce este puţin comparativ cu durata de
viaţă a sistemului economic. O revoluţie durează o săptămână sau o lună. Dar nu
trebuie sa uitam că aceste evenimente influenţează pe termen lung evoluţia
sistemului în continuare.
Deci turbulenţa are un impact major, schimbând uneori evoluţia viitoare a
sistemului pe care îl afectează. Producerea turbulenţei afectează structura internă a
sistemului, în care se produc modificari mai mult sau mai puţin evidente, care fac ca
în viitor evoluţia sistemului sa fie diferită.
Aceste modificări reprezintă procese de auto-organizare şi adaptare prin care
sistemele încearcă să raspundă mai bine la factorii care le influenţează, factori dintre
cei mai diverşi din mediul lor înconjurator. Fără apariţia periodică a turbulenţelor,
modificările de structură internă ale sistemelor nu ar fi fost posibile, ceea ce ar fi
putut duce la situaţia ca sistemele să ajungă în conflict cu mediul lor înconjurator,
conflict de care ar putea depinde chiar şi supravieţuirea in viitor a acestora.
Un sistem dinamic neliniar niciodată nu se supune “de bună voie” unor
schimbari de natura celor pe care turbulenţele le declanşează în structura lui internă.
Din această perspectivă, turbulenţele sunt necesare, deoarece declanşează
schimbări care produc “rupturi” între interacţiunile şi conexiunile ce există între
elementele sistemului. Aceste “fracturi” afectează, în continuare, microstructura şi
macrostructura sistemului, în modalităţi extrem de complicate studiate de

criticalitatea organizată.
2.4.4 Ce este volatilitatea pieţelor financiare?
Pieţele financiare, spre deosebire de alte pieţe din economie, pot înregistra
schimbări dramatice, în care preţul activelor poate să apară prea volatil pentru a
putea justifica acest lucru doar prin schimbări ale unor mărimi fundamentale.
Acest fapt, observabil pe toate pieţele, mature sau emergente, a intrigat atât
pe teoreticieni cat şi pe investitori. Deşi cercetările în domeniul volatilităţii pieţelor
financiare datează de aproape 30 de ani (LeRoy si Porter, 1981: Schiller, 1981) nu
putem spune că volatilitatea ca fenomen economic şi concept financiar a fost
complet lămurit. Dimpotrivă, apar noi fapte care demonstrează ca cunoaşterea
noastră este extrem de limitată, atât în ceea ce priveşte cauzele volatilităţii pe pieţele
financiare, cât şi a consecinţelor acesteia asupra altor fenomene şi procese
economice.
Treptat se schimbă şi atitudinea economiştilor şi investitorilor privind
volatilitatea, trecându-se de la blamarea acesteia datorita legăturii cu riscul financiar,
la inţelegerea efectelor pozitive pe care le are, mai ales pe pieţele emergente.
De fapt, volatilitatea temeinic şi corect analizată, poate duce la descoperirea
preţului eficient, în timp ce dependenţa de volatilitate implică o mai mare
predictibilitate a deciziilor de investiţii, cel puţin pe termen mediu şi lung.
Importanţa volatilitaţii poate fi inţeleasă mai profund dacă ne referim la aria de
utilizare a acesteia în economia financiară. Astfel, preţurile de echilibru obţinute din
modelele de evaluare a activelor financiare sunt afectate de schimbari in volatilitate,
managementul investitional este fundamentat, in principal, pe teoria medie-varianta,
in timp ce evaluarea derivativelor este dependenta de o prognoza corecta a
volatilitatii pe care se tranzactioneaza aces tip de active (pietele futures, piata
contractelor la termen, piata obligatiunilor etc.)
Managerii de portofolii, arbitrajorii de risc sau trezorierii marilor corporaţii şi ai
băncilor sunt interesaţi de tendinţele înregistrate în volatilitate deoarece schimbările
de preţuri pe care le anticipează aceasta pot avea un impact major asupra
randamentului investiţiilor şi deciziilor de management al riscului.
Să urmărim, in continuare, modul in care s-a dezvoltat acest concept în

gândirea economică. Încă de la fondarea economiei ca ştiinţă (Smith, 1776; Mill,
1871) s-a observat că pe diferite pieţe preţurile cresc sau scad, acest lucru punându-
se, în general, pe seama speculatorilor. Desi speculatorii erau consideraţi necesari
pe piaţă pentru a stabiliza preţurile, atunci când aceştia încercau să faca mai multi
bani, actiunile lor se soldau cu fluctuatii de preturi care nu erau considerate normale
(Kaldor, 1960; Stein, 1961). In orice caz, investitorii institutionali mari erau capabili sa
faca fata fluctuatiilor in exces (cel putin pe termen scurt), in timp ce micii investitori
sufereau consecintele acestor fluctuatii, dand faliment.
In aceste circumstante, o instabilitate economica si mai mare conducea la
costuri economice mari care determinau si mai multe falimente s.a.m.d.
Treptat s-a inteles insă că, desi exista o legatura intre speculatori si
volatilitate, acasta nu este de la cauza la efect. Speculatorii actioneaza pe piata
identificand cresterile si scaderile de preturi, ceea ce pot face ei fiind doar sa creasca
amplitudinea si frecventa fluctuatiilor, in timp ce volatilitatea preturilor pe piata este
data mai mult de lipsa de informatie si imposibilitatea de a prognoza cresterile si
scaderile de preturi (Baumol, 1957;Seiders, 1981).
De aici, interesul s-a deplasat mai mult asupra intrebarii daca speculatorii
injecteaza o volatilitate in exces pe pietele financiare sau nu.
Volatilitatea a fost treptat înţeleasă ca fiind determinată de trei factori esenţiali:
(i) Variabilele fundamentale;
(ii) Informaţia;
(iii) Aşteptările investitorilor.
Aceste trei elemente, desi se regasesc la nivel micro si macroeconomic, sunt
strans asociate si interactioneaza puternic unul cu altul. Modificarile ce au loc in
preturile actiunilor au ecou in diferite aspecte ale societatii, cum sunt cele economice,
politice, monetare s.a. Astfel, profitabiliatea corporatiilor, calitatea produselor,
strategia de afaceri, stabilitatea politica, ratele dobanzilor etc. au un rol in
determinarea fluctuatiilor preturilor, atunci cand pietele trec de la un echilibru la altul.
In acelasi timp, informatia despre schimbarile in indicatorii fundamentali (PIB,
rata inflatiei, rata somajului, datoria publica s.a.) vor afecta activitatea pietelor,
schimband peisajul tranzactiilor viitoare.
De fapt, intregul proces poate fi privit ca un “joc” imens intre investitori, in care
deciziile acestora sunt luate pe masura ce indicatorii financiari se modifica, apar noi
informatii pe piete si se formeaza noi asteptari ale investitorilor privind veniturile

viitoare. Se formeaza astfel un ciclu infinit de evenimente care se influenteaza
reciproc intr-o serie de dependente cauzale intarziate in timp.
Avand aceasta imagine in minte, putem acum sa raspundem daca speculatorii
de piata pot interveni semnificativ intr-un astfel de joc. Mai intai, sa vedem daca
acestia pot influenta unul sau altul dintre cei trei determinanti ai volatilitatii amintiti
mai sus. Evident ca indicatorii fundamentali ies din discutie, acestia fiind rezultatul
unor procese si fenomene economice si sociale de o amploare prea mare pentru a
putea fi influentate de un grup restrans de oameni. In ceea ce priveste informatia, pot
sa apara cateva intrebari interesante. Mai intai, au speculatorii acces superior la
informatia de piata? Ei aloca mai multe resurse pentru a urmari piata si, datorita
dimensiunii lor, sunt capabili sa reduca cheltuielile asociate cu obtinerea de
informatie. In al doilea rand, speculatorii dispun de cunoastere si de expertiza
superioare si interpreteaza mai bine aceeasi informatie decat alti investitori.
Teoretic, acesti speculatori ar trebui sa fie cu un pas inainte in analiza si
interpretarea informatiei. Totusi, cazuri istorice dovedesc ca acest lucru nu se
intampla. Chiar si in cazul recentei crize financiare, foarte multi speculatori nu si-au
dat seama anticipat ca va urma o perioada de volatilitate excesiva si instabilitate pe
piata.
In al treilea rand, pe baza informatiei primite si interpretate, comportamentul
speculatorilor ar trebui sa fie unul proactiv si nu inactiv. Totusi, se dovedeste ca
acestia actioneaza similar cu marea majoritate a investitorilor in ceea ce se numeşte
“comportament de turmă” studiat intens astăzi in finanţele comportamentale.
Teoriile actuale privesc originile volatilităţii mai mult ca apărând în tranzacţiile
fără informaţie suficientă sau în iraţionalitatea colectivă ce rezultă, probabil, din
comportamentul imitativ al investitorilor pe piaţă. O astfel de viziune oferă explicaţii şi
pentru opinia că speculaţiile pot conduce la o volatilitate nejustificată a preţului pe
piaţă.
Astfel, dacă speculaţiile ar influenţa piaţa, atunci, desigur, am observa ajustări
de preţuri mai rapide datorită acţiunii speculatorilor.
Ar fi greu de învinovăţit speculatorii pentru că acţionează mai repede decât alţi
investitori sau făcuţi vinovaţi pentru volatilitatea în exces a pieţelor pe termen lung.
Pe de altă parte, dacă speculatorii pur şi simplu urmează piaţa sau posedă aceeaşi
mulţime informaţională – interpretată în acelaşi fel ca şi restul pieţei – atunci acţiunile
lor vor fi lipsite de elemente care să justifice schimbările de preţuri sau chiar
volatilitatea în exces.
Fără discuţie că există pe piaţa investitori care ştiu să utilizeze volatilitatea mai
bine decât ceilalţi investitori. În ce măsură aceştia manipulează sau nu piaţa este
greu de spus. După cum au arătat numeroase studii, există posibilitatea ca prin
manipularea preţului să fie câştigate profituri în exces, dar acestea depind mai mult
de alţi factori cum ar fi aversiunea faţă de risc, informaţia etc.
Volatilitatea este privită ca o consecinţă naturală a tranzacţiilor pe piaţă, care
au loc în condiţiile unor noutăţi şi al răspunsului corespunzător al investitorilor la
aceste noutăţi. Reacţia în lanţ declanşată de participanţii la piaţă va forţa preţurile
activelor să atingă un nou nivel de echilibru. Schimbările în anticipaţiile investitorilor
şi acţiunile acestora ca urmare a schimbărilor respective vor fi reflectate în
lichiditatea unei anumite pieţe şi în cantitatea de active tranzacţionate.
Dacă procesul de mai sus este privit ca un proces continuu în timp, de
revizuire treptată a aşteptărilor sub influenţa noutăţilor ce apar continuu în mulţimea
informaţională existentă pe piaţă, atunci este clar că există o legătură indisolubilă
între informaţie, lichiditatea pieţei şi volatilitate.
În ceea ce priveşte această legatura, s-au emis patru teorii, sintetizate de:
1) Ipotezele mixului de distribuţii (MDH) [Clark, 1973];
2) Ipotezele informaţiei secvenţiale (SIH) [Copeland, 1976];
3) Metoda dispersiei convingerilor pe piaţă [Harris si Reviv, 1993];
4) Modelul volumului informaţional tranzacţionat [Blume, 1994].
Astfel, MDH este fundamentată pe leptokurtosisul aparent observat în
schimbările zilnice de preţuri atribuite evenimentelor aleatoare care influenţează
semnificativ piaţa. MDH postulează faptul că volumul şi volatilitatea sunt direct şi
pozitiv corelate, fiind simultan influenţate de o variabilă aleatoare numită flux de
informaţii.
Problema care apare este ca s-au observat noutăţi necorelate care pot
schimba aceste variabile într-un mod similar. De aici, a apărut o versiune modificată
a MDH conform căreia informaţia este serial corelată, implicând faptul că volumul
tranzacţiilor curente şi volatilitatea sunt afectate şi de valorile lor din trecut.
MDH este contestată datorită unei limitări serioase care priveşte faptul că nu
ia în considerare precizia sau calitatea informaţiei din fluxul de informatii intrat pe
piata.
În cadrul SIH, informaţia este absorbită de investitori de la grup la grup, după

care aceştia efectuează tranzacţii. Implicaţia principală este că relaţia volum-
volatilitate este secventiala şi nu simultană.
Un număr de echilibre parţiale sunt observate înainte ca echilibrul final să fie
atins. Acest echilibru corespunde situaţiei în care toţi investitorii deţin acelaşi set de
informaţii. Răspunsul secvenţial la apariţia informaţiei implică faptul că volatilitatea ar
putea fi prognozată, pornind de la volumul tranzacţionat. Această teorie nu este nici
ea lipsită de slăbiciuni, şi anume: (1) Nu ţine cont de faptul că investitorii învaţă din
evoluţia preţului pe piaţă şi nu numai din informaţii; şi (2) ea implică faptul că volumul
tranzacţiilor este cel mai mare atunci când toţi investitorii ar fi de acord cu conţinutul
informaţiei.
Modelul dispersiei convingerilor pe piaţă postulează că cu cât dispersia
convingerilor între investitori este mai mare, cu atât mai mare ar fi volatilitatea /
volumul raportate la valorile lor de echilibru. Metoda se referă atât la segmentele
informate cât şi neinformate ale investitorilor pe pieţele financiare, cu investitorii
neinformaţi reacţionând la schimbările în volum / preţuri ca şi cum acestea ar fi noi
informaţii. Pe de altă parte, investitorii informaţi efectuează tranzacţiile lor la preţuri
care reflectă valorile corecte, ca şi cum ei ar avea convingeri omogene. Este deci de
aşteptat ca investitorii neinformaţi de pe piaţă să perturbeze preţurile şi să crească
volatilitatea acestora.
În sfârşit, metoda volumului tranzacţionat a lui Blume este bazată pe ipoteza
că volumul tranzacţiilor joacă un rol informaţional important într-un mediu în care
investitorii primesc semnale informaţionale de o calitate diferită. De o importanţă
exceptională este faptul că preţul de echilibru nu este relevant, avându-se în vedere
că semnalele preţurilor singure nu pot oferi informaţie suficientă pentru a determina
valorile de echilibru ale preţurilor.
Volumul tranzacţiilor este tratat ca o informaţie continuă privind calitatea
semnalelor primite de investitori, în timp ce preţurile în sine nu oferă o astfel de
informaţie. Acest lucru conduce la formularea unei legături între volumul tranzacţiilor,
calitatea fluxului de informaţii şi volatilitate. Se argumentează astfel că investitorii
care utilizează corect informaţia conţinută în statisticile pieţei obţin randamente
superioare celor care nu fac acest lucru.
În mai multe studii empirice s-au testat fiecare dintre aceste teorii. Nu se poate
spune, însa, faptul că una sau alta dintre ele ar explica mai bine volatilitatea. O serie
de rezultate obţinute în aceste studii empirice sunt, totuşi, interesante.
Astfel, s-a arătat că volatilitatea şi volumul tranzacţiilor sunt puternic
autocorelate, în timp ce o durată mai scurtă de timp între tranzacţii implică o mai
mare probabilitate ca noutătile sosite pe piaţă să duca la creşterea volatilităţii.
Studiile sugerează, de asemenea, ca există o relaţie inversă între impactul
preţurilor asupra investitorilor şi durata dintre tranzacţii. O relaţie similară există între
viteza de ajustare a preţului la informaţia sosită pe piaţă şi intervalul de timp dintre
tranzacţii.
Un alt element important avut în vedere în studiile experimentale efectuate
este cel al asimetriei informaţionale. Agenţii cu informaţii diferite asupra pieţei au
poziţii diferite, în timp ce acţiunile lor emit semnale şi determină un impact persistent
asupra preţurilor activelor.
În sfârşit, s-a probat experimental existenţa unei autocorelaţii între venituri şi
volumul tranzacţiilor cu acţiuni individuale, dar nu şi cu indicii de piaţă.
Recent s-a arătat că, în cazul investitorilor informaţi, volatilitatea venitului este
corelată negativ cu volumul. Acest lucru confirmă ipoteza conform căreia lichiditatea
pieţei creşte adâncimea acesteia şi reduce volatilitatea preţului.
2.4.5 Fapte stilizate privind volatilitatea pieţelor financiare
Nenumaratele studii teoretice şi experimentale realizate în domeniul volatilităţii

pieţelor financiare au scos în evidenţă o serie de paternuri sau fapte stilizate care
sunt foate importante în inţelegerea şi, mai ales, specificarea şi utilizarea corectă a
modeleor de estimare şi prognoză ale volatilităţii.
Vom analiza pe rând aceste fapte stilizate care se regasesc în majoritatea
seriilor de date financiare care se referă la valatilitate.
1) Talia ingroşată şi înaltă

Variabilele aleatoare distribuite normal, cu media 0 şi varianţa 1, N(0,1) se află
într-o arie denumită si clopotul lui Gauss, care are o reprezentare grafică cunoscută.
Analizele facute au arătat faptul că cele mai multe serii de date financiare reale se
abat de la această lege normală într-o măsura mai mare sau mai mică. In figura 2.6
sunt reprezentate distribuţia normală şi o distribuţie corespunzătoare unei serii de

date de pe o piaţă reală.
a) Distribuţia normală N(0,1)
b)Distribuţia veniturilor cf. S&P100 (ian.1965-iul. 2009)

Nota: Linia punctată reprezinta distribuţia N(0,1)
Figura 2.5
Fig. 2.6: Venituri zilnice ale Indicelui UK Small Cap (ian 1986-iul 2009)
Fig. 2.7: Venituri zilnice pe piaţa argintului (aug. 1971 – iul 2009)
Distribuţia normală simulată utilizând media şi abaterea standard ale

veniturilor activelor financiare este reprezentată pe acelaşi grafic pentru a uşura
comparaţiile.
Se remarcă, din analiza acestor grafice, câteva caracteristici importante. Deşi

veniturile diferitelor active reprezentate au grade diferite de volatilitate, majoritatea lor
au o “talie” mai înalta decât variabila aleatoare standard. De regulă, distribuţia
teoretică şi cele reale se intersectează în cel putin trei puncte şi au partea din stânga
mai mare decât cea din dreapta. De asemenea, toate distribuţiile seriilor reale
prezintă un varf mai înalt decât cel al distribuţiei normale.
Implicatiile acestor caracteristici constau în aceea ca veniturile activelor
financiare fluctuează intr-un interval mai mic decât cel corespunzator unei distributii
teoretice N(0,1). Dar exista si cazuri in care aceste fluctuaţii au loc intr-un interval
mai mare , de exemplu cele reprezentate in figura 2.7
Variabila normal distribuită are un skewness egal cu zero si un kurtosis egal
cu 3. Abaterea standard anualizată este calculată cu relaţia 252
presupunand că există 252 zile de tranzacţionare într-un an, iar σ este varianţa seriei
de date.
Skewnessul este determinat cu relaţia:
N 3
 (Yi  Y )
i 1
( N  1) 3
Valorile negative ale skewnessului indică o distribuţie deplasată către stânga,

iar valorile pozitive o distribuţie deplasată către dreapta.
Kurtosisul este dat de formula:
 (Y  Y )
i 1
i
4
( N  1) 4
Un kurtosis pozitiv arată o distribuţie care are un varf “înalt”, în timp ce un

kurtosis negativ arată o distributie cu un varf “plat”. (Acest lucru este adevarat pentru
kurtosisul în exces care se obţine din formula kurtosisului de mai sus minus 3)
Excesul de kurtosis determină în mod clar o volatilitate mai mare. Pentru
modelarea seriilor de date financiare cu kurtosis în exces s-au propus în literatură
distribuţii diferite de N(0,1), cum ar fi distribuţia Pareto sau distribuţia Levy, care au
proprietăţile menţionate mai sus.
2) Clusterizarea volatilitatii
Al doilea fapt stilizat observat în seriile de date privind veniturile pe pieţele
financiare este clusterizarea perioadelor de volatilitate, deci mişcarile mari în sus şi în
jos sunt urmate de alte mişcări mari.
Dacă urmarim graficul evoluţiei in timp al unei distribuţii normale N(0,1)
(Figura 2.8) şi ale distribuţiilor datelor financiare reale amintite deja, observăm că
există deosebiri majore între acestea.
Astfel, in figurile 2.9 - 2.11 sunt reprezentate aceste evoluţii care arată
existenţa unor episoade în care volatilitatea este mare, urmate de episoade în care
volatilitatea este redusă. Acest lucru se numeşte clusterizarea volatilităţii, conform
căreia o zi de tranzacţionare turbulentă are mai multe şanse să fie urmată de o altă zi
de tranzacţionare tot turbulentă, în timp ce perioadele de trranzacţionare liniştite sunt
urmate, în general, de alte perioade de tranzacţionare tot liniştite cu o probabilitate
mare.
Rob Engle (1982) a fost primul care a utilizat un nou tip de model, denumit
ARCH (AutoRegressive Conditional Heteroscedasticity) pentru a reproduce acest tip
de persistenţă în volatilitate.
Explicaţia denumirii acestui tip de model este următoarea: “AutoRegressive”
desemnează faptul că volatilitatea mare/scăzută tinde să persiste; “Conditional”
înseamnă variabil în timp sau în funcţie de un anumit moment de timp:
“Heteroscedasticity” este termenul care desemneaza faptul că în model volatilitatea
(deci varianţa) nu este constantă ca în cazul modelelor de tip ARMA.
Figura 2.8: Variabila aleatoare distribuită normal
Figura 2.9: Variaţia veniturilor cf. S&P100 (ian.1965-iul. 2009)

Fig. 2.10: Variaţia veniturilor zilnice ale Indicelui UK Small Cap (ian
1986-iul 2009)
Figura 2.11: Variatia veniturilor zilnice pe piaţa argintului (aug. 1971 – iul
2009)
3) Efecte de levier
Mişcarea preţurilor pe piaţa financiară este negativ corelată cu volatilitatea.
Acest lucru a fost observat pentru prima oară de Black (1976). Black a aratat totuşi
ca efectul măsurat al schimbărilor în preţurile activelor financiare asupra volatilităţii
este prea mare pentru a fi explicat doar prin efectul de levier. Nelson (1991), Engle şi
Ng (1993) s.a. au confirmat existenţa acestor efecte de levier.
Modelele de tip Black – Scholes – Merton analizează în amanunt efectele de
levier pentru diferite tipuri de pieţe.
4) Memoria pe termen lung

În special în cazul seriilor de date de înaltă frecvenţă (de exemplu bursele
electornice), volatilitatea este înalt persistentă.
Acest lucru arată că în cadrul mecanismelor de formare a volatilităţii,
informaţia privind volatilitatea înregistrată în perioadele anterioare se menţine o
perioadă de timp seminificativ mai mare decât intervalul pentru care se calculează
volatilitatea. Modelele utilizate pentru aceasta (Modele de tip ARCH sau ale
volatilităţii stohastice) includ această caracteristică, luând în considerare un
coeficient de autocorelaţie pozitiv pentru datele care exprimă volatilitatea.
Pentru a fi mai exacti in aceasta privinţă, să notam cu ρτ coeficientul de
corelaţie dintre termenul xt si termenul x
al aceleiaşi serii de
t-τ
n
date financiare. Seria
de timp xt se spune că are memorie scurtă atunci când   converge către o
 1
constantă când n tinde către infinit.
O serie de date se spune că are memorie pe termen lung dacă funcţiile de
autocorelaţie ale lui |xt| şi |x2t| descresc lent şi, în plus,
corr ( xt , xt 1 )  corr ( xt2 , xt21 )
5) Co-evoluţia în volatilitate
Când analizăm seriile dinamice ale pieţelor financiare de diferite tipuri (piaţa
acţiunilor, piaţa optiunilor, piata obligaţiunilor, piaţa valutara etc.) observăm faptul că
volatilităţile veniturilor pe aceste pieţe sunt strâns corelate. Acest lucru sugerează
faptul că putem utiliza modele multivariabile pentru modelarea corelaţiilor încrucişate

dintre volatilităţile veniturilor obţinute pe diferite pieţe.
2.5 Modelarea volatilităţii pe pieţele financiare emergente
Pieţele financiare emergente reprezintă, din perspectiva sistemelor adaptive

complexe, o clasa de sisteme dinamice nelinare extrem de interesantă datorită
caracteristicilor lor care sunt puse în evidenţă în mai mare măsură decat în cazul
pieţelor financiare mature. Totuşi, studiul acestei categorii de pieţe nu este lipsit de
riscuri, ca de fapt şi investitiile făcute pe pieţe emergente. În abordarea în vederea
analizei şi modelării a unor astfel de pieţe trebuie alese cu grijă instrumentele
utilizate, privite cu circumspecţie datele pe care le avem la dispozitie şi emise cu
multă atenţie constatările şi concluziile.
Interesul pentru pieţele financiare emergente a crescut cu precădere în ultimii
ani, în care a aparut şi s-a extins categoria de investitor global care încearcă să
câştige avantaje din potenţialul de creştere al acestor piete. Pentru aceşti investitori
este foarte importantă evaluarea corectă a riscului ce-l implică investiţia pe pieţele
emergente. De asemenea, pentru decidenţii politici din ţările respective, riscul de
piaţă oferă informaţii necesare pentru a putea elimina volatilitatea excesivă şi
menţine stabilitatea financiară prin acţiuni asupra determinanţilor economici ai
pieţelor. Acest lucru a devenit extrem de important în ultimii trei - patru ani, pe fondul
intensificării efectelor crizei economice şi financiare actuale.
Un alt motiv important pentru studierea volatilităţii pieţelor financiare
emergente îl constituie acela ca riscul şi venitul (profitul, dividendul) sunt, după cum
se ştie, două mărimi corelate pozitiv, un risc mai mare determinând posibilitatea
obţinerii unor venituri aşteptate mai mari. Aceasta relatie a fost verificată pe multe
pieţe financiare emergente şi s-a stabilit o serie de fapte stilizate pe care le are în
vedere orice demers consistent asupra modelării volatilitatii.
Aceste fapte stilizate sunt in esenţă urmatoarele:
- pieţele financiare emergente oferă venituri asteptate mai mari, dar ele sunt
acompaniate de o volatilitate mai mare decât cea a pieţelor finaciare mature;
- volatilitatea pieţelor financiare diferă semnificativ de la o ţara emergentă la
alta;
- volatilitatea mare şi nivelele sale diferite de la o piaţă emergent la alta pot fi

explicate prin faptul că aceste pieţe sunt, în general, mai putin reglementate,
eterogene şi în stadii diferite de dezvoltare ale pieţei;
- volatilitatea şi riscul pe aceste piete depind de anumiţi factori specifici cum ar
fi: concentrarea activelor financiare, microstructura pieţei şi fluctuaţiile la nivel
macroeconomic.
2.5.1 Metode de studiere a volatilităţii pe pieţe financiare emergente

Ca şi în cazul pieţelor financiare mature ale tarilor dezvoltate, pe pieţele
emergente riscul este evaluat utilizând două mari grupe de metode:
1) Metode empirice;
2) Metode probabiliste.
1) Metodele empirice se utilizeaza fie pentru ajustarea parametrilor unui

proiect investitional (de exemplu cash-flow-ul sau rata de actualizare a venitului), fie
pentru a analiza de senzitivitate a întregului proiect. In cazul ajustării parametrilor
proiectului investitional se pleacă de la ideea că cash-flow-ul sau rata de actualizare
a venitului trebuie să fie ajustate în functie de nivelul de risc inerent proiectului
investitional considerat. Ajustarea cash-flow-ului presupune abilitatea de a prognoza
un anumit echivalent cert al fluxului de venituri pornind de la un nivel dat de risc, în
timp ce ajustarea făcută pentru o rată de actualizare a venitului necesită, în general,
estimarea unui premiu de risc care este direct proportional cu riscul implicat de
proiectul luat in considerare.
In practică, ajustarea ratei de actualizare a venitului este mai frecvent utilizată
deoarece este dificil de prognozat cu o oarecare precizie un cash-flow, mai ales dacă
orizontul de timp pe care se face acest lucru este mare.
Studiul de senzitivitate constă în măsurarea riscului financiar inerent unei
investiţii pentru diferite nivele de incertitudine. Sunt, în general, utilizate în analiza de
senzitivitate trei scenarii: optimist, probabil şi pesimist. Pentru fiecare scenariu sunt
utilizate criterii de alegere a investiţiei folosite în mod obişnuit în analiza investiţională
cum sunt Valoarea Actuală Netă (VAN) şi Rata Internă de Rentabilitate (RIR). Pentru
fiecare criteriu se evaluează şi se compară rezultatele care s-ar obţine dacă ar avea
loc fiecare dintre cele trei scenarii posibile. Acestă metodă este, însă, foarte
sensibilă la estimaţiile subiective ale parametrilor care intervin în fiecare scenariu,

optimist, probabil sau pesimist.
2) Metodele probabiliste evaluează riscul utilizând măsuri matematice şi
statistice. Astfel, dacă notăm cu E( ) operatorul de medie, cu V( ) – varianţa şi cu
σ( ) – abaterea medie pătratică, atunci putem scrie:
Riscul financiar al investiţiei considerate este apreciat, de regulă, utilizând

abaterea medie standard, σ(X). Aici X reprezintă un vector de variabile aleatoare de
forma , pentru care cunoaştem o distribuţie de probabilitate (P 1, P2,
…,Pn), unde este probabilitatea de apariţie a evenimentului i. Este, de asemenea,
posibil să evaluam riscul utilizând anumite modele financiare standard cum sunt
CAPM, VaR, formula empirică a lui Sharpe etc.
O altă posibilitate este utilizarea metodei de simulare Monte Carlo. Pentru
aceasta, trebuie specificată o distribuţie de probabilitate a lui X pe baza
determinanţilor principali ai acestuia, cum ar fi: mărimea pieţei, chetuielile de
tranzacţionare, structura costurilor, valoarea reziduală etc. Astfel de simulări, chiar
dacă sunt dificil de realizat în practică, pot conduce la rezultate rezonabile în ceea ce
priveşte caracteristicile cantitative ale riscului investitional pe pieţele financiare.
Măsurile riscului financiar, indiferent de metodele de estimare, sunt supuse la
numeroase critici, cum ar fi:
- Utilizarea unui flux de cash-flow constant pentru a estima riscul proiectului de
investiţii duce la o viziune statică asupra procesului investiţional şi limitează
posibilitatea de a evalua un proiect de investiţii în evoluţia sa temporală;
- Estimarea corectă a VAN depinde de acurateţea ratei de actualizare utilizate
sau, echivalent, de estimarea corectă a primei de risc;
- Masura riscului este statică şi necondiţională, ceea ce nu reflectă nici pe

departe realitatea economică.
O soluţie de depasire a acestor probleme constă în calcularea riscului plecand
de la volatilitatea pieţei, considerată ca un tot unitar. Motivul este acela că
volatilitatea pieţei poate fi estimată mai uşor datorita existenţei datelor financiare într-
o cantitate mare. Deci riscul unui proiect de investiţii poate fi comparat şi determinat
proportional cu veniturile aşteptate ale pieţei financiare asociată sistemului economic
real în care se face investiţia. De notat ca la nivel de piaţă, abaterea medie standard
a indicelui pieţei financiare este deseori utilizată ca o măsură a riscului, dar şi
aceasta poate să se modifice în timp şi este influenţată de mărimile fundamentale ale
economiei despre care am amintit mai sus.
Din această cauză, în ultimii douăzeci de ani, s-au dezvoltat tehnici
econometrice pentru a modela şi măsura volatilitatea pieţelor financiare. Pentru
pieţele financiare emergente modelarea volatilităţii trebuie însoţită însă şi de analize
atente privind efectele dereglementărilor şi reformelor care au loc frecvent pe aceste
pieţe pentru a putea explica cât mai corect natura schimbărilor surprinsă de
volatilitatea pieţelor emergente.
2.5.2 Comportament şi surse ale volatilităţii pieţelor financiare emergente
Reamintim că volatilitatea venitului, măsurată de obicei prin varianţa sau

abaterea standard a schimbărilor în preţurile activelor financiare pentru o perioadă
dată de timp, este un concept cheie în finanţe care permite cuantificarea gradului de
schimbare impredictibilă a veniturilor aşteptate pentru o investiţie pe piaţa financiară.
Cu cât această volatilitate este mai mare, cu atât mai mare este riscul investiţional pe
piaţa respectiva.
S-a observat că veniturile pe pieţele financiare emergente sunt mai mari decat cele
obţinute pe pieţe mature. Pentru această constatare din realitate s-au emis mai multe
explicaţii. O primă explicaţie se referă la succesiunea de turbulenţe şi crize care au
afectat pieţele emergente, cum ar fi criza mexicană din 1994, criza asiatică din 1997,
criza din Rusia din 1998, criza argnetiniană din 2001 etc., fenomene care au
determinat variaţii puternice ale preţurilor acţiunilor, ducând la o volatilitate în exces
pe pieţele financiare emergente. Schimbâri dramatice ale riscurilor politice şi de tară
au afectat, de asemenea, semnificativ volatilitatea indicilor pieţelor emergente.
În al doilea rând, libera circulaţie a fluxurilor de capital peste graniţele

naţionale, determinată de valurile de liberalizare şi de alte reforme politice şi sociale
întreprinse in ţările în curs de dezvoltare, au constituit o importantă sursă de
volatilitate şi instabilitate a pieţelor respective. Studiile realizate în acest sens pun în
evidenţă o relaţie semnificativă între liberalizarea financiară şi volatilitate, dar opiniile
în această privinţă sunt încă impărţite. Unele studii arată o creştere a volatilităţii după
liberalizare, altele o reducere a volatilităţii şi, în sfârşit, există şi studii care pun în
evidenţă aceeaşi stabilitate a pieţei, deci afirmă neutralitatea măsurilor de liberalizare
faţă de volatilitate.
În al treilea rând, caracteristicile specifice economiilor emergente şi sistemelor
lor financiare se referă, în special, la variabilitatea factorilor macroeconomici - rata de
creştere economică, rezultatele financiare şi rata de distribuire a dividendelor - care
pot contribui la creşterea volatilităţii pieţelor financiare.
În sfârşit, al patrulea aspect care poate fi amintit în lumina celor mai recente
rezultate din finanţele comportamentale, este acela că o parte deloc neglijabilă din
volatilitatea pieţelor financiare este indusă de factori psihologici cum ar fi:
comportamentul imitativ, supraincrederea, supraevaluarea, subevaluarea şi
exuberanţa investiţională. Aceste anomalii comportamentale par ca au efecte
importante asupra volatilităţii pieţelor emergente, deoarece este mai probabil să
apară pe astfel de pieţe decât pe pieţele mature.
2.5.3 Modele de volatilitate variabile în timp (ARCH/GARCH)

Modelele de tip ARCH/GARCH sunt foarte mult utilizate în prezent pentru
studierea volatilităţii, mai ales pe pieţe emergente. Studiile experimentale au arătat
că această categorie de modele oferă o bună descriere a volatilităţtii pieţelor
financiare pe pieţe emergente.
În continuare vom prezenta câteva dintre cele mai utilizate modele de acest
tip. Ele se împart în două mari clase: modele liniare şi modele neliniare. În cadrul
fiecarei clase există, de asemenea, o mare varietate de modele clasificate în funcţie
de distribuţia de probabilitate avută în vedere, variaţia în timp, clusterizarea sau nu a
volatilităţii, efectele asimetrice sau forma de dependenţă de volatilitate a modelului.
1) Modele ARCH liniare
La început să presupunem că un model ARMA(p, q) (AutoRegressive Moving
Average de ordin p si q) constituie o caracterizare utilă pentru dinamica variabilelor
financiare. Forma generala a modelului ARMA (p, q) este următoarea:
 ( L)  1  1 L  ...   p Lp
unde εt este o variabila aleatoare (proces stohastic, zgomot alb) iar

 ( L )Yt  ( L) t
( L )  1  1 L  ...   q Lq
sunt operatori de întârziere polinomiali.
Varianţa modelelor de tip ARMA este prin ipoteză constantă în timp; deci ele nu pot fi
utilizate pentru a modela evoluţia varianţei care este, clar, dependentă de timp.
Pentru a depăşi acest lucru, se face o corecţie a procesului de determinare a
varianţei utilizând un model ARCH. O astfel de extensie a modelului ARMA necesită,
însă, redefinirea în cadrul modelului a unei varianţe condiţionate dependenta de timp
şi calculată pe baza unei mulţimi predeterminate de informaţii disponibile (surse de
date). Mai precis, în modelul ARCH, procesul stohastic εt are următoarele două
proprietăţi suplimentare faţă de modelele ARMA:
i)
ii) V(
unde mulţimea de informaţii disponibile este definită ca:
Deci, într-un model ARCH apar două ecuaţii principale: o ecuatie pentru
determinarea mediei care urmează un model ARMA şi o ecuaţie pentru varianţa
conditionată de o mulţime de informaţii dată.
Principala proprietate a unui model ARCH liniar este ca defineşte varianţa unei serii
de timp ca o combinaţie liniară de q valori întarziate ale reziduurilor pătrate ale
ecuatiei mediei. Acest lucru permite reproducerea fazelor succesive ale volatilităţii,
care pot fi alternativ înalte şi joase.
Dacă raportăm aceste valori la o mărime considerată reper într-un an de bază, pe
care o luăm egală cu 100%, atunci aceste faze pot fi determinate ca procentul de
creştere, respectiv de scădere a venitului într-un anumit moment de timp faţă de anul
de bază.
Engle, parintele modelelor de tip ARCH/GARCH, pentru care a primit premiul
Nobel pentru economie in 1981, a introdus pentru prima oară, pentru volatilitate
relatia:
unde β0 > 0 şi pentru i=1,…,q.

Restricţiile introduse asupra coeficienţilor asigură pozitivitatea varianţei
condiţionate. În plus, dacă atunci se poate arăta că varianţa condiţionată
este finită.
O generalizare neliniară prin transformarea modelului ARMA într-un model AR
a dus la un model GARCH (p,q) de forma:
q p
 t2   0    i t2i    j t2 j
i 1 j 1
unde > 0, , pentru şi .
Pe lângă restricţiile de mai sus, în modelele GARCH se introduce şi o conditie

de stationaritate pentru evitarea varianţei infinite, de forma:
q p
   
i 1
i
j 1
j 1
Această condiţie face ca varianţa neconditionată a seriilor de timp considerate să fie
finită în timp, în timp ce varianţa condiţionată evoluează în timp.
Modelele ARCH si GARCH au fost utilizate într-un mare număr de studii
privind volatilitatea pieţelor financiare. Totuşi, după cum s-a observat, există anumite
limitări ale lor, în special în ceea ce priveşte definirea varianţei condiţionate ca o
combinaţie pătratică de erori ale ecuaţiei principale a mediei.
S-a constatat că o astfel de definire este adevarată doar în cazul în care
variaţiile volatilităţii au acelaşi semn şi marimi comparabile.Dar, având în vedere
instabilitatea şi răspunsurile asimetrice ale volatilităţii, mai ales pe pieţele emergente,
este clar că modelele ARCH/GARCH nu sunt potrivite pentru orice situalţie.
Mai mult, restricţiile de pozitivitate asupra coeficienţilor modelelor limitează
dinamica volatilităţii condiţionate în sensul că semnul volatilităţii nu este luat în
considerare în modelele ARCH liniare.Din această cauză, au fost propuse o serie de
extensii ale modelelor ARCH/GARCH, dintre care cele mai cunoscute sunt:
EGARCH (Exponential GARCH), TGARCH (Threshold GARCH) sau QGARCH
(Quadratic GARCH).
2) Modelele ARCH neliniare
Principalul avantaj al modelelor EGARCH si TGARCH este posibilitatea
surprinderii oricarei asimetrii in procesul variantei conditionate. Cu alte cuvinte,
comportamentul ciclic al volatilităţii pieţelor financiare poate fi acum mai corect
reprodus. Restricţiile de pozitivitate asupra coeficienţilor GARCH nu mai sunt
necesare in contextul modelelor EGARCH.
 Modelele EGARCH
Modelul EGARCH, dezvoltat de Nelson (1991) permite reflectarea raspunsurilor

asimetrice ale volatilităţii pieţelor financiare la schimbările pozitive şi negative ale
reziduurilor ecuaţiei mediei. Deoarece varianţa condiţionată este exprimată
logaritmic, restricţiile de pozitivitate din modelul EGARCH pot fi excluse.
Formal, un model EGARCH (p,q) se scrie în modul următor:
q p
ln( t2 )   0    i g ( zt i )    j ln( t2 j )
i 1 j 1
unde
g ( zt )  z t  [ zt  E zt ]
si
În acest fel, varianţa condiţionată
t
este o funcţie asimetrică de perturbaţiile
zt 
t
întârziate εt prin intermediul funcţiei care este liniară în zt, cu panta
dacă zt este pozitiv şi dacă zt este negativ. În acest fel, atât semnul cât şi
mărimea reziduurilor afectează variaţia în timp a volatilităţii condiţionate prin
intermediul valorilor φ şi, respectiv, .
 Modelele TGARCH
Modelul TGARCH a fost introdus de Zakoian (1994) prin înlocuirea termenului

pătratic din ecuaţia volatilităţii condiţionate a modelului GARCH standard printr-o
funcţie treaptă liniară.Formal, un model TGARCH(p,q) este bazat pe modelarea
abaterii standard condiţionate în loc de varianţa condiţionată.
Forma generală a modelului TGARCH este următoarea:
q p
 t   0   (  i ti   i ti )    j t  j
i 1 j 1
unde
 t  max( t ,0)
 t  min( t ,0)
Se observă că efectele unui şoc εt-I asupra varianţei condiţionate depind simultan atât
de semnul cât şi de mărimea şocului respectiv.
 Modelele ARCH-M
O clasă specială de modele ale dinamicii volatilităţii o reprezintă acele modele care
iau în considerare o relaţie între medie şi varianţă.Astfel, au fost dezvoltate modelele
ARCH-M (Arch – Mean). Ele sunt foarte importante, întrucat iau în considerare o
relaţie fundamentală în finanţe şi anume cea dintre risc şi venit.
Practic, termenul varianţei condiţionate este direct introdus în ecuatia mediei din
cadrul modelului ARCH/Garch. Astfel, dacă media condiţionată poate fi descrisă ca
un proces ARMA, un model GARCH-M poate fi scris în felul următor:
 ( L)Yt  ( L) t   t2
q p
 t2   0    i t2i    j  t2 j
i 1 j 1
unde Yt este o variabilă staţionară.

Alte variante ale modelului GARCH-M sunt EGARCH-M şi, respectiv,
TGARCH-M, dezvoltate pornind de la modelele deja introduse mai sus.
2.5.4 Testarea volatilităţii pieţelor financiare

Alegerea şi aplicarea unui model de tip ARCH/GARCH presupune verificarea
unor proprietăţi ale modelelor care le fac apte pentru scopurile avute in vedere, dar şi
pentru caracteristicile proceselor modelate.Unul dintre cele mai importante teste care
trebuie aplicate este cel al hetorodestacităţii condiţionate a procesului de varianţă
al variabilelor financiare. Dacă Yt este o serie dinamică a cărei ecuaţie a mediei este
presupusă a fi generată de un model ARMA, iar varianţa condiţionată a lui Y t
urmează un proces ARCH descris de modelul:
 ( L)Yt  ( L) t
q
 t2   0    i t2i
atunci scopul testului ARCH este să verifice
i 1 ipoteza nulă a homoscedasticităţii:
    ...    0
contra alternativei sale de heteroscedasticitate,
1 2 q
conform căreia
i  1,2,..., q astfel incat  i  0
Efectele ARCH se spune că sunt prezente în date dacă ipoteza nulă este
respinsă.
În practică, aplicarea testului ARCH presupune parcurgerea a trei paşi:
 Pasul 1: Ecuaţia mediei (ARMA) este estimată, seriile de reziduuri
sunt calculate şi reziduurile patrate sunt calculate.

 Pasul 2: este utilizat pentru a construi o ecuaţie de regresie ca şi
.ˆ2
t 1 , ˆ2
t 2 ,..., ˆ2
t q
 Pasul 3: Statistica empirică a testului ARCH, TxR 2 este calculată, aici T

fiind numărul de observaţii şi R2 coeficientul de determinare al regresiei
realizate în pasul 2.
În ipoteza nulă, statistica TxR2 urmează o distribuţie unde q reprezintă
numărul de întârzieri luate în considerare la pasul 2. Dacă TxR 2 este inferior lui
, ipoteza nulă
TxR 2 este
  2 respinsă.
(q) Pentru a trece testul de heteordasticitate este
deci necesar ca .
O altă problemă importantă este cea a alegerii lui p şi q (deci alegerea între
mai multe modele ARCH/GARCH). Acest lucru se face pe baza unor teste statistice
şi criterii informaţionale cum ar fi: Criteriul Informational Akaike (AIC), Criteriul
Informaţional Bayesian (BIC) al determinarii unor funcţii de autocorelatie etc.
Odată ales un model, acesta poate fi calibrat utilizând diferite proceduri de
estimare: Metoda celor mai mici pătrate (LS), Metoda Probabilitătii maxime (ML) sau
metode neparametrice. Au fost testate diferite variante ale acestor metode pentru a
descoperi care se potrivesc cel mai bine proprietăţilor seriei dinamice utilizate pentru
a realiza calibrarea. Astfel, Metoda Probabilitătii Qvasi-Maxime (QML) este utilizată
frecvent în estimarea modelelor GARCH deoarece permite obţinerea de estimatori
robuşti chiar daca ipoteza de normalitate a ecuaţiei mediei este încalcată.
2.6 Haosul şi modelarea acestuia pieţele financiare
Descoperirea haosului şi apariţia geometriei fractale constituie, evident, unele

dintre cele mai mari realizări ale ştiinţei moderne şi aceasta mai ales datorită
domeniilor foarte largi de aplicare a noilor concepte apărute. Dacă până în anii 70
persista părerea că procesele evolutive sunt deterministe şi predictibile, deci pot fi
bine înţelese dacă avem metode suficient de dezvoltate, după această dată a devenit
tot mai clar faptul că aceste procese sunt, în cel mai fericit dintre cazuri, stohastice,
dar cel mai frecvent ele sunt haotice, deci sunt impredictibile şi puţin cunoscute.
Dacă metodele deterministe îşi propuneau ca, dându-se condiţiile iniţiale şi o lege de
mişcare, să determine evoluţia sistemului cu o exactitate tot mai mare, a devenit clar
după apariţia metodelor bazate pe teoria sistemelor haotice că acest lucru este
imposibil, deoarece tendinţa de separare exponenţială a traiectoriilor de evoluţie
inerentă sistemelor haotice conduce la imposibilitatea predicţiei pe termen lung.
Atractorii stranii către care tind traiectoriile sistemelor haotice şi care au o
structură ambiguă, nefiind nici curbe, nici suprafeţe, nici corpuri se găsesc în toate
spaţiile de fază ale sistemelor dinamice neliniare.
Ei sunt obiecte fractale după cum a arătat Mandelbrot şi reprezintă o mai bună
exprimare a obiectelor naturale decât obiectele descrise de geometria euclidiană.
Caracteristica lor esenţială este existenţa unui motiv de bază care poate fi regăsit la
orice nivel am studia obiectul fractal, de la cel microscopic până la cel macroscopic.
Autosimilaritatea este o proprietate universală a sistemelor dinamice neliniare,
indiferent de natura lor fizică şi acest fapt, înţeles după apariţia teoriei haosului, a
demonstrat faptul că noile metode de studiu apărute, în loc să complice foarte mult
lucrurile în ce priveşte studiul traiectoriilor haotice, dimpotrivă le-a simplificat, arătând
că aceste traiectorii au o serie de proprietăţi universale indiferent de sistemul care le-
a generat. Utilizând reprezentările fractale putem astăzi studia dinamici dintre cele
mai complicate, începând cu cele ale planetelor, mediului înconjurător care se
schimbă permanent, florilor care cresc, norilor care plutesc, fumului care se ridică
etc.
2.6.1 Ordine si haos. Ipotezele fractale ale economie
În domeniul economic, prima încercare de aplicare a metodelor fractale a fost
întreprinsă de Mandelbrot care, într-un articol din 1963, a investigat shimbările de
preţ pe o piaţă deschisă. El a obţinut empiric faptul că o reprezentare grafică a
schimbărilor preţului pe piaţa bumbacului seamănă cu o altă reprezentare în care
timpul era luat la un alt nivel de rezoluţie. Atunci i-a venit ideea că o astfel de
invarianţă de scală poate fi esenţială în caracterizarea multor fenomene complexe
care se desfăşoară în jurul nostru. După 20 de ani, el a concretizat această idee în
geometria fractală care a devenit, aşa cum am arătat, o metodă esenţială în multe
domenii de activitate.
La aproape cincizeci de ani de la apariţia geometriei fractale, economia
constituie una dintre cele mai fertile zone de aplicare a fractaliilor şi conceptelor şi
metodelor teoriei haosului.
Un nou domeniu interdisciplinar, econofizica, apărut după 1997, care îşi
propune studierea fenomenelor economice utilizând metode şi tehnici din fizică, mai
ales din fizica statistică şi cea cuantică, face apel frecvent la metodele fractale şi la
teoria sistemelor dinamice neliniare. O realizare deosebită a acestui domeniu este
depăşirea dihotomiei micro-macro în economie, pornind de la faptul că, în teoria
sistemelor haotice, procesele economice au aceleaşi caracteristici esenţiale, fie că
se petrec la nivel microeconomic fie la nivel macroeconomic.
O serie de rezultate deosebit de promiţătoare privind fluctuaţiile

preţurilor în jurul punctului de echilibru, evoluţia ratelor de schimb, legităţilor
empirice care descriu fluctuaţiile datelor macroscopice privind evoluţia
dimensiunilor companiilor ş.a. sunt de natură să arate că o atare direcţie de
dezvoltare a cercetărilor va unifica două domenii care aveau foarte puţine
lucruri în comun.
Teoria şi modelele privind funcţionarea pieţelor de capital s-au dezvoltat iniţial
pe baza ipotezei că aceste pieţe sunt eficiente (ipotezele pieţelor eficiente cuprind o
serie de condiţii care, în esenţă, spun că preţurile activelor şi randamentul acestora
pot fi determinate pornind de la cererea şi oferta de pe piaţa competitivă pe care
acţionează agenţi raţionali). Aceşti agenţi raţionali asimilează rapid orice informaţie
care este relevantă pentru determinarea preţurilor activelor şi a randamentelor
acestora şi ajustează preţul în concordanţă cu aceste informaţii. Altfel spus, agenţii
nu au avantaje comparative diferite în achiziţionarea de informaţii. Rezultă că pe o
astfel de piaţă nu vor apărea oportunităţi în ce priveşte obţinerea unui profit de la un
activ al cărui randament este superior în concordanţă cu riscul asumat de agent.
Deci, profiturile normale vor fi egale cu zero, având în vedere că agenţii îşi procură
această informaţie şi o încorporează imediat în preţul activelor. Dacă informaţia
trecută şi cea curentă este încorporată imediat în preţurile activelor, atunci doar o
nouă informaţie, sau cum se mai numeşte aceasta, “noutate”, va putea determina
schimbări de preţuri.
Deoarece noutăţile sunt, prin definiţie, impredictibile, atunci schimbările de
preţuri (sau în randamente) vor fi şi ele impredictibile: nici o informaţie de la
momentul t sau anterioară acestui moment nu va putea ajuta la îmbunătăţirea
prognozelor privind preţurile şi randamentele (sau, echivalent, la reducerea erorilor
de prognoză făcute de agenţi în această privinţă).
Această independenţă a erorilor de prognoză faţă de informaţia anterioară se
numeşte proprietatea de octogonalitate şi este larg utilizată în testarea ipotezei
pieţelor eficiente.
Deci, pe pieţele eficiente preţurile nu se vor modifica decât în condiţiile în care
apare o nouă informaţie care este prelucrată şi utilizată de agenţi. Numărul mare de
agenţi care sunt activi pe aceste pieţe va face ca preţurile să fie corecte, deci ele să
reflecte raportul cerere-ofertă de active.
În acest context, agenţii sunt numiţi raţionali, adică ei ştiu, într-un sens
colectiv, care informaţie este importantă şi care nu. Apoi, după ce ei procesează
această informaţie şi evaluează riscul încorporat, mulţimea agenţilor prezenţi pe
piaţă găseşte un preţ de echilibru. În esenţă, ipotezele pieţelor eficiente afirmă, în
această privinţă, că piaţa este formată din prea mulţi agenţi pentru a putea greşi.
Dacă ipoteza numărului mare de agenţi este adevărată, atunci schimbările de
preţ care au loc astăzi sunt determinate doar de noutăţile de astăzi. Noutăţile de ieri
nu mai sunt importante şi preţurile şi randamentele actuale nu mai sunt legate de
preţurile şi randamentele trecute.
Astfel spus, aceste variabile sunt independente, ele putând fi introduse ca
variabile aleatoare.
Dacă sunt disponibile suficiente date privind evoluţiile aleatoare ale acestor
variabile atunci, la limită (deci când numărul de observaţii tinde către infinit), putem
admite că distribuţia de probabilitate a acestor variabile este una normală. Această
ipoteză privind normalitatea preţurilor şi randamentelor permite aplicarea unui larg
spectru de tehnici şi metode de modelare econometrică, care domină astăzi studiul
cantitativ al pieţelor de capital.
Rezumând, Ipotezele Pieţelor Eficiente (IPE) se referă, în esenţă, la trei
concepte de bază:
i) Agenţi raţionali;
ii) Pieţe eficiente;
iii) Traiectorii aleatoare.
Această viziune asupra pieţelor de capital este, încă, nerealistă cel puţin în
două privinţe. În primul rând, este nerealistă ipoteza privind independenţa dintre
agenţi şi active. Conform ipotezelor pieţelor eficiente, agenţii primesc informaţia şi se
ajustează imediat la ea, reacţionând într-o manieră, să spunem, liniară. Deci pe
măsură ce informaţia este primită, ea este prelucrată şi introdusă în preţurile activelor
fără ca agenţii să ia în considerare ce se întâmplă cu preţurile şi randamentele altor
active.
În al doilea rând, paradigma liniară presupune că preţurile şi randamentele
activelor sunt normal distribuite, ceea ce este iarăşi destul de discutabil.
De fapt, IPE au fost introduse doar pentru a justifica utilizarea
modelelelor econometrice şi a calculului probabilităţilor într-un domeniu
economic în care ipoteza independenţei observaţiilor privind preţurile activelor

nu este adevărată.
Sintetizând, se poate spune că principalele motive de respingere a ipotezelor
pieţelor eficiente sunt următoarele:
1) Investitorii nu sunt întotdeauna adverşi faţă de risc. Ei pot să accepte riscul,
mai ales atunci când sunt confruntaţi cu posibilitatea de a pierde dacă nu joacă;
2) Investitorii au încredere mai mare în propriile lor prognoze decât în
informaţia pe care o primesc, deci atunci când stabilesc probabilităţi subiective ei
sunt subiectivi;
3) Agenţii nu reacţionează la o informaţie imediat ce o primesc. În schimb, ei
pot reacţiona la ea după ce au primit-o dacă se confirmă o schimbare într-o tendinţă
recentă. Aceasta este, însă, o reacţie neliniară, opusă reacţiei liniare pe care se
bazează conceptul de investitor raţional;
4) Nu există nici un motiv să se creadă că investitorii organizaţi în grup sunt
mai raţionali decât cei individuali.
Ipotezele Pieţelor Fractale au fost propuse de Peters în 1991 pentru a
înlocui Ipotezele Pieţelor Eficiente şi pentru a răspunde la criticile menţionate
mai sus.
Aceste ipoteze sunt următoarele:
Ipotezele Pieţelor Eficiente Ipotezele Pieţelor Fractale

Statistici Gaussiene şi distribuţii de Statistici Non-gaussiene (Pareto, Levy
probabilitate normale etc.)
Procese staţionare (când timpul creşte Procese nestaţionare
foarte mult, variabilele medii rămân
constante)
Economia nu are memorie (nu există Economia are memorie pe termen lung
corelaţii istorice între date) (există corelaţii istorice)
Nu există paternuri care se repetă la Multe paternuri se repată la toate
orice scală (indiferent de scala scalele (auto-similaritate)
procesului, paternurile mişcării sunt
diferite)
Stabilitate continuă la toate scalele Posibile instabilităţi la orice scală (apar
(variabilele sunt de tip continuu, adică discontinuităţi şi catastrofe de tipuri
între două valori la momente die timp diferite, deci puncte saiu intervale pe
diferite putem găsi întotdeauna o altă care nu sunt definite valori ale funcţiilor
valoare definită pentru un moment de reprezentând soluţii ale modelelor)
timp intermediar)
Progresele recente din domeniul sistemelor dinamice neliniare şi ale teoriei

haosului au contribuit la impunerea unor astfel de ipoteze în analiza şi modelarea
pieţelor financiare. Introducerea neliniarităţii în modelele pieţelor financiare a
îmbunătăţit mult înţelegerea noastră asupra mecanismelor generative ale datelor
culese de pe aceste pieţe. Pieţele finaciare prezintă stohasticitale locală dar un
determinism global. Deci aceste pieţe finaciare pot fi considerate ca sisteme
sdinamice nelinare compuse din agenţi interdependenţi procesând noi informaţii care
apar pe piaţă şi luînd decizii conform unor proceduri complicate care încorporează
factori, economici, psihologici, efecte de imitaţie, contagiune etc. Investitorii de pe o
piaţă prelucrează şi iau decizii în mod diferit datorită unor caracteristici intrinseci,
care privesc modalităţile în care ei apreciază aceasztă informaţie, o prelucrează şi o
înţeleg. Nu putem să facem generalizări asupra comportamentului agenţilor, aceştia
putând chiar să-şi modifice comportamentul investiţional în cursul procesului
decizional propriu-zis. Astfel, ei pot să se manifeste ca fundamentalişti o perioadă de
timp, după care, sub influenţa altor agenţi să devină chartişti sau zgomotoşi.
O astfel de abordare a pieţei financiare, imposibilă în condiţiile Ipotezelor

Pieţelor Eficiente, devine acum posibilă combinând Ipotezele Pieţelor Fractale cu
Modelarea Bazată pe Agenţi.
2.6.2 Proprietăţi fractale ale preţurilor pe pieţe financiare

S-au stabilit, astfel, o serie de proprietăţi importante ale preţurilor activelor
care pot fi considerate fractal universale, în sensul că ele rămân cam aceleaşi,
indiferent de tipul de piaţă financiară sau de perioadă.
Vom nota, în continuare, cu p(t) preţul unui activ la momentul t şi cu  (t )
venitul acestuia la momentul t şi scala τ.
Între aceste variabile există relaţia:
p (t   )  p (t )
 (t )   ln p (t   )  ln p (t )
p (t )
care afirmă că venitul reprezintă variaţia relativă a logaritmului preţurilor de la t la t+τ.

Cea mai simplă proprietate fractală a seriilor de timp financiare o reprezintă
creşterea variaţiei fluctuaţiilor venitului în raport cu scala timpului. Mai exact, dacă m τ
reprezintă venitul mediu la scala τ (venitul mediu zilnic, lunar sau anual, în funcţie de
alegerea lui τ), atunci următoarea proprietate are loc:
E [ ( (t )  m ) 2 ]   2  (2.1)
unde E este operatorul de medie empirică, iar σ reprezintă varianţa (sau

volatilitatea). Volatilitatea σ măsoară amplitudinea fluctuaţiilor venitului şi deci ea
cuantifică riscul asociat cu un activ dat.
Creşterea liniară a varianţei fluctuaţiilor în timp este specifică mişcării
Browniene şi a fost propusă ca model al fluctuaţiilor preţurilor pe piaţa de Bachelier
încă din 1900. În acest model, veniturile nu sunt numai necorelate în timp, dar şi
independente şi identic distribuite Gaussian ( ≡ IID).
Figura 2.17 Valorile absolute ale veniturilor zilnice calculate utilizând

Indicele Dow-Jones (1900-2000) şi pentru 1995 mărite la diferite scale
Cu toate acestea, modelul de mai sus a eşuat complet în ceea ce priveşte

surprinderea altor proprietăţi ale pieţelor financiare, pe care astăzi le denumim
fractale.. Astfel, modelului i s-au adus o serie de critici dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
[1] Distribuţia veniturilor este, de fapt, puternic negaussiană şi forma

acesteia depinde continuu de perioada τ; pentru τ destul de mare (în jur de câteva
luni) se observă o distribuţie quasi-Gaussiană, în timp ce pentru valori τ mici,
distribuţia vniturilor are un kurtosis accentuat (Figura 4.2). Studiile experimentale au
arătat că aceste distribuţii pot fi caracterizate de o lege de tip putere (Paretiană)
1 
 , unde exponentul μ ia valori între 3 şi 5 pentru pieţe lichide. De regulă, μ>2
pentru pieţele financiare emergente (în care caz volatilitatea este teoretic infinită,
cum a demonstrat Mandelbrot într-un studiu faimos privind preţul bumbacului). O
conjunctură naturală este accea că cu cât piaţa este mai lichidă, valoarea lui μ tinde
să crească.
Figura 2.18: Asemănarea dintre viteza de deformare în turbulenţa unui lichid şi

distribuţiile veniturilor financiare pentru scale mici (sus) şi mari (jos)
[2] O altă caracteristică interesantă o reprezintă natura intermitentă şi

corelată a amplitudinilor venitului. Pentru o perioadă dată de timp τ, volatilitatea
este o cantitate care poate fi definită local în moduri diferite: cel mai simplu mod este
acela prin venitul la pătrat, Γτ2(t), sau prin venitul absolut,  (t ) sau prin media
mobilă locală a acestor cantităţi. Volatilitatea este caracterizată de explozii auto-
similare care seamănă foarte mult cu variaţiile intermitente ale ratei de disipaţie a
turbulenţei complet dezvoltate (Frish, 1997). Apariţia acestor explozii este puternic
corelată şi perioadele de volatilitate înaltă tind să persiste în timp. Această
proprietate, denumită clusterizarea volatilităţii, poate fi pusă în evidenţă nu numai
grafic ci şi calitativ: funcţia de corelaţie temporală a volatilităţii (de exemplu zilnice)
poate fi aporximată printr-o funcţie de tip putere inversă a întârzierii cu un exponent

destul de mic, având valori între 0,1 şi 0,3.
[3] O altă proprietate este existenţa unei scalări „multifractale”

netriviale, în sensul că momentele în care preţurile sunt mai mari schimbă scala în
mod anormal cu timpul:
q q
M q ( )  E [  (t )  m ]  Aq (2.2)
unde indicele putere ξq nu este egal cu valoarea aleatoare Browniană q/2.

După cum vedea mai departe, acest comportament este legat direct de natura
intermitentă a procesului de volatilitate a preţurilor.
[4] Schimbările de preţuri din trecut şi volatilităţile viitoare sunt
corelate negativ, cel puţin pe pieţele de capital. Acest efect de levier, ce refşectă
faptul că o piaţă devine mai activă după ce preţul scade şi tinde să se calmeze după
p creştere de preţuri este confirmat pentru marea majoritate a indicilor bursieri.
Efectul de levier conduce la un skewness negativ anormal în distribuţia schimbării
preţurilor ca funcţii de timp.
Cel mai important mesaj al acestor proprietăţi este că preţul se schimbă în

timp după modele extrem de diferite faţă de cel al mişcării geometrice
Browniene simple: evenimente extreme neliniare interesante (volatilitate-volatilitate
şi preţ-volatilitate) pot fi observate.
Aceste „anomalii statistice” sunt foarte importante pentru estimarea riscului
financiar şi pentru estimarea cantitativă a opţiunilor şi hedgingului, pentru care sunt
necesare metode cât mai exacte şi pe orizonturi de timp diferite.
Utilizarea conceptului de scală şi a analizei multifractale, iniţial dezvoltate în
domeniul studierii turbulenţelor şi cutremurelor de pământ, permit astăzi o mai bună
caracterizare a proprietăţilor naturale şi statistice ale schimbărilor de preţuri pe
diferite pieţe, inclusiv pe pieţele financiare.
2.6.3 Modele haotice ale turbulenţelor pieţelor financiare
Dacă, iniţial, metodele şi modelele bazate pe teoria haosului şi fractaliilor

încercau să explice comportamentul agenţilor sau al pieţelor de capital utilizând
analogia dintre acestea şi comportamentul haotic, mai recent s-a trecut la elaborarea
unor modele ale pieţelor financiare care sunt de la început considerate ca fiind
sisteme dinamice neliniare ce au un comportament haotic.
Este vorba aici de concepţia şi modelele elaborate de W.A. Brock şi
colaboratorii săi.
În aceste modele pieţele financiare sunt considerate sisteme adaptive
evolutive neliniare sau, mai precis, sisteme cu convingeri adaptive (SCA). Un astfel
de sistem reprezintă o competiţie evolutivă între diferite strategii de acţiune pe piaţa
financiară.
Diferitele grupuri de agenţi au aşteptări diferite privind preţurile viitoare şi
dividendele viitoare. De exemplu, crezând că preţurile activelor se vor situa în
apropierea preţului de echilibru fundamental, alt grup poate fi analist tehnic,
extrapolând evoluţiile trecute ale preţurilor în viitor. Agenţii îşi aleg strategia pe piaţă
în funcţie de o măsură de referinţă, cum ar fi, de exemplu, profiturile trecute
acumulate. Agenţii au un comportament raţional mărginit, în sensul că mulţi dintre ei
aleg strategii în raport cu un nivel mai ridicat al măsurii de referinţă.
În acest context, se introduce noţiunea de dinamică adaptivă a echilibrului
raţional care este o interacţiune între dinamica echilibrului de piaţă şi adaptarea
evolutivă a convingerilor agenţilor de pe această piaţă. Convingerile actuale
determină noi preţuri de echilibru care generează convingeri adaptate noilor preţuri
care, la rândul lor, conduc la noi preţuri de echilibru ş.a.m.d.
Această eterogenitate a aşteptărilor agenţilor de pe o piaţă financiară
introduce o importantă neliniaritate. Într-un sistem cu convingeri adaptive există două
surse importante de perturbaţii (zgomot): eroarea în aproximarea modelului şi,
respectiv, incertitudinea intrinsecă asupra valorilor economice fundamentale.
Fluctuaţiile preţurilor activelor în astfel de sisteme sunt caracterizate de o
trecere neregulată între fazele în care preţurile sunt apropiate de valorile lor
corespunzătoare mărimilor fundamentale şi fazele de optimism, în care mulţi agenţi
urmează o tendinţă crescătoare a preţurilor, respectiv faze de pesimism cu căderi
mai mici sau mai mari de preţuri.
Un sistem adaptiv al convingerilor agenţilor poate fi reprezentat ca un sistem
stohastic neliniar de forma:
X t 1  F  X t ; n1t , ..., n Ht ;  ;  t ,  t  (8.11)
unde F este o aplicaţie neliniară, X t un vector al preţurilor, n ht este ponderea

investitorilor de tip h , 1  h  H ,  este un vector de parametri şi  t şi  t sunt
variabile aleatoare.  t măsoară eroarea de aproximare a modelului iar  t
incertitudinea intrinsecă asupra valorilor variabilelor fundamentale (de exemplu,
incertitudinea privind mărimea viitoarelor dividende).
Un caz particular al sistemului stohastic neliniar este cel în care termenii
aleatori sunt egali cu zero. Obţinem astfel, cadrul determinist al sistemului:

X t 1  F X t ; n1t , ..., nH t ;   (8.12)
De multe ori, pentru a înţelege proprietăţile sistemului stohastic este necesar

să studiem proprietăţile cadrului determinist. Există, în acest sens, trei proprietăţi ale
sistemului determinist neliniar care sunt importante pentru înţelegerea
comportamentului sistemului stohastic general.
Aceste proprietăţi sunt următoarele:

1) Existenţa haosului şi atractorilor stranii datorită bifurcaţiilor homoclinice;
2) Coexistenţa simultană de atractori diferiţi;
3) Bifurcaţii locale ce apar în stări staţionare.
Prima proprietate se referă la faptul că în sistemele stohastice neliniare, ca şi

în cele deterministe neliniare, mişcarea traiectoriilor de evoluţie către atractorul
straniu este imperceptibilă, ceea ce face ca preţurile activelor să înregistreze salturi
neregulate între diferite valori ale unei mulţimi fractale complicate. Apariţia dinamicii
haotici şi a atractorilor stranii în cazul sistemelor de acest tip este datorată
fenomenului de intermitenţă şi a orbitelor homoclinice pe care acesta le generează.
Drept urmare, spaţiul de stare al sistemelor descrise de relaţia de dinamică (8.12)
este plin de bifurcaţii homoclinice şi de atractori stranii. Această densitate de puncte
fixe şi cicluri limită instabile face ca modelele de dinamică neliniară de tip (8.12) să
genereze o varietate de moduri de comportament neregulat ale fluctuaţiilor preţurilor
activelor în care pot apărea fluctuaţii aproape periodice întrerupte de fluctuaţii
haotice, după care să revină la fluctuaţii aproape periodice etc. Aceste moduri de
comportament reproduc, aşadar, comportamentul preţurilor activelor pe pieţele reale
care, după cum am arătat, poate fi pe anumite perioade apropiat de cel
corespunzător valorilor fundamentale, după care să înregistreze salturi bruşte, fie
către valori optimiste, fie către valori pesimiste.
A doua proprietate, coexistenţa atractorilor, presupune existenţa simultană în

sistemele dinamice deterministe a unor stări stabile şi cicluri limită stabile. Atunci
când sunt afectate de perturbaţii aleatoare, preţurile pot oscila între valori
corespunzătoare stărilor staţionare (piaţa este, în acest caz, dominată de
fundamentalişti) şi valori fluctuante aproape periodice (când piaţa este dominată de
analişti tehnici). În primul caz, traiectoriile de evoluţie a preţurilor se îndreaptă către
puncte fixe stabile, în al doilea caz aceste traiectorii evoluează pe un ciclu limită
stabil.
A treia proprietate, apariţia unei bifurcaţii locale într-un punct staţionar,
schimbă stabilitatea sistemului, făcându-l să treacă de la un comportament stabil,
corespunzător fundamentaliştilor (care ar domina piaţa) la un comportament instabil,
chiar haotic (atunci când analiştii tehnici devin dominanţi pe piaţă). Apariţia unei
bifurcaţii locale este posibilă doar dacă sistemul evoluează la limita stabilităţii (sau,
acelaşi lucru, la limita haosului) deci, printre valorile sale caracteristice există cel
puţin una care poate lua valoarea unitară. Dependenţa valorilor proprii ale sistemului
dinamic neliniar de parametrii din vectorul  face acest lucru posibil.
2.6.4 Modelul cu convingeri adaptive al lui Hommes
Să dăm, în continuare, un exemplu de model al unui sistem cu convingeri

adaptive construit plecând de la un model standard de tip evaluare a preţurilor
activelor financiare (Hommes, 2002).
Vom considera că, pe o piaţă de capital, agenţii pot investi într-un activ liber
de risc (neriscant) sau într-un activ riscant. Activul liber de risc are o cerere perfect
elastică şi produce un venit cu o rată fixă r; activul riscant plăteşte un dividend incert.
Fie p t preţul pe acţiune al activului riscant la momentul t şi y t procesul
stohastic de formare a dividendului activului riscant.
Dinamica avuţiei este dată de relaţia:
Wt+1 = (1+ r)Wt + (pt+1 + yt+1 – (1+ r)pt)zt (8.13)
unde variabilele aldine reprezintă variabile aleatoare iar z t reprezintă numărul de

acţiuni cumpărate la momentul t . Fie E t şi Vt operatorii de aşteptare condiţionată,
respectiv de varianţă condiţionată. Ei sunt condiţionaţi de mulţimea informaţiilor
disponibile pe care o considerăm aici preţurile şi dividendele plătite în trecut pe piaţa
respectivă. Vom nota cu E ht şi V ht “convingerile” investitorului de tip h privind
valorile acestor aşteptări şi, respectiv, varianţe condiţionate.
Se observă faptul că variabila z t este înmulţită cu venitul în exces pe acţiune
2
pt+1 + yt+1 – (1 + r)pt astfel că varianţa condiţionată a avuţiei va fi de z t ori varianţa
condiţionată a venitului în exces per acţiune. Mai mult, varianţa condiţionată a
veniturilor în exces per acţiune este chiar varianţa condiţionată a lui pt+1 + yt+1,
deoarece pt este o parte a mulţimii informaţionale la momentul t.
Convingerile agenţilor privind varianţa condiţionată a veniturilor în exces sunt
presupuse constante, egale cu  2 şi aceleaşi pentru toţi agenţii.
Fiecare tip de agent (investitor) este maximizator al varianţei (dispersiei)
medii, maximizând deci avuţia ajustată cu riscul aşteptat, deci alegând acea cantitate
de acţiuni z ht astfel încât:
a
Max  E ht (Wt+1)  Vht (Wt+1)  (8.14)
2
unde a este parametrul aversiunii faţă de risc.

Cererea z ht de de active riscante a investitorului de tip h este atunci:
E ht  p t 1  y t 1  (1  r ) pt  E ht  pt 1  y t 1  (1  r ) p t 
z ht   (8.15)
aVht  pt 1  y t 1  (1  r ) pt  a 2
deoarece Vht   şi s-a presupus aceeaşi pentru toţi investitorii.

2
Dacă notăm cu z s oferta (dată exogen) de acţiuni riscante pe investitor

existentă pe piaţa de capital şi cu n ht proporţia de agenţi de tip h la momentul t,
condiţia de echilibru pe piaţă se scrie:
H
E ht  p t 1  y t 1  1  r  pt 
n
h 1
ht
a 2
 zs (5.16)
unde H este numărul tipurilor diferite de agenţi (fundamentalişti, tehnici, speculatori

etc.).
În cazul aşteptărilor omogene, deci când există doar un singur tip de agent
pe piaţă  H  1 , echilibrul dintre cerere şi ofertă pe piaţă conduce la o relaţie de
dinamică de forma:
1  r  p t  E t [ pt+1 + yt+1] (8.17)
unde E t este aşteptarea condiţionată comună tuturor investitorilor la începutul

perioadei, bazată pe mulţimea informaţiilor disponibile (publicate) I t care poate fi şi
mulţimea preţurilor şi dividendelor trecute, deci I t   p t 1 , p t  2 , ..., y t 1 , y t  2 , ... .
Ecuaţia (8.17) arată că preţul curent al activului riscant trebuie să fie egal cu
suma dintre preţul aşteptat şi dividendul aşteptat la momentul următor, actualizate cu
rata dobânzii liberă de risc r. Cu condiţia de transversalitate specifică Ipotezelor
Pieţelor Eficiente:
E t  pt  k 
lim 0 (8.18)
t  1  r  k
preţul activului riscant este în mod unic determinat de:

E t  y t k 
p t   (8.19)
k 1 1  r  k
Preţul p t din relaţia (8.19) se mai numeşte şi preţ fundamental. El este

complet determinat de variabile economice fundamentale, în cazul nostru de suma
actualizată a dividendelor viitoare aşteptate.
În general, proprietăţile preţului fundamental pt depind de caracteristicile
procesului aleator de formare a dividendelor y t .

Dacă presupunem, de exemplu, că acest proces are o distribuţie normală cu
media constantă E  y t   y , atunci:

y y
p    (8.20)
k 1 1  r 
k
r
deci preţul fundamental este o constantă determinată de raportul dintre dividendul

mediu şi rata dobânzii liberă de risc.
Pentru a obţine acest rezultat s-au făcut două ipoteze. Mai întâi, că aşteptările
sunt omogene, că toţi agenţii sunt raţionali şi că ei au aceleaşi informaţii când iau
decizia de a cumpăra sau vinde acţiuni.
Acestea sunt tocmai condiţiile de bază ale Ipotezelor Pieţelor Eficiente despre
care am arătat că sunt false în condiţiile în care agenţii au aşteptările eterogene,
rezultate din convingerile lor diferite privind viitoarele preţuri şi dividende aşteptate.
Pe pieţele de capital reale, formarea unor convingeri şi strategii comune este
imposibilă şi deci obţinerea unui preţ fundamental ca cel dat de relaţia (8.20) devine
imposibilă.
A doua ipoteză este aceea că are loc condiţia de transversalitate (8.18) care
cere ca, pe termen lung, rata de creştere a preţurilor aşteptate să fie mai mică decât
rata de creştere a dobânzii activului fără risc r, lucru care este, de asemenea,
discutabil.
În condiţiile aşteptărilor eterogene, relaţia (8.17) referitoare la echilibrul pe
piaţă arată că preţul p t al activului riscant este egal cu suma actualizată a preţului
aşteptat şi dividendului aşteptat la momentul de timp t  1 . Într-o astfel de piaţă
eterogenă, preţurile se abat în sus şi în jos de la preţul fundamental atunci când
investitorii care cred în apariţia unor creşteri sau scăderi ulterioare de preţuri devin
majoritari (astfel de creşteri sau scăderi bruşte de preţuri se mai numesc şi bule).
O dată ce o bulă (temporară) s-a declanşat, forţele pieţei pot să amplifice

abaterile de la preţul fundamental.
Vom nota cu:
x t  pt  pt (8.21)
această abatere de la preţul fundamental la momentul t (volatilitate).

Vom face, în continuare, următoarele ipoteze privind formarea convingerilor
investitorului de tip h:
(1) Vht  p t 1  y t 1  1  r  p t  
 Vt  p t 1  y t 1  1  r  p t    2 , h, t
(2) E ht  y t 1   E t  y t 1  , h, t
 
(3) E ht  p t 1   E t p t1  f h  x t 1 , ..., x t  L  h, t (8.22)
Prima ipoteză se referă la convingerile investitorilor referitoare la faptul că

varianţele condiţionate sunt egale şi constante pentru toate tipurile de investitori.
Ipoteza (2) arată că aşteptările privind dividendele viitoare y t 1 sunt aceleaşi pentru
toate tipurile de investitori şi egale cu aşteptările condiţionate. Toţi investitorii sunt
deci capabili să determine preţul fundamental p t cu relaţia (8.19), cum se întâmplă
pe o piaţă perfect raţională.
Conform ipotezei (3), agenţii au convingerea că într-o economie eterogenă
preţurile pot să se abată de la valoarea lor fundamentală p t cu o funcţie f h
depinzând de abaterile trecute x t 1 , ..., x t  L . Funcţia f h se numeşte regulă de

prognoză şi se stabileşte în raport de modul în care fiecare tip de agent h îşi
formează convingerea că preţurile vor înregistra abateri de la preţul fundamental.
Cea mai simplă regulă de prognoză este cea în care:
f h  g h x t 1  bh (8.23)
unde g h şi bh sunt parametrii care se pot estima pe baza volatilităţilor trecute

x t 1 , x t  2 , ..., x t  L .
Pornind de la regula (8.23) se pot introduce, în continuare, un număr de cazuri

în care se specifică tipul de agenţi dominanţi pe piaţă.
Astfel, dacă g h  bh  0 atunci f h  0 şi obţinem o piaţă pe care sunt prezenţi
doar agenţi fundamentalişti, adică acei investitori care sunt convinşi că preţul de
piaţă este egal cu preţul fundamental p t (echivalent, abaterile de la preţul
fundamental x sunt toate zero).
Un alt caz important este cel în care bh  0 şi g h  0 deci
f h  g h x t 1
care corespunde unei pieţe cu agenţi ce urmăresc trendul (analişti tehnici). În acest
caz, când g h  1 , deci
f h  x t 1
obţinem agenţi cu anticipaţii naive (deci care cred că abaterile trecute vor fi
înregistrate şi în prezent).
În sfârşit, dacă g h  0 şi bh  0 , atunci:
f h  bh
şi spunem că avem agenţi cu convingeri pur deplasate. De notat că bh poate fi atât
pozitiv cât şi negativ, deci abaterile preţurilor curente de la preţul fundamental p t pot
fi privite de aceşti agenţi atât ca fiind deplasate în sus (supraevaluate) cât şi
deplasate în jos (subevaluate).
O consecinţă importantă a ipotezelor (1) – (3) este aceea că ecuaţia de
echilibru a pieţei cu agenţi eterogeni (8.16) poate fi rescrisă utilizând la abaterea
x t  p t  p t (volatilitatea preţurilor).
Astfel, dacă înlocuim (8.23) în (8.16) şi utilizând faptul că preţul fundamental

satisface relaţia 1  r  pt  Et [ pt1  yt 1 ] şi pt  xt  pt , obţinem:
1  r  xt   nht E ht  xt 1    nht  f ht
H H
(8.24)
h 1 h 1
cu f ht  f ht  xt 1 , ..., x t  L  .
Experimente făcute cu pieţe eterogene pe care sunt prezenţi investitori de

două tipuri (de exemplu: fundamentalişti şi analişti tehnici, etc.) au arătat faptul că
dinamica volatilităţii preţurilor este de tip haotic.
Capitolul 3 Sistemul Cibernetic al Băncii Comerciale
CAPITOLUL 3
BANCA COMERCIALǍ – SISTEM ADAPTIV COMPLEX
O bancă este un agent economic care acordă împrumuturi şi primeşte în

păstrare depozite băneşti de la ceilalţi agenţi economici şi de la populaţie. O astfel de
definiţie este necesară pentru a putea deosebi banca de alţi intermediari financiari,
deoarece regulile prudenţiale în cazul băncilor sunt mult mai stricte. Definiţia insistă
asupra activităţilor centrale din cadrul băncilor comerciale: primirea (constituirea) de
depozite şi acordarea de credite (împrumuturi).
Existenţa băncilor comerciale este justificată de rolul pe care acestea îl joacă
în procesul de alocare a resurselor, mai precis în alocarea capitalului. R. Merton
spunea că: “Un sistem financiar bine dezvoltat şi consolidat facilitează alocarea
eficientă a capitalului financiar şi a capitalului fizic pentru cea mai productivă utilizare
în sectorul afacerilor”.
Interacţionânnd poermanent cu sisteme din economie care sunt sisteme
adaptive complexe, şi banca comercială prezintă proprietăţi şi participă la procesele
de reglare ale unor astfel de sisteme. Băncile comerciale sunt extrem de active pe
piaţa monetară, mai precis pe piaţa creditelor şi piaţa depozitelor, concentrând
fluxuri de fonduri din economie şi distribuindu-le apoi către alte sisteme cum ar fi
companiile sau consumatorii. Băncile comerciale pot constitui o sursă de fonduri şi
pentru sectorul guvernamental sau cel al administraţiei locale prin acordarea unor
împrumuturi la termen, materializate prin cumpărarea unor obligaţiuni
guvernamentale sau municipale. Activitatea bănciulor comerciale este
supravegheată şi reglementată de Banca Centrală care, prin politicile sale monetare
poate creşte sau diminua fluxurile de bani sub formă de credite acordate de băncile
comerciale diferitelor sectoare din economie.
Într-o economie în care se manifestă tot mai frecvent episoade de turbulenţă
sau chiar haos, băncile comerciale ar trebui să reprezinte piloni ai stabilităţii şi
refacerii echilibrelor macroeconomice. Numai că scopurile băncilor comerciale nu
sunt legate decât indirect de astfel de obiective macroeconomice. Ele, ca orice
1
sistem din economia de piaţă, acţionează în vederea realizării de profit, iar

funcţionarea lor trebuie privită din această perspectivă. De aceea, de multe ori
episoade de turbulenţă sau criză izbucnite în economiile contemporane, mai ales în
cele emergente, dar şi în economii dezvoltate, au la origine funcţionarea defectuoasă
a băncilor comerciale, dorinţa acestora de a realiza pe orice cale un profit cât mai
mare. Criza izbucnită în anul 2008 a avut ca moment declanşator prăbuşirea băncii
Lehman Borthers la data de 15 septembrie 2008, prăbuşire pusă pe seama unor
grave erori făcute de conducerea acesteia în gestionarea activelor şi pasivelor băncii.
Ulterior s-au mai prăbuşit încă 300 de bănci, unele dintre ele de dimensiuni
mari, ceea ce a afectat milioane de oameni şi a declanşat o criză mondială fără
precedent de la Marea Criză din 1929 - 1933, poate prima criză economică srioasă a
acestui secol.
3.1 Proprietăţile sistemice ale Băncii Comerciale

Analizând banca comercială ca sistem adaptiv complex, observăm că regăsim
toate proprietătile acestor sisteme, unele în forme mai evidente, altele mai
estompate. Acest lucru ne arată că sistemele economice importante, indiferent de
natura şi funcţiile lor, se înscriu în categoria de sisteme adaptive complexe, însăşi
economia în ansamblul său reprezentând un astfel de sistem.
O primă proprietate a băncilor comerciale este cea de conectivitate şi
interdependenţă cu celelalte sisteme din economie. Băncile comerciale nu ar avea
nici o raţiune economică dacă nu ar fi conectate prin intermediul fluxurilor băneşti,
dar şi informaţionale cu celelalte tipuri de sisteme economice şi, în primul rând, cu
întreprinderile. Fiecare bancă are în portofoliul său credite acordate unui număr de
întreprinderi sau deschide şi gestionează conturile curente ale acestor întreprinderi.
De asemenea, prin funcţia sa de intermediere a plăţilor între diferite entităţi
economice, băncile comerciale sunt interconectate cu un mare număr de sisteme
economice dar şi cu alte bănci comerciale din economia naţională sau mondială.
Fără această conectivitate asigurată de bănci nu ar fi posibile plăţile între companii,
transferurile de bani datorită exporturilor şi importurilor realizate, plata unor drepturi
către diferite categorii de cetăţeni, sau a obligaţiilor către stat şi alte instituţii. Din
această perspectivă, se poate spune că reţelele bancare contribuie în cea mai mare
măsură la asigurarea unui mediu economic favorabil desfăşurării de operaţiuni
comerciale în orice parte a globului pământesc.
2
Fiecare bancă comercială importantă îşi dezvoltă, la rândul ei, o reţea proprie
alcătuită din sucursale şi agenţii răspândite teriorial astfel încât să acopere cât mai
bine diferite zone şi să deservească clienţi în acele zone. Unele bănci comerciale au
sute sau chiar mii de astfel de componente între care există legături ce asigură o
strânsă interdependenţă şi posibilitatea realizării unor operaţiuni bancare într-un timp
foarte scurt. Dezvoltarea băncii pe Internet sau a cyberbankingului sunt direcţii de
întărire a interdependenţelor atât între componentele proprii ale unei reţele bancare
cât şi cu alte reţele bancare din mediul înconjurător.
Sistemul băncii comerciale co-evoluează în mediul economic alături de
celelalte sisteme adaptive complexe, această co-evoluţie fiind caracterizată prin
existenţa unui anumit peisaj fitness (fitness landscape) pe care îl parcurge fiecare
bancă, peisaj care se modifică sub influenţa leguilor şi reglementărilor privind
activitatea băncilor, dar şi sub influenţa performanţelor economice ale agenţilor
economici din mediul înconjurător. Adeseori acest peisaj este turbulebnt, ceea ce
necesită ca banca să aplice reguli prudenţiale stricte, alteori mediul economic se
relaxează, ducând la un peisaj fitness mai uşor de parcurs de către bănci.
Co-evoluţia în cazul băncilor a fost mai puţin studiată, dar ea oferă multe dintre
explicaţiile anumitor comportamente ale agenţilor şi băncilor care, în alte condiţii, ar fi
mai dificil de explicat. Între bănci şi agenţii din mediul economic se formează o
mulţime de interdependenţe care le asigură o stabilitate şi continuarea proceselor de
creştere şi consolidare sau, alternativ, perioade ce le pot afecta mult dezvoltarea
normală. Din această cauză, băncile trebuie să cunoască foarte bine activitatea
firmelor şi celorlalţi agenţi care le sunt clienţi, procesele de interdepnedenţă dintre
acestea fiind de cele mai multe ori de tip informaţional.
Peisajul fitness al băncilor este determinat de cele mai multe ori de riscurile
bancare întâlnite în activitatea oricărei bănci. Mai mult chiar decât în cazul
întreprinderilor, riscul bancar este un element esenţial în înţelegerea proceselor de
co-evoluţie. În încercarea de a ajuta mediul bancar în determinarea riscurilor, Banca
Centrală calculează anumite categorii şi indicatori de risc ce pot orienta, într-o
oarecare măsură, activitatea bancară.
3
Sursa: Banca Naţională a României, Buletin Lunar, 12/2010
Aceşti indicatori se referă la ansamblul băncilor comerciale din ţăra noastră

(vezi mai jos). Fiecare bancă, însă, îşi mai calculează şi ea o serie de indicatori
proprii de risc, valabili la nivelul întregii bănci sau al anumitor activităţi specifice, de
regulă al portofoliului de credite.
4
Sursa: Banca Naţională a României, Buletin Lunar, 12/2010
O a treia proprietate importantă a sistemului băncii comerciale este

istoricitatea şi dependenţa sa de traiectorie. Proprietatea de istoricitate priveşte
dependenţa stării actuale a sistemului de istoria sa trecută, inclusiv de condiţiile
iniţiale, iar dependenţa de traiectorie se referă la faptul că în evoluţia viitoare a băncii
au influenţă evenimentele trecute care au determinat evoluţia sa până în momentul
actual. Deciziile luate în cadrul băncii comerciale vor depinde de această proprietate
într-o măsură foarte mare, deci nu ne putem aştepta ca pe termen scurt în
comportamentul băncii să se manifeste anumite evenimente disruptive, care să nu
poată fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prevăzute pe baza analizei activităţii
acesteia în trecut.
A patra proprietate importantă este cea de funcţionare departe de echilibru.
Mai dificil de înţeles în condiţiile în care ne gândim la banca comercială ca la un
sistem care îşi menţine permanent echilibrul, cel puţin între active şi pasive, care
încheie fiecare zi lucrătoare cu o balanţă între intrările şi ieşirile de bani, această
proprietate este totuşi prezentă în activitatea tuturor sistemelor bancare. Acest lucru
se poate argumenta prin faptul că multe dintre bănci dau faliment în condiţiile în care
mediul înconjurător le perturbă suficient de mult sau dacă iau decizii eronate în
anumite privinţe. Criza din anii 2008 – 2009 a fost revelatoare în această privinţă. În
SUA aproximativ 300 de bănci au dat faliment în timp ce în UE numărul de bănci
falimentate de criză a fost mai redus datorită intervenţiei energice a statelor care au
5
naţionalizat sau susţinut financiar anumite bănci. Totuşi, şi în Europa s-au înregistrat
falimente răsunătoare ale unor bănci, ceea ce demonstrează faptul că criza
financiară izbucnită în SUA s-a extins şi a cuprins întreaga lume. Aşadar, sistemul
bancar nu este nici pe departe aşa stabil cum am vrea să credem, existând oricând
posibilitatea ruperilor de echilibru şi ajustărilor la economia reală.
Emergenţa şi auto-organizarea sunt alte două proprietăţi importante ale
băncilor comerciale. Emergenţa priveşte apariţia şi dezvoltarea unor noi forme şi
proprietăţi ale sistemelor respective ca urmare a trecerii la noi forme de evoluţie şi
organizare. Dezvoltarea Internetului şi a mijloacelor de comunicare a dus la apariţia
şi dezvoltarea în cadrul sistemelor băncilor comerciale a unor metode noi de
interrelaţie cu clienţii (mijloacele de plată electronice, Internet Bankngul,
cyberbankingul etc.). În acelaşi timp, spaţiul în care o bancă poate să opereze s-a
extins foarte mult, unele bănci fiind chiar globale, deci având posibilitatea de a
efectua operaţii orunde pe glob. S-a extins foarte mult colaborarea şi cooperarea
dintre bănci, existând astăzi o reţea de comunicare bancară mondială, cu ajutorul
căreia se pot solicita date şi informaţii despre orice companie sau client individual.
Statul, conştient de riscurile tot mai mari asumate de bănci, a introdus diferite
mijloace de garantare a depunerilor companiilor şi indivizilor, astfel încât stabilitatea
sistemului bancar să crească şi să fie evitate crize determinate de falimentele
bancare. Din păcate, unele dintre aceste măsuri nu s-au dovedit prea eficiente
recent, statele trebuind să intervină masiv în sprijinul băncilor în dificultate.
3.2 Obiectivele si funcţiile băncii comerciale

De secole, funcţiile economice ale sistemului financiar au fost exercitate în
special de bănci. Aceste funcţii sunt suficient de stabile pentru a le regăsi la orice
sistem financiar, începând cu unul care s-a format în timpul Renaşterii italiene şi
până la sistemul financiar electronizat de astăzi. Desigur că, în timp, pieţele
financiare au evoluat şi inovaţiile financiare au cunoscut o rată de creştere
spectaculoasă mai ales în ultimii ani. În plus, dezvoltarea pieţelor de capital a condus
la o diferenţiere funcţională între aceste pieţe (bursa de valori, RASDAQ ş.a.), ele
preluând unele dintre funcţiile intermediarilor financiari şi oferindu-le în exclusivitate.
De exemplu, este destul de simplu astăzi pentru o companie implicată în comerţul
internaţional să se asigure faţă de riscul ratei de schimb pe o piaţă futures ca şi
printr-un contract bancar.
6
Pentru a înţelege cum o bancă îmbunătăţeşte procesul de alocare a resurselor

economice este necesar să pornim de la principalele funcţii ale băncii. Acestea sunt:
1. Oferă acces la un sistem de plăţi;
2. Transformă active;
3. Managementul riscurilor;
4. Prelucrează informaţii şi monitorizează clienţii;
Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare bancă execută în mod obligatoriu
aceste funcţii. De regulă, băncile universale fac acest lucru, dar băncile specializate
(de exemplu băncile de investiţii) nu le îndeplinesc pe toate. Să analizăm, pe scurt,
aceste funcţii.
3.2.1 Serviciile de plăţi

Într-o economie fără costuri tranzacţionale nu ar fi nevoie de bani. Totuşi,
imediat ce este luată în considerare existenţa dificultăţilor şi costurilor implicate de
operaţiunile comerciale, devine mult mai eficient schimbul de bunuri şi servicii contra
bani decât contra altor bunuri şi servicii, cum se întâmplă în operaţiunile barter.
Forma luată de bani a evoluat de-a lungul timpului de la banii marfă (un sistem
în care mediul de schimb însuşi era o marfă utilă) la banii propriu – zişi (fiat money).
În acest ultim caz, mediul de schimb nu mai reprezintă o marfă utilă, dar valoarea sa
este garantată de stat şi deci acceptată ca mijloc de plată.
Istoric, băncile au jucat două roluri în managementul banilor: schimbul
monetar (deci schimbul între diferite valute emise de state diferite) şi servicii de
plată. Amândouă aceste roluri sunt astăzi esenţiale în buna funcţionare a oricărui
sistem de plăţi.
Un sistem de plăţi cuprinde atât managementul conturilor clienţilor cât şi
fiscalitatea plăţilor, deci garantarea de către bancă a faptului că din contul unui
debitor (care a primit bunurile şi serviciile incluse într-o tranzacţie comercială) s-a
efectuat un transfer de bani către contul unui creditor (care a dat bunurile şi serviciile
incluse în tranzacţia respectivă).
Se poate spune că schimbul monetar a reprezentat prima activitate a băncilor.
Acest lucru este ilustrat chiar de etimologia cuvântului ”bancă”. Echivalentul grecesc
pentru bancă (trapeza) desemna banca pe care era aşezată balanţa utilizată pentru a
cântări monedele de aur şi argint în scopul determinării cantităţii exacte de metal
7
preţios pe care acestea îl conţineau. Cuvântul italian “banca” desemna banca pe

care cei ce schimbau bani îşi plasau monedele lor preţioase în aşteptarea clienţilor.
Datorită diferenţei între lichiditatea monedelor naţionale şi a celor străine,
băncile au luat un mare avânt în perioada Renaşterii, atunci când şi comerţul
internaţional s-a intensificat şi se poate spune că s-a constituit ca o adevărată ramură
economică. Negustorii care plecau cu mărfuri de-a lungul drumurilor comerciale ce
împânziseră Europa, aveau nevoie de monedele ţărilor prin care treceau, iar la
întoarcere banii obţinuţi din vânzarea mărfurilor trebuiau schimbaţi în monede
naţionale. Acest lucru era destul de complicat deoarece, pe fondul divizării Europei în
state şi stătuleţe, fiecare formaţiune statală mai importantă îşi bătea propria monedă.
Cămătarii şi chiar anumiţi negustori din Florenţa, Luca, Genova, Veneţia au
realizat că pot câştiga bani şi fără să facă drumurile pline de pericole pe care le
implicau atunci schimburile comerciale. Drept pentru care, ei au început să facă ceea
ce denumim astăzi schimb valutar.
A doua activitate istorică a băncilor, constituirea şi păstrarea depozitelor
băneşti, este într-un fel legată de schimbul valutar. Aceeaşi oameni, care schimbau
monede, au primit de la negustori sume de bani pe care le păstrau până când aceştia
se întorceau din călătorii. Mult timp, aceste depozite au avut un randament negativ
deoarece erau păstrate în tezaure nefiind investite în activităţi productive. Deci, iniţial,
aceste depozite se presupunea că nu sunt împrumutate. Băncile depozitare se
presupunea că nu sunt bănci de împrumut şi încrederea depozitarilor depindea de
această informaţie care era publică şi credibilă. Aceasta însemna că băncile
depozitare încercau să-şi construiască o reputaţie de a fi puţin riscante.
Pe lângă serviciile de păstrare în siguranţă, calitatea monedelor era, de
asemenea, importantă deoarece monedele difereau în ce priveşte compoziţia de
metale preţioase şi guvernele cereau să se facă plăţi în monedă bună. Acest lucru a
avut implicaţii asupra venitului adus de depozite, deoarece bancherii percepeau un
comision care mergea până la 10% care era menit să le acopere riscul de a primi
monede false.
Dar, odată ce monedele însele au devenit de o calitate omogenă, depozitele
au pierdut caracteristica lor atractivă de a fi convertibile în “bani buni”, lucru ce
aducea venit bancherilor.
Aceştia au căutat alte modalităţi prin care depozitele să aducă bani, şi una
dintre cele mai frecvent folosite a fost aceea de a acorda împrumuturi contra unor
8
garanţii că vor fi returnate. Primele împrumuturi acordate de bănci au fost cele

solicitate de fermieri care garantau împrumuturile respective cu recolta. Mai târziu,
creditele s-au diversificat, fiind împrumutaţi negustori, clerici, oraşe şi chiar
conducători de state. Garanţiile erau constituite din bijuterii, drepturi de prorpietate,
case, castele, etc.
Treptat, s-au dezvoltat şi serviciile de plată efectuate de bănci, mai ales
datorită faptului că ele, ca deţinătoare de depozite, aveau mai frecvent bani lichizi.
Negustorii preferau ca din depozitele bancare constituite să facă plăţi direct,
deoarece costurile şi riscurile implicate de transportul banilor erau foarte mari. Plăţile
mari între negustori se făceau cu ocazia unor târguri comerciale organizate în diferite
oraşe şi băncile plăteau direct între ele datoriile clienţilor lor. Această activitate de
decontare (clearing) a devenit atât de importantă în SUA şi Europa la sfârşitul
secolului al XIX-lea încât s-au creat sisteme de plată, ce reprezintă reţele care
facilitează transferul de fonduri între conturile bancare ale agenţilor economici.
Siguranţa şi eficienţa acestor sisteme de plată a devenit o cerinţă
fundamentală pentru guverne şi băncile centrale, mai ales când ele s-au
internaţionalizat. Tipurile de sisteme de plată s-au modernizat continuu, ajungând
astăzi la performanţe nebănuite cu ajutorul mijloacelor de transfer electronic (e-
bankingului) şi ale cyber-bankingului (Utilizarea Internetului pentru a realiza
funcţiile bancare. De asemenea, este denumit electronic banking, remote banking
sau online banking).
3.2.2 Transformarea activelor

Există trei tipuri de transformare a activelor deţinute de bancă:
 Transformarea mărimii;
 Transformarea calităţii;
 Transformarea maturităţii.
Transformarea mărimii activelor presupune că o bancă alege unitatea de
măsură a produselor sale într-un mod convenabil clienţilor săi. Astfel, pentru micii
investitori, mărimea depozitelor pe care le pot constitui la o bancă este importantă,
deoarece ei nu pot crea depozite mari. În acelaşi timp, pentru firmele care iau credite,
sumele împrumutate trebuie să fie mari să poată acoperi o gamă cât mai largă de
cerinţe. Băncile, prin această transformare, colectează mici depozite pe care le
convertesc în credite mai mari care sunt mai puţin riscante şi costisitoare.
9
Transformarea calităţii activelor apare când o bancă oferă posibilitatea

clienţilor ei de a-şi transforma depozitele (care pot fi bani, valută, acţiuni, obligaţiuni,
etc) dintr-un tip în altul de activ. O astfel de transformare poate fi profitabilă pentru
clienţi datorită randamentelor diferite aduse de fiecare activ în parte. Pentru bancă,
transformarea calităţii activelor este mai puţin costisitoare decât pentru un mic
investitor, ea putând dispune şi de informaţii suplimentare (asimetrie informaţională)
care să-i permită o transformare eficientă. Prin acest tip de transformare, are loc o
diversificare a portofoliilor clienţilor, ceea ce este mai puţin riscant pentru aceştia.
În sfârşit, băncile moderne pot efectua transformarea maturităţii activelor.
Acest lucru presupune transformarea unor active cu maturitate pe termen scurt în
active cu maturitate pe termen lung. Prin această transformare, însă, o parte a
fondurilor băncii pot deveni mai puţin lichide ceea ce implică un risc. Diminuarea
acestui risc se face prin apelul la piaţa interbancară şi la instrumente financiare
derivate (Swap, futures etc.) menite să acopere diferite riscuri.
3.2.3 Managementul riscului

După cum am văzut până acum, activitatea bancară este afectată permanent
de risc. De regulă, există trei tipuri mari de risc: riscul de creditare, riscul ratei
dobânzii şi riscul de lichiditate.
a) Riscul de creditare este cel mai important tip de risc în raport cu pierderile
potenţiale. El este riscul ca clienţii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg dintr-
un contract de creditare. Aceasta poate genera o pierdere totală sau parţială a
banilor împrumutaţi unui client. Riscul de creditare este, de asemenea, şi riscul unei
scăderi în standardele de acordare a creditului. O astfel de deteriorare nu implică
pierdere, dar înseamnă că probabilitatea de pierdere creşte. Pieţele financiare
evaluează standardele de acordare a creditelor prin nivelele mai ridicate ale ratei
dobânzii la creditele acordate firmelor care au suferit deprecieri de această natură
sau prin scăderea plafonului maxim al creditelor ce pot fi acordate.
Riscul de creditare este critic deoarece un mic număr de clienţi importanţi pot
genera pierderi mari, care pot conduce la lipsă de solvabilitate. Există sisteme de
limitare care fixează limitele creditelor ce pot fi acordate unui singur client sau unor
clienţi care provin dintr-o singură industrie sau o singură ţară.
10
b) Riscul de lichiditate este şi el tot un risc major. El este definit adeseori în

moduri diferite: lipsa de lichiditatea extremă, adică lipsa completă de active lichide
din portofoliul băncii, sau lipsa abilităţii de a asigura fonduri la un cost “normal”.
Lipsa de lichiditate extremă conduce la faliment. Deci, riscul de lichiditate este
un risc fatal. De multe ori, acest risc este determinat de alte tipuri de risc. De
exemplu, pierderea importantă dată de un credit nereturnat la timp poate determina
creşterea lipsei de lichiditate care atrage îndoieli ale celorlalţi clienţi asupra solidităţii
băncii. Acest lucru este suficient pentru a genera o cerere maximă de returnare de
fonduri sau închiderea liniilor de creditare pentru alte instituţii care încearcă să se
protejeze ele însele împotriva unui astfel de risc. Amândouă aceste lucruri pot genera
crize brutale de lichiditate cu posibile falimente.
O altă cauză a acestui tip de risc este aceea că valoarea activelor pe termen
scurt deţinute de bancă nu este suficientă pentru a acoperi plăţile pe termen scurt
sau cele neaşteptate. Din acest punct de vedere, lichiditatea este singura care ajută
pentru a câştiga timp în condiţii dificile.
În sfârşit, riscul de lichiditate poate apare şi datorită dificultăţii de a obţine
fonduri la costuri rezonabile. O astfel de abilitate depinde de două tipuri de factori:
lichiditatea pieţei care variază în timp şi lichiditatea băncii.
c) Riscul de rată a dobânzii
Riscul ratei dobânzii presupune diminuarea câştigurilor datorită fluctuaţiilor
ratei dobânzii. Managementul riscurilor bancare presupune cuantificarea principalelor
tipuri de risc şi adoptarea unor sisteme de monitorizare a riscurilor.
3.2.4 Prelucrarea informaţiei şi monitorizarea clienţilor

Realizarea în bune condiţii a celorlalte funcţii ale băncii presupune o
prelucrare şi o valorificare a informaţiei economice. Încă de la început, băncile erau
considerate adevărate tezaure de informaţii pentru clienţii lor, aici concentrându-se
ştirile privind preţurile produselor pe pieţe îndepărtate, condiţiile de siguranţă de pe
căile comerciale, informaţii despre clienţii potenţiali, ş.a. Şi în prezent băncile au o
activitate specifică de culegere şi prelucrare a informaţiei care, pentru ele, este mult
mai puţin costisitoare decât pentru fiecare client în parte. În acest scop, băncile pot
investi în tehnologie informatică ce le permite să urmărească cererile de împrumut,
să monitorizeze proiectele pentru care au acordat credite, deci să limiteze riscul ca
clienţii săi să implementeze proiecte diferite de cele asupra cărora s-a căzut de
11
acord. Activitatea de monitorizare a firmelor şi intermediarilor financiari necesită o

relaţie de lungă durată ce diminuează efectele hazardului moral.
3.3 Rolul băncilor comerciale în procesul de alocare a resurselor

financiare
Băncile exercită o influenţă fundamentală în trei direcţii principale:
1. alocarea capitalului;
2. împărţirea riscurilor;
3. creşterea economică.
Prima direcţie, alocarea capitalului, în primul rând a celui financiar, trebuie să
fie legată de conceptul de “lipsă de fonduri”. Proiectele de investiţii mari necesită
atragerea unor sume de bani uriaşe. Aceşti bani nu sunt disponibili mereu, mai ales
că oamenii pot avea simultan multe idei măreţe. Dintre aceste idei, trebuie alese
proiectele viabile, cele care pot aduce în viitor beneficii economice, sociale sau
culturale. Modul în care fac băncile alocările de fonduri, deci pe baza unei rate a
dobânzii stabilită iniţial, selectează aceste proiecte, unele dintre ele – cele riscante
sau prea costisitoare – fiind excluse din lipsă de finanţare. Evident că nu toate
proiectele realizate sunt cele mai profitabile dar, în medie, mecanismul de selecţie al
acestora pe baza profitabilităţii lor viitoare acţionează bine şi datorită băncilor.
Orice proiect implică un anumit risc. Băncile contribuie la împărţirea riscului
între o mulţime de investitori astfel încât, în caz de eşec al proiectului, pierderile să
fie difuzate la cât mai mulţi investitori, ceea ce le face suportabile. În acest sens,
băncile sunt interesate şi de diminuarea riscurilor totale ale proiectelor prin însăşi
modul lor de funcţionare.
În sfârşit, băncile constituie un important motor al creşterii economice. Orice
proces de creştere economică necesită antrenarea unor mari investiţii în obiective
economice, infrastructură, pregătirea capitalului uman ş.a. Realizarea acestor
investiţii ar fi de neconceput în absenţa băncilor care alocă sumele de bani necesare
şi urmăresc realizarea proiectelor respective.
3.4 Structura şi mecanismele feedback ale băncii comerciale
Ca orice sistem microeconomic, şi banca comercială are o structură de sistem

cibernetic, în cadrul căreia se disting subsisteme, relaţii dintre acestea, legăturile cu
12
alte sisteme din mediu, limitele sistemului, procese feedback de reglare internă şi de
adaptare la mediul înconjurător etc. O astfel de structură poate fi reprezentată ca în
figura 3.1.
Se observă existenţa a cinci subsisteme:
 Subsistemul managementului creditelor;
 Subsistemul managementului depozitelor;
 Subsistemul managementului riscului;
 Subsistemul asigurării cu fonduri;
 Subsistemul Trezoreriei.
Piaţa depozitelor
Cerere credite
Informatii Dobanzi
platite
Risc Depozite
Piaţa creditelor formate
Credite
acordate Alte
Subsistemul Subsistemul Subsistemul
Managementului Managemrntului Managementului Banci
Creditelor Depozitelor Riscului Comerci
ale
Informatii
Dobanzi platite Necesar de fonduri Risc
Rate rambursate Taxe Statul
Subsistemul Subsistemul
Asigurarii cu Trezoreriei
Fonduri Dvidende
Actionarii
Dobanzi Fonduri Dobanzi
Informatii Plasamente
platite imprumutate primite
Informatii
Piaţa interbancara Piaţa de capital

Investitii
Figura 3.1
13
Banca interacţionează cu patru pieţe, şi anume:

 Piaţa creditelor;
 Piaţa depozitelor;
 Piaţa interbancară;
 Piaţa de capital.
De asemenea, banca are conexiuni cu alte sisteme din mediul său
înconjurător cum sunt: alte bănci comerciale, statul şi acţionariatul.
Pe piaţa creditelor, băncile comerciale formează oferta de credite în timp ce
firmele şi gospodăriile formează cererea de credite. La echilibrul dintre cererea şi
oferta de credite se formează rata dobânzii la creditele acordate, care reprezintă deci
“preţul” pe piaţa creditelor.
Pe piaţa depozitelor, băncile comerciale formează cererea de depozite
bancare în timp ce oferta de depozite este formată de gospodării şi firme. “Preţul” pe
piaţa depozitelor este rata dobânzii la depozitele formate.
Pe piaţa interbancară, băncile comerciale cer fonduri de refinanţare, cu
ajutorul cărora îşi acoperă deficitul temporar de lichiditate. Oferta de fonduri pe
acestă piaţă este formată de Banca Centrală care foloseşte, în acest scop, fondurile
de rezervă depuse de băncile comerciale. “Preţul” pe acestă piaţă, format la echilibrul
dintre cererea şi oferta de fonduri de refinanţare, este dobânda de refinanţare, r.
Trebuie arătat, totuşi, că dobânda de refinanţare este mai mult un instrument al
politicii monetare prin intermediul căruia Banca Centrală poate să crească sau să
scadă oferta de bani pe piaţa creditelor.
În sfârşit, pe piaţa de capital băncile comerciale fac plasamente, de regulă, în
active cu un risc redus cum ar fi: obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de
tezaur.Pentru aceste plasamente, băncile primesc dobânzi pe perioada deţinerii
activelor respective sau, la revânzarea lor, obţin un profit. După cum am arătat mai
sus, în cadrul băncii comerciale pot fi observate cinci subsisteme, fiecare dintre
acestea având o funcţie specifică.
Sistemul băncii comerciale în ansamblul său mai are conexiuni şi cu Statul,
căruia îi plăteşte taxe conform legislaţiei în vigoare, precum şi cu acţionarii băncii,
cărora le plăteşte dividende din profitul înregistrat de bancă de-a lungul unui an. O
parte din aceste dividende se pot întoarce în capitalul băncii deoarece unii acţionari
14
reinvestesc părţi din dividendele primite în acest capital prin intermediul pieţei de
capital.
3.4.1 Subsistemul managementului creditelor

În esenţă, subsistemul managementului creditelor reprezintă interfaţa
dintre banca comercială şi piaţa creditelor. Aceasta primeşte cererile de credite din
partea firmelor şi gospodăriilor, le analizează şi, în conformitate cu normele băncii, le
aprobă. Prin acest subsistem, creditele aprobate sunt trimise către firme şi
gospodării, urmărindu-se, după aceea, încasarea dobânzilor şi a ratelor aferente
creditelor acordate (principalul). Acest subsistem trimite continuu către subsistemul
de management al riscului informaţii privind cererile de credite şi primeşte de la
acesta informaţii privind riscul de creditare. De asemenea, cererile privind fondurile
băneşti necesare acoperirii creditelor acordate sunt transmise către subsistemul
trezoreriei băncii care, în urma acestor cereri, furnizează fondurile necesare acordării
creditelor (vezi Figura 3.2).
Risc bancar
Cereri credite
Piaţa creditelor Credite

acordate
Subsistemul
Managementului Informaţii despre
Creditelor clienţi
Dobânzi plătite
Sume rambursate
Fonduri
Necesar de fonduri
Figura 3.2
Se observă la nivelul acestui subsistem formarea unei bucle feedback duble

între acesta şi piaţa creditelor. Astfel, cererile de credit sunt urmate de acordarea de
credite, evident la un volum mai mic decât cel al cererilor adresate băncii, unele
dintre cereri fiind respinse datorită riscurilor bancare implicate. Odată acordat un
credit, acesta este urmat de plata unei dobânzi şi a ratelor reprezentând principalul.
Evident că cu cât volumul creditelor acordate este mai mare cu atât dobânzile plătite
şi ratele primite de bancă sunt mai mari. Între cele două bucle feedback există o
15
relaţie strânsă, dereriminată de influenţa pe care o are asupra lor preţul pieţei
creditelor, adică rata dobânzii la creditele acordate. Aceasta se formează pornind de
la un nivel unic pe economie, dat de ROBOR (pentru creditele acordate în lei) sau
EURIBOR (pentru creditele acordate în Euro), la care se adaugă marja băncii,
formată din toate chetuielile implicate de credit plus profitul, precum şi comisioane de
administrare a contului sau a creditului. Acestea formează înfinal rata dobânzii pe
care banca comercială o mai poate negocia în continuare cu clienţii. De mărimea
ratei dobânzii depinde cererea de credite în viitor, deci volumul creditelor acordate de
bancă.
Rata dobânzii la credite acordate se stabilkeşte de către Subsistemul
Managementului Creditelor şi în funcţie de riscurile implicate de acordarea creditului
respectiv unui anumit client. De regulă, cu cât riscul este mai mare, cu atât rata
dobânzii este mai mare. Totuşi, există un raport de echilibru între rata dobânzii şi
risc, acesta din urmă având anumite limite care nu pot fi depăşite, după cum rata
dobânzii are anumite limite inferioare care nu pot fi scăzute fără ca banca comercială
să nu sufere anumite pierderi.
Politica de creditare a băncii depinde şi de volumul total al fondurilor
disponibile care provin fie de la depozitele formate fie de la Subsistemul asigurării cu
fonduri, deci de la împrumuturi pe care banca comercială le face pe piaţa
interbancară. Costul acestor împrumuturi făcute de bancă influenţează şi ele nivelul
ratei dobânzii la creditele acordate.
3.4.2 Subsistemul managementului depozitelor

Acest subsistem este interfaţa băncii cu piaţa depozitelor bancare. Banca
primeşte de la firme şi gospodării depozite la vedere şi depozite la termen (mergând
de la 1 lună până la 12 luni).
În funcţie de politica băncii de atragere a surselor, precum şi de informaţiile
primite de pe piaţa depozitelor, banca stabileşte rate ale dobânzii diferite pentru
depozitele atrase (constituie cererea de depozite). Firmele şi gospodăriile constituie
depozite bancare în măsura în care ratele dobânzii plătite de bancă sunt
convenabile. Banca utilizează depozitele constituite în operaţii de creditare sau
plasamente care aduc, de regulă, o dobândă mai mare decât cea plătită
deponenţilor. Deşi riscul este mai redus în cazul managementului depozitelor, şi
16
acest subsistem primeşte din partea subsistemului de management al riscului

informaţii necesare evitării riscului de rată a dobânzii (vezi Figura 3.3).
Riscul ratei dobânzii
Informaţii despre piaţă
Piaţa depozitelor Depozite

Subsistemul
Managementului Informaţii despre
Depozitelor clienţi
Dobânzi plătite
Fonduri
Figura 3.3
La nivelul Subsistemului Managementului Depozitelor se formează o buclă

feedback dublă prin intermediul căreia banca se menţine pe piaţă depozitelor. Una
dintre bucle acţionează în direcţia stabilirii ratei dobânzii la depozitele formate în
raport cu tendinţele de pe piaţă depozitelor pe care banca le cunoaşte prin informaţia
ce o primeşte de pe piaţă. Cealaltă buclă stabileşte volumul depozitelor în funcţie de
dobânzile pe care banca le plăteşte către cei care formează depozite. Buclele sunt
strâns corelate între ele şi determină în funal menţinerea unui volum al depozitelor şi
a unei rate a dobânzii la acestea care să permită formarea fondurilor necesare
procesului de creditare în limitele asumării unui anumit risc bancar. Astfel, dacă se
prevede că activitatea de creditare va scădea în viitor, atragerea unui voluum mare
de depozite nu va face decât să crească costurile băncii cu dobânzile plătite la
aceste depozite, deci banca va căuta fie alte plasamente pentru fondurile provenind
din depozite, fie va limita formarea de depozite prin scăderea dobânzii acordate la
acestea.
În funcţionarea profitabilă a unei bănci comerciale, relaţiile dintre credite şi
depozite este foarte importantă, fapt pentru care managementul băncii de multe ori ia
decizii pornind de la acest raport.
3.4.3 Subsistemul de management al riscului
17
Riscul constituie unul dintre cele mai importante probleme în activitatea

băncilor comerciale, drept pentru care subsistemul de management al riscului
constituie unul dintre cele mai importante din structura băncii comerciale. Prin
metode specifice, cum ar fi determinarea ratingului, modelarea şi simularea etc.,
acest subsistem apreciază riscul bancar (riscul de creditare, de lichiditate, de rată a
dobânzii, de solvabilitate, de operare ş.a.) şi stabileşte măsuri pentru diminuarea
acestuia. Practic, toate operaţiunile bancare pot fi afectate, într-o măsură mai mare
sau mai mică, de riscul bancar. Menţinerea acestuia al un nivel cât mai scăzut este o
condiţie ca banca să existe în continuare.
Informaţii despre
clienţi
Subsistemul
Managementului
Creditelor
Subsistemul Subsistemul Alte bănci

Managementului Risc Managementului Alte bănci
comerciale
Depozitelor bancar Riscului comerciale
Trezoreria
Informaţii despre
disponibil
Informaţii despre
clienţi
Figura 3.4
Subsistemul de Management al Riscului formează bucle feedback cu celelalte

subsisteme importante ale băncii, oferindu-le estimări asupra riscurilor care există în
activitatea de creditare, de formare a depozitelor sau de management al fluxurilor
băneşti. Aceste estimări se realizează pornind de la informaţia pe care fiecare
subsistem o oferă într-o formă sau alta Subsistemului de Management al Riscului. De
asemenea, riscul este apreciat şi din informaţiile pe care banca le primeşte despre
celelalte bănci din sistem sau de la Banca Centrală.
Reglementările actuale privind riscurile bancare sunt aastăzi destul de stricte
şi au la bază reguli şi recomandări provenind de la o bancă internaţională care se
ocupă cu studierea şi reglementarea riscurilor bancare, denumită Banca
Reglementărilor Internaţionale (Bank for International Settlements). Prin Acordul
Basel II se prevăd diferite modalităţi de evaluare a riscurilor pe care băncile
comerciale sunt consiliate să le aplice astfel încât să limiteze diferitele forme ale
riscurilor bancare.
18
3.4.4 Subsistemul asigurării cu fonduri este interfaţa băncii către piaţa

interbancară. Oferta de fonduri pe această piaţă o formează, în principal, Banca
Centrală care utilizează, pentru aceasta, fondurile de rezervă depuse de băncile
comerciale în conturile sale. Pentru sumele de bani împrumutate de pe piaţa
bancară, băncile comerciale plătesc o dobândă care estre stabilită de Banca
Centrală în funcţie de o anumită politică monetară. Acest subsistem este reprezentat
în figura 3.5.
Informaţii despre dobânzi
Piaţa interbancară
Fonduri Subsistemul Necesar de

Asigurării cu
împrumutate Fonduri fonduri
Dobânzi plătite
Fonduri rambursate
Figura 3.5
Activitatea Subsistemului Asigurării cu Fonduri este corelată cu necesarul total

de fonduri ce se formează pornind de la cererea de fonduri a Subsistemului
Managementului Creditelor, precum şi de la disponibilul de fonduri din depozitele
bancare formate. Deoarece în raportul dintre credite şi depozite pot să apară situaţii
în care volumul depozitelor nu asigură în întregime volumul de credite ce trebuie
acordate conform contractelor de creditare încheiate, banca poate apela la alte surse
de fonduri care se găsesc pe piaţă interbancară. Această piaţă este controlată de
Banca Centrală, ea reprezentând un mediu în care se pun în aplicare politicile
monetare ale acesteia. Instrumentul utilizat pentru controlul piaţei este rata dobânzii
de politică monetară, stabilită de către Banca Centrală. Acestă rată se află la
distanţă egală de două limite: rata dobânzii la facilitatea de depozit şi rata
19
dobânzii la facilitatea de creditare. Prima este rata acordată băncilor în condiţiile în

care ele depun fonduri la Banca Centrală, iar cea de-a doua este rata pe care băncile
comerciale trbuie să o plătească în caz că împrumută fonduri de la Banca Centrală.
Între cele două rate există o plajă pe care Banca naţională a Romaniei a hotărât să o
menţină constantă. Media lor aritmetică reprezintă Rata dobânzii de politică
monetară care este modificată periodic de Banca Centrală conform politicilor sale
monetare. Dacă Banca Centrală doreşte ca pe piaţă volumul creditelor să crească,
ea va reduce dobânda de politică monetară, astfel că băncile comerciale vor avea
acces mai uşor şi mai puţin costisitor la fonduri pe piaţa interbancară. În schimb,
dacă volumul creditelor acordate se doreşte să fie redus, atunci Banca Centrală va
creşte dobânda de politică monetara, făcând mai costisitoare împrumutarea
fondurilor de pe piaţă interbancară de către băncile comerciale.
Buclele feedback ce se formează între Subsistemul Asigurării cu Fonduri şi
piaţa interbancară fac ca activitatea de asigurare cu fonduri să permită evitarea lipsei
de lichiditate în bancă în condiţiile menţinerii unor costuri raţionale în acest domeniu.
Datorită fluctuaţiilor înregistrate de rata dobânzii la credite acordate, se poate
întâmpla ca banca comercială să prefere să-şi plaseze fondurile disponibile pe piaţa
interbancară, unde riscul este mai redus, decât să acorde credite pe piaţa creditelor.
Astfel de tendinţe sunt corectate de Banca Centrală prin rduceri corspunzătoare ale
ratei dobânziide politică monetară.
3.4.5 Subsistemul trzoreriei (managementul fondurilor băncii)

În sfârşit, subsistemul trezoreriei (Figura 3.6) concentrează toate fondurile
atrase de bancă şi le orientează către plăţile ce trebuie efectuate. Acest subsistem
poate folosi disponibilităţile ce apar temporar şi pentru a face plasamente pe piaţa de
capital (cumpărări de obligaţiuni şi bonuri de tezaur, depozite constituite la bănci
străine, cumpărări de valută străină, etc.). Aceste plasamente trebuie să fie făcute în
condiţiile unui risc cât mai redus şi unui profit mai mare decât cel adus de credite.
20
Subsistemul Subsistemul
Managementului Managementului
Creditelor Depozitelor
Subsistemul Informaţii Fonduri
Managemetului
Riscului
Taxe
Risc Statul
Fonduri Subsistemul
Subsistemul trezoreriei
Asigurarii cu Dividende
Fonduri băncii
Acţionari
Dobânzi
primite
Piaţa de capital
Plasamente
Figura 3.6
Trezoreria băncii are, deci, bucle feedback interne cu subsistemul

Managementului Riscului şi Subsistemul Managementului Creditelor şi o buclă
feedback externă cu Piaţa de capital. Problema asigurării cu fondurile necesare a
principalelor activităţi ale băncii şi pentru plata obligaţiilor acersteia către Stat şi
Acţionari este extrem de importantăşi este reflectată de solvabilitatea băncii.
3.5 Un model bazat pe agenţi al relaţiilor dintre bancă şi firme
21
Modelul expus în continuare încearcă să elucideze fenomenul complex al

raporturilor care se creează între firme şi banca comercială. În acest model, agenţii
sunt reprezentaţi de bancă şi de firmele care conlucrează cu aceasta. Fiecare dintre
aceste două tipuri de agenţi este suficient de inteligent pentru a acţiona autonom, în
sensul că fiecare agent are capacitatea de a se adapta la mediul său înconjurător. În
plus, fiecare agent interacţionează cu celălalt tip de agent utilizând reguli foarte
simple. In figura 3.7 se repreiintă ipotetic aceste interdependenţe. Se presupune,
totuşi, că fiecare firmă interacţionează cu o singură bancă, iar acţiunile firmelor nu
depind în relaţiile lor cu banca decât de stările lor interne.
Figura 3.7 Reprezentarea conceptuală a modelului bazat pe agenţi al companiilor

interacţionând cu o singură bancă
Dinamica fiecărui agent este caracterizată de bilanţul acestuia. Fiecare companie

încearcă să-şi maximizeze profitul aşteptat în condiţiile existenţei unui mediu de
afaceri riscant şi a unei pieţe incerte. Companiile, care interacţionează indirect prin
intermediul băncii comerciale, devin eterogene în cursul evoluţiei lor temporale şi
există posibilitatea de apariţie a falimentului. Un astfel de model, care se referă,
evident, la structura microscopică a economiei, permite studierea interdependenţelor
dintre comportamentul companiilor individuale şi tendinţele macroscopice ce se
observă la nivelul întregii economii. Prin acumularea rezultatelor companiilor de-a
22
lungul unei anumite perioade (de regulă trei ani) pot fi revelate o serie de proprietăţi
statistice ale dinamicii companiilor reale.
În continuare, vom construi un model bazat pe agenţi care permite studierea
proprietăţilor dinamice ale companiilor, aşa cum sunt ele influenţate de
interdependenţele cu banca. Simularea acestui model va da informaţii valoroase
privind tendinţele principale care se observă în economia reală de-a lungul perioadei
următoare, putând evidenţia simptoamele ce indică posibilitatea de apariţie a
falimentului companiilor, o informaţie deosebit de valoroasă pentru băncile
comerciale care înceracă, de regulă, să se protejeze faţă de posibile pierderi datorate
intrării în incapacitate de plată a anumitor clienţi.
Comportamentul companiilor este orientat, după cum am mai spus, către
maximizarea profitului dar, pe lângă aceasta, un obiectiv important este şi cel de
menţinere a companiei într-o stare de echilibru în ceea ce priveşte plăţile făcute către
bancă.
Dinamica agenţilor poate fi descrisă, în aceste condiţii, în funcţie de
bilanţul acestora după cum se arată în figura 3. 8.
Figura 3.8 Bilanţul companiilor şi al băncii
O companie i are capitalul total Ki (t ) şi datoria Li (t ) la bancă la începutul unei

perioade de timp t. Fie i = 1,..., N şi N numărul total de companii. Pe baza ecuaţiilor
contabile, capitalul propriu Ai (t ) al companiei trebuie să fie egal cu capitalul total
23
minus datoria. Pe de altă parte, agentul bancă are un bilanţ pentru care oferta totală
de credite a băncii
L(t )   Li (t ),
i
este egală cu suma dintre depozitele totale D(t) şi capitalul propriu E(t).
Variabilele de nivel şi de flux sunt cele două variabile de bază utilizate în
construirea modelelor de dinamică de sistem. Bilanţul are doar variabile de nivel aşa
cum sunt ele înregistrate în contabilitatea companiilor. Variabilele de flux cum ar fi
profitul sau investiţia sunt determinate din evoluţia sistemului economic.
Din motive de somplitate vom considera că funcţiile de producţie ale firmelor sunt
liniare, deci mărimea valorii producţiei Yi (t) depinde liniar de inputul de capital Ki (t ):
Yi (t ) = φKi (t )
unde coeficientul φ ia valoarea 0.1.

La începutul unei perioade de timp t, compania j îşi schimbă capitalul Ki (t)
pentru a maximiza valoarea aşteptată a profitului. Profitul unei companii este dat la
sfârşitul fiecărei perioade de relaţia:
 i (t )  u i (t )Yi (t )  ri (t ) K i (t )  [u i (t )  ri (t )]K i (t ),
unde ri (t) este rata dobânzii pentru capital. Parametrul ui(t) reflectă incertitudinea
pieţei de desfacere a produselor companiilor. Dacă el este sub 1 atunci companiile
vând produsele la preţ mai mic decât cel aşteptat (care poate fi, de exemplu, preţul
de vânzare stabilit înainte de aducerea produselor pe piaţă). Dacă u i(t) este mai mare
ca 1 atunci companiile vând produsele lor la preţ mai mare decât cel aşteptat, care
poate fi de cel mult două ori acest preţ. Deoarece o piaţă este caracterizată de un
număr mare de grade de libertate, determinarea proţului de vânzare devine astfel
stochastică. Vom presupune, de asemenea, că ui (t) este independentă de mărimea
companiei (Legea Gibrat). Se poate alege ui(t) ca un număr aleator distribuit uniform
între (0, 2). Profitul aşteptat este atunci dat punând în ecuaţia de mai sus ui (t ) = 1 şi
scoţând πi (t) ca:
24
 i (t )  [  ri (t )]K i (t ). (3.1)
Pentru limita inferioară ui (t) = 0, produsele sunt atât de reduse ca valoare

încât ele nu sunt capabile să aducă valoare adăugată, în timp ce valoarea maximă
adăugată este obţinută la o valoare dublă a preţului aşteptat, corespunzătoare lui
ui (t) = 2.
Dacă o comapnie adoptă un plan de producţie agresiv, ea are o probabilitate
finită de a da falimnet. Falimentul unei companii este definit la sfârşitul perioadei t de
condiţia:
Ai (t )  Ai (t  1)   i (t  1)  0.
Înlocuind πi (t − 1) obţinut din ecuaţa (6.6) în criteriul de faliment de mai sus obţinem
următoarea formulă a probabilităţii de faliment:
 ri (t ) K i (t )  Ai (t ) Ai ( t )
 pentru K i (t ) 
P ( K i (t )  
F
2K i (t ) ri (t )
0 in rest
Se observă deci că există o limită superioară a mărimii capitalului Ki(t) necesară

pentru ca o companie să evite falimentul. Raportul dintre creşterea profitului aşteptat
şi urgenţa falimentului este reprezentat în figura 3.9
Figura 3.9
25
O altă politică managerială presupune că compania se aşteaptă ca mărimea sa să

crească la infinit: altfel spus ea speră să supravieţuiască la infinit. Presupunem acum
că companiile adoptă un plan de producţie solid având factorul de siguranţă σ( ≤ 1):
Ai (t )
K i (t )   .
ri (t )
Această alegere împacă două idei economice opuse. Rata dobânzii pentru fincare
companie este determinată prin raportul de echilibru dintre cerere şi ofertăde pe piaţa
creditelor pe care sunt active banca şi companiile. Cererile companiilor de finanţare
adresate băncii sunt date de relaţia cantităţii de bani care este obţinută din ecuaţia lui
Ki (t):

Ldi (t )  K i (t )  Ai (t )  (  1) Ai (t ).
ri (t )
Pe de altă parte, creditul este oferit companiilor de către bancă în proporţie cu

mărimea relativă a acesteia în perioada anterioară:
K i (t  1)
Lsi (t )  L(t ) .
 K i (t  1)
i
Egalând cererea Ldi (t ) cu oferta Lsi (t ) obţinem relaţia care ne dă rata dobânzii:
Ai (t )
ri (t ) 
L (t )  Ai (t )
s
i
Mecanismul care determină rata dobânzii de echilibru este reprezentat în figura 3.10.
Figura 3.10
Rata maximă este atinsă atunci când rmax = σ. Dacă compania obţine un credit mai
mare de la bancă atunci data dobânzii descreşte, şi invers.
26
Companiile în situaţia de mai sus nu vor da niciodată faliment, dar vom înlocui
capitalul propriu din perioada actuală cu capitalul propriu din perioada anterioară în
formula lui Ki (t):
Ai (t  1)
K i (t )  
ri (t )
Companiile îşi determină astfel planul de producţie pe baza unei informaţii întârziate.
Această substituţie accentuează atitudinea conservatoire a companiilor atunci când
ele se află într-o perioadă de recesiune şi întâpmător ele întreprind acţiuni
speculative. Vom lua σ=12.
În ceea ce priveşte banca, presupunem că ea îşi extinde cifra de afaceri
păstrând însă ca regulă prudenţială ca să acorde credite în limita unei anumite fracţii
α din capitalul propriu:
E (t )
L(t )   Li (t ) 
i 
Conform reglementărilor Comitetului de la Basel din 1988, fiecare bancă are capitalul
echivalent cu cel puţin 8% din activele totale, deci α= 0.08.
Banca obţine un profit din investiţia făcută prin acordarea de împrumuturi
companiilor. Ştim că marja de profit este diferenţa dintre suma dobânzilor totale
primite şi costurile financiare suportate de bancă. Acestea din urmă reprezintă
dobânzile plătite de bancă depozitarilor şi investitorilor împreună cu pierderile
adiţionale datorate falimentului unor companii creditate de bancă.
Înainte de a simula acest model, un studiu simplu ce include doar o firmă şi o
bancă drept agenţi reprezentativi arată că, în aceste condiţii, ambii agenţi cresc
exponenţial. Aceasta este o proprietate intrinsecă importantă a modelului de mai sus
(vezi figura 3.11).
Figura 3.11
27
Pentru o piaţă care nu înregistrează fluctuaţii ale preţului de vânzare (ui (t) = 1) şi o
rată constantă a dobânzii (ri (t) = r), se poate obţine o soluţie analitică cu creştere
exponenţială pentru fiecare agent. Egalând cele două relaţii care dau creşterea
exponenţială a agenţilor reprezentativi, se poate determina rata medie a dobânzii şi
deci rata de creştere a agenţilor. Acestă rată de creştere reprezintă tocmai panta
curbelor reprezentate în figura 6.5, care după cum se observă uşor, au pante egale.
Dacă totuşi pe piaţă se înregistrează fluctuaţii, altfel spus preţul de vânzare
este o variabilă aleatoare cu o anumită distribuţie dată ((ui (t) =
i (t ) cu i (t )  1 siboliznan d media ) ) atunci evoluţia activelor agenţilor va fi dată
de relaţia:
1
Ai (t  1)  i (t ) Ai (t )  [1  u i (t )] Ai (t )]
2
Soluţia acestei ecuaţii cu diferenţe finite reprezintă tocmai dinamica procesului de
creştere exponenţială ce caracterizează agenţii. Prin simularea proceselor de
creştere al băncii şi, respectiv, ale firmelor se obţine în final situaţia firmelor care au
crescut, au dat faliment sau s-au redus ca urmare a relaţiilor lor de creditare cu
banca (Figura 3.12).
Figura 3.12
3.6 Banca comercială şi rolul său într-un mediu turbulent: criza din 2008
– 2009
Cauzele crizei economice şi financiare din anii 2008 – 2009 au fost deja
îndelung discutate şi concluzia generală este că ele sunt deosebit de complexe şi s-
au acumulat de o perioadă îndelungată în economia mondială datorită existenţei unor
28
mari deficienţe în funcţionarea mecanismelor care reglează o astfel de economie.

Imediat după izbuncnirea crizei, prin falimentul băncii americane Lehman Brothers în
data de 14 septembrie 2008, observatorii fenomenului economic au vorbit despre
lăcomia ce caracterizează pe cei care lucrează şi fac afaceri în bănci (Figura 3.13 a
apărut pe coperta unui număr dintr-o revistă care se ocupa de originile crizei
financiare).
Figura 3.13
Treptat însă s-a dovedit faptul că o astfel de criză are rădăcini mult mai adânci
şi, exact ca şi în cazul războaielor, trebuie să treacă o perioadă suficientă de timp
pentru a putea observa mai bine ce cauze concrete a declanşat-o, dacă sau nu putea
fi oprită înainte de a se declanşa şi care sunt consecinţele în toate domeniile ale unui
astfel de fenomen cu nimic mai prejos prin pierderile ce le determină (poate mai puţin
cele umane) decât orice război.
Ceea ce este foarte clar este faptul că centrul acestei furtuni a fost în SUA
după care s-a mutat direct în Europa şi apoi a afectat toate pieţele financiare
emergente. Efectele ei mai sunt încă resimţite în lume deşi multe ţări dezvoltate
29
afirmă că au depăşit criza. Ca orice criză însă, şi aceasta cunoaşte dezvoltări pe mai
multe planuri: dacă la început a fost criza piaţelor financiare, urmată de o criză
economică, în prezent se manifestă o criza socială fără precedent mai ales în ţările a
căror economie nu a fost suficient de pregătită pentru a se adapta rapid la
schimbările pe care actuală criză, ca orice criză de altfel, le-a determinat. Mişcările
sociale din statele europene, războaiele din ţările arabe şi alte conflicte care sunt
pregătite să izbucnească sunt manifestări ale crizei sociale care însoţeşte şi urmează
orice criză economică puternică.
Rămânând însă strict la analiza economică, se observă că această criză s-a
dezvoltat datorită existenţei unor dezechilibre grave pe care modelul de dezvoltare
capitalist le-a generat în economiile ţărilor dezvoltate, unele dintre aceste
dezechilibre fiind deosebit de evidente în sectorul financiar.
Analiza unor indicatori economici sintetici care reflectă starea economiilor
naţionale la nivel global, relevă faptul că criza economică a fost mult mai profundă şi
mai periculoasă decât orice altă criză intervenită după Marea Criză din anii 1929 –
1933 (vezi graficele din figura 3.14).
30
Figura 3.14
În continuare, vom analiza cauzele principale ale crizei, orientându-ne către

şapte dintre acestea care sunt considerate de către majoritatea economiştilor ca fiind
detwerminante pentru profilul şi extinderea crizei financiare şi economice actuale.
Există şi alte interpretări şi explicaţii ale crizei care ţin mai puţin de factorii economici
şi mai mult de cei politici sau de altă natură (vezi de exemplu „Globalizarea prin Criza
Mondială” în care se afirmă că actuala criză a fost cauzată deliberat de anumite forţe
oculte în dorinţa de a instaura o nouă ordine economică şi politică mondială în care
să domine cei bogaţi şi puternici în detrimentul maselor de oameni săraci şi fără
puterea de a li se opune).
3.6.1 Cauzele fundamentale ale crizei economice actuale
Un prim factor important al crizei economice globale îl constituie dezechilibrul

pronunţat şi persistent al contului curent al balanţei de plăţi. În SUA în special
(dar şi în Europa, de exemplu în Marea Britanie, Spania, Portugalia, Grecia etc.) s-au
înregistrat deficite de cont curent mari, existând însă şi ţări, cum ar fi China, Japonia
sau Germania) în care acest cont curent a înregistrat un surplus notabil.
Un al doilea factor l-a reprezentat internaţionalizarea rapidă a producţiei,
investiţiilor şi legăturilor financiare sau, mai pe scurt globalizarea fără o
dezvoltare corespunzătoare a supravegherii şi a altor forme de reglementare la un
31
nivel corespunzător (global, European). Instituţii globale încă reflectă realităţi geo-
politice caracteristice perioadei Războiului Rece şi politicile lor reflectă nevoia de
dezvoltare izolată a ţărilor în curs de dezvoltare. În acea perioadă, unele ţări erau
ajutate de IMF sau Banca Mondială în timp ce altele erau menţinute în înapoiere şi
lipsă de investiţii străine datorită apropierii lor de o tabără sau de alta. O consecinţă a
acestui fapt a reprezentat-o apariţia unor contradicţii grave între jurisdicţiile diferitelor
arii geografice în ceea ce priveşte taxarea, legile corporative, reglementarea
sectorului financiar etc. Lipsa guvernanţei globale efective a premis, de altfel, apariţia
dezechilibrelor grave ale contului curent în balanţele de plăţi ale diferitelor state.
Parţial datorită acestor evoluţii, dar şi a unor teorii asupra dezvoltării statului
capitalist care se dovedesc eronate, în al treilea rând s-a manifestat mai ales după
anii 80 ai secolului trecut un proces susţinut şi prea rapid de retragere a statului
din economie. Pe lângă alte lucruri, proprietatea statului (nu numai asupra
instituţiilor financiare) a fost redusă, piaţă forţei de muncă şi instituţii caracteristice
statului bunăstării au fost marginalizate, comercializate sau privatizate forţat (sau, cel
puţin au fost desfiinţate), reglementările legale au fost înlăturate în favoarea unor
coduri de conducere aşa-numite auto- reglementatoare. Restricţiile legale şi sociale
asupra operaţiilor bursiere, asupra afacerilor desfăşurate şi, nu în ultimul rând,
influenţa sindicatelor au fost reduse masiv în favoarea unui aşa-numit „drept de a
conduce” şi a unor metode de decizie bazate pe „valoarea shareholder” adică a
acelei părţi din profit care revine direct investitorilor. Rezultatul a fost că în prezent
guvernele nu mai pot interveni pentru a corecta sau controla procese defavorabile
care pot duce la sărăcirea populaţiei, la spolierea statelor de resursele lor naturale.
Pe pieţele financiare astfel de fenomene sa manifestă sub forma unor dereglementări
extrem de agresive care favorizează pe marii investitori, lăsând practic milioanele de
mici investitori în voia sorţii
. Unele dintre aceste tendinţe, poate şi datorită dezvoltării tenologice, au
condus, în al patrulea rând, la o deplasare puternică a distribuţiei venitului în cele
mai multe state capitaliste dezvoltate. În aproape toate aceste state a avut loc o
deplasare puterbnica a venitului de la salarii la profit şî/sau au apărut mari disparităţi
întree veniturile personale (o adâncire a prăpastiei dintre bogaţi şi săraci şi, în
special, o decuplare a veniturilor celor bogaţi de cele ale restului societăţii). Acest
lucru s-a realizat prin concentrarea posesiei resurselor şi acţiunilor In mâinile celor
care, fără să le consume sub formă de bunuri şi servicii, le-au utilizat pentru a
32
specula pe pieţele financiare. La celălalt pol, cei săraci au fost nevoiţi tot mai mult să
împrumute bani pentru a-şi menţine standardul de viaţă faţă de stagnarea nivelului
salariilor reale în multe ţări.
Deşi mai puţin înţeles, al cincilea factor ce a determinat criza,
„financializarea” economiei, reprezintă un ansamblu de măsuri care au dus la
decuplarea aproape completă a fluxurilor de bunuri şi servicii provenind din economia
reală de fluxurile financiare. Acest lucru este evident dacă sunt determinate
proporţiile profiturilor în Produsul naţional Brut, care au crescut foarte mult ceea ce
reflectă faptul că valorile acţiunilor de toate tipurile au crescut fără a avea o justificare
în creşterea producţiei sau serviciilor. Fondurile de investiţii create nu au fost
orientate către investiţii directe, în fond singurele ce pot genera valoare, ci către
investiţii financiare în active care pot fi speculate pe piaţele de capital în scopul de a
aduce un anumit profit pe termen scurt. Aşa-numitele fonduri de risc care sunt
formate special pentru a fi investite pe pieţe de capital în acţiunile cele mai riscante a
dus la apariţia capitalului de risc, unul dintre cele mai nocive forme de capital dintr-o
economie deoarece el este extrem de volatil, producând fluctuaţii mari ale preţurilor
acţiunilor şi, în acelaşi timp, foarte mobi, părăsind economia atunci când găseşte pe
alte pieţe fianciare internaţionale oportunităţi de speculare a acţiunilor mai bune.
În acest cadru, investiţiile rezidenţiale în care s-au materializat multe dintre
fondurile de risc din SUA şi din alte ţări dezvoltate, a fost factorul declanşator al crizei
din 2008.
Un aspect al financializării care poate fi privit ca şi factor separat între cauzele
crizei, al şaselea, este securitizarea, adică apariţia unor valori mobiliare prin care se
încerca tranzacţionarea pe pieţe a unor contracte care, la început nu puteau fi
comercializate. De exemplu, împrumuturile ipotecare erau realizate pe baza unor
contracte care rămâneau întere clienţi şi bănci, neoputând interveni o terţă persoană
în acest raport. Diferite „Imbunătăţiri” tehnologice, au făcut ca aceste contracte să
poată fi tranzacţionate pe piaţă sub forma unor derivative, ele având preţuri de
vănzare şi cumpărare independente de cele ale contractelor iniţiale. Lucrul acesta a
dus la o creştere a preţurilor acestor derivative independentă de valoarea reală a
construcţiilor rezidenţiale, preţuri ce s-au tot mărit, formând o bulă imobiliară care,
atunci când s-a spart, a dus la falimentul multor bănci şi fonduri de investiţii care
aveau în portofeleloe lor investiţionale astfel de contracte.
33
În sfârşit, un al şaptelea factor ce poate fi considerat ca fiind printre cauzele

importante ale crizei îl constituie faoptul că ultimii douăzeci de ani au însemnat o
perioadă de menţinere a ratelor reale ale dobânzilor la minime istorice. Rate ale
dobânzii mici duc la ceea ce se numeşte „creşterea apetitului faţă de risc”, deci a
speculaţiilor care determină creşteri nejustificate de preţuri pe pieţele de capital, deci
la inflaţie şi alte efecte patologice în economie.
Toţi aceşti factiori s-au transmis în economie prin diferite canale care nu sunt
încă perfect înţelese şi cunoscute, făcând să se acumuleze anumite forţe ce au
declanşat criza din 2008 ale cărei efecte sunt similare celui ale unui cutremur
puternic. Deşi unele ţări declară că au depăşit perioada de criză, lucrul acesta este
afirmat mai mult ca să aibă un efect psihologic favorabil, semnalele revenirii
economiilor către o funcţionare normală fiind destul de lente şi timide.
3.6.2 Interacţiunea dintre factorii interni şi externi

Un aspect foarte interesant observat în desfăşurarera crizei recente este cel al
vitezei de transmitere a efectelor negative enumerate de la economia SUA, prima
afectată de criză către celelalte economii, din Europa şi Asia. Dacă în cazul altor
crize, de exemplu al crizei izbucnite în orientul îndepărtat în anul 1987 timpul necesar
difuzării efectelor crizei a fost de ordinul lunilor, acum crizei i-a trebuit un timp de
ordinul săptămânilor să traverseze Oceanul Atlantic. Primele bănci lovite de criză din
Europa au fost cele din Marea Britanie, urmate de bănci din Belgia, Irlanda, Spania
etc. la maio puţin de două saptamâni după falimentul băncii Lehnman Brothers din 14
septembrie 2008.
O ilustrare schematică a efectului de contagiune ce s-a deplasat peste Atlantic
este dată în Figura 3.15.
34
Figura 3.15
Criza a fost iniţial declanşată de deflaţia preţurilor pe piaţă creditului imobiliar

din SUA, urmată imediat de scăderea indicilor bursieri şi a preţului acţiunilor pe
pieţele de capital. Aceste lucruri au declanşat reacţii în lanţ, determinate de buclele
feedback negative, prin care s-au produs pierderi masive ale activelor băncilor
comerciale deţinătoare ale contractelor imobiliare şi reducerea consumului populaţiei.
Dolarul SUA s-a depreciat brusc datorită scăderii ratei dobânzii stabilită de FED
(Banca Centrală a SUA).
Deprecierea dolarului s-a propagat pe pieţele internaţionale, în economiile
emergente care sunt puternic dolarizate, ducând la o scădrere a cererii de importuri.
Odată cu înregistrarea pierderilor în instituţiile financiare americane, însoţită
de un şir de falimente bancare (177 doar în anul 2008), au început să înregistreze
35
pierderi masive şi băncile din Europa care aveau depozite la bănci americane. În
aceasta privinţă, cele mai mari depozite le aveau băncile din Marea Britanie, Irlanda,
Isklanda, Spania care au resimţit cel mai puternic efectele pierderilor respective. În
Europa, însă, avertizată deja asupra începutului crizei, statele au intervenit masiv
încă de la început sprijinind băncile cu împrumuturi sau naţionalizându-le. Băncile
comerciale au redus drastic acordarea de credite companiilor şi populaţiei, ceea ce a
determinat scăderea consumului şi a investiţiilor. Multe investiţii începute au fost
amânate sau închise. Lucrul acesta a dus la şi o mai mare scădere a cererii de
bunuri de investiţii şi de consum în economiile europene. Efectele acestor scăderi s-
au răsfrânt asupra băncilor, ce au înregistrat noi pierderi prin falimentele înregistrate
şi neplata creditelor acordate anterior.
36
Capitolul 4 Sistemul cibernetic al economiei naţionale
CAPITOLUL 4
ECONOMIA NAŢIONALǍ CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX
Economia naţională este un sistem adaptiv complex care

încorporează milioane de alte sisteme adaptive complexe: corporaţii şi
întreprinderi, pieţe fizice şi financiare, bănci şi sociatăţi financiare,
gospodării ale populaţiei, instituţii publice şi private etc. Între toate
aceste sisteme se creează relaţii şi interdependenţe de natură diferită:
materială, financiară, de energie, umane, informaţionale, de comenzi
ş.a. Deciziile şi reglementările care se iau la acest nivel influenţează
viaţă şi activitatea a milioane de oameni, făcând ca aceşia să aibă un
nivel de viaţă determinat de caracteristicile şi gradul de dezvoltare al
economiei respective. Mărimile cu ajutorul cărora observăm şi
analizăm procesele de la nivelul economiei naţionale sunt mărimi şi
indicatori agregaţi, ce includ în cadrul lor sute de mii de alţi indicatori
ce se referă la subsistemele cuprinse în cadrul economiei naţionale.
Aceste mărimi se referă la fluxuri şi nivele ale unor conexiuni şi
interdependenţe între companii şi organizaţii, gospodării şi pieţe,
sectoare şi unităţi administrative create pe teritoriul aferent economiei
respective etc. Cele mai multe dintre aceste fluxuri şi nivele sunt de
natură dinamică, deci au loc permanent şi continuu modificări ale
valorilor indicatorilor care le măsoară. De cele mai multe ori, indicatorii
corespunzători proceselor de la nivelul economiei naţionale nu pot fi
calculaţi decât anual sau trimestrial, deci ei nu reflectă starea

economiei la acel moment de timp ci cu o perioadă de timp în urmă.
Deoarece la baza deciziilor şi reglementărilor stabilite în
economia naţională stau astfel de indicatori, rezultă că de multe ori
deciziile adoptate sunt întârziate cu o perioadă egală cu unitatea de
timp căreia îi corespunde ritmul cu care se calculează indicatorii (an
sau trimestru).
Metodele teorie sistemelor adaptive complexe elimină unele
dintre inadvertenţele şi deficienţele studiului economiei naţionale,
oferind o viziune sistemică, dinamică şi adaptivă asupra principalelor
fenomene şi procese macroeconomice. Reţeaua complexă a
economiei, co-evoluţia acesteia în cadrul economiei mondiale
împreună cu alte economii naţionale, caracteristicile funcţionării
departe de echilibru, procesele şi mecanismele feedback ce determină
reglarea şi autoreglarea economică, crizele care arată că economia
poate avea comportamente haotice sau la limita haosului, adaptarea şi
auto-organizarea întregii economii sau a anumitor componente ale
acesteia sunt cele mai importante proprietăţi care arată că economia
naţională este un sistem adaptiv complex.
4.1 Proprietăţile economiei naţionale ca sistem adaptiv

complex
Sistemul economiei naţionale poate fi analizat utilizând diferite
concepţii şi metode, începând cu metodele descriptive ale teoriei
economice macroeconomiei şi terminând cu metode econometrice sau
ale econofizicii. Fiecare dintre aceste teorii surprinde însă doar o faţetă
a marii complexităţi pe care o prezintă sistemul economiei naţionale.
Pe măsură ce economia s-a dezvoltat, ea a încorporat tot mai
multe corporaţii şi organizaţii economice, pieţe reale şi financiare, noi

sectoare şi servicii etc. Între aceste componente s-au creat adevărate
reţele de conexiuni şi interdependenţe prin intermediul cărora se
transmit oriunde în cadrul sistemului şi în afara lui fluxuri materiale şi
energetice, fluxuri de informaţie şi cunoaştere, se deplasează fluxuri de
forţă de muncă şi de bani, se iau decizii şi reglementări de care
depinde viaţă a milioane de oameni care trăiesc şi îşi desfăşoară
activitatea în acea economie naţională. Reţeaua complexă a economiei
naţionale este formată din toţi agenţii economici producători (companii,
regii autonome, centrale electrice, centrale termice, etc.), agenţii
economici consumatori (gospodăriile populaţiei, organisme de stat,
administraţii teritioriale, unităţi de învăţământ, unităţi medicale, ale
armatei, poliţiei şi jandarmeriei etc.) împreună cu fluxurile materiale de
bunuri şi servicii, fluxurile de energie, combustibil şi căldură, fluxurile
informaţionale, fluxurile de forţă de muncă şi alte resurse care se
schimbă între acetia. Dimensiunea acestei reţele este uriaşă, ea
incluzând milioane de noduri şi sute de milioane de legături între
aceste noduri. Practic, o astfel de reţea nu poate fi reprezentată vizual
cu mijloacele actuale. Unele dintre componentele acestei reţele, în care
să spunem că luăm în consuiderare un singur tip de legătură între
noduri pot fi, însă, vizualizate arătând marea complexitate a unui astfel
de artefact.
Astfel, in Figura 4.1 se reprezintă reţeaua Internet din cadrul
unei economii naţionale.
Figura 4.1
Marea densitate de noduri şi de laturi face ca o astfel de reţea

să pară inabordabilă. Cu toate acestea, există astăzi posibilitatea de a
determina anumiţi indicatori ai unei astfel de reţele şi chiar şi
construcţia unor modele probabiliste, prin intermediul cărora putem
simula dezvoltarea ulterioară a acesteia.
Economia naţională este un sistem deschis, ea evoluând
împreună cu alte economii naţionale de care este mai puternic sau mai
slab conectată. Acest lucru face ca sistemul complex al economiei
naţionale să co-evolueze într-un peisaj fitness care poate prezenta în
anumite perioade mari diferenţe între zonele de „relief” parcurse, ceea
ce presupune existenţa unor suişuri şi coborâşuri, iar în alte perioade
aceste forme de relief să fie mai uşor de străbătut, fiind formate din
podişuri şi câmpii ce exprimă un mediu favorabil dezvoltării continue şi
chiar creşterii economice în anumite perioade. Peisajul fitness al unei
economii se schimbă permanent datorită influenţei factorilor exteriori
economiei, cum ar fi factori politici, sociali, de mediu sau externi. În
Figura 4.2 este reprezentat un astfel de peisaj fitness posibil al unei
economii.
Figura 4.2
Ca orice sistem adaptiv complex, şi economia naţională

funcţioează departe-de-echilibru. Acest lucru înseamnă că în cazul
unor astfel de sisteme, a doua lege a termodinalicii nu se aplică, sau se
aplică în mod diferit. După cum a spus Arthur Edington, a doua lege a
termodinalicii, sau Legea lui Clausius, este “legea supremă a Naturii”.
Ea a apărut din observaţia simplă că, în orice proces mecanic
macroscopic, o parte sau toată energia se disipează întotdeauna sub

formă de căldură. Lucru evident dacă ne frecăm mâinile una de
cealaltă. În 1850, fizicianul german Clausius a formulat în mod ştiinţific
această lege a transformării ireversibile a unei forme de energie în alta
(lucrul mecanic în căldură), el introducând conceptul de “entropie” ca o
măsură a cantităţii care creşte necontenit datorită disipării căldurii dintr-
un sistem către exterior. Deoarece căldura reprezintă efectul mişcării
aleatoare a particulelor individuale care alcătuiesc sistemul, entropia a
fost interpretată ca fiind cantitatea de dezordine pe care o conţine
respectivul sistem. Acest concept constituie o modalitate de a conecta
lumea microscopică, unde se aplică legile mecanicii newtoniene şi
cuantice cu legile macroscopice ale termodinamicii. În sistemele izolate
care nu schimbă nici energie şi nici materie cu mediul lor înconjurător,
entropia creşte continuu până când atinge o valoare maximă ce se
numeşte echilibru termodinamic. Aceasta reprezintă starea finală a
sistemului în care nu mai au loc nici un fel de modificări în proprietăţile
macroscopice ale sistemului în timp. Conceptul de echilibru reprezintă
un concept central în multe discipline ştiinţifice, inclusiv în economie.
Din nefericire, echilibrul termodinamic sau economic pot fi atinse numai
în siseme închise, sistemele deschise având posibilitatea ca temporar
să-şi reducă entropia, deci să crească ordinea internă datorită fluxurilor
de intrare şi de ieşire pe care le prezintă în conexiunile lor cu mediul.
Totuşi, în natură sisteme izolate complet de mediul înconjurător
aproape că nu există. Închiderea sa deschiderea sistemului sunt calităţi
pe care le presupunem prin ipoteză, marea majoritate a sistemelor fiind
deschise, ceea ce face ca entropia asociată acestora să poată să se
schimbe, inclusiv să descrească. Acest lucru ar presupune,
raportându-ne la definiţia dată entropiei, că uneori putem inversa
săgeata timpului. În realitate, însă, toate procesele care se desfăşoară

într-un timp finit tind către echilibru, deci către o entropie maximă.
Teoretic, un sistem poate doar să tindă către echilibru pe care nu-l va
atinge însă niciodată. Cu toate acestea, echilibrul termodinamic se
referă la un caz special care este imposibil. Deci, diferenţa dintre
echilibru şi non-echilibru este asemănătoare destinaţiei unei călătorii şi
drumului parcurs în respectiva călătorie. Viaţa însăşî este un proces
prin care ne îndreptăm către echilibru, ce va fi atins doar odată cu
moartea, când se poate spune că organismul viu atinge echilibrul.
Îmbătrânirea este o manifestare a acestui proces de non-echilibru care
se sfârşeşte prin moarte.
Se observă clar că atunci când abordăm procese în desfăşurare,

care presupun intrări şi ieşiri de materie şi energie din şi spre mediul
înconjurător cum sunt cele din economie, este necesar să le privim ca
procese ce se petrec în condiţii de non-echilibru, echilibrul care va fi
atins fiind doar o stare ipotetică, în care sistemul nu ar mai trebui să se
schimbe în nici un fel, sub nici un aspect al său, deci practic în care
însăşi sistemul economic va dispărea.
Haosul şi comportamentul haotic sunt prezente în orice

sistem economic, deci inclusiv în sistemul economiei naţionale.
Manifestările concrete ale haosului sunt diferite, dar în starea de haos
un sistem are un comportament care poate fi caracterizat ca fiind
neobservabil. Pentru a atinge starea de haos, sistemul economic
trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: traiectoriile de
evoluţie să se desfăşoare într-un domeniu limitat, traiectoriile de
evoluţie să nu se intersecteze între ele şi traiectoriile de evoluţie să
prezinte o divergenţă exponenţială. Traiectoriile de evoluţie ale unui
sistem economi descriu comportamentul acestuia în timp utilizând

pentru aceasta un şir de valori ale unuia sau mai multor indicatiori
(traiectorii multidimensionale). De regulă aceste traiectorii sunt limitate
în timp şi în spaţiu atunci când se referă la sistemele reale ce au
aceste proprietăţi de bază. Neintersecţia diferitelor traiectorii nu
înseamnă decât faptul că procesele din cadrul sistemului economic
respectiv nu sunt reversibile, existenţa unui punct de intersecţie între
două sau mai multe traiectorii ar permite sistemului să evolueze către
aceeaşi stare utilizând două sau mai multe drumuri, lucru imposibil în
sistemele din realitate. În sfârşit, divergenţa exponenţială a
traiectoriilor înseamnă că aceste traiectorii se pot îndepărta unele de
altele oricât de mult pe măsură ce sistemul economic respectiv
evoluează.
Haosul în sistemele economice este omniprezent, el putând fi

atins în orice moment de timp şi în oricer stadiu de evoluţie ale acestor
sisteme. Deşi evoluţia celor mai multe sisteme economice pare
ordonată, chiar liniară, acest lucru nu reprezintă decât nişte “ferestre de
ordine” într-o mare de haos. Limita dintre haos şi ordine este foarte
uşor de trecut, cele mai multe sisteme economice fiind de fapt la
această limită. Comportamentul haotic apare ca urmare a acţiunii unor
factori aparent neînsemnaţi, ce nu pot fi observaţi sau anticipaţi, chiar
şi cu metodele cele mai elevate de studiere a datelor. Se spune că
sistemele haotice sunt dependente senzitiv de condiţiile iniţiale, lucru
care înseamnă în esenţă că orice modificare, oricât de mică a acestor
condiţii poate declanşa o rută către haos. Ruta către haos reprezintă
drumul pe care îl parcurge sistemul atunci când trece de la un
comportament ordonat la un comportament haotic. Rutele către haos
sunt destul de puţine, marea majoritate a sistemelor trecând de la
ordine la haos prin bifurcaţie, de exemplu. Acest lucru înseamnă că în

anumite puncte ale traiectoriei de evoluţie a sistemului apar nişte
puncte în care traiectoria se bifurcă, sistemul putând evolua în
continuare pe una sa alta dintre traiectoriile noi apărute. Pe măsură ce
sistemule voluează către haos, aceste puncte de bifurcaţie sunt tot mai
frecvente, ceea ce face ca haosul să se instaureze deplin într-un
sistem într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Totuşi, sistemul nu rămâne în acest stadiu de comportament

haotic mult timp. Deja se ivesc anumite puncte de ordine, în jurul
cărora se grupează şi se coagulează componentele sau părţile unui
nou sistem care va rezulta după parcurgerea perioadei de haos. Drept
urmare, sistemul se va auto-organiza şi se va transforma într-un nou
sistem cu un comportament ordonat.
4.2 Structura şi funcţiile subsistemelor (sectoarelor)

economiei naţionale
Să prezentăm, mai întâi, sectoarele (sistemele) pe care le

întâlnim la nivel macroeconomic. Vom explicita comportamentul şi rolul
fiecărui sector şi vom evidenţia principalele interdependenţe pe care
sectoarele le formează între ele prin intermediul pieţelor precum şi
legăturile dintre aceste sectoare şi alte sisteme din mediul înconjurător.
4.2.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor
Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca

fiind format din totalitatea sistemelor cibernetice ale gospodăriilor
individuale (consumatorilor) de la nivel microeconomic. Dar sectorul
gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a gospodăriilor menţionate.

Din combinarea comportamentelor gospodăriilor individuale rezultă un
comportament agregat al sectorului gospodăriilor la nivel
macroeconomic, ca rezultat al funcţionării simultane şi
interdependente dintre milioane de gospodării existente în economia
naţională.
Într-o economie naţională în care proprietatea privată este
dominantă, factorii de producţie (inclusiv munca) sunt, în general, fie în
proprietatea directă a indivizilor din cadrul gospodăriilor, fie le aparţin
indirect prin intermediul acţiunilor pe care aceştia le deţin şi care la
conferă calitatea de proprietari ai întreprinderilor. Deţinând în
proprietate aceşti factori, indivizii (gospodăriile) le oferă spre închiriere
celorlalte sectoare, primind în schimb venituri (salarii şi alte beneficii
salariale, dobânzi, rente şi dividende etc.). Gospodăriile mai pot să
primească venituri – numite transferuri sau plăţi transferabile – ce nu
sunt legate direct de calitatea lor (sau a indivizilor care fac parte din
ele) de proprietari ai factorilor de producţie din economie. Astfel de
venituri sunt ajutoarele sociale, pensiile, bursele ş.a.
Veniturile sectorului gospodăriilor, primite sub orice formă,
împreună cu eventualele împrumuturi de pe piaţa financiară (credite
pentru consum) sunt cheltuite de sectorul gospodăriilor pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii.
De asemenea, o parte a acestor venituri totale este utilizată de
sector pentru plata impozitelor şi taxelor (globale şi locale).
Acea parte a veniturilor totale ale sectorului gospodăriilor care
nu este utilizată nici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nici
pentru plata impozitelor şi taxelor reprezintă economiile. Gospodăriile
sunt înclinate să economisească dintr-o mulţime de motive. De
exemplu, din venitul economisit ele îşi pot spori consumul în perioada
(sau perioadele) în care realizează venituri totale mai mici (de pildă
după pensionare), pot oferi copiilor educaţie sau îşi pot spori avuţia
acumulată (pot cumpăra case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată,
acţiuni, depozite ş.a.).
Venitul suplimentar adus gospodăriilor de aceste economii este
influenţat de sectorul financiar prin rata dobânzii. Deoarece
gospodăriile preferă, în general, să consume mai mult acum decât mai
târziu, venitul suplimentar adus de economiile realizate de-a lungul
timpului poate fi privit ca o compensaţie (plată) pentru consumul
amânat.
Venitul economisit de sectorul gospodăriilor este orientat, de
regulă, către sectorul financiar (formând investiţiile financiare), o mică
parte din aceste economii putând merge şi către alte sectoare în mod
nemijlocit (formând investiţiile directe). Din aceste venituri, cum vom
vedea mai târziu, sectorul financiar poate acorda împrumuturi (credite),
inclusiv sectorului gospodăriilor.
În timp ce economisesc o parte din venitul realizat, gospodăriile
adeseori iau împrumuturi de la sectorul financiar pentru a cumpăra, de
regulă, bunuri şi servicii ale căror valoare poate să depăşească
mărimea veniturilor curente realizate (case, autoturisme, educaţie ş.a.).
Desigur că gospodăriile pot împrumuta bani şi când cumpără, de
exemplu, cu cartea de credit, anumite bunuri de folosinţă îndelungată,
dar aceste credite sunt acordate pe termen scurt.
În sfârşit, sectorul gospodăriilor plăteşte către sectorul public
taxe şi impozite, aceasta fiind principala sursă de venituri pentru
sectorul public (guvernamental). Aceste taxe şi impozite se determină
fie proporţional cu venitul global al gospodăriilor, fie reprezintă sume
fixe pentru bunurile aflate în proprietatea gospodăriilor (case, terenuri,

maşini etc.). Schimbând rata taxelor (denumită şi rata fiscalităţii) şi/sau
baza la care aceasta este aplicată, sectorul public poate afecta nivelul
venitului disponibil al sectorului gospodăriilor (adică venitul care
rămâne acestui sector după ce se scad impozitele şi taxele).
Venitul disponibil este apoi utilizat de sectorul gospodăriilor
pentru a achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului precum şi
pentru economisire.
Au fost, astfel, evidenţiate o serie de fluxuri materiale şi de
fonduri prin intermediul cărora sectorul gospodăriilor este interconectat
cu celelalte sectoare ale economiei naţionale. Cu excepţia sectorului
public (guvernamental), cu care sectorul gospodăriilor are o conexiune
directă, conexiunile cu celelalte sectoare se realizează prin intermediul
pieţelor. Astfel, piaţa bunurilor şi serviciilor mijloceşte legătura cu
sectorul firmelor, dar şi cu sectorul public, iar piaţa financiară cu băncile
şi intermediarii financiari care aparţin sectorului financiar al economiei.
Principalele fluxuri materiale şi de fonduri dintre sectorul
gospodăriilor şi celelalte sectoare se reprezintă ca în figura 1.1. Aici
fluxurile materiale (de bunuri şi servicii destinate consumului final, de
bunuri şi servicii „publice”, de resurse materiale şi energetice şi de
muncă) sunt reprezentate prin linii continue, în timp ce fluxurile de
fonduri (valorice) (taxe şi impozite, plăţile bunurilor şi serviciilor, plăţile
factorilor) sunt reprezentate prin linii punctate. Aceste fluxuri pot fi
sintetizate astfel:
Sectorul (sistemul) gospodǎriilor:
 oferă spre închiriere sectorului firmelor factorii de producţie
deţinuţi în proprietate (m-5) şi primeşte în schimb de la
acest sector venituri reprezentând plata serviciilor

factorilor (f-6);
 achiziţionează bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (f-1);
 primeşte bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (m-2);
 plăteşte taxe şi impozite către sectorul public (f-3) în schimbul
unor bunuri şi servicii publice (m-4);
 îşi plasează economiile pe piaţa financiară (f-7) şi primeşte în
schimb venituri din dobânzi (f-8);
 împrumută bani de pe piaţa financiară (f-8) şi plăteşte din venitul
disponibil ratele la împrumuturi şi dobânzile aferente către
sectorul financiar (f-7).
In paranteză sunt marcate tipurile de fluxuri (m - flux material şi
f - flux de fonduri) precum şi o cifră reprezentând fluxul respectiv din
figura 4.3.
Piaţa bunurilor şi
serviciilor
(1)
(2)
(4) Sectorul (3) Sectorul
gospodăriilor public
(8)
(6)
Piaţa factorilor
de producţie (5)
Piaţa financiară
(7)
Figura 4.3: Sectorul (sistemul) gospodǎriilor

Legendă:
(1) – cheltuieli pentru bunuri şi servicii;
(2) – bunuri şi servicii destinate consumului final;
(3) – impozite şi taxe;
(4) – bunuri şi servicii „publice” (apărare, educaţie, sănătate,
administraţie ş.a.);
(5) – factori de producţie oferiţi spre închiriere (inclusiv muncă);
(6) – plata serviciilor factorilor de producţie;
(7) – economii (sau dobânzi plătite);
(8) - venituri din dobânzi (sau credite returnate).
4.2.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)
Sectorul firmelor, denumit şi sectorul privat sau sectorul

productiv al economiei, este alcătuit din mulţimea întreprinderilor din
economie care aparţin indivizilor (gospodăriilor) fie direct (le au în
proprietate), fie indirect (deţin acţiuni la firmele respective). Activitatea
economică principală a sectorului firmelor o constituie producţia de
bunuri şi servicii, realizată prin consumul de bunuri capitale şi de
muncă (factori de producţie). Bunurile şi serviciile destinate consumului
sunt cele pe care firmele le trimit pe piaţa bunurilor şi serviciilor pentru
a putea fi achiziţionate şi apoi consumate de sectorul gospodăriilor.
Bunurile capitale includ maşini, instalaţii, echipamente, mijloace de
transport, ş.a., care nu sunt complet consumate în producţie, ci sunt
utilizate în mai multe cicluri de fabricaţie pentru a realiza bunuri şi
servicii destinate consumului.
Firmele pot produce, pe lângă bunuri şi servicii destinate
consumului individual (final), şi bunuri capitale destinate consumului
productiv (intermediar), contribuind astfel la creşterea stocului total de

resurse capitale existent în economie.
Ca producători, firmele din sectorul privat concurează unele cu
altele precum şi cu firmele din cadrul sectorului public pentru a obţine
resurse (inclusiv muncă) de pe piaţa factorilor de producţie. Pe această
piaţă, sectorul firmelor achiziţionează sau închiriază (în primul rând de
la sectorul gospodăriilor) o cantitate limitată economic de resurse.
Costul achiziţionării (închirierii) acestor resurse reprezintă principala
sursă de venituri pentru oferta de factori de producţie (inclusiv de
muncă).
Utilizând resursele atrase de pe piaţa factorilor de producţie,
sectorul firmelor le combină în anumite proporţii (tehnologii), obţinând o
anumită cantitate de bunuri şi/sau servicii. Astfel, un teren arendat de
la o anumitǎ gospodărie, poate fi arat şi semănat, combinat cu apă,
îngrăşăminte, tractoare şi muncă conform unei anumite tehnologii şi,
după o anumită perioadă de timp, se obţine o cantitate de grâu.
Similar, amestecând în anumite proporţii minereu de fier, cocs,
electricitate, furnale, mori de măcinat minereu şi muncă se obţine o
anumită producţie de oţel.
Serviciile pot fi privite, de asemenea, ca fiind activităţi similare
producţiei desfăşurate de firme. Repararea unui autoturism pe o linie
de service auto necesită piese de schimb, unelte şi scule specifice, un
elevator, electricitate şi muncă.
În sectorul firmelor, perspectiva de a obţine un profit sau de a nu
înregistra pierderi reprezintă principalul stimulent al activităţii de
producţie desfăşurate. Această activitate constă, în esenţă, din
procesul de achiziţionare de pe piaţa factorilor de producţie a unor
resurse relativ rare şi costisitoare (materii prime şi materiale, energie
ş.a.) precum şi din închirierea pe aceeaşi piaţă a forţei de muncă

necesare (angajarea muncitorilor) şi a le combina cu o anumită
tehnologie (înţelegând aici atât maşini, unelte, instalaţii, dar şi informaţii
tehnologice) pentru a realiza, la costurile cele mai scăzute posibil,
produse şi servicii destinate vânzării la preţuri competitive pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Competiţia de piaţă a firmelor pentru factorii de
producţie şi a gospodăriilor pentru produse şi servicii asigură, în
general, profitabilitatea sectorului firmelor.
Firmele se pot organiza în diferite structuri prevăzute de lege.
Ele pot forma corporaţii, holdinguri sau pot acţiona individual.
Organizarea firmelor este stimulată tot de nevoia de a obţine un profit
cât mai mare sau de a deveni profitabile.
Venitul net al firmelor (sau profitul după plata taxelor) este
diferenţa dintre veniturile obţinute prin vânzarea produselor şi
serviciilor şi costurile (cheltuielile) asociate cu producerea acestora.
Venitul net este distribuit de firmă sub formă de dividende către
acţionari (proprietari) sau reţinut ca profit redistribuit, acesta putând fi
considerat ca un venit economisit de firme.
Profitul redistribuit constituie o sursă importantă de fonduri,
firmele utilizându-le pentru a finanţa cheltuielile pentru noi resurse
capitale (investiţii) sau le orientează către piaţa financiară, de unde
obţin venituri sub formă de dobânzi încasate.
Pe lângă profiturile reţinute, sectorul firmelor poate împrumuta
de pe piaţa financiară fonduri care să finanţeze cheltuielile din cadrul
unui ciclu de producţie. Creditele luate de pe piaţa financiară reprezintă
o sursă externă de finanţare pentru sectorul firmelor.
Când sectorul firmelor se împrumută de pe piaţa financiară,
firmele concurează unele cu altele, ca şi cu alte sectoare din economie,
pentru o cantitate relativ limitată de fonduri disponibile, ce a fost

economisită de sectorul gospodăriilor, de alte firme sau chiar de
sectorul public şi existentă pe piaţa financiară. Ca şi celelalte sectoare,
şi sectorul firmelor plăteşte din venitul său net o anumită parte pentru
a-i recompensa pe cei care au economisit aceste fonduri şi pe
intermediarii financiari.
De asemenea, sectorul firmelor poate obţine venituri din
dobânzile plătite pentru fondurile proprii economisite şi plasate pe piaţa
financiară.
Sectorul firmelor poate obţine fonduri de investiţii şi prin
vânzarea de acţiuni (care sunt de fapt certificate de proprietate) sau
obligaţiuni către public.
Sectorul productiv poate să împrumute fonduri de la sectorul
financiar pentru perioade scurte de timp, atunci când ciclul de producţie
este mare, ceea ce face ca fluxul de venituri obţinute din vânzarea
produselor şi serviciilor realizate să fie decalat faţă de momentul plăţilor
factorilor de producţie sau efectuării altor cheltuieli necesare pentru
susţinerea proceselor de producţie.
Aceste împrumuturi pe termen scurt sunt, de regulă, returnate
atunci când se obţine suficient venit din vânzarea producţiei realizat pe
piaţa bunurilor şi serviciilor către sectorul gospodăriilor sau sectorul
public.
Pe lângă aceste împrumuturi pe termen scurt, sectorul firmelor
poate să împrumute fonduri din sectorul financiar pentru o perioadă
lungă de timp, finanţând astfel programele de investiţii. Investiţiile din
sectorul firmelor sunt făcute pentru a creşte capacitatea de producţie,
deci şi pentru a realiza output în cantităţi sporite. Creşterea producţiei
va atrage un flux de venituri viitoare mai mare, provenit din vânzarea
produselor şi serviciilor. Acest venit aşteptat în viitor mai mare

reprezintă principala motivaţie pentru care sectorul firmelor face
investiţii.
Schimbările determinate de investiţii în sectorul firmelor
reprezintă o cauză importantă a expansiunii şi reducerii ciclice a
nivelului general al activităţii economice observate în producţie,
venituri, utilizarea forţei de muncă şi preţuri. Investiţiile din sectorul
firmelor sunt afectate, la rândul lor, de o varietate de factori incluzând
starea curentă şi aşteptată a economiei, ratele dobânzilor practicate pe
piaţa financiară, taxele şi impozitele, etc. O recesiune economică
despre care se aşteaptă să continue o perioadă de timp poate
determina sectorul firmelor să-şi reducă planurile de investiţii în capital
fizic. Creditele pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare în
producţia de bunuri şi servicii se reduc. Sectorul firmelor va avea nu
numai o capacitate de producţie în exces, dar îi va fi din ce în ce mai
dificil să suporte costurile împrumuturilor anterioare dintr-un flux de
venituri din ce în ce mai redus.
Similar, creşterea ratelor dobânzilor pe piaţa financiară poate
conduce sectorul firmelor către reconsiderarea planurilor de investiţii, în
special atunci când costurile împrumuturilor depăşesc veniturile pe
care se aşteptă să le obţină din propriile investiţii.
O economie în recesiune, taxe şi impozite mari şi rate ale
dobânzilor crescătoare, în mod normal, reduc volumul investiţiilor
realizate şi, în consecinţă, şi capacitatea economiei de a creşte
producţia de bunuri şi servicii. Fluxurile de venituri care merg la
proprietarii factorilor de producţie, volumul economiilor precum şi taxele
plătite către sectorul public, de asemenea, se reduc. Din contră, o
economie în expansiune, împreună cu taxe şi impozite moderate şi rate
ale dobânzilor descrescătoare vor determina creşterea sectorului

firmelor, sporirea economiilor precum şi a taxelor şi impozitelor plătite
de firme către sectorul public.
Se pot, acum, sintetiza principalele fluxuri materiale (m) şi de
fonduri (f) care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare
ale economiei naţionale:
 în schimbul unor fluxuri de factori de producţie primiţi de la
sectorul gospodăriilor (m-8), sectorul firmelor plăteşte un flux
de fonduri (f-7);
 utilizând factorii închiriaţi, sectorul firmelor produce un flux de
bunuri şi servicii (m-1) care este trimis către piaţa bunurilor şi
serviciilor şi de aici, către sectorul gospodăriilor, sectorul
public şi sectorul extern;
 prin vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate, sectorul
firmelor primeşte un flux de fonduri (f-2) reprezentând venitul
total din vânzarea producţiei realizate;
 sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public (f-
3), primind în schimb bunuri şi servicii “publice” (m-4)
(apărare, administrare, acces la infrastructură, ş.a.);
 sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net realizat
şi îl trimite către piaţa financiară (f-9) de unde primeşte, în
schimb, venituri provenind din dobânzi (f-10);
 sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară (f-
10) pe care le utilizează pentru investiţii şi plata factorilor
utilizaţi, iar o parte din venitul net este utilizată pentru
returnarea împrumuturilor (inclusiv dobânzi) (f-9) către piaţa
financiară;
 sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de

venituri (f-6) reprezentând plata bunurilor şi serviciilor
exportate (m-5);
 sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de
venituri (f) reprezentând valoarea bunurilor şi serviciilor
importate (m).
Datorită dualităţii dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire către
sectorul extern putem considera că bunurile şi serviciile importate,
respectiv plata acestora nu reprezintă decât fluxurile m-5 şi, respectiv f-
6 având însă direcţii inverse. Pentru a rezolva acest lucru, se utilizează
conceptul de export net, reprezentând diferenţa dintre fluxul de plăţi
pentru produse exportate şi produse importate.
În figura 4.4 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale şi
financiare care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare
(sisteme) ale economiei naţionale.
serviciilor
(1)
(2) Sectorul
(4) Sectorul (3)
public
(6) firmelor
(8)
(10)
Piaţa factorilor
(7)
de producţie
Sectorul
extern
(5)
Piaţa financiară
(9)
Figura 4.4: Sectorul (sistemul) firmelor
Legendă:
(1) – flux de bunuri şi servicii;
(2) – flux de venituri totale din vânzarea outputului;
(3) – impozite şi taxe plătite;
(4) – bunuri şi servicii “publice”;
(5) – export net (bunuri exportate – bunuri importate);
(6) – flux de venituri (plăţi) din activitatea de export – import;
(7) – flux de plăţi ale serviciilor factorilor (inclusiv muncă);
(8) – factori de producţie închiriaţi;
(9) – flux de economii (plăţi ale dobânzilor);
(10) – flux de împrumuturi (venituri din dobânzi la economiile
realizate).
4.2.3 Sectorul public (guvernamental)
Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea

instituţiilor centrale şi locale precum şi din întreprinderile (regii, societăţi
naţionale ş.a.) aflate în proprietatea statului care realizează bunuri şi
servicii publice (apărare, educaţie, sănătate, administraţie ş.a.) dar şi
bunuri şi servicii destinate consumului celorlalte sectoare ale economiei
(autostrăzi, reţele de comunicaţii, şcoli ş.a.) şi care sunt prea

costisitoare pentru a putea fi realizate de sectorul firmelor.
Sectorul public cumpără de la sectorul productiv (privat) bunuri
şi servicii pe care le utilizează apoi pentru realizarea de bunuri publice.
De exemplu, sectorul public poate cumpăra de la firme articole de
papetărie pentru administraţie, tancuri şi maşini blindate pentru
apărare, calculatoare pentru educaţie ş.a. Totuşi aceste bunuri şi
servicii, provenind din sectorul firmelor, sunt considerate, la nivelul
sectorului public, resurse ce sunt utilizate pentru a produce bunuri şi
servicii “publice”. Alteori, sectorul public poate el însuşi realiza bunuri şi
servicii prin intermediul întreprinderilor aflate în proprietatea statului,
utilizând pentru aceasta resurse închiriate de pe piaţa factorilor de
producţie (inclusiv muncă).
De exemplu, educaţia oferită de universităţile de stat, licee şi
şcoli este un bun public produs direct de sectorul public.
Pentru a produce şi achiziţiona bunuri şi servicii publice, sectorul
public utilizează veniturile provenite din impozite şi taxe plătite de către
sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul financiar. De
asemenea, o parte din venituri provin de la sectorul extern din taxele
vamale.
Totalitatea cheltuielilor realizate de sectorul guvernamental
(public) pentru producerea şi achiziţia de bunuri şi servicii publice
reprezintă cheltuielile guvernamentale. O schimbare în cheltuielile
guvernamentale afectează toate fluxurile din economie. Dacă, de
exemplu, sectorul public va creşte cererea sa de bunuri şi servicii
realizate de sectorul firmelor, va creşte volumul resurselor utilizate,
deci şi nivelul veniturilor obţinute de gospodării şi firme, cheltuielile
acestora şi economiile. Veniturile din taxe ale sectorului public pot să
crească chiar şi fără o schimbare în rata fiscalităţii, deci în rata

impozitelor şi taxelor plătite de sectorul gospodăriilor şi sectorul
firmelor, şi aceasta datorită creşterii bazei de taxare.
Ca şi reducerea taxelor, creşterea în cheltuielile guvernamentale
va stimula, în general, ritmul activităţii economice şi intensitatea
fluxurilor asociate acesteia. Similar, o încetinire sau o reducere a
cheltuielilor guvernamentale (sau o creştere a taxelor) va tinde să
reducă sau să încetinească fluxurile economice.
O importantă funcţie fiscală a sectorului guvernamental este să
stabilizeze cheltuielile sectorului privat şi fluxurile de producţie care
scad prea rapid sau cresc prea lent, determinând o instabilitate a
preţurilor şi şomaj. Sectorul public contribuie la stabilitatea economiei
iar nivelul cheltuielilor sale creşte. De exemplu, dacă în economie se
constată o încetinire a fluxurilor de producţie şi consum, o creştere
deliberată a cheltuielilor guvernamentale şi/sau o descreştere a ratei
fiscalităţii, acesta va tinde să stimuleze intensificarea fluxurilor
economice. Totuşi, când economia se extinde prea rapid, riscând să se
creeze dezechilibre între sectoare, o reducere deliberată sau o
încetinire a creşterii cheltuielilor guvernamentale şi/sau o creştere a
taxelor, el va determina o încetinire a fluxurilor economice. Nu toate
cheltuielile guvernamentale îndeplinesc rolul menţionat mai sus. O
parte a acestora, cum sunt cheltuielile de apărare, asigurările sociale şi
plăţile transferabile, dobânzile plătite de sectorul guvernamental la
datoria publică ş.a. tind să crească indiferent de ciclicitatea economiei.
Acestor cheltuieli le revin o parte importantă din bugetul de stat şi din
cel al asigurărilor sociale.
Cum am arătat deja, principala sursă de venituri a sectorului
public este cea a impozitelor şi taxelor plătite pe venit şi pe profit de
sectorul gospodăriilor, respectiv sectorul firmelor. Atât la nivel central,

dar mai ales la nivel local, există însă o mare varietate de alte impozite
şi taxe care nu depind de venit şi profit. Ele sunt denumite taxe în sumă
fixă pentru a le deosebi de primele care sunt variabile în raport cu
mărimea venitului sau profitului din care se calculează (baza de
impozitare).
O taxă pusă pe un flux de venituri afectează mărimea
economiilor realizate în cadrul sectorului gospodăriilor şi sectorului
firmelor. În consecinţă, ea va afecta şi mărimea cheltuielilor de consum
ale sectorului gospodăriilor, respectiv cheltuielilor de investiţii ale
sectorului firmelor.
De exemplu, o creştere a impozitului pe venitul personal (la
nivelul sectorului gospodăriilor) va tinde să reducă venitul disponibil şi,
în consecinţă, mărimea venitului alocat de sectorul gospodăriilor pentru
consum şi pentru economisire.
Deoarece taxele mai mari descurajează cheltuielile de consum,
pe piaţa bunurilor şi serviciilor vor fi achiziţionate mai puţine bunuri şi
servicii, iar sectorul firmelor îşi va reduce producţia în mod
corespunzător deoarece va rămâne cu produsele neachiziţionate în
stoc. O încetinire a producţiei în sectorul firmelor va duce la
descreşterea cererii de factori de producţie pe piaţa factorilor (inclusiv
pentru muncă). Va creşte şomajul şi va descreşte venitul provenit din
plata utilizării factorilor, reducând şi mai mult cererea totală de bunuri
şi servicii.
Sectorul guvernamental funcţionează, de regulă, în condiţiile
unui deficit bugetar. În general, în cursul unei expansiuni economice,
cheltuielile guvernamentale tind să-şi încetinească ritmul de creştere,
în timp ce veniturile guvernamentale provenind din taxe cresc. Drept
urmare, deficitul bugetar devine mai mic sau surplusul bugetar (dacă
economia ar fi avut un buget excedentar) devine mai mare. Similar, în
cursul unei recesiuni economice, deficitul bugetar tinde să crească, în
timp ce taxele se reduc iar cheltuielile guvernamentale, inclusiv cele
pentru programele de combatere a recesiunii, cresc.
Pentru a acoperi deficitul bugetar, sectorul guvernamental
utilizează împrumuturile publice (pe piaţa financiară internă sau
internaţională). Datoria publică creşte când deficitul bugetar devine
mare şi scade când acesta se reduce. Sectorul guvernamental plăteşte
dobânzi la datoria publică către sectoarele de la care a făcut
împrumutul public (sectorul gospodăriilor şi sectorul financiar).
Împrumuturile publice pe pieţele financiare externe sunt, de regulă, mai
costisitoare, sectorul public trebuind să plătească dobânzi şi rate ale
împrumuturilor externe care împovărează şi mai mult bugetul de stat.
Chiar şi în cazul existenţei deficitelor bugetare, sectorul
guvernamental poate economisi, formând o rezervă de stat. Această
rezervă este compusă din bunuri materiale de strictă necesitate (zahăr,
ulei, petrol etc.), din aur şi din fonduri în valute străine.
Conexiunile sectorului public pot fi deci sintetizate astfel:
 există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul
guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al
firmelor (m-3) prin care bunuri şi servicii care nu sunt
asigurate, de regulă, de către sectorul privat sunt furnizate
celor două sectoare;
 în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi
sectorul firmelor trimit către sectorul public două fluxuri
reprezentând impozite şi taxe (f-2);
 un alt flux este cel prin care sectorul public cumpără de la

sectorul firmelor bunuri şi servicii (f-3) în schimbul căruia
primeşte un flux de bunuri şi servicii (m-4);
 al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază
factori de producţie de la sectorul gospodăriilor (m-6) în
schimbul plăţii serviciilor acestora (f-5);
 al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută
de pe piaţa financiară fonduri pentru a acoperi deficitul
bugetar (f-8) plătind , în schimb, dobânda la datoria publică
(f-7);
 un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul
public care sunt plasate pe piaţa financiară (f-7), acesta
primind în schimb venituri din dobânzi (f-8).
Se observă că acest ultim flux poate fi considerat dual celui
anterior, prin care sectorul public împrumută de pe piaţa financiară
fonduri destinate acoperirii deficitului bugetar, numai că direcţia
fluxurilor este inversă. Din această cauză, sectorul public poate să fie
debitor net sau creditor net pe piaţa financiară, în funcţie de diferenţa
dintre intrările totale de fonduri şi ieşirile de fonduri către piaţa
financiară.
În figura 4.5 sunt prezentate conexiunile principale, materiale şi
financiare, dintre sectorul public şi celelalte sectoare (sisteme) ale
economiei naţionale.
serviciilor (3)
Sectorul
firmelor
(4)
(2) Sectorul (1)
(8)
public
(6)
Piaţa factorilor
de producţie
(5)
Sectorul
Gospodăriilor
Piaţa financiară
(7)
Figura 4.5: Sectorul public (guvernamental)

Legendă:
(1) – flux de bunuri şi servicii “publice”;
(2) – impozite şi taxe;
(3) – plata produselor achiziţionate pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
(4) – bunuri şi servicii furnizate de sectorul firme;
(5) – plata serviciilor factorilor închiriaţi de la sectorul
gospodăriilor;
(6) – factori de producţie închiriaţi de către sectorul public;

(7) – economii nete (diferenţa dintre fondurile economisite şi
împrumuturile făcute de sectorul public);
(8) –venituri provenite din dobânzi la economiile nete (dacă
sunt negative reprezintă plata dobânzilor la împrumuturile
făcute).
4.2.4 Sectorul extern
Fluxurile materiale (sub formă de importuri şi exporturi) şi

fluxurile financiare dintre economia naţională şi restul lumii se
efectuează prin intermediul sectorului extern. Dacă într-o economie
neglijăm acest sector, spunem că avem o economie închisă; în caz
contrar vorbim despre o economie deschisă.
Orice economie are nevoie de anumite bunuri şi servicii pe care
sectorul productiv intern nu le realizează sau le realizează în cantităţi
insuficiente, deci aceste bunuri şi servicii vor fi importate; în acelaşi
timp, orice economie produce un surplus de bunuri şi servicii pe care le
vinde pe pieţe externe, deci le exportă. Se observă că fluxurile
respective intră şi ies în principal din sectorul firmelor, dar import şi
export poate face şi sectorul public.
Pentru realizarea importurilor cele două sectoare trebuie să
plătească o parte din veniturile lor în timp ce pentru export ele primesc
venituri din exterior.
O dificultate o reprezintă însă moneda în care se fac aceste plăţi
reciproce. Diferitele economii au încă valute diferite, acest lucru
îngreunând schimburile comerciale (de exemplu, unul dintre motivele
principale ale introducerii Euro în unele ţări ale Uniunii Europene este
dat de facilităţile pe care le creează la plata fluxurilor de export şi

import).
Pentru a rezolva transformarea valutelor străine în valuta internă
şi invers, în cadrul sectorului financiar există intermediari valutari (bănci
sau case de schimb) care, pe piaţa financiară (mai precis pe o
componentă a acesteia numită piaţa valutară) realizează schimburi
între diferitele valute. Deci sectorul extern utilizează piaţa valutară doar
pentru a realiza transformările valutare necesare bunei desfăşurări a
fluxurilor de exporturi şi importuri.
În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări
şi ieşiri de fluxuri de capital. Acestea sunt formate, de regulă, de
investiţiile străine făcute de rezidenţii altor state în economia internă,
respectiv investiţii ale cetăţenilor rezidenţi ai statului respectiv în alte
economii sau pe pieţe financiare internaţionale. Şi aceste fluxuri de
capital sunt transformate; cele de intrare în valuta internă, iar cele de
ieşire într-o valută recunoscută internaţional sau valuta ţării în care el
va merge.
Valoarea unei valute interne în raport cu o valută străină
reprezintă rata de schimb, care constituie deci preţul pieţei valutare.
Rata de schimb reflectă intensitatea fluxurilor internaţionale de fonduri.
De exemplu, oferta de valută internă pe piaţa valutară va creşte în mod
normal, dacă nivelul importurilor sau intrările internaţionale de fonduri
în ţara respectivă cresc. Invers, cererea de valută va creşte în mod
normal când nivelul exporturilor sau ieşirilor de fonduri către alte ţări
cresc.
Schimbările suferite de rata de schimb de pe piaţa valutară
afectează fluxurile materiale şi financiare din economia respectivă.
Creşterea ratei de schimb a unei valute străine va accelera exporturile
şi va încetini importurile. Crescând exporturile, cererea de factori de

producţie a sectorului firmelor va creşte, veniturile din plăţile factorilor
vor spori în sectorul gospodăriilor, deci şi cererea acestora de bunuri şi
servicii.
Rezultă, deci, că principalele fluxuri dintre sectorul extern şi
celelalte sectoare ale economiei pot fi sintetizate astfel:
 două fluxuri materiale de export şi de import (m-1) şi (m-1’),
dublate de două fluxuri de fonduri în sens invers,
reprezentând plăţile pentru export (f-2) şi, respectiv, import
(f-2’);
 două fluxuri de fonduri reprezentând intrări, (f-5), (f-5’) şi
ieşiri (f-6), (f-6’) de capital financiar.
Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern,
aparţinând economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom
denumi generic “restul lumii”.
În figura 4.6 se reprezintă principalele conexiuni ale sectorului
extern:
(2’)
Restul
(4’)
lumii (1)
(1’) Sectorul
extern
(3’)
Piaţa financiară (4)
(2)
(3)
Figura 4.6: Sectorul extern

Legendă:
(1) - export;
(2) – venituri din export;
(1’) – import;
(2’) – plăţile importurilor;
(3) şi (3’) – intrări de capital internaţional (în valută străină) şi
transformarea lor în valută internă;
(4) şi (4’) – ieşiri de capitale financiar (in valută internă) şi
transformarea lor în valută străină.
4.2.5 Sectorul financiar
În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi

economisesc fonduri. Important este, totuşi, faptul că aceste procese
determină un echilibru: dacă unele sectoare economisesc mai mult
decât cheltuiesc se creează un excedent de fonduri; acest excedent
este utilizat pentru a acoperi deficitul de fonduri al altor sectoare. Alte
sectoare, care cheltuiesc mai mult decât economisesc, deci au un
deficit de fonduri, împrumută aceste fonduri de la cele care au
excedent.
Sectorul financiar este cel care realizează transferul de fonduri
de la sectoarele care au un excedent de fonduri către cele care au
deficit. În acelaşi timp, sectorul financiar asigură plata dobânzilor
cuvenite celor care dau cu împrumut fonduri din veniturile primite de la
cei care iau cu împrumut fonduri.
Sectorul financiar este constituit din mulţimea băncilor de diferite
tipuri şi a celorlalţi intermediari financiari (societăţi de asigurări, fonduri
de investiţii, fonduri de pensii ş.a.) care există într-o economie.
Acumularea anuală a economiilor sectoarelor care au excedent de

fonduri permite constituirea fondurilor de investiţii utilizate de
sectoarele care au deficit de fonduri pentru a dezvolta activităţile
productive.
De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al
gospodăriilor şi sectorul public. Sectorul gospodăriilor constituie cel mai
important sector ce creează un surplus de fonduri. Economiile realizate
de acest sector merg către celelalte sectoare şi aduc gospodăriilor un
venit suplimentar datorită dobânzii plătite de aceste sectoare. Formele
de economisire cel mai frecvent utilizate sunt: constituirea depozitelor
bancare, cumpărarea de obligaţiuni ale firmelor şi corporaţiilor ,
cumpărarea de poliţe de asigurare, contribuţii la fondul de pensii ş.a.
Sectoarele care iau cu împrumut fondurile cele mai mari sunt
sectorul public şi sectorul privat (al firmelor).
Transferul de fonduri între sectoare se face, de regulă, pe piaţa
financiară. Pe această piaţă, oferta de fonduri a celor care
economisesc este egală cu cererea de fonduri a celor care împrumută
pentru un nivel dat al ratei dobânzilor. Dacă cererea de fonduri este
temporar mai mare decât oferta de fonduri, competiţia dintre sectoare
pentru a obţine fonduri dintr-o ofertă oarecum limitată va ridica preţul
fondurilor, deci ratele dobânzilor. Rate ale dobânzilor mai mari vor
încuraja, în general, economisirea, în timp ce vor descuraja pe
împrumutaţi până când cererea şi oferta vor fi din nou echilibrate
pentru un nou nivel al ratelor dobânzilor.
De exemplu, când economia este într-o expansiune rapidă,
sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor îşi extind cererile de credite
deoarece cheltuielile lor pentru bunuri şi servicii destinate consumului
individual, respectiv de investiţii vor creşte. Creşterea competiţiei
pentru credite tinde să împingă în sus ratele dobânzilor. Dacă sectorul

public împrumută şi el fonduri pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, acest
lucru va face şi el să crească presiunea asupra ratelor dobânzilor pe
piaţa financiară. După creşterea acestora, fluxul de cheltuieli şi
producţia vor tinde să scadă.
Un rol special în sectorul financiar îl au instituţiile financiare care
acordă credite, în principal băncile comerciale. Ele deţin fondurile
celorlalte sectoare sub formă de depozite bancare la vedere sau la
termen, care sunt utilizate pentru a face plăţi în achiziţiile de bunuri şi
servicii, inclusiv pentru investiţii. Aceste depozite, numite şi conturi de
lichidităţi , constituie sursa cea mai importantă a ofertei de bani din
economie. Nici o altă instituţie financiară nu formează un volum aşa de
mare de fonduri ca băncile comerciale. De asemenea, băncile
comerciale creează noi depozite bancare când dau credite pentru a
finanţa cumpărările de bunuri şi servicii (credite pentru consum) şi
lucrările pentru investiţii (credite de investiţii). Posibilitatea băncilor
comerciale de a crea bani este totuşi limitată de volumul rezervelor pe
care ele le constituie la o bancă având un rol special în economie,
denumită Banca Centrală. Aceasta are anumite funcţii care îi permit
să exercite supravegherea şi controlul asupra fluxurilor financiare şi a
pieţei monetare, componentă principală a pieţei financiare. Acest lucru
se realizează, de regulă, prin controlul asupra ofertei de bani şi a
rezervelor băncilor comerciale. Modalităţile prin care Banca Centrală
influenţează aceste două elemente se numesc politici monetare.
Rezultă că sectorul financiar are, cu celelalte sectoare din cadrul
economiei naţionale, următoarele interdependenţe principale:
 patru fluxuri financiare, (f-1), (f-2), (f-3) şi (f-4), reprezentând

economiile realizate în sectorul gospodăriilor, sectorul
firmelor, sectorul public şi sectorul extern;
 alte patru fluxuri financiare, (f-5), (f-6), (f-7) şi (f-8),
reprezentând creditele acordate acestor sectoare;
 un flux financiar (f-9) de formare a rezervelor băncilor la
Banca Centrală;
 un flux financiar (f-10) de la sectorul financiar la piaţa
financiară, constituind oferta de credite.
În figura 4.7 se reprezintă principalele conexiuni dintre sectorul
financiar şi celelalte sectoare economice.
Rezerve ale
Băncii Centrale
(9)
Sectorul Sectorul (5)
(6) firmelor gospodăriilor
(1) (4)
SECTORUL
(3) FINANCIAR
(2)
Sectorul Sectorul
public (10) extern
(7) Piaţa financiară (8)
Figura 4.7: Sectorul financiar
Legendă:
(1) - (4) – depozite;
(5) - (8) – credite;

(9) – rezerve ale băncilor comerciale la Banca Centrală;
(10) – oferta de credite.
4.3 Procese feedback fundamentale şi ciclicitatea

economiei
In continuare, vom introduce şi o a patra teorie, bazată pe
existenţa în economie a mecanismelor şi proceselor feedback, prin
care aceasta se adaptează şi auto-organizează permanent, în aşa fel
încât să se apropie cât mai mult de outputul potenţial. Drept urmare,
outmultul real, dat în general de PIB tinde să oscileze în cicluri de
lungă durată, căutând să se apropie cât mai mult de outmutul potenţial
al economiei, adică a cel output ce s-ar obţine în condiţii normale de
utilizare a resurselor de care dispune economia respectivă.
În procesul de evoluţie a outputului real intervin patru mari
mecanisme de reglare şi autoreglare şi anume:
a) procesul (mecanismul) feedback al reglării raportului

dintre cererea şi oferta de produse şi servicii;
b) procesul (mecanismul) feedback al reglării cererii şi ofertei
de resurse materiale şi energetice;
c) procesul (mecanismul) feedback al alocării venitului
disponibil;
d) procesul (mecanismul) feedback al profitabilităţii
(falimentului).
Fiecare mecanism utilizează pieţele agregate la nivel economic
precum şi fluxuri care ies şi intră în principalele sectoare pentru a forma
bucle feedback ce sunt orientate către atingerea unui anumit obiectiv
din cadrul procesului general de reglare şi autoreglare. De asemenea,
între mecanisme apar anumite intercondiţionări reciproce ce sunt şi ele

parte a mecanismelor respective, dar prin intermediul unor fluxuri şi
subsisteme făcând parte din alte mecanisme. În figura 4.23 se
reprezintă cele patru mecanisme principale ale economiei naţionale.
4.3.1 Procesul feedback al reglării raportului dintre cererea
şi oferta agregată (în figura 4.23 mecanismul este marcat cu 1 şi
încercuit cu o linie roşie) are drept obiectiv principal realizarea unui
raport de echilibru relativ dintre cererea de produse şi servicii şi oferta
agregată a firmelor şi celorlalţi producători din economie pentru aceste
bunuri şi servicii. Bunurile şi serviciile din economie se tranzacţionează
pe piaţa bunurilor şi serviciilor, care este o piaţă agregată (virtuală)
alcătuită din totalitatea pieţelor fizice pe care se tranzacţionează bunuri
şi servicii concrete (zahăr, uleui, făină, frigidere, televizoare, servicii de
telecomunicaţii, servicii turistice etc.). Oferta agregată pe piaţa
bunurilor şi serviciilor este formată din totalitatea ofertei de bunuri şi
servicii de pe diferite pieţe fizice din cadrul economiei. Aceste bunuri şi
servicii oferite sunt fabricate de către firmele şi companiile din
economie, proprietate privată sau publică sau provin de la sectorul
extern, fiind importate din alte economii naţionale. Volumul ofertei
agregate depinde de oferta pentru bunurile şi serviciile tranzacţionate
pe diferite pieţe fizice, ofertă care depinde de preţurile acestor bunuri şi
servicii. Deoarece între momentul ofertei şi cunoaşterea preţurilor
există un decalaj, producătorii neputând să ştie la ce preţuri vor fi
vândute bunurile oferite de ei, preţurile luate în considerare de ofertanţi
sunt cele anterioare, întârziate cu cel puţin o perioadă faţă de
momentul tranzacţiei.
Cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor este dată de
totalitatea cererilor de bunuri şi servicii ale gospodăriilor din cadrul
economiei şi de cererea sectorului public (în figura 4.23 aceasta va fi

neglijată). Această cerere este determinată, în principal, de nivelul
preţurilor care se stabileşte în urma tranzacţiilor ce au loc pe diferite
pieţe. La nivelul pieţei agregate a bunurilor şi serviciilor aceste preţuri
nu pot fi observate, dar se poate determina un indice al preţurilor
bunurilor de consum (IPC) care, în esenţă, reprezintă o medie
ponderată a preţurilor bunurilor şi serviciilor tranzacţionate pe diferite
pieţe la momentul actual.
În urma tranzacţiilor care au loc, se stabileşte volumul de
produse şi servicii achiziţionate de către consumatori, precum şi un
preţ la care s-au efectuat respectivele tranzacţii. Totalitatea preţurilor
stabilite în acest fel vor determina următorul IPC.
Fluxul de bunuri şi servicii achiziţionate va merge la consumatori
iar fluxul de venituri din vânzarea produselor va merge la producători
care vor utiliza aceste venituri pentru reluarea ciclului de producţie şi
pentru formarea de depozite în cadrul sistemului financiar (sau pentru
plata creditelor anterioare luate în vederea bunei desfăşurări a
producţiei).
Este de dorit ca, în cadrul economiei naţionale, oferta de bunuri
să fie cât mai apropiată de cererea de bunuri, astfel încât să nu existe
cerere de bunuri nesatisfăcută sau sa nu existe bunuri produse şi
nevândute (stocuri de produse). Acest lucru de regulă nu se realizează
niciodată, în primul caz cererea excedentară fiind satisfăcută prin
importuri de bunuri din alte economii naţionale, iar oferta excedentară
fiind exportată, dacă acest lucru este posibil.
Pentru ca cererea agregată să fie cât mai apropiată de oferta
agregată, piaţa bunurilor şi serviciilor utilizează mecanismul feedback
de ajustare a cererii la oferta agregată de bunuri, mecanism care este
compus din două bucle feedback principale. O primă bunclă se

formează între sectorul gospodăriilor (consumator) şi piaţa bunurilor şi
serviciilor şi are ca efect stabilirea nivelului cererii agregate în funcţie
de preţul bunurilor pe acestă piaţă. Gospodăriile dispun de un anumit
venit disponibil pe care ele îl utilizează în mai multe scopuri, inclusiv
pentru achiziţia de bunuri şi servicii. Venitul disponibil se formează
după ce din venitul total al gospodăriilor (format ca urmare a cumulării
veniturilor din salarii şi veniturilor din proprietate) se scad impozitele şi
taxele plătite de acestea. Venitul disponibil alocat pentru bunuri şi
servicii destinate consumului va determina un anumit volum al cererii
de bunuri pe piaţa agregată a bunurilor şi serviciilor. Acest volum
creşte sau scade în funcţie de preţul pieţelor respective. Dacă preţul
este mare, volumul cererii de bunuri va scădea, iar dacă preţul este mic
acest volum de bunuri cerute va creşte.
Cealaltă buclă feedback se formează între sectorul firmelor
(producător) şi piaţă bunurilor şi serviciilor. Firmele observă preţul pe
piaţă al bunurilor şi serviciilor pe care le produc. În funcţie de acest preţ
ele stabilesc volumul producţiei de bunuri şi trec la realizarea acestora.
După terminarea procesului de producţuie (deci cu un anumit decalaj
fată de momentul formării preţurilor pe piaţă) firmele oferă pe piaţă
bunurile realizate. Totalitatea bunurilor şi serviciilor oferite constituie
oferta agregată. Această ofertă este dependentă ca mărime de preţul
pe piaţă al bunurilor, dar de un preţ care a fost stabilit de tranzacţii
trecute cu bunurile respective. Din această cauză, oferta nu
corespunde exact mărimii preţurilor din perioada curentă. Aceasta este
problema esenţială pe care încearcă să o rezolve buclele feedback ale
ofertei, şi anume să stabilească o mărime a ofertei care să corespundă
într-o măsură cât mai mare preţului la care vor avea loc tranzacţiile pe
piaţă. Pentru aceasta, se utilizează diferite metode, cum ar fi

aşteptările raţionale privind preţurile sau inflaţia, planificarea producţiei
viitoare utilizând metode de extrapolare a evioluţiei preţurilor, diferite
alte metode de anticipare a preţurilor de vânzare ale produselor,
metode intuitive ale producătorilor, exerienţa anterioară a acestora etc.
Cele două bucle feedback funcţionează relativ autonom la
nivelul economiei naţionale, rezultatul fiind un anumit volum al cererii
de produse şi servicii, respectiv o anumită mărime a ofertei agregate
de bunuri şi servicii pe piaţă. La un anumit moment de timp, cele două
mărimi rezultative se confruntă pe piaţă, aceasta determinând în ce
măsură cererea agregastă este acoperită de oferta agregată, sau,
acelaşi lucru, dacă oferta agregată satisface cererea agregată formată.
Situaţia ideală este ca cererea agregată să fie egală cu oferta
agregată, caz în care piaţa se goleşte de bunuri şi servicii, producătorii
primind în schimb veniturile din vânzarea produselor, iar consumatorii
produsele achiziţionate ce urmează să satisfacă nevoile lor de consum.
Numai că, de cele mai multe ori, oferta agregată se abate de la cererea
agregată, fiind mai mică sau mai mare. În primul caz spunem că avem
un deficit de ofertă (sau, acelaşi lucru, exces de cerere) iar în al doilea
caz spunem că avem un exces de ofertă (deficit de cerere). Ambele
cazuri conduc la declanşarea la nivelul buclelor feedback respective de
noi procese de reglare prin care se încearcă apropierea dintre cele
două mărimi agregate, cererea şi oferta.
În cazul unui deficit de ofertă, producătorii vor creşte volumul
producţiei încercând să satisfacă excesul de cerere înregistrat sau vor
majora preţul produselor lor încercând să realizeze un profit cât mai
mare din această cerere mai mare. Numai că prin creşterea preţurilor
s-ar putea ca, în tranzacţia viitoare, produsele realizate de ei să nu mai
fie cerute suficient pentru a fi desfăcute în totalitate pe piaţă. Decizia lor

este deci duală, crescând producţia şi preţurile într-o măsură care să le
dea certitudinea că vor satisface cererea în exces înregistrată,
respectiv preţurile astfel încât produsele lor să rămână competitive pe
piaţă. Lucrurile stau exact invers în cazul unui exces de ofertă, decizia
producătorilor fiind de scădere a cantităţilor produse, concomitent cu o
ajustare în jos a preţurilor ofertei.
Se observă, deci, că în decursul timpului, are loc o creştere şi o
scădere a ofertei de bunuri şi servicii, aceasta încercând să se ajusteze
cât mai bine la cerere. Totuşi, aceste creşteri şi scăderi nu sunt
alternative, putând exista perioade de timp în care oferta de bunuri şi
servicii creşte mai mulţi anu succesiv, după care, atunci când se
ajunge la un echilibru relativ pe piaţă bunurilor şi serviciilor, acest trend
să se inverseze. Perioadele respective de creştere şi scădere a
producţiei de bunuri şi servicii, deci a ofertei agregate, se suprapun
aproximativ cu perioadele de creştere şi scădere a preţurilor bunurilor
şi serviciilor pe piaţă şi sunt contraciclice cu evoluţiile înregistrate de
cererea de bunuri şi servicii. Variabila principală care determină
scimbarea trendului este preţul de piaţă, deşi pot să mai intervină şi alţi
factori care influenţează această situaţie, cum ar fi: evoluţia venitului
disponibil al gospodăriilor, progrersul tehnic, evoluţia populaţiei,
anumite conjuncturi ale preţurilor la produsele energetice etc.
Nu există până în prezent studii cantitative care să stabilească o
legătură directă între evoluţia cererii şi ofertei pe piaţă şi lungimea
ciclurilor economice, dar este clar că ciclicitatea economiei este
determinată, într-o măsură mare, de această alternanţă a ofertei
agregate care urmăreşte evoluţia ciclică a cererii de bunuri şi servicii.
S-ar părea că economiei îi trebuie aproximativ 50 – 60 de ani să treacă
printr-un proces complet de ajustare a ofertei agregate la cererea

agregată, viteza de ajustare fiind foarte mică datorită inerţiei mari a
sistemului economiei naţionale. Viteza de ajustare se determină ca
raportul invers al timpului de ajustare (1/50 sau 1/60 ani) şi reprezintă
coeficientul cu care se înmulţeşte, în relaţia de ajustare a ofertei
agregate, diferenţa dintre oferta agregată curentă şi nivelul curent al
cererii agregate de bunuri. Această mărime se adună la oferta
agregată anterioară, deci arată cu cât creşte (sau scade) în fiecare an
oferta agregată curentă:
Variaţia ofertei agregate = Oferta agregată în anul anterior +

Coeficientul vitezei de creştere (Oferta agregată curentă – Cererea
agregată curentă)
Această relaţie descrie, de fapt, funcţionarea de ansamblu a

celor două bucle feedback, deoarece ofera agregată este influenţată de
una dintre bucle, în timp ce cererea agregată de cealaltă buclă
feedback.
4.3.2 Procesul feedback al reglării cererii şi ofertei de
resurse materiale şi energetice (în figura 4.23 reprezentat cu culoare
albastră și notat cu 2) funcţionează asemănător cu mecanismul
anterior, cu deosebirea că cererea de factori de producţie se formează
în principal de către sistemul producător şi sectorul public, în timp ce
oferta de factori de producţie se formează la nivelul gospodăriilor din
cadrul economiei naţionale. Acestea din urmă oferă pe piaţa factorilor
de producţie forţă de muncă şi capital fizic (maşini, utilaje, instalaţii
etc.) în vederea închirierii, pământ pentru arendare, resurse energetice
care sunt în proprietate privată etc. Prin reunirea acestora, se formează
o ofertă agregată de factori de producţie. Sectorul firmelor şi sectorul

public din economie au nevoie de aceşti factori de producţie în anumite
cantităţi, necesare realizării producţiei şi servicilor. Totalitatea factorilor
de producţie achiziţionaţi de către aceste două sectoare constituie
cererea agregată de factori de producţie.
Pe piaţa factorilor, din confruntarea dintre cererea de factori şi
oferta de factori, rezultă un preţ al factorilor de producţie, în raport cu
care se stabilesc şi veniturile încasate de gospodării din proprietatea
asupra acestor factori. Aceste venituri sunt constituite din două mari
componente: venituri din salarii şi venituri din proprietatea asupra
factorilor. O parte din aceste venituti se întoarce în sectorul public sub
formă de impozitele şi taxele plătite de gospodării administraţiei fiscale
de stat şi locale, reprezentând în esenţă o plată pentru bunurile publice
oferite de acest sector (educaţie, sănătate, apărare şi siguranţă
naţională, administraţie etc.). Restul veniturilor după impozitare,
alcătuind venitul disponibil al gospodăriilor, este utilizat pentru
consumul final al acestora şi pentru economisire.
Mecanismul reglării cererii şi ofertei de resurse conţine tot două
bucle feedback principale. Una dintre bucle este cea dintre sectorul
gospodăriilor şi piaţa factorilor de producţie care determină oferta de
factori iar a doua este între sectorul firmelor şi aceeaşi piaţă a factorilor
de producţie, prin care se determină cererea de factori. Funcţionarea
lor corelată duce la formarea pe piaţă a preţurilor factorilor de
producţie, informaţie deosebit de importantă pentru determinarea mai
departe a veniturilor obţinute din proprietatea factorilor, în cazul
gospodăriilor, respectiv a cheltuielilor firmelor cu factorii (costul
factorilor).Factori de producţie folosesc şi sectorul public şi cel extern,
dar în reprezentarea grafică din figura 4.23 aceste legături ale celor
două sectoare cu piaţă factorilor de producţie sunt neglijate.
4.3.3 Procesul feedback al alocării venitului disponibil
(reprezentat prin culoarea verde în figura 4.23 şi notat cu 3) este
cel care asigură tuturor sectoarelor economice o resursă foarte
importantă, şi anume fondurile financiare. Acestea apar la nivelul
sectoarelor în cursul diferitelor activităţi desfăşurate de ele şî pot să
prisosească pentru o anumită perioadă. De aceea, sectoarele le
orientează către sectorul financiar, depunându-le sub formă de
depozite la băncile comerciale şi alte instituţii financiare abilitate
(trezoreria statului, pentru sectorul public). Depozitele respective aduc
dobânzi care cresc într-o anumită măsură resursele financiare ale
sectoarelor respective. Atunci când au nevoie de resurse financiare,
sectoarele le împrumută de la bănci la dobânzi care sunt mai mari
decât cea a depozitelor sau retrag depozitele deja formate. Apare
astfel un circuit continuu de fluxuri financiare de la toate sectoarele
economiei către sectorul financiar şi invers, prin care sunt satisfăcute
nevoile de bani ale acestora. Aceste fluxuri se formează cu ajutorul
pieţei financiare, piaţă care după cum ştim conţine în structura sa piaţa
depozitelor şi piaţa creditelor.
Intre cele două tipuri de pieţe se stabilesc o serie de relaţii
descrise de bucle feedback ce funcţionează corelat. Creşterea
depozitelor în bănci duce la un exces de resurse financiare care pot fi
împrumutate pe piaţa creditelor către sectoarele economiei ce au
nevoie de bani. Reducerea acestor depozite poate cauza lipsa de
resurse financiare şi reducerea volumului de credite acordate pe piaţă
creditelor. Dacă apare o cerere în exces pe piaţă creditelor, deci există
o cerere mare de resurse financiare, atunci piaţă depozitelor poate
atrage mai multe depozite prin creşterea dobânzilor la depozitele

formate. În cazul invers, în care cererea de credite scade, piaţa
depozitelor poate limita formarea acestora prin reducerea ratei
dobânzilor la depozite. Raportul dintre depozite şi credite este extrem
de important pentru întreaga economie, fiind un mijloc de a asigura un
flux continuu de bani pentru diferitele nevoi ale sectoarelor. În cazul în
care resursele financiare interne nu sunt suficiente, piaţa financiară
poate atrage surse de finanţare din exterior, de la alte economii
naţionale, printr-o dobândă avantajoasă pe piaţă financiară. Fluxurile
externe de capital intră şi ies din economie în raport cu profitabilitatea
investiţiilor financiare, asigurată de evoluţia câştigurilor ce se pot obţine
prin plasamente ale capitalului străîn pe piaţă acţiunilor, piaţa
obligaţiunilor sau alte pieţe ale valorilor mobiliare din economie.
4.3.4 Procesul feedback al profitabilităţii are rolul de a
selecta, din mulţimea proceselor de producţie care se desfăşoară
concomitent într-o economie, acele procese care determină un profit
cât mai mare. Acestea vor fi, în continuare, „favorizate” în raport cu
procesele de producţie neprofitabile sau mai puţin profitabile, alocându-
li-se mai multe resurse materiale, energetice şi de forţă de muncă,
astfel încât profitabilitatea generală a economiei naţionale va creşte.
Mecanismul profitabilităţii funcţionează atât la nivelul pieţei
bunurilor şi serviciilor cât şi al celei a factorilor de producţie, asigurând
resursele necesare pentru producţia acelor produse şi servicii care, în
tranzacţiile efectuate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, se dovedesc
profitabile. Principalul criteriu al profitabilităţii este evident obţinerea
unui anumit profit din vânzarea produselor şi serviciilor pe diferitele
pieţe fizice. Pe ansamblul economiei putem vorbi de profitabilitatea
producţiei în condiţiile în care activitatea desfşurată în sectorul
productiv al economiei conduce la recuperarea completă a cheltuielilor

făcute cu producţia şi la apariţia unui profit în urma tranzacţiilor
efectuate cu produsele şi serviciile realizate pa piaţă.
4.3.5 Interdependenţele dintre mecanismele feedback de

reglare
În cadrul sistemului cibernetic al economiei naţionale, cele patru

mecanisme feedback de mai sus sunt interdependente, ele funcţionând
simultan pentru realizarea obiectivelor proprii. Din aceste interacţiuni
rezultă, în final, caracteristicile dinamice ale întregului sistem al
economiei reale.
În figura 4.23 sunt reprezentate principalele interacţiuni dintre
cele patru mecanisme feedback. Pentru fiecare mecanism în parte se
reprezintă variabilele de stare, precum şi variabilele de comandă
marcate cu un (*).
În reprezentarea grafică se prezintă doar piaţă forţei de muncă
din structura pieţei factorilor de producţie. Acest lucru este posibil
deoarece materiile prime, materialele şi energia pot fi asimilate
bunurilor care se alocă prin intermediul mecanismului raporturilor dintre
cererea şi oferta agregate.
T* C r* π*
Mecanismul
Mecanismul Mecanismul
raportului cerere- (J – J) feedback al p de alocare
ofertă profitabilităţii a resurselor
financiare
Xa ,Xb,... Y
G*
Sa ,Sb ,...
Ya ,Yb,...
 a , b ,... K
Yd
J-J w p X C
Mecanismul
reglării pieţei
forţei de muncă
N*
N-L
Figura 4.24
4.3.6 Programe guvernamentale de coordonare şi orientare

a economiei reale
Elaborarea unor programe de aplicare a politicilor

guvernamentale prin care se influenţează economia naţională necesită
cunoaşterea mecanismelor care afectează economia, a factorilor
interni şi externi care o influenţează pe orizontul de timp considerat,
precum şi a procedurilor prin care se poate obţine un program de
aplicare a politicilor guvernamentale (monetare, fiscale etc.).
Acest program trebuie să conţină o serie de componente, dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
(1) Guvernul trebuie să dispună de o anumită concepţie
economică asupra relaţiilor tehnologice şi comportamentale din cadrul
economiei, pentru a putea stabili modul în care variabilele de control
afectează dinamica acesteia;
(2) Guvernul trebuie să deţină informaţii referitoare la starea
curentă a economiei, deci să cunoască valorile actualele ale
principalelor indicatori macroeconomici, a căror evoluţie va fi influenţată
prin aplicarea variabilelor şi mecanismelor de reglare şi control de care
dispune;
(3) Guvernul trebuie să elaboreze anumite estimaţii asupra
apariţiei şi evoluţiei probabile a unor evenimente din mediul
înconjurător care pot afecta cursul viitor al economiei, evenimente pe
care nu le poate controla şi care nu pot fi, evident, influenţate de agenţii
economici;
(4) În condiţiile în care se dau (1), (2) şi (3), guvernului va
trebui să determine cum va evolua în continuare economia. Pentru
aceasta, el poate dispune de anumite criterii sau chiar de o funcţie de
bunăstare socială cu ajutorul cărora poate estima propriile sale

preferenţe în ceea ce priveşte diferitele variante posibile de evoluţie
viitoare a economiei.
(5) De regulă, programul guvernamental acoperă doar un
orizont limitat de timp (de exemplu, perioada în care are mandat din
partea alegătorilor), la sfârşitul căreia guvernul îşi propune să atingă
anumite “ţinte”.
(6) Guvernul trebuie să facă o alegere între instrumentele de
control de care dispune. De regulă, aplicarea simultană a mai multor
instrumente de control este dificilă şi poate conduce la rezultate
contradictorii în practică.
(7) Guvernul trebuie să urmărească o anumită strategie
privind utilizarea optimă a instrumentelor de control pe care le-a
ales pentru a maximiza aşteptările sale privind bunăstarea socială în
condiţiile date de relaţiile tehnologice şi comportamentale care
caracterizează economia, ale condiţiilor iniţiale şi ale diferitelor evoluţii
posibile şi probabile ale evenimentelor din mediul extern.
Aplicarea unui astfel de program necesită însă cunoaşterea
aprofundată a structurii şi efectelor pe care le au în economia naţională
mecanismele de reglare şi autoreglare introduse anterior.
4.4 Crize și Cicluri economice – manifestări ale

adaptabilităţii și haosului din economie
În anii 20 ai secolului XX un economist rus, Nikolai Kondratief

a descoperit, studiind evoluţia preţurilor pe pieţele diferitelor produse
de-a lungul a aproape 200 de ani, existenţa unor cicluri pe care le-a
denumit K-valuri ale preţurilor. Aceste valuri au profile asemănătoare,
în sensul că ele cuprind patru faze: o primă fază de creştere până se

ajunge le un vărf (maxim al preţurilor), după care urmează o fază de
descreştere (recesiune) până se ajunge la o depresiune (minim al
preţurilor), urmată de o fază de reluare a creşterii preţurilor (revenire)
către un nou vârf al acestor preţuri. În figura 4.10 în partea de jos se
reprezintă aceste K-valuri ale preţurilor descoperite de Kondratief. El a
stabilit că perioada unor astfel de K-valuri este de 50-60 de ani,
perioadă care este influenţată de apariţia de noi descoperiri majore,
izbucnirea unor războaie sau producerea unor convulsii sociale etc.
Mai târziu, economiştii au corelat aceste evoluţii ciclice ale
preţurilor cu evoluţia de ansamblu a economiei şi au stabilit că şi
creşterea acesteia se desfăşoară ciclic (cicluri seculare Knodratief) şi
nu uniform crescător. Mai mult, analiza statistică a datelor privind
evoluţia diferitelor economii a reliefat existenţa şi a altor cicluri în
interiorul ciclurilor Kondratief. Joseph Schumpeter, creatorul şcolii
economice austriece, a clasificat ciclurile economice în raport cu
lungimea acestora în:
- ciclurile sezoniere (fluctuaţii) cu o durată de până la un an;
- cicluri Kitchin, cu o durată de aproximativ 3 ani;
- cicluri Uglar, cu o durată cuprinsă între 9 – 10 ani;
- cicluri Kuznets, cu durata de 15 – 20 ani; şi
- cicluri Kondratiev (seculare), cu o durată de 50 – 60 ani.
Tot J. Schumpeter a definit patru faze principale ale unui ciclu
economic: boom – recesiune – depresiune – relansare. În figura 4.24
este reprezentat un ciclu economic cu fazele sale principale. Se
observă faptul că, în concepţia lui Schumpeter, ciclurile economice
sunt opuse ciclurilor introduse de Kondratief, în sensul că perioada de
boom corespunde fazei de scădere a preţurilor, în timp ce cea de

depresiune atingerii unui nivel maxim al preţurilor.
Dar care sunt cauzele ciclurilor economice și cum aceste cicluri
sunt corelate cu apariţia și desfășurarea unor crize la nivelul întregii
economii mondiale sau numai parţial, la nivelul unui anumit spaţiu
economic.
Figura 4.24 Cele cinci cicluri economice Kondratief

PNB
Boom
Relansare
Recesiune
Depresiune
t
Figura 4.25
Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toţi indicatorii

economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde
unui declin notabil al activităţii economice reflectat în valori
descrescătoare ale indicatorilor; depresiunea este perioada în care
toate activităţile economice se află la cel mai scăzut nivel; iar
relansarea se manifestă prin reluarea creşterii nivelului activităţilor
economice caracterizată de valori în creştere ale principalilor indicatori.
Faza de boom împreună cu recesiunea care urmează acestuia poartă
numele de contracţie iar depresiunea împreună cu faza de relansare
ulterioară acesteia se mai numeşte şi expansiune. Deci economia este
supusă alternativ unei faze de contracţie urmată de o fază de
expansiune ş.a.m.d.
Datele culese până în prezent privind diferitele economii
dezvoltate au arătat că ciclicitatea este un proces emergent, ea
regăsindu-se în fiecare ţară şi în oricare dintre perioade. S-a apreciat,
de pildă, că economia mondială se află In prezent în cursul celui de-al
cincilea ciclu secular (Kondratiev) ce a început în 1990 şi va dura
până în 2050. Criza financiară din începutul fazei de recesiune a

acestui ciclu, care, se pare, v-a dura până în jurul anilor 2020 – 2025,
când se va înregistra depresiune, adică valorile minime ale indicatorilor
macroeconomici cu ajutorul cărora se măsoară evoluţia economica.
După aceasta, va urma o perioadă de relansare economică ce se va
termina cu atingerea unui nou boom în jurul anilor 2050.
În tabelul următor sunt prezentate câteva caracteristici ale celor cinci cicluri seculare
împreună cu evenimente care s-au petrecut în decursul producerii lor.
CICLU INTERVAL LUNGI INOVAȚII EVENIMENTE
DE TIMP -
MEA
Primul 1775 - 1835 60 Puterea apei Revoluţia de la
Apariţia textilelor 1789
Fierul Epoca lui
Napoleon
Al Doilea 1835 - 1890 55 Apariţia căilor Revoluţia de la
ferate 1848
Dezvoltarea
prelucrării oţelului
Al Treilea 1890 - 1940 50 Electricitatea Primul Război
Substanţe Mondial
chimice Revoluţia din
Motorul cu Rusia
combustie internă
Al 1940 - 1990 50 Substanţe Al Doilea
Patrulea petrochimice Război Mondial
Electronica Războiul rece
Aviaţia
Al 1990 -2050 60 Reţelele digitale
Cincilea Dezvoltarea
calculatoarelor
Noi dispozitive
media
Multe dintre modelele economice dinamice elaborate de-a lungul

timpului pe baza diferitelor teorii referitoare la cauzele ciclurilor
economice (Samuelson, Goodwin, Kaldor, Hicks, Pasinetti ş.a) au
confirmat pe deplin ciclicitatea economiei, dar nu au reuşit să
determine o cauză unanim acceptată a acesteia.
Ultimele cercetări în acest domeniu, ce au determinat apariţia
unei adevărate teorii a ciclurilor economice reale, încercă să pună
de acord explicaţiile privind apariţia acestor cicluri cu teoriile privind
creşterea economică endogenă (Romer). Teoria ciclurilor economice
reale, dezvoltată în ultimul deceniu al secolului XX și începutul
secolului XXI, încearcă să stabilească o legătură între creştere şi
ciclicitate într-o economie care funcţionează atât la echilibru cât şi
departe de echilibru. În acest scop, s-au propus trei metode
principale de studiere a interacţiunii dintre creşterea economică şi
cicluri:
a) o primă metodă constă în introducerea în cadrul modelelor de
creştere economică a ciclurilor sub forma unor şocuri şi perturbaţii
stohastice, prin intermediul cărora ciclurile sunt generate în mod
continuu;
b) a doua metodă constă în studierea implicaţiilor pe care le au
procesele şi sistemele cibernetice de la nivel microeconomic în
apariţia ciclurilor economice de la nivel macroeconomic; şi
c) a treia metodă analizează posibilitatea apariţiei în economie a
unor stări de echilibru multiplu şi descrie ciclul ca fiind determinat de
trecerile succesive ale economiei prin aceste stări.

Cibernetica Sistemelor Economice

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cibernetica Sistemelor Economice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

SISTEMUL ADAPTIV COMPLEX ÎN ECONOMIE

Obiectul de studiu al ciberneticii actuale reprezintă sistemul adaptiv complex

Economia, privită ca sistem adaptiv complex, are o structură formată dintr-o

1. Definiţii ale Sistemului Adaptiv Complex (CAS)

Ca în orice domeniu ştiinţific în plină formare, şi în Ştiinţele Complexităţii,

agenţilor care nu le respectă. În al doilea rând, în economiile de piaţă, nu se pot

Unii agenţi întreprind o operaţie de selecţie a acestor strategii pentru a se adapta

Leigh Tesfatsion (2005) defineşte sistemul adaptiv complex pornind de la o

- sistemul are proprietăţi emergente, deci proprietăţi apărând din interacţiunile

Agenţii unui sistem adaptiv complex pot să împărtăşească acelaşi model

Totuşi, în ciuda acestei impredicitibilităţi pe termen mediu şi lung, este posibil

Putem, acum, pornind de la diferitele definiţii date CAS, sintetiza principalele

j) comportamentul sistemului este, în general, impredictibil la nivel de detaliu;

2. Proprietăţile Sistemelor Adaptive Complexe

2.1 Conectivitatea şi interdependenţa

Conectivitatea şi interdependenţa reprezintă un prim aspect al modului în care

alta. Acest lucru înseamnă că interacţiunile şi interdependenţele se formează între

Conectivitatea se aplică nu numai în cadrul unui sistem, dar şi sistemelor cu

În sistemele umane, co-evoluţia în sensul evoluţiei interacţiunilor se orientează

Co-evoluţia afectează deci atât indivizii cât şi sistemele şi este operaţională la

2.3 Structuri disipative, funcţionarea–departe–de–echilibru şi istoria

poate fi, însă, prevăzut. De asemenea, nu se poate prevedea pe care dintre

Complexitatea sugerează că pentru a supravieţui şi a creşte, o entitate are

cea mai bună şi să suporte co-evoluţia senzitivă cu un ecosistem în schimbare. În

2.5 Procesul feedback

Feedbackul reprezintă mecanismul de bază în formarea în cadrul sistemului

De exemplu, într-o companie, dacă efortul de a îmbunătăţi performanţele şi

2.6 Dependenţa de traiectorie, istoricitate şi legea profitului crescător

B. W. Arthur observă că teoria economică clasică este bazată pe ipoteza

2.7 Auto–organizarea, emergenţă şi crearea unei noi ordini

Auto-organizarea, emergenţa şi crearea unei noi ordini reprezintă caracteristici

trece la un nou mod de organizare se numeşte auto-organizare şi reprezintă una

la rândul lor, afectează evoluţia acestor entităţi. De exemplu, apariţia de noi

3. Criza economică actuala şi ştiinţa ciberneticii

Când economiştii şi alţi cercetători studiază un sistem complex, ei încep

i. Aproape tot timpul pieţele sunt la sau aproape de echilibru stabil.

iii. Participanţii la piaţă au o cunoaştere perfectă a informaţiei care condiţionează

iv. Preţurile sunt stabilite printr-un proces determinist de maximizare a preferinţelor

v. Fluctuaţiile în preţuri sunt mici, aleatoare şi necorelate.

Paradigma neoclasică, bazată pe astfel de idei, a avut indiscutabil un anumit

iii. Această experienţă de tranzacţionare poate fi generalizată pentru instrumentele

iv. Stabilitatea poate fi crescută investind şi tranzacţionând instrumente financiare

v. S-a argumentat că aceste instrumente inovative nu ar trebui să fie reglementate

vi. Deoarece determinarea preţului este un proces definit de maximizare a

În viziunea noastră, criza actuală sugerează că există o serie de slăbiciuni şi

iii. Participanţii la pieţe nu au preferinţe fixe, dar teoria echilibrului competitive

iv. Există o extrapolare nejustificată a modelelor simple de piaţă cu două

v. Participanţii la pieţe nu au o cunoaştere perfectă, indiferent de cunoştinţele

vii. Creşterea veniturilor poate conduce la dependenţă de traiectorie în

viii. Apare, de asemenea, o lipsă de apreciere a importanţei pe care o au

Poate, totuşi, ştiinţa economică actuală să ofere o alternativă la aceste

Răspunsul este, evident, da. Dintr-o anumită perspectivă, o critică a teoriei

1) Economia este un sistem fizic, incluzând fluxuri de bunuri, informaţie şi

cu lumea înconjurătoare şi au cantităţi neschimbate de bunuri care le compun. Ele au

2) În schimb, pieţele sunt exemple de sisteme deschise. Ele nu au cantităţi

3) Fluxurile de bunuri şi energie printr-un sistem deschis pot să-l conducă

4) Deci, în loc de a fi la echilibru, pieţele pot fi înţelese ca sisteme critice auto-

6) În lumea reală participanţii au cunoaştere incompletă aspra pieţelor şi

7) Creşterea economică este determinată de dezvoltarea ciclurilor de

8) Există multe încercări de modelare a sistemelor ecologice, care sunt

9) Diferitele cicluri funcţionale de transformare a valorilor din economie au

10) Sistemele complexe pot să funcţioneze în faze diferite, analog cu fazele

11) Există un limbaj natural pentru descrierea şi cuantificarea abaterilor de la