UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ din BUCUREȘTI

Facultatea de INFORMATICĂ MANAGERIALĂ

Domeniul de licență: CIBERNETICĂ, STATISTICĂ ȘI INFORMATICĂ ECONOMICĂ
Specializarea: INFORMATICĂ ECONOMICĂ

Disciplina – CIBERNETICĂ ECONOMICĂ

Anul II - semestrul 1 / 2017-2018

Obiectivele disciplinei

• Dezvoltarea capacitățiilor de analiză, sinteză și modelare a diferitelor

tipuri de sisteme cibernetice din economie

• Cunoașterea principalelor sisteme cibernetice din economie:

consumatorul, producătorul, economia națională

• Înțelegerea și utilizarea practică a mecanismelor de reglare și autoreglare

din sistemele economice reale

• Proiectarea și realizarea de modele cibernetice destinate optimizării

conducerii sistemelor cibernetice la nivel micro și macroeconomic

1
 TEMATICĂ
cursuri și seminarii
• Prezentarea structurii cursului, a conținutului Fișei disciplinei și a modalităților de
lucru la curs. Apariția și dezvoltarea ciberneticii

• Definirea ciberneticii ca știință. Obiectul și metodele ciberneticii economice

• Abordarea sistemică – de la sisteme generale la sisteme cibernetice.

Proprietățile sistemelor cibernetice.

• Modelarea sistemelor cibernetico-economice. Mecanisme de reglare a sistemelor

cibernetico-economice.

• Funcționarea mecanismelor de reglare în formarea prețurilor pe piața unui produs.

Modelul Kaldor

• Extensii ale modelului Kaldor

- modelul Kaldor cu anticipări raționale
- modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor de tip Goodwin

• Sistemul cibernetic al consumatorului: structura și funcționarea acestuia

• Modelarea sistemului cibernetic al consumatorului: preferințele consumatorului,

funcția de utilitate și indicatori ai utilității, restricția de buget

• Modele de alegere optimală la nivelul consumatorului

• Sistemul cibernetic al producătorului: structura și funcționarea acestuia

• Modelarea cibernetică a sistemului producătorului

• Economia națională ca sistem cibernetic

• Mecanime de reglare fundamentală a sistemelor macroeconomice: accelerator,

multiplicator și mixte

• Test pentru evaluarea însușirii cunoștințelor

2
 BIBLIOGRAFIE

[1]. SCARLAT, E., CHIRIȚĂ, N., Bazele ciberneticii economice, ediția a doua, Editura
Economică, București, 2015

[2]. SCARLAT, E., CHIRIȚĂ, N., Cibernetica sistemelor economice, ediția a doua, Editura
Economică, București, 2015

[3]. SPIRCU, L., SCARLAT, E., OPRESCU, Gh., CHIRIȚĂ, N., Bazele ciberneticii
economice, Editura ASE, București, 2001

[4]. STANCU, S., Microeconomie. Comportamentul agenților economici în condiții de

certitudine, incertitudine și risc. Teorie și aplicații, Editura ASE, București, 2012

[5]. ȚIGĂNESCU, I.E., ROMAN, M.D., Macroeconomie. O abordarecantitativă, Editura

Economică, București, 2005

[6]. STANCU, S., MAICAN, F., MARINESCU, D., GEORGESCU, I., Cibernetică
economică – teorie și aplicații, Editura ASE, București, 2001

[7]. COCULESCU, C., DESPA, R., Metode cantitative în economie, Editura Universitară,
București, 2011

[8]. SAMUEL, J., COCULESCU, C., MIHĂILESCU, E., Elemente de analiză matematică și
ecuații diferențiale pentru economiști, Editura Universitară, București, 2001

[9]. OPRESCU, Gh., MARIN, D., ANDREI, A., MITRUȚ, D., Modelareacibernetică a
mecanismelor de reglareînsistemeleeconomice, Editura ASE, București, 1999

[10]. NICA, V., MUSTAȚĂ, F., CIOBANU, Gh., MĂRĂCINE, V., Cercetări operaționale,
Editura MatrixRom, București, 1998

• COCULESCU, C., Materiale didactice în format digital

3
 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA CIBERNETICII

Cibernetica, ca majoritatea științelor moderne, a parcurs un drum lung de la realitate la

generalizarea teoretică și, ulterior, la aplicabilitatea practică. Acest drum poate fi împărțit în
mai multe etape, începând cu etapa premergătoare apariției ciberneticii, care a pregătit
momentul important din anul 1948 (publicarea de către savantul american Norbert Wiener a
lucrării “Cibernetica sau știința controlului și comunicării la ființe și mașini”) când se
consideră că ar fi apărut în mod oficial știința ciberneticii și până în prezent când cibernetica
și disciplinele derivate din aceasta domină cunoașterea științifică a începutului secolului XXI.

După cum arată C. Francois în “International Encyclopedia of Systems and Cybernetics”

(1997), apariția și dezvoltarea ciberneticii poate fi împărțită în patru mari perioade:
 Precursorii (înainte de 1948)
 Întemeietorii
 Pionierii
 Inovatorii

Fiecare dintre aceste perioade a fost marcată de contribuțiile unor personalități remarcabile
care au dus la progresul rapid al științei ciberneticii, dar și la apariția unor domenii științifice
noi. La această periodizare trebuie adăugată perioada începută după 1985 care continuă și în
prezent, perioadă decisivă pentru progresul ciberneticii, dar și a unui ansamblu de discipline
științifice noi corelate cu aceasta, cunoscute sub denumirea generică de științele
complexității.

Ca în orice știință însă, momentul apariției a fost precedat de o lungă perioadă în care
conceptele și ideile s-au conturat și au căpătat o suficientă autonomie pentru a putea apoi să
constituie un sistem de principii și legități care să ofere o viziune proprie asupra realității
înconjurătoare. Istoria ciberneticii merge până în antichitate, când cuvântul grecesc
“kibernétiké” și derivatele sale se întâlnesc frecvent, de pildă în Odisea lui Homer, cu sensul
de cârmaci, pilot al unui vas într-o anumită direcție. Platon, în Dialogurile sale dă cuvântului
un sens mai larg, folosindu-l ca o metaforă pentru guvernarea sau ghidarea unei cetăți.

4
De aici cuvântul a intrat în limbajul comun, fiind folosit tot mai frecvent cu sensul de
guvernator, cârmuitor al unui ținut sau al unei cetăți. În limba actuală, cuvintele
“a chivernisi”, “cârmaci”, “a guverna”, provin direct din vechea rădăcină grecească.

Mai recent, cibernetica apare menționată într-o clasificare a științelor prezente și viitoare pe
care marele savant francez Ampère o publică în anul 1843, deci cu 100 de ani înainte de
apariția oficială a ciberneticii. El o vedea ca pe o știință socială care să studieze știința și arta
guvernării în general.

Printre precursorii ciberneticii trebuie menționat și numele medicului român Ștefan Odobleja
care, în perioada 1938-1939, publică la Lugoj în limba franceză lucrarea “Psihologia
consonantistă”. Din păcate, izbucnirea celui de-al doilea război mondial în toamna anului
1939 a diminuat șansele ca această carte să poată reprezenta actul de naștere al ciberneticii.

Ideile noii științe, apărută în 1948 pe fondul unei adevărate revoluții științifice și tehnologice,
au impulsionat apariția și dezvoltarea altor discipline, devenind treptat o disciplină științifică
de sine stătătoare, dar și un mod de gândire și acțiune reprezentativ pentru secolul XX.
Contribuția ciberneticii la apariția și dezvoltarea calculatoarelor, a inteligenței artificiale, a
metodelor matematice aplicate în natură și societate, la dezvoltarea medicinei, psihologiei,
sociologiei, economiei etc. este astăzi recunoscută și apreciată la justa ei valoare. Permanent,
are loc un transfer de cunoștințe de la cibernetică spre alte științe, dar și invers, cibernetica
punând în valoare metode dezvoltate în cadrul altor discipline științifice.

Aplicațiile ciberneticii în economie, mai ales în contextul apariției calculatoarelor electronice,

au condus treptat la apariția ciberneticii economice, știință cu caracter multidisciplinar care
are drept obiect de activitate studierea cu mijloacele ciberneticii a proceselor și fenomenelor
care se petrec în sistemele economice, începând de la nivelul firmei și până la cel al
economiei naționale și mondiale.

Cibernetica economică a constituit pentru școala economică românească un domeniu prioritar

de studiu și cercetare, încă de la apariția acestei discipline științifice, dovadă fiind numărul
mare de cărți, articole, comunicări științifice cu care școala românească de cibernetică
economică a contribuit la dezvoltarea acestei științe.

5
 OBIECTUL ȘI METODELE CIBERNETICII ECONOMICE

• Definirea ciberneticii ca știință

• Obiectul de studiu al ciberneticii economice
• Modelarea – metodă de bază a ciberneticii
– modelarea bazată pe ecuații în economie
– modelarea bazată pe agenți în economie
 Simularea sistemelor cibernetice

Definirea ciberneticii ca știință

Definiția dată de Norbert Wiener în anul 1948, conform căreia “cibernetica este știința
controlului la ființe și mașini” a fost în decursul timpului modificată și completată pe
măsură ce oamenii de știință au înțeles mai bine domeniul și raporturile dintre această știință
și cunoaștere. Caracterul său multidisciplinar și interdisciplinar i-a permis ciberneticii să-și
găsească aplicabilitate în multe ramuri și domenii științifice.

În evoluția sa ca știință, cibernetica a suferit transformări care au dus la necesitatea de a vorbi

despre:
- cibernetica de ordinul întâi (inginerească)
- cibernetica de ordinul doi (biologică, evoluționistă)
- cibernetica de ordinul trei (după anul 2000) – sociocibernetica - creează
cunoaștere care să poată fi utilizată în vederea atingerii unor scopuri umane.

În fiecare dintre aceste etape, definițiile sale ca știință s-au modificat pentru a surprinde mai
bine atât obiectul de studiu, cât și metodele utilizate. Se remarcă însă faptul că numeroasele
definiții date ciberneticii au inclus permanent o serie de aspecte comune, ceea ce le-a
conferit o unitate în continuitatea lor.

6
Una dintre temele comune majorității definițiilor date ciberneticii este cauzalitatea circulară
care se manifestă în procesele dinamice evolutive, descoperirea acestui tip de cauzalitate fiind
atribuită direct ciberneticii. Orice proces din lumea reală, din domeniul fizic, chimic,
biologic, psihologic, economic sau social include procese de tip feedback, adică procese
care se desfășoară de-a lungul unor bucle închise.

Cibernetica este o știință multidisciplinară, cu o arie vastă de aplicabilitate în mai toate

domeniile cunoașterii și practicii umane. Multe dintre conceptele și domeniile de mare
actualitate din tehnică, economie, medicină, psihologie etc. își adaugă prefixul cyber ca o
recunoaștere a aportului ciberneticii la apariția și dezvoltarea acestora (cyberspațiu,
cybersecurity, cyberrisc, cyberdiagnostic, cyberbanking etc.).

Obiectul de studiu al ciberneticii economice

În prezent, se acceptă tot mai mult ideea că cibernetica este o metaștiință din care a derivat
un grup de discipline științifice interdependente care au ca obiect comun de studiu sistemul
complex, abordat însă cu metode diferite, din unghiuri de vedere diferite, în scopuri diferite.

Stuart Kaufman a denumit această mulțime de discipline științele complexității (inteligența

artificială, algoritmii genetici, biologia evoluționistă, dinamica sistemelor, geometria fractală,
teoria rețelelor booleene, sinergetica, teoria catastrofelor, teoria haosului etc.). Prin
proprietățile sale intrinseci, sistemul cibernetic este un sistem complex care se adaptează
permanent la medii complexe.

Obiectul de studiu al ciberneticii îl constituie sistemul adaptiv complex (CAS). Acest

sistem are o serie de proprietăți generale, pe care le regăsim la acesta indiferent de domeniul
realității în care există. Cibernetica economică, ca parte distinctă a ciberneticii generale, are
drept obiect de studiu sistemul adaptiv complex din economie. Economiile de piață, precum
și diferitele componente ale acestora (firme, gospodării, bănci etc.) sunt privite în acest
context ca sisteme adaptive complexe.

7
 Metodele de studiu ale ciberneticii economice

– modelarea și simularea sistemelor cibernetice -

Principalele etape ale procesului de modelare sunt:

• observarea sistemului (realității economice)
• analiza și interpretarea informației
• analiza sistemului
• elaborarea modelului economico-matematic
• testarea și validarea modelului
• efectuarea analizelor și prognozelor pe baza modelului

(1) Observarea sistemului este, de regulă, etapa iniţială a procesului de modelare. În cadrul
acestei etape, pornind de la o teorie sau metodologie elaborată anterior, se culeg date şi
informaţii despre sistemul care urmează a fi modelat şi/sau mediul său înconjurător.

(2) Analiza şi interpretarea informaţiei urmează imediat după etapa de observare.

Informaţiile culese pot fi, de multe ori, foarte diverse sau într-un volum extrem de mare.
Aceste informaţii sunt clasificate, ordonate, separate de informaţiile irelevante sau
redundante, rămânând în final doar informaţia relevantă, care va fi utilizată efectiv în
elaborarea modelului. De regulă, această etapă utilizează diferite metode statistice,
econometrice sau de data mining care cresc eficienţa şi precizia informaţiilor astfel
obţinute.

(3) Analiza sistemului are drept obiectiv principal obţinerea de informaţii relevante despre
sistem prin studiul proprietăţilor acestuia care pot fi evidenţiate fără utilizarea unui
anumit model. În cadrul acestei etape, pe baza unor metodologii de analiză de sistem, se
stabilesc:
– subsisteme ale sistemului analizat,
– variabilele şi parametrii care definesc sistemul respectiv,
– interdependenţele dintre acestea,
– factorii care determină schimbări de comportament în sistem şi
– modul în care mediul înconjurător influenţează sistemul modelat.

8
Metodele de analiză de sistem utilizate în cibernetică sunt foarte diverse şi multe dintre ele se
efectuează cu ajutorul calculatoarelor şi a unor soft-uri foarte dezvoltate.

(4) Elaborarea propriu-zisă a modelului reprezintă etapa centrală a întregului proces de

modelare. Ea are drept principal obiectiv obţinerea unui model al sistemului într-o formă
anterior stabilită (matematică, grafică etc.). În cadrul acestei etape sunt:

– stabilite principalele relaţii dintre variabilele şi parametrii sistemului,

– structurate principalele blocuri ale modelului şi conexiunile dintre acestea,
– specificate datele şi informaţiile necesare pentru ca modelul elaborat să poată fi
rezolvat utilizând o anumită metodă de rezolvare.

(5) Validarea modelului reprezintă etapa finală a procesului de modelare în cadrul căreia
modelul obţinut este testat, iar soluţia acestuia este comparată cu proprietăţile sistemului
modelat. Validarea modelului poate conduce la anumite modificări ale acestuia, astfel
încât să răspundă mai bine obiectivelor urmărite. Uneori validarea poate conduce la
concluzia că întregul proces de modelare trebuie reluat, astfel încât să se îmbunătăţească
în mod semnificativ performanţele modelului elaborat. Există diferite metode de
validare care depind de tipul de model elaborat, dimensiunile acestuia sau precizia
datelor şi informaţiilor dorite.

Modelarea bazată pe ecuații este metoda care utilizează o anumită teorie matematică pentru
a construi, valida și rezolva modele asociate sistemelor cibernetico-economice. Cele mai
multe metode de acest tip se bazează pe:

- teoria ecuațiilor diferențiale (sistemele sunt considerate continue în timp) sau

- teoria ecuațiilor cu diferențe finite (sistemele sunt considerate în timp discret)

Există o multitudine de modele de acest tip precum și metode de rezolvare a acestora deosebit
de perfecționate, care încearcă să surprindă cât mai multe dintre proprietățile sistemelor
dinamice modelate.

9
Modelarea bazată pe agenți este o metodă mai recentă care pornește de la ipoteza că
sistemele cibernetice complexe sunt alcătuite din agenți individuali, fiecare dintre aceștia
acționând autonom și rațional, într-un context definit de alți agenți sau de alte sisteme aflate
în mediul înconjurător. Modelele bazate pe agenți sunt din ce în ce mai evoluate, reușind să
surprindă mult mai multe dintre proprietățile importante pe care le au sistemele cibernetice
complexe (sistemele adaptive complexe).

Economia bazată pe agenți este un domeniu nou care se ocupă cu studiul aplicării agenților
în rezolvarea diferitelor probleme economice:crearea de economii artificiale (virtuale) cu
ajutorul unor interacțiuni economice între agenți (sisteme, subsisteme) care, la început nu au
cunoștințe despre mediul înconjurător, dar au abilitatea de a învăța și coordona acțiunile,
organizându-se ei înșiși într-o economie.

În studiul sistemelor cibernetice, metoda modelării este completată de simularea sistemelor

cibernetice care utilizează metode specifice pentru a produce anumite schimbări în sistem
sau în mediul său înconjurător în vederea studierii modificărilor ce se produc ca urmare a
acestora în structura sau comportamentul întregului sistem. Prin intermediul simulării pot fi
studiate comportamentele sistemelor cibernetice de-a lungul unor perioade mari de timp
viitoare, discrete sau continue, oferind posibilitatea fundamentării științifice a deciziilor
viitoare cu ajutorul cărora sistemele respective vor fi orientate, conduse și reglate.

10
 ABORDAREA SISTEMICĂ
– de la sisteme generale la sisteme cibernetice –

• Noțiunea de sistem
• Caracteristicile unui sistem
• Structura și starea unui sistem
• Tipuri de sisteme
• Noțiunea de sistem cibernetic
• Proprietățile sistemelor cibernetice

Noțiunea de sistem

Conceptul de sistem apare în formă embrionară încă din filozofia antică greacă. Afirmând că
întregul este mai mult decât suma părților, Aristotel dă o primă definiție noțiunii de sistem,
care se va dezvolta și va evolua pentru a ajunge la forma actuală, de abia la începutul
secolului XX.

Cel care pune bazele unei teorii închegate privind teoria sistemele (considerat fondatorul
teoriei generale a sistemelor) este biologul german Ludwig von Bertalanffy (1901-1972)
care în perioada 1928-1950 publică o serie de lucrări reprezentând începuturile teoriei
generale a sistemelor și a sistemelor deschise.

Conform definiției date de Ludwig von Bertalanffy, “sistemul este format dintr-o mulțime
de elemente aflate într-o interdependență neîntâmplătoare”.

În conformitate cu Open University (1980), un sistem este un ansamblu cu un scop

(obiectiv), care are componente (părți) ce coexistă în vederea deservirii unui interes uman
particular, dar care se schimbă la părăsirea sistemului.

În sensul cel mai larg, denumirea de sistem poate fi atribuită oricărei colecții de obiecte sau
procese între care există anumite conexiuni, stabilite în vederea atingerii unui scop.

11
Prin sistem se înțelege orice secțiune a realității în care se poate identifica un ansamblu de
elemente materiale sau nemateriale (echipamente, metode, tehnici, fenomene, obiecte,
procese, concepte, personal etc.), interconectate printr-o mulțime de relații (conexiuni,
interacțiuni).

Conexiunile se pot stabili și cu sisteme, subsisteme sau elemente din mediul înconjurător. De
aceea, se face distincția între:
– conexiuni interne – care se stabilesc între elementele aceluiași sistem (subsistem)
– conexiuni externe (intrări și ieșiri) – dintre elementele unui sistem și elemente din
mediul înconjurător.

Atât elementele, cât și relațiile (conexiunile) au caracter dinamic, iar existența și

funcționarea sistemului este subordonată realizării unor obiective bine definite (unui scop).

Exemplu.
Societatea comercială (firma) satisface în totalitate caracteristicile care reies din definiția
unui sistem:
– mulțimea de elemente este alcătuită din: salariații, elementele materiale, clădiri,
materii prime, produse, mijloace financiare, informaționale etc.;
– relațiile între aceste elemente, cât și cu mediul înconjurator, au un caracter dinamic,
complex;
- scopul este de a fabrica produse și a presta servicii, obținând beneficii.

Structura și starea unui sistem

Sistemul presupune prioritatea întregului asupra părților componente. De aceea, studiul

unui sistem nu se poate face doar prin analiza părților sale componente, ci presupune și
studiul comportamentului său de ansamblu, adică a raportului dintre părțile componente și
dintre acestea și mediul înconjurător. Prin aceasta, metoda de analiză sistemică se
deosebește esențial de abordarea analitică.

12
Structura sistemului = mulțimea relațiilor între componentele unui sistem, precum și a
relațiilor între componente și ansamblu:
– structura statică - modul în care elementele unui sistem sunt dispuse între ele (dacă
legătura dintre aceste elemente este de compoziție, de apartenență, de utilizare, de
vizibilitate a unui element asupra altuia, se spune că există o relație statică între
elemente);
– interfața - reprezintă schimbul dinamic între două elemente (un flux de informații).

Structura sistemului și conexiunile sale externe (intrări și ieșiri) determină o anumită evoluție
a acestuia care, măsurată la un anumit moment de timp, reprezintă “starea” sistemului.

Dacă considerăm un moment arbitrar pe scara timpului și-l denumim momentul inițial, atunci
starea sistemului la acel moment de timp va fi starea inițială.

Evoluția sistemului poate fi reprezentată atunci ca o succesiune de stări începând cu starea

inițială și continuând cu alte stări corespunzătoare diferitelor momente de timp considerate în
ordine crescătoare.

Dacă se dă un moment de timp final, atunci starea la acel moment este starea finală.

Traiectoria de evoluție (de stare) a sistemului reprezintă mulțimea de stări ale sistemului
cuprinsă între starea inițială și starea finală (dacă există).

Starea sistemului se modifică datorită acțiunii unor factori interni sau a unor perturbații
externe:
– comportament intern - modificarea stării sistemului datorită factorilor interni;
– comportament extern - modificarea stării sistemului în urma acțiunii unor perturbații
externe.

Ansamblul comportamentelor interne și externe ale sistemului se numește comportament

general al sistemului și se poate reprezenta prin diferite forme pe care le are traiectoria de
evoluție a acestuia. Un sistem își adaptează comportamentul la cerințele mediului său
înconjurător. De capacitatea de adaptare a sistemului și de viteza de reacție va depinde durata
sa de supraviețuire.
13
 Tipuri de sisteme

În funcție de criteriul de clasificare utilizat, sistemele sunt de mai multe tipuri.

• După natura lor:

- sisteme naturale (organismele vii);
- sisteme elaborate (tehnice, economice, conceptuale, informaționale).

• După modul de funcționare:

- sisteme deschise (intrările sunt influențate de către ieșiri);
- sisteme închise (ieșirile nu influențează intrările).

 După comportamentul general:

- sisteme deterministe - acele sisteme a căror traiectorie de evoluție este rezultatul unui
comportament general determinist, în sensul că putem cunoaște și reprezenta efectele
tuturor factorilor interni și externi care afectează sistemul;

- sisteme stochastice – sisteme a căror traiectorie de evoluție este rezultatul unui

comportament general aleator (stochastic), adică efectele factorilor interni și externi
care influențează sistemul sunt cunoscute cu o anumită probabilitate;

- sisteme haotice - sisteme a căror traiectorie de evoluție este rezultatul unui

comportament general haotic, în sensul că efectele factorilor interni și externi care
influențează sistemul nu pot fi cunoscute nici măcar cu un anumit grad de
probabilitate.

14
 Noțiunea de sistem cibernetic

Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de „cutie
neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracție de procesele sale interne.
Cutia neagră primește impulsuri din partea mediului înconjurător (intrările în sistem) și după
ce preia aceste impulsuri, le transformă în acțiuni asupra mediului (ieșirile din sistem). Acest
sistem devine sistem cibernetic, atunci când apare fenomenul de reglare (numită conexiune
inversă sau feed-back).

Prin sistem cibernetic se înțelege un sistem având cel puțin o buclă de reglaj (feed-back) prin
care se aplică de la ieșirea sistemului un semnal la intrarea acestuia, unde un mecanism de
comparație permite ca rezultatul compunerii semnalului de ieșire cu cel de intrare să fie
transmis blocului de decizie. Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme
reale – întâlnită în natură, tehnică, economie sau societate.

Proprietățile sistemelor cibernetice

Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme care, pe lângă proprietățile

generale ale sistemelor, au o serie de proprietăți specifice care le conferă caracteristici
comune. Atunci când se definește un sistem cibernetic trebuie avute în vederea ambele tipuri
de trăsături, deoarece prin concatenarea acestora sistemul respectiv poate fi inclus în clasa
sistemelor studiate de cibernetică.

Prin urmare, proprietățile sistemelor cibernetice pot fi împărțite în două mari clase:

- proprietăți general sistemice – provin din faptul că sistemele cibernetice aparțin

sistemelor în general;

- proprietăți specific cibernetice (proprietăți generale ale organizării și funcționării

sistemelor cibernetice) – le conferă acestora identitate și specificitate în cadrul
categoriei generale de sisteme.

15
Proprietățile general sistemice ale unui sistem cibernetic sunt:
- sistem dinamic
- sistem deschis
- sistem de dimensiuni mari
- sistem complex.

Sistemul cibernetic este un sistem dinamic. Aceasta înseamnă că într-un interval dat de
timp sistemul cibernetic își modifică starea și/sau structura și/sau comportamentul, fie ca
urmare a acțiunii unor perturbații externe, fie ca efect al unor factori interni. Prin urmare, în
cadrul acestor sisteme variabila timp este esențială.

Se știe că timpul intervine în absolut toate sistemele reale (fizice, chimice, biologice,
economice sau sociale). Sensul său de curgere, din trecut spre viitor, nu poate fi încetinit sau
inversat.

Din perspectivă cibernetică, lumea înconjurătoare conține o varietate infinită de ritmuri

interne de scurgere a timpului, fiecare dintre acestea fiind legat de evoluția sistemelor
respective. Deoarece ne aflăm într-o singură lume (perceptibilă, observabilă), este necesară
raportarea acestor ritmuri diferite la o scară unică a timpului, considerată un invariant.

Diviziunile acestei scale se numesc T-invarianți în raport cu care distingem:

- sisteme dinamice discrete – au proprietatea că între doi T-invarianți nu există un al
treilea T-invariant;
- sisteme dinamice continue – au T-invarianții stabiliți astfel încât, oricare ar fi doi T-
invarianți, între ei putem găsi un al treilea T-invariant.

Deși metodologic, se face distincția între aceste două tipuri de sisteme, în realitate este vorba
despre același sistem având, însă, T-invarianți diferiți.

Tratarea unui sistem cibernetic ca un sistem dinamic continuu sau un sistem dinamic
discret este pur arbitrară, ținând mai mult de scopul urmărit decât de sistemul existent în
realitate. De multe ori, abordările continue se transformă în abordări discrete, efectuîndu-se
ceea ce se numește discretizare, în special datorită faptului că sistemele discrete sunt mai
ușor de reprezentat pe calculator.

16
Sistemul cibernetic este un sistem deschis. Conceptul de sistem deschis a fost introdus de
Ludwig von Bertalanffy pentru a putea explica abaterea sistemelor vii de la cel de-al doilea
principiu al termodinamicii. Conform acestui principiu, entropia în sisteme închise crește
continuu, ceea ce are ca efect tendința de a trece către o dezordine maximă, de nivelare a
diferențelor, de atingere a unei stări de omogenitate și rigiditate maximă.

Din contră, sistemele din lumea vie trec, în cursul evoluției lor, către o organizare mai înaltă,
o mai mare eterogenitate și mai multă diferențiere, proces denumit sintropie. Acest lucru este
posibil deoarece sistemele vii au un schimb permanent de substanță, energie și informație
cu mediul înconjurător.

Sistemele deschise sunt caracterizate de faptul că au conexiuni cu alte sisteme din mediul
ambiant. În raport cu direcția lor, aceste conexiuni se pot împărți în două categorii:
– intrări în sistem (input-uri)
– ieșiri din sistem (output-uri).

Intrările în sistem reprezintă mulțimea conexiunilor dintre alte sisteme (subsisteme) și

sistemul respectiv prin care se transferă substanță, energie și/sau informație din mediul
înconjurător la sistemul considerat. Intrările, de regulă, reduc entropia sistemului deschis,
mărind sintropia acestuia.

Totuși, anumite intrări pot reprezenta șocuri și perturbații pentru sistemul respectiv,
determinând disfuncții sau chiar dezorganizare. De aceea, anumite sisteme sunt protejate în
raport cu aceste intrări, realizându-se o filtrare în funcție de intensitatea efectelor pe care
le-ar putea produce în sistem. Sistemele pentru care nu toate intrările sunt luate în
considerare, se numesc sisteme semideschise, ele utilizându-se frecvent atunci când dorim să
studiem doar efectul anumitor intrări, celelalte fiind neglijate.

Ieșirile din sistem reprezintă mulțimea conexiunilor dintre sistemul considerat și alte sisteme
(subsisteme) din mediul ambiant prin intermediul cărora se transferă substanță, energie și/sau
informație de la acest sistem în mediul înconjurător. Ca și în cazul intrărilor, există o mare
varietate de ieșiri din sisteme (fluxuri de producție, energie, oameni, informație, decizii ș.a.).

17
Ieșirile, de regulă, sporesc entropia sistemului, reducând gradul său de organizare și
complexitate, deci reducând sintropia. Cu toate acestea, există anumite ieșiri care au efect
invers asupra entropiei sistemului, mărindu-i varietatea și organizarea (înlocuirea mașinilor și
instalațiilor vechi dintr-o întreprindere este de natură să asigure o mai bună organizare a
acesteia).

Sistemul cibernetic este un sistem de dimensiuni mari. Conceptul de sistem mare a

pătruns relativ recent în teoria sistemelor, el fiind definit, în general, de existența unui număr
mare de elemente componente și varietatea legăturilor dintre acestea.

Primele sisteme abordate ca sisteme mari au fost sistemele tehnice: sistemele de conducere
automată, sistemele de logistică militară, sistemele de transport, sistemele energetice etc.

Pentru astfel de sisteme, dar prin extensie, și pentru sistemele economice, sociale ș.a. s-au
stabilit criterii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerate sisteme mari:
– elementele și subsistemele sale componente să formeze un tot unitar;
– să îndeplinească o funcție complexă sau anumite criterii de eficiență;
– să conțină un număr mare de elemente identice sau diferite, legate între ele prin
conexiuni variate;
– să fie organizate după principii ierarhice;
– comportamentul întregului sistem să fie influențat de un număr mare de factori externi
a căror apariție să fie aleatoare;
– funcționalitatea să fie complexă;
– o parte dintre funcții să fie îndeplinite, eventual, de către om.

Sistemele cibernetice reale îndeplinesc aceste criterii, deci pot fi considerate sisteme mari.

Sistemul cibernetic este un sistem complex. Complexitatea reprezintă o proprietate

intrinsecă a unor sisteme, printre care și cele cibernetice. Un sistem poate fi complex în raport
cu o funcție, dar simplu în raport cu o alta sau cu interacțiunea dintre el și mediul
înconjurător. Acest fapt face destul de dificilă elaborarea unor criterii pe baza cărora să poată
fi apreciată complexitatea unui sistem. Reprezentarea intuitivă a complexității sistemului ar
lega această proprietate de dimensiuni, numărul de conexiuni dintre elemente și intensitatea
acestora, de prezența sau absența omului etc.

18
 Principiile generale ale organizării și funcționării sistemelor cibernetice
(proprietăți specific cibernetice)

Principiile generale, descoperite pe măsură ce cibernetica s-a dezvoltat ca știință, sunt

următoarele:
– legea varietății necesare (legea lui Ross Ashby)
– legea conexiunii inverse (Wiener)
– principiul sinergiei (Hacken)
– principiul complementarității externe
– legea raportului entropie / sintropie.

Legea varietății necesare. A fost descoperită de Ross Ashby, unul dintre întemeietorii
ciberneticii și dezvoltată și aplicată, ulterior, de către St. Beer. În esență, această lege afirmă
că: „Varietatea la ieșirea (output-ul) unui sistem poate fi modificată doar printr-o varietate
suficientă la intrarea (input-ul) acestuia”.

Constrângerea este o relație între două mulțimi de obiecte care determină reducerea varietății
dintr-o mulțime datorită varietății din cealaltă mulțime. Orice lege a naturii reprezintă o
constrângere întrucât ea este un invariant al sistemelor din natură, care limitează varietatea
fenomenelor naturale.

În societate sau economie, legile au caracter mai general, deci constrângerile sunt mai slabe.
De aceea, în sistemele economice sau sociale, varietatea este mai mare decât în sistemele
fizice sau tehnice.

Raportul dintre varietate și constrângere se poate exprima cu ajutorul gradelor de

libertate asociate unui obiect sau sistem. Cu cât numărul de grade de libertate este mai mare,
cu atât varietatea acestuia este mai mare și, în consecință, constrângerea la care este supus
sistemul este mai mică. Cu toate acestea, există o limită superioară a valorilor acestui
raport.

Varietatea unui sistem se modifică continuu sub influența intrărilor. Conform legii lui Ashby,
sensul acestei modificări este numai către o varietate mai mică.

19
În cibernetică, acest aspect este deosebit de important, sugerând o modalitate de a obține un
anumit nivel al complexității la ieșirea sistemului, prin aplicarea unor intrări (decizii,
comenzi) având o anumită varietate.

Legea varietății necesare arată că între varietatea comportamentului unui sistem și

varietatea intrărilor sale există relația:

𝑉𝑎𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙ă 𝑎 𝑉𝑎𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑡𝑢𝑟𝑏𝑎ț𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑝𝑢𝑠 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙

≥
𝑐𝑜𝑚𝑝𝑜𝑟𝑡𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑉𝑎𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑒𝑛𝑧𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑎𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡𝑒 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖

Comenzile (deciziile) aplicate sistemului pot fi interpretate ca niște constrângeri. Cu cât

varietatea constrângerilor este mai mare, cu atât varietatea comportamentelor de care este
capabil sistemul respectiv este mai mică.

Legea conexiunilor inverse (feedback). Noțiunea de buclă feedback este un concept

fundamental în cibernetică, regăsindu-se în structura oricărui sistem cibernetic.

În esență, o buclă feedback, este un circuit închis de relații între diferite mărimi care definesc
un sistem. Orice modificare, între anumite limite, a unei variabile ce intervine în acest circuit,
determină un lanț de reacții al căror efect ar fi, în final, modificarea din nou a mărimii inițiale.

Bucla feedback conferă sistemului posibilitatea de a-și asigura supraviețuirea și

perpetuarea (homeostaza) într-un anumit mediu ambiant.

Într-un sistem complex putem avea mai multe bucle feedback. Una sau mai multe bucle
feedback independente formează mecanisme feedback de reglare și autoreglare ale
sistemului.

Perturbațiile care apar în anumite componente sau subsisteme ale sistemului respectiv se pot
transmite, prin intermediul buclelor feedback, către alte componente sau subsisteme, afectând
astfel întregul sistem. De aceea, cunoașterea și reprezentarea structurii buclelor feedback
dintr-un sistem este foarte importantă deoarece prin intermediul mecanismelor de reglare și
decizie acest sistem economic este condus și coordonat.

20
Principiul sinergiei. Pentru sistemele cibernetice, efectul sinergic se atinge atunci când
funcționarea concomitentă a părților (subsistemelor) separate, dar interdependente, asigură
obținerea, la nivelul întregului sistem, a unui efect mai mare decât suma efectelor părților
(subsistemelor), luate separat.

Prin urmare, într-un sistem cibernetic, efectul sinergic (emergent, multiplicativ) apare ca un
efect complementar, condiționat de funcționarea interdependentă a subsistemelor sale
componente. Acest efect poate avea atât o influență pozitivă, determinând amplificarea
efectului integral, cât și negativă, micșorând efectul integral.

Principiul complementarității externe. Acesta se referă la modalitățile concrete de

integrare și interacțiune ale sistemului cibernetic cu mediul înconjurător, deci cu alte sisteme
din lumea reală.

Orice sistem cibernetic constituie un element (subsistem) al cel puțin unei bucle feedback
dintr-un sistem cibernetic de ordin superior. Prin urmare, orice sistem cibernetic poate fi
analizat ca sistem izolat doar în mod formal, el fiind, prin intermediul intrărilor și ieșirilor
sale, în interacțiune cu alte sisteme cibernetice aflate în mediul său ambiant.

În consecință, tot ce ne înconjoară formează un sistem gigant a cărui structură este formată
din lanțuri de sisteme și subsisteme interdependente și incluse unele în altele.

Din această înlănțuire de sisteme se poate ieși utilizând principiul complementarității externe
care, pentru orice sistem real dat, pune în evidență trei nivele:
– sistemul real considerat care poate fi analizat relativ izolat sau în interacțiune cu
– mediul înconjurător, alcătuit din sisteme cu care sistemul analizat are conexiuni
directe sau interdependențe a căror intensitate depășește o anumită limită, dar este
complet separat de acesta;
– complementul extern, adică acele sisteme cu care sistemul real considerat nu are
legătură directă sau interacțiunile sunt atât de slabe încât nu trebuie luate în
considerare.

Astfel, avem un criteriu care poate fi utilizat în pentru izolarea anumitor sisteme în vederea
analizei și modelării acestora.

21
Legea raportului entropie / sintropie. În sistemele cibernetice, organizarea și funcționarea
subsistemelor componente ca și a întregului sistem se poate considera dependentă de
cantitatea de informație existentă.

Deci, cu cât entropia informațională este mai mică cu atât cantitatea de informație acumulată
este mai mare și, deci, sintropia informațională crește, ceea ce înseamnă că raportul dintre
sintropie și entropie informațională condiționează direct aceste sisteme.

În sistemele cibernetice există tendința ca sintropia informațională să crească și entropia

informațională să scadă. Aceasta se poate întâmpla deoarece sistemele cibernetice sunt
sisteme cu autoreglare și autoorganizare, ele având, deci, proprietatea că își pot menține
homeostaza și gradul de organizare pe măsură ce se acumulează și utilizează informația
existentă în mediul înconjurător.

Sintetizând, se poate defini sistemul cibernetic ca fiind:

– acel sistem general (dinamic, deschis, mare și complex) care
– satisface legitățile și principiile generale ale sistemelor cibernetice (legea varietății
necesare, legea conexiunii inverse, principiul sinergiei, principiul complementarității
externe și legea raportului entropie / sintropie).

22
 MECANISME DE REGLARE FUNDAMENTALE ÎN
SISTEMELE CIBERNETICO-ECONOMICE

 Feedback-ul – definiții, proprietăți, clasificări

 Funcționarea mecanismelor de reglare în formarea prețurilor pe

piața unui produs. Modelul Kaldor

 Extensii ale modelului Kaldor

- modelul Kaldor cu anticipări raționale
- modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor de tip Goodwin

Feedback-ul – definiții, proprietăți, clasificări

Mecanismul feedback reprezintă “influența exercitată asupra input-ului de către o parte

a output-ului” (Golec, 2004).În literatura de specialitate există două viziuni diferite asupra
feedback-ului, una sistemică și cealaltă decizională.

În abordarea sistemică, mecanismele feedback sunt foarte importante pentru reprezentarea

interacțiunii reciproce dintre elementele sistemului. Mecanismul de reglare se bazează pe
două tipuri de feedback: feedback pozitiv și feedback negativ.

Mecanismele feedback pozitive sunt acelea în care acțiunea rezultată merge în aceeași
direcție ca și condiția care a determinat-o.

1
O buclă feedback se numește negativă dacă acțiunea rezultată se opune condițiilor care au
determinat-o. Altfel spus, dacă creșterea unei variabile a determinat activarea buclei feedback
respective, atunci, după parcurgerea conturului buclei, acea variabilă va înregistra o scădere.

Prin urmare, mecanismele feedback dintr-un sistem cibernetic se pot manifesta ca:

 feedback-uri pozitive, caz în care ele au un efect de stimulare, de amplificare a

acțiunilor pe care le determină în sistem, sau

 feedback-uri negative, atunci când au efecte de stabilizare, de echilibrare și de

menținere a integrității sistemului în raport cu mediul său înconjurător.

De fapt, în sistemele cibernetice, rareori se întâmplă ca o buclă feedback să se manifeste în

mod clar ca un feedback pozitiv sau negativ, deoarece diferitele variabile aflate pe conturul
unei bucle pot fi încorporate și altor bucle feedback care au polaritatea diferită.

Ambele procese feedback sunt esențiale pentru evoluția sistemului cibernetic, contribuind
atât la buna fucționare internă a sistemului, cât și la adaptarea permanentă a
comportamentului general al acestuia la mediul înconjurător.

Concepția decizională consideră feedback-ul ca pe o transmitere a informației de

evaluare sau corectare la sursa originală sau controloare. Această informație se poate referi la
o acțiune, un eveniment sau un proces.

Cea mai importantă consecință a informației transmise prin feedback este influența asupra
motivației decidenților. Un decident, primind un feedback pozitiv, tinde să fie motivat și să
continue cursul precedent al acțiunii cu mici modificări. Dacă el se confruntă cu un feedback
negativ, atunci are tendința de a pierde motivația și a căuta alte alternative pentru rezolvarea
problemei.

O altă consecință importantă a feedbackului rezultă din raporturile sale cu învățarea. În

general, un proces de învățare nu poate să aibă loc fără existența a cel puțin unui feedback.

2
Există mai multe criterii în raport cu care putem să clasificăm buclele și mecanismele
feedback.

1. Din punct de vedere al simplității, se disting:

 bucle feedback simple – constituite dintr-un singur feedback ;

 bucle feedback complexe (multiple) care conțin mai multe feedback-uri, posibil chiar
de polarități diferite.

2. În raport cu durata, distingem:

 feedback obținut imediat după adoptarea unei decizii, desfășurarea unei acțiuni sau a
unui proces (cel mai frecvent întâlnit în practică);

 feedback cu întârziere – atunci când informația transmisă prin buclă necesită un

anumit timp până când este prelucrată și transmisă

3. În funcție de sursa feedbackului, putem avea:

 bucle feedback extrinseci – care provin din surse externe;

 bucle feedback intrinseci – provin din interiorul sistemului.

4. În funcție de efectul sau efectele pe care le exercită bucla feedback asupra unei
mărimi considerate rezultative din procesul de feedback, distingem:

 bucle feedback multiplicator – în cazul în care efectul final se obține înmulțind

variabila respectivă cu o constantă de multiplicare;

 bucle feedback accelerator – dacă efectul procesului feedback se exercită asupra

vitezei cu care crește sau scade variabila rezultativă considerată;

 bucle feedback mixte (accelerator-multiplicator) – caz în care viteza de modificare a

variabilei respective se înmulțește, la rândul ei, cu o constantă.

3
 Funcționarea mecanismelor de reglare în formarea prețurilor pe
piața unui produs. Modelul Kaldor

Cadrul teoretic al acestui model a fost elaborat independent de diferiți economiști de renume:
Jan Timbengen (Olanda), Henry Schultz (SUA), Umberto Ricci (Italia), Nicolas Kaldor
(Anglia) s. a.

Modelul - cunoscut sub numele de “pânză de păianjen” sau “cobweb” – după forma
graficului - este un model dinamic derivat din modelul static de echilibru.

Ipotezele modelului sunt:

1. Cererea depinde de prețurile curente.

2. Oferta perioadei curente este dependentă de prețurile perioadei precedente, atunci când
producătorii au decis asupra nivelului producției, ținând cont de prețurile pieței în
momentul deciziei.

3. Piața asigură, prin mecanisme de reglare, nivelul prețului fiecărei perioade, în

concordanță cu abaterea între cerere și ofertă (deci cu nivelul cererii excedentare).

În ipotezele de mai sus, modelul dinamic de formare a prețurilor într-o formă simplificată,
când dependența dintre cerere, respectiv ofertă și preț este liniară, este :

𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡−1 (2)
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)

4
În condițiile cererii și ofertei normale, trebuie ca:

𝑑𝐷
- cererea marginală să fie negativă: = 𝑏 < 0 și
𝑑𝑝

𝑑𝑆
- oferta marginală să fie pozitivă: = 𝑏1 > 0
𝑑𝑝

În condițiile echilibrului static, avem: 𝐷 = 𝑆 ⇒ 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝.

𝑎−𝑎1
Deci, prețul de echilibru static este 𝑝̂ = și are sens economic dacă 𝑝̂ > 0. Deoarece,
𝑏1 −𝑏

în condițiile normale ale cererii și ofertei, avem 𝑏1 − 𝑏 > 0, rezultă că trebuie să fie
îndeplinită condiția 𝑎 − 𝑎1 > 0. Dar 𝑎 = 𝐷(0) cuantifică cererea incompresibilă, iar
𝑎1 = 𝑆(0) reprezintă oferta incompresibilă.

Prin urmare, în condițiile cererii și ofertei normale, prețul de echilibru static are sens
economic dacă cererea incompresibilă excedentară este pozitivă ( 𝑎 − 𝑎1 > 0).

Modelul dinamic (1) – (3) dă ecuația de dinamică a prețurilor:

𝐷𝑡 = 𝑆𝑡 ⇒ 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡−1

𝑏1 𝑎1 − 𝑎
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1 +
𝑏 𝑏

𝑏 𝑡
Traiectoria evoluției prețurilor este: 𝑝𝑡 = 𝑐 ∙ ( 𝑏1 ) + 𝑝̂

𝑎−𝑎1
unde 𝑝̂ = este expresia prețului de echilibru static, iar constanta 𝑐 = 𝑝0 − 𝑝̂ se
𝑏1 −𝑏
determină din condiția inițială 𝑝0 - cunoscut (dat).

5
Dacă inițial prețul existent este departe de prețul de echilibru, condiția de stabilitate este:

𝑏1
| |<1
𝑏

Deci:

 dacă |𝒃𝟏 | < |𝒃| există condițiile menținerii stabilității prețului, 𝑝𝑡 ⟶ 𝑝̂ .

 dacă |𝒃𝟏 | > |𝒃| , atunci mișcarea prețului este explozivă.

 dacă |𝒃𝟏 | = |𝒃|, atunci mișcarea prețului este la limita de stabilitate, amplitudinea
variației fiind constantă.

𝑏1
În condițiile cererii și ofertei normale, cum 𝑏1 > 0 ș𝑖 𝑏 < 0, rezultă că < 0.
𝑏

Deci evoluția prețului este oscilantă, cu oscilații improprii:

𝒃 𝒕
 pentru t = par se adaugă la prețul de echilibru expresia ̂) ∙ ( 𝟏 )
(𝒑𝟎 − 𝒑
𝒃

𝒃 𝒕
 pentru t = impar se scade din prețul de echilibru expresia ̂) ∙ ( 𝟏 ) .
(𝒑𝟎 − 𝒑
𝒃

Ipoteza 2. nu reflectă comportamentul realist al producătorului, astfel că va fi înlocuită cu:

2’. Producătorul anticipează că prețul perioadei t va fi 𝒑𝒆𝒕 , adică prețul așteptat a fi pe

piață în momentul desfacerii producției.

Ecuațiile (1) și (3) ale modelului prețurilor rămân neschimbate, iar ecuația ofertei (2) devine:

𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2’)

6
Prin urmare, modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor, de asemenea într-o formă
simplificată, când dependența dintre dintre cerere, respectiv ofertă și preț este liniară, este:

𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{ 𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′)
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)

Observație. Modelul Kaldor clasic este un caz particular, în care 𝒑𝒆𝒕 = 𝒑𝒕−𝟏 și corespunde
situației în care producătorii nu anticipează evoluția prețurilor.

Există numeroase modele de fundamentare a prețului anticipat 𝒑𝒆𝒕 atât deterministe, cât și
aleatoare, întrucât calitatea estimării prețului anticipat influențează eficiența deciziilor
agenților economici.

În continuare vom prezenta două dintre aceste modele.

Modelul Kaldor cu anticipări raționale

1. Prețul anticipat este funcție de:

- nivelul prețului existent în perioada de bază și
- abaterea între acesta și un preț considerat ca normal de producători (în funcție de
evoluția cererii și ofertei, de utilitatea produsului, de nivelul concurenței și
conjunctura pieței etc.).

𝒑𝒆𝒕 = 𝒑𝒕−𝟏 + 𝒄 ∙ (𝒑𝑵 − 𝒑𝒕−𝟏 ) (4)

unde: 𝑝𝑁 – prețul considerat ca normal și 𝑐 ∈ [0,1] este o constantă care reflectă întârzierea
(“lag”) în atingerea prețului normal.

 dacă 𝑐 = 1 ⇒ 𝑝𝑡𝑒 = 𝑝𝑁 , deci în perioada următoare se ajunge la prețul considerat

normal;
 dacă 𝑐 = 0 ⇒ 𝑝𝑡𝑒 = 𝑝𝑡−1, nu se atinge niciodată prețul “normal” (sau altfel spus,
acesta va fi atins cu o întârziere infinită).

7
Modelul dinamic de evoluție a prețului este:

𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′ )
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)

𝑝𝑡𝑒 = 𝑝𝑡−1 + 𝑐 ∙ (𝑝𝑁 − 𝑝𝑡−1 )

Forma redusă va fi:

𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑎1 −𝑎 𝑏1 ∙𝑐
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1 + + 𝑝𝑁 (5)
𝑏 𝑏 𝑏

Deci, evoluția prețurilor este descrisă de o ecuație cu diferențe finite de ordinul 1

neomogenă.

Nivelul de echilibru static al prețului (𝑝̂ ) se obține din ecuația (5) astfel:

𝑏1 ∙ (1 − 𝑐) 𝑎1 − 𝑎 𝑏1 ∙ 𝑐
𝑝= ∙𝑝+ + 𝑝
𝑏 𝑏 𝑏 𝑁

𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
Deci 𝑝̂ = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐

 prima componentă din 𝑝̂ măsoară efectul de multiplicare a cererii excedentare

1
autonome (𝑎 − 𝑎1 ), multiplicatorul fiind 𝑘𝐸(0) = (𝑏−𝑏 și
1 )+𝑏1 ∙𝑐

 a doua componentă, efectul de multiplicare a prețului “nominal” 𝑝𝑁 , având

multiplicatorul 𝑘𝑁 = 𝑏1 ∙ 𝑐 ∙ 𝑘𝐸(0) .

Prețul de echilibru static poate fi interpretat ca un nivel constant al prețului către care tinde
sau nu traiectoria de dinamică a prețului curent 𝑝𝑡 .

8
Soluția ecuației neomogene (5) va fi de forma:

𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕

unde:
 𝑝𝑡𝐺 este soluția generală a ecuației neomogene (5),

 𝑝𝑡𝑃 o soluție particulară a ecuației (5).

Determinarea soluției particulare 𝒑𝑷𝒕 . Soluția particulară se consideră de forma termenului

liber. În acest caz, dacă 𝒑𝑵 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒂𝒏𝒕, termenul liber va fi o constantă, deci vom
presupune:

𝑝𝑡𝑃 = 𝑑 (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. )

și vom determina constanta d impunând condiția ca soluția particulară să verifice ecuația

neomogenă (5).

𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
Obținem: 𝑝𝑡𝑃 = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐

Deci 𝒑𝑷𝒕 = 𝒑
̂ soluția particulară este egală cu prețul de echilibru static 𝐩
̂.

Determinarea soluției generale 𝒑𝑮𝒕 . Soluția generală 𝑝𝑡𝐺 de determină pornind de la ecuația
omogenă atașată ecuației neomogene (5):

𝑏1 ∙(1−𝑐)
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1
𝑏

Ecuația omogenă se rezolvă prin intermediul ecuației caracteristice atașate:

𝑏1 ∙ (1 − 𝑐) 0
𝜆= ∙𝜆
𝑏

9
Soluția ecuației caracteristice este:

𝑏1 ∙(1−𝑐)
𝜆= (valoarea proprie)
𝑏

Prin urmare, soluția generală a ecuației neomogene (5), va fi:

𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑡
𝑝𝑡𝐺 = 𝛼 ∙ [ ],
𝑏

unde 𝛼 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 se determină din condiția inițială 𝑝0 = 𝑑𝑎𝑡.

Prin urmare, traiectoria de evoluție a prețului va fi:

𝑡
𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕 =𝛼∙[ ] + 𝑝̂
𝑏

Pentru 𝑡 = 0, avem 𝑝0 = 𝛼 + 𝑝̂ , de unde rezultă 𝛼 = 𝑝0 − 𝑝̂ .

Deci, dacă 𝒑𝑵 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒂𝒏𝒕, se obține traiectoria de evoluție a prețului:

𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑡
𝑝𝑡 = [ ] ∙ (𝑝0 − 𝑝̂ ) + 𝑝̂ (6)
𝑏

unde 𝑝̂ este nivelul de echilibru static al prețului ce rezultă din ecuația (5):

𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
𝑝̂ = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁 (7)
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐

10
Din (6) se deduce condiția de stabilitate a prețului în jurul prețului de echilibru:

𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)
| |<1
𝑏

care reflectă o viteză mai mare de atingere a echilibrului față de modelul Kaldor clasic.

𝑏 𝑏 𝑏1
Într-adevăr, deoarece 1 − 𝑐 ≤ 1 ⇒ | 𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)| ≤ | 𝑏1 | < 1 , adică raportul are în
𝑏

acest caz un domeniu mai larg de variație pentru a garanta stabilitatea:

1 𝑏1 1
− 1−𝑐 < < 1−𝑐 (8)
𝑏

în comparație cu cazul modelului clasic:

𝑏1
−1 < <1
𝑏

11
 Studierea dinamicii prețului curent 𝒑𝒕 în jurul prețului de echilibru static 𝒑
̂

𝒃𝟏 ∙(𝟏−𝒄)
În funcție de valorile lui 𝝀 = (valoarea proprie ), distingem următoarele situații:
𝒃

I. |𝝀| < 1 - comportament convergent

- monoton dacă 𝜆 ∈ (0,1) și

- oscilant dacă 𝜆 ∈ (−1,0); în acest caz oscilațiile au o amplitudine din ce în ce

mai mică (amortizată).

II. |𝝀| > 𝟏 - comportament divergent

- monoton dacă 𝜆 ∈ (1, ∞) și

- oscilant dacă 𝜆 ∈ (−∞, −1); în acest caz oscilațiile au o amplitudine din ce în ce

mai mare (explozivă).

III. 𝝀 = −𝟏 oscilațiile au amplitudine constantă în jurul prețului de echilibru static 𝑝̂ .

IV. dacă 𝝀 = 𝟏 , atunci nu există preț de echilibru (𝑝 = 𝑝0 ).

12
 Modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor de tip Goodwin

2. Prețul anticipat de producător pentru perioada următoare este funcție de:

- prețul curent (𝑝𝑡−1 ) și de valoarea prețului față de cel din perioada următoare

𝒑𝒆𝒕 = 𝒑𝒕−𝟏 + 𝝆(𝒑𝒕−𝟏 − 𝒑𝒕−𝟐 )

unde constanta 𝝆 ∈ ℝ indică direcția și intensitatea impactului variației în timp a prețului

asupra nivelului anticipat:

 dacă 𝜌 > 0, atunci 𝑝𝑡𝑒 menține tendința evoluției din perioada anterioară;

 dacă 𝜌 < 0, atunci 𝑝𝑡𝑒 reflectă modificarea tendinței evoluției înregistrată anterior;

 dacă 𝜌 = 0, atunci prețul anticipat se menține la nivelul existent.

În acest caz, modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor de tip Goodwin va fi:

𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′ )
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)

𝑝𝑡𝑒 = 𝑝𝑡−1 + 𝜌(𝑝𝑡−1 − 𝑝𝑡−2 ) (4)

Forma redusă va fi:

𝑏1 𝑏1 𝑎1 −𝑎
𝑝𝑡 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑝𝑡−1 − ∙ 𝜌 ∙ 𝑝𝑡−2 + (5)
𝑏 𝑏 𝑏

Deci, în acest model evoluția prețurilor este descrisă de o ecuație cu diferențe finite de
ordinul 2 neomogenă.

13
Soluția acestei ecuații va fi de forma:
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕

unde:
 𝑝𝑡𝐺 este soluția generală a ecuației neomogene (5),

 𝑝𝑡𝑃 o soluție particulară a ecuației (5).

Determinarea soluției particulare 𝒑𝑷𝒕 . Soluția particulară se consideră de forma termenului

liber. În acest caz, termenul liber fiind o constantă, vom presupune:

𝑝𝑡𝑃 = 𝑐 (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. )

și vom determina constanta c impunând condiția ca soluția particulară să verifice ecuația

neomogenă (5).

𝑏1 𝑏1 𝑎1 −𝑎
Obținem: 𝑐= ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑐 − ∙𝜌∙𝑐+ .
𝑏 𝑏 𝑏

𝑎1 −𝑎
Rezultă 𝑝𝑡𝑃 = , deci soluția particulară este egală cu prețul de echilibru static 𝒑
̂.
𝑏−𝑏1

Determinarea soluției generale 𝒑𝑮𝒕 . Soluția generală 𝑝𝑡𝐺 de determină pornind de la ecuația
omogenă atașată ecuației (5):

𝑏1 𝑏1
𝑝𝑡 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑝𝑡−1 − ∙ 𝜌 ∙ 𝑝𝑡−2 (6)
𝑏 𝑏

Atașăm ecuației omogene (6) ecuația caracteristică:

𝑏1 𝑏1
𝜆2 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝜆 − ∙𝜌
𝑏 𝑏

𝑏1 𝑏1
𝜆2 − ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝜆 + ∙𝜌 =0 (7)
𝑏 𝑏

14
Fie 𝜆1 , 𝜆2 valorile proprii ale ecuației caracteristice (7).

𝑏1 𝑏1
Δ= [ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌]
𝑏 𝑏

Distingem următoarele cazuri:

1. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℝ, 𝜆1 ≠ 𝜆2 ⇔ Δ > 0

2. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℂ, 𝜆1 ≠ 𝜆2 ⇔ Δ < 0

3. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℝ, 𝜆1 = 𝜆2 ⇔ Δ = 0

În cazurile 1 și 2, soluția generală va fi de forma:

𝒑𝑮𝒕 = 𝒄𝟏 ∙ 𝝀𝒕𝟏 + 𝒄𝟐 ∙ 𝝀𝒕𝟐

unde constantele 𝑐1 , 𝑐2 se determină din condițiile inițiale 𝑝0 , 𝑝1 cunoscute.

Dacă 𝜆1 = 𝜆2 = 𝜆 soluția generală va fi de forma:

𝒑𝑮𝒕 = (𝒄𝟏 ∙ 𝒕 + 𝒄𝟐 ) ∙ 𝝀𝒕

iar constantele 𝑐1 , 𝑐2 se determină din condițiile inițiale 𝑝0 , 𝑝1 cunoscute.

Prin urmare, traiectoria de evoluție a prețului va fi:

𝒄𝟏 ∙ 𝝀𝒕𝟏 + 𝒄𝟐 ∙ 𝝀𝒕𝟐 + 𝒑
̂ 𝒅𝒂𝒄ă 𝝀𝟏 ≠ 𝝀𝟐
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕 = { 𝒕
(𝒄𝟏 ∙ 𝒕 + 𝒄𝟐 ) ∙ 𝝀 + 𝒑̂ 𝒅𝒂𝒄ă 𝝀𝟏 = 𝝀𝟐 = 𝝀

15
 𝒃𝟏
În condițiile cererii și ofertei normale (𝒃𝟏 > 0 ș𝒊 𝒃 < 𝟎), deoarece < 0 , vom obține:
𝒃

𝑏1 𝑏1
Δ= [ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌] = Δ(𝜌)
𝑏 𝑏

 dacă 𝝆 > 0, adică se anticipează menținerea tendinței evoluției prețurilor, atunci 𝚫 > 0,
ceea ce implică 𝝀𝟏 , 𝝀𝟐 ∈ ℝ și în consecință oscilațiile sunt numai de tip impropriu,
deoarece cel puțin una din rădăcini este negativă:

𝑏1 1
𝜆1,2 = ∙ (1 + 𝜌) ± ∙ √Δ
2𝑏 2

 dacă 𝝆 < 0, adică se anticipează modificarea sensului tendinței evoluției prețurilor,

atunci semnul lui 𝚫(𝛒) depinde de rădăcinile ecuației 𝚫(𝝆) = 𝟎, adică:

𝑏1 𝑏1 𝑏1
Δ(ρ) = [ 𝑏 ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌] = 0 ⟺ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌 = 0 ⟺
𝑏 𝑏

𝑏 2𝑏
(1 + 𝜌)2 − 4 ∙ ∙𝜌 =0 ⟺ 𝜌2 + 2 ∙ (1 − 𝑏 ) ∙ 𝜌 + 1 = 0
𝑏1 1

𝟐𝒃 𝟏 4𝑏(𝑏−𝑏1 )
cu soluțiile 𝝆𝟏,𝟐 = − 𝟏 + 𝟐 √𝜹 ∈ ℝ , unde 𝛿 = > 0 (în condițiile cererii și
𝒃𝟏 𝑏12

ofertei normale 𝜹 > 0, deoarece 𝑏 < 0, 𝑏 − 𝑏1 < 0. Se constată că 𝝆𝟏,𝟐 < 0, deoarece:
2𝑏
𝑃 = 𝜌1 ∙ 𝜌2 = 1 > 0 și 𝑆 = 𝜌1 + 𝜌2 = ( 𝑏 − 1) < 0.
1

Prin urmare, conform semnului funcției de gradul doi Δ(𝜌) = 0, avem:

- pentru acele valori ale parametrului de anticipare 𝝆 negative, cu 𝝆 ∈ (𝝆𝟏 , 𝝆𝟐 ), rezultă

𝚫(𝝆) < 0 , deci valorile proprii 𝝀𝟏,𝟐 ∈ ℂ, generând o mișcare oscilantă a prețurilor,
cu oscilații proprii a căror periodicitate și amplitudine se determină din expresiile lui
𝜆1 = 𝛼 + 𝑖𝛽 și 𝜆2 = 𝛼 − 𝑖𝛽 , unde 𝛼 = 𝑅𝑒𝜆1, 𝛽 = 𝐼𝑚𝜆1.

16
- pentru celelalte valori negative ale parametrului de anticipare 𝝆 < 0 , cu 𝝆 ∉ (𝝆𝟏 , 𝝆𝟐 ),
rezultă 𝚫(𝝆) > 0, deci valorile proprii 𝝀𝟏,𝟐 ∈ ℝ, generând o mișcare oscilantă a
prețurilor, cu oscilații improprii.

17
 SISTEMUL CIBERNETIC AL CONSUMATORULUI (SCC)

Structura și funcționarea sistemului cibernetic al consumatorului

Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei) este un sistem fundamental al economiei de

piață. El este reprezentat de mulțimea de indivizi (gospodării) dintr-o economie care realizează
consumul de bunuri și servicii de diferite tipuri. Comportamentul consumatorului este
influențat de mărimea venitului realizat prin închirierea serviciilor factorilor de producție pe care
acesta îi deține în proprietate (capital, muncă, imobile etc.).

Gospodăria constituie sistemul cibernetic format din unul sau mai mulți indivizi care își
utilizează împreună veniturile și proprietatea în vederea satisfacerii nevoilor de consum
individual. Deoarece este dificil de identificat consumul fiecărui individ din cadrul unei
gospodării, se consideră consumul întregii gospodării care este satisfăcut prin utilizarea
veniturilor realizate din salarii, chirii, dividende, arende, dobânzi etc.

Gospodăria constituie un sistem activ pe principalele piețe ale economiei naționale:

- pe piața bunurilor și serviciilor (P.B.S.), ea formează cererea de bunuri și servicii

destinate consumului final;

- pe piața factorilor de producție (P.F.P.), formează oferta de servicii ale factorilor.

Cheltuielile cu bunurile și serviciile consumate depind în mare măsură de veniturile realizate în

urma închirierii serviciilor factorilor de producție aflați în proprietatea indivizilor dintr-o
gospodărie (figura 1.).

1
 Figura nr. 1

Sistemul cibernetic al consumatorului – structura generală

Nivelul de satisfacție pe care-l simte consumatorul (gospodăria) în urma consumării bunurilor și

serviciilor achiziționate într-o perioadă dată de timp se numește utilitatea (satisfacția)
consumului.

2
Scopul economic al fiecărei gospodării este să maximizeze utilitatea consumului obținută în
condițiile în care bunurile și serviciile pe care le poate consuma sunt limitate de venitul
disponibil obținut în urma închirierii serviciilor factorilor de producție pe care îi deține în
proprietate. Acest venit disponibil constituie partea rămasă din venitul total, obținută în urma
scăderii părții de venit economisite (economiilor).

𝑽𝑬𝑵𝑰𝑻 𝑻𝑶𝑻𝑨𝑳 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒐𝒏𝒊𝒃𝒊𝒍 = 𝑽𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒑𝒕𝒓. 𝑪𝑶𝑵𝑺𝑼𝑴 + 𝑽𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒑𝒕𝒓. 𝑬𝑪𝑶𝑵𝑶𝑴𝑰𝑺𝑰𝑹𝑬

Deci gospodăria mai trebuie să rezolve încă o problemă de optimizare, pe lângă cea de
maximizare a utilității consumului, și anume, cum să-și aloce venitul obținut între consum și
economii, în așa fel încât venitul obținut în perioadele următoare să fie maxim:

 maximizarea utilității consumului, în condițiile în care venitul disponibil este limitat;

 alocarea venitului obținut între consum și economii, în așa fel încât venitul obținut în
perioadele următoare să fie maxim.

În cadrul sistemului cibernetic al consumatorului, principalul mecanism de reglare trebuie să

determine obținerea:

- atât a unui consum cu un nivel de satisfacție (utilitate) cât mai mare;

- cât și alocarea intertemporală a venitului total obținut, în așa fel încât veniturile viitoare
obținute de către gospodărie să fie cât mai mari.

3
Abordarea sistemică a consumatorului pune în evidență interdependențele complexe dintre
variabilele care definesc deciziile și comportamentele specifice consumatorilor.

Kotler a reușit să transpună problematica legată de consumator și comportamentul acestuia într-

un limbaj cibernetic. În viziunea sa, consumatorul este un sistem care are o serie de intrări ce
produc un număr de comportamente ca ieșiri.

Principalele variabile de intrare sunt:

- situația economică
- prețul
- calitatea
- utilitatea bunurilor
- posibilitatea de a alege
- prezentarea produselor
- cultura și biografia socio-profesională a consumatorului etc.

Aceste variabile de intrare determină la ieșire comportamente specifice legate de:

- alegerea produsului
- alegerea unității de unde cumpără
- frecvența cumpărărilor
- decizia de cumpărare
- amânarea cumpărării.

Ceea ce se întâmplă efectiv în interiorul sistemului este dificil de analizat și măsurat. Pentru
elaborarea modelelor consumatorului este necesară descompunerea stării sistemului în procesele
elementare care o definesc și o influențează.

4
Starea sistemului este definită și influențată de o serie de procese elementare, precum:
percepția, informația, învățarea, atitudinea și motivația. Rezultanta acestor procese elementare
este comportamentul efectiv al consumatorului care poate fi observat și măsurat. Însă,
numărul mare de variabile care îl condiționează, implicarea individului în decizia finală de
consum, rolul său în declanșarea și desfășurarea proceselor și fenomenelor economice conexe
(de economisire, de producție, de investiție etc.), fac ca modelarea comportamentului
consumatorului să fie o problemă dificilă a ciberneticii sistemelor microeconomice.

Abordarea cibernetică a sistemului consumatorului definește anumite reguli generale de care

trebuie să se țină seama în elaborarea modelelor consumatorului. Aceste reguli generale sunt:

1. Comportamentul efectiv al consumatorului, ca rezultantă a proceselor elementare care îl

definesc, are un caracter relativ autonom în raport cu alte procese care se desfășoară la
nivel microeconomic, ceea ce permite modelarea comportamentului consumatorului relativ
independent de alte sisteme de la nivel microeconomic.

2. Procesele elementare care participă la definirea comportamentul consumatorului trebuie

abordate unitar, fiecare având un anumit rol și o funcție în comportamentul rezultant
observabil al sistemului.

3. Procesele elementare care definesc comportamentului consumatorului au un efect sinergic

care face ca, pe ansamblu, rezultatul obținut să fie mai mare decât rezultatele acestor procese
considerate separate.

4. Comportamentul consumatorului are un caracter sistemic.

Deci sistemul consumatorului (gospodăria) este un sistem cibernetic care:

 funcționează relativ autonom,

 este capabil de procese de reglare și autoreglare,
 are interacțiuni cu alte sisteme din mediul înconjurător și
 urmărește un anumit scop.

5
 Deciziile consumatorului și piețele microeconomice

Principalele decizii economice care se iau la nivelul sistemului cibernetic al consumatorului

sunt:
- decizia de alocare a venitului disponibil între consum și economisire;
- decizia de consum;
- decizia de economisire;
- decizia de alocare a timpului disponibil între timpul de muncă și timpul de odihnă.

La baza adoptării acestor decizii stau anumite mecanisme generate de interdependențele dintre
sistemul consumatorului și piețele microeconomice.

Consumatorul primește de pe piața forței de muncă un venit din salarii, 𝑌 𝑊 iar de pe piața
financiară un venit din proprietate 𝑌 𝑞 (venit din deținerea de acțiuni, proprietăți imobiliare,
pământ etc.). Suma acestora formează venitul disponibil 𝑌 𝐷 .

𝑌𝐷 = 𝑌𝑊 + 𝑌𝑞

Prima decizie majoră a consumatorului este alocarea venitului total disponibil între consum și
economisire. Pentru aceasta, el dispune de informații privind:

- prețurile pe piața bunurilor și serviciilor, p și

- ratele dobânzilor plătite pe piața financiară, r.

Rezultatul acestui proces decizional este reprezentat de:

- venitul alocat pentru procurarea de bunuri și servicii, C și

- venitul economisit, S.

𝑌𝐷 = 𝐶 + 𝑆

Aceste venituri sunt trimise către:

6
 - piața bunurilor și serviciilor (C), de unde se întorc sub forma unui flux de bunuri și
servicii destinate consumului, respectiv

- piața financiară (S), de unde se întorc sub forma unui flux de venituri din proprietate, 𝑌 𝑞 .

Bunurile și serviciile sunt alese de consumator, care își definește o structură a consumului (un
coș de mărfuri). Acest lucru se face prin decizia de consum care se referă:

- atât la structura consumului ca sumă a diferitelor produse și servicii cumpărate,

- cât și la structura temporală a consumului, adică alocarea fondului de consum C pe
diferite perioade de timp.

Fluxul de venituri din proprietate depinde de decizia de economisire adoptată de consumator.

Această decizie implică:

- partea de venit disponibil alocată pentru economisire (numită și consum amânat), dar și
- alegerea modalităților în care venitul respectiv este economisit (investițiile făcute pe piața
financiară), deoarece ratele dobânzii diferitelor investiții (obligațiuni, acțiuni, depozite
bancare etc.) sunt diferite.

Venitul total disponibil 𝒀𝑫 poate fi, în anumite situații, considerat insuficient de consumator
pentru a-i satisface nevoia de consum sau înclinația spre economisire. În aceste situații, el poate
decide alocarea unui timp mai mare pentru realizarea de venituri (timp de muncă) din timpul său
total disponibil (restul fiind timpul de odihnă).

În adoptarea acestei decizii, consumatorul utilizează informația privind ratele salariilor de pe

piața forței de muncă (w), în mod special acele rate corespunzătoare ocupațiilor pe care indivizii
din cadrul gospodăriei le pot exercita).

7
 𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒐𝒏𝒊𝒃𝒊𝒍 = 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒏𝒄ă + 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒐𝒅𝒊𝒉𝒏ă

Angajarea unui membru al gospodăriei într-o nouă slujbă poate fi privită ca o realocare a
timpului disponibil între muncă și odihnă deoarece, de regulă, slujbele cu rate ale salariului
mai mari necesită un timp de muncă mai mare. În acest timp de muncă trebuie încorporat și
timpul alocat studiului (pregătirii), slujbele mai bine plătite fiind cele care necesită, de regulă, o
pregătire superioară.

Procesele decizionale descrise mai sus sunt interdependente, astfel că variabilele implicate
formează două mecanisme feedback ce determină, în final, comportamentul întregului sistem.

Bucla feedback superioară descrie formarea fondului de consum C care influențează oferta
de muncă a gospodăriei (𝐿𝑆 ) și care, în final, determină mărimea venitului provenind din salarii.

Pe această buclă interacționează decizia de consum și decizia de alocare a timpului disponibil

pentru timp de muncă și timp de odihnă.

Bucla feedback este negativă datorită următorului efect de transmisie care este asociat buclei:

𝑌 𝐷 ↑ ⟹ 𝐶 ↑ ⟹ 𝐿𝑆 ↓ ⟹ 𝑌 𝑊 ↓⟹ 𝑌 𝐷 ↓

Dacă venitul disponibil crește (𝑌 𝐷 ↑) atunci, fondul de consum va crește (𝐶 ↑). Dar, în condițiile
unui fond de consum mai mare, oferta de muncă (timpul de muncă) a gospodăriei va începe să
descrească (𝐿𝑆 ↓) ceea ce duce mai departe la scăderea venitului din muncă(𝑌 𝑊 ↓). Acest lucru
afectează venitul disponibil, care scade (𝑌 𝐷 ↓) ș.a.m.d.

8
 Figura nr. 2

Bucla feedback inferioară descrie procesul de economisire. Un venit disponibil mare (𝑌 𝐷 ↑)

face ca venitul economisit să crească (𝑆 ↑). Acest lucru determină creșterea venitului din
proprietate (𝑌 𝑞 ↑) ceea ce duce, din nou, la creșterea venitului disponibil (𝑌 𝐷 ↑). Deci această
buclă feedback este pozitivă.

𝑌𝐷 ↑ ⟹ 𝑆 ↑ ⟹ 𝑌𝑞 ↑ ⟹ 𝑌𝐷 ↑

Ambele bucle feedback sunt influențate de decizia de alocare a venitului disponibil 𝑌 𝐷 între
consum, C și economisire, S.

Funcționarea simultană în cadrul sistemului consumatorului a acestor două bucle feedback,

asigură stabilitatea acestuia. Dacă bucla feedback pozitivă are tendința de a asigura creșterea
continuă a venitului disponibil, bucla feedback negativă introduce în sistem oscilații legate de
echilibrul pe care trebuie să-l asigure consumatorul între timpul său de muncă și timpul de
odihnă. Pentru a-și spori venitul din muncă, consumatorul poate să crească oferta de muncă, dar
această creștere este limitată de timpul total disponibil și de nevoia de a avea un timp de odihnă,
necesar refacerii capacității de muncă.

9
 MODELAREA SISTEMULUI CIBERNETIC AL
CONSUMATORULUI

I. Preferințele consumatorului și restricția de buget

- Preferințele consumatorului
- Utilitatea consumatorului
- Funcția de utilitate și indicatorii utilității
- Curba de indiferență – definiții și proprietăți
- Restricția de buget

10
 Preferințele consumatorului

Activitățile, procesele și fenomenele din economie sunt stimulate în mare măsură de preferințele
consumatorilor:

- pe piață apar în permanență noi produse;

- produsele existente sunt mereu îmbunătățite din punct de vedere funcțional și calitativ;
- după o anumită perioadă sunt substituie cu produse noi sau pur și simplu dispar de pe
piață.

Obiectivul consumatorului: Luarea acelor decizii care să-i aducă maximul de satisfacție ținând
seama de resursele disponibile.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptelor de bază ale teoriei consumatorului, vom considera în
mod simplificat:

- o economie cu un singur consumator și

- n bunuri.

Vom nota cu:

 𝒙𝒋 ∈ ℝ+ , cantitatea din bunul j, 𝑗 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑛 și
 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝒏 )𝒕 un “coș de bunuri”.

Prin modul de definire, un “coș de bunuri” poate fi asimilat cu un punct din spațiul vectorial
n-dimensional ℝ𝑛+ = ⏟
ℝ+ × ℝ+ × … × ℝ+ .
𝑑𝑒 𝑛 𝑜𝑟𝑖

Definim spațiul bunurilor ca ansamblul de “coșuri de bunuri” asupra cărora un consumator

poate să opteze:

𝒕
𝑿 = {𝒙 = (𝒙𝟏 , … , 𝒙𝒋 , … , 𝒙𝒏 ) ⁄𝒙𝒋 ≥ 𝟎, (∀)𝒋 ∈ ̅̅̅̅̅
𝟏, 𝒏} ⊆ ℝ𝒏+ .

11
În alegerea unui vector de consum (“coș de bunuri”) un consumator poate avea în vedere mai
multe tipuri de preferințe, pentru a căror evidențiere, vom introduce mai multe tipuri de relații de
preferință. Aceste relații sunt construite cu ajutorul unor structuri matematice, astfel:

 relația de preferință strictă – notată cu “ ≻ „ - acea relație binară în raport cu care

vectorul de consum 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝒏 )𝒕 este preferat strict vectorului
𝒙′ = (𝒙′𝟏 , 𝒙′𝟐 , … , 𝒙′𝒏 )𝒕 în raport cu consumatorul 𝑖 ∈ {1,2, … , 𝑁} = 𝐶, dacă cel dintâi
asigură un nivel de satisfacție strict superior în raport cu cel de-al doilea și scriem:

𝒙 ≻ 𝒊 𝒙′

 relația de indiferență – notată cu “ ∼ „ - acea relație binară în raport cu care doi vectori
de consum posibili 𝑥, 𝑥 ′ ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ produc aceeași satisfacție consumatorului i, adică:

𝒙 ∼ 𝒊 𝒙′ .

 relația de preferință slabă – notată cu “ ≽ „ (preferat sau indiferent)

vectorul posibil 𝒙 ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ aduce un nivel de satisfacție pentru consumatorul i, cel

puțin egal cu cel adus de vectorul posibil 𝒙′ ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ , și scriem:

𝒙 ≽ 𝒊 𝒙′ .

În virtutea acestor relații, orice consumator poate să introducă o ierarhie a elementelor din
spațiul vectorial al bunurilor. Ordinea elementelor din spațiul bunurilor nu este în mod
obligatoriu aceeași pentru toți consumatorii. Ierarhia din X diferă de la un consumator la altul,
dar și de la o perioadă la alta, chiar pentru același consumator.

12
 Utilitatea consumatorului

În urma consumării unui tip de bun sau a unui pachet de bunuri (vector de consum) de către un
consumator, acesta obține un anumit nivel de satisfacție (utilitate), ce depinde de la un
consumator la altul, pentru același pachet de bunuri.

Prin urmare, utilitatea are un caracter subiectiv, ce depinde de modul de percepere de către
fiecare consumator a consumului aceluiași pachet de bunuri.

Utilitatea = modalitate de măsurare (descriere) a preferințelor.

Necesitatea măsurării utilității rezidă din faptul că, dat fiind caracterul limitat al resurselor,
fiecare consumator urmărește maximizarea satisfacției consumului.

Ținând seama de scala de măsurare utilizată, există două tipuri de utilități:

- utilitatea cardinală
- utilitatea ordinală

Utilitatea cardinală se pretează la o măsurare directă, folosind în acest scop:

- fie unități de măsură speciale (unități de utilitate)

- fie banii, ca unitate de măsură a utilității.

Folosirea banilor ca unitate de măsurare a utilității a fost propusă de A. Marshall deoarece

utilitatea marginală a banilor poate fi considerată constantă. Dificultatea apare din faptul că o
unitate monetară nu are întotdeauna aceeași importanță pentru doi consumatori.

În aceste condiții, utilitatea cardinală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:

𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+

(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+

13
În cazul în care bunurile sunt independente, are loc egalitatea:

𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) = 𝑈(𝑥1 ) + 𝑈(𝑥2 ) + ⋯ + 𝑈(𝑥𝑛 ).

De cele mai multe ori, utilitatea cardinală se referă la satisfacția pe care o aduce pentru un
individ consumarea numai dintr-un anumit tip de bun, fără a ține seama de relațiile în care acest
bun se află cu celelalte dintr-un pachet (coș) de bunuri.

Măsurarea preferințelor pentru anumite bunuri prin intermediul utilității cardinale, permite:

- atât ierarhizarea acestora,

- cât și determinarea cantitativă a raportului dintre două bunuri, din punct de vedere al
preferințelor.

Din cauza dificultății practice a măsurării directe a utilității, s-a introdus utilitatea ordinală care
oferă posibilitatea efectuării de comparații calitative în ceea ce privește ordonarea a doi vectori
de consum posibili.

Astfel, vectorul de consum x este preferat strict în raport cu consumatorul i, vectorului de

consum 𝑥 ′ dacă și numai dacă utilitatea realizării vectorului de consum x este strict mai mare
decât utilitatea realizării lui 𝑥 ′ , adică:

𝑥 ≻𝑖 𝑥 ′ ⇔ 𝑈(𝑥) > 𝑈(𝑥 ′ )

Prin intermediul utilității ordinale se realizează o ierarhizare a bunurilor, preferința pentru

fiecare bun sau pachet de bunuri exprimându-se printr-un număr. Ansamblul acestor numere
poate fi ordonat crescător sau descrescător, dar oricare două numere nu pot fi comparate prin
operații de scădere sau împărțire.

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).

14
 Funcția de utilitate și indicatorii utilității

În abordare cardinală, utilitatea totală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:

𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+

(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+

Principala dificultate în construirea și utilizarea funcției de utilitate este legată de identificare,

deoarece aceasta trebuie să satisfacă o serie de proprietăți:

1. Funcția de utilitate este continuă și crescătoare

2. Funcția de utilitate este diferențiabilă cel puțin de ordinul 2
3. Funcția de utilitate este convexă.

Utilitatea marginală măsoară evoluția utilității totale pentru o variație foarte mică a cantității
consumate. În tratarea utilității marginale, distingem două cazuri:

1. Utilitatea marginală a unui bun parțial sau imperfect divizibil

Un bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de
împărțit (telefonul, o pereche de pantofi etc.).

Utilitatea marginală a unui bun imperfect divizibil j reprezintă variația utilității totale
determinate de consumul unei unități suplimentare din acest bun, în condițiile în care
consumul din celelalte bunuri rămâne nemodificat:

𝑗 Δ𝑈(𝑥) 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … 𝑥𝑗 + ∆𝑥𝑗 , … , 𝑥𝑛 ) − 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑗 , … , 𝑥𝑛 )

𝑈𝑚 (𝑥) = =
Δ𝑥𝑗 ∆𝑥𝑗

15
 2. Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil

Dacă bunul este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o
cantitate mai mică ce poate fi consumată. Prin urmare, utilitatea marginală a unui bun perfect
divizibil reprezintă variația utilității totale pentru o variație infinitezimală a cantității
consumate din acel bun:

𝑗 𝜕𝑈(𝑥)
𝑈𝑚 (𝑥) =
𝜕𝑥𝑗

Pentru a analiza evoluția nivelului de satisfacție a consumatorului atunci când el consumă o

cantitate din ce în ce mai mare dintr-un anumit bun, vom folosi principiul intensității
descrescătoare a nevoilor (Heinrich Gossen, 1843), conform căruia:

“intensitatea unei nevoi scade, pe măsură ce cantitatea consumată crește”.

Din acest principiu, rezultă că utilitatea marginală este o funcție descrescătoare, în sensul că,
pe măsură ce consumul dintr-un anumit bun crește, satisfacția adusă de ultima unitate consumată
descrește până când devine nulă la punctul de saturație.

În figura nr. 3 se prezintă analiza simultană a evoluției utilității totale și a utilității marginale,
printr-o reprezentare grafică în care:

- pe axa absciselor urmărim cantitatea consumată din bunul considerat, iar

- pe axa ordonatelor celor două grafice înscriem nivelul utilității totale, respectiv al
utilității marginale.

Utilitatea totală (U) poate fi reprezentată printr-o curbă crescătoare, iar utilitatea marginală (𝑈𝑚 )
printr-o curbă descrescătoare. Punctul S în care utilitatea totală își atinge nivelul maxim se
numește punctul de saturație (sațietate) a consumatorului.

În acest punct, 𝑈𝑚 = 0, adică o unitate suplimentară consumată din bunul respectiv nu mai
mărește satisfacția. Dacă consumatorul și-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea
marginală ar deveni negativă, ceea ce ar face ca utilitatea totală să înceapă să se micșoreze
(insatisfacție).

16
Conform principiului raționalității, un individ rațional va urmări întotdeauna să-și
îmbunătățească starea. Prin urmare, putem considera că un consumator rațional nu va continua
consumul dincolo de punctul de sațietate.

Deci, în mod normal, utilitatea marginală este o funcție descrescătoare și pozitivă.

Figura nr. 3

Evoluția utilității totale și a utilității marginale

Observație. Există totuși cazuri (rare) când utilitatea unei unități suplimentare consumate dintr-
un bun crește.

17
 Curba de indiferență

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).

Pentru simplificarea exprimării și posibilitatea reprezentării grafice, vom considera un

consumator cu spațiul bunurilor format doar din două produse:

𝑿 = {𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 )𝒕 ⁄𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ≥ 𝟎} ⊆ ℝ𝟐+ .

Se numește curbă de indiferență la nivelul consumatorului cu două bunuri, mulțimea tuturor

combinațiilor din cele două bunuri pentru care utilitatea (satisfacția) rămâne neschimbată.

𝐼(𝑥, 𝑢̅) = {𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 ) ∈ 𝑋/𝑈(𝑥1 , 𝑥2 ) = 𝑢̅, 𝑐𝑢 𝑢̅ 𝑑𝑎𝑡}

Aceluiași consumator i se pot asigna o infinitate de curbe de indiferență, fiecare corespunzând

unui anumit nivel de satisfacție. Ansamblul acestor curbe de indiferență formează harta de
indiferență.

Proprietățile curbelor de indiferență sunt:

- curbele de indiferență sunt descrescătoare

- intersecția a două curbe de indiferență este imposibilă
- curbele de indiferență sunt convexe.

Rata marginală de substituire - Acest indicator are justificare numai dacă cele două bunuri
sunt substituibile.

Presupunem că:
- consumatorul ce consumă un pachet de n-bunuri
- bunurile i și j sunt substituibile
- consumul din celelalte n-2 bunuri rămâne constant.

18
Numim rata marginală de substituire între bunurile i și j, notată 𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗), ca fiind cantitatea
din bunul j ce substituie o unitate din bunul i astfel încât utilitatea consumului să rămână
nemodificată.

𝑑𝑥𝑗 𝑖 (𝑥)
𝑈𝑚
𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗) = =− 𝑗
𝑑𝑥𝑖 𝑈𝑚 (𝑥)

Restricția de buget

Nevoile consumatorilor, din ce în ce mai mari și mai diversificate, trebuie puse de acord cu
bugetul (venitul, resursele) care este limitat.

Presupunem că:

- venitul consumatorului la un moment dat este cunoscut și notat cu V;

- vectorul prețurilor unitare ale celor n - bunuri este 𝑝 = (𝑝1 , 𝑝2 , … , 𝑝𝑛 ).

Restricția de buget va fi :

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + ⋯ + 𝑝𝑛 𝑥𝑛 ≤ 𝑉

În cazul particular cu două bunuri:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 ≤ 𝑉

cu reprezentarea grafică:

19
 𝑥2

𝑉 dreapta bugetului
𝑝2 𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2

O 𝑉
𝑝1 𝑥1

Figura nr. 4

Zona hașurată este mulțimea pachetelor de bunuri ce pot fi cumpărate dispunând de venitul V.

Dreapta bugetului reprezintă combinația maximă de bunuri ce pot fi achiziționate cu venitul V:

𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2

Pornind de la relația:
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 = 𝑉

și presupunând că se modifică partea de consum din fiecare tip de bun cu ∆𝑥1 , respectiv ∆𝑥2 , în
condițiile în care prețurile unitare și venitul rămân constante (nemodificate), atunci:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 𝑉

20
Rezultă 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 0 , adică:

Δ𝑥2 𝑝1
=−
Δ𝑥1 𝑝2

Deci, rata marginală de substituire între cele două bunuri este egală cu panta restricției de
buget.

Situații care conduc la modificarea restricției de buget

1. Atunci când se modifică prețul unui bun, celelalte elemente rămânând nemodificate.

Presupunem că prețul unitar al bunului 1 crește (respectiv scade), devenind 𝑝1′ (respectiv, 𝑝1′′ ),
iar celelalte elemente rămân constante: 𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′ , 𝑝2 , 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.

Restricția de buget este în acest caz:

𝑝′ 𝑉 𝑝′ 𝑝
𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑝 , cu − 𝑝1 < − 𝑝1
2 2 2 2

respectiv
𝑝′′ 𝑉 𝑝′′ 𝑝
𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑝 , cu − 𝑝1 > − 𝑝1
2 2 2 2

𝑝′ 𝑝 𝑝′′
Deci − 𝑝1 < − 𝑝1 < − 𝑝1
2 2 2

21
 𝑥2
𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′
𝑉 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
𝑝2 − <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑝1′′ 𝑥1
𝑝1′ 𝑝1

Figura nr. 5

2. Atunci când se modifică venitul consumatorului, prețurile unitare ale bunurilor

rămânând constante.

𝑉 ′′ < 𝑉 < 𝑉 ′ , 𝑝1 , 𝑝2 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.

În acest caz, creșterea venitului implică creșterea puterii de cumpărare a consumatorului,

respectiv, scăderea venitului conduce la scăderea puterii de cumpărare.

𝑝
Grafic pantele restricțiilor de buget rămân aceleași (= − 𝑝1)
2

22
 𝑉′ 𝑉 ′′ < 𝑉 < 𝑉 ′
𝑝2
pantele restricțiilor de buget
𝑉 𝒑
rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐
𝑝2

𝑉 ′′
𝑝2

𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

O 𝑉 ′′ 𝑉 𝑉′
𝑥1
𝑝1 𝑝1 𝑝1

Figura nr. 6

3. Atunci când se modifică prețul ambelor bunuri cu o anumită constantă 𝒌 > 0, venitul
rămânând nemodificat, restricția de buget devine:

𝑘𝑝1 𝑥1 + 𝑘𝑝2 𝑥2 = 𝑉.

𝑝 𝑉
Rezultă 𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑘𝑝 , 𝑘 > 0.
2 2

23
 𝑉 pantele restricțiilor de buget
𝒑
𝑘𝑝2 rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐

𝑉
𝑝2

𝑉 0<𝑘<1
𝑘𝑝2 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

𝑘>1

O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑘𝑝1 𝑥1
𝑘𝑝1 𝑝1

Figura nr. 7

Se observă că:

- dacă 𝟎 < 𝑘 < 1, prețurile unitare ale ambelor bunuri scad în aceeași proporție, atunci
restricția de buget se deplasează spre dreapta și deci mulțimea perechilor de bunuri ce pot
fi cumpărate cu același venit V crește;

- dacă 𝒌 > 1 , atunci situația este inversă.

Observație. Dacă venitul crește proporțional cu creșterea prețurilor bunurilor, apare

fenomenul cunoscut sub denumirea de iluzie monetară, în sensul că, mărirea venitului
consumatorului creează o falsă impresie acestuia că poate cumpăra mai multe bunuri cu acest
venit și aceasta din cauza faptului că și prețurile au crescut proporțional, deci puterea de
cumpărare rămâne nemodificată.

24
MODELE DE ALEGERE OPTIMALĂ LA NIVELUL
CONSUMATORULUI

 Cererea necompensată și cererea compensată

 Alegerea optimală între timpul de muncă și timpul liber la

nivelul consumatorului (gospodăriei)

25
 Cererea necompensată și cererea compensată

Introducerea restricției de buget micșorează mulțimea consumurilor posibile, ceea ce conduce la

ideea că nivelul de utilitate ce poate fi satisfăcut cu venitul respectiv este limitat.

Similar, atunci când este cunoscut nivelul de utilitate ce se dorește a fi atins, venitul cu care se
poate realiza acest nivel de utilitate poate fi foarte diferit, fiind impus totuși un nivel minim.

Prin urmare, la nivelul consumatorului, apar două situații:

I. Cunoscând restricția de buget, se poate afla nivelul maxim de utilitate ce poate fi

obținut cu venitul respectiv.

Considerăm cazul unui consumator ce dorește să consume două tipuri de bunuri 1 și 2, în

cantitățile 𝑥1 și 𝑥2 , ale căror prețuri unitare sunt 𝑝1 și 𝑝2 și care dispune de un venit V.

Restricția de buget va fi:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 ≤ 𝑉.

Ipotezele în care vom analiza această situație sunt:

- preferințele convexe
- oricare ar fi două curbe de indiferență, acestea nu se intersectează
- curbele de indiferență sunt convexe.

Problema care se pune este identificarea nivelului maxim de satisfacție ce poate fi atins
dispunând de venitul V.

26
 𝑥2

𝑉
𝑝2

𝑢̅𝑚𝑎𝑥

𝑢̅1

O 𝑉 𝑥1
𝑝1

Figura nr. 8

̅ 𝒎𝒂𝒙 = utilitatea maximă ce poate fi realizată în aceste condiții.

𝒖

Problema de optim la nivelul consumatorului este:

max𝑥1 ,𝑥2 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 )

{ (1)
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 = 𝑉

27
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei (o problemă clasică de extrem cu legături).

𝑳(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ; 𝝀) = 𝑼(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ) + 𝝀 ∙ (𝑽 − 𝒑𝟏 𝒙𝟏 − 𝒑𝟐 𝒙𝟐 ) (2)

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝1 = 0
𝜕𝐿 2 (𝑥)
=0 ⇒ { 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝2 = 0 (3)
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 − 𝑉 = 0
{ 𝜕𝜆 = 0

𝜕𝑈 1 (𝑥), 𝜕𝑈 2 (𝑥)
unde am notat: = 𝑈𝑚 = 𝑈𝑚
𝜕𝑥1 𝜕𝑥2

1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
legea a-II-a a lui Gossen.

Rezolvând sistemul (3) se obține cererea optimă din cele două bunuri, la nivelul consumatorului:

𝒙∗𝟏 = 𝒙∗𝟏 (𝒑𝟏 , 𝒑𝟐 , 𝑽)

𝒙∗𝟐 = 𝒙∗𝟐 (𝒑𝟏 , 𝒑𝟐 , 𝑽) (4)

cunoscută și sub denumirea de cerere necompensată (cerere Walrasiană, cerere de tip

Marshall).

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥1∗ , 𝑥2∗ ) să fie negativă (punct de maxim).

28
 Interpretarea economică a multiplicatorului lui Lagrange (𝝀)

Aplicând diferențiala totală în problema (1), atât funcției de utilitate, cât și restricției de buget, se
obține

1 (𝑥) 2 (𝑥)
𝑑𝑈(𝑥) = 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥2
{ (5)
𝑝1 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑝2 ∙ 𝑑𝑥2 = 𝑑𝑉

1 (𝑥) 2 (𝑥)
Substituind 𝑈𝑚 și 𝑈𝑚 din primele două ecuații ale sistemului (3) în sistemul (5), avem:

𝑑𝑈(𝑥) = 𝜆 ∙ (𝑝1 𝑑𝑥1 + 𝑝2 𝑑𝑥2 )

{
𝑑𝑉 = 𝑝1 𝑑𝑥1 + 𝑝2 𝑑𝑥2

𝒅𝑼(𝒙)
⇒ 𝝀= (utilitatea marginală a venitului).
𝒅𝑽

Din reprezentarea grafică anterioară se observă că, pentru atingerea unui nivel cât mai mare de
utilitate, venitul consumatorului urmează a se consuma în întregime.

Pe de altă parte, consumând întregul venit disponibil V, se poate realiza nivelul de utilitate 𝑢̅1 , ̅𝑢2
și respectiv 𝑢̅𝑚𝑎𝑥 .

Dar cum scopul consumatorului este de a-și maximiza satisfacția, rezultă că alegerea optimă
este aceea pentru care dreapta de buget este tangentă la o curbă de indiferență, adică:

1
𝑝1 𝑈𝑚
− =− 2
𝑝2 𝑈𝑚

panta dreptei de buget este egală cu panta curbei de indiferență.

29
II. A doua situație este aceea în care, cunoscând:

- vectorul prețurilor bunurilor (p)

- nivelul de utilitate dorit (𝑢̅)

consumatorul are de rezolvat problema de optim:

𝐦𝐢𝐧𝒙 {𝒑𝟏 𝒙𝟏 + 𝒑𝟐 𝒙𝟐 }
{ (6)
𝑼(𝒙) = 𝒖 ̅

a cărei rezolvare necesită parcurgerea următorilor pași:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei:

𝐿(𝑥1 , 𝑥2 ; 𝜆) = 𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + 𝜆 ∙ [𝑈(𝑥) − 𝑢̅]

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑝1 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 =0
𝜕𝐿 2
=0 ⇒ {𝑝2 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 (𝑥) = 0
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑈(𝑥) = 𝑢̅
{ 𝜕𝜆 = 0

1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
.

30
Rezolvând sistemul dat de condițiile necesare de optim, se obține:

𝑥1∗∗ = 𝑥1∗∗ (𝑝1 , 𝑝2 , 𝑢̅)

𝑥2∗∗ = 𝑥2∗∗ (𝑝1 , 𝑝2 , 𝑢̅) (7)

cunoscută și sub denumirea de cerere compensată (cerere de tip Hicks).

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥1∗∗ , 𝑥2∗∗ ) să fie pozitivă (punct de minim).

Grafic avem:

𝑥2
𝑉2
𝑝2

𝑉𝑚𝑖𝑛
𝑝2

𝑢̅1 curba de
indiferență
𝑢̅ dorită

O 𝑉𝑚𝑖𝑛 𝑉2 𝑥1
𝑝1 𝑝1

Figura nr. 9

31
Se observă că, cu venitul 𝑉1 nu se poate obține nivelul de utilitate dorit 𝑢̅, în timp ce venitul 𝑉2
permite obținerea nivelului de utilitate 𝑢̅, dar și a unui nivel de utilitate superior 𝑢̅1 (𝑢̅1 > 𝑢̅).

Prin urmare, alegerea optimă (𝒙∗∗ ∗∗

𝟏 , 𝒙𝟐 ) se face în acel punct unde o dreaptă a bugetului este

tangentă la curba de indiferență dată, adică:

panta dreptei bugetului = panta curbei de indiferență

(similar cu cazul anterior).

32
 Alegerea optimală între timpul de muncă și timpul liber la nivelul
consumatorului (gospodăriei)

Presupunem că:
- în economie salariile sunt diferențiate în funcție de locul de muncă,
- se consumă un singur fel de bun și
- nu se fac economii.

În aceste ipoteze, la nivelul unei gospodării reprezentative avem următoarea funcție de utilitate
ce trebuie maximizată:

max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 )
𝑥,𝑡𝑙

unde:
x - reprezintă cantitatea consumată la nivelul gospodăriei respective dintr-un bun
𝑡𝑙 – reprezintă timpul destinat producerii bunului respectiv (numărul de ore lucrate).

Restricția de buget este:

𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0

adică valoarea consumului din bunul respectiv trebuie să fie egală cu salariul primit (salariul
orar 𝑤1 înmulțit cu numărul de ore lucrate, 𝑡𝑙 ), la care se adaugă dotarea inițială a gospodăriei
respective 𝑉0 (în unități monetare).

Astfel, problema de optim va fi:

max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 )
{ 𝑥,𝑡𝑙
𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0

33
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei:

𝐿(𝑥, 𝑡𝑙 ; 𝜆) = 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 ) + 𝜆 ∙ (𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0 − 𝑝 ∙ 𝑥)

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 𝜕𝑈
−𝜆∙𝑝 =0
𝜕𝑥
𝜕𝑥
𝜕𝐿
=0 ⇒ 𝜕𝑈
+ 𝜆 ∙ 𝑤1 = 0 ⇒
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝐿
{ 𝜕𝜆 = 0 {𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 𝑡𝑙 ∙ +𝑉0

𝜕𝑈
= 𝜆 ∙ 𝑝, 𝜆 > 0
𝜕𝑥
𝜕𝑈
= −𝜆 ∙ 𝑤1
𝜕𝑡𝑙
{𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0

𝜕𝑈
𝜕𝑡𝑙 𝑤1
Rezultă 𝜕𝑈 =− și din rezolvarea sistemului dat de condițiile necesare de optim, se obține
𝑝
𝜕𝑥

soluția (𝑥 ∗ , 𝑡𝑙 ∗ ) și 𝜆∗ .

𝑤1
Pe de altă parte, panta dreptei bugetului este egală cu .
𝑝

Prin urmare, curba de indiferență maximă este cea pentru care panta coincide cu panta
dreptei bugetului.

34
Însă, panta curbei de indiferență este tocmai rata marginală de substituție a factorilor, adică:

𝝏𝑼
𝝏𝒕
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍
𝝏𝑼
𝝏𝒙

Deci, condiția de optim este:

𝝏𝑼
𝝏𝒕 𝒘𝟏
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍 =
𝝏𝑼 𝒑
𝝏𝒙

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥 ∗ , 𝑡𝑙∗ ) să fie negativă (punct de maxim).

Observație. Notând cu: T – timpul total disponibil dintr-o perioadă analizată și

𝑡𝑟 – timpul pentru repaus,

avem: 𝑇 = 𝑡𝑙 + 𝑡𝑟 , de unde 𝑡𝑙 = 𝑇 − 𝑡𝑟 .

Înlocuind pe 𝑡𝑙 în raționamentul anterior, problema de optim se reformulează astfel:

max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑟 )
{ 𝑥,𝑡𝑟
𝑝 ∙ 𝑥 + 𝑤1 ∙ 𝑡𝑟 = 𝑤1 ∙ 𝑇 + 𝑉0

cu soluția (𝒙∗ , 𝒕∗𝒓 ), după care se poate calcula 𝒕∗𝒍 .

35
SISTEMUL CIBERNETIC AL PRODUCĂTORULUI
(FIRMEI)

 Firma ca sistem cibernetic

 Structura și funcționarea sistemului cibernetic al firmei

- structura generală a firmei
- subsistemele firmei

 Modelarea sistemului cibernetic al producătorului

- modelarea cererii de produse a pieței
- modelarea activității de producție a firmei
 Firma ca sistem cibernetic

Producătorul (firma) și consumatorul (gospodăria) reprezintă sisteme fundamentale în

economie, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.

Abordarea cibernetică a proceselor de la nivelul producătorului (firmei) presupune studiul

caracteristicilor sistemice ale acestuia și a interdependențelor cu celelalte sisteme din mediul
înconjurător.

Înțelegerea locului și rolului firmei în economie necesită descrierea structurii și funcționării

acesteia ca sistem, explicitarea subsistemelor sale componente, precum și a mecanismelor
care se formează în cadrul acestor subsisteme, mecanisme care asigură reglarea și
autoreglarea în cadrul sistemului cibernetic al firmei și a acestuia cu procesele și fenomenele
ce se petrec în exterior.

Firma, abordată ca sistem, concentrează, combină și organizează resurse în scopul

producerii de bunuri și/sau servicii destinate vânzării pe piață.

Funcția principală a firmei ca sistem este de a cumpăra sau închiria resurse (inputuri) de
servicii de muncă, capital și materii prime și a le transforma în bunuri și/sau servicii destinate
vânzării pe piață.

Combinația factorilor de producție în cadrul sistemului cibernetic al firmei se realizează

conform unei metode de producție (tehnologii) care determină utilizarea cât mai eficientă a
resurselor de care dispune acesta.

Proprietarii inputurilor (muncă, capital, pământ, clădiri etc.) utilizează venitul obținut prin
vânzarea/închirierea serviciilor factorilor de producție pentru a cumpăra bunuri și servicii
produse de către firme.

Astfel, apare un flux circular generat de activitatea economică a firmelor, în cadrul căruia
firmele realizează produse și/sau servicii destinate vânzării și oferă locuri de muncă și plătesc
impozite și taxe către guvern în schimbul unor servicii oferite de acesta (educație, sănătate,
apărare etc.) pe care firmele nu le pot realiza.
La nivel macroeconomic, sistemul cibernetic al producătorului (firmei) este alcătuit din
mulțimea producătorilor individuali, adică a acelor subsisteme care, utilizând factori de
producție (muncă, capital, pământ, informație tehnologici etc.) realizează bunuri și servicii
destinate consumului intermediar sau consumului final.

Funcția principală a sistemului producătorului în cadrul economiei naționale este de a forma

oferta agregată pe piața bunurilor și serviciilor (P.B.S.), precum și cererea agregată pe
piața factorilor de producție (P.F.P.).

Figura nr. 1
În figura nr. 1 se observă existența a două bucle feedback principale:

- una între piața bunurilor și serviciilor și firmă,

- cealaltă între piața factorilor de producție și firmă.

Prima buclă feedback are rolul de a adapta permanent producția firmei la cerințele pieței
bunurilor și serviciilor, exprimate, în principal, prin cantitatea de bunuri și servicii cerută și
de prețurile de piață, la care se pot adăuga și cerințe legate de calitatea produselor,
modernitatea lor, service-ul oferit etc.

Pe baza prețurilor de piață ale produselor, firmele își formează oferta de produse care este
trimisă pe piață, participând la formarea ofertei agregate a pieței. Prin vânzarea produselor pe
piață, firma primește venitul total care depinde de modul în care oferta firmei a satisfăcut o
parte cât mai mare din cererea agregată a pieței.

Ciclul se reia, firma realizând o nouă ofertă de produse folosind o parte din venitul obținut în
perioada anterioară și utilizând informația conținută în prețurile de piață ale produselor.

A doua buclă feedback este utilizată de firmă pentru a-și adapta producția la oferta de
factori de producție existentă.

Pornind de la planul de producție stabilit pentru perioada respectivă și de la prețurile

factorilor de producție (inputurilor) pe piața factorilor de producție, firma lansează cereri de
factori. Aceste cereri formează, pe piața factorilor de producție, o parte din cererea totală de
factori de producție.

În urma cererii de factori de producție, firma primește anumite cantități de factori care permit
realizarea unei anumite cantități de produse destinate vânzării pe piață.

Prin urmare, bucla feedback formată de firmă cu piața factorilor de producție acționează ca o
restricție la bucla formată cu piața bunurilor și serviciilor, ea permițând realizarea unei
cantități de produse în funcție de cantitatea de inputuri ce poate fi achiziționață de către firmă.
 Structura și funcționarea sistemului cibernetic al firmei

Abordarea sistemică și cibernetică a firmei necesită considerarea acesteia ca un sistem

dinamic, deschis, având un comportament complex și supus unor restricții și condiționări
impuse de alte micro și macro sisteme din mediul său extern: alte firme, piețe, bănci, stat etc.

Dezvoltarea unui model al structurii și funcționării firmei ca sistem cibernetic, presupune:

- descrierea subsistemelor acesteia și a interdependențelor dintre ele și cu mediul extern

- explicitarea principalelor mecanisme de reglare ce se formează în cadrul ei și
integrarea acestor mecanisme într-un model de ansamblu al sistemului cibernetic al
firmei.

Din perspectivă sistemică, firma poate fi structurată în cinci subsisteme 𝑺𝟏 ÷ 𝑺𝟓 :

- Subsistemul raporturilor cu piața bunurilor și serviciilor (𝑆1 )

- Subsistemul de producție (tehnologic) (𝑆2 )
- Subsistemul prețuri-costuri-profitabilitate (𝑆3 )
- Subsistemul asigurării cu factori de producție (inputuri) (𝑆4 )
- Subsistemul financiar (𝑆5 ).

Fiecare dintre aceste subsisteme realizează funcții bine definite care contribuie la atingerea
obiectivelor generale ale firmei. De regulă, aceste subsisteme pot fi suprapuse unor servicii și
compartimente existente în cadrul firmelor: producție, aprovizionare, desfacere, resurse
umane, financiar-contabil.

Deoarece viziunea cibernetică este mai cuprinzătoare decât cea managerială, un astfel de
subsistem nu se suprapune perfect unui serviciu sau compartiment funcțional al firmei,
putând include elemente componente și din alte servicii și realizând funcții mult mai
complexe decât cele asociate cu viziunea managerială asupra diferitelor servicii și
compartimente funcționale ale firmei.

Sistemul cibernetic al firmei funcționează în cadrul anumitor limite care includ subsistemele
componente ale acestuia împreună cu conexiunile și interdependențele dintre ele.
În exteriorul acestor limite există o serie de alte sisteme cu care firma stabilește diferite
legături necesare desfășurării în condiții bune a propriei activități, și anume:

- piața bunului (bunurilor) și/sau serviciului (serviciilor) pe care firma îl realizează;

- piața factorilor de producție necesari activității firmei (muncă, echipamente, materii
prime, materiale, pământ etc.);
- piața financiară (bănci și/sau piața de capital) de pe care firma obține resurse
financiare necesare asigurării continuității activității desfășurate, precum și dezvoltării
acesteia;
- alte firme concurente;
- acționariatul;
- statul.

Conexiunile pe care firma și subsistemele acesteia le realizează cu sistemele din mediul

extern sunt de natură:

- materială
- informațională
- umană
- financiară etc.

Aceste sisteme împreună cu legăturile de intrare și de ieșire stabilite cu firma formează

mediul extern al firmei care, la rândul lui, este dinamic, complex, uneori competitiv cu
firma, influențând în mod decisiv structura și funcționarea acesteia.

Prin urmare, abordarea sistemică a firmei implică o abordare similară și a mediului extern
acesteia care să evidențieze mecanismele de adaptare permanentă a firmei la schimbările
mediului înconjurător, asigurând astfel, premisele realizării propriilor obiective, dar și
supraviețuirea acesteia ca sistem.

În continuare, vom descrie și analiza subsistemele firmei.

 1. Subsistemul raporturilor cu piața bunurilor și serviciilor (𝑺𝟏 )

În economia de piață, întreaga activitate a firmei este orientată către piață, adică către
satisfacerea într-o măsură cât mai mare a cererii pentru produsul și/sau serviciul pe care
aceasta îl realizează. Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale, umane și
financiare de care dispune.

În acest context, subsistemul raporturilor cu piața este interfața dintre firmă și piața bunului
și/sau serviciului realizat. Acest subsistem declanșează, în continuare, în cadrul firmei
procese prin care aceasta se adaptează continuu la cererea pieței.

În figura nr. 2 este reprezentat subsistemul raporturilor cu piața și principalele sale conexiuni.

Figura nr. 2

Piața bunurilor și serviciilor își exercită influența asupra firmei, în principal, prin intermediul
cererii pentru bunul și/sau serviciul pe care îl oferă firma. Această cerere se formează prin
interacțiunea pieței cu sistemul consumatorului și poate fi influențată în mică măsură (prin
reclamă, publicitate) sau chiar deloc de către firmă.

Firma cunoaște această cerere:

- fie direct, sub forma comenzilor primite de la clienți,
- fie indirect, pe baza studiilor de piață pe care le întreprinde.

Pe baza informațiilor primite de la piață și a informațiilor interne (privind prețul de producție,

capacități de producție existente, factori de producție etc.), subsistemul 𝑆1 elaborează un
program de producție pe care îl transmite subsistemului 𝑆2 .
 2. Subsistemul de producție (tehnologic) al firmei 𝑺𝟐

Subsistemul de producție (tehnologic) al firmei determină aspectele cantitative ale deciziilor

de producție în condițiile unui nivel dat al tehnologiilor existente în cadrul firmei. Altfel spus,
el alege cea mai bună combinație de inputuri care permite realizarea programului de
producție furnizat de subsistemul (𝑆1 ) al raporturilor cu piața bunurilor și serviciilor.

Utilizând inputurile primite de la subsistemul (𝑆4 ) al asigurării cu factori de producție,

(𝑆2 ) realizează produse finite destinate vânzării pe piață prin intermediul subsistemului (𝑆1 ).

Dacă programul de producție nu poate fi realizat din cauza lipsei de echipamente, mașini și
tehnologii, atunci (𝑆2 ) transmite către subsistemul financiar (𝑆5 ) cereri de noi investiții.

În figura nr. 3 este reprezentat subsistemul (𝑆2 ) împreună cu principalele sale conexiuni.

Figura nr. 3
 3. Subsistemul prețuri-costuri-profitabilitate 𝑺𝟑

În decursul existenței sale, firma poate menține aceeași tehnologie sau își poate schimba sau
perfecționa tehnologia de care dispune (la perioade destul de mari de timp). De regulă, firma
își schimbă tehnologia atunci când cea existentă nu mai este profitabilă, adică costurile
implicate de menținerea în funcțiune a mașinilor, utilajelor etc. depășesc veniturile obținute
prin utilizarea lor.

Profitabilitatea tehnologiilor, în consecință și a firmei, este determinată de subsistemul 𝑆3 . În

cadrul acestuia se decide dacă o tehnologie este păstrată în continuare sau este înlocuită.
Schimbarea de tehnologie implică fonduri de investiții care sunt alocate în raport cu
informațiile privind producția pe care 𝑆3 le primește de la subsistemul de producție 𝑆2 .

Dar, pentru fiecare nivel al producției, rezultă un anumit nivel al profitului, ceea ce face ca de
la 𝑆3 să fie transmise către 𝑆2 informații privind profitabilitatea realizării anumitor cantități
de produse utilizând tehnologiile existente.

𝑆2 va alege să producă în condițiile cele mai profitabile, utilizând capacitățile de producție

care determină un venit marginal mai mare decât costul marginal implicat de utilizarea
capacităților respective.

Prin urmare, utilajele și echipamentele mai puțin profitabile sau chiar aducând pierderi sunt
eliminate treptat prin noi investiții în capacități de producție, făcute în raport cu resursele
financiare decise de către subsistemul financiar 𝑆5 .

În deciziile privind produsele profitabile, subsistemul 𝑆3 trebuie să ia în considerare și

informațiile privind concurența, adică alte firme care produc aceleași produse sau produse
substituibile (pentru a asigura menținerea cotei de piață deținute).

Pentru a-și exercita rolul său în cadrul firmei, subsistemul 𝑆3 utilizează o serie de modele
bazate, în principal, pe funcția de profit și pe funcția de cost.
 4. Subsistemul asigurării cu factori de producție (inputuri) 𝑺𝟒

Pentru a realiza programul de producție stabilit în cadrul subsistemului de producție 𝑆2 , firma

are nevoie de factorii de producție asociați nivelului acestuia. Principalii factori de producție
sunt munca, mașinile și echipamentele, materiile prime și materialele etc. Dintre acești
factori, munca și capitalul (mașini, echipamente, utilaje etc.) sunt cei mai impotanți, ei fiind
procurați de către firmă de pe piețe diferite.

Prin urmare, piața inputurilor denumește generic o mulțime de piețe specifice pentru fiecare
tip de factor de producție. Comportamentul firmei pe aceste piețe depinde de prețul fiecărei
piețe și influențează mai departe nivelul producției, costurile de producție și, în consecință,
mărimea profitului obținut de firmă.

Subsistemul 𝑆3 primește de la 𝑆2 necesarul de resurse pentru producție și de la 𝑆5 banii

necesari procurării de resurse. Apoi, prin intermediul relațiilor cu piața factorilor de
producție, factorii sunt aduși în cadrul firmei și distribuiți către activitățile de producție.
Subsistemul 𝑆5 trimite către 𝑆3 informații privind costul acestor factori de producție.

5. Subsistemul financiar (𝑺𝟓 )

Subsistemul financiar 𝑆5 are ca obiectiv principal asigurarea și gestionarea resurselor

financiare necesare firmei în diferite etape ale activității sale.
 cuplează firma la piața financiară, sursa principală de finanțare a firmelor
 onorează obligațiile firmei către acționari și stat, adică plata dividendelor, respectiv
plata impozitelor și taxelor datorate de firmă.

Pornind de la nevoile de finanțare ale firmei formate din:

- finanțarea pentru dezvoltare (cumpărarea de capital fizic)
- finanțarea necesară plății inputurilor,
se formulează cererea de credite, în funcție de condițiile de pe piața financiară (în special de
mărimea ratei dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale).
Fluxul de intrare de pe piața financiară îl constituie creditele (împrumuturile). Acestea,
împreună cu fondurile proprii disponibile ale firmei, sunt dirijate către:
- subsistemul (𝑆3 ), constituind resursele financiare destinate dezvoltării firmei, respectiv
- subsistemul (𝑆4 ), fiind folosite pentru plățile factorilor de producție.

De asemenea, subsistemului financiar (𝑆5 ) are interdependențe cu alte sisteme din mediul
înconjurător al firmei: statul, acționarii, băncile etc.

Concluzii

Privită ca sistem, firma este alcătuită dintr-un ansamblu de elemente și caracteristici

definitorii precum:
- elementele constitutive ale firmei
- obiectivul firmei
- variabilele de stare
- relațiile intrafirmă
- transformări suportate de firmă
- intrări în cadrul firmei
- ieșiri ale firmei etc.
Toate aceste componente au caracter dinamic, adică se modifică în timp (unele au o evoluție
rapidă, altele se modifică mai lent).

Prin urmare, firma are toate trăsăturile caracteristice unui sistem cibernetic, atributele și
evoluția acesteia constituind obiective de interes major în abordarea dinamică a economiei,
deoarece o economie națională eficientă și competitivă este alcătuită din cât mai multe firme
rentabile și competitive.
 Modelarea sistemului cibernetic al producătorului

Modelarea cererii de produse a pieței

În economia de piață, întreaga activitate a firmei este orientată către piață, adică către
satisfacerea într-o măsură cât mai mare a cererii pentru produsul și/sau serviciul pe care
aceasta îl realizează. Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale, umane și
financiare de care dispune.

Subsistemul raporturilor cu piața (𝑺𝟏 ) este interfața dintre firmă și piața bunului și/sau
serviciului realizat. Acest subsistem declanșează, în continuare, în cadrul firmei procese prin
care aceasta se adaptează continuu la cererea pieței.

Piața bunurilor și serviciilor își exercită influența asupra firmei, în principal, prin intermediul
cererii pentru bunul și/sau serviciul pe care îl oferă firma. Această cerere se formează prin
interacțiunea pieței cu sistemul consumatorului și poate fi influențată în mică măsură (prin
reclamă, publicitate) sau chiar deloc de către firmă.

Firma cunoaște această cerere:

- fie direct, sub forma comenzilor primite de la clienți,
- fie indirect, pe baza studiilor de piață pe care le întreprinde.

Analiza pieței întreprinsă de către firmă trebuie să explice influențele cererii pieței asupra
cantității cerute. De regulă, se urmărește determinarea unei relații cantitate - preț prin
intermediul căreia să se exprime cantitățile de produs cerute pentru diferite niveluri ale
prețului de vânzare practicat pe piață.

Dacă firma nu este de monopol, adică nu poate stabili unilateral prețul de piață, atunci ea
trebuie să ia informația privind prețul pieței ca atare și să determine comenzile probabile
asociate nivelului respectiv al prețului de piață.

Aceste comenzi, determinate pe o perioadă dată de timp (o lună, un trimestru, semestru, an),
se transformă într-un program de producție pe care (𝑆1) îl transmite subsistemului de
producție ( 𝑆2 ). De la subsistemul ( 𝑆2 ) sunt primite produse finite (realizate) pe care ( 𝑆1) le
livrează către piața bunurilor și serviciilor.

Vânzările (livrările respective) se fac în raport cu un preț de producție primit de la

subsistemul prețuri-costuri-profitabilitate ( 𝑆3 ), unde este comparat cu prețul de vânzare pe
piață. În funcție de raportul dintre cele două prețuri, firma poate vinde o cantitate mai
mică sau mai mare de produse.

În cazul în care raportul dintre cele două prețuri nu este favorabil firmei, ea vânzând în
pierdere, apare riscul ca firma să intre în faliment (dacă această perioadă de prelungește).
Pentru a evita această situație, firma are două alternative:

- să nu mai vândă produsul respectiv - se poate realiza atunci când firma mai vinde și
alte produse profitabile;

- să reducă prețul de producție sub cel de piață – necesită reducerea costurilor de

producție - se poate face, însă, în anumite limite impuse de tehnologiile de producție
utilizate și de forța de muncă angajată.

Pentru a- și mări vânzările și/sau a putea vinde la un preț superior celui de pe piață, firmele
utilizează reclama și publicitatea care, însă, induc anumite costuri suplimentare.

Exprimarea matematică a cererii pentru un produs ca funcție de variabilele care o determină,

conduce la o formă analitică pentru funcția de cerere a pieței.

Dacă notăm cu:

 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 - variabilele ce influențează semnificativ variația cererii pe piață și cu

 𝐷 – volumul cererii dintr-un anumit produs,

atunci putem avea pentru D diferite relații funcționale:

𝐷 = 𝑎1 𝑥1 + 𝑎2 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑛 𝑥𝑛 = ∑ 𝑎𝑖 𝑥𝑖
𝑖=1

deci, o relație funcțională liniară aditivă, sau

 𝑛
𝑏 𝑏 𝑏 𝑏
𝐷= 𝑐𝑥1 1 𝑥2 2 … 𝑥𝑛𝑛 = ∏ 𝑐𝑥𝑖 𝑖
𝑖=1

o relație funcțională multiplicativă,

unde 𝑎𝑖 , 𝑏𝑖 și c sunt parametri cunoscuți sau care pot fi estimați.

Prin urmare, funcția de cerere a pieței este expresia matematică a dependenței dintre
cantitatea de produse cerută și prețul produsului și/sau alte variabile socio-economice cu
influență semnificativă asupra acesteia.

De regulă, funcția de cerere se introduce în modelele de firmă sub formă simplificată, în care
singura variabilă cauzală este prețul de piață al produsului, p.

Astfel, relația cantitate-preț are forma:

𝐷(𝑡) = 𝑓(𝑝(𝑡)).

În acest caz, funcția f poate fi liniară:

𝐷(𝑡) = 𝑎𝑝(𝑡), 𝑎<0

sau neliniară:
𝐷(𝑡) = 𝑎𝑝(𝑡)𝑏 , 𝑎 < 0, 0<𝑏<1
𝐷(𝑡) = 𝑎 + 𝑏 ln 𝑝(𝑡), 𝑎 > 0, 𝑏 < 0.

Legea cererii poate fi formulată astfel:

“în mod normal, cu cât prețul unui produs este mai mare, cu atât cantitatea cerută din acel
produs este mai mică și invers, presupunând că toate celelalte variabile cauzale nu se
modifică”.
Reprezentarea grafică a funcției cererii pentru un anumit produs conduce la o curbă a cererii
care, în condiții normale, este descrescătoare (are panta negativă) (figura nr. 4).

D(t)

p(t)

Figura nr. 4

În situațiile în care este dificil de identificat dependența dintre cererea dintr-un anumit produs
și prețul de piață, se preferă reprezentarea legăturii dintre firmă și piață (prin subsistemul 𝑆1)
cu ajutorul unei funcții a vânzărilor, definită ca:

𝑆(𝑡) = 𝑓(𝑄(𝑡))

unde Q reprezintă rata outputului firmei (producția pe unitatea de timp), iar S este expresia
valorică a vânzărilor la momentul t.

De exemplu, putem considera:

𝑆(𝑡) = 𝑝(𝑄(𝑡)) ∙ 𝑄(𝑡)

unde: 𝑝(𝑄(𝑡)) – reprezintă prețul de producție

𝑄(𝑡) - rata outputului firmei (producția pe unitatea de timp).

În aceste condiții, funcția vânzărilor 𝑺(𝒕) trebuie să satisfacă următoarele proprietăți:

 𝑆 ′ (𝑄) > 0, adică vânzările sunt crescătoare în raport cu outputul;

 𝑆 ′ (𝑄) > 0, adică funcția vânzărilor are randament descrescător în raport cu Q, altfel
spus, pe măsură ce outputul este mai mare, creșterea vânzărilor este din ce în ce mai
mică;

 𝑆(𝑄) > 0 dacă 𝑄 > 0, proprietate ce asigură existența vânzărilor când firma
realizează o producție diferită de zero.

În cadrul subsistemului raporturilor cu piața (𝑆1 ) se află și instrumentele de care dispune

firma pentru a influența cererea pentru produsele și serviciile realizate și anume:
- reclama
- publicitatea
- prețul de vânzare
- distribuția
- politica de produs etc.

De exemplu, pentru a exprima modul în care reclama și publicitatea influențează asupra

volumului vânzărilor se poate utiliza o relație de forma:

𝑆(𝑡)
𝑆(𝑡) = 𝑎1 𝐴(𝑡) {1 − } − 𝑎2 𝑆(𝑡) (1)
𝐷

unde: 𝐴(𝑡) reprezintă cheltuieli cu reclama și publicitatea

𝑆(𝑡) - volumul vânzărilor
𝑎1 - un parametru de reacție
𝑎2 – parametru de decalaj (întârziere)
D - cererea totală a pieței (estimată).
O altă modalitate de a descrie influența instrumentelor de care dispune firma pentru a
influența piața este cea propusă de modelul lui Nerlove și Arrow:

𝐵̇ (𝑡) = 𝐴(𝑡) − 𝑎3 𝐵(𝑡)

{ 𝑆̇(𝑡) = 𝑆(𝑃(𝑡), 𝐵(𝑡))
𝑃̇(𝑡) = 𝑃(𝑄(𝑡), 𝐵(𝑡))

unde: 𝐵(𝑡) este o variabilă complexă numită goodwill-ul firmei

𝑎3 - un parametru de decalaj (întârziere) al goodwill-ului.

Într-un astfel de model, firma are la dispoziție două instrumente pentru influențarea cererii:
- cheltuielile cu publicitatea 𝐴(𝑡) și
- prețul de vânzare 𝑃(𝑡).

Cheltuielile de publicitate cresc goodwill-ul, deci și vânzările. Dar, prin parametrul 𝑎3 se

introduce un efect opus bazat pe fenomenul de uitare de care dau dovadă consumatorii.
Vânzările 𝑆(𝑡) cresc ca urmare a creșterii prețurilor 𝑃(𝑡), dar și a goodwill-ului firmei 𝐵(𝑡).

În modelele de firmă mai recente se încearcă introducerea și altor instrumente pe care firma
le poate utiliza în raporturile sale cu piața bunurilor și serviciilor, și anume:
- modelele cu așteptări raționale privind fluctuațiile cererii pe piață în care se iau în
considerare politicile de investiții și angajare și impactul lor asupra vânzărilor 𝑆(𝑡).
 Modelarea activității de producție a firmei

Subsistemul de producție (tehnologic) al firmei 𝑺𝟐 alege cea mai bună combinație de

inputuri care permite realizarea programului de producție furnizat de subsistemul (𝑺𝟏 )
al raporturilor cu piața bunurilor și serviciilor.

Utilizând inputurile primite de la subsistemul (𝑆4 ) al asigurării cu factori de producție,

(𝑆2 ) realizează produse finite destinate vânzării pe piață prin intermediul subsistemului (𝑆1 ).

Dacă programul de producție nu poate fi realizat din cauza lipsei de echipamente, mașini și
tehnologii, atunci (𝑆2 ) transmite către subsistemul financiar (𝑆5 ) cereri de noi investiții.

Prin tehnologiile pe care le deține, firma are posibilitatea să transforme diferite produse în
alte produse. Vom considera că pentru firmă sunt de interes K produse, unele dintre ele
fiind inputuri pentru firmă, iar altele outputuri. În economie pot exista și alte produse care
nu au nimic de-a face cu firma.

Tehnologiile firmei pot fi modelate utilizând o mulțime de vectori de netputuri din ℝ𝑲 .

Termenul “netput” este utilizat ca o denumire comună pentru inputuri și outputuri.

Pentru fiecare produs din cele K putem înregistra producția firmei (outputul) sau consumul
productiv al acesteia (inputul), utilizând în cadrul vectorului de netputuri:

- componente negative pentru inputuri și

- componente pozitive pentru outputuri.

Prin urmare, tehnologiile firmei sunt date de mulțimea tuturor vectorilor de netputuri de
care aceasta este capabilă. Vom nota această mulțime cu 𝒁 ⊂ ℝ𝑲 .

Mulțimea Z se numește mulțimea posibilităților tehnologice sau mulțimea tehnologică a

firmei. Un element 𝒛 ∈ 𝒁 se numește netput sau plan de producție.
Mulțimea tehnologiilor Z are o serie de proprietăți:

1. Convexitatea: (∀) 𝑧, 𝑧 ′ ∈ 𝑍 ș𝑖 (∀)𝛼 ∈ [0,1] rezultă 𝛼𝑧 + (1 − 𝛼)𝑧 ′ ∈ 𝑍.

2. Libertatea de mișcare: dacă 𝑧 ∈ 𝑍 ș𝑖 𝑧 ′ ≤ 𝑧 atunci 𝑧 ′ ∈ 𝑍.

Altfel spus, dacă firma are o tehnologie z , ea poate oricând să reducă cantitatea de
netputuri, obținând o tehnologie 𝑧 ′ .

3. Posibilitatea de a da faliment: 0 ∈ 𝑍, unde 0 este vectorul de netputuri cu toate

componentele zero.

4. Economia de scală: dacă 𝑧 ∈ 𝑍 și 𝛼 ≥ 0, atunci 𝛼𝑧 ∈ 𝑍.

Deci, dacă firma modifică în aceeași proporție 𝛼 toate componentele unui vector de
netputuri, ea obține o nouă tehnologie din Z.

Totuși, în majoritatea modelelor subsistemului de producție, produsele care sunt inputuri sunt
separate de produsele care reprezintă outputuri. Pentru aceasta, vom ordona indicii 1,2, … , 𝐾
asociați produselor astfel încât:
- de la 1 la N să reprezinte inputurile
- de la N+1 la N+M outputurile și
- de la N+M+1 la K produse de care firma nu mai este interesată (s-a renunțat la
producția lor sau la consumul acestora).

În mulțimea tehnologică Z acest lucru se poate evidenția astfel:

dacă 𝒛 = (𝒛𝟏 , 𝒛𝟐 , … , 𝒛𝑲 ) ∈ 𝒁, atunci:

𝒛𝒌 ≤ 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ 𝟏, ̅̅̅̅̅
𝑵
{ 𝒛𝒌 ≥ 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑵 + 𝟏, 𝑵 + 𝑴
𝒛𝒌 = 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ 𝑵̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
+ 𝑴 + 𝟏, 𝑲
În plus, vom nota cu:

𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ) vectorul inputurilor, în care 𝒙𝒌 ≥ 𝟎, (∀)𝒌 ∈ ̅̅̅̅̅

𝟏, 𝑵
(nivelurile inputurilor sunt considerate acum pozitive).

𝒚 = (𝒚𝟏 , 𝒚𝟐 , … , 𝒚𝑴 ) vectorul outputurilor, în care 𝑦𝑘 ≥ 0, (∀)𝑘 ∈ ̅̅̅̅̅̅

1, 𝑀.

O pereche de vectori (𝒙, 𝒚) ∈ ℝ𝑵+𝑴 reprezintă o combinație admisibilă input - output

pentru firmă dacă:
𝑧 = (−𝑥1 , … , −𝑥𝑁 , 𝑦1 , … , 𝑦𝑀 , 0, … ,0) ∈ 𝑍

adică, dacă există un vector de netputuri z astfel încât 𝒛 = (−𝒙, 𝒚) ∈ 𝒁.

Dacă se dă un vector al outputurilor 𝒚 = (𝒚𝟏 , 𝒚𝟐 , … , 𝒚𝑴 ), atunci el poate fi realizat

tehnologic de către firmă dacă există un vector de inputuri 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ) astfel încât
vectorul 𝒛 = (−𝒙, 𝒚) ∈ 𝒁.

Mulțimea acestor vectori 𝒙 ∈ ℝ𝑵 se numește mulțimea necesară de inputuri pentru a

obține vectorul outputurilor 𝒚 ∈ ℝ𝑴 și se notează cu 𝑽(𝒚).

Mulțimea necesară de inputuri 𝑽(𝒚) are următoarele proprietăți:

1. Nemărginită superior: dacă 𝑥 ∈ 𝑉(𝑦) și 𝑥 ′ ≥ 𝑥 atunci 𝑥 ′ ∈ 𝑉(𝑦).

2. Convexă: (∀) 𝑥, 𝑥 ′ ∈ 𝑉(𝑦) și (∀)𝛼 ∈ [0,1] rezultă 𝛼𝑥 + (1 − 𝛼)𝑥 ′ ∈ 𝑉(𝑦).

3. Dacă 𝒚 ≤ 𝒚′ atunci 𝑽(𝒚) ⊆ 𝑽(𝒚′ ) (cu cât outputul firmei crește, cu atât necesarul
de inputuri devine mai mare).
Frontiera mulțimii 𝑽(𝒚) se numește izocuanta corespunzătoare outputului y. Aceasta
reprezintă locul geometric al combinațiilor de inputuri care conțin cantitățile minime din
fiecare input ce permit realizarea aceleiași cantități de output y.

Considerăm cazul particular în care firma realizează un singur output, deci M = 1.

În funcție de programul de producție furnizat de subsistemul 𝑆1 și printr-o alegere

convenabilă a inputurilor 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ), firma va putea obține atât de mult output y cât
ea dorește.

Cea mai mare cantitate de output posibil de obținut în acest fel este dată de o funcție de
producție, notată cu 𝒇(𝒙) cu următoarele proprietăți:

 𝒇(𝒙) este o funcție quasiconcavă - din convexitatea mulțimii Z. Deci pentru orice
combinație convexă de inputuri se obține un output mai mic decât fiecare nivel de
output ce s-ar obține utilizând doar câte un input.

 𝒇(𝟎) = 𝟎 - din posibilitatea de a da faliment.

 𝒇(𝒙) este o funcție nedescrescătoare în raport cu fiecare dintre argumentele sale

– din libertatea de mișcare în Z.

 𝒇(𝒙) este o funcție omogenă de gradul întâi – din economia de scală constantă în Z
înseamnă că 𝒇(𝜶𝒙) = 𝜶𝒇(𝒙).
Definiție. Funcția 𝒇: ℝ𝑵 ⟶ ℝ dată de 𝒚 = 𝒇(𝒙),

unde: y este o mărime scalară (deci firma are un singur output) și

𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ) este vectorul inputurilor, cu 𝑥𝑖 ≥ 0, (∀) 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁

este funcție de producție dacă îndeplinește următoarele 4 proprietăți:

1. Producția nu este posibilă în lipsa resurselor, deci:

𝒇(𝟎, 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ) = 𝟎
𝒇(𝒙𝟏 , 𝟎, … , 𝒙𝑵 ) = 𝟎
...................................
𝒇(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝟎) = 𝟎

Această proprietate arată faptul că orice input este necesar, chiar în cantitate mică, lipsa lui
făcând producția imposibilă.

2. Funcția de producție este nedescrescătoare în raport cu fiecare dintre inputurile sale

(prin creșterea inputurilor, outputul nu se reduce; dacă 𝒙𝟏 < 𝒙𝟐 , atunci 𝒇(𝒙𝟏 ) < 𝑓(𝒙𝟐 )).

În cazul în care funcția 𝒇(𝒙) este continuă și derivabilă, această proprietate se scrie:

𝜕𝑓(𝑥)
≥ 0, 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁
𝜕𝑥𝑖

𝝏𝒇(𝒙)
Mărimea ≥ 0 se numește eficiența diferențială (marginală) a inputului i. Din punct
𝝏𝒙𝒊

de vedere economic arată cu câte unități va crește producția (outputul) firmei la creșterea cu o
unitate a inputului i.

3. Legea randamentului descrescător al inputurilor. Pe măsură ce cantitatea utilizată

dintr-un input crește, în condițiile menținerii constante a nivelurilor din celelalte inputuri,
eficiența diferențială (marginală) a utilizării acestui input nu crește.
Matematic, această proprietate se scrie:

𝝏 𝝏𝒇(𝒙)
( ) ≤ 𝟎, 𝒊 ∈ ̅̅̅̅̅
𝟏, 𝑵
𝝏𝒙𝒊 𝝏𝒙𝒊

Această condiție este echivalentă cu faptul că 𝒇(𝒙) este o funcție quasiconcavă

(cvasiconcavă) de fiecare dintre argumentele sale (inputuri).

În cazul a două inputuri 𝑥1 și 𝑥 2 , avem:

𝒇(𝜶𝒙𝟏 + (𝟏 − 𝜶)𝒙𝟐 ) ≥ 𝜶𝒇(𝒙𝟏 ) + (𝟏 − 𝜶)𝒇(𝒙𝟐 ), unde 𝜶 ∈ [𝟎, 𝟏].

În cazul în care 𝒇(𝒙) este continuă și de două ori derivabilă în raport cu fiecare dintre
argumentele 𝑥𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁 , condiția de cvasi-concavitate se exprimă astfel:

𝝏𝟐 𝒇(𝒙)
𝑯=( ) ≤𝟎
𝝏𝒙𝒊 𝝏𝒙𝒋 ̅̅̅̅̅
𝒊,𝒋∈𝟏,𝑵

unde H este matricea Hessian (trebuie să fie seminegativ definită).

4. Economie de scală – funcția de producție 𝒇(𝒙) păstrează neschimbată unitatea de

măsură atunci când scara producției se modifică.

Matematic, aceasta presupune ca funcția 𝒇(𝒙) să fie omogenă de gradul 𝜹, adică:

𝒇(𝝀𝒙) = 𝝀𝜹 𝒇(𝒙).

 dacă 𝜹 > 1, avem o funcție de producție cu economie de scală crescătoare;

 dacă 𝜹 = 𝟏 - funcție de producție cu economie de scală constantă;

 dacă 𝜹 < 1 - funcție de producție cu economie de scală descrescătoare.

Pentru a măsura influența modificării de scală a producției, se utilizează elasticitatea
producției, definită ca:
𝝏𝒇(𝝀𝒙)
𝜺(𝒙) = 𝐥𝐢𝐦 𝝏𝝀
𝝀→𝟏 𝒇(𝝀𝒙)
𝝀

𝜺(𝒙) exprimă procentual modificarea outputului ca urmare a modificării de scală a producției

cu un procent, în condițiile unui vector al inputurilor dat x.

În modelarea posibilităților tehnologice ale firmelor pot fi utilizate multe tipuri de funcții de
producție. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt funcțiile de producție cu factori
substituibili.

Substituibilitatea inputurilor înseamnă că aceeași producție (output) y poate fi obținută

utilizând inputuri în proporții diferite. Mulțimea acestor combinații prin care se obține aceeași
producție 𝑦0 reprezintă izocuanta lui 𝒚𝟎 , adică:

𝑸(𝒚𝟎 ) = {𝒙 | 𝒇(𝒙) = 𝒚𝟎 , 𝒙 ≥ 𝟎 }

Izocuantele au următoarele proprietăți:

1. Izocuantele nu se intersectează unele cu altele. Acest lucru se explică prin faptul că

nu putem obține același nivel al outputului utilizând combinații nesubstituibile de
inputuri.

2. Izocuanta 𝑸(𝒚𝟎 ) împarte cadranul pozitiv al spațiului inputurilor în două

submulțimi disjuncte:

- una care conține combinații de inputuri pentru care se obține un output 𝒚 < 𝒚𝟎
- cealaltă care conține combinații de inputuri pentru care outputul 𝒚 > 𝒚𝟎
- frontiera dintre cele două submulțimi este chiar izocuanta 𝑸(𝒚𝟎 ).
 3. Un output y mai mare corespunde unei izocuante mai îndepărtate de originea
axelor de coordonate, deci se obține utilizând combinații substituibile de inputuri în
cantități mai mari.

4. Izocuantele nu intersectează axele de coordonate, deci un output pozitiv 𝑦 > 0 se

obține numai dacă se utilizează combinații substituibile de inputuri în cantități strict
pozitive.

În figura nr. 5 se reprezintă o izocuantă corespunzătoare unei firme care utilizează doar două
inputuri 𝒙𝟏 și 𝒙𝟐 , să zicem munca și, respectiv capitalul.

𝑥2

𝑄(𝑦1 ) > 𝑄(𝑦0 )

𝑄(𝑦0 )

O 𝑥1

Figura nr. 5
Din clasa funcțiilor de producție cu factori substituibili, cele mai utilizate în modelarea
subsistemului de producției sunt:

 funcțiile de producție de tip putere (Cobb-Douglas)

 funcțiile de producție de tip CES (cu elasticitatea de substituire constantă)
 funcții de producție cu proporții constante.

Funcțiile de producție de tip putere (Cobb-Douglas)

Funcțiile de producție de tip putere cu N resurse au forma generală:

𝑵
𝜶 𝜶 𝜶 𝜶
𝒚= 𝒂𝒙𝟏 𝟏 𝒙𝟐 𝟐 … 𝒙𝑵𝑵 = 𝒂 ∏ 𝒙𝒊 𝒊
𝒊=𝟏

unde y este volumul outputului , 𝑥𝑖 - resursa i, a și 𝛼𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑁 - parametri pozitivi.

De regulă 0 < 𝛼𝑖 < 1, 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑁.

Relația de mai sus poate fi liniarizată prin logaritmare:

ln 𝑦 = ln 𝑎 + ∑ 𝛼𝑖 ln 𝑥𝑖
𝑖=1

Se arată că acest tip de funcție de producție îndeplinește proprietățile (1) – (4) ale funcțiilor
de producție.

Eficiența diferențială a resursei i este în acest caz:

𝜕𝑦 𝛼 −1 𝛼 𝛼𝑖
𝑒𝑖 = = 𝑎𝛼𝑖 𝑥𝑖 𝑖 ∏ 𝑥𝑗 𝑗 = 𝑦
𝜕𝑥𝑖 𝛼𝑗
𝑗≠𝑖
Elasticitatea producției în raport cu resursa i este:

𝜕𝑦 𝜕𝑥𝑖 𝜕(ln 𝑦)
𝜀𝑖 = : = = 𝛼𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁
𝑦 𝑥𝑖 𝜕(ln 𝑥𝑖 )

Deci, puterile 𝜶𝒊 reprezintă elasticitățile producției în raport cu inputurile

corespunzătoare.

Elasticitatea producției va fi atunci:

𝑁

𝜀 = ∑ 𝜀𝑖
𝑖=1

Norma diferențială de substituire a resursei i cu resursa j este:

𝜕𝑦
𝜕𝑥𝑗 𝛼𝑗 𝑥𝑖
𝛾𝑖𝑗 = − =− ∙
𝜕𝑦 𝛼𝑖 𝑥𝑗
𝜕𝑥𝑖

𝑥𝑖
deci este o funcție liniară de raportul . Prin urmare, o creștere proporțională a consumului
𝑥𝑗

resurselor i și j lasă nemodificată norma lor de substituire 𝛾𝑖𝑗 .

Elasticitatea normei diferențiale de substituire a resurselor este:

𝑥 𝛼
𝑑 (ln (𝑥𝑖 )) 𝑑 (ln (𝛼𝑖 ) + ln(−𝛾𝑖,𝑗 ))
𝑗 𝑗
𝜎𝑖,𝑗 = = =1
𝑑(ln(−𝛾𝑖,𝑗 )) 𝑑(ln(−𝛾𝑖,𝑗 ))

Faptul că 𝜎𝑖,𝑗 = 1, (∀)𝑖, 𝑗 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑁 este una dintre cele mai importante proprietăți ale
funcțiilor de producție Cobb-Douglas. Ea arată că substituibilitatea unei resurse cu o altă
resursă este independentă de deciziile manageriale.
Izocuantele funcțiilor de producție Cobb-Douglas se obțin fixând un anumit nivel al
producției 𝑦0 și rezolvând apoi ecuația:

𝜶 𝜶 𝜶
𝒂𝒙𝟏 𝟏 𝒙𝟐 𝟐 … 𝒙𝑵𝑵 = 𝒚𝟎

De exemplu, dacă 𝒊 = 𝟏, 𝟐, avem:

𝜶 𝜶
𝒂𝒙𝟏 𝟏 𝒙𝟐 𝟐 = 𝒚𝟎

Rezultă
1
𝑦0 𝛼2
𝑥2 (𝑥1 ) = ( 𝛼1 )
𝑎𝑥1

Deoarece 0 < 𝛼𝑖 < 1, 𝑖 = 1, 2, obținem:

1
𝑦0 𝛼2
lim 𝑥2 (𝑥1 ) = lim ( 𝛼1 ) =0
𝑥1 →∞ 𝑥1 →∞ 𝑎𝑥
1

Deci izocuanta are asimptotă orizontală axa OX1. Analog, obținem că pentru 𝑥2 → ∞,
izocuanta are asimptotă orizontală axa OX2.

Aceasta arată faptul că o cantitate de producție dată se poate obține în condițiile existenței
unui volum oricât de mic din una dintre resurse dacă există cantitate suficient de mare din
cealaltă resursă.

Această proprietate nu corespunde condițiilor reale din firme, motiv pentru care au fost
introduse funcții de producție cu elasticitatea substituirii resurselor constantă dar diferită de 1.
 Funcții de producție cu elasticitatea de substituire constantă (CES)

Funcțiile de producție tip CES au forma generală:

𝛿
𝑁 −
𝜌
−𝜌
𝑦 = 𝑏 (∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖 )
𝑖=1

unde parametrii 𝑏, 𝛿, 𝜌, 𝛽𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑁 sunt pozitivi.

O formă echivalentă a acestei funcții de producție este:

𝑁
𝛿 −𝜌
ln 𝑦 = ln 𝑏 − ln ∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜌
𝑖=1

În cazul a două inputuri avem:

1
−𝜌 −𝜌 −𝜌
𝑦 = 𝑏(𝛽1 𝑥1 + 𝛽2 𝑥2 ) , 𝛿 = 1.

Pentru a analiza substituibilitatea acestei funcții, vom construi izocuanta corespunzătoare

outputului 𝑦0 :
1
−𝜌 −𝜌 −𝜌
𝑦0 = 𝑏(𝛽1 𝑥1 + 𝛽2 𝑥2 )

𝑦0 −𝜌 −𝜌 −𝜌
( ) = 𝛽1 𝑥1 + 𝛽2 𝑥2
𝑏

de unde
1
1 −
𝜌
1 𝑦0 −𝜌 −
𝜌
𝑥2 (𝑥1 ) = [𝛽 (( 𝑏 ) − 𝛽1 𝑥1 )] .
2
În figura nr. 6 se reprezintă grafic această izocuantă.

𝑥2

1 𝑄(𝑦0 )
𝑦0 𝜌
( ) 𝛽2
𝑏

1
O 𝑦0 𝜌 𝑥1
( ) 𝛽1
𝑏

Figura nr. 6

Se observă că, pentru 𝒙𝟏 → ∞ izocuanta 𝑸(𝒚𝟎 ) are asimptotă orizontală:

1
𝑦0 𝜌
𝑥2 = ( ) 𝛽2
𝑏

Această înseamnă că pentru o creștere nelimitată a cantității dintr-o resursă 𝑥1 , pentru a

1
𝑦0 𝜌
obține producția 𝑦0 este necesar ca resursa 𝑥2 să existe cel puțin în cantitatea ( 𝑏 ) 𝛽2 .

Analog, pentru 𝒙𝟐 → ∞, izocuanta 𝑸(𝒚𝟎 ) admite asimptota verticală:

1
𝑦0 𝜌
𝑥1 = ( ) 𝛽1
𝑏

interpretarea economică fiind asemănătoare cu cea anterioară.

Se observă că în cazul funcțiilor de producție de tip CES nu mai avem substituibilitate
completă a resurselor.

În continuare, vom considera funcția de producție de tip CES în forma generală:

𝛿
𝑁 −
𝜌
−𝜌
𝑦 = 𝑏 (∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖 )
𝑖=1

unde parametrii 𝑏, 𝛿, 𝜌, 𝛽𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑁 sunt pozitivi și vom calcula principalii ei indicatori.

 Eficiența diferențială (marginală) a inputului (resursei) i este:

−(1+𝜌)
𝜕𝑦 𝛿𝛽𝑖 𝑥
𝑒𝑖 = = 𝑁 𝑖 −𝜌 ∙ 𝑦(𝑥) > 0
𝜕𝑥𝑖 ∑𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗

Se observă că 𝑒𝑖 descrește odată cu creșterea volumului acesteia, pentru cantități constante

utilizate din celelalte resurse.

 Elasticitatea producției în raport cu resursa i este:

𝜕𝑦 −𝜌
𝜕𝑥𝑖 𝛿𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜀𝑖 = 𝑦 = 𝑁
∑𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗−𝜌
𝑥

Se observă că, în cazul funcțiilor de producție de tip CES, 𝜀𝑖 nu mai are o valoare constantă.

Pentru cantități constante din celelalte resurse, scăderea cantității utilizate din resursa i
conduce la creșterea elasticității producției în raport cu această resursă către zero. Deci,
raportul dintre eficiența diferențială a resurselor și eficiența lor medie scade odată cu
creșterea volumului de resurse utilizat.
 Elasticitatea producției va fi:

𝑁 𝑁 −𝜌
𝛿𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜀 = ∑ 𝜀𝑖 = ∑ −𝜌 =𝛿
∑𝑁
𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗
𝑖=1 𝑖=1

Prin urmare, în cazul funcțiilor de producție de tip CES elasticitatea producției nu depinde de
raportul dintre resurse, ca și în cazul funcțiilor de producție de tip Cobb-Douglas.

 Norma (rata) de substituire a resurselor are forma:

𝜕𝑦
1+𝜌
𝜕𝑥𝑗 𝛽𝑗 𝑥𝑖
𝛾𝑖𝑗 = − =− ( )
𝜕𝑦 𝛽𝑖 𝑥𝑗
𝜕𝑥𝑖

𝑥𝑖
Deci 𝛾𝑖𝑗 depinde de raportul dintre resurse, astfel încât, la o creștere proporțională a
𝑥𝑗

volumului de resurse utilizate, norma de substituire a resurselor nu se modifică.

 Elasticitatea normei de substituire este:

𝑥 𝑥
𝑑 (ln (𝑥𝑖 )) 𝑑 (ln (𝑥𝑖 ))
𝑗 𝑗 1
𝜎𝑖𝑗 = = =
𝑑(ln(−𝛾𝑖𝑗 )) 𝛽𝑗 𝑥 1+𝜌
ln ( ) + (1 + 𝜌) ln (𝑥𝑖 )
𝛽𝑖 𝑗

Prin urmare, elasticitatea normei de substituire este constantă și depinde de parametrul 𝜌.

Dacă 𝝆 → 𝟎, funcția de producție CES se transformă în funcție de tip Cobb-Douglas.

 Funcții de producție cu proporții constante

Forma generală a funcțiilor de producție cu proporții constante este

𝒙𝟏 𝒙𝟐 𝒙𝑵
𝒚 = 𝒃 𝐦𝐢𝐧 { 𝟎
, 𝟎 ,…, 𝟎}
𝒙 𝒙𝟏 𝒙𝟐 𝒙𝑵

unde 𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑁 ), iar 𝑏, 𝑥10 , 𝑥20 , … , 𝑥𝑁0 sunt parametri pozitivi.

Se observă că, în comparație cu celelate tipuri de funcții de producție, în acest caz există o
structură rațională unică a resurselor, dată de vectorul 𝑥 0 = (𝑥10 , 𝑥20 , … , 𝑥𝑁0 ).

Dacă vectorul resurselor x satisface relația 𝒙 = 𝒕𝒙𝟎 , unde 𝑡 > 0 este un scalar nenegativ,
atunci resursele sunt utilizate rațional, iar producția obținută este dată de 𝑦 = 𝑏𝑡. Orice
abatere de la această structură rațională conduce la utilizarea nerațională a unor resurse.

Dacă vectorul de resurse se abate de la structura rațională, 𝒙 = 𝒕𝒙𝟎 + 𝒙𝟏 , unde vectorul

𝑥1 = (𝑥11 , 𝑥21 , … , 𝑥𝑁1 ) are cel puțin un element nul, de exemplu, 𝑥𝑁1 = 0, atunci:

𝒕𝒙𝟎𝟏 + 𝒙𝟏𝟏 𝒕𝒙𝟎𝟐 + 𝒙𝟏𝟐 𝒕𝒙𝟎𝑵 + 𝒙𝟏𝑵 𝒙𝟏𝟏 𝒙𝟏𝟐 𝒙𝟏𝑵

𝒚 = 𝒃 𝐦𝐢𝐧 { , , … , } = 𝒃 𝐦𝐢𝐧 {𝒕 + , 𝒕 + , … , 𝒕 + } = 𝒃𝒕
𝒙 𝒙𝟎𝟏 𝒙𝟎𝟐 𝒙𝟎𝑵 𝒙 𝒙𝟎𝟏 𝒙𝟎𝟐 𝒙𝟎𝑵

Deci, producția obținută are aceeași mărime ca și pentru vectorul consumului rațional de
resurse 𝑥 = 𝑡𝑥 0 . Resursele descrise de vectorul 𝑥1 sunt consumate fără nici un spor de
producție, ele neputând înlocui absența resursei N.

Prin urmare, substituibilitatea unei resurse aflată în cantitate insuficientă nu este posibilă, nu
doar în cazul în care lipsește complet, ca în cazul funcțiilor Cobb-Douglas și CES, dar și în
condițiile în care lipsește o anumită cantitate de resursă. Apare astfel conceptul de resursă
limitată, adică acea resursă pentru care se atinge minimul funcției de producție cu proporții
constante.
Creșterea cantității din resursa limitată determină creșterea producției, în timp ce creșterea
consumului din celelalte resurse, numite excedentare, nu conduce la creșterea producției. În
plus, este posibilă chiar o anumită scădere a intensității utilizării lor fără ca volumul
producției realizate să fie afectat.

Dacă este îndeplinită condiția 𝒙 = 𝒕𝒙𝟎 , toate resursele sunt limitate.