UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

KINESIOLOGIE

KINESIOLOGIA şi metodele sale de

cercetare

NUMELE : STOICA
PRENUMELE : RICCARDO
SPECIALIZAREA : Educaţie fizică şi sportivă
GRUPA : 103
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT : ZI, Anul I
LOCALITATEA : Cluj-Napoca

~ 2020 ~

0
 Kinesiologia sau Kinetologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „ştiinţa
sau studiul mişcării” căci „kinein” = mişcare , iar „logos” = a studia, a vorbi despre.1
În univers totul este supus mişcării: galaxiile, plantele şi tot ce există pe pământ, materie
vie şi nevie. Obiectiv vorbind, mişcarea observabilă direct este o proprietate a materiei vii; ca
atare, omul ca formă de existenţă a materiei vii, printre alte note definitorii, este caracterizat şi de
mişcare. El se mişcă deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă, unele în raport cu
altele şi cu diferite puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele elementare. Putem
spune că atât macrocosmosul cât şi microcosmosul sunt caracterizate de mişcare.
Kinesiologia este deci „ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care participă la
aceste mişcări”.
Kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoştinţe derivate din experienţă directă, studii
academice şi experienţă profesională, centrat pe activităţile motrice
În centrul preocupărilor kinesiologiei este omul şi ea mai este numită de unii specialişti
„kinetologia umană” ca o componentă a „kinesiologiei sau kinetologiei medicale”. 2
Kinesiologia cunoaşte şi alte denumiri, precum:
 Studii de mişcare umană, termen introdus de John Whiting în anii 70 şi adoptat în SUA,
Australia şi câteva ţări europene.
 Ştiinţa mişcării umane, termen utilizat în Europa, adecvat în special pt aspectele biofizice
ale mişcării, dar mai puţin pentru cele socioculturale, în care informaţia se desprinde şi prin
alte metode decât cele ştiinţifice tradiţionale.
 Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, termen apărut în anii 60, include problematica celor
două tipuri de activităţi, bine situată la aceea dată. Termenul de ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului a început să fie tot mai puţin folosit, datorită limitării sale la cele două forme de
activitate.
 Ştiinţa activităţilor corporale (M. Epuran, 1969), care reuneşte studiul activităţilor
gimnice, agonistice, de loisir, ludice şi compensatorii.
 Ştiinţa sportului, termen generic utilizat în Germania în special, mult mai accesibil
marelui public, dar mai îngust ca arie tematică.
 Ştiinţa activităţii motorii, termen introdus de P. Parlebas în Franţa
 În Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul kinantropologie, care prezintă
avantajul unei acoperiri ştiinţifice mai solide, datorită circumscrierii în aria antropologiei.
 Kinesiologie este termenul utilizat extensiv în America de Nord, ce reuneşte cunoaşterea

1
SBENGHE T., Kinesiologie – Stiinţa mişcării, pg- 18
2
KINESIOLOGIE – ŞTIINŢA MIŞCĂRII (Obiect de studiu, Arii de investigaţie, Relaţii cu alte discipline de
studiu), pg. 7

1
 prin studiu şi cercetare, cât şi cunoaşterea dobândită prin experienţa mişcării. Termenul apare
în titulatura domeniului academic, a diplomelor de studii, ca şi în titulatura departamentelor
şi a facultăţilor de profil.3

Kinesiologia (kinetologia), ca domeniu ştiinţific şi profesional are mai multe accepţiuni

(Bota Aura, 2007):
- studiul ştiinţific al mişcării corpului uman.
- sinteză de cunoştinţe, un nucleu de informaţii care permite aprofundarea celorlalte teorii
specializate: teoria educaţiei fizice şi sportului, teoria antrenamentului, kinetologie medicală,
activităţi motrice de timp liber.
- studiul biomecanic al mişcărilor umane, cu includerea aspectelor de cinematică (desfăşurare
spaţio-temporală) şi cinetică (studiul forţelor)
Informaţia pe care această disciplină o cuprinde se aplică iîn activităţi ca educaţie fizică,
kinetoterapie, antrenament sportiv-pregătire fizică, terapie ocupaţională. În aceste
aplicaţii abordarea poate fi educaţională, preventivă, terapeutică sau de atingere a excelenţei
motrice.
Domenii înrudite pot fi: educaţie fizică şi sport, cultură fizică şi sport, ştiinţa sportului,
ştiinţa activităţilor motorii.

Principalele activităţi motrice studiate în kinesiologie sunt:

Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau transformare suferită
de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o
schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota,
1999).
Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor motrice
efectuate pentru intreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea
deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
Mişcările pot fi: ciclice-aciclice; voluntare-involuntare; active-pasive; uniforme-accelerate;
automate.
Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al
construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete in care se află (voluntare, reflexe,
instinctuale şi automatizate)
- sunt baza acţiunilor motrice.

3
SUPORT DE CURS Uz intern KINESIOLOGIE, Prof.univ.dr. SANDOR IOSIF, pg.
2
Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat
într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).
Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de organism, o
mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate intr-un sistem de idei, reguli şi
forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general in scop
adaptativ.
- acestea acţiuni motrice sunt: de invăţare, consolidare, verificare, desfăşurate intenţionat,
deliberat, inteligent sau spontan (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Aptitudinile motrice
Aptitudinile sunt definite ca insuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile care-i permit
omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi.
Aptitudini - caracteristici individuale relativ stabile ce apar ca "o rezultantă a interacţiunii
dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea subiectului" (M.
Epuran).
Educaţie - activitate socială fundamentală ce marchează o succesiune de acţiuni menite să
influenţeze şi să formeze deprinderile persoanei, să valorifice capacităţile individului şi
disponibilităţile creatoare ale acestuia.
Educaţie fizică: Tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate conform
unor criterii specifice subiecţilor pentru care este proiectată şi programată.
Efort fizic - conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice
in cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient in vederea depăşirii unui obstacol, a
invingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane. (P. Popescu-Neveanu, 1978).
Exerciţiu fizic - acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi programată in vederea
realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice (de exemplu, dezvoltarea tonicită ii şt
troficităţii musculare. insuşirea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice,
dezvoltarea calităţilor motrice, etc.). ( Bota Aura, 2007).
Oboseală - stare tranzitorie datorată unui proces de degradare progresivă a eficienţei motrice sau
mentale, ca urmare a unei activităţi prelungite sau excesive, peste nivelul la care energia ar mai
putea fi restabilită printr-o condiţie exterioară, prin repaus sau somn, caracterizată prin scăderea
potenţialului funcţional al organismului şi printr-o senzaţie subiectivă caracteristică.
Programare - activitate de elaborare a obiectivelor procesului de instruire, a sarcinilor şi
formelor de organizare, ţinand seama de condiţiile obiective in care urmează să se desfăşoare
intregul proces. (A.Dragnea, 1996)
Psihomotricitate - funcţie ce exprimă relaţiile complexe inter determinative intre actele motrice
şi activitatea psihică. (V.Horghidan, 2000).
3
Restabilire - refacere - fenomen de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor
eforturi de diferite mărimi şi orientări. Rezerva de adaptare - potenţial şi/sau limită care separă
starea actuală a capacităţilor de prestaţie ale unui subiect de condiţiile limită ce presupun
adaptarea sa.
Socio-motricitate - interacţiuni sociale şi motrice in cadrul activităţilor colective, în care
individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităţi motrice care
se inscriu într-o schemă plină de semnificaţii. (P. Parlebas, 1976).
Sport, ca formă de activitate fizică menită, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau
să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la
obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. (Charta Europeană a
Sporturilor).
Tehnică - sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate raţional şi
economic, in vederea obţinerii unui randament (optim) maxim in competiţii.
Test - instrument de lucru standardizat, cu valoare de model, elaborat pe care experimentală,
pentru evaluarea capacităţilor subiecţilor aflaţi in aceeaşi situaţie.
Baterie de teste - ansamblu de teste selecţionate, menite (fiecare in parte şi apoi global) să
evalueze anumite elemente ale structurii personalităţii sportivului sau capacitatea de
performanţă de care dispune echipa. (L. Bota, D. Colibaba-Evuleţ, 1998).
Kinetoterapie - componentă a kinetologiei medicale care aplică mijloace specifice (exerciţii
fizice), nespecifice (masaj, agenţi fizici naturali şi artificiali, mijloace psihice, elemente
din sporturi sau ramuri sportive) şi complexe (combinaţii ale acestora) cu scopul recuperării
somato - funcţionale, motrice şi psihice sau al reeducării unor funcţii secundare, compensatorii.

Educaţia prin şi pentru mişcare, ca proces ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi, are
drept componentă educaţia fizică.
”…persoana educată fizic-motric, este considerată drept cea care utilizează constructiv toate
capacităţile de mişcare, ca mod de exprimare, de explorare, de dezvoltare, de interpretare a sa
şi a relaţiei cu lumea externă" E. Mathews, citat de J. Parks (1984).
Mediul în care trăieşte un individ este foarte variat, cu efecte diferite asupra acestuia.
Mediul social (în viziunea lui M. Epuran, 2001) este evident factorul cu cea mai mare influenţă
asupra vieţii individului şi mai ales asupra dezvoltării personalităţii sale. Mediul social nu este
totul, dar totul este anulat fără un climat social corespunzător. Din acesta fac parte în aceeaşi
măsură: antrenorii, părinţii, îndrumătorii, şcoala şi profesorul, grupa şi locul de antrenament,
medicul.

4
Mediul natural sau fizic cuprinde elemente ale mediului geografic, ca lumina, temperatura,
umiditatea, presiunea atmosferică, altitudinea şi altele (mediul abiotic) şi fiinţele vii (mediul
biotic). În general, acesta este ambianţa externă cu care individul intră în contact.
Dintotdeauna, condiţiile oferite de mediu au fost potrivnice desfăşurării în bune condiţii a
activităţilor umane, atât în ceea ce priveşte condiţiile concrete de trai cât şi în ceea ce priveşte
condiţiile climatice. Factorii externi, de-a lungul evoluţiei fiinţei umane, au avut un rol deosebit
asupra dezvoltării somatice şi psihice. Folosirea pe scara largă a factorilor naturali (lumina,
radiaţiile, apele cu efect terapeutic, nămolurile, altitudinea etc.) are un rol important în stimularea
capacităţii şi energiei psiho-fizice şi în refacerea şi recuperarea sportivilor.

Specialiștii în sociologia educației fizice și sportului se folosesc de experiența acumulată

pentru a studia viața socială și modelele asociate cu activitatea fizică. Prin examinarea activității
fizice și din alt punct de vedere decât cel, să zicem, “clasic”, ei aduc noi perspective experienței
umane în înțelegerea sintagmei “a fi activ fizic”.

Metode de cercetare în sociologia activităților fizice

Cercetările sociologice se bazează pe obținerea datelor cuantificabile (lucruri pe care se
pot număra sau măsura) și date calitative (interviuri, observații directe ale vieții sociale,
documente scrise, artefacte etc.)
În general, sociologii folosesc ca metode: sondajul de opinie, intervievarea, analiza
tematică, analiza socială și cercetarea istorică.
Ele pot fi utilizate în mod singular sau uneori două sau mai multe dintre acestea în același
studiu. Unele studii folosesc atât metodele calitative cât și pe cele cantitative (și sunt numite
metode mixte de cercetare).
Există o sistematizare a tematicii de interes în sociologie (după Harris şi Duncan, 2005,
citat de S. Hoffman 2009):
- copiii, socializarea şi sportul la tineri;
- sexualitatea şi sportul;
- agresiunea în sport, violenţa fizică, drogurile, delincventa;
- sportul şi politicile locale, naţionale, internaţionale;
- mass-media şi sportul: conţinut, producţie, audienţă;
- activităţile fizice şi vârsta a treia;
- relaţia sport-religie.

5
Metode de cercetare în comportamentul motor
Există anumite tendinţe actuale şi anume:
1. De a studia schimbările intervenite în cadrul proceselor de bază şi în cazul funcţiilor de
percepţie, de memorie, atenţie;
2. De a se realizaza programe de cercetare cu scopul de a clasifica modelele dezvoltării motorii
fundamentale;
3. Studiul Sistemelor dinamice:
- sunt complexe, multiple faţete şi cooperante;
- în cadrul comportamentului general al sistemului nu permite componentelor sale să aibă
prioritate sau responsabilitatea finală;
- componentele sunt auto-organizare, într-o continuă schimbare;
- tipurile de mişcare pot fi create ca rezultat al unei combinaţii infinite şi interacţiuni ale
componentelor sale;
- Cinematica permite o mai mare înţelegere şi mult mai detaliată – cuantificată – a mişcării.

Tipologia metodelor de cercetare

Metodele de cercetare pot fi:
 Transversale - compararea a două sau mai multe persoane sau grupuri la un moment dat
în timp;
 Studiu longitudinal - pe o perioadă lungă de timp;
 Temporale - subiecţi / grupuri diferite sunt comparate la momente diferite;
 Secvenţiale – o insumare, in cadrul aceluiaşi proiect de cercetare, a celor mai sus
prezentate.

Avantajele metodelor de cercetare sunt:

 Transversale: Administrate eficient; f inalizate foarte repede; diferenţele de varstă pot fi
observate cu uşurinţă.
 Longitudinal: Schimbarea poate fi observată la toate vârstele.

Dezavantajele metodelor de cercetare pot fi:

Transversale:
- nu se pot observa schimbările intervenite pe parcurs;
- nu poate determina vârsta exactă a grupurilor;
- vârsta şi eşantioanele de subiecţi sunt confundate.

6
Longitudinale:
- administrate ineficient;
- vârsta şi perioada efectuării măsurătorilor sunt confundate;
- subiecţii pot fi influenţaţi prin efectuarea testărilor repetate;
- subiecţii pot abandona participarea la cercetare;
Secvenţiale:
- eşantionul de cercetare administrat ineficient;
- costisitor;
- subiecţii pot abandona participarea la cercetare;
- dificil de analizat statistic.4

SPORTUL DEFINITII
Definiţii
1.Complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a
întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina; fiecare dintre formele particulare,
reglementate ale acestei activităţi.(DEX)

2. Sportul constituie o activitate socială subordonată cerinţei perfecţionării dezvoltării fizice şi

capacităţii motrice a cetăţenilor. Ca activiate socială propriu-zisă sportul este un domeniu care include
un sistem de exerciţii fizice diversificate, în componenţa căruia pot fi distinse practici diferenţiate,
constituite în ramuri de sport independente.

3. Transpus în viaţă, sportul înseamnă năzuinţa neabătută a omului către lărgirea limitelor propriilor
posibilităţi, realizabilă printr-o pregătire specială şi participare sistematică la competiţii,legate de
învingerea unor dificultăţi crescânde, înseamnă şi o întreagă gamă de emoţii generate de succesele şi
eşecurile de pe acest drum, şi ansamblul complex al raporturilor dintre oameni,şi spectacolul cel mai
popular, si una dintre cele mai de masă mişcări sociale ale contemporanităţii . Sportul este de fapt
activitatea competiţională, pregătirea specială în acest scop, relaţiile specifice dintre oameni şi
reglementările în sfera acestei activităţi, rezultatele ei cu semnificaţie socială, luate în totalitatea lor.

4. Sportul reprezintă o activitate motrică specializată care se finalizează prin competiţie în vederea
ierarhizării valorilor conform unor regulamente.

4
SUPORT DE CURS Uz intern KINESIOLOGIE, Prof.univ.dr. SANDOR IOSIF, pg. 45-46