Cursuri Ecologie

Ecologie si dezvoltare durabila
• Prof.dr. Claudia Maria Simonescu

• claudia.simonescu@upb.ro
• Corp C etaj II sala C207
PARTIAL
9 – 9.30
SUCCES!
CURS 5
Sisteme biogeochimice
Termenul biogeochimic exprimă interacţiunea dintre lumea organică
(bio-) şi anorganică (geo-) şi este bazat pe chimia (chimic) şi transferul
elementelor chimice şi a compuşilor
Toată materia “circulă” … nu este nici creată şi nici distrusă
•Deoarece Pământul este în esență un sistem închis cu privire la materie,

se poate spune că toată materia “circulă” (este transferata, transportata)
pe Pământ.
•Pământul ca sistem ecologic are un “metabolism” natural, un circuit al

materialelor care functionează de milioane de ani.
•Forta motrice principala a acestei circulatii o constituie energia solară

datorită căreia suprafata Pămantului “traieste” asemănător unui organism
viu.
• Sistemul Pământ se divide în:
- atmosferă;
- hidrosferă;
- litosferă;
- biosferă.
Materia este reprezentată de elemente (carbon, azot, oxigen…) şi molecule

(apă, dioxid de carbon…)
• Bioelementele sunt elemente chimice necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea organismelor. Toate bioelementele se găsesc în
compartimente (rezervoare) sau în spaţii definite din natură.
• Macronutrienţii – elemente necesare în cantitate mare

• Ex: carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, sulf
• Alţi macronutrienţi: potasiu, calciu, fier, magneziu
• Micronutrienţii – elemente necesare în cantitate foarte mică

• Ex: borul (pentru plantele verzi); cuprul (în enzime);
• molibden (pentru bacteriile fixatoare de azot);
• Rezervorul reprezintă compartimentul, sfera sau locul care conţine
elementele ce iau parte la circuitul biogeochimic. Ca exemple de
rezervoare se pot menţiona: atmosfera, masa sedimentară a pământului,
litosfera, masa de materie organică din plante şi animale, hidrosfera,
biosfera
• Un compartiment (rezervor) poate conţine o anumită cantitate dintr-un

biolement, sau un grup de bioelemente sau compuşi ai acestora.
• Rezervoarele sunt interconectate astfel că ieşirile dintr-un anumit rezervor

pot să constituie intrări în altul.
Mecanismele de transport şi transfer a
bioelementelor
• Transport – procese fizice prin care compuşii (elementele) sunt

transferaţi între sfere biogeochimice, rezervoare sau subrezervoare
(rezervoare secundare)
• transformările fizice,
• transformări chimice şi
• transformări biologice care implică formarea sau consumarea de

substanţă.
Exemple de fenomene de transport între sfere
biogeochimice
Sfera 1 Sfera 2 Descriere
Geosferă Hidrosferă Cratere vulcanice

(subunitate majoră a hidrotermale submarine
structurii interne si externe
a Pământului)
Geosferă Atmosferă Emisii vulcanice
Atmosferă Hidrosferă Depuneri umede, poile acide

Rezervoarele principale se împart în rezervoare
secundare:
• Atmosfera:
 Stratosferă
 Troposferă
• Oceanele
 straturile oceanice de adâncime medie
 straturile oceanice de mare adâncime,
 sedimentele etc.
Exemple de fenomene de transport între subrezervoarele unei
aceleiaşi sfere (în interiorul unei anumite sfere)
Subrezervor 1 Subrezervor 2 Descriere
Sedimentele Apa unui lac Difuzie

interstiţiale
Apă subterană Fluviu Curenţi de bază
Scoarţa Mantaua Subducţie

pământului pământului (împingere sub ceva)
Fluxul sau debitul de substanţă
• Viteza de transfer a substanţei dintr-un rezervor în altul pe o anumită cale

şi se exprimă de obicei în g/an sau moli/an
• de exemplu fluxul de apă din atmosferă pe suprafeţele continentale

(ploile) = 107.1018 g H2O/an
• Interacţiunile dintre un sistem şi mediul exterior constau în intrări şi ieşiri

de substanţă,
• Transformările fizice, chimice şi biologice implică formarea sau

consumarea de substanţă.
Tipuri de rezervoare (compartimente)
• Active – accesibile pentru

organismele vii
• De depozitare (inmagazinare)
– inaccesibile pentru
organismele vii
https://geography.name/energy-and-matter-flow-in-ecosystems/
Intrările, ieşirile şi înmagazinarea substanţelor
(elementelor)
• Intrările şi ieşirile se referă la transferul compuşilor elementari între sferele

fizice (atmosferă, biosferă, geosferă şi hidrosferă)
• Includ identificarea compuşilor elementari şi intensitatea (magnitudinea)

transferurilor
• Intrările şi ieşirile de substanţe dintr-un anumit rezervor nu sunt în mod

necesar în echilibru, astfel că un anumit rezervor poate deveni mai bogat
sau mai sărac în substanţele respective
• Înmagazinarea unei substanţe se referă la acumularea acesteia într-un

anumit rezervor în cazul în care intrările depăşesc ieşirile acelei substanţe
Timpul de staţionare
• Raportul dintre cantitatea de substanţă dintr-un rezervor la un anumit

moment şi viteza de acceptare sau cedare a acelei substanţe în
rezervor [g/(g/an)]=an [Holland, 1983].
• Viteza de circulaţie (transfer) reprezintă raportul între fluxul de

substanţă şi masa rezervorului [(g/an)/g] = an-1)
Modelul “cutie” (Box Model)
• Un mod grafic de a reprezenta un ciclu global al unui element sau a unei

substanţe
• Reprezentarea grafică prin intermediul unor săgeţi şi a unor dreptunghiuri

se realizează prin respectarea proporţiilor între rezervoare şi
subrezervoare
Reprezentarea grafică a circuitului geochimic al unei
substanţe oarecare
[Simonescu si Stanescu, 2002]

https://www.researchgate.net/publication/327020046_Organic_Geochemistry/figures?lo=1
• In circuitul natural fiecare element urmează calea sa determinată de
proprietăţile sale fizico-chimice şi biologice.
• Activităţile umane determină un aport de materiale la acest circuit,

materiale care se integrează mai mult sau mai puţin în circulaţia naturală.
• Contribuţiile cu materiale poluante ce conţin aceleaşi specii chimice cu

cele care există şi în circuitul natural au un efect perturbator mai slab sau
mai puternic în funcţie de cantitatea lor raportată la cea din circuitul
natural.
CIRCUITELE BIOGEOCHIMICE
• Sisteme de transfer a materiei (substanţe, materiale) şi energiei care au loc în

interiorul şi între litosferă, hidrosferă, atmosferă şi biosferă.
• Ciclul (circuit) – se referă la faptul că atât energia, cât şi materia nu sunt doar
acumulate în fiecare sferă ci sunt într-un mod continuu transferate între sfere.
Ciclurile (circuitele) pot fi utilizate pentru reprezentarea la scală redusă a
fenomenelor care au loc la scală globală.
• Circuitele biogeochimice reprezintă un concept ce reflectă dinamismul unor

procese complexe şi multiple de transfer, transformare şi înmagazinare a
elementelor chimice (compuşilor sub forma cărora se găsesc acestea) în
geosferă, atmosferă, hidrosferă şi biosferă.
• Termenul de circuit (ciclu biogeochimic) exprimă interacţiunea dintre lumea
organică (bio-) şi anorganică (geo-) şi este bazat pe chimia (chimic) şi
transferul (circuit, ciclu) elementelor chimice şi a compuşilor
• Energia solară reprezintă forţa motrice a acestor circuite.
https://www.slideshare.net/jugafoce/biogeochemical-cycles-22699175
Importanţa circuitelor biogeochimice
• Integritatea acestora este esenţială în funcţionarea:
• sistemului climatic: gazele cu efect de seră ce iau parte la circuitul

carbonului;
• sistemele vieţii: nutrienţii esenţiali pentru biosferă (carbon şi alte

elemente cum ar fi de exemplu N, P, S şi O);
• activităţile umane au efecte perturbatoare asupra acestor circuite, iar

modul în care funcţionează ciclurile naturale trebuie studiat pentru a se
evalua efectele trecute, prezente şi viitoare ale activităţilor umane.
Interacţiunea dintre biosferă şi alte sfere ale mediului (rezervoare)
• Produce materiale utilizate în antroposferă/antrosferă (cum ar fi lemnul)

• Solul din geosferă este foarte important în productivitatea biosferei
• Disponibilitatea apei din hidrosferă determină productivitatea biosferei
• Îngrăşămintele şi pesticidele din antrosferă influenţează productivitatea
• Biosfera trebuie protejată de poluanţi, deşeuri şi substanţe toxice
Biosfera determină în mare măsură mediul Pământului (planetei)

• Oxigenul atmosferei a fost generat de cianobacteriile fotosintetice
• Lichenii care au crescut pe roci au determinat formarea solului
Antroposferă este mediul locuit de oameni. Exemple, zonele urbane, rurale si alte zone
rezidentiale. (In greacă anthropos – om, sphere – se referă la pămȃt sau “sferă terestră”.
Influenţa antrosferei asupra Pământului
• Antrosfera afectează Pămâtul atât de mult încât o nouă epocă geologică,

antropocen, este în curs de desfăşurare
• Acest termen a fost introdus de chimistul Paul Crutzen care a studiat în

principal atmosfera
• Activităţile umane au o influenţă mult mai mare în comparaţie cu
activităţile naturale
• Modificarea fizicii, chimie şi biologiei fundamentale ale Pământului
• Poate influenţa negativ fertilitatea solului
• Între antrosferă şi celelalte sfere ale mediului graniţele sunt adesea

neclare între
• Exemplu: autostrăzile reprezintă o parte din antrosferă, dar sunt construite
în geosferă
Factori care determina componentele antrosferei
• Locul în care şi modul în care oamenii locuiesc

• Mişcarea şi distribuţia bunurilor
• Furnizarea de servicii
• Utilizarea de materiale regenerabile şi neregenerabile
• Colectarea, conversia şi distribuţia energiei
• Colectarea şi eliminarea deşeurilor
Principalele circuite biogeochimice
• Circuitul apei (hidrologic)

• Circuitul azotului
• Circuitul fosforului
• Circuitul carbonului
• Circuitul sulfului
• Circuitul oxigenului
• Circuitul sodiului
• Circuitul materialelor (circuitul exogen).
Circuitul apei
• Circuitul apei reflectă existenţa şi mişcarea apei pe, în şi deasupra

Pământului.
• Apa pe Pământ este mereu în mişcare şi îşi modifică starea de agregare –

trece dintr-un rezervor în altul fie în aceeaşi stare de agregare, fie
modificându-şi starea de agregare.
• Forţa motrice a circuitului apei o reprezintă energia solară.
• Prin încălzire apa din oceane se evaporă şi ajunge în aer sub formă de
vapori.
• Apa din cele mai mari rezervoare (mările şi oceanele) este sărată şi nu
poate fi folosită ca sursă de apă potabilă şi nici ca sursă pentru irigatii sau
activităţi industriale.
• Apa subterană - găsită în crăpături și spațiile din sol, nisip și piatră. Acesta
este stocată și se deplaseză încet prin formațiunile geologice de sol, nisip și
roci numite acvifere. Apele subterane ies la suprafață sub formă de izvoare.
https://www.groundwater.org/get-informed/basics/groundwater.html
Crusta Pământului poate fi împărțită în două regiuni: zona saturată sau zona
freatică (de exemplu, acvifere, aquitards, etc.) în care toate spațiile (golurile-
porii) disponibile sunt umplute cu apă și zona nesaturată (numită zona
vadoasă) care contine pori cu aer care contine putina apa, dar care se poate
umple cu mai multă apă.
https://en.wikipedia.org/wiki/Aquifer
• Un acvifer este un strat de substrat poros care contine si transporta/transmite

apa subterană.
• Aquitard – o zonă/strat saturată cu permeabilitate redusă care restrictionează
deplasarea apei subterane. Poate stoca apa subterană (stratul albastru inchis).
• Stratele acvifere pot fi ecranate numai la partea inferioară de un strat
impermeabil (acvifer liber), sau pot fi cuprinse între două strate impermeabile
(acvifer captiv), putând fi capabile să înmagazineze cantități importante de apă
precum și să permită mișcarea acestora prin ele.
Timpi de stationare
• Ape subterane: profunde 10.000 ani

• Mari si oceane 3.200 ani
• Ape subterane: superficiale 100 - 200 ani
• Lacuri 50 -100 ani
• Ghetari si calote glaciare 20 - 100 ani
• Fluvii si rauri 2 - 6 luni
• Zone acoperite sezonal cu zapada 2 - 6 luni
• Umiditatea in sol 1 - 2 luni
• Atmosfera 9 zile
http://www.sciencehelpdesk.com/unit/science1/4
R – rezerve (1020 g); D – debit (1020 g/an); τ – timp de stationare (ani)
[Simonescu si Stanescu, 2002]

https://ro.wikipedia.org/wiki/Circuitul_apei_%C3%AEn_natur%C4%83#/media/Fi%C8%99ier:Circuitul_apei.jpg
Circuitul hidrologic – box model
P = precipitaţii; E = evaporare; T = transpiraţie; R = scurgere de suprafaţă; SR

= scurgere de apă subterană; I = infiltraţii; S = izvoare
https://www.slideserve.com/daniel_millan/biogeochemical-cycles-in-your-classroom-powerpoint-ppt-presentation
• Curenţii de aer ascendenţi transportă vaporii de apă în atmosferă unde
datorită temperaturilor mai scăzute ale straturilor superioare ale
atmosferei are loc condensarea vaporilor sub formă de nori.
• Norii se vor deplasa datorită curenţilor de aer. În deplasarea acestora are

loc ciocnirea particulelor de nori care conduce la creşterea acestora în
dimensiune şi la ajungerea apei din nou pe Pământ sub formă de
precipitaţii (zăpadă, ploi).
• Zăpada formată se va acumula în calotele glaciare şi gheţari. În zonele cu

climă mai blândă zăpada se topeşte primăvara, iar apa rezultată prin
topire se scurge pe suprafaţa solului sub formă de scurgere nivală.
• Cea mai mare parte a precipitaţiilor ajunge înapoi în oceane sau pe sol.
Datorită forţei gravitaţionale apa se scurge în continuare pe suprafaţa
solului sub formă de scurgere de suprafaţă.
• O parte din scurgerea de suprafaţă ajunge în albia râurilor şi apoi în
oceane, iar o altă parte se acumulează ca apa de lacuri şi râuri.
• O mare parte a apei din scurgerea de suprafaţă se infiltrează în sol – din

aceasta o parte rămâne în apropierea suprafeţei solului şi se poate infiltra
înapoi în apele de suprafaţă sub formă de scurgere de apă subterană.
• Din apa subterană, o parte ajunge la suprafaţa Pământului sub formă de

izvoare cu apă dulce.
• Plantele asimilează prin rădăcini o parte din apa subterană de adâncime
mică.
• Prin fenomenul de evapotranspiraţie (procesul prin care umiditatea (apa)

este transportată de plante de la rădăcini la porii mici de pe partea dorsală
a frunzelor unde se transformă în vapori şi este eliminată în atmosferă;
10% din umiditatea aflată în atmosferă provine din evapotranspiraţia
plantelor) apa ajunge din nou în atmosferă.
• Apa din zonele de adâncimi mari formează zona subterană saturată care
înmagazinează cantităţi mari de apă dulce pe perioade de timp
îndelungate.
Vulnerabilitatea resurselor de apa dulce
• Activitatile antropice pot afecta nu numai calitatea apelor:

- modificari calitative - poluarea apelor (acvifer, ape de suprafata) ca urmare a:
• levigarii unor compusi utilizati in agricultura (azotat, pesticide)
• exploatarii combustibililor fosili
- modificari cantitative - debitele de apa prin exploatare excesiva
• Exemplu: Intruziunea apelor saline în acviferele de coastă este cauzată de

exploatarea excesivă a rezervoarelor de apă din acviferele de coastă (similar
si in cazul exploatarii excesive in apropiera lacurilor). Acest fenomen conduce
la salinizarea apei rămase în acvifer în apropierea coastei.
Circuitul azotului
• Circuitul azotului reprezintă modul de transfer, transformare şi transport a

azotului şi a compuşilor sub care se găseşte acesta în rezervoarele din
natură.
• Atmosfera conţine 78,3% N2 (volum). N2 este chimic nereactiv la

temperatura şi presiunea existente în atmosferă, hidrosferă şi biosferă.
• Se combină cu alte elemente doar în condiţii extreme, sau prin reacţii

catalizate de enzime, prezintă solubilitate redusă în apă.
• Azotul se găseşte în compuşii anorganici sub formă de ioni amoniu, nitraţi

şi nitriţi – solubili în apă.
• Materia organică vie şi moartă reprezintă alte rezervoare importante de

azot.
Stările de oxidare ale azotului
Rezervoare (milioane tone metrice)
Atmosfera: 4.000.000.000
Plante (sol): 3500
Sol: 9500
Oceane: 23.000.000
Sedimente si roci: 200.000.000.000
- Sedimentele si rocile reprezinta cel mai mare rezervor de azot, dar

participarea acestui rezervor la circuitul azotului este minora (nu este
foarte importanta).
- Al doilea rezervor este atmosfera (N2 = 80%), dar sub aceasta forma nu
poate fi utilizat de catre plante.
→ azotul este un nutrient limitativ; trebuie sa se realizeze fixarea azotului
din atmosfera pentru a-l face utilizabil de catre plante.
Timpii de stationare
• Atmosfera: 14 milioane ani

• Plante (de pe sol): ~ 3 ani
• Oceane : ~ 20.000 ani
• Sol: ~ 9 ani
• Poluanti atmosferici
• NOx ~ 4 zile
• N2O 120 ani
Fluxurile de azot si compusi ai acestuia (milioane tone
metrice/an)
• Atmosfera
LF: Fixarea de catre sol 140
LD: Denitrificare (sol) 130
OF: Fixarea in oceane 50
OD: Denitrificare (oceane) 110
I: Fixare industriala 100
FFB: Arderea combustibililor fosili 20
BB: Arderea biomasei 10
L: Fulgere20
• Alte
D: Descompuneri 1200
G: Crestere 1200
L-O: Sol → Ocean 48 (Rauri 36)
(Pulberi 6)
(NOx 6)
O-L: Ocean → Sol 15 (Valuri)
Arderi: 10
Circuitul azotului – box model
LF = fixarea de către sol;

LD = denitrificare în sol;
OF = fixarea de către
oceane;
OD = denitrificare în oceane;
I = fixare industrială;
FFB = arderea
combustibililor fosili;
BB = arderea biomasei;
L = fulgere
D = descompunere
G = crestere
L-O = de la sol la ocean
O-L = de la ocean la sol
https://www.slideserve.com/daniel_millan/biogeochemical-cycles-
in-your-classroom-powerpoint-ppt-presentation
Forme si surse de azot biologic disponibil (N2)
• Pentru plante
• NO3- (azotati)
• NH4+ (amoniu)
• Surse: fixarea azotului de catre plante (N2 → NH3 si N2 → NO3), fulgere,
descompunerea materiei organice de catre bacterii (aminoacizi & proteine)
• Pentru animale
• Compusi organici: aminoacizi si proteine
• Surse: plante sau alte animale
• Circuitul biogeochimic al azotului se realizează prin intermediul a două
subcicluri:
• fixarea azotului liber din atmosferă şi introducerea lui în circuit şi

denitrificarea prin care o parte a azotului din circuit este redat
atmosferei.
• degradarea sau mineralizarea compuşilor organici cu azot şi biosinteza

compuşilor organici azotaţi.
CIRCUITUL AZOTULUI - continuare
F = fixare, D = denitrificare, O = oxidare

• Circuitul biogeochimic al azotului se realizează prin intermediul a două
subcicluri:
• fixarea azotului liber din atmosferă şi introducerea lui în circuit şi

denitrificarea prin care o parte a azotului din circuit este redat
atmosferei.
• degradarea sau mineralizarea compuşilor organici cu azot şi biosinteza

compuşilor organici cu azot.
• Fixarea azotului din atmosferă se realizează sub acţiunea:
• bacteriilor simbionte (Rhizobium) care trăiesc în simbioză cu rădăcinile

leguminoaselor (fasole, mazăre, trifoi, lucernă, salcâm).
• În această relație, bacterii fixatoare de azot trăiesc în nodulii radacinilor de

leguminoase și primesc carbohidrati si un mediu favorabil de la gazda lor, în
schimbul azotului furnizat.
• Există de asemenea bacterii fixatoare de azot care trăiesc libere, fără să se

afle în relaţii simbiotice cu anumite plante, care se numesc organisme vii
libere fixatoare de azot, cum ar fi cianobacteriile din mediile acvatice,
Azobacter din apele dulci şi marine.
• bacterii anaerobe (Clostridium, Rhodospirillum),

• Sub acţiunea acestora azotul atmosferic este convertit în compuşi care pot
fi utilizaţi de către plante:
Azobacter
2N2 + 6H2O → 4NH3 (organism viu) + 3O2
• O reprezentare schematică a procesului de fixare biologică a azotului din

atmosferă o constituie reacţia:
N2 + 8H+ + 8ē +16ATP = 2NH3 + H2 + 16ADP +16Panorganic

• ATP = adenozintrifosfatul (compus din trifosfat, adenină – o bază azotată
purinică şi riboză – o pentoză) cu rol în acumularea şi conversia energiei
necesară celulei
• ADP = adenozindifosfatul - un ester al acidului pirofosforic cu o nucleozidă de

tipul adenozinei. ADP constă dintr-o grupare pirofosfat, adenină – o bază
azotată purinică şi riboză – o pentoză). ADP reprezintă produsul defosforilării
ATP-ului sub acţiunea ATP-azelor (enzime). Prin ruperea unei legături P-O din
ATP se generează aproximativ 7,3 kilocalorii pe mol de ATP.
ATP + H2O → ADP + Pi ΔG° = −30.5 kJ/mol (−7.3 kcal/mol)

ATP + H2O → AMP + PPi ΔG° = −45.6 kJ/mol (−10.9 kcal/mol)
• Fixarea sub actiunea descarcarilor electrice (fulgere)
• Energia transformă azotul atmosferic în oxizi ai azotului

• Oxizii azotului participă la formarea depunerilor acide si ajung pe sol
https://en.wikipedia.org/wiki/Thunderstorm
• Incendiile forestiere și erupţiile vulcanice/fluxurile de lavă fierbinte pot

realiza fixarea unor cantităţi mai mici, dar semnificative, de azot.
Vitousek, P. M.. and Matson, P. A. (1993). Agriculture, the global
nitrogen cycle, and trace gas flux. The Biogeochemistry of Global
Change: Radiative Trace Gases. R. S. Oremland. New York, Chapman
and Hall: 193-208.
Impacturi antropice asupra N2O atmosferic
• Important ca:
- sursă de radicali NOx în stratosferă → distrugerea stratului de ozon
stratosferic
- gaz cu efect de seră
https://atmos.washington.edu/~dennis/501/BeckyAlexander_slides.pdf

Impactul asupra mediului al fixarii azotului
antropogenic
• Poluare
- Smog fotochimic (NOx)
- Ploile acide (HNO3)
- Eutrofizare (HNO3, NH3)
- Fertilizarea cu azot și diversitatea speciilor (HNO3, NH3)
- Epuizarea ozonului stratosferic (N2O)
• Climei
- Gaze de seră (N2O)
- Chimia atmosferei și durata de viață a gazelor cu efect de seră
(cum ar fi CH4)
• Nitrificarea este procesul de transformarea ionilor amoniu în azotaţi care
decurge sub influenţa nitrobacteriilor Nitrozomonas.
• Este esenţial pentru creşterea majorităţii plantelor, deoarece ele îşi iau
azotul necesar din azotaţi şi nu din amoniac sau ioni amoniu.
Nitrosomonas
• 2NH4+ + 3O2 2NO2- + 4H+ + 2H2O
Nitrobacter
• 2NO2- + O2 2NO3-
https://biologyreader.com/nitrification.html
• Denitrificarea reprezintă transformările/reducerea azotaţilor în azotiti,
amoniac sau la eliberarea de azot molecular.
• Aceste transformări decurg sub acţiunea unor grupuri diferite de bacterii

dintre care unele reduc azotaţii la azotiţi, iar altele reduc azotiţii până la
amoniac.
• Denitrificarea este un proces reducător care are loc în soluri, ape şi în

sedimentele slab aerate ce conţin un procent mare de substanţă organică.
Pseudomonas
4NO3- 2N2 + 5O2 + 4HO-
https://www.mdpi.com/2071-1050/11/21/6180
• Prin descompunerea materiei organice atât din oceane, cât şi de pe uscat
rezultă alături de amoniac, cu timp de staţionare mic în atmosferă fiind uşor
solubil în apă, şi protoxid de azot.
• Amoniacul se poate transforma în ioni de amoniu, formă sub care parţial

revine în sol dizolvat în precipitaţii ca săruri de amoniu, oxidându-se parţial la
azot molecular.
putrefacţie
NH3 (organism mort) NH3(g) + alţi produşi de descompunere
NH3(g) + H2O → NH4+ + HO-
Transformarea materiei organice

în compuşi anorganici poartă
numele de mineralizare.
• Azotaţii şi azotiţii formaţi vor fi transportaţi în sol prin fenomenul de
percolare (proces de străbatere a unui corp poros, de obicei pe direcţie
descendentă de către un fluid; proces de străbatere spre adâncime a
curentului descendent de apă provenită din precipitaţii sau din alte surse).
• Prin asimilare are loc transformarea azotaţilor în amoniac:
• NO3- + 2H2O → NH3(organism vegetal) + 2O2 + HO-

Activitati antropice care modifica circuitul azotului
• Arderea combustibililor fosili, folosirea de îngrășăminte minerale cu azot,

și cultivarea legumelor fixatoare de azot au condus la dublarea cantităţii
de azot fixat, care este introdus în biosferă în fiecare an, modificând astfel
circuitul natural al azotului.
• Defrişările - produc dereglarea circuitelor nutrientilor și favorizează

pierderea de azot din sol sub formă de azotaţi și azotiţi.
• Defrișările intensifică procesul de nitrificare cu formarea de ioni de

hidrogen (H+) care dezlocuiesc cationi ai nutrienţilor din coloizii solului,
sărăcindu-l.
Utilizarea de îngrăşăminte cu azot
• La începutul secolului XX a fost inventat procedeul Haber-Bosch de
fabricare catalitică a amoniacului, procedeu care a stat la baza dezvoltării
industriei îngraşămintelor minerale care a condus la utilizarea acestora în
scopul creşterii producţiei agricole.
• In acest mod cantităti enorme de azot molecular (nereactiv) a fost

transformat în compusi ai azotului (azot reactiv – disponibil biologic) a
căror eliberare în mediu a condus la modificarea circuitului natural al
azotului.
Arderea combustibililor fosili

• Prin arderea combustibililor fosili, dar şi din incendiile de păduri, se
formează oxizi de azot (azot reactiv) care sunt eliberaţi în atmosferă.
Circuitul carbonului
• Carbonul constituie baza formării tuturor moleculelor şi macromoleculelor

organice.
• Carbonul sub formă de CO2 formează în atmosferă un ecran care opreşte

radiaţiile termice (infraroşii) emise de suprafaţa terestră rezultând un
efect de seră.
• Intensitatea acestui fenomen este influenţată de concentraţia CO2 din

atmosferă şi implică anumite modificări climatice.
• În apă CO2 dizolvat se combină cu calciul formând carbonatul şi

bicarbonatul de calciu.
• Principalii constituenţi ai circuitului carbonului sunt: materia organică vie

[(CH2O)], materia organică moartă şi fosile, precum şi gazele CH4, CO şi
CO2.
https://climate.nasa.gov/news/2915/the-atmosphere-getting-a-handle-on-carbon-dioxide/
Timpii de stationare
• Plante (de pe sol) ~ 5 ani
• Atmosfera ~ 3 ani
• Sol ~ 25 ani
• Combustibili fosili ~ 650 ani
• Oceane ~ 350 ani
• Carbonaţi ~ 150 milioane ani
Rezervoare: miliarde tone metrice

• Atmosferă: 720
• Ocean: 39.000
• Carbonaţi: 100.000.000
• Combustibili fosili: 4.000
• Plante (sol): 560
• Sol: 1500
Fluxuri de carbon (miliarde tone metrice/an)
• Plante (sol)
P: fotosinteza 120
PR: respiraţia plantelor 60
SR: respiratia organismelor din sol 60
SF: plante → sol 60
FFF: formarea combustibililor fosili 0.0001
FFB: arderea combustibililor fosili 6
DEF: defrişări 2
• Ocean
D: dizolvare 107
E: desorbţie 103
CP: formarea de carbonaţi 4
W: dezagregare 0,6
• Vulcani
V: 0,1
P = fotosinteză; PR = respiraţia plantelor; SR = respiraţia solului; SF = de la plante la sol;
FFF = formarea combustibililor fosili; FFB = arderea combustibililor fosili; DEF = defrişări;
D = dizolvare; E = erupţii; CP = formarea carbonaţilor; W = dezagregare; V - vulcani
https://www.slideserve.com/daniel_millan/biogeochemical-cycles-in-your-classroom-powerpoint-ppt-presentation
Pg = petagrame = 1015 g
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Simplified_diagram_of_the_global_carbon_cycle.jpg
https://www.britannica.com/science/carbon-cycle
• În concentraţia sub care se găseşte în atmosferă metanul nu este toxic.
Metanul se oxidează la CO în prezenţa anionilor hidroxil din atmosferă.
• În lacurile cu conţinut mare de metan are loc oxidarea metanului la

dioxidul de carbon, iar în apele de suprafaţă oxigenate nu are loc
eliminarea de metan în atmosferă.
• Cea mai mare cantitate de CO din atmosferă provine din oxidarea

metanului. Producerea CO pe cale naturală are loc prin oxidarea directă a
materialelor organice de pe suprafaţa Pământului şi din oceane.
• Reacţiile implicate sunt:

• 2CH2O + O2 → 2CO + 2H2O
• CH4 + 3/2O2 → CO + 2H2O
• Acumularea CO în atmosferă prezintă importanţă în zonele cu emisii
concentrate.
• Cantitatea de CO obţinut pe cale naturală este diferită în funcţie de

anotimp. În zonele cu climă temperată se înregistrează cantităţi foarte
mari toamna când cad frunzele şi are loc degradarea clorofilei.
• Cantitatea de CO din surse antropice (activităţi realizate de om) este

foarte mare în timpul iernii datorită creşterii cantităţilor de combustibili
folosiţi pentru încălzitul locuinţelor.
• Dioxidul de carbon se transformă prin fotosinteză în materie organică

(CH2O) în plante, acestea la rândul lor furnizând materia organică pe
suprafaţa Pământului.
• Prin descompunerea materie organice se obţine CO, CO2 şi CH4.

• Între procesele de respiraţie şi descompunere şi cele de fotosinteză există în
permanentă o relaţie de feedback ceea ce face ca viteza procesului de
fotosinteză să descrească la scăderea concentraţiei CO2-ului atmosferic, dar
în acelaşi timp o parte din CO2 dizolvat să se degaje din oceane pentru
restabilirea echilibrului dinamic.
• CO2 din atmosferă prin difuzie ajunge în oceane şi alte ape de suprafaţă.
• Oceanul reprezintă o sursă naturală de CO2 mai puţin importantă faţă de sol
ceea ce conduce la concluzia că oxidarea în mediul acvatic este mult mai
eficientă faţă de oxidarea în atmosferă.
• Etapa 1: CO2 (atmosferă) ↔ CO2 (în stare dizolvată)

• Etapa 2: CO2 (în stare dizolvată) + H2O ↔ H2CO3 (acid carbonic)
• Etapa 3: H2CO3 ↔ H+ + HCO3- (ioni bicarbonat)
• Etapa 4: HCO3-↔ H+ + CO32- (ioni carbonat)
• Rocile sedimentare reprezintă cel mai mare rezervor de carbon.
• Între rezervorul rocilor sedimentare şi atmosferă este un permanent

schimb de dioxid de carbon ca urmare a echilibrului:
• CaCO3 + CO2 + H2O ↔ Ca2+(diz) + 2HCO3-(diz)
• CO2 funcţionează ca un agent de transport pentru depozitele vechi de

calcar terestru pe fundul mărilor şi oceanelor.
• Prin acest transport are loc formarea de noi zăcăminte de calcar.
Roci sedimentare - se formează prin procesele de eroziune, transport și

depunerea aluviunilor aduse de apele curgătoare (carbonati, sulfati,
halogenuri) (gresii, nisipuri, argile)
http://www.cesm.ucar.edu/models/clm/biogeochemistry.html
ACTIVITATE DE REZOLVAT – Moodle
(10 minute)
1) Intr-un circuit biogeochimic un element chimic se găseşte sub formă de diverşi

compuşi ȋn locuri (zone) diverse numite……………
2) Un element chimic este transportat prin intermediul unui circuit biogeochimic ȋntre
“bio” şi “geo”. “Bio” se referă ȋntr-un circuit biogeochimic la rezervorul biotic sau…….
3) “Geo” ȋntr-un circuit biogeochimic se referă la ………….., ȋn mod special la rezervoarele

abiotice ȋn care se găseşte un anumit element chimic sub formă de compuşi.
4) In circuitul terestru al carbonului rezervorul abiotic din care organismele vii ȋşi iau
carbonul este …
5) Carbonul este transportat dintr-un rezervor abiotic ȋn organismele vii prin procesul de
………..
6) Carbonul este transportat din organismele vii ȋntr-un rezervor abiotic prin procesul
de……..
ACTIVITATE DE REZOLVAT - Moodle
1) Intr-un circuit biogeochimic un element chimic se găseşte sub formă de diverşi

compuşi ȋn locuri (zone) diverse numite rezervoare/sfere/compartimente.
2) Un element chimic este transportat prin intermediul unui circuit biogeochimic
ȋntre “bio” şi “geo”. “Bio” se referă ȋntr-un circuit biogeochimic la rezervorul
biotic sau cu viaţă.
3) “Geo” ȋntr-un circuit biogeochimic se referă la partea anorganică, ȋn mod
special la rezervoarele abiotice ȋn care se găseşte un anumit element chimic
sub formă de compuşi.
4) In circuitul terestru al carbonului rezervorul abiotic din care organismele vii ȋşi
iau carbonul este atmosfera.
5) Carbonul este transportat dintr-un rezervor abiotic ȋn organismele vii prin
procesul de fotosinteză.
6) Carbonul este transportat din organismele vii ȋntr-un rezervor abiotic prin
procesul de respiraţie/descompunere.
Circuitul fosforului
• Ciclul global al fosforului descrie comportarea fosforului în mediu.
• Important deoarece:
- fosforul este un element necesar, un nutrient limitativ;
- deversările de fosfaţi determină eutrofizarea apelor.
• Fosforul este un component principal al unor coenzime (macromolecule

organice, non-proteice, de obicei lipidice care realizează funcţiunea
catalitică asupra unui substrat numai în prezenţa unei enzime care este
specific adaptată substratului) şi al unor acizi nucleici (compuşi
macromoleculari cu structură complexă care conţin informaţia genetică
dintr-o anumită celulă).
• Fosforul ajunge în natură atât prin procese naturale cât şi prin procese
antropogene.
• El există in mod natural în ape şi în sol.
• Principalele procese naturale prin care fosforul este eliberat în sol sunt:
- dezagregarea mineralelor primare,
- erupţiile vulcanice,
- precipitaţiile,
- descompunerea materiei organice,
- eroziunea costieră.
Rezervoare care contin fosfor si compusi ai acestuia
(milioane tone metrice)
• Crusta terestră: 20.000.000.000 ( recuperabili ~20.000)

Ocean: 100.000
Apă dulce: ~100
Plante (sol): ~3000
Sol: ~100.000
- Cantitatea cea mai mare de fosfor se găseşte in roci care nu este

recuperabilă.
• Rezervorul principal al fosforului îl reprezintă mineralele şi rocile fosfatice
sedimentare.
• Principalele minerale conţinând fosfor, formate prin solidificarea scoarţei

pământului, fac parte din grupa apatitelor, minerale formate în principal
din ioni de Ca2+ şi PO43-. Formula brută a apatitei este Ca5[(PO4)3X], unde X
poate fi OH-, Cl- sau F- .
• Fosforitele sunt roci sedimentare, respectiv amestecuri neomogene de

apatite: hidroxilapatită, Ca10(PO4)6(OH)2 , fluorapatită, Ca10(PO4)6(F)2 (cea
mai raspândită) şi clorapatită, Ca10(PO4)6(Cl)2. Acestea sunt mult mai
răspândite, în concentraţii mici, in solul cultivabil al pădurilor si au o mare
importanţă pentru viaţa plantelor.
Fluxuri (milioane tone metrice/an)
M: Minerit 50 (antropic)
F: Fertilizare 50 (antropic)
Dez: Dezagregare 10
S: Scurgeri 20
A: Arderi 13
D: Descompunere 200
C: Crestere 200
Alte fluxuri:
Ocean → sol prin valuri 0.03
Ocean → sol prin excrementele
pasarilor marine 0.01
Deseuri industriale 2
Timpi de stationare
• Ocean: 5000 ani;
• Disponibilitatea pentru organismele marine este limitată de faptul că

cele mai multe rezerve de P se gasesc in straturile adânci ale oceanelor;
• Depozite de roci: 44 ani; aceasta valoare este mai mare in situatie in

care depozitele concentrate nu sunt exploatate
• Participă la procesele de fosforilare în biosinteză şi la degradarea:
• glucidelor,
• substanţelor proteice şi a
• lipidelor
• Principalele procese în care fosforul are influenţă pozitivă sunt cele de:
• fotosinteză,
• creştere a plantelor,
• respiraţie,
• germinaţie (proces fiziologic de trecere a unui germen de la viața latentă la
viața activă și care duce la nașterea unei plante sau a unui organ vegetal) şi
maturizarea plantelor.
• Prin ADP (adenozindifosfatul) şi ATP (adenozintrifosfatul) fosforul contribuie

la captarea şi stocarea energiei atât în plante, cât şi în animale.
• Conţinutul de fosfor din sol şi din apă reprezintă o măsură a fertilităţii şi a
capacităţii productive a ecosistemului.
• Cu excepţia fosfinelor (PH3) care în prezenţa oxigenului atmosferic se oxidează

rapid, toţi compuşii fosforului sunt nevolatili ca urmare circulaţia acestora se va
realiza numai în apă şi sol.
• Fosforul este eliberat din rocile sedimentare şi cele vulcanice prin dezagregare
chimică. Prin spălarea acestora de către precipitaţii, fosforul este transportat
prin intermediul râurilor şi fluviilor în mări şi oceane. Din acestea se depune în
sedimente fie pe platforma continentală, fie la mare adâncime. Reîntoarcerea
fosforului în circuit se realizează doar parţial.
• În ecosistemele terestre (biotopul fiind mediul terestru) fosforul care a rezultat

în urma dezagregării rocilor este introdus în circuitul materiei vii prin
intermediul plantelor.
• Acest mod de introducere a fosforului este întâlnit şi în cazul ecosistemelor

acvatice (biotopul fiind apa).
• Integrarea P în materia vie este realizată de:
• macrofitele acvatice (plante superioare de talie mare de tipul ferigii

(Dryopteris)),
• fitoplancton (componenta vegetală a planctonului - comunităţile ecologice

(plante mici, animale şi organisme unicelulare) care plutesc şi se deplasează în
sensul curenţilor - care reprezintă producătorii primari ai ecosistemelor
acvatice) şi
• microfitobentosul (totalitatea organismelor vegetale unicelulare coloniale şi

pluricelulare de dimensiuni microscopice care trăiesc pe fundul mâlos şi mâlo-
nisipos al bălţilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor).
• Fosforul este transferat în continuare prin consumul plantelor în corpul
animalelor.
• Descompunerea, mineralizarea plantelor şi animalelor moarte se

realizează sub acţiunea bacteriilor descompunătoare (detritivore).
• Prin această descompunere are loc eliberarea fosforului din care o parte
reintră în circuit, iar cealaltă parte formează compuşii insolubili.
Fosforul în sol
• Fosforul există în sol atât sub formă organică cât şi anorganică. El se poate
găsi dizolvat în soluţia solului în concentraţii foarte mici şi sub formă de
compuşi ai metalelor sau compuşi organici. Concentraţia relativă a fiecărei
forme a fosforului în sol variază foarte mult de la un sol la altul, fosforul total
din solurile lutoase fiind de de 10 ori mai mult decât în solurile nisipoase.
• Concentraţia fosforului anorganic (ortofosfaţi) în soluţia solului este în

general mică. Cea mai mare parte a fosforului în formă anorganică există ca
compuşi ai aluminiului, fierului şi calciului.
• Fosforul solubil rezultat din aplicarea îngrăşămintelor minerale sau din

mineralizare reacţionează cu constituenţii solului şi formează compuşi ai
fosforului de o solubilitate foarte scăzută (precipitare) care nu sunt
disponibili pentru plante, prin reacţii de sorbţie sau fixare. Fierul şi aluminiul
fixează fosforul în condiţii acide (pH<6), în timp ce este fixat de calciu şi de
magneziu în condiţii alcaline (pH>7).
• În sol, pe lângă fosforul anorganic dizolvat din rocile fosfatice şi depozitele
de guano există şi cantităţi însemnate de fosfor organic provenit din
descompunerea cadavrelor de plante şi animale. Sub acţiunea unor
microorganisme specifice, substanţa organică moartă este supusă
procesului de mineralizare în urma căruia fosforul este eliberat în forma sa
solubilă.
• Din sol, compuşii fosforului sunt preluaţi de plante, de unde o parte din
fosfor este preluat de animale, iar prin excrementele acestora sau din
cadavrele lor, fosforul ajunge din nou in sol. În acest fel fosforul este repus,
cu pierderi, intr-un nou circuit biologic. Pierderea de fosfor din sol poate fi
compensată parţial prin excrementele păsărilor ihtiofage sau prin
intermediul omului (administrare de îngrăşăminte pe bază de fosfaţi).
• Guano se formează din excrementele păsărilor ihtiofage (se hrănesc cu

peşte), a liliecilor din peşteri şi a focilor şi conţine cantităţi însemnate de
fosfor preluat din apa mărilor şi oceanelor, dar şi de azot sub formă de
oxalat şi uraţi de amoniu. Guano reprezintă un tip de îngrăşăminte natural
deosebit de bogat în elemente nutritive.
Fosforul în apele naturale
• Prin spălarea rocilor de către apele de scurgere, o cantitate mare din fosfaţi
este antrenată în mări şi oceane unde se depune în sedimente de adâncime.
• Fosforul anorganic din apele marine este folosit de plante în sinteza
compuşilor organici. Prin intermediul lanţurilor tropice: fitoplancton –
zooplancton – peşti – păsări ihtiofage, P ajunge in alimentaţia diferitelor
organisme vii inclusiv a omului. Prin moartea organismelor planctonice şi prin
descompunerea lor de către microorganisme, cantităţi apreciabile de fosfaţi
sunt asimilaţi de plante. In acest fel fosforul se reîntoarce în circuitul biologic.
• În apele de suprafaţă, fosforul se găseşte sub forma de fosfor organic, de

fosfor anorganic dizolvat (sub formă de fosfaţi) si de fosfor fixat pe particule
aluvionare. Fosforul direct asimilabil de către vegetatia acvatică se găseşte sub
forma de ion fosfat (PO43-). Dupa moartea organismelor fitoplanctonice, 20-
25% din fosforul total este eliberat sub formă anorganică, iar 30-40% sub
formă organică.
• Fosforul se gaseşte în apă sub formă de particule (insolubil) sau dizolvat. El
poate să fie disponibil pentru plante (fosfor reactiv) sau să nu poată fi
preluat de către acestea (fosfor nereactiv).
• În apele de suprafaţă fosforul este considerat principalul nutrient limitativ

pentru plante.
• Nivelele ridicate ale fosforului în apă favorizează apariţia unor specii noi şi
creşterea excesivă a algelor. Plantele scufundate nu mai beneficiază de
oxigenul necesar şi, în timp mor, afectând specii ca nevertebrate şi peşti.
• Ca urmare a administrării neraţionale de către om a îngrăşămintelor cu
fosfor, în apele râurilor, mlaştinilor, sau chiar în zonele de coastă a mărilor
pot apărea cantităţi excesive de fosfor care determină dezvoltarea explozivă
a algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de “înflorirea apelor”. O
consecinţă a acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de
eutrofizare, proces natural, de acumulare a unor cantităţi crescute de
substanţe organice pe fundul apei (mâl organic brun-murdar) cauzat de
descompunerea organismelor moarte, de lipsa de oxigen.
• Nu numai îngrăşămintele cu fosfor conduc la creşterea concentraţiei de

fosfor în apele de suprafaţă , dar şi detergenţii. Aceştia reprezintă
amestecuri de compuşi chimici cu rol de curaţare si care contin mai multe
categorii de substanţe: agenţi tensioactivi, agenţi de dedurizare, compuşi de
albire şi enzime.
• Agenţii de dedurizare au rolul de a elimina ionii de calciu şi magneziu prin

precipitare sau complexare. Printre aceştia se află şi compuşi ai fosforului
(în special tripolifosfat de sodiu, Na5P3O10).
Circuitul sulfului
• Sulful este un component important al aminoacizilor cum ar fi de
exemplu cisteina, metionina şi al altor substanţe organice care ajung prin
intermediul lanţului trofic în organismul animalelor.
• În corpul organismelor există sub formă de compuşi organici şi anorganici.
• În anumite concentraţii sulful şi compuşii acestuia devin toxici atât pentru

plante (fitotoxici), cât şi pentru animale.
• Cele mai importante rezerve de sulf ale Pământului sunt reprezentate de:
- rocile,
- sărurile şi
- sedimentele oceanice aflate la adâncime mare.
Alte surse de sulf
• Sulful se poate găsi în atmosferă.
• surse naturale:
- diferite procese la care participă bacteriile,
- din evaporarea apei sau
- organisme în descompunere
• surse antropice:
- diferite procese industriale în care se elimină cantităţi mari de SO 2 şi H2S.
- SO2 din atmosferă reacţionează cu oxigenul cu obţinere de SO3 sau cu alte

substanţe chimice producând săruri cu sulf.
- Dioxidul de sulf poate reacţiona de asemenea cu apa producând acid sulfuric
(H2SO4).
- Acidul sulfuric din atmosferă se poate obţine din dimetilsulfura care este
emisă de către specii planctonice.
• Compusii sulfului din atmosfera se vor depune pe sol sau vor reacţiona cu
precipitaţiile (ploile şi zăpada) şi vor ajunge pe sol sub formă de depuneri
acide.
• Depunerile acide pot fi:

- uscate
- umede (ploi acide).
• Depunerile uscate: la procesele prin care gazele acide, precursorii

acestora sau particulele acide vin în contact cu suprafaţa solului şi sunt
reţinute de aceasta.
• Principalele specii asociate cu depunerile acide uscate sunt: SO2(g),
particulele de sulfaţi acizi (NH4HSO4).
• Depunerile acide umede sau ploile acide - un proces prin care acizii din
atmosferă se depun prin intermediul ploii sau zăpezii ((H2SO4 ).
• Particulele vor fi apoi absorbite de către plante şi vor ajunge înapoi în
atmosferă astfel că ciclul sulfului va începe din nou (figura de mai jos).
Circuitul oxigenului
• Oxigenul este un alt element esenţial pentru organismele vii.
• Este prezent în cantităţi mari (20,95% v/v) în atmosferă, se găseşte în stare

legată în apă şi sub formă de oxizi şi carbonaţi în roci.
• Prezenţa oxigenului în atmosfera terestră este urmare a existenţei

organismelor fotosintetizatoare care folosesc apa ca donor de electroni
pentru a reduce CO2-ul la carbon organic cu formare de O2.
• Ciclul fotosintezei leagă marele rezervor de O2 care este atmosfera de

relativul mic rezervor de carbon organic de la suprafaţa Pământului.
• Primele cantităţi de oxigen din atmosferă au apărut ca urmare a disocierii

fotochimice a vaporilor de apă sub acţiunea radiaţiilor de lungime de undă
mai mică de 0,195 μm. La o anumită concentraţie de oxigen a început
formarea ozonului atmosferic cu proprietatea de a absorbi radiaţiile
solare. Formarea acestuia a făcut posibilă dezvoltarea vieţii pe uscat.
Surse de oxigen
• Organismele acvatice folosesc în procesele de respiraţie oxigenul în stare

dizolvată din apă.
• Dezvoltarea vegetaţiei în perioada carboniferă a condus la creşterea

deosebită a concentraţiei oxigenului ca urmare a procesului de fotosinteză
care reprezintă sursa principală de oxigen din atmosferă.
• O altă sursă de oxigen o reprezintă procesul de fotoliză a oxidului nitros

care este un produs al denitrificării microbiene fiind tot o sursă biologică
de oxigen:
• N2O + hν → N2 + 1/2O2
• Singura sursă abiotică de oxigen o reprezintă descompunerea fotolitică a

vaporilor de apă, însoţită de “scăparea” hidrogenului în spaţiu.
Procese cu consum de oxigen
• Oxigenul format se consumă prin procese de respiraţie aerobă:
• CH2O + O2 → CO2 + H2O
• Alte procese consumatoare de oxigen sunt reprezentate de:

- oxidarea azotului din materia organică,
- producerea metanului prin procese de fermentaţie în prezenţa bacteriilor
autotrofe metanogene în scopul obţinerii de energie,
- oxidarea fotochimică a metanului,
- oxidarea hidrogenului sulfurat,
- oxidarea dimetilsulfurii,
- alte procese de oxidare,
- combustia lemnului.
Procese cu producere si consum de oxigen
• Abundenţa oxigenului atmosferic este controlată de un ciclu ce îl
leagă de marele rezervor al minereurilor reduse din scoarţa
Pământului.
• Consumul lent de oxigen din procesele de oxidare a mineralelor

corespunde oxigenului furnizat în procesul de fotosinteză de către
organisme care după moarte se vor depune pe fundul oceanelor
încorporându-se în rocile sedimentare.
Circuitul materialelor (exogen)
• Crusta terestră (litosfera), partea externă a Terrei este constituită din placa
continentală de grosime de circa 30 km (de origine vulcanică) şi din placa
oceanică de grosime 5 -10 km.
• Elementele prezente în cantităţi importante în crusta terestră sunt: O, Si,

Al şi Fe care se găsesc sub formă de: SiO2 57,6%, Al2O3 15,3%, Fe2O3 şi FeO
6,8%.
• Rocile constituente ale litosferei au suferit de-a lungul erelor geologice
procese morfologice ciclice de transformare care sunt exogene (externe) şi
endogene (interne).
• Transformările exogene sunt reprezentate de procesele de eroziune,

transport şi depunere care au loc la suprafaţa Pământului, iar
transformările endogene sunt procesele care au loc în interiorul scoarţei
terestre şi se referă la procesele de topire, cristalizare, metamorfism.
• În circuitul exogen, după alterare, depozitele de roci alterate din straturi
profunde sunt transportate în depozite noi (sedimentare).
• Depunerea şi transportul rocilor sedimentare se realizează în mare măsură

din apă (oceane, lacuri şi ape curgătoare):
- 89% din materiale sunt transportate de apele curgătoare (17% în stare
dizolvată şi restul de 72% în suspensie),
- 2% sunt transportate în stare dizolvată în apele subterane şi
- 7% sunt transportate de către gheţarii Antarcticii şi Groenlandei sub formă
de blocuri mai mari sau mai mici.
• Diageneza reprezintă procesele responsabile de alterarea sedimentelor

urmată de depunere. Aceste procese decurg în straturile superioare ale
solului şi au influenţă asupra apei conţinute de acestea. În acelaşi timp cu
depunerea, sedimentele încorporate în fluidul înconjurător conduc la
apariţia apei interstiţiale (de exemplu soluţia apoasă ce ocupă cavităţile
dintre particulele sedimentare).
• Procesele diagenetice pot fi:
- fizice,
- chimice
- biologice.
- Un proces fizic important îl reprezintă compactarea care are loc prin

evaporarea apei şi suprapunerea sedimentelor noi peste alte sedimente
vechi.
• Procesele chimice includ cimentarea, segregarea mineralelor (de exemplu

formarea straturilor) şi procesele de schimb ionic. Cimentarea implică
precipitarea chimică a fazei minerale care ocupă cavitătile dintre
particulele sedimentare. Segregarea mineralelor conduce la formarea
straturilor rezultate din atingerea anumitor echilibre la adâncimi diferite.
• Procesele biologice au influenţă asupra pH-ului apei interstiţiale.
• După un timp geologic îndelungat stratul de sedimente dens şi greu se

depune şi participă la circuitul endogen.
https://www.slideserve.com/odin/chapter-5-the-biogeochemical-cycles
• Roci metamorfice - iau naștere din alte roci, prin procese de metamorfoză
(transformare) produse la presiuni sau temperaturi înalte, care atrag după
sine un schimb de elemente chimice (sisturi, cuart, marmura)
• Roci magmatice - roci vulcanice care s-au format prin solidificarea prin
răcire a magmei care provine din mantaua superioara a pământului
(granit, magme)
https://usenaturalstone.org/wild-ride-rock-cycle/
ATMOSFERA
Compozitia atmosferei
 Atmosfera - formată dintr-un amestec fizic de gaze elementare, gaze rare

şi substanţe compuse.
 componente cu rol ecologic determinant care acţionează în mod constant
pozitiv sau negativ asupra biocenozelor.
 compoziţia atmosferei se modifică cu altitudinea.
 Dintre toate componentele atmosferei azotul şi oxigenul sunt singurele

elemente gazoase care există pe tot intervalul acesteia:
– în partea inferioară se găsesc sub formă de molecule,
– în stratul superior se găsesc în stare atomică.
Exprimarea concentratiei gazelor in atmosfera
• concentratia - cantitatea (masă, moli, molecule, etc. ) unei substanțe într-un
volum dat.
• Ci = mi/Vi
• mg/m3 , mol/m3 , molecule/cm3 etc,
• raport de amestec - nr. de moli dintr-o anumita substanță aflata intr-un

anumit volum raportat la nr. total de moli din volumul respectiv -
adimensional
ai
unde: ni = moli substanta i
ntotal = moli aer
ai se exprima in
parti per million ai ppmv = ai x 10-6
parti per billion ai ppbv = ai x 10-9
parti per trillion ai ppbt = ai x 10-12
Exemplu de calcul
Concentraţia CO2 ȋn atmosferă este 380 ppmv la 25°C. Exprimaţi această
concentraţie ȋn mg/m3.
V = 380 ppmv CO2 = 380·10-6 m3 CO2/1 m3 aer = 380·10-3 L CO2/1 m3 aer
pV = nRT (legea gazului ideal) → n = pV/RT
R = 0,08206 L·atm/(mol·K)
Pentru 1 m3 aer:
= 15,5316x10-5 moli
p= 1 atm
T = 25°C = 298,15 K
MCO2 = 12 + 32 = 44 g/mol
mCO2 = 15,5316x10-5x44 = 6,8339 x10-3 g = 6,8339 mg
La 1 atm şi 298,15K, 380 ppmv CO2 = 6,8339 mg/m3
De calculat:
Concentraţia CH4 ȋn atmosferă este 1,6 ppmv la 20°C. Exprimaţi această
Concentraţia N2O ȋn atmosferă este 0,35 ppmv la 20°C. Exprimaţi această

Compozitia atmosferei
• Gaz % volumetrice
• N2 78.08
• O2 20.95
• Ar 0.93 In aer
• CO2 0.03 uscat
• Ne, He, Kr, H etc 0.01
• Apa Variabila
Pentru o anumită locație, % de vapori de apă este variabil, în

funcție de temperatură, precipitații, rata de evaporare și de alți
factori si variază de la 0,1- 5 % - în general, este de 1-3 %
,
(a) Means and (b) SDs (standard deviation) of the global PWV derived from the ERA‐Interim reanalysis for the 36 year period of
1979–2014. SD represents the seasonal variability of the global PWV (precipitable water vapor).
Biyan Chen, Zhizhao Liu, Global water vapor variability and trend from the latest 36 year (1979 to 2014) data of ECMWF and NCEP
reanalyses, radiosonde, GPS, and microwave satellite, J. Geophys. Res. Atmos. 121 (2016), 11442-11642
https://agupubs.onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1002/2016JD024917
Concentraţia şi timpul de staţionare ale componenţilor atmosferei
[Mészáros, 1981]
Concentraţia volumetrică (%) Concentraţia (ppmv) Timpul de staţionare
Componentul
Majoritar: Componenţi permanenţi:

O2 20,946 5.103 ani
N2 78,084 ~106 ani
Ar 0,934 107 ani
prezente in % relativ constant din
volumul total
Urme:
Ne 18,18
He 5,24
Kr 1,14
Xe 0,087
Componenţi variabili:
CO2 ~ 380 5-6 ani
CH4 1,3-1,6 4-7 ani
H2 ~ 0,5 6-8 ani
N2O 0,25-0,35 ~ 25 ani
O3 (1-5).10-2 ~ 2 ani
Componenţi foarte variabili:
H2O (0,4-400).102 10 zile
CO 0,05-0,25 0,2-0,5 ani
NO2 ~(0,1-5).10-3 8-10 zile
NH3 ~(0,1-10).10-3 ~ 5 zile
SO2 ~(0,03-30).10-3 ~ 2 zile
H 2S ~ (<0,006-0,6).10-3 ~0,5 zile
C (organic fără CH4) ~ (<0,006-0,6).10-3 ~2 zile
.
Oxigenul determină în mare măsură însuşirile fizice şi chimice ale aerului.

- este prezent în viaţa organismelor, participă în toate procesele de ardere şi
descompunere a substanţelor organice,
- este prezent în atmosferă şi sub formă de combinaţii: dioxid de carbon,
monoxid de carbon, oxizi ai azotului, apă, ozon.
Azotul atmosferic determină „neutralizarea” puterii de oxidare a oxigenului

• Ozonul, stare alotropică a oxigenului, se formează în straturile superioare ale
atmosferei prin disocierea moleculelor de oxigen sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete primite de la Soare.
• În straturile inferioare ale atmosferei se formează în mod natural ca urmare a

descărcărilor electrice şi prin oxidarea unor substanţe organice, cum ar fi de
exemplu cele care se găsesc in unele alge marine şi răşina coniferelor. Acest
fapt explică de ce în zona pădurilor de conifere (brad, molid, pin) sau pe malul
mării aerul este ozonificat.
• Ozonul stratosferic prezintă o mare importanţă ecologică şi un efect benefic

deoarece el reţine în păturile superioare ale atmosferei razele ultraviolete
periculoase pentru toate organismele vii şi reflectă radiaţiile cosmice.
• Stratul de ozon este situat în proporţie de 90% în stratosferă la o distanţă
de 10 până la 55 km de suprafaţa Pământului având densitatea maximă la
aproximativ 25 km altitudine. Ozonul rămas (10%) este situat în stratul
inferior al atmosferei-troposferă
[Simonescu si colab., 2002]

Formarea stratului de ozon
• Atmosfera primară a Pământului era diferită de cea actuală având un caracter
reducător datorită absenţei oxigenului.
• O2 + hν → O2*
• O2* → O + O
• O2 + O → O3 unde O2* - o moleculă de oxigen activată în urma iradierii.
• Ozonul se formează şi ca urmare a descărcărilor electrice care au loc în
atmosferă:
• Ozonul are capacitate de a absorbi aproape în totalitate radiaţiile UV:
• Atomii liberi de oxigen (O∙) sunt foarte reactivi şi reacţionează cu protoxidul

de azot şi conduc la obţinerea oxizilor de azot stratosferici:
O∙ + N2O → 2NO
• La formarea ozonului troposferic un rol însemnat îl au reacţiile fotochimice
cu participare a oxizilor de azot. Calculele demonstrează că degajarea
antropogenă de NO determină dublarea concentraţiei ozonului din straturile
inferioare ale atmosferei, iar intensificarea emisiilor de metan contribuie şi
mai accentuat la mărirea concentraţiei ozonului.
• O altă reacţie la care participă atomii liberi de oxigen este reacţia cu

moleculele de apă în urma căreia rezultă radicali hidroxil. Aceştia sunt
importanţi în troposferă deoarece oxidează cea mai mare parte a gazelor
emise în urma activităţilor antropice sau din surse naturale.
Radiatia UV
• Radiaţia solară UV se împarte în trei categorii, în funcţie de lungimea de

undă şi de efecte:
• UV-A (λ = 320-400 nm), cu energia cea mai scăzută şi ajunge în proporţia

cea mai mare (5,6%) la suprafaţa solului;
• UV-B (λ = 280-315 nm), o parte din ea este absorbită de stratul de ozon şi

de nebulozitatea din atmosferă, intensitatea la nivelul solului variază în
funcţie de condiţiile climaterice (doar 0,5%);
• UV-C (λ = 100-280 nm), are energia cea mai mare şi este absorbită în
totalitate de oxigenul şi ozonul din atmosferă, iar la suprafaţa solului
intensitatea acesteia este 0.
• Dioxidul de carbon din atmosferă este în strânsă corelaţie cu activitatea
organismelor din ecosistemele Terrei.
• Este generat în procesele de respiraţie şi degradare bacteriană.
• Principalul rol ecologic al dioxidului de carbon

- participarea sa în procesul de fotosinteză prin care se formează substanţă
organică concretizată în masa vegetală, ce constituie baza trofică pentru
toate lanţurile trofice din ecosistem.
• Dioxidul de carbon este generat în cantităţi mari şi din surse antropice, în

special din arderea combustibililor fosili.
• Particulele solide din atmosferă au efecte negative asupra transparenţei
aerului şi favorizează încălzirea acestuia prin acumularea unei părţi din
căldura solară.
• provin din:
- surse naturale: praful cosmic, cenuşa vulcanilor, dezagregarea rocilor,
săruri marine rezultate din evaporarea aerosolilor marini, particule
organice (ce constau din: polen, spori de ciuperci, muşchi şi ferigi),
bacterii, alge monocelulare, ciupeci monocelulare şi din
- surse antropice (particulele solide din fumul fabricilor).
• Cantitatea de particule solide scade cu înălţimea şi este evaluată la câteva
milioane de tone.
• Ele au influenţă asupra climei unei zone cu implicaţii ecologice în

ecosisteme prin modificarea transparenţei atmosferei, şi deci slăbirea
intensităţii radiaţiilor solare primite de sol şi modificarea regimului
precipitaţiilor.
• Toate acestea au efecte negative asupra fiziologiei biocenozelor.
• Componenţii majori au o concentraţie de peste 1% (N2 78%, O2 20,95%) şi

determină masa moleculară medie a aerului.
• Componenţii în concentraţii mici, de ordinul ppm şi ppb, sunt gaze şi

forme disperse de lichide şi solide (aerosoli).
• Din punct de vedere al autoepurării atmosferei prezintă importanţă
clasificarea constituenţilor după timpul de staţionare.
• În funcţie de acest criteriu componenţii atmosferei sunt:

- permanenţi, cu timpul de staţionare mii - milioane de ani,
- variabili, cu timpul de staţionare de ordinul anilor şi
- foarte variabili, cu timpul de staţionare de ordinul zilelor
Atmosfera reţine radiaţiile solare
ca urmare a proceselor de
adsorbţie a radiaţiilor de către
speciile chimice existente.
Absorbtivitatea pentru diverse

lungimi de undă ale radiaţiei
https://gisgeography.com/atmospheric-window/
solare pentru gaze existente în
atmosferă este prezentată în
figura.
Oxigenul şi ozonul absorb

aproape în totalitate radiaţiile
din spectrul UV, iar dioxidul de
carbon, vaporii de apă şi oxidul
azotos (gaze cu efect de seră)
mare parte din radiaţiile
spectrului infraroşu.
https://sites.google.com/a/canacad.ac.jp/sl-hl-2-biology-2-ferguson/12-ecology/4-4-climate-
change?tmpl=%2Fsystem%2Fapp%2Ftemplates%2Fprint%2F&showPrintDialog=1
Natura şi structura atmosferei
• Importante pentru întreaga biosferă sunt grosimea şi structura atmosferei.
• Ea este mai subţire la poli şi mai groasă la Ecuator. Limita exterioară a

atmosferei este situată la circa 10000 km, uneori este considerată chiar la
35000 km.
• Atmosfera pământului este stratificată pe înălţime din punct de vedere al

compoziţiei şi din punct de vedere al temperaturii sale.
• Atmosfera nu este omogenă. Ea conţine mai multe straturi suprapuse.

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Comparison_US_standard_atmosphere_1962.svg
• Linia Kármán este o încercare de a defini o graniță între atmosfera
Pământului și spațiul cosmic. Acest lucru este important pentru a se stabili
măsurile și reglementări legale; aeronavele și navele spațiale intră sub
jurisdicții diferite și sunt supuse unor tratate diferite.
• Fédération Aéronautique Internationale (FAI; engleză: World Air Sports

Federation), un organism internațional de stabilire a standardelor și de
păstrare a înregistrărilor pentru aeronautică și astronautică, definește linia
Kármán ca fiind altitudinea de 100 de kilometri (62 mile; 330.000 de
picioare) deasupra mediului Pământului nivelul marii.
• Linia poartă numele lui Theodore von Kármán (1881–1963), un inginer și

fizician maghiar american, care era activ în primul rând în aeronautică și
astronautică. El a fost prima persoană care a calculat altitudinea la care
atmosfera devine prea subțire pentru a susține zborul aeronautic și a ajuns
el însuși la 83,6 km (51,9 mile).
https://en.wikipedia.org/wiki/K%C3%A1rm%C3%A1n_line
https://www.english-online.at/geography/atmosphere/layers-of-the-atmosphere.htm
[Simonescu si colab., 2002]
STRUCTURA ATMOSFEREI
1. Homosfera – primul strat al atmosferei cu o grosime de circa 100 km cu

compoziţie relativ constantă şi concentraţie (exprimată în mol/m3)
descrescătoare datorită fenomenului de rarefiere
2. Heterosfera – stratul atmosferei în care masa moleculară medie a aerului

scade cu înălţimea datorită creşterii ponderii hidrogenului şi oxigenului
atomic (700 km)
3. Exosfera se intinde pana la altitudini de 10.000 km. Atmosfera este

extrem de subțire in acest strat. Partea superioară a acestui strat este
începutul spațiului “adevărat”. Unii sateliți artificiali înconjoară Pământul
în acest strat.
• Homosfera cuprinde:
1. Troposfera – stratul inferior cu grosime variabilă între 16
km la Ecuator şi 8 km la Poli; temperatura scade cu
altitudinea cu un gradient de circa 6,5 oC/km datorită
îndepărtării de sol, sursa de căldură a troposferei  https://nl.wikipedia.org/wiki/Convectie
transport convectiv a maselor de aer  omogenizarea
compoziţiei troposferei pe toată înălţimea sa.
 toate fenomenele meteorologice au loc în troposferă

datorită variaţiilor zonale de presiune (vânturile) şi
temperatură (precipitaţiile) – acţiune conjugată.
 3/4 din masa atmosferei, 90% din vaporii de apă ai acesteia

şi cantităţi importante de aerosoli în suspensie
 stratul cel mai afectat de poluare - cele mai mari variaţii de
concentraţii.
 troposfera are la partea superioară un substrat numit

tropopauza
Monthly maps of global structures of the F3/C-
derived tropopause height for July 2006 - 2011
(left) and January 2007 - 2012 (right). These
reveal that the tropopause height reaches the
highest altitude (16.5 km) near 30°N between 20°
- 120°E, including the Tibetan Plateau region, in
July 2006 - 2011. The tropopause height exceeds
16.5 km for the entire equatorial region in
January 2007 and 2010 for the two ENSO warm
events. The dashed lines denote the Tropic of
Cancer or Capricorn, respectively.
Sun, Y. Y., J. Y. Liu, H. F. Tsai, C. H. Lin, and Y. H. Kuo, 2014: The Equatorial El Niño-Southern Oscillation signatures observed by
FORMOSAT-3/ COSMIC from July 2006 to January 2012. Terr. Atmos. Ocean. Sci., 25, 545-558, doi: 10.3319/TAO.2014.02.13.01(A)
2. Stratosfera
 strat între 12 – 50 km
 creşterea temperaturii de la circa -60°C la 0°C la aproximativ 50 km
altitudine, datorată încălzirii ca urmare a proceselor exoterme de
absorbţie a unor radiaţii ultraviolete din spectrul solar, caracteristice
moleculelor de O2 şi O3.
 lipsesc curenţii verticali de aer - timp mai mare de staţionare a

poluanţilor în stratosferă faţă de troposferă.
 curenţi de aer orizontali - deplasarea pe distanţe mari a poluanţilor ajunşi

în acest strat.
 conţinut mare de ozon („stratul de ozon”) care reţine radiaţiile

ultraviolete solare şi reflectă radiaţiile cosmice
Ozonul
forma alotropica a oxigenului

3. Mezosfera
 50- 80 km
 de la circa 0°C la -80°C (mezopauză).
 absorbţie puternică a radiaţiilor solare cu lungime de undă
mică - concentraţie mare de electroni (maximul la 300 km) şi
de ioni
 stratul peste 80 km poartă denumirea de ionosferă.

Termosfera
• 80 -700 km (ionosfera 80 – 550 km)
• strat foarte rarefiat
• temperatura creste cu altitudinea datorita
absorbtiei de radiatie solare ajungand la
1100-2500°C;
• Temperatura depinde de activitatea solara
• La peste 160 de kilometri– interactiunile

moleculare sunt prea rare pentru a
permite transmiterea sunetului (zona
anacoustica)
https://en.wikipedia.org/wiki/Atmosphere_of_Earth
Ionosfera
• Reacţiile de disociere a moleculelor,

în special a moleculelor de oxigen au
loc la altitudini mai mari de 80 km =
concentraţii mari de electroni şi ioni
pozitivi – stratul situat la altitudini
mai mari de 80 km - ionosfera
• Specii ionizate – aurora boreala
• N, O, e-, p+, N2+, NO+, O2+, O+, O*
• Grosime variabila zi/noapte: 80
to 1,000 km
• Exosfera
• 700 – 10.000 km
https://en.wikipedia.org/wiki/Ionosphere
• Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă
observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca
rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic
terestru.
• Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de

aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița
romană a zorilor, Aurora și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas.
Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și martie-aprilie.
• În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după

James Cook o referință directă la faptul că apare în sud.
Aurora boreala
https://pixnio.com/ro/peisaje/noapte/aurora-borealis-
lumini-polare-silueta-cer-stele-astronomie
Aurora australă
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lion_Rock_and_A
urora_Australis.jpg
DISTRIBUTIA TEMPERATURII
http://www.physicalgeography.net/fundamentals/7m.html
• În cazul în care Pământulul ar fi fost un sistem omogen, fără prezenţa de

zone uscate (sol)/oceane, distribuția temperaturii ar fi strict în funcţie de
latitudine.
• Cu toate acestea, Pământul este un sistem mult mai complex fiind compus
dintr-un mozaic de zone uscate (pământ) și zone cu apă.
• Acest mozaic determină ca zonarea pe latitudine a temperaturii să fie

perturbată spațial.
Factori care influenţează distribuţia temperaturii pe
suprafaţa Pământului
 Latitudinea locaţiei determină cât de mult din radiatia solară este

primită de suprafaţa Pământului. Latitudea influențează unghiul de
incidență și durata unei zile.
 Proprietățile suprafeţei - suprafețe cu albedo mare absorb mai puține

radiații incidente. În general, solul absoarbe mai puțină radiaţie faţă de apă
din cauza culorii sale mai deschise.
 Căldura specifică. Chiar dacă două suprafețe au același albedo, căldura

specifică a suprafeţei determină cantitatea de energie termică necesară
pentru a crește temperatura specifică pe fiecare unitate de masă.
Căldura specifică a apei este de aproximativ cinci ori mai mare decât
cea a rocilor și decât cea a suprafeţei pământului (solului). Ca rezultat,
apa necesită cantități mari de energie pentru a se produce o creștere a
temperaturii sale.
Căldura specifică a unor substanţe
Substanţa Căldura specifică (kJ/Kg·K)
Apa 1
Aer 0,24
Granit 0,19
Nisip 0,19
Fier 0,11
Căldura specifică – căldura necesară pentru a creşte temperatura unui

gram dintr-o anumită substanţă cu 1 °C.
În principal din cauza căldurii specifice, suprafețele de teren se comportă diferit

faţă de suprafața apei.
În general, suprafața oricărui corp mare, adânc de apă (ocean) se încălzește mai
încet și se răcește mai încet faţă de suprafața unui corp mare de teren.
TEMPERATURA AERULUI
• Determinată de mișcarea moleculelor de gaze în atmosferă ca urmare a

absorbției de energie
• Care sunt factorii care determină temperatura unei zone (loc)?

1. Intensitatea radiaţiei solare (ciclurile zi/noapte şi ciclurile anuale)
2. Latitudinea
3. Tipul suprafeţei urban /rural
4. Tipul locației (coastă vs. interior)
5. Altitudinea
1. Intensitatea radiaţiei solare (ciclurile zi/noapte şi
ciclurile anuale)
• A. Modificarea unghiului sub care radiaţiile solare ajung pe suprafaţa Pământului
pe tot parcursul anului modifică temperatura aerului – baza apariţiei
anotimpurilor
https://ars.els-cdn.com/content/image/3-s2.0-
B0122274105001071-gr1.gif?_
https://geography.name/daily-and-annual-cycles-of-air-temperature/
De ce apar diferențe de temperatură între echinocții?
• Primavara: anotimpul care urmează sezonului rece (iarna), cu

zile scurte
• mai multe pierderi de energie
• Toamna anotimpul care urmează sezonului cald (vara), cu zile

lungi
• mai mult câștig de energie
• B. Modificarea unghiului sub care radiaţiile solare ajung pe suprafaţa
Pământului pe tot parcursul unei zile determină schimbarea temperaturii
aerului pe parcursul unei zile
https://docplayer.net/46474018-Chapter-4-atmosphere-and-surface-
energy-balances-pearson-education-inc.html
• apare un decalaj între radiaţia maximă și temperatura maximă

• temperatura maximă se înregistrează în momentul în care se absoarbe cantitatea
maximă de radiaţie (intensitatea radiaţiei solare este maximă)
• Anotimpurile
• temperatura aerului variază în funcție de anotimpuri

• Pământul se învârte în jurul Soarelui (365 de zile)
• Pământulul se rotește în jurul axei sale proprii (1 zi)
• Unghiul pe care axa de rotație o face cu planul care conține traiectoria în
jurul Soarelui este de 23½° și nu-şi modifică valoarea (aceeași orientare) în
timpul rotaţiei Pământul în jurul Soarelui
• În timpul iernii din emisfera nordică, emisfera sudică este înclinată spre
soare și emisfera nordică primeste mai puțină lumină și căldură.
• În timpul verii din emisfera nordică, situația este inversă.

Winter (Northern
Spring (sun aims Hemisphere tilts away
directly at from sun)
To
equator) Polari
s
Summer
(Northern
Hemisphere tilts
toward sun) Fall
(sun aims directly
at equator)
https://www.slideserve.com/jag/solar-radiation-initial-
source-of-energy-to-the-earth-it-can-be-absorbed-
reflected-and-reradiated-the-redistributio
Inclinarea (23½° inclination) determina aparitia

anotimpurilor
2. Latitudinea
• Intensitatea radiaţiei solare este diferită în funcţie de latitudine astfel că la

Ecuator intensitatea este mai mare deoarece fluxul de radiaţii cade
perpendicular pe suprafaţă, iar cu deplasarea spre unul dintre Poli se
modifică unghiul sub care radiaţiile solar ating (lovesc) suprafaţa
• lungimea zilei este diferită;

• surplus de energie la tropice;
• deficit de energie în regiunile polare
Încălzirea pământului variază cu latitudinea
• Atmosfera reflectă, difuzează și absoarbe radiația solară.

• La Poli radiația solară “are un drum mai lung” prin atmosferă.
Cum radiaţia solară care ajunge pe

suprafaţa Pământului variază în
funcție de latitudine?
-Radiaţii solare de aceeaşi intensitate
sunt răspândite pe o suprafață mai
mare în apropierea polilor decât la
tropice.
- Gheața de la Poli reflectă o mare
parte din radiaţiile solare.
https://www.slideserve.com/jag/solar-radiation-initial-source-of-
energy-to-the-earth-it-can-be-absorbed-reflected-and-reradiated-
the-redistributio
Valori medii ale temperaturii aerului in ianuarie pe perioada1959-1997.
• Variațiile spațiale ale temperaturii sunt în funcţie de latitudine.
• Există anumite variaţii pe orizontală a temperaturii datorită faptului că apa se
încălzește mai lent în timpul verii și se răcește mai lent în timpul iernii,
comparativ cu suprafeţele de sol.
• În ianuarie, o mare parte din zonele terestre din emisfera nordică sunt sub
punctul de îngheț (zona din jurul Insulei Baffin Canada, Groenlanda, Siberia, și
Platoul Tibetului). Temperaturile din zonele cu ocean sunt mai mari datorită
capacității apei de menţine (capta) energia termică.
• În emisfera sudică, temperaturile > 20 ° Celsius, cu zone mai calduroase în

Australia, deşertul Kalahari din Africa, și câmpiile din Bolivia, Paraguay,
Argentina.
• Oceanele din zonele subtropicale sunt de multe ori mai calde decât zonele de
suprafață de lângă ecuator.
• La această latitudine, suprafeţele de teren primesc mai puţină radiaţie solară

din cauza dezvoltării convective a norilor de tip cumulus și cumulonimbus.
• Cumulus - tip de nori separați sub forma de grămezi având un contur bine
delimitat și cu dezvoltare mai mult pe verticală. Au un aspect de vată și
culoare alb-strălucitor. Sunt constituiți din picături de apă și se formează
prin advecție (transport) asociată cu o expansiune rapidă pe verticală
https://pixabay.com/ro/photos/natura-nori-cumulus-sky-lumin%C4%83-3481531/
• Cumulonimbus - nori de mari dimensiuni care se pot dezvolta pe verticală

până la 15 – 17 km. Norii cumulonimbus se formează cu preponderență în
sezonul cald al anului și produc precipitații sub formă de aversă, asociate
cu descărcări electrice și mișcări accentuate ale aerului.
Termenul latin cumulonimbus este format de cuvintele cumulus (grămadă)
și nimbus (nor).
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cumulonimbus_Clouds.jpg
• http://geog.uoregon.edu/envchange/clim_animations/gifs/tmp2m_web.gif
• În luna iulie, emisfera nordică se confruntă cu sezonul de vară, deoarece Polul

Nord este acum înclinat spre soare.
• Zone cu temperaturi mari: centrul şi sudul Statele Unite, Arizona și nord-

vestul Mexicului, nordul Africii, Orientul Mijlociu, India, Pakistan, și
Afganistan.
• Temperaturile în zonele cu oceane sunt mici din cauza capacității terenului de

a se încălzi rapid. Zone terestre cu temperaturi mai scăzute includ
Groenlanda și Podișul Tibetului.
• În aceste regiuni, de cele mai multe radiatia solară incidentă este reflectată
înapoi în spațiu, din cauza prezența gheții şi zăpezii.
• În emisfera sudică, suprafeţele cu uscat sunt în general mai reci faţă de
suprafețele oceanice de la aceeași latitudine.
• Antarctica este rece - se confruntă cu întuneric total.

• Antarctica este mult mai rece faţă de cum a fost Arctica în timpul sezonului
de iarnă.
• Arctica constă în principal din ocean. În timpul verii, absoarbe cantități

considerabile de radiaţie solară care este apoi convertită în energie
termică. Căldura stocată în ocean este eliminata în sezonul de iarnă.
• Antarctica are o suprafata compusă în principal din zăpadă și gheață.

Această suprafață absoarbe o cantitate mică de radiatie solara in timpul
verii. Ca urmare, cantitatea de energie termică stocată în sezonul de iarnă
este mică.
Temperaturi medii anuale ale suprafetei Pamantului (1982-94)
3. Tipul suprafetei (urban/rural)
• diferențe în evapotranspirație (zone urbane faţă de zonele rurale)

• zonele urbane au albedo scăzut şi sunt considerate suprafeţe foarte absorbante
• zonele urbane sunt caracterizate prin absorbţie mai mare a radiaţiilor solare
• se caracterizează prin zone vaste cu clădiri (consum de combustibil pentru
încălzirea locuinţelor), transport şi industrie intensă (emisii de gaze cu efect de
seră)
• şosele, străzi, bulevarde, pieţe acoperite cu asfalt sau piatră care au albedo
foarte scăzut şi absorb o cantitate mai mare de căldură, căldură care va fi
difuzată fiind considerate acumulatoare uriaşe de căldură
• oraşele sunt considerate "Insule de căldură"
4. Tipul zonei (de coasta/de interior)
• Corpurile de apă au un efect de moderare asupra temperaturii.
• "Pământul se încălzește și se răcește mai rapid decât apa.“

Prin urmare:
• zonele litorale: se caracterizează prin valori mai scăzute de temperatură faţă de
zonele continentale.
• zonele de coastă au temperaturi maxime după expunere la radiaţii solare de
intensitate maximă.
5. Altitudinea
Temperatura aerului scade cu

creşterea altitudinii
• masă mai mică,

• valori mai mici ale presiunii,
• absorbţie redusă
Excepţia situaţia în care apare inversia termică
https://geography.name/surface-and-air-temperature/
CIRCULATIA ATMOSFERICA SI VANTURILE
• Radiația solară - sursa inițială de energie pe Pământ.
• Acesta poate fi absorbită, reflectată și dispersată in spatiu.
• Redistribuirea acestei energii controlează structura și dinamica atmosferei

și oceanelor.
• Circulaţia straturilor atmosferice se realizează ca răspuns la încălzirea

solară neuniformă și la rotația Pământului
• Intr- o zi, aproximativ jumătate din energia solară care ajunge în straturile
superioare ale atmosferei este absorbită la suprafața Pământului. Radiaţia
absorbită (lungimi de undă scurte) de suprafața este transformată în căldură.
Căldură este emisă (părăseşte) de Pământ ca radiații infraroșii (lungimi de undă
mari). Deoarece intrările sunt egale cu ieșire pe perioade lungi de timp, bugetul
de căldură al Pământului este in echilibru.
https://slideplayer.com/slide/5109743/
• Caldura latenta si caldura sensibila
- doua tipuri de energie eliberata sau absorbita in atmosfera;
- Caldura latenta (energia absorbita sau eliberata de o substanta in timpul
unei modificari de faza de la gaz la lichid sau solid si invers) este asociata
cu modificari de faza intre lichide, gaze si solide.
- Caldura sensibila este legata de modificari de temperatura a unui gaz sau
obiect fara nicio modificare de faza.
https://www.pinterest.com/pin/454511787373772974/
https://wstannard.wordpress.com/the-greenhouse-effect-2/the-earths-energy-budget/
• Bugetul de energie al Pământului
• Intrările de energie trebuie să fie egale cu ieşirile

• Temperatura creşte/scade dacă intrările sunt mai mari/mici decât ieşirile
• Temperatura medie este 16°C
• Prin încălzirea suprafaţei Pământului, aceasta emite radiaţii de lungimi de
undă mari
• Sursa principală de încălzire a suprafeţei Pământului (sol, oceane) o
reprezintă Soarele
• Atmosfera este încălzită de suprafaţa Pământului
https://wstannard.files.wordpress.com/2011/10/ws_energybalance.png
• Care sunt factorii care guvernează circulația globală a
aerului?
• Încălzirea de la Soare neuniformă

• Efectul (fortele) Coriolis
• Redistribuirea căldurii
• La ecuator cantitatea de căldură absorbită este mai mare
• La Poli cantitatea de căldură care “se pierde” este mai mare
• Vânturile și curenții oceanici redistribuie căldura în jurul Pământului
• In zona Ecuatorului oceanele nu absorb toată căldura de la soare, iar la Poli
pământul nu se conglează deoarece căldura este transferată de vânturi şi curenţii
oceanici de la Ecuator către zonele polare.
Warm equatorial water flows to higher latitudes
Cool Polar water flow to lower latitudes
• Incălzirea inegală a Pamantului de la Soare are ca rezultat un model de
tipul unei celule termice la scară largă a circulaţiei atmosferice
Un curent de convecție se formează într-o cameră, atunci când fluxurile de aer

cald de la un radiator fierbinte se îndreaptă spre o fereastră rece și ajung înapoi
spre zona caldă (radiator).
Aer se încălzește, se extinde, devine mai putin dens și se ridică deasupra

radiatorului. Aerul se răceşte, se contractă, devine mai dens, și coboară spre
fereastra de sticlă rece. https://slideplayer.com/slide/5109743/
O celulă de convecţie are la bază diferenţele de densitate între
curenţii de aer
• Efectul Coriolis este deviaţia observată în cazul unui obiect în mișcare,
cauzată de modul de mișcare a referinţei a rotaţiei Pământului.
• Cum se aplică aceasta în cazul atmosferei?
• Odată ce aerul se încălzeşte, se extinde, și se ridică spre altitudini mari la
Ecuator, se deplasează spre polul Nord, dar în loc să se deplaseze spre
Nord este deviat spre est
• În emisfera nordică curenţii de aer se deplasează spre dreapta.
• În emisfera sudică curenţii de aer se deplasează spre stânga.
• Circulaţia unui volum mare de aer se numește o celulă de circulaţie
atmosferică.
• Există trei celule în fiecare emisfera.
• Celulele Hadley sunt celule tropicale apar de fiecare parte a ecuatorului.
• Celulele Ferrel apar la latitudini medii.
• Celulele polare apar in apropierea polilor.
• Care sunt unele dintre tipurile de vânturi care apar între și în interiorul
celulelor?
• Calm ecuatorial este caracteristic Ecuatorului în care converg două celule

Hadley
• Latitudini de calm (30-50°N) în Oceanul Atlantic “latitudinile cailor” sunt
zone intre celulele Hadley și Ferrel.
• Vânturile alizee sunt vânturile de suprafață din interiorul celulelor Hadley.
• Vânturile vestice (latitudini medii) sunt vânturile suprafata din interiorul
celulelor Ferrel.
https://slideplayer.com/slide/5109743/67/video/Chapter+8+Circulation+of+the+Atmosphere.mp4
Autoepurarea atmosferei
• Datorită capacităţii de autoepurare a atmosferei poluanţii sunt

transportaţi de curenţii de aer şi diluaţi până când concentraţia acestora în
stratul de deasupra solului devine relativ constantă.
• „Diluarea” depinde de:

• gradul de turbulenţă şi difuzie din stratul respectiv,
• precipitaţii şi
• înălţimea sursei.
• Turbulenţa atmosferică este influenţată de intensitatea radiaţiilor solare,
distribuţia temperaturii cu altitudinea, viteza vântului, denivelările de la
nivelul solului şi de prezenţa norilor.
• Turbulenţa de origine termică apare în troposferă datorită scăderii

temperaturii cu altitudinea. Aerul mai cald cu densitate mai mică se ridică
în timp ce aerul mai rece cu densitate mai mare coboară. Cantitatea de
vapori de apă din aer este în funcţie de temperatură. Astfel prin răcire
aerul se poate satura în apă ceea ce conduce la apariţia norilor sau a ceţii.
• Turbulenţa de origine mecanică apare în cazul zborului avioanelor şi

erupţiilor vulcanice.
Influenţa turbulenţei asupra dispersiei poluanţilor
(Simonescu si colab., 2002)

• Vânturile
- Formarea acestora este datorată gradientului de presiune orizontal iar
direcţia şi forţa vânturilor sunt datorate forţelor Coriolis şi forţei de
frecare cu solul.
- Forţa Coriolis apare datorită mişcării de rotaţie a Pământului şi sub

acţiunea ei masele de aer care se deplasează de la Ecuator la Polul Nord
sunt deviate spre dreapta în timp ce în emisfera sudică sunt deviate spre
stânga.
Ciclonii reprezintă masele de aer aflate la presiune joasă, iar anticilonii

cele aflate la presiune mare.
Stabilitatea atmosferică
Stabilitatea atmosferică = tendinţa atmosferei de a se opune modificăriilor

prin miscarea maselor de aer
Instabilitatea atmosferică = favorizează mişcările verticale ale aerului şi deci
amestecarea, dispersia şi diluarea poluanţilor.
• atmosferă instabilă,
• atmosferă indiferentă sau neutră (adiabatică),
• atmosferă uşor stabilă,
• atmosferă izotermă,
• atmosferă puternic stabilă (inversie termică).
Atmosfera - tipuri
• Atmosferă stabilă (stabilitatea atmosferică) - tendinţa atmosferei de a se

opune oricăror modificări chiar şi diluării poluanţilor.
Atmosferă instabilă (instabilitatea atmosferică) favorizează mişcările

verticale ale aerului şi deci amestecarea, dispersia şi diluarea poluanţilor.
Atmosferă puternic stabilă (inversie termică) - gradientul termic pe

altitudine este negativ, are loc acumularea poluanţilor în stratul de inversie,
iar dispersia în restul atmosferei este împiedicată.
Atmosfera instabilă este favorabilă dispersiei agenţilor poluanţi.
Inversia termică apare datorită răcirii solului (inversiune la sol) şi răcirii

aerului datorită existenţei anticiclonilor (curenţi circulari centrifugali cu
diametrul de zeci sau mii de kilometri în centrul cărora se stabileşte o zonă
de presiune ridicată de unde se formează spre sol vânturi reci). În coborâre
curenţii reci se încălzesc.
• În cazul atmosferei stabile nu există amestecare pe verticală, turbulenţa
mecanică este împiedicată de inversia termică.
• Atmosfera neutră (atmosferă stabilă, izotermă) este caracterizată numai

de turbulenţa mecanică, iar
• în cazul atmosferei instabile predomină turbulenţa mecanică şi

amestecarea prin convecţie termică datorată variaţiei temperaturii cu
înălţimea.
Variaţia temperaturii în troposferă

Condiţii favorabile pentru apariţia inversiei termice: noapte rece,
“calmă”, clară
Litosfera
• Litosfera reprezintă partea solidă de la exteriorul Pamântului, include scoarța
terestră și partea superioară a mantalei.
• Litosfera include crusta (continentală sau oceanică) și exteriorul mantalei
superioare.
• Grosimea litosferei variază de la câtiva km la câteva sute de km.
https://www.nationalgeographic.org/encyclopedia/lithosphere/
• Solul este situat la partea superioară a litosferei şi care se află într-o
continuă evoluție sub influența factorilor pedogenetici.
• Solul reprezintă stratul superficial al Pământului în care se dezvoltă viața

vegetală, conținând nutrienții necesari acesteia, și este alcătuit din aşa
numitul complex argilo-humic.
• Pedologia este ştiința care studiază solurile.

Solul - component al ecosferei de importanţă vitală alături de atmosferă şi
hidrosferă
Interactive role and functions of the Pedosphere (the layer of the Earth composed of soil
and subject to soil formation processes) within environmental processes (Lal et al., 1997).
Solul este un corp natural,
• situat la suprafata uscatului,
• cu proprietăti si functii specifice,
• capabil să întretină viata plantelor terestre
• produs în timpuri geologice prin actiunea factorilor climatici si biotici
asupra rocilor de la suprafată,
• conditionaţi de relief şi uneori de apa freatică
• rezervor al energiei potentiale biotice captate prin fotosinteză, respectiv
al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, fosfor, potasiu, sulf,
calciu etc) si al apei, furnizeaza
– produse vegetale (cereale, fructe, vegetale, plante industriale, lemn)
– materii prime minerale
• recipient si transformator de reziduuri si deseuri asigurând închiderea

unora dintre circuitele de materiale.
Funcţiile principale ale solului
Funcţiile ecologice Caracteristici

Producerea de biomasă furnizează nutrienţi, aer, apă
plantele pot penetra cu ajutorul rădăcinilor
Filtru, tampon şi “reactor” filtrează mecanic componentele organice, anorganice
şi radioactive, absorbe, precipită, descompune şi
transformă substanţele dăunătoare prin aceasta
realizându-se prevenirea pătrunderii lor în apele
subterane sau în lanţurile trofice..
Solul constituie rezerva de gene şi asigură protecţia unui număr mare de organisme şi
protecţie a florei şi faunei microorganisme care supravieţuiesc numai în
interiorul acestuia.
Funcţiile socio-economice
Solul reprezintă un suport important furnizează terenul necesar construcţiei de clădiri,
pentru aşezările umane (construcţii drumuri, construcţii industriale, zone de recreare
şi infrastructură, recreare)
Solul reprezintă sursa de materii asigură omului cea mai mare parte a produselor
prime inclusiv de apă alimentare necesare vieţii şi o mare parte a materiilor
prime
• suprafata totală a solului de pe întreg globul - estimată la 13,395
miliarde hectare.
– 11% (1,457 miliarde ha) sunt arabile,
– 22% (2,987 miliarde ha) sunt pajisti,
– 30% (4,041 miliarde) sunt păduri.
• necesarul de hrană pentru circa 50 miliarde de oameni.
• resursă limitată,
• neregenerabilă.
• 2 miliarde hectare de teren cultivabil distruse de om de-a lungul istoriei

• viteza de formare foarte scăzuta – 20 cm sol arabil (stratul minim necesar
pentru dezvoltarea unei plante) la 7000 ani.
• suprafata utilizată astăzi ca teren arabil (1,5 miliarde ha).
Formarea si evolutia solurilor
Iniţial, litosfera a fost formată
numai din minerale şi roci
primare compacte, iar
suprafaţa Terrei avea un
aspect stâncos, masiv. Sub
acţiunea agenţilor
atmosferici, ai hidrosferei şi
biosferei au avut loc o serie
de procese de transformare a
rocilor primare şi a
mineralelor. Ca rezultat al
acestor procese complexe s-a
declanşat procesul de
formare a solului numit
solificare sau pedogeneză.
Alterare sub acţiunea factorilor fizici
• Dezagregarea este procesul de fragmentare continuă a rocilor primare în
particule din ce în ce mai mici, sub acţiunea variaţiilor de temperatură, a
apei, vântului, forţei gravitaţionale şi a organismelor vii.
• Dezagregarea, datorată variaţiilor de temperatură este cu atât mai intensă

cu cât dilatările şi contractările se succed mai rapid şi sunt mai accentuate,
de aceea cele mai importante sunt variaţiile diurne de temperatură. Un
exemplu în acest sens o constituie dezagregarea rocilor din deşert, unde
variaţiile de temperatură zi-noapte sunt foarte mari (circa 30 – 40°C).
• Gelivaţia (îngheţ-dezgheţ) acţionează asupra rocilor prin intermediul apei

care pătrunde în fisurile rocilor. Prin îngheţ, apa îşi măreşte volumul şi
exercită presiuni asupra fisurilor care se lărgesc sau chiar conduc la
sfărâmarea rocii respective.
• Un alt factor important care acţionează asupra rocilor este apa.
• Pe lângă presiunea exercitată la pătrunderea în crăpături, apa este capabilă să

dizolve o serie de compuşi chimici, coeziunea particulelor constitutive scade şi
în final roca se dezagregă. În plus, apa ce conţine dizolvaţi o serie de compuşi
chimici, poate pătrunde în porii rocilor, unde compuşii chimici pot participa la
procese de precipitare, cristalizare etc. ceea ce determină mărirea porilor, a
fisurilor şi deci dezagregarea rocilor respective.
• Torenţii, apele curgătoare şi apel stătătoare, prin dinamica lor, desfăşoară o

intensă acţiune de dezagregare a rocilor cu care vin în contact.
• După dezagregare, rocile primare afânate suferă procese de alterare, de

transformare chimică a mineralelor constitutive.
Reacţiile de alterare chimică
Sub acţiunea agenţilor externi: apa, dioxid de carbon, oxigen, temperatură etc.
Apa - principalul factor de alterare în formarea mineralelor argiloase.

– hidratare
– dizolvare
– hidroliză
– alte reactii (de combinare, etc)
In procesul de hidratare, datorită proprietăţilor de dipol ale apei,
 apa se poate retine la suprafaţa particulelor (hidratare fizică)
 poate pătrunde în reţeaua mineralului cu sau fără formare de minerale noi
(hidratare chimică).
 apa se poate fixa
– molecular (apa de cristalizare) sau
– sub forma de grupări hidroxil (apă de constituţie).
Reacţiile de alterare chimică
• Ionii din reţelele mineralelor pot să treacă în soluţie:

hidratare înaintată care slăbeşte forţele de atracţie în reţea (dizolvare) →
variaţie de volum (procese repetate de hidratare-deshidratare) →
mineralele se dezagregă.
• Silicaţii îşi modifică reţeaua cristalină prin hidroliză. Iniţial are loc un
proces de hidratare urmat apoi de o mobilizare a ionilor hidrataţi, apărând
în acelaşi timp si fisuri în interiorul cristalelor.
• Cationii mobilizaţi din reţea (K+, Na+, Ca2+, Mg2+) sunt înlocuiţi în reţea de
protonii proveniţi din disocierea moleculelor de apă.
Alterarea biochimică
• Pe lângă procesele de alterare chimică pot avea loc şi procese de alterare

biochimică, procese care se desfăşoară în prezenţa organismelor.
• Sub acţiunea acestora se eliberează CO2 şi diverşi acizi minerali şi organici

care duc la intensificarea proceselor de alterare a mineralelor.
• În urma proceselor de alterare, se formează o serie de compuşi noi (săruri

solubile, hidroxizi, minerale argiloase), care alături de apă şi aer fac
posibilă apariţia şi dezvoltarea microorganismelor.
• Apariţia microorganismelor este factorul declanşator al proceselor de

solificare.
• În masa solului au loc continuu procese de alterare a mineralelor primare
(hidratare, dizolvare, hidroliză, carbonatare etc.), rezultând minerale
argiloase, oxizi, hidroxizi şi săruri, care la rândul lor suferă alte
transformări.
• Dintre toţi compuşii anorganici, doar sărurile conţin ionii accesibili

plantelor care sunt utilizaţi în mod direct.
• Într-o măsură mai mică şi mineralele argiloase formate furnizează

elemente nutritive. Ca urmare a proceselor de alterare mineralele
argiloase pot reţine aceşti ioni.
Factori care influenţează procesul de solificare
(pedogeneza)
• Tipul de vegetaţie
• Tipul de climă
• Tipul rocii de solificare (pe care se formează solul)
• Tipul de relief
• Tipul de vegetaţie
• Vegetaţia înregistrează variaţii foarte mari chiar şi pe teritorii restrânse, de
aceea influenţează evoluţia şi diversitatea învelişului de sol.
• În condiţiile dezvoltării unei vegetaţii ierboase, acumularea de materie

organică se face pe adâncimi între 0 – 100 m pe seama mortificării
rădăcinilor care determină o productivitate de 10 – 30 t/ha·an.
• În cazul unei vegetaţii arborescente, productivitatea este de numai 4 – 6
t/ha∙an şi se realizează în principal pe seama frunzelor mortificate. Din acest
motiv, în cazul vegetaţiei ierboase se formează un sol bogat în humus, fertil,
de calitate superioară, cu un conţinut ridicat de substanţe nutritive (datorită
conţinutului ridicat de substanţe organice ce prezintă rezistenţă mică la
descompunere).
• În cazul vegetaţiei lemnoase se formează un sol de o calitate slabă, cu un
conţinut redus de substanţe nutritive.
• Tipul de climă
• Precipitaţiile şi variaţiile diurne de temperatură influenţează formarea
solului încă din primele etape, continuând a acţiona şi asupra rocilor aflate
în soluri în diverse stadii de dezagregare.
• Apa din precipitaţii dizolvă dioxid de carbon şi diverşi acizi pe măsură ce

străbate straturile de roci dezagregate sau sol, devenind un mediu favorabil
pentru procesele de dizolvare, hidratare, hidroliză. Precipitaţiile şi
temperatura influenţează şi procesele de argilizare. Prin alterarea silicaţilor
în condiţii de climat cald şi umed se formează predominant argile de tipul
caolinitului, iar în climat temperat şi umed cele de tipul montmorillonitului.
• Clima influenţează şi formarea părţii organice a solului. Ea creează

condiţiile de dezvoltare a vegetaţiei, iar humificarea resturilor organice are
loc de asemenea sub influenţa condiţiilor climatice (umiditate şi
temperatură). Diferenţieri importante provoacă factorul climatic şi în ceea
ce priveşte acumulare de biomasă. Aceasta este determinată în principal de
vegetaţie, care la rândul ei este influenţată de climă.

• Curs 7
• Compozitia atmosferei
• Formarea stratului de ozon
• Radiatia UV
• Natura şi structura atmosferei
• Distributia temperaturii
• Factorii care influenţează distribuţia temperaturii pe suprafaţa Pământului
• Circulatia atmosferica si vanturile
• Autoepurarea atmosferei
• Litosfera
• Funcţiile principale ale solului
• Formarea si evolutia solurilor
• Factori care influenţează procesul de solificare (pedogeneza)
Factori care influenţează procesul de solificare (pedogeneza)
• Tipul de climă
• Precipitaţiile şi variaţiile diurne de temperatură
- influenţează formarea solului încă din primele etape,
- continuă a acţiona şi asupra rocilor aflate în soluri în diverse stadii de
dezagregare.
• Apa din precipitaţii

- dizolvă dioxid de carbon şi diverşi acizi pe măsură ce străbate straturile de
roci dezagregate sau sol, devenind un mediu favorabil pentru procesele de
dizolvare, hidratare, hidroliză.
- precipitaţiile şi temperatura influenţează şi procesele de argilizare.
• Clima influenţează şi formarea părţii organice a solului. Ea creează

condiţiile de dezvoltare a vegetaţiei, iar humificarea resturilor organice are
loc de asemenea sub influenţa condiţiilor climatice (umiditate şi
temperatură). Diferenţieri importante provoacă factorul climatic şi în ceea
ce priveşte acumulare de biomasă. Aceasta este determinată în principal de
vegetaţie, care la rândul ei este influenţată de climă.
• Tipul rocii de solificare (pe care se formează solul)
• Roca de solificare influenţează procesul prin intermediul proprietăţilor
sale: grad de afânare, structură granulometrică, mineralogică şi compoziţie
chimică.
• Tipul rocii care suferă procesul de solificare determină compoziţia

minerală a solurilor şi în special fertilitatea acestora.
• Tipul de relief
• Cantitatea de apă ce ajunge în sol depinde direct de forma de relief. Prin
suprafeţele plane pătrund cantităţi mai mari de apă (provenită din
precipitaţii) decât prin cele în pantă sau convexe unde cea mai mare
cantitate de apă se pierde prin scurgeri.
• Suprafeţele concave primesc apa nu numai din precipitaţii ci şi din apele

scurse de pe versanţi.
Compozitia elementara a solului
Solul reprezinta:
 mediu de dezvoltare pentru plante;
 tampon hidrologic: regularizează curgerea apelor
 absoarbe, elimină si transformă materialele anorganice, organice si
biochimice;
 habitat pentru organisme:
– microorganismele - transformari chimice din sol,
– macroorganismele - răspunzătoare de cele mai multe transformari
fizice.
• Solul este un mediu poros format la suprafaţa scoarţei terestre prin procese
de degradare a rocilor ca urmare a fenomenelor biologice, geologice,
chimice şi hidrologice.
• El diferă de straturile provenite din degradarea rocilor primare printr-o

stratificare verticală (orizonturi de sol) formată prin continua acţiune a apei
şi a organismelor vii. Din punct de vedere chimic solul este un sistem
multicomponent, deschis, biogeochimic şi trifazic.
• Componenţii solului pot fi grupaţi pe faze astfel:

- faza solidă care cuprinde specii anorganice (minerale, săruri) şi specii organice
(materie organică vie şi materie organică moartă);
- faza lichidă sau soluţia solului (o soluţie complexă în care sunt dizolvaţi o
serie de compuşi anorganici, organici şi gaze);
- faza gazoasă ce se găseşte în porii solului şi conţine în principal speciile
gazoase pe care le conţine şi aerul atmosferic.
Principalii constituenţi ai solului (www.PhysicalGeography.net)
Fiind un sistem deschis, solul schimbă atât materie, cât şi energie cu atmosfera,
biosfera şi hidrosfera. Aceste schimburi sunt variabile în timp şi spaţiu, dar sunt
esenţiale în formarea şi dezvoltarea solului. Solul suferă transformări continue
chimice şi biologice care îl leagă astfel de atmosferă şi hidrosferă.
• Factorul de îmbogăţire a solului este definit ca raportul între concentraţia
unui element în sol şi concentraţia în crustă a aceluiaşi element, este o
măsură cantitativă a îmbogăţirii sau sărăcirii unui element chimic în cele
două rezervoare.
• Pentru valori cuprinse între 0,5 şi 2,0 se poate considera că nu există o

îmbogăţire sau sărăcire esenţială pentru elementul respectiv.
• Valori mai mici de 0,5 ale factorul de îmbogăţire indică o sărăcire a solului
(de exemplu pentru Be, Mg, Ni, P, Co), iar valori mai mari de 10 o
îmbogăţire considerabilă (de exemplu pentru C şi N).
• Îmbogăţirea puternică în C şi N a solului se datorează prezenţei compuşilor

organici şi a organismelor vii. Raportul mediu C/N în sol este 13, favorabil
mineralizării microbiene şi indică o activitate biologică puternică în sol în
comparaţie cu crusta.
• În Tabelul urmator sunt prezentate comparativ concentraţiile masice ale
principalelor 50 de elemente prezente în sol şi în crustă.
• Concentraţiile în sol corespund unor probe luate la aproximativ 2 m sub

suprafaţă din zonele nepoluate ale Statelor Unite ale Americii, fiind
comparabile cu cele obţinute pentru alte zone şi indică faptul că cele mai
abundente 10 elemente din sol sunt :
• O>Si>Al>Fe>C>Ca>K>Na>Mg>Ti
• în timp ce pentru crustă sunt:
• O>Si>Al>Fe>Ca> Mg=Na>K>Ti>P.
Element Sol Crustă F.I. Element Sol Crustă F.I.
Li 24 20 1,2 Zn 60 75 0,80
Be 0,92 2,6 0,35 Ga 17 18 0,94
B 33 10 3,3 Ge 1,2 1,8 0,67
C 25.000 480 52 As 7,2 1,5 4,8
N 2.000 25 80 Se 0,39 0,05 7,8
O 490.000 474.000 1,0 Br 0,85 0,37 2,3
F 950 430 2,2 Rb 67 90 0,74
Continutul mediu (mg/kg) al Na 12.000 23.000 0,52 Sr 240 370 0,65
elementelor în sol si în crustă, si Mg 9.000 23.000 0,39 Y 25 30 0,83

factorul de îmbogatire Al 72.000 82.000 0,88 Zr 230 190 1,2
(F.I.=concentratia în Si 310.000 277.000 1,1 Nb 11 20 0,55
sol/concentratia în crusta)
P 430 1.000 0,43 Mo 0,97 1,5 0,65
S 1.600 260 6,2 Ag 0,05 0,07 0,71
Cl 100 130 0,77 Cd 0,35 0,11 3,2
K 15.000 21.000 0,71 Sn 1,3 2,2 0,59
Ca 24.000 41.000 0,59 Sb 0,66 0,20 3,3
Sc 8,9 16 0,56 I 1,2 0,14 8,6
Ti 2.900 5.600 0,52 Cs 4,0 3,0 1,3
V 80 160 0,50 Ba 580 500 1,2
Cr 54 100 0,54 La 37 32 1,2
Mn 550 950 0,58 Hg 0,09 0,05 1,8
Fe 26.000 41.000 0,63 Pb 19 14 1,4
Co 9,1 20 0,46 Nd 46 38 1,2
Ni 19 80 0,24 Th 9,4 12 0,78
Cu 25 50 0,50 U 2,7 2,4 1,1
Compoziţia fazică a solului
• Solul este un sistem trifazic fiind format din faza solidă, faza lichidă şi faza
gazoasă.
• Faza solidă este formată din:

- specii anorganice : minerale, săruri, oxizi, hidroxizi;
- specii organice:
- materie organică moartă;
- materie organică vie.
• Faza lichidă sau soluţia solului este o soluţie complexă în care sunt dizolvaţi
compuşi anorganici, organici şi gaze.
• Faza gazoasă se găseşte în porii solului şi conţine în principal speciile

gazoase pe care la conţine şi aerul, în concentraţii diferite însă.
Constituenţii minerali
 Minerale primare Silicaţi şi aluminosilicaţi ai unor

provenite din rocile metale
primare fără nici o
modificare a structurii
chimice
 Minerale secundare Minerale argiloase
provenite din rocile (aluminosilicaţi hidrataţi)
Mineralele primare sau secundare prin Oxizi şi hidroxizi de siliciu,
din sol modificarea structurii aluminiu, fier şi alte metale sau
chimice a mineralelor metaloizi
primare sau prin naşterea Diferite săruri: carbonaţi,
de combinaţii noi în sulfaţi, fosfaţi, nitraţi, cloruri
procesul de alterare
chimică
Fractiunea minerala nealterata
Substanţele minerale reprezintă 60-90% din masa solului.

• Fractiunea minerala nealterata este formată din granule de diverse
dimensiuni de rocă sau de minerale provenite din mineralele primare
nealterate fără modificarea compozitiei chimice.
• Se consideră că în această categorie intră granulele cu diametru echivalent

de peste 0,002 mm, respectiv:
0,002-0,2mm pulberi (particule poliminerale de roca nealterată)

nisipuri fine (particule monominerale de dioxid de siliciu)
0,2-2 mm nisipuri gosiere
>2 mm pietris, pietre (fragmente de rocă)
USDA System ISSS* System
Fractiuni Dimensiuni (mm) Fractiuni Dimensiuni (mm)
Nisip foarte grosier 2.00 - 1.00

Nisip grosier 1.00 - 0.50 Nisip grosier 2.00 - 0.20
Nisip mediu 0.50 - 0.25
Nisip fin 0.25 - 0.10 Nisip fin 0.20 - 0.02
Nisip foarte fin 0.10 - 0.05
Lut 0.05 - 0.002 Lut 0.02 - 0.002
Argila < 0.002 Argila < 0.002
D > 2 mm fractiune schelet
USDA –Departamentul Statelor Unite pentru Agricultura

* International Society of Soil Science
Particule
de argila
1900X
17,600X
A=caolinit A B
B=mica
C=montmotillonit
D=acid fulvic
21,000X 23,000X
C D
• Fiecare categorie de compuşi minerali posedă însuşiri proprii pe care le
transferă solului în funcţie de proporţia acestora în compoziţia solului.
• Pietrele, pietrişul - fracţiunea minerală cu dimensiuni mai mari de 2 mm -

are o permeabilitate ridicată pentru apă şi aer şi în consecinţă are o
capacitate slabă de reţinere a apei, un grad de afânare ridicat,
penetrabilitate ridicată pentru sistemul radicular al plantelor, o suprafaţă
specifică redusă.
• Datorită permeabilităţii ridicate şi a coeficientului de conductibilitate

termică mare, amplitudinea termică diurnă şi sezonieră este mare,
procesele de dezagregare intense.
• Procesele de alterare chimică sunt slabe datorită suprafeţei specifice mici

şi a cantităţii reduse de apă.
• Cantitatea mică de produşi formaţi prin alterare este levigată de apa de

precipitaţii.
• Nisipurile se găsesc în cantităţi variabile în toate tipurile de sol şi sunt
caracterizate de:
- o permeabilitate mare pentru apă şi aer,
- capacitate de reţinere pentru apă foarte mică (se reţine pentru scurt timp
ca apă peliculară suspendată),
- un grad de afânare ridicat,
- penetrabilitate favorabilă rădăcinilor plantelor,
- coeziune mică.
• Datorită coeficientului mare de conductibilitate termică, nisipurile se

încălzesc şi se răcesc repede, amplitudinea diurnă este mare.
• Procesele de dezagregare şi alterare sunt intense, alterarea fiind limitată de

rezistenţa acestora la acţiunea agenţilor de alterare şi de cantitatea redusă
de apă. În cazul unui sol ce conţine cantităţi importante de nisip nu se
formează soluţia solului, sărurile minerale şi ceilalţi produşi de alterare sunt
levigaţi de către apa care se infiltrează în adâncime.
• Pulberile - fracţiunea cu dimensiunile sub 0,02 mm
- posedă spaţii capilare în care este reţinută apa (capacitatea de reţinere a
apei este mai mare decât la fracţiunile anterioare),
- prezintă o permeabilitate bună pentru apă,
- coeziune slabă,
- grad de penetrare favorabil rădăcinilor,
- se încălzesc şi se răcesc rapid, dar
- au o amplitudine termică mai mică comparativ cu nisipurile.
• Procesele de alterare sunt intense, cu formare de argile şi săruri minerale.
• Pulberile pot reţine o cantitate mică de săruri nutritive, apă şi aer, ca

urmare creează condiţii propice dezvoltării plantelor.
Fractiunea minerala alterata
Particule de diametru echivalent sub 0,002 mm:

 minerale argiloase provenite din roci primare si secundare prin modificarea
structurii
 minerale noi (din reactiile dintre unii produsi)
Proprietăti coloidale
Compozitie mineralogica si chimica – foarte complexe

Silicatii 75% din litosferă
Oxizii si hidroxizii 17%.
Carbonatii 7%
Sulfatii, fosfatii, azotatii si clorurile până la 1%.
• Mineralele secundare includ argilele (filosilicaţii) care sunt caracterizate
prin suprafeţe specifice mari.
• Aceste minerale mai sunt denumite şi aluminosilicaţi sau minerale

argiloase fiind silicaţi secundari formaţi fie prin alterarea celor primari prin
procese de debazificare şi desiliciere parţială, fie ca rezultat al acţiunii
dintre silice, oxizi de aluminiu, fier şi diferite baze (produse rezultate
anterior, în procese de alterare).
• Din grupa mineralelor secundare mai fac parte şi oxizii, hidroxizii şi

sărurile, compuşi formaţi în procesele de alterare.
• Mineralele argiloase au structură cristalină, la suprafaţa şi în interiorul
acesteia având loc procese de adsorbţie şi schimb ionic ale ionilor şi
moleculelor de apă.
• În plus, mineralele argiloase posedă valenţe electronegative (generate de

valenţele nesatisfăcute ale ionilor de Si), care sunt compensate de cationii
prezenţi în soluţia solului.
• În anumite condiţii, mineralele argiloase posedă, datorită oxizilor de Al şi

Fe, însuşiri electropozitive, putând reţine anioni.
• Între ionii disociaţi prezenţi în soluţia solului şi cei adsorbiţi de către

mineralele argiloase există un permanent schimb până la atingerea stării
de echilibru.
• Sărurile minerale pot fi clasificate după solubilitatea în apă în:
- săruri uşor solubile: Me(NO3)n (Me = Na, K, Ca), MeCln, Me2(SO4)n;
- săruri greu solubile: CaSO4· 2H2O, NaHCO3, KHCO3, CaHPO4;
- săruri foarte greu solubile: MgCO3, CaCO3, Ca3(PO4)2;
- săruri insolubile: Fe3(PO4)2, AlPO4.
• Sărurile solubile se găsesc sub formă de soluţie şi se pierd în apa freatică

prin levigarea solului sau se deplasează la adâncimi mari unde nu mai pot
fi preluate de rădăcinile plantelor.
• Din punctul de vedere al solubilităţii lor sărurile pot fi ordonate după cum
urmează:
Fosfaţi < Carbonaţi < Sulfaţi < Cloruri < Azotaţi
• Carbonaţii
• Carbonaţii au o pondere de aproximativ 7% în masa solului.
• Prin reacţia dintre dioxidul de carbon - provenit din aerul atmosferic şi din sol
(prin descompunerea materiei organice, prin activitatea microorganismelor) –
cu apa prezentă în sol se formeză acidul carbonic. Acidul carbonic intră în reacţie
cu hidroxizii metalelor sau cu ionii metalici din reţeaua mineralelor formând
carbonaţi şi bicarbonaţi. Bicarbonaţii odată cu migrarea lor pe profil pierd dioxid
de carbon şi devin insolubili. Metalele, cu excepţia celor alcaline formează
carbonaţi greu solubili.
• Fosfaţii
• Rocile primare au un conţinut mic de fosfaţi, cea mai mare parte din fosfaţii din
sol este rezultată în urma mineralizării materiei organice vegetale şi animale.
• Fosfaţii sunt prezenţi în sol atât în forme solubile, cât şi în forme insolubile.
• Fosfaţii metalelor alcaline şi alcaline pământoase (fac excepţie cei terţiari) sunt
solubili, iar fosfaţii metalelor grele sunt insolubili. Acidul fosforic prezintă o
afinitate foarte mare pentru unele metale (aluminiu, fier, calciu, magneziu,
mangan) contribuind astfel la formarea sărurilor cu solubilitate redusă.
• Sulfaţii
• În urma reacţiei dintre acidul sulfuric – provenit în sol prin oxidarea sulfului
prezent în rocile primare şi secundare şi din materia organică mortificată – cu
hidroxizii metalelor se formează sulfaţii.
• Cei mai solubili sunt sulfaţii metalelor alcaline şi o parte din cei ai metalelor
grele, pe când sulfaţii metalelor alcalino- pământoase sunt insolubili în apă.
Dacă în cazul carbonaţilor pH-ul solului este puternic alcalin, sulfaţii imprimă
solului o reacţie puternic acidă contribuind astfel la alterarea mineralelor
primare.
• Azotaţii
• Cea mai mare parte a azotului din sol provine din degradarea microbiană a
masei organice moarte. Mai poate proveni din oxizii de azot din atmosferă în
sol ca urmare a precipitaţiilor. O cantitate foarte mare de acid azotic provine
din oxidarea amoniacului provenit din descompunerea materiei organice.
Prin atacul acidului azotic prezent în soluţia solului asupra oxizilor şi
carbonaţilor şi prin reacţiile de schimb cu diverse săruri iau naştere azotaţii.
Azotaţii sunt în general foarte solubili, ei sunt prezenţi în sol în cantităţi mici
deoarece sunt levigaţi foarte uşor şi din acest motiv necesarul de azot nu
poate fi asigurat în sol în mod natural.
• Clorurile
• Clorurile se formează în sol prin reacţia dintre acidul clorhidric provenit
din alterarea mineralelor primare cu ioni metalici, carbonaţi, oxizi şi
sulfuri.
• La fel ca şi azotaţii, clorurile sunt săruri foarte solubile, ele pot fi levigate
foarte uşor, fără însă a se înregistra un deficit în cloruri.
• În cantitate mare clorurile sunt toxice pentru toate microorganismele şi

pentru toate plantele.
Componenţii organici ai solului
• Materie organica moarta (reziduuri provenite din descompunerea

plantelor şi animalelor, aflate intr-o stare mai mult sau mai putin avansata
de descompunere)
• Materie organică vie: microorganisme, animale, plante, rădăcini,
• Materie organică rezistentă (în proporţie de peste 90%).
Materia organică din sol este într-o continuă transformare existând o stare
de echilibru dinamic între cele trei categorii de mai sus.
Materia vie
Solul reprezintă mediul de dezvoltare a microorganismelor
10 g sol conţin un număr de bacterii bacterii egal cu populaţia pământului de

la apariţia omului, iar
• Rădăcinile plantelor sănătoase eliberează în sol acizi organici, odată cu

exudatele şi joacă un rol foarte important în circuitul elementelor în sol. Zona
din sol care este influenţată puternic de activitatea rădăcinilor plantelor se
numeşte rizosfera.
Biomasa
Plantele au cel mai mare aport la acumularea de materie organică în sol:

(60-70%)
Productivitate primara neta:

păduri tropicale 11 tone de carbon/an x ha,
păduri temperate 6 tone de carbon/an x ha,
păşuni temperate 3 tone de carbon/an x ha,
deşert 0,05 tone de carbon/an x ha
Compusi organici
Compozitia materiei
Compozitia materiei
Compusi organici organice în
organice din sol, %
plantele mature, %
Celuloza 20-50 2-10

Hemiceluloza 10-20 0-2
Lignina 10-30 35-50
Grasimi, substante tanante, 1-8 1-8
ceruri 1-15 28-35
substanţe nehumice 10-15%
• compusi cu molecule mici
– Acizi carboxlici, fenoli, proteine,etc
• compusi cu molecule mari (biopolimeri)
– Celuloza, hemiceluloza, lignina
substanţe humice 85-90%.
Humusul care conţine: 4% N, 45-60% C, 35-45% O, 3-5% H.

acizii fulvici
acizii humici
humaţii.
Acizii fulvici contin un numar mai mare de grupari carboxilice pe unitatea de

masa decat cei humici care impreuna cu gruparile fenolice imprima un
caracter acid.
Humaţii sunt săruri ale acizilor humici.
Compusi nehumici
• Compuşi nehumici cu masă moleculară mică

• Compuşi nehumici cu masă moleculară mare
• Compuşi nehumici cu masă moleculară mică

• Compuşii cu masă moleculară mică provin fie din activitatea rădăcinilor
plantelor, fie din descompunerea materiei organice moarte:
• Acizi alifatici. Principalii acizi alifatici generaţi de rădăcinilor plantelor sunt

acidul formic (HCOOH), acidul acetic (CH3COOH), acidul oxalic (HOOC-
COOH), acidul tartric, acidul citric etc.
• Protonii eliberaţi de acizii alifatici prin reacţii de disociere pot reacţiona
cu mineralele din sol provocând descompunerea acestora, iar ionul
carboxil rămas poate complexa cationii eliberaţi în procesul de
degradare a rocilor din sol.
• Concentraţia totală a acestor acizi variază între 0,01 şi 5 mol/m3 spre

deosebire de ionii metalici a căror concentraţie este sub 1 mmol/m3.
• Ponderea acizilor aromatici în sol este foarte mică şi ajunge la

concentraţii de doar 0,05 - 0,3 mol/m3.
• Timpul de viaţă a acizilor alifatici în sol este doar de ordinul orelor, dar
sunt produşi continuu în ciclurile de viaţă ale microorganismelor.
• Aminoacizi frecvent întâlniţi în sol sunt:
• glicina H2N-CH-COOH
• alanina CH3-CHNH2COOH
• acidul aspartic HOOC-CH2-CHNH2-COOH
• acidul glutamic HOOC-CH2-CH2-CHNH2-COOH
• arginina NH2-CNH-NH-CH2- CH2- CH2-CHNH2-COOH
• lisina NH2 -CH2- CH2- CH2- CH2-CHNH2COOH
• au concentraţii între 0,05 - 0,6 moli/m3 conţinând circa jumătate din azotul
înglobat în humus
• Carbohidraţii includ monozaharidele; cele mai frecvente în sol sunt glucoza,

galactoza, manoza, xiloza, acidul glucouronic, glucozamina.
• Polizaharidele sunt produşi de polimerizare a monozaharidelor. Celuloza

(polimer al glucozei) conţine 1/6 din carbonul organic din sol.
Compuşi nehumici cu masă moleculară mare
• Celuloza
• Hemiceluloze
• Lignina
• Celuloza
• se află într-o stare semicristalină şi are masa moleculară de aproximativ 1
milion.
• Aceasta suferă procese de depolimerizare în sol cu formare de dioxid de
carbon în condiţii aerobe şi acizi organici în condiţii anaerobe, cel mai
frecvent fiind acidul acetic.
• Procesul este iniţiat de enzimele extracelulare ce se găsesc libere în soluţia
solului sau adsorbite pe coloizii solului.
• Enzimele care participă la degradarea celulozei sunt denumite generic

celulaze şi acţionează asupra reţelei cristaline, prin procese de
depolimerizare şi oxidare a moleculelor de glucoză rezultate în urma
depolimerizării. Glucoza, în urma hidrolizei parţiale, se găseşte sub formă de
dimer (celobioză) şi trimer (celotrioză), iar enzimele care definitivează
hidroliza la glucoză se numesc celobiază, respectiv celotriază.
• Moleculele de glucoză sunt mai departe descompuse în alte produse de

oxidare solubile în soluţia solului. Etapa determinantă de viteză în procesul
de descompunere a celulozei este depolimerizarea.
• Hemicelulozele. Hemicelulozele sunt polimeri ai hexozelor, pentozelor şi
acizilor uronici şi reprezintă circa 1/3 din masa reziduală provenită din plante.
• Lignina
 cel mai rezistent component rezidual din plante (urmat de celuloză si
hemiceluloză)
 complex de polimeri formati din nuclee aromatice având ca unitate de baza o
structura de tip fenil propan:
 masa moleculară este foarte variabilă (de la zeci de mii la peste un million)
 grupările functionale R si R’ variază de la plantă la plantă ( în cazul coniferelor,
R este H, iar R’ este OCH3). Prin degradarea moleculelor de lignină provenită
din conifere se formează coniferol.
Compuşi humici
• Datorită structurii neuniforme şi legăturilor puternice dintre unităţile de

bază, ligninele sunt rezistente şi se descompun greu. Din acest motiv ele
se acumulează în sol ca reziduu. Cantitatea de lignine din resturile
vegetale este mult mai mare ca urmare a acumulării, faţă de celelalte
substanţe care se descompun uşor sub acţiunea microorganismelor.
• În urma proceselor biochimice microorganismele degradează resturile

organice cu formare de compuşi intermediari de descompunere, compuşi
macromoleculari bogaţi în azot cunoscuţi sub numele de compuşi humici.
• Acizii humici şi compuşii lor organo-minerali sunt mai rezistenţi la acţiunea

microorganismelor, se acumulează în sol, rezultând materia organică
specifică solului numită humus.
• Formarea humusului are la bază o multitudine de reacţii biocatalitice în
care rolul esenţial îl au microorganismele. Microorganismele fie
sintetizează din compuşii intermediari compuşi noi, fie descompun
resturile vegetale cu formare de compuşi intermediari până la mineralizare
totală.
• Procesul de humificare este influenţat atât în mod direct, cât şi în mod

indirect de factori care ţin de proprietăţile mediului în care are loc
degradarea.
• Factori care acţionează în mod direct procesul de humificare:

- compoziţia chimică a solului;
- conţinutul de calciu şi magneziu prezent în roca de solificare;
- clima;
- gradul de aerare al solului;
- temperatura (optim circa 30°C);
- umiditate (optim 60-80 %).
• Totalitatea compuşilor organici din sol formaţi în urma proceselor de
degradare a materiei organice de natură vegetală şi/sau animală formează
humusul.
Humusul = constituent al solului cu un rol esenţial în:

- formarea agregatelor solului,
- controlul acidităţii solului,
- circulaţia elementelor nutritive în sol şi
- descompunerea compuşilor toxici.
• Procesul în urma căruia se formează humusul se numeşte humificare.
• Factorii care acţionează în mod indirect procesul de humificare sunt:

- conţinutul de compuşi minerali din resturile organice;
- conţinutul de azot şi elemente bazice (Ca, Mg, K) în resturile organice.
• Prezenţa substanţelor humice condiţionează procese vitale pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor.
- prin absorbţie şi schimb ionic se reţin elemente nutritive (azot amoniacal,

fosfor sub formă de ioni fosfat, potasiu, calciu, magneziu), protejându-le de
levigare şi punându-le la dispoziţia plantelor în mod treptat;
- prin descompunere şi mineralizare contribuie la îmbunătăţirea conţinutului

soluţiei solului în substanţe nutritive uşor accesibile plantelor;
- îmbunătăţeşte regimul de apă şi aer al solului prin participarea la formarea

agregatului stabil din sol;
- în procesele de descompunere se eliberează o cantitate mare de dioxid de

carbon, care intensifică nutriţia plantelor şi acizi organici care favorizează
procesele de hidroliză şi alterare a mineralelor primare, de formare a
sărurilor solubile
The Effects of Soil Properties to the Extent of Soil Contamination with Metals
Environmental Remediation Technologies for Metal-Contaminated Soils, 2016
ISBN : 978-4-431-55758-6, Md. Alamgir
https://link.springer.com/chapter/10.1007/978-4-431-55759-3_1
Acizii humici
• În sol numărul de microorganisme este mare datorită existenţei unor
cantităţi importante de hrană.
• După ce acestea îşi încheie ciclul de viaţă şi mor, prin descompunere

eliberează în sol cantităţi importante de aminoacizi.
• Sub acţiunea oxidazelor, compuşii aromatici rezultaţi din descompunerea

ligninei sunt transformaţi parţial în chinone care condensează cu
aminoacizii prezenţi în sol.
• Produşii de condensare suferă procese de policondensare şi polimerizare

cu formare de compuşi macromoleculari cu structură foarte complexă.
Aceşti compuşi sunt cunoscuţi sub denumirea de acizi humici
1,2 benzochinona
A proposed structure of a humic acid molecule (H.R. Schulten, M. Schnitzer, Naturwissenschaften, 1993, 80, 27) showing a wide
range of functional groups (e.g. phelolic, carboxylic, salicylic, phthalate, nitrogen-bearing groups) that can bind to metal ions.
• Acizii humici sunt de culoare brun-cenuşie şi au compoziţia elementară: C =
52 - 68%, H = 2,8 - 5,8%, O=31 - 39%, N=1,7 - 4,7%.
• Sunt insolubili în apă şi acizi, dar se solubilizează uşor în soluţii alcaline.
• Datorită grupărilor funcţionale (-COOH, -OH, >C=O, -OCH3) au o capacitate
de adsorbţie ridicată care favorizează acumularea de elemente nutritive în
orizontul superior prin formarea unor compuşi organominerali insolubili în
apă.
• Masa moleculară variază foarte mult între 3000 - 100000, în funcţie de
factorii de humificare.
• Sunt prezenţi în toate tipurile de sol, cantitatea lor variază în funcţie de tipul
de sol şi de condiţiile de humificare.
• Acizii humici formează humaţi în urma reacţiilor cu metalele. Astfel, acizii

humici formează cu metalele grele şi alcalino-pământoase săruri insolubile,
iar cu metalele alcaline şi ionul de amoniu compuşi solubili.
• Acizii humici au o reacţie foarte slab acidă, pH = 4,5 - 6,5. Capacitatea de
schimb cationic e mare, fiind cuprinsă între 250 - 600 mechiv/100g sol şi e
cu atât mai mare cu cât numărul de grupări capabile să cedeze un proton în
reacţiile de schimb cu ionii metalici e mai mare.
Acizii fulvici
• Au în soluţie o culoare deschisă de la galben la portocaliu şi au compoziţia
elementară: C = 40 - 52%, H = 4 - 6%, O = 40 - 48%, N = 2 - 6%.
• Sunt solubili în apă şi acizi şi se formează prin scindarea acizilor humici

având o masă molară de 1000-10000.
• Se formează în cantităţi importante în solurile forestiere, cu umiditate

ridicată.
• Formează cu toate metalele fulvaţi solubili. S-a constatat că reţinerea

metalelor de către acizii humici se realizează în mare parte prin înlocuirea
ionilor de hidrogen din gruparea funcţională carboxil şi mai puţin prin
implicarea grupării –OH (aceasta este utilizată mai des în cazul soluţiilor
acide, cu conţinut ridicat de acizi fulvici).
• Acizii fulvici şi compuşii acestora sunt solubili, de aceea sunt levigaţi şi
deplasaţi în profunzime, de unde plantele nu mai pot beneficia de ei. Odată
cu ei sunt deplasaţi şi ioni metalici, iar solul poate înregistra o sărăcire în K +,
Ca2+, Mg2+ etc. Fiind puternic acide, datorită eliberări unor cantităţi mari de
H+, soluţiile de acizi fulvici pot intensifica procesul de alterare a mineralelor,
iar produsele de alterare sunt deplasate spre profilurile inferioare ale
solului.
• Acizii fulvici formează cu:

• - ionii metalelor alcaline fulvaţi ai metalelor alcaline solubili în apă;
• - ionii metalelor alcalino-pământoase şi ai metalelor grele rezultând fulvaţi
solubili în apă.
Structura acidului fulvic
Structural formula of a humic acid (Stevenson, 1982)

Humaţii
• Humaţii sunt săruri insolubile în apă, acizi şi soluţii alcaline, prezintă
rezistenţă ridicată la descompunere deoarece sunt formaţi din polimeri
puternic policondensaţi.
• Humaţii joacă un rol important în determinarea structurii unui sol datorită

formării compuşilor organo-minerali foarte stabili în urma reacţiilor cu
mineralele argiloase, hidroxizii de fier şi aluminiu prezenţi în sol.
Fazele solului
toate stările de
agregare:
•solidă,
•lichidă şi
•gazoasă

• Faza solidă constă în partea minerală şi organică (cel mai important
component fiind complexul argilo-humic),
• Faza lichidă (numită şi soluţia solului) constând din apa conţinută în sol în
care s-au dizolvat săruri, anioni şi cationi rezultaţi din ionizarea acestora,
precum şi diverşi compuşi organici,
• Faza gazoasă constă din aerul din porii solului cu un conţinut mai ridicat de
CO2 şi diferite alte gaze rezultate din metabolismul microorganismelor
Orizonturile solului
Formarea orizonturilor este rezultatul interacţiunilor complexe a mai multor
procese.
Apa de ploaie:
 Dizolva
 Favorizeaza desfasurarea proceselor chimice si biologice
 Antrenează materia dizolvată şi particulele coloidale în straturile inferioare
ale orizonturilor (levigare) unde le depozitează.
Tipuri de orizonturi
 orizontul A, având activitate biologică maximă şi conţinând majoritatea
materiei organice.
 orizontul B - materii organice, săruri şi particule de argilă infiltrate din
orizontul superior.
 orizontul C - roci caracteristice originii fiecărui sol.
https://ro.sodiummedia.com/4218621-soil-horizons-layers-of-soil-arising-in-the-process-of-soil-formation
Apa în sol
Apa din sol (prezentă în proporţie de 1-50%) are rol important in:
• descompunerea fizico-mecanică a rocilor primare,
• transformările chimice din procesul de mineralizare a compuşilor
organici şi
• transportul nutrienţilor esenţiali plantelor din solul solid către rădăcina
plantelor şi apoi mai departe prin tulpină către frunze
Surse de apa:
• precipitaţii, Forţe care determină reţinerea sau
• pânzele freatice, mişcarea apei
• scurgeri de suprafaţă, • forţa gravitaţională,
• scurgeri din interiorul solului, • adsorbţia,
• Irigaţii • capilaritatea,
• forţele hidrostatice sau de
presiune,
• forţele osmotice.
Forme de apa in sol
• Apă de higroscopicitate reţinută prin
forţe de sorbţie la suprafaţa particulelor
de sol, la care plantele nu au
accesibilitate,
• Apă peliculară reţinută prin forţe de

sorbţie sub formă de pelicule în jurul
particulelor de sol , se situează
deasupra apei de higroscopicitate,
deplasarea ei se realizează lent de la
peliculele mai groase spre cele mai
subţiri, accesibilitate redusă la plante,
• Apă capilară reţinută în porii capilari ai Apa peliculară şi deplasarea ei

solului prin fenomenul de capilaritate, A) particule individuale de apă,
circulă de jos în sus şi are o bună B) unirea peliculelor de apă între
accesibilitate la plante, două particule,
C) mişcarea peliculară de la zona
• Apă gravitaţională de infiltraţie curge groasă la cea cu peliculă mai
în adâncime sub acţiunea forţelor subţire,
gravitaţionale. D) uniformizarea grosimii peliculei
de apă
Apa liberă
• Apa liberă = cantitatea de apă care depăşeşte forţa de adsorbţie şi
umple mai mult sau mai puţin spaţiul lacunar din sol. Există sub formă de
apă capilară şi apă gravitaţională.
• Apă capilară = reţinută în spaţiile capilare cu o forţă mai mică de 0,5 atm
şi circulă sub acţiunea forţelor capilare în toate sensurile, de la solul mai
umed la cel mai uscat.
• Apa gravitaţională = cantitatea de apă ce depăşeşte forţele superficiale

libere, nemaifiind reţinută de forţele capilare se infiltrează pe verticală,
în adâncime, sub acţiunea forţei gravitaţionale. Se găseşte în sol pentru
scurt timp după precipitaţii, în spaţiile necapilare. Ea constituie
principala sursă de alimentare a apelor freatice, produce o diluţie
puternică a soluţiei solului, levighează substanţele solubile, deplasează în
adâncimea solului diverşi coloizi minerali, organici şi poluanţii.
Soluţia solului
• Apa care există în masa solului nu este pură. Imediat după pătrunderea în
sol, intră în procese de dizolvare şi de schimb ionic cu substanţele ce se
găsesc în sol. În urma acestor procese se formează o soluţie complexă a
cărei concentraţie variază în limitele 0,05 – 0,2%.
• În cazul solurilor nisipoase puternic levigate concentraţia soluţiei solului se
situează către valorile mici ale intervalului, spre deosebire de solurile
saline unde valorile sunt către limita superioară.
• Soluţia solului conţine minerale şi substanţe organice sub toate formele

ionică, coloidală, moleculară şi gazoasă. Dintre substanţele minerale cele
mai frecvente sunt azotaţii, bicarbonaţii metalelor alcalino-pământoase şi
ai metalelor grele, carbonaţii metalelor alcaline, clorurile, fosfaţii şi
sărurile de amoniu. Din categoria substanţelor organice cel mai des se
întâlnesc aminoacizii, zaharurile, acizii, amidele, acizii fulvici şi humici şi
diverse alte substanţe organice solubile în apă, iar dintre gaze sunt
prezente majoritar oxigenul şi dioxidul de carbon.
Aerul din sol
• Aerul este un constituent important al solului atât datorită participări la
reacţiile chimice cât şi datorită întreţinerii vieţii microorganismelor şi
plantelor care asimilează aer prin intermediul rădăcinilor. În lipsa aerului din
sol nu ar fi posibilă descompunerea resturilor organice, oxidarea compuşilor
minerali.
• Aerul provine din aerul atmosferic, însă datorită proceselor de

descompunere a materiei organice şi activităţii microorganismelor şi
plantelor, compoziţia acestuia se modifică considerabil în timp. Aerul din sol
poate conţine 10 – 20% oxigen, 78,5 – 80% azot, 0,2 – 3,5% dioxid de
carbon, cantităţi importante de vapori de apă, amoniac în concentraţii
scăzute (Dorneanu, 1976).
• Compoziţia aerului din sol variază mult de la un sol la altul şi în cadrul

aceluiaşi tip de sol, în funcţie de intensitatea proceselor de descompunere a
materiei organice, de anotimp, de cantitatea de apă şi de activitatea
rădăcinilor plantelor.
Proprietăţile solului
Principalele proprietăţi fizico-chimice care determină fertilitatea solului:

 textura şi structura,
 compoziţia mineralogică a coloizilor,
 reacţia (pH-ul) soluţiei solului,
 conţinutul de săruri şi ioni solubili,
 rezerva de materie organică,
 rezerva de substanţe nutritive mobile, gradul de saturaţie în baze,
 capacitatea de schimb cationic etc.
Textura
• Alcătuirea mecanică sau granulometrică a solului dată de proporţia şi
orientarea în spaţiu a diferitelor particule minerale (argilă, praf, nisip) care
conferă solului însuşirile specifice.
• Părţile minerale care participă la definirea solului sunt

argila,
praful (pulberile) şi
nisipul
http://ftp.comet.ucar.edu/memory-
stick/hydro/basic_int/runoff/navmenu.php_tab_1_page_4.1.0.htm
Clasificarea fracţiunilor granulometrice minerale
Diametrul (mm) Suprafaţa specifică a parametrilor
Fracţiunea granulometrică (m2/g)
Argilă < 0,002 0,454-800

Praf (mâl, pulberi) 0,002-0,02 0,091-0,454
Nisip fin 0,02-0,2 0,020-0,091
Nisip grosier 0,2-2 0,011-0,023
Material schelet >2
Clasificarea texturală a solurilor [Chiriţă, 1974]
Argilă (%) Praf (%) Nisip (%)
Tipul de sol (textură)
Nisip 0-5 0-5 >20
Nisip coeziv 5-10 5-15 80-90
Nisipo-lutos 10-20 10-30 60-80
Luto-nisipos 15-30 10-35 40-70
Lutos 25-35 15-30 3-55
Luto-argilos 35-45 20-45 20-45
Argilo-lutos 40-50 20-50 10-30
Argilos >50 20-45 5-30
Textura nisip Textura caracteristica unui sol argilos
Textura caracteristica unui sol cu

continut mare de turba
Textura caracteristica unui sol lutos
https://www.boughton.co.uk/products/topsoils/soil-types/
Diagramă triunghiulară a lui Duchaufour folosită la stabilirea texturii unui
sol (Obrejanu, 1972)
Structura solului
• Se refera la modalitatea de dispunere si legare a particulelor din sol formand
agregate (asociatii de particule)
• Particulele cu diametre de la 0,001 mm formează microagregate, iar cele de

pana la cativa centimetrii formează macroagregate.
• Solurile care sunt formate din agregate se numesc soluri cu structura.
• Agregatele structurale sunt formate din:

• particule de nisip,
• pulberi,
• argile legate intre ele prin intermediul coloizilor minerali si organominerali
insolubili in apa de tipul argilo-huminelor,
• complexe humico-aluminice,
• humati ai metalelor alcalino-pamantoase si ai unor metale grele,
• saruri de metale insolubile, etc.
• Agregatele de sol au luat naştere prin unirea particulelor de dimensiuni mai mari
de 0,2 mm cu substanţele coloidale de dimensiuni foarte mici de ordinul
micronilor.
• Coloizii reprezintă un sistem dispers microeterogen format din cel puţin două
faze separate prin interfeţe; una din faze este continuă şi constituie faza
dispersă.
• Coloizii solului sunt în cea mai mare parte încărcaţi negativ; când sunt dispersaţi
în apă plutesc şi se resping continuu, dând naştere unei mişcări cunoscută sub
numele de mişcare browniană.
• Când dispersia coloidală întâlneşte un cation bivalent de calciu sau magneziu,

are loc neutralizarea încărcării negative a complexului coloidal, particulele
coloidale se unesc, iar dispersia coloidală coagulează, fiind un prim proces care
contribuie la formarea structurii solului.
• Cel mai important coloid din sol este complexul argilo-humic.
• Ponderea argilelor şi a humusului în sol este foarte importantă astfel că

dacă în sol predomină argila, iar humusul este în cantitate mică sau
deloc, se formează agregate mari şi rigide, iar în prezenţa apei aceste
agregate se desfac uşor. Dacă într-un sol predomină humusul şi lipseşte
argila, se formează agregate de dimensiuni mai mici, cu o stabilitate
hidrică foarte bună, dar care la tasare se desfac imediat.
• În afară de argilă şi humus mai există şi alţi coloizi, ca de exemplu coloizii

de fier şi aluminiu care au rol de liant al agregatelor, conferind structurii o
stabilitate ridicată.
• Rol important îl exercită şi rădăcinile plantelor care fie unesc particulele

elementare prin presiunea exercitată de creşterea lor, forţând particulele
să se unească, fie despart masa solului în fragmente mai mari sau mai
mici.
• Solurile care sunt formate din agregate se numesc soluri cu structură. Un
sol cu structură se caracterizează printr-o porozitate mai mare decât în
cazul unui sol lipsit de structură, datorită faptului că între agregatele
structurale spaţiul este mare, de tip necapilar.
• În interiorul agregatelor, particulele constitutive sunt strâns legate între

ele formând spaţii mici, de tip capilar. Dacă între spaţiile capilare şi cele
necapilare există un raport optim, atunci apa şi aerul pot circula în condiţii
bune.
• La solurile cu structură, datorită existenţei spaţiului necapilar care permite

stocarea de aer, la suprafaţa agregatelor au loc procese intense de
transformare aerobă a materiei organice, cu eliberarea unor cantităţi
importante de elemente nutritive. În interiorul agregatelor, în spaţiile
capilare pline cu apă, aerul lipseşte şi astfel au loc procese mai lente de
transformare a materiei organice, cu eliberare de acizi humici.
Exemple de structuri ale solului
http://blackhillsgarden.com/index.php?p=1_43_SOIL-STRUCTURE
Sol cu structura granulara
- Agregate rotunjite, de obicei, cu

dimensiuni mai mici de 0,6 cm in
diametru.
- Aceste agregate rotunjite stau liber la

suprafață și sunt distincte.
- Agregatele sunt numite granule și

modelul de structură se numește
granulară.
-Acesta este cel mai frecvent tip de

https://gsoil.files.wordpress.com/2013/08/granular.jpg
structură caracteristică solurilor
vegetale.
Sol cu structura granulara (“single grain”)
• Fiecare particula individuala

de sol este separata si in
esenta nu se formeaza nicio
structura;
• Este specifica solurilor

nisipoase;
• Tip de structura caracteristica

dunelor de nisip de pe plaja
https://medium.com/@jonfischer_8291/sand-in-the-hand-70a433bfe89c
Structura de tip “in blocuri” (“in placi”) (blocky)
• Se formeaza agregate de blocuri cu

fete neregulate practic egale în
înălțime, lățime și grosime.
• Structura caracteristica “subsolurilor”

(orizontului B)
https://sdenvirothon.files.wordpress.com/2013/03/soil-structure.pdf
https://webapp.agron.ksu.edu/agr_social/article_new/soil-
considerations-for-onsite-wastewater-systems-318
Structura prismatica
• caracterizată de agregate
verticale orientate sau coloane
cu varful plat.
• Aceste coloane alungite variază
în lungime, in functie de tipul de
sol.
• Structura prismatică este
frecvent întâlnită în soluri cu un
conținut ridicat de argilă și în
orizonturi dominate de argile cu
un grad ridicat de contracție.
Prismatic soil aggregates from Posadas (Córdoba, SW Spain). Photo
courtesy of José M. Recio (University of Córdoba, Spain)
https://blogs.egu.eu/divisions/sss/2013/08/19/what-is-soil-
structure/
Structura sub forma de coloane
• Caracterizata de agregate
verticale orientate sau coloane cu
vârfurile rotunjite.
• Aceste coloane alungite, cu

vârfurile rotunjite variază în
lungime, in soluri diferite.
• Cel mai frecvent acest tip de

structura se intalneste in cazul
https://sdenvirothon.files.wordpress.com/2013/03/soil- solurilor care au un conținut
structure.pdf
ridicat de sodiu într-un climat
uscat
Structura sub forma de placi
• Agregatele sunt dispuse în

plăci subțiri, orizontale sau foi.
• Această structură este frecvent

întâlnită în straturile de sol,
care au fost compactate.
• Structura sub formă de plăci

inhibă mișcarea descendentă a
apei.
https://sdenvirothon.files.wordpress.com/2013/03/soil-structure.pdf
Structura in forma de pene
• Agregatele seamănă cu pene,

mai subțiri la un capăt și mai
groase la cealaltă parte.
• Această structură este

https://ehs.ncpublichealth.com/oet/docs/cit/oswpmod/soils
/I-Soils-Structure.pdf intalnită în soluri cu un
conținut ridicat de argilă, care
au un continut mare de argile
expansive, cum ar fi
montmorillonit.
https://www.researchgate.net/publication/232807611_Ice-
wedge_casts_in_Late_Wisconsinan_glaciofluvial_deposits_southern
_Ontario_Canada/figures?lo=1
• În contrast, într-un sol lipsit de structură particulele sunt mai compacte,
astfel încât spaţiul format dintre ele este de tip capilar. Din această cauză,
pătrunderea apei în sol se face greu.
• În timpul precipitaţiilor, apa pătrunde în sol şi ocupă spaţiile capilare din

stratul superficial. După ce toate spaţiile capilare s-au ocupat, apa reţinută
capilar se opune pătrunderii spre straturile inferioare a unei noi cantităţi
de apă, iar excesul se scurge la suprafaţă. Evaporarea este ridicată,
datorită faptului că apa se ridică uşor datorită capilarităţii către stratul
superficial pe măsură ce procesul de evaporare are loc.
• un sol lipsit de structură primeşte şi reţine cantităţi mici de apă şi nu o

poate păstra pentru multă vreme.
Densitatea solului
• Solul poate fi caracterizat prin densitate reală şi densitate aparentă.
• Densitatea reală (Dr) reprezintă masa unităţii de volum a fazei solide fără
spaţiul lacunar.
• Se calculează prin raportarea masei unei probe de sol uscat la volumul pe
care ȋl ocupă constituenţii minerali şi organici din faza solidă a solului.
• Depinde de:
• compoziţia mineralogică;
• conţinutul de humus.
• Un sol obişnuit are Dr = 2,5 – 2,7 g/cm3
Dr > 2,7 g/cm3 → solul conţine cantităţi mari de minerale grele;
Dr < 2,5 g/cm3 → solul conţine cantităţi mari de materie organică.
• Densitatea aparentă (Da) ȋn cazul solului reprezintă masa unităţii de volum de
sol uscat (volumul ocupat de particulele solide ȋmpreună cu spaţiul poros
dintre ele).
• Caracterizează starea de afânare a unui sol → utilă ȋn caracterizarea

porozităţii totale a solului.
• Da dă informaţii legate de rezervele de apă ale unui sol, conţinutul de
elemente nutritive, de săruri dintr-un anumit volum de sol.
• Da pentru un strat arat de sol este 1,0 – 1,2 g/cm3;

• Da pentru un sol umed este > 1,5 g/cm3;
• Da pentru soluri foarte compacte este > 1,5 g/cm3;
• Da pentru soluri gleizate este > 1,8 g/cm3.

• Curs 8
• Factori care influenţează procesul de solificare (pedogeneza);
• Compozitia elementara a solului;
• Compozitia fazica a solului;
• Orizonturile solului;
• Apa in sol;
• Aerul din sol;
• Proprietatile solului;
– Textura
– Structura
– Densitate
Porozitatea solului
• Se mai numeşte spaţiul lacunar dintre particulele de sol

• Reprezintă fracţia din volumul solului care nu este ocupată de particule
solide şi care este ocupată de apă sau/şi aer.
• Porozitate totală = porozitatea capilară + porozitate necapilară
• Porozitate capilară = totalitatea porilor capilari din sol şi corespunde

cantităţii de apă reţinută ȋn solul aflat ȋn condiţii naturale (ȋn camp), ȋn
absenţa umezirii printr-o pânză freatică permanent sau temporară, după
ce a fost umezit ȋn exces şi nu mai are loc scurgerea gravitaţională.
• Porozitate necapilară = totalitatea porilor necapilari (ȋn care intră aerul).

• Porozitatea totală şi tipurile de pori se pot determina experimental sau
prin calcul pe baza unor altor proprietăţi fizice ale solului.
• Deoarece Dr ȋn cazul solurilor normale variază foarte puţin (~2,6 g/cm3) →

porozitatea este influenţată doar de valoarea Da. Cu cât valoarea Da este
mai mare, cu atât solul este mai dens şi are porozitate mai redusă.
https://sielearning.tafensw.edu.au/toolboxes/TurfMgmt/html/pages/office/grass_roots/soil_structure.html
Permeabilitatea solului
• Proprietate a solului de a permite pătrunderea şi circulaţia apei şi aerului

prin acesta;
• Independentă de proprietăţile fluidului, dar dependentă de proprietăţile
solului.
• Permeabilitatea solului pentru apă

• Depinde de:
- fracţia de goluri a solului (o fracţie de goluri mică → permeabilitate
mică);
- materialele granulare cu dimensiuni mici ale particulelor au
permeabilitate mică pentru fluide;
- mărimea medie a porilor - un sol format din particule mici are o
porozitate mică → permeabilitate scăzută;
- prezenţa discontinuităţilor – datorită ciclurilor ȋngheţ/dezgheţ şi
udare/uscare, a acţiunii vegetaţiei şi a microorganismelor, ȋn solurile
argiloase impermeabile pot apărea fisuri şi cavităţi → transformarea
acestora ȋn soluri poroase permeabile;
- aerul din pori – influenţează considerabil permeabilitatea unui sol

deoarece bulele de aer pot bloca conexiunile dintre pori;
- gradul de saturaţie – cu cât gradul de saturaţie al solului este mai mare

cu atât permeabilitatea acestuia pentru apă este mai mare;
- structura şi stratificarea solului – fiecare orizont al solului are o

permeabilitate diferită.
• Permeabilitatea solului pentru aer

• pentru un sol nesaturat, permeabilitatea pentru aer este influenţată de
umiditatea solului care controlează spaţiul poros prin care circulă aerul.
http://arnwine.weebly.com/porosity-permeability-percolation.html
https://www.youtube.com/watch?v=QcgTZxi1ajk
https://www.slideshare.net/Elisamccracken/soil-notes
Permeabilitate in functie de structura solului
Soil structure and permeability. (Adapted from U.S. Department of Agriculture, Soil Conservation Service. 1991. Section 15
Irrigation National Engineering Handbook, 2nd ed., Figure 1-3.) de pe site-ul https://ohioline.osu.edu/factsheet/aex-742
pH-ul
pH-ul solului depinde de:
- compoziţia soluţiei solului,
- compoziţia chimică şi mineralogică,
- capacitatea de schimb ionic şi
de factorii biotici:
- concentraţia dioxidului de carbon (respiraţie),
- acizii organici liberi rezultaţi din descompunere.
• Modifica mobilitatea diferitelor elemente nutritive şi elemente toxice:

- fosforul prezintă asimilabilitate maximă la pH = 6,5;
- fierul, manganul şi aluminiul se solubilizează intens la scăderea pH-ului sub
5-5,5 devenind toxice
- zincul devine accesibil la pH mai mare de 5,5 (spre 7,5-8).
• Solurile acide au valori ale pH-ului sub 6,5 şi se clasifică în:
pH<4,5 extrem acid
pH = 4,5 – 5 foarte puternic acid
pH = 5,1 – 5,5 puternic acid
pH = 5,6 – 6 moderat acid
pH = 6,1 – 6,5 usor acid
pH = 6,6 – 7,5 neutru
Proprietăţi chimice
• Proprietăţi acido-bazice
• Capacitatea de tamponare
• Procese redox
• Proprietăţi de sorbţie
• Proprietăţi specifice stării coloidale
• Proprietăţi de schimb ionic
Proprietăţi acido-bazice
• Se datorează raportului care se stabileşte ȋntre ionii de hidrogen şi ionii

hidroxil proveniţi din soluţia solului;
• Ionii se formează ȋn urma proceselor de hidroliză şi disociere la care

participă compuşii de natură organică, minerală sau organo-minerală.
• Ȋn funcţie de proporţia ȋntre ionii de hidrogen şi cei de hidroxil solul poate

avea caracter acid, bazic sau neutru.
• Reacţia acidă a solului este determinată de raportul dintre ionii cu caracter
bazic şi cei de hidrogen absorbiţi ȋn complexul coloidal. Un sol este cu atât mai
acid cu cât cantitatea de baze reţinute este mai mică.
• Acizii minerali de tipul H2SO4, HNO3, H3PO4 care pot determina o scădere a
valorilor pH-ului nu se găsesc ȋn stare liberă ȋn soluţia solului ci numai sub formă
disociată şi influenţează foarte puţin soluţia solului.
• Acizii fulvici sunt prezenţi ȋn cantităţi mari ȋn soluţia solului → pH-ul = 4 – 4,5.
• Alţi compuşi care pot contribui la creşterea acidităţii: sărurile care hidrolizează
acid (de ex. sulfaţi de fier şi aluminiu, fosfaţi, azotaţi), dar acestea se găsesc ȋn
cantităţi mici şi nu au o influenţă semnificativă asupra reacţiei solului.
• Compuşii care pot determina caracterul bazic al solului: carbonaţii de calciu,

magneziu, sodiu, complexul adsorbtiv saturat cu ioni de sodiu.
• In sol au loc reacţii de hidroliză:
• CaCO3 + H2O → Ca(OH)2 + CO2 + H2O pH = 7,5 – 8,3
• CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2 pH = 7,5 – 8,3
• MgCO3 + H2O → Mg(OH)2 + CO2 + H2O pH = 9
• Na2CO3 + H2O → Na(OH) + CO2 + H2O pH = 10 – 12.
• Reacţia acidă a solului poate fi determinată şi de activitatea organismelor

vii care:
- eliberează CO2 ȋn urma respiraţiei;
- consumă ioni modificând proporţia acestora ȋn sol şi
- eliberează compuşi ȋn urma proceselor de dezasimilaţie sau la moartea
acestora.
https://burchgarden.weebly.com/uploads/1/0/2/6/10264161/1897639_orig.png
https://www.grainsa.co.za/soil-acidity-and-its-management-in-crop-production
https://www.grainsa.co.za/upload/bekalking2_2013_07_fig01.jpg
Capacitatea de tamponare
• Tamponare - proprietate a solului de a se opune modificării bruşte a

valorii pH-ului
• Capacitatea de tamponare = numărul de moli de H+ sau de HO- necesari

pentru a scădea pH-ului unui kg de sol cu o unitate de pH
• Compuşii responsabili de tamponare sunt compuşii cu proprietăţi

amfotere care formează sisteme de tipul:
• fosfat-acid fosforic,
• CaCO3-acid carbonic,
• MgCO3-acid carbonic,
• hidroxizi de fier şi aluminiu,
• complexul argilo-humic.
Reacţii care stau la baza fenomenului de tamponare:
1. Sistemul CaCO3-H2CO3 (MgCO3-H2CO3)
• CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2
• Ca(HCO3)2 + H2SO4 → CaSO4 + 2CO2 + 2H2O
• Ca(HCO3)2 +Ca(OH)2 → CaCO3 + 2H2O
2. Hidroxizii de fier şi aluminiu

• Me(OH)n → Me(OH)n-1+ + HO-
• Me(OH)n → Hn-1+Me+On- + H+, Me = Al, Fe
3. Substanţe organice cu grupări carboxil şi aminice (aminoacizi)

4. Complexul argilo-humic poate fi saturat total sau parţial cu baze
(NH4)2SO4 + H2O → 2NH4OH + H2SO4
• ȋn condiţiile ȋn care solul intră ȋn contact cu o sare care hidrolizează bazic,

cationii eliberaţi ȋn urma disocierii sunt adsorbiţi pe complexul coloidal, iar
ionii hidroxil formează molecule de apă care nu vor mai influenţa
bazicitatea.
Na2CO3 + H2O → NaOH + NaHCO3
Procese redox
• Reacţiile redox care au loc ȋn sol modifică speciaţia şi solubilitatea
elementelor ȋn sol, permit formarea unor compuşi noi şi modifică condiţiile
de realizare a proceselor biologice.
• Sunt reacţii cu transfer de electroni de la specii reducătoare (oxidate) la
specii reduse (oxidante)
• Specie oxidată ↔ Specie redusă + nē
Ex. Fe2+ + 3H2O → Fe(OH)3 + ē + 3H+
FeOOH(s) + 3H+(aq) + ē(aq) → Fe2+(aq) +n 2H2O
• Reacţia de reducere a ionului de fier poate fi cuplată cu oxidarea

carbonului la materie organică (reacţia de fotosinteză):
CO2(g) + H2O → {CH2O}
FeOOH(s) + 1/4{CH2O} + 2H+(aq) → Fe2+(aq) + 1/4CO2(g) + 7/4H2O
Proprietăţi de sorbţie
• Sunt cele mai importante din punct de vedere al furnizării de elemente
nutritive plantelor ȋn forme asimilabile şi al acumulării de compuşi toxici.
• Ionii metalici sunt reţinuţi de particulele de sol prin procese de sorbţie;
• Compuşii humici şi argilele reţin puternic ionii metalici;
• Spre deosebire de compuşii organici care se degradează, metalele rămân ca

atare sub formă de ioni metalici.
• Selectivitatea faţă de ionii metalici a materialelor adsorbante este: Pb > Cu

> Zn > Ni > Cd şi depinde de valoarea pH-ului;
• ȋn solurile de turbă selectivitatea este Pb > Cu >Cd=Zn > Ca

Proprietăţi specifice stării coloidale
• Aproximativ 10-50% din compoziţia solului este
reprezentată de compuşi cu proprietăţi coloidale.
• Solul se comportă ca o stare coloidal-cristaloidă numit
complex coloidal (numit şi complex argilo-humic
datorită principalelor categorii de componenţi chimici
care ȋl alcătuiesc).
https://www.quora.com/What-
• Coloizii = particule de dimensiuni submicronice care se are-the-types-of-soil-colloids
caracterizează printr-o suprafaţă mare ȋn raport cu

volumul şi prin ȋncărcare electrică.
• Coloizii din sol:
- de natură minerală (minerale argiloase, hidroxizi de
fier şi aluminiu, silice); Representation of exchange capacity,
(Adapted from Brady and Weil, 2002)
- de natură organică (acizi humici);
- de natură organo-minerală (coloizi argilo-humici,
alumino şi fero-humaţi);
• In soluţia solului coloizii formează “micele coloidale”.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/83/Micell
e_scheme-fr.svg/1200px-Micelle_scheme-fr.svg.png
Proprietăţi de schimb ionic
• Solul este compus ȋn pondere ȋnsemnată din particule ȋncărcate
electronegativ (argilă, humus, silice);
• Pentru a compensa deficitul de sarcină, ȋn sol sunt reţinuţi cationic (prin

schimb cationic) din soluţia solului următorii cationi: Mg2+, Ca2+, K+, Na+, H+;
• Schimbul de ioni se face permanent sub influenţa mai multor factori până la
atingerea echilibrului ȋntre faza solidă şi faza lichidă din sol;
• Reacţiile de schimb ionic pot fi reversibile sau ireversibile;

• Afinitatea complexului coloidal pentru cationi variază ȋn ordinea Na+ < NH4+
< K+ < Ca2+ < Mg2+ < Fe3+ < Al3+ < H+.
• Capacitatea de reţinere a cationilor se poate cuatifica sub forma capacităţii

totale de schimb care reprezintă suma cationilor adsorbiţi de către
complexul coloidal (mechiv/100 g sol uscat).
https://image.slidesharecdn.com/cec-121004171401-phpapp01/95/cec-7-728.jpg
https://image.slidesharecdn.com/cec-121004171401-phpapp01/95/cec-28-728.jpg?cb=1425576080
https://thegrowinggroup.s3.amazonaws.com/wp-content/uploads/cec-schematic.jpg
https://s3.amazonaws.com/soilquality-production/resources/98/original/Chem_-_CEC_Fig1.JPG?1390446306
HIDROSFERA
• Intreaga masa de apa libera aflata in stare lichida sau solida;
• Structura hidrosferei
• oceane—96,5% - apa sarata
• restul 3% - apa dulce
- ghetari – 1,76%
- apa subterana – 1,7%
- apa de suprafata – 0,014%
- apa din atmosfera si sol – 0,002%
Structurarea marilor şi oceanelor
a) Din punct de vedere al profilului substratului geologic, bazinul

oceanic este format din următoarele zone:
- zona intertidală – de-a lungul ţărmului acoperită de apă în timpul
fluxului şi în contact cu aerul în timpul refluxului;
- platoul continental – se întinde până la adâncimi medii de circa 180-
200 m;
- taluzul continental – marginea continentului (abruptul sau panta) care
începe de la limita inferioară a platoului continental continuând cu o
pantă mare până la adâncimi de 1500-2500 m;
- zona abisală – în continuarea taluzului continental, dar cu o pantă mai
mică, până la adâncimi 6000-8000 m;
- groapa abisală – adâncimi foarte mari; cea mai mare groapă abisală
este Groapa Marianelor (11516 m) aflată în Oceanul Pacific.
(Simonescu si Stanescu, 2005)
b) Din punct de vedere a adâncimii până la care poate ajunge
lumina
- Zona fotica superioară are suficientă lumină pentru fotosinteza (între 0 şi
max. 200 m)
- Zona afotica inferioara primește puțină lumină care nu poate asigura
fotosinteza (sub 200 m)
c) Suprafaţa apei este împărţită în două mari regiuni:

- neritică - corespunde platoului continental
- oceanică - corespunde zonelor de mare adâncime.
d) Din punct de vedere biomorfologic, pentru a facilita
caracterizarea repartiţei organismelor acvatice:
- pelagial - cuprinde masa de apă şi se sub divizează în 5 zone:
- zona epipelagică – care conţine specii fotosintetizatoare reprezentând
zona fotică a oceanului;
- zona mezopelagică – zonă foarte slab iluminată în care există
organisme adaptate vieţii în absenţa luminii,
- zona bathipelagică – zonă complet lipsită de lumină în care trăiesc
foarte puţine organisme;
- zona abisopelagică – zonă aflată la adâncimi sub 2500 m cu
temperaturi sub 4°C, cu organisme bioluminiscente (organisme care
emit lumină, neînsoţită de lumină, în urma oxidării substanţei numită
luciferină);
- zona hadopelagică – sub 6000m, în gropile abisale, temperaturi între 2
şi -1°C şi presiuni de peste 1100 bari;
- bental – substratul fundului oceanului pe care se acumulează

sedimentele şi care reprezintă mediul de viaţă al bentosului.
Zonarea (stratificarea lacurilor)
• sunt stratificate în zone sau straturi – diferentiate prin:

Adancimea de penetrare a luminii,
- zona fotica
- zona afotica
• Distanta de la tarm
- zona litorala
- zona limnetica
• Adancime
https://slideplayer.com/slide/4629384/15/images/7/Littoral+zone+Li
- zona pelagica mnetic+zone+Photic+zone+Pelagic+zone+Benthic+zone.jpg
- zona bentica
Stratificarea “rezervoarelor” acvatice
• In oceane si in majoritatea lacurilor, exista o zona (termoclin/metalimnion)
care desparte stratul superior de apa calda (epilimnion) de stratul inferior
de apa rece (hipolimnion)
https://www.geo.uzh.ch/microsite/alpecole/static/course/lessons/20/20f/jpg/summer.jpg
CARACTERISTICI ALE SISTEMELOR
ACVATICE
• Energia in sistemele acvatice
• Energia primită de către sistemele acvatice are o însemnătate deosebită

pentru viaţa acestora.
• Ea este furnizată prin trei forme principale:

• energia luminoasă,
• termică şi
• mecanică.
Lumina
• zona superioară a unui sistem acvatic/lac din punct de vedere al iluminării -

zona fotică se caracterizează prin procese de sinteză a substanţelor organice
(fotosinteză) = zonă trofogenă.
• Datorită oxigenului eliberat din fotosinteză, concentraţia acestuia în apă poate

atinge valori ridicate până la suprasaturaţie, în funcţie de biomasa totală
(fitoplancton), de concentraţia substanţelor organice şi de cantitatea de
energie luminoasă primită.
• Zona inferioară a lacului, întunecoasă - zona afotică se caracterizează prin

dominarea proceselor de consum de oxigen şi de descompunere a materiei
organice, fiind denumită zonă trofolitică.
• Punctul în care intensitatea celor două procese, de asimilare şi de respiraţie se

egalează se numeşte punct de compensaţie.
Temperatura
• Radiaţia solară în contact cu suprafaţa lacurilor este parţial reflectată şi parţial

absorbită, producându-se o încălzire a stratului superior de apă care va avea în
consecinţă o densitate şi vâscozitate mai redusă decât straturile inferioare de
apă. În acest mod se crează o stratificare termică a apelor lacurilor.
• In funcţie de sensul fluxului de căldură care stabileşte echilibrul termic al lacului

se pot stabili două tipuri de stratificare.
• Căldura poate fi transferată din zonele de suprafaţă în cele de adâncime prin

turbulenţă sau difuzie.
• În absenţa acestor fenomene se crează o zonă de discontinuitate termică, numită

termoclin (zona saltului termic), ce separă stratul superior de apă, cald şi
amestecat, (epilimnion) de cel inferior, rece şi aproape stagnant (hipolimnion).
• În epilimnion temperatura este relativ uniformizată, datorită agitării produse
de curenţii de aer superficiali.
• În zona inferioară a lacului, în hipolimnion, temperatura scade lent până la

4°C - temperatura stratului de fund - practic constantă tot anul, nefiind
influenţată nici de curenţii verticali şi cu atât mai puţin de cei orizontali.
• stratificare - de vară - a lacului = "directă" - spre deosebire de cea de iarnă

care este "inversă".
• Iarna stratul de apă cel mai rece se află în zona superioară - eventual
acoperită cu gheaţă (densitatea ei fiind minimă), temperatura crescând spre
fund unde este constantă 4°C (cel mai dens strat).
Lacurile cu două perioade de stratificare diferite se numesc dimictice spre

deosebire cu cele din regiunile calde, cu un singur tip de stratificare (de vară)
care sunt monomictice (sau oligomictice) şi de cele din regiunile reci care
sunt amictice.
Stratificarea termică a unui lac dimictic
Stratificarea de vara
Epilimnion
Adancime
Termoclin sau Metalimnion
Hipolimnion
4 °C Temperatura
Amestecare - toamna
Epilimnion
Adancime
Termoclin sau
Metalimnion
Hipolimnion
4 °C Temperatura
Stratificare de iarna
Epilimnion
Adancime Termoclin sau Metalimnion
Hipolimnion
4 °C Temperatura
Amestecare - primavara
Epilimnion
Adancime Termoclin sau Metalimnion
Hipolimnion
4 °C Temperatura
Oxigenul
• Provine în cea mai mare măsură din aer, prin dizolvarea acestuia în stratul
superior.
• Procesul de dizolvare este cu atât mai intens cu cât curenţii de aer din zonă
sunt mai puternici şi cu cât temperatura este mai scăzută.
• Oxigenul din stratul superior (epilimnion) este transportat spre hipolimnion

prin procese convective (deplasarea cu curenţii de apă verticali) şi prin
procese de difuzie.
• Consumul de oxigen în aceste lacuri este scăzut, astfel că diferenţele dintre

concentraţia oxigenului de la suprafaţă spre fund sunt mai mici, iar variaţia
de la noapte la zi este nesemnificativă.
Forma curbei de distribuţie a concentraţiei oxigenului urmăreşte
curba de variaţie a temperaturii - distribuţia oxigenului fiind
ortogradă.
Distribuţia
oxigenului în lacuri:
a. oligotrofe; b.
eutrofe
(Simonescu si Stanescu, 2005)

• In lacurile eutrofe în care zona superioară este dominată de fitoplancton,
dezvoltarea de oxigen prin fotosinteză capătă un rol deosebit, concentraţia
acestuia putând creşte până la suprasaturaţie.
• In zona inferioara procesele de consum de oxigen fiind foarte intense,

concentraţia de oxigen poate scădea până la zero.
• Această distribuţie este clinogradă.
• Între valorile concentraţiei oxigenului ziua şi noaptea, când încetează procesele

de fotosinteză şi domină cele de respiraţie există variaţii foarte mari.
Oxigen dizolvat in lacuri
Oligotrofe
Epilimnion
Adancime Termoclin
Hipolimnion
Oxigen
Eutrofe
Epilimnion
Adancime Termoclin
Hipolimnion
Oxigen
Eutrofe
Zona aeroba
Adancime
Zona anaeroba
Oxigen
https://lakeecosystems2014.files.wordpress.com/2014/07/lake-strat.gif
Variatia concentratiei oxigenului dizolvat cu temperatura (apa sarata – mari
si oceane si apa dulce – rauri, lacuri)
https://www.engineeringtoolbox.com/docs/d
ocuments/841/oxygen-solubility-water.png
Transparenta/Turbiditatea
- depinde de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de
cantitatea de materii dizolvate din apă precum de biomasa existenta in suspensie
- evaluată cu discul Secchi.
https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSAphk1RNd7O https://encrypted-
nXUqKR9r54db7JXQQEfbyN0ow&usqp=CAU tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcS0GhF7X
sb_AdGWoQjkrDzKkHq5zP6cfjAhRw&usqp=CAU
pH - ul
- Variaza in mod natural ca urmare a activitatilor de:

- fotosinteza (consum de CO2),
- respiratie (generare de CO2) si
- degradare anaeroba a biomasei moarte (in bentos)
-Variaza diurn
- Gradul de variatie a valorii pH-ului depinde de alcalinitatea apei care

are rol de tampon şi nu permite o variaţie mare a pH-ului ca urmare a
dizolvării de CO2.
Alcalinitatea apei – masura a capacitatii apei de a neutraliza acizii datorita
speciilor bazice continute de aceasta.
În mediul natural, alcalinitatea apelor naturale este determinată de prezenţa

ionilor carbonat şi bicarbonat - din dizolvarea rocilor carbonatice în prezența
dioxidului de carbon din atmosferă.
Apele curgatoare
Apele curgătoare de pe un anumit teritoriu al Terrei: fluviul cu izvoarele,

pârâurile şi râurile pe cale le colectează formează un biom lotic.
Prin izvoare, apele curgătoare se află în contact cu apa subterană care

reprezintă parte componentă a unui biom terestru, şi prin gurile de vărsare cu
Oceanul Planetar (biomul oceanic).
Biomurile lotice sunt ecosisteme deschise între apele subterane şi biomul

oceanic, fluxul de apă are un sens, având consecinţe specifice.
Energia hidraulică a apei favorizează eroziunea, producând diferitele forme de

albie reglându-şi astfel şi viteza de curgere. Variaţia biotopului determină o
variaţie corespunzătoare şi a biocenozei.
Factorii fizico-geografici imprimă caractere ecologice specifice biomurilor
lotice.
Apele curgătoare diferă prin

- adâncime,
- viteza de curgere a apei,
- temperatură,
- conţinutul de oxigen,
- turbiditatea,
- chimismul şi
- conţinutul ionic al apei.
Alimentarea superficială (de suprafaţă) cu apă a pelalgialului este asigurată de
precipitaţii (ploi, zăpezi, gheţari).
Se clasifică in:
- nival-moderată: se realizează în proporţie de 60-80% cu apa provenită
din topirea zăpezilor.
- nivo-pluvială: realizează în proporţie de 50-60% cu apa provenită din
topirea zăpezii, restul din ploi
- pluvio-nivală: 50-60% reprezintă apa provenită din ploi, iar restul din
topirea zapezilor
- pluvio-moderată: apa provenită din ploi şi zăpezi, proporţia dintre
acestea diferind în funcţie de zona geografică
- glaciară: apa provenită din topirea gheţarilor
Alimentarea subterană a biomurilor lotice este realizată prin izvoare subterane.

Proprietăţi fizice ale apelor biomurilor lotice
(apelor curgatoare)
Curgerea (deplasarea apei de la izvor la locul de vărsare) este determinată de

diferenţa de nivel şi înclinarea terenului. Apa pârâurilor, râurilor şi fluviilor se
află într-o permanentă mişcare.
Viteza de deplasare a apei diferă longitudinal şi transversal, dar şi pe diferite

porţiuni ale unui râu şi chiar în acelaşi sector.
Debitul se exprimă ca volumul sau cantitatea de apă care se scurge în

unitatea de timp prin secţiunea transversală a albiei. În cazul unei ape
curgătoare debitul creşte de la izvor spre gura de vărsare, şi variază în timp în
funcţie de cantitatea de apă provenită din sursele de alimentare.
Transparenţa apei depinde de natura chimică şi structura substratului, de
precipitaţii, debitul şi viteza de curgere a apei. Pârâurile şi râurile montane au
cea mai mare transparenţă deoarece în acest caz apa antrenează roci mari,
dure, care după dislocare sedimentează rapid.
Turbiditatea apare după precipitaţii deoarece au loc scurgeri de apă, sub formă
de şiroire de pe versanţi, care antrenează diferite particule minerale şi organice.
Cu cât rocile care alcătuiesc albia sunt mai rezistente la eroziune (şisturi
cristaline, roci vulcanice) cu atât turbiditatea este mai mică, iar în cazul rocilor
care se degradează uşor turbiditatea este mai mare.
Temperatura apei depinde de:

- intensitatea radiaţiei solare,
- intensitatea schimbului termic dintre aer şi apă şi dintre albie şi apă,
- temperatura scurgerilor de pe versanţi,
- temperatura apei izvoarelor prin care se asigură alimentarea subterană,
- materialul transportat. În secţiune longitudinală diferenţele de temperatură
variază de la câteva grade la peste douăzeci de grade.
Compozitia chimica
Substanţe minerale dizolvate sau în suspensie : provenite din procese de
degradare fizică şi chimică a rocilor terestre - prin intermediul unor agenţi naturali
de alterare (CO2, H2O, O2). Cantităţile şi tipul de materiale depind de următorii
factori
- geografici,
- climatici,
- pedologici,
- biologici
Anioni majoritari din apele curgătoare sunt carbonat/bicarbonat, sulfat, clorură, iar
cationii majoritari calciu, magneziu, sodiu, potasiu.
Concentraţia în materiale sedimentabile este mare pt. fluvii:

- care străbat soluri şi roci uşor erodabile (Yangtze-loess)
- prezintă o variaţie mare de altitudine
- străbat zone cu climat musonic (Gange, Indus, Brahmaputra).
Duritatea apei este dată de conţinutul de săruri de calciu şi magneziu
dizolvate în apă.
• Apele curgătoare de munte slab mineralizate, care vin în contact cu roci
eruptive şi cristaline - au duritate mică,
• Apele curgătoare carbonatate şi cu mineralizare medie au duritate mijlocie
• Apele curgătoare carbonatate şi cu mineralizare ridicată au duritate înaltă.
Duritatea apei depinde şi de regimul termic:

• valori minime ale durităţii se înregistrează în lunile calde şi secetoase când
concentraţia dioxidului de carbon din apă descreşte ca urmare a scăderii
solubilităţii; cantitatea de calciu dizolvată prin carbonatare este redusă şi, în
plus, vegetaţia submersă fixează calciul.
• valorile durităţii sunt maxime în perioadele ploioase când apele au un
conţinut mare de dioxid de carbon şi dizolvă o cantitate mare de săruri din
sol, mai ales cele ale calciului.
Substanţele organice dizolvate
Concentraţia se exprimă prin indicatorul oxidabilitate şi depinde de sursele

de alimentare, de gradul de poluare organică şi variază în spaţiu şi timp.
Apele curgătoare din regiunile montane care se alimentează din izvoare,

zăpezi sau gheţari au oxidabilitate redusă (conţinut scăzut în compuşi
organici), mai mică de 1-2 mg O2/L, iar cele cu alimentare pluvio-nivală au
oxidabilitate ridicată între 15 şi 20 mg O2/L.
Oxigenul dizolvat are o concentratie mare datorită contactului bun cu aerul

ca urmare a curgerii. Depinde de anotimp (temperatura) si gradul de
poluare in principal. Diferenţa dintre concentraţia la saturaţie a oxigenului
(din aer) şi concentraţia oxigenului dizolvat în apă la un moment dat este
definită ca fiind deficitul de oxigen şi acesta poate varia între 0 şi 100%.
pH-ul este cuprins în intervalul 4-9 în funcţie de vegetaţia existenta, de

natura substratului şi a impurităţilor care se evacuează în ape.
Sisteme fluviatile. Sistem hidrografic
Râurile nu se găsesc izolate ci ele se grupează formând sisteme de râuri sau

sisteme fluviatile.
Toate râurile din sistemul fluviatil tind spre un punct comun de vărsare.
Un sistem fluviatil este format dintr-un râu principal şi mai multe râuri mici de
ordinul I, II, III, care se varsă în râul principal, numite afluenţii râului mare.
Râul captează toate apele de pe o anumită suprafaţă de teren numită bazin
hidrografic.
Fiecare afluent are un bazin hidrografic

propriu, iar bazinul hidrografic al
râului principal rezultă din însumarea
bazinelor hidrografice ale afluenţilor.
Bazine hidrografice ale României

https://docplayer.org/docs-images/91/107690037/images/14-0.jpg

• Curs 9 - recapitulare
• Porozitatea solului
• Permeabilitatea solului
• pH-ul solului
• Proprietăţi chimice
• Proprietăţi acido-bazice
- Capacitatea de tamponare
- Procese redox
- Proprietăţi de sorbţie
- Proprietăţi specifice stării coloidale
- Proprietăţi de schimb ionic
HIDROSFERA
Structurarea marilor şi oceanelor
Stratificarea “rezervoarelor” acvatice
CARACTERISTICI ALE SISTEMELOR ACVATICE
Energia in sistemele acvatice
Temperatura
Oxigenul
Transparenta/Turbiditatea
pH-ul
Ape curgatoare – proprietati
Sisteme fluviatile
Poluarea mediului
• Poluarea mediului - modificarea caracteristicilor naturale (fizice, chimice,
structurale) ale mediului ca urmare a activitatilor antropice sau a unor
fenomene naturale (eruptii vulcanice, fulgere, incendii, furtuni de praf).
• Poluanţii = substante care sunt introduse in mediu (aer, apa, sol) ca urmare
a activitatilor antropice si care afecteaza calitatea mediului, sanatatea
umana si/sau a celorlalte specii vii.
• Principalii factori care influenteaza evolutia poluantilor in mediu sunt:

- proprietăţile speciei poluante;
- proprietăţile sursei;
- proprietăţile mediilor cu care poluantul vine în contact (mediul de
transport, mediul receptor);
- factori meteorologici (climatici)
• Sursa - orice activitate antropica/naturala în urma căreia are loc eliminarea
de substanţe transportabile pe calea mediului respectiv (curenti de aer,
curenti de apa).
• Cunoaşterea
- numărului,
- naturii şi
- capacităţii surselor de poluare şi
- inventarierea acestora, cunoscută sub numele de cadastrul surselor, permite
aprecierea modalităţilor de reducere a impactului poluării asupra mediului.
Clasificarea poluanţilor
• Nu există o clasificare unică a poluanţilor.
• Criteriile de clasificare pot fi diverse:
1) clasificarea în funcţie de proprietăţile fizice

- în funcţie de masa moleculară;
- în funcţie de starea de agregare: solizi, lichizi, gazoşi;
- în funcţie de volatilitate: nevolatili, greu volatili, uşor volatili;
- în funcţie de solubilitatea în apă şi alţi solvenţi;
- în funcţie de densitate
• 2) clasificarea în funcţie de proprietăţile chimice
- acizi – alcalini
- organici – anorganici
- polari – nepolari.
• Poluanţi anorganici:
- azotaţii (NO3-)
- fosfaţi (PO43-)
- cianuri (CN-)
- metale grele (Cd, Hg, Pb, Cr)
• Poluanţi organici
- pesticide
- PCBs (bifenili policloruraţi)
- PAHs (hidrocarburi poliaromatice)
- BTEX (benzen, toluen, etilbenzen, xileni)
- compuşi organocloruraţi
• 3) clasificarea în funcţie de tipul de risc pe care îl prezintă:
- inflamabilitate
- corozivitate
- reactivitate
- toxicitate
• 4) clasificarea în funcţie de forma sub care isi manifesta actiunea

negativa:
- poluanti primari;
- poluanti secundari.
• Poluanţi primari: substanţe care emise în atmosferă îşi manifestă efectul
negativ sub forma sub care au fost eliminate;
• ex: gaze, particule solide (particule mari cu diametrul peste 5 μm al căror
timp de staţionare în atmosferă este foarte mic deoarece cad pe sol sub
acţiunea propriei greutăţi, particule mici (fum, aerosoli) cu diametrul sub 5
μm care se menţin în suspensie în atmosferă având un timp de staţionare
mediu de trei zile);
• Poluanţi secundari rezultaţi din interacţia poluanţilor primari cu apa, cu

alti componenti ai aerului sau între ei; ex: H2SO4, HNO3, O3
• Alte criteriile de care se tine cont la clasificarea poluanţilor prioritari sunt

în principal:
- persistenţă
- bioacumulare
- cantitatea produsă şi/sau eliminată
- alte efecte ale acestora asupra mediului
Proprietăţile poluanţilor
• Masa moleculară
• Există o bună corelare a masei moleculare a poluanţilor cu celelalte
proprietăţi ale compuşilor chimici.
• Pentru compuşii organici (din aceeaşi categorie) cu cât masa moleculară

este mai mare cu atât solubilitatea în apă este mai redusă.
• Masa moleculară este corelată în mod direct şi cu mărimea moleculelor.
• Cationii metalici cu volume mai mari capătă prin hidratare volume mai
mari care reduc accesul în porii unor materiale solide cu care ar putea da
reacţii de schimb ionic (argile).
• Structură
• Structura moleculelor şi grupările funcţionale determină proprietăţile
fizice şi chimice:
- solubilitatea;
- hidrofilicitatea/hidrobobicitatea;
- volatilitatea;
- grad de ionicitate;
- reactivitate.
Tipul de legături din molecula poluantului
Poluanţii ionici disociază în apă cu formare de specii ionice concentraţia

fiind condiţionată pe lângă cantitatea de poluant eliminată în mediu, de
solubilitatea în apă a poluantului.
În apă şi în soluţia solului poluanţii sunt transferaţi şi transportaţi sub

formă ionică.
• Volatilitatea compuşilor ionici şi, ca urmare, posibilitatea ca ei să ajungă în
atmosferă în stare de vapori este practic nulă. In atmosferă ei pot exista sub
formă solidă (pulberi), fie ca urmare a antrenării lor de la nivelul solului, fie
ca urmare a formării în atmosferă în reacţii dintre componenţii atmosferei.
• Majoritatea compuşilor din această clasă sunt compuşi anorganici, existând

însă şi compuşi organici cu molecule puternic polare care disociază în
mediile apoase.
• Poluanţii neionici (covalenţi) sunt cu mici excepţii (SO2, NOx, HCl, Cl2, NH3
disociază în apă formând specii ionice) compuşi organici, cu solubilităţi în
apă care depind în principal de mărimea moleculelor şi clasa de compuşi din
care fac parte (tipul grupărilor funcţionale din moleculă).
• Tipul grupelor funcţionale din molecula poluantului organic
• Grupele funcţionale ale poluantului determină reactivitatea acestuia. Cele mai

importante grupări funcţionale sunt:
• a) gruparea hidroxil – OH (specificǎ mineralelor argiloase, silicei amorfe,

oxizilor metalici, oxihidroxizilor şi hidroxizilor);
• prezenţa acestor grupări conferă unor specii minerale prezente în sol
proprietăţi de schimb ionic.
• Pentru poluanţii organici gruparea hidroxil este specificǎ alcoolilor şi fenolilor.
Datoritǎ acestei grupări (în special atunci când este legatǎ de o catenǎ saturatǎ)
solubilitatea în apǎ a unor compuşi organici cu moleculǎ micǎ este mare
(alcooli). Prezenţa acestor grupări în număr mare pe catenele mari conferă
proprietăţi slabe de schimb ionic şi o slabǎ aciditate pentru compuşii organici
(compuşii humici).
• Gruparea fenolicǎ se regăseşte la unii compuşi de descompunere a pesticidelor
(2,4 D), cresoli, naftoli, pentaclorfenoli.
• b) gruparea carboxil – COOH

• c) grupări aminice
d) Grupări de tipul halogenilor
- Reactivitatea derivatilor halogenati depinde de radicalul la care halogenul
este legat.
- Derivaţii halogenaţi aromatici sunt foarte stabili la acţiunea factorilor de
mediu ceea ce le conferǎ o persistenţǎ mare în mediu.
- Sunt foarte greu solubili în apǎ şi au densităţi mai mari decât ale apei.
Reactivitatea este de asemenea influenţată de polaritatea grupărilor

funcţionale şi capacitatea acestora de a ioniza.
Disocierea grupărilor funcţionale depinde de pH-ul soluţiei şi se

desfăşoară conform principiilor termodinamicii.
• Densitatea
• Densitatea poluanţilor este foarte variabilă şi în general se raportează la
mediul în care sunt dispersaţi. Apa are o densitate de circa 1000 kg/m3
(densitatea apelor naturale depinde de cantitatea de săruri dizolvate), iar
aerul de circa 1,2 kg/m3.
• Densitatea este un factor important in modelarea deplasării poluanţilor.
• Gazele fierbinţi emise de coşul unei instalaţii de ardere se vor ridica, datorită
densităţii reduse pe care o au ca urmare a temperaturii ridicate, în straturile
de densitate redusă ale troposferei.
• In cazul poluării apelor subterane cu compuşi organici care au o solubilitate
foarte redusă (solvenţi organo cloruraţi, hidrocarburi etc) NAPLs (Non-
Aqueous Phase Liquids), compuşii organici sunt clasificaţi în două categorii în
funcţie de densitatea lor:
- la suprafaţa apei compuşii mai uşori decât apa ca hidrocarburile (ρ<ρapa)
LNAPLs (Low density Non-Aqueous Phase Liquids) sau
- la partea inferioară compuşii mai grei decât apa ca derivaţii organocloruraţi
(ρ>ρapa) DNAPLs (Dense Non-Aqueous Phase Liquids)
• În acest caz fazele neapoase pot fi formate dintr-o singură specie sau din
mai multe specii chimice.
• O parte din compuşii care formează faza lichidă neapoasă se dizolvă în apa
subterană astfel încât fazele neapoase treptat se modifica din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.
• In caracterizarea deplasării pe verticală a unor gaze se utilizează noţiunea

de densitate a vaporilor care se defineşte ca fiind raportul dintre
densitatea vaporilor puri şi densitatea aerului. Dacă densitatea de vapori
este mai mare decât cea a vaporilor, aceştia sunt mai grei decât aerul
având tendinţa de a se deplasa spre sol.
• Moleculele de gaze care au densitatea/masa molara diferită de cea a

aerului:
- moleculele mai uşoare au tendinţa de a se deplasa ascendent,
- iar cele mai grele descendent.
• Solubilitatea în apă
• Concentraţia maximă pe care o poate atinge un poluant aflat în contact cu
mediul pentru un timp suficient de lung pentru a se atinge echilibrul se
numeşte solubilitate şi poate avea valori de la infinit (alcoolul metilic) la
valori extrem de mici (<10-10 mol/L), sub limitele de detecţie. Aceasta este
denumită şi concentraţia de saturaţie a poluantului în apă.
• Solubilitatea este dependentă de temperatură. Majoritatea compuşilor

poluanţi care reprezintă pericol pentru mediu sunt puţin solubili în apă.
• In scopul caracterizării solubilităţii în apă, poluanţii pot fi clasificaţi în:

- compuşi neionici (compuşii organici cu excepţia acizilor, bazelor şi a
unor alcooli şi aldehide, şi majoritatea gazelor) şi
- compuşi ionici (acizii, bazele, mulţi compuşi anorganici).
• Compuşii ionici prezintă o solubilitate mult mai ridicată în apă decât cei
organici.
• Poluanţii organici persistenţi sunt greu solubili în apă.
• Gazele (cum ar fi: O2 , CO2, NH3, SO2, CH4) sunt uşor solubile în apă,
solubilitatea depinzând de posibilele reacţii pe care acestea le pot da în
apă (CO2→ HCO3-, NH3 → NH4+).
• Valorile solubilităţilor în apă pentru cele două categorii de compuşi sunt,

de obicei, disponibile în literatura de specialitate.
• Deşi pentru unii compuşi valorile solubilităţilor sunt extrem de mici (PCB,
pesticide), chiar şi la aceste valori foarte mici ale concentraţiei, se
dovedesc a fi toxice.
• Solubilitatea unui compus dintr-un amestec depinde de fracţia molară a

acestuia.
• Volatilitatea
• Volatilitatea unui compus este definită ca fiind tendinţa unei specii chimice
aflate în fază lichidă sau solidă de a se evapora şi este exprimată prin presiunea
de saturaţie a vaporilor de deasupra acelei faze.
• Presiunea de saturaţie descreşte rapid cu creşterea masei moleculare pentru o

temperatură dată, iar pentru un amestec este dependentă de fracţia molară a
componentului în amestec.
• Volatilitatea este mare pentru compuşii organici şi creşte la scăderea moleculei

compuşilor.
• Creşterea temperaturii fazei lichide şi deci a energiei cinetice pe care

moleculele dizolvate o posedă, favorizează, de asemenea, trecerea poluanţilor
dizolvaţi în faza lichidă în stare de vapori. Pe această proprietate se bazează
tehnologiile de remediere a solurilor poluate cu hidrocarburi petroliere prin
antrenare cu abur sau aer fierbinte.
• Hidrofobicitatea (partiţia octanol-apă)
• Partiţia unui poluant între apă şi octanol caracterizează convenţional

afinitatea unui compus pentru faza organică (octanol) sau faza apoasă şi
este caracterizată de coeficientul de partiţie octanol-apă KOW .
• KOW =CA,O/CA,W
• CA,O şi CA,W reprezintă concentraţiile compusului A în cele doua faze, octanol
şi respectiv apă, după ce A s-a distribuit între ele atingând echilibrul.
• Octanolul a fost ales pentru caracterizarea tendinţei de bioacumulare a

poluanţilor datorită structurii sale de alcool cu catenă lungă asemănătoare
lipidelor din ţesutul gras.
• Valori mari ale KOW indica faptul că acel compus este hidrofob.
• Toxicitatea
• Toxicitatea acută = acele efecte nedorite care pot apărea în urma unei singure
expuneri sau a unor expuneri multiple la o anumită substanţă într-un interval de
24 de ore. Expunerea se referă la căile orale, cutanate sau de inhalare.
• Limita toxicităţii acute este dată de concentraţia poluantului care conduce la

moartea a peste 50% din indivizii unei populaţii date (se determină de obicei în
laborator) şi se exprimă ca doză letală la 50% (LD50) exprimată în mg de compus
chimic/kg corp.
• Toxicitatea în condiţii de doze repetate cuprinde efectele toxicologice generale

care apar ca urmare a unei expuneri zilnice repetate la o anumită substanţă, pe
parcursul unei perioade din durata estimată de viaţă (expunere sub-acută sau
sub-cronică) sau pe parcursul celei mai mari părţi a duratei de viaţă (expunere
cronică).
• Toxicitatea cronică se determină prin teste subletale şi se manifestă prin

scăderea poftei de mâncare, creştere mai lentă, sterilitate sau alte comportări
anormale si se instalează la doze de 10 până la 100 de ori mai mici decât cele de
la toxicitatea acută.
• Persistenţa
• Persistenţa unui compus chimic în mediu este dată de rezistenţa acestuia

la transformare în procese chimice sau biologice.
• Viteza de degradare depinde de condiţiile din mediu, persistenţa fiind

caracterizată prin timpul de staţionare sau timpul de înjumătăţire.
• Compuşii organici rezistenţi la degradare în mediu, care afectează

sănătatea animalelor şi oamenilor şi în special acei compuşi care au fost
identificaţi ca fiind acumulaţi în lanţurile trofice din zonele arctice, au fost
denumiţi generic Poluanţi Organici Persistenţi (POPs).
• Pesticidele organice se degradează ca urmare a reacţiilor de biodegradare,
fotochimice. Biodegradarea poate conduce la dispariţia compusului iniţial
(pesticid) în sol, dar uneori pot fi generaţi produşi de reacţie derivaţi care
pot avea o toxicitate uneori mai mare decât cea a compusului iniţial.
• Pesticidele pot fi reţinute prin sorbţie în sol, procesul fiind favorizat de

existenţa unor grupări reactive ale mineralelor sau compuşiilor humici din
sol. Capacitatea de sorbţie şi timpul de înjumătăţire oferă informaţii despre
potenţialul toxic al pesticidelor în sol.
• PCBs (compuşi bifenilipolicloruraţi) sunt stabili chimic şi termic, utilizaţi

drept uleiuri pentru transformatoare şi condensatori de mare capacitate,
fluide hidraulice şi schimbătoare de căldură, uleiuri lubrifiante. In multe ţări
este interzisă fabricarea acestora, dar mai există încă mari cantităţi în uz. Cei
mai toxici sunt cei coplanari. Acţionează asupra sistemului imunitar,
provoacă păsărilor, peştilor şi mamiferelor dereglări comportamentale şi de
reproducere, acţionează ca precursori de cancer.
• Dioxinele (PCDDs – dibenzodioxine policlorurate) şi furanii (PCDFs –
dibenzofurani policloruraţi), din care 17 foarte toxici, se formează în
procesele de ardere necontrolată a deşeurilor, lemnului, în îndustrie
(industria metalurgică, industria de celuloză şi hârtie care foloseşte clorul ca
agent de albire) şi există sub formă de urme în ierbicide pe bază de
clorfenoxi acid (în "Agentul Orange" folosit ca exfoliant în războiul din
Vietnam), conservanţii de lemn pe bază de clorfenol, în amestecuri de PCBs.
• Efectele toxice ale PCDDs şi PCDFs sunt de aceeaşi natură ca şi în cazul PCBs
dar mai puternice, cu risc crescut la apariţia cancerului.
PCDDs (n, m = 0-4) PCDFs 2 ≤ n+m ≤ 8

• Acumularea POPs în organisme
• Compuşii persistenti se pot acumula în organisme (în special în tesuturile

grase ale vieţuitoarelor arctice) prin mai multe mecanisme.
• Biodisponibilitatea este definita ca fiind fractia dintr-un compus care este

disponibila organismelor (de ex. pentru pesti: din hrana, prin absorbţie din
apa, din sol, din sedimente).
• In sol, biodisponibilitatea unui poluant în sol depinde de următorii factori:

- concentraţia poluantului în soluţie – cu cât concentraţia este mai mare cu
atât mai mare este probabilitatea de a fi extras de rădăcinile plantelor şi a fi
disponibile microflorei şi microfaunei din sol;
- compoziţia soluţiei solului – interacţiunea dintre diverşii ioni influenţează
reactivitatea solului. De exemplu, pH-ul determină parţial numărul de sarcini
negative care se dezvoltă suprafaţa mineralelor secundare. De asemenea,
compoziţia soluţiei solului influenţează şi solubilitatea substanţelor cu care
aceasta vine în contact.
- selectivitatea absorbţiei (în interiorul organismelor) – puterea de
asimilare a poluanţilor poate fi diferită de la un organism la altul.
- condiţiile fiziologice ale organismului implicat. De exemplu, o

plantă cu un indice foliar ridicat (multe frunze cu suprafaţă mare)
este caracterizată de o transpiraţie intensă care va implica o
extracţie radiculară intensă şi deci au volum mai mare de
apă/extrasă din sol.
• Bioacumularea este un proces de preluare şi reţinere a poluanţilor

de către organismele vii prin hrană. Procesul de bioacumulare
depinde de hidrofobicitatea, persistenţa şi toxicitatea poluantului.
• Bioconcentrarea = acumularea unui compus din mediul inconjurator (de ex.
apa) într-un organism ca rezultat al expunerii acestuia prin suprafetele
respiratorii (i.e. pesti/branhii) (NU hrana!)
• Concentraţia unui poluant poate ajunge în peştii maturi la valori mai mari de
o sută de ori decât concentraţia în apă, având drept consecinţă şi creşterea
concentraţiei în lanţul trofic. Bioconcentrarea se produce pentru compuşii cu
log Kow între 2 şi 6.5
• Factor de Bioconcentrare = conc. in organism/ conc. in mediul ambiant (de
obicei apa)
Measured levels of
PCBs* in food samples
collected in five regions
in the U.S. (Schecter
2001). The abbreviation
ppt refers to parts per
trillion.
• Biomagnificarea (bioamplificarea) este definită ca fiind creşterea
concentraţiei unui compus de la organismele inferioare spre varful lantului
trofic ca urmare a persistentei compusului.
• Intervalele de concentratii ale PCBs în organismele acvatice pot fi foarte

largi si se ating ca urmare a bioacumulării, bioconcentrarii şi
biomagnificării.
http://www.allprojectreports.com/CBSE-HBSE-School-
Projects/Biology-Project-Report/Project-Report-on- https://image1.slideserve.com/2832405/slide19-l.jpg
Biomagnification_files/image002.jpg
Poluarea aerului
• În funcţie de natura poluantului poluarea aerului poate fi:
• Poluarea fizică - introducerea de energie care poate fi: energie calorică care
generează poluarea termică şi energia radiantă care determină poluarea cu
radiaţii penetrante, poluarea fonică.
• Poluarea chimică - fie la eliminarea în atmosferă a unor substanţe străine de

compoziţia naturală a acesteia cum ar de exemplu unele gaze şi pulberi, fie
la depăşirea nivelurilor normale ale unor componenţi naturali cum ar fi de
exemplu dioxidul de carbon sau ozonul. Din punct de vedere al provenienţei
sursele de poluare chimică sunt naturale şi artificiale.
• Poluarea biologică se referă la contaminarea biologică. Microflora aerului -

reprezentată de virusuri, bacterii şi fungii de origine umană, animală şi din
natură. Microorganismele din natură joacă un rol important în procese
biologice de fermentare, biodegradare a unor substanţe etc.
• În aer microorganismele nu se găsesc sub formă de corpi microbieni izolaţi
ci sunt în general înglobate sau aderente la particule de praf, fum sau
vapori de apă şi există în aer sub trei forme:
- picături de secreţie - se produc prin tuse, strănut, vorbire, muget şi
au dimensiuni de 100 μ;
- nuclee de picături - rezultă o dată cu picăturile de secreţie şi sunt
de dimensiuni mai mici;
- praf bacterian - este constituit din particule de praf pe care aderă
microorganismele de origine animală şi umană.
• În funcţie de efectele resimţite în urma poluării, aceasta se clasifică în:
• poluare locală – în acest caz sursele de poluare sunt cele antropice de

exemplu, depunerile de compuşi ai plumbului rezultaţi din transporturi în
apropierea autostrăzilor şi a şoselelor, iar timpul între staţionare variază
de la câteva minute la o zi sau două;
• poluare regională – se resimte pe distanţe de câteva mii de km de la

sursă, cel mai semnificativ exemplu îl constituie depunerile acide datorate
oxizilor sulfului şi azotului din gazele de ardere;
• poluare globală – reprezintă poluarea ale cărei efecte se resimt o

perioadă foarte mare de timp şi pe distanţe foarte mari, un exemplu de
poluare globală îl constituie creşterea temperaturii atmosferei datorită
emisiilor de gaze cu efect de seră etc.
Clasificarea poluanţilor aerului
• Poluantul (agent poluant) reprezintă orice substanţă solidă, lichidă, sub
formă gazoasă sau de vapori sau formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în
mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi
aduce daune bunurilor materiale.
• În atmosferă există în mod normal o serie de compuşi proveniţi din surse

naturale care pot căpăta caracter de poluanţi la creşterea concentraţiei lor
peste cea normală (naturală). Poluanţii atmosferici fac parte practic din
toate categoriile de compuşi chimici şi pot fi clasificaţi după mai multe
criterii:
• clasa de compuşi/natura lor chimică;
• starea de agregare;
• activitatea lor chimică;
• toxicitate;
• modul de generare;
Poluanti ai aerului in functie de clasa de compuşi/natura lor
chimică
A. Poluanţi anorganici:
1. Compuşi ai carbonului: - negrul de fum;
- oxizii carbonului: CO, CO2,
2. Compuşi ai sulfului: - compuşi în stare redusă: H2S, COS, CS2,
- oxizi: SO2, SO3,
- H2SO4 şi sulfaţii.
3. Compuşi ai azotului: - în stare redusă: NH3,
- oxizi: NO, NO2,
- HNO3 şi azotaţii.
4. Compuşi ai halogenilor: - clorul şi clorurile,
- acidul fluorhidric şi fluorurile;
5. Metale: - plumbul,
6. Pulberi inactive chimic: - silicaţii, SiO2,
- carbonaţii,
- minerale naturale.
B. Poluanţi organici:
1. Hidrocarburi: - saturate (gaze, vapori şi picături de ulei-aerosoli),
- nesaturate,
- aromatice (mono şi polinucleare),
2. Compuşi oxigenaţi: - alcooli: metanolul,
- aldehide şi cetone: formaldehida, acroleina, acetona,
3. Compuşi halogenaţi: - freoni, haloni, bifenolii policloruraţi,
dibenzodioxinele policlorurate, dibenzofuranii policloruraţi).
C. Substanţe radioactive
D. Poluanţi de tipul bioaerosolilor: - polen,

- spori de mucegai.
• Clasificare poluanti ai aerului in functie de starea de agregare:
- gaze permanente,
- vapori ai lichidelor sau picături de lichide dispersate în aer,
- pulberi solide;
• Clasificare poluanti ai aerului in functie de activitatea lor chimică:
- reactivi şi
- inerţi;
• Clasificare poluanti ai aerului in functie de toxicitate:
- toxici şi
- netoxici (dar cu impact asupra mediului cum ar fi de exemplu dioxidul de
carbon şi freonii).
• Clasificare poluanti ai aerului in functie de modul de generare
- poluanţii primari: proveniti direct din surse de poluare - gaze, particule
solide (particule mari cu diametrul peste 5 μm al căror timp de staţionare în
atmosferă este foarte mic deoarece cad pe sol sub acţiunea propriei greutăţi,
particule mici (fum, aerosoli) cu diametrul sub 5 μm care se menţin în
suspensie în atmosferă având un timp de staţionare mediu de trei zile);
- poluanţii secundari rezultaţi din interacţia poluanţilor primari cu apa sau
între ei.
Tipuri de emisii
• Emisia poate fi definită ca fiind substanţa eliberată în mediu (în acest

context în aer) dintr-o sursă naturală sau antropică.
• Nu toate emisiile sunt emisii poluante (de poluanţi) – de exemplu vaporii
de apă – dar multe din substanţele existente în emisii pot fi dăunătoare
sănătăţii şi mediului (poluanţi).
• O emisie poate fi caracterizată de cantitatea sau concentraţia

substanţei/poluantului din gazele emise în atmosferă raportată la un
anumit volum şi la un anumit timp. De exemplu: „emisiile (gazele emise) în
aer de la coşul unei anumite termocentrale care foloseşte cărbune conţin
dioxid de sulf care se ridică la circa 5 tone SO2/oră”.
• Emisiile de poluanţi primari rezultate din activitatea industrială se pot
clasifica după tipul proceselor care la generează în:
1) emisii de combustie ce cuprind următoarele categorii de agenţi poluanţi:
a) poluanţi stoechiometrici - sunt acei poluanţi (CO2, Cl2, SO2) a căror
concentraţii în gazele de ardere se pot determina în funcţie de tipul
combustibilului şi de condiţiile de combustie,
b) metale volatile (Hg) - datorită tensiunii de vapori relativ mari a acestora
pot ajunge în gazele de ardere,
c) poluanţi nestoechiometrici - sunt acei poluanţi (NO, NO2, CO, pulberi
anorganice, pulberi organice) pentru care nu sunt suficiente
considerentele stoechimetrice în determinarea concentraţiei la emisie.
2) emisii tehnologice - se referă la emisiile rezultate din procesele de

producţie care chiar dacă nu sunt stoechimetrice pot fi caracterizate prin
alţi indicatori cum ar fi în cazul vopsirii unei piese prin debitul de solvent
evaporat,
• După frecvenţa apariţiei emisiile se clasifică în:
- sistematice - rezultate din activitatea umană şi caracterizate prin

indicatorii: cantitate sau volum de poluant emis/zi, cantitate sau volum de
poluant emis/unitate de produs, cantitate sau volum de poluant
emis/unitate de materie primă utilizată,
- accidentale - se pot produce atât în activităţile tehnologice cât şi la

transport, nu pot fi prevăzute momentul emisiei şi cantitatea de poluant
eliminată, sunt emisiile neprevăzute şi nedorite.
- fugitive – emisii apărute în anumite procese tehnologice pentru scurt

timp, cantităţile de poluant fiind relativ mici, şi apar în urma unor operaţii
tehnologice (scăpări datorită neetanşeităţilor etc.).
Surse de emisii de poluanţi în aer
• Sursa de poluare a aerului este definită ca fiind orice activitate umană sau
fenomen natural în urma cărora are loc eliminarea de substanţe sau
particule în troposferă.
• Exista multiple criterii de clasificare a surselor de poluare:

- în functie de origine;
- în functie de posibilitatea de localizare a sursei;
- în functie de mobilitatea sursei;
- în functie de gradul de organizare a sursei;
- în functie de suprafata sau forma sursei.
• Tipuri de surse în functie de origine:
• surse de origine naturală: depozite de compuşi organici în descompunere
(mlaştini, iazuri, cadavre de animale), erupţii şi emanaţii vulcanice.
• surse generate de activităţi antropice: industria, arderea combustibililor fosili

pentru încălzirea locuinţelor, motoare cu ardere internă.
• Tipuri de surse în functie de posibilitatea de localizare a sursei:

• surse localizabile/punctiforme: coşuri şi guri de evacuare, specifice sectorului
industrial şi a căror debite şi concentraţii sunt cunoscute sau pot fi calculate.
Concentraţia maximă admisibilă (CMA) reprezintă concentraţia cea mai mare
de poluant permisă de reglementările în vigoare pentru anumite zone şi
intervale de timp care nu are efecte negative asupra organismelor şi bunurilor
materiale.
• surse de difuze: sursele naturale, accidente, agricultură.

• Categorii de surse în functie de mobilitate:
• surse staţionare - cuprind emisiile datorate arderii combustibililor fosili
(cărbune, petrol, gaze naturale) pentru obţinerea de energie în scopuri
industriale - centrale electrice şi emisiile industriale (metalurgia feroasă,
metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţii şi industria
chimică);
• surse mobile - reprezentate de mijloacele de transport rutiere, feroviare,
aeriene şi maritime. Mijloacele de transport indiferent de natura lor
poluează atmosfera prin funingine, oxizi ai carbonului, oxizi ai azotului,
hidrocarburi, suspensii, plumb, antioxidanţi.
• Categorii de surse în functie de gradul de organizare:

• surse de evacuare organizate: coşuri şi guri de evacuare, specifice
sectorului industrial şi a căror debite şi concentraţii sunt cunoscute sau
pot fi calculate. Evacuarea gazelor se face relativ continuu la înălţimi
constante.
• surse de evacuare neorganizată: sursele naturale, industriile ce produc
cantităţi mici de agenţi impurificatori, agricultura.
• Categorii de surse în functie de suprafata sau forma:
• surse punctiforme (punctuale) (coşuri),
• surse liniare (autostrăzi),
• surse de suprafaţă (oraşe),
• surse de volum (explozii).
Comportarea poluanţilor în atmosferă
• De la sursă poluanţii ajung în atmosferă unde suferă următoarele

procese:
• transport propriu-zis - deplasare în atmosferă,
• transformare - modificări de natură chimică, fizică, biochimică,
• transfer - proces de trecere dintr-un mediu în altul sau dintr-o fază în

alta
Factorii care influenteaza modul de comportare a
poluantilor in atmosfera
• natura poluantilor
• starea de agregare
• concentratia (cantitatea) de poluant
• prezenta unor componenti ai aerului cu care poluantii pot interactiona
• tipul emisiei
• înălţimea la care ei ajung,
• dimensiunile particulelor şi
• factorii climatici
• Stabilitatea poluantului (persistenţa în atmosferă - timpul de staţionare)
este influenţată de reactivitatea poluanţilor faţă de ceilalţi componenţi ai
atmosferei, de suprafeţe sau apa.
• La nivelul solului timpii de staţionare ai poluanţilor sunt de ordinul orelor,

iar la altitudini de 100-200 m (înălţimi de evacuare caracteristice coşurilor)
timpii de staţionare sunt mult mai mari, agenţii poluanţi deplasându-se pe
distanţe de sute şi mii de kilometri.
• Datorită capacităţii de autoepurare a atmosferei poluanţii sunt transportaţi

de curenţii de aer şi diluaţi până când concentraţia acestora în stratul de
deasupra solului devine relativ constantă.
• „Diluarea” depinde de
- gradul de turbulenţă şi difuzie din stratul respectiv,
- precipitaţii
- înălţimea sursei.
• Pe lângă fenomenele de transport propriu-zis şi de transformare, în unele
cazuri poluanţii suferă procese de depunere.
• Depunerea poluanţilor contribuie la autopurificarea atmosferei şi are loc

prin trecerea acestora în alte medii. Se cunosc două tipuri de depunere:
• 1) depunere uscată - determinată de densitatea mai mare a poluanţilor

(molecule sau particule solide) şi are loc fie pe plante fie pe sol sau în ape,
• 2) umedă - determinată de antrenarea poluanţilor (gaze sau particule

solide) prin includere în picăturile de apă formate în atmosferă
Autoepurarea atmosferei impurificate cu gaze şi pulberi:
a) în lipsa precipitaţiilor atmosferice, b) în prezenţa ploii (5 mm/oră)

Tipurile de poluare a aerului şi metodele de
reducere a poluării
• Poluarea cu monoxid de carbon

• Poluarea cu dioxid de carbon – efectul de sera
• Poluarea cu oxizi ai azotului – ploile acide
• Poluarea cu clorofluorocarburi – gaura de ozon
• Smogul fotochimic
• Poluarea cu pulberi
• Poluarea cu compusi organici
• Poluarea cu metale si compusi ai acestora
Poluarea cu monoxid de carbon
SURSELE
• arderile incomplete ale carburanţilor în motoarele cu combustie internă,
• arderea combustibililor fosili,
• procese industriale,
• incinerarea reziduurilor,
• incendii,
• fumat etc.
• Cele mai ridicate niveluri de CO se găsesc în zonele urbane, la orele de vârf

sau pe direcția vântului de la emisiile din surse industriale mari.
• Conţinutul în CO al gazelor de eşapament depinde de: tipul combustibilului,

tipul motorului şi condiţiile de funcţionare.
• motoarele Diesel (max. 0,1%) şi cele cu benzină (2,5-7% CO).

Ambient Air Quality Directive
(EU, 2008) for the protection of
human health and the air quality
guidelines (AQGs) set by the
World Health Organization
(WHO) for carbon monoxide (CO)
https://www.eea.europa.eu/publications/air-quality-in-europe-2020-report
• Între 1990 și 2017, sectorul transporturilor a redus semnificativ emisiile
următoarelor poluanți atmosferici: monoxid de carbon și compuși organici
volatili non-metanici (ambii cu aproximativ 87%), oxizi de sulf (66%) și oxizi
de azot (40%).
https://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/transport-emissions-of-air-pollutants-8/transport-emissions-of-air-pollutants-8
https://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/transport-emissions-of-air-pollutants-8/transport-emissions-of-air-pollutants-8
Efectul poluant al monoxidului de carbon
• la nivelul sângelui, monoxidul de carbon cu hemoglobina -

carboxihemoglobina (COHb).
• Oxigenul este împiedicat să se combine cu hemoglobina, deoarece afinitatea

hemoglobinei pentru monoxidul de carbon este de 250 de ori mai mare
decât cea pentru oxigen.
• Acest proces diminuează capacitatea hemoglobinei de a transporta oxigenul,

fiind responsabil de efectele toxice ale monoxidului de carbon asupra
sistemului respirator.
Măsuri de combatere a poluării cu monoxidul
de carbon
• folosirea benzinei fără plumb, iar pentru autovehiculele care folosesc benzină
cu plumb (interzisa in Romania din 2011, Anglia din 2000) utilarea acestora cu
un echipament special, instalat pe conducta de eşapament. Acest echipament
constă dintr-un catalizator şi o sondă lambda. Prin folosirea acestui echipament
se poate ajunge la o reducere a nocivităţii gazelor eliminate (CO şi NOx) de până
la 90%.
• Motoarele care sunt construite pentru utilizarea benzinei fără plumb nu

necesită astfel de echipament.
• substanţe catalizatoare: oxizii metalici, hidroxizii, pulberile metalice, clorurile

etc., iar echipamentul constă dintr-un cilindru de ceramică, cu multe canale, a
căror suprafaţă este acoperită cu circa 2 g de platină, ca substanţă catalitică.
• Din diverse procese industriale, emisiile pot fi stopate printr-un control
atent al arderii, iar în unele cazuri trebuie introduse echipamente de
depoluare
• Epurarea gazelor cu conţinut de CO se bazează pe reacţia acestuia cu

vaporii de apă în prezenţa unui catalizator pe bază de fier.
CO + H2O → CO2 + H2
• Pentru un conţinut scăzut de CO din gazele reziduale ( 2%) eficacitate mai

mare o are procesul de metanizare:
CO + 3H2 → CH4 + H2O
• Monoxidul de carbon în amestec cu dioxidul de carbon sunt reduşi la

metanol într-o reacţie catalitică în prezenţa catalizatorilor de cupru:
CO → CO2 → CH3OH + H2O
2NO + 2CO → N2 + 2CO2
Poluarea cu dioxid de carbon – efectul de seră
• CO2 produsul arderii complete a combustibililor fosili şi se degajă în

cantităţi proporţionale cu aceştia ceea ce înseamnă o creştere de 1,5 ppm
a concentraţiei dioxidului de carbon atmosferic pe an
• nu reprezintă un pericol direct asupra organismului uman datorită nivelului

ridicat al concentraţiei minime toxice (3-4%).
• Acumularea dioxidului de carbon în atmosferă împreună cu alţi compuşi

(GES – gaze cu efect de sera) are drept urmare modificarea regimului de
transfer al căldurii de la nivelul solului în atmosferă şi favorizează efectul de
seră.
Dioxidul de carbon, vaporii de apă, clorofluorocarburile, metanul şi alte gaze
sunt "transparente" pentru radiaţiile din domeniul vizibil şi infraroşu de lungimi
de undă mici, dar absorb şi reflectă o parte mare din radiaţiile infraroşii de
lungimi de undă mari.
Ilustrarea efectului
de seră
https://zolushka4earth.files.wordpress.com/2010/08/heat-budget.gif?w=490&h=366&zoom=2
• Energia solară ajunge mai ales sub formă de radiaţii de lungimi de undă
mici şi este:
- reflectată de atmosferă + nori în proporţie de 26%.
- atmosfera + norii absoarb 19%,
- suprafaţa terestră + oceane absoarbe 51% din energia solară (din care
7% este transmisă în atmosferă prin conducţie şi convecţie şi 24%
consumată în procesele de evaporare a apei de suprafaţă)
- 4% este reflectată de suprafata pamantului.
• Prin efectul de seră atmosfera radiază cantităţi mari de energie sub formă
de radiaţii cu lungimi mari de undă spre Pământ astfel încât valoarea reală
a acestei energii este de 88% (aproape dublu faţă de cât primeşte direct
de la soare (51%)).
• Se produce o încălzire a scoarţei terestre care în schimb emite energie sub

formă de radiaţii de lungimi mari de undă în proporţie de 104% faţă de
cea primită iniţial.
• Atmosfera radiază în spaţiu în proporţie de 66% energie sub formă de

radiaţii de lungimi mari de undă.
Gaze cu efect de sera
• dioxidul de carbon,
• CH4,
• N2O,
• CCl4,
• CFCl3 (freon 11),
• CF2Cl2 (freon 12),
• O3,
• CH3Cl
• Surse antropice de metan:
• extractia hidrocarburilor gazoase sau lichide,
• mlastini,
• cresterea animalelor
• Surse antropice de protoxid de azot (N2O):

• agricultura,
• arderea combustibililor,
• incendii de paduri
• Potentialul de incalzire globala (GWP – Global Warming Potential)
reprezintă o măsură relativă a cantităţii de căldură pe care GES o retin în
atmosferă şi se estimează pentru o anumită perioadă de timp (20, 50 sau
100 ani). CO2 este prin definitie este considerat gaz de referinţă cu un timp
de staţionare (TS) in atmosfera foarte mare. Astfel pentru GES sunt
estimate următoarela valori pentru GWP:
• Dioxid de carbon (CO2) – GWP CO2 = 1 , TS = mii de ani
• Metan (CH4) absoarbe mai multa energie decat CO2 , este precursor de
ozon - GWP CH4 = 25 la 100 ani, TS = 10 ani (circa)
• Oxidul azotos (N2O) - GWP N2O = 298 la 100 ani, TS = peste 100 ani
• Freoni [clorofluorocarburi (CFCs), hidrofluorocarburi (HFCs),
hidrochlorofluorocarburi (HCFCs), perfluorocarburi (PFCs) - GWP CFCs =
mii – zeci de mii de ani
• Hexafluorura de sulf (SF6) – GWP= 23900 la 100 ani SF6 =16.300 ani
• In prezent există numeroase modele care estimează creşterea
temperaturii medii globale anuale pentru orizonturi de timp variabile. De
asemenea exista si date privind temperaturile inregistrate de observatorul
de referinţă de la Mauna Loa. Temperatura inregistrată a crescut continuu
în perioada 1960 - 2015.
https://scripps.ucsd.edu/programs/keelingcurve/wp-content/plugins/sio-bluemoon/graphs/mlo_full_record.png
Efecte negative
• Creşterea continuă a concentraţiilor gazelor absorbante de radiaţii infraroşii

în atmosferă poate determina o creştere a temperaturii medii a atmosferei
cu peste 2 °C în 100 ani.
• modificări substanţiale ale climei;

• reducerea severă a umidităţii solului,
• deplasarea zonelor ploioase spre nord,
• topirea zăpezilor şi a gheţarilor,
• extinderea zonelor aride.
• Variaţia temperaturii medii a atmosferei terestre indică o creştere continuă

în ultimii 10 ani.
Acordul de la Paris
• La cea de a 21-a Conferință a părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice (CCONUSC), de la Paris (30 noiembrie-12
decembrie 2015), a fost adoptat textul unui acord privind consolidarea
răspunsului global la schimbările climatice.
• A intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016.
• Scop: consolidarea răspunsului global la amenințarea reprezentată de

schimbările climatice prin:
• (a) menținerea creșterii temperaturii medii globale cu mult sub 2 °C peste
nivelurile preindustriale și continuarea eforturilor de limitare a creșterii
temperaturii la 1,5 °C peste nivelurile preindustriale;
• (b)creșterea capacității de adaptare la efectele negative ale schimbărilor

climatice și de încurajare a rezistenței la schimbările climatice și a
dezvoltării cu un nivel scăzut de emisii de gaze cu efect de seră;
ACORDUL DE LA PARIS, JO L 282, 19.10.2016, p. 4-18

Acordul de la Paris
• (c)întreprinderea măsurilor necesare pentru ca fluxurile financiare să

corespundă unei evoluții către o dezvoltare cu un nivel scăzut de emisii de
gaze cu efect de seră și rezistentă la schimbările climatice.
• înlocuiește abordarea adoptată în cadrul Protocolului de la Kyoto din 1997
• a fost aprobat un obiectiv obligatoriu de reducere cu cel puțin 40 % pe

plan intern a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul întregii economii,
până în 2030 față de nivelul din 1990.
• părțile urmează să realizeze un bilanț la nivel mondial, la fiecare 5 ani,

bazat pe cele mai recente date științifice și date privind punerea în
aplicare existente la momentul respectiv, care va monitoriza progresele
înregistrate și va analiza situația în ceea ce privește reducerea emisiilor
DECIZIA (UE) 2016/1841 A CONSILIULUI din 5 octombrie 2016 privind încheierea, în numele Uniunii Europene, a Acordului de
la Paris adoptat în temeiul Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, J O L 282, 19.10.2016, p. 1-3
Masuri de combatere
• Reducerea emisiilor de gaze care au efect de seră este extrem de dificilă şi
trebuie să se realizeze la nivel global.
• Captarea și stocarea carbonului (CCS) este cea mai indicate tehnologie

pentru a reduce emisiile de CO2 din combustibilii fosili
• CO2 separat din gazele de ardere poate fi utilizat în operațiuni

îmbunătățite de recuperare a uleiului (EOR) - CO2 este injectat în
rezervoarele de petrol pentru a crește mobilitatea și recuperarea
petrolului
• CO2 recuperat, eventual, din gazele de ardere ar putea fi folosit la sinteza

unor materii prime secundare ca formaldehida şi metanolul:
• 2H2 + CO2 → CH2O + H2O
• 3H2 + CO2 = CH3OH + H2O

• CO2 pur are aplicații în prepararea de alimente/băuturi și în diferite ramuri
ale industriei chimice, cum ar fi producția de uree și îngrășăminte, suflarea
spumei, carbonatarea băuturilor și producția de gheață uscată sau chiar în
starea supercritică ca solvent supercritic.
• Captarea și stocarea carbonului (CCS) constă din trei etape de bază:

(a) separarea CO2,
(b) transportul și
(c) stocarea.
• Costurile de funcționare ale acestor etape au fost estimate în 2008:

(i) separarea CO2 din gazele reziduale: 24 -52 Euro/tonă-CO2,
(ii) transport la locul de depozitare: 1 -6 Euro/tonă-CO2 pe 100 km,
(iii) stocare: 28 -42 Euro/tonă-CO2.
Mohammad Songolzadeh, Mansooreh Soleimani, Maryam Takht Ravanchi, Reza Songolzadeh, "Carbon Dioxide
Separation from Flue Gases: A Technological Review Emphasizing Reduction in Greenhouse Gas Emissions", The
Scientific World Journal, vol. 2014, Article ID 828131, 34 pages, 2014. https://doi.org/10.1155/2014/828131
• Captarea pre-combustie implică reacția unui combustibil cu oxigen sau
aer și, în unele cazuri, abur pentru a produce un gaz compus în principal
din monoxid de carbon și hidrogen, cunoscut sub numele de gaz de
sinteză (syngas) sau gaz combustibil
• Monoxidul de carbon reacționează cu abur într-un reactor catalitic, numit

convertor de schimbare, pentru a da CO2 și mai mult hidrogen.
• CO2 este apoi separat, prin distilare criogenică sau chimică, procese de
absorbție, rezultând un combustibil bogat în hidrogen care poate fi utilizat
în multe aplicații, cum ar fi cuptoare, turbine cu gaz, motoare și celule de
combustie.
• Captarea pre-combustie implică reacția unui combustibil cu oxigen sau aer și,
în unele cazuri, abur pentru a produce un gaz compus în principal din
monoxid de carbon și hidrogen, cunoscut sub numele de gaz de sinteză
(syngas) sau gaz combustibil
• Monoxidul de carbon reacționează cu abur într-un reactor catalitic, numit
convertor de schimbare, pentru a da CO2 și mai mult hidrogen.
• CO2 este apoi separat, prin distilare criogenică sau chimică, procese de
absorbție, rezultând un combustibil bogat în hidrogen care poate fi utilizat în
multe aplicații, cum ar fi cuptoare, turbine cu gaz, motoare și celule de
combustie.
• Un avantaj principal al pre-combustiei este concentrația și presiunea mai

mare a CO2 înregistrate în fluxul de ieșire.
• Dezavantaje:
- sunt necesare anumite modificări tehnologice pentru a se atinge eficienţele
dorite în aceea ce priveşte economia de hydrogen:
- costuri investiţionale mari.
• În arderea cu oxigen (oxy-combustie), se folosește oxigen aproape pur in
procesul de ardere în locul aerul ambiant,
• Acest lucru are ca rezultat producerea unui amestec de gaze care este în
principal CO2 și H2O, care sunt separați prin condensarea apei.
• Prezintă trei avantaje majore;

- concentrație mare de CO2 în fluxul de ieșire (peste 80% v / v),
- temperatura ridicată a flăcării și
- separarea ușoară a gazelor de eșapament.
• Dezavantajele majore ale arderii cu oxigen sunt;

- costuri mari de capital și
- necesarul mare de energie electrică care să separe oxigenul din aer.
• Principiul captării post-combustie este separarea CO2 din gazele de ardere
după ardere. În general, CO2 în gazele de ardere se diluează (8–15% CO2) cu
gaze inerte precum azot, argon și apă pe lângă oxigen. Gazele de ardere sunt
în mod normal la presiune atmosferică și temperaturi ridicate (între 320K și
400 K).
• Captare post-combustie nu necesită tehnologii costisitoare, cum ar fi

separarea syngas, turbine cu hidrogen, pile de combustie.
• Captare post-combustie este cea mai importantă tehnologie pentru a preveni

emisiile de CO2, deoarece acesta oferă flexibilitate și nu trebuie să schimbe
ciclul combustiei. Dacă centrala de captare se oprește, centrala electrică
poate încă să funcționeze.
• Dezavantajul major al acestei metode este dat de condiţiile nefavorabile ale

gazelor arse.
Echipamente de capturare a CO2 din gaze reziduale
Striparea este un proces de separare fizică în care unul sau mai multe componente sunt
îndepărtate dintr-un flux de lichid printr-un flux de vapori. În aplicațiile industriale fluxurile
de lichide și de vapori pot fi introduse in acelasi sens sau în contracurent. Striparea se
realizează de obicei în coloane de stripare.

• Curs 10 – recapitulare
• Poluarea mediului
• Clasificarea poluanţilor
• Proprietăţile poluanţilor
• Poluarea aerului
• Clasificarea poluanţilor aerului
• Tipuri de emisii
• Surse de poluare a aerului
• Comportarea poluanţilor în atmosferă
• Factorii care influenteaza modul de comportare a poluantilor in atmosfera
• Tipurile de poluare a aerului şi metodele de reducere a poluării
• Poluarea cu monoxid de carbon
• Poluarea cu dioxid de carbon – efectul de seră
Tehnologii de separare a CO2
Selexol este denumirea
comercială a unui solvent de
îndepărtare a gazelor acide
care poate separa gazele acide
precum H2S și CO2 din fluxurile
de gaze reziduale, cum ar fi
gazul de sinteză produs prin
gazeificarea cărbunelui,
cocsului sau a uleiurilor grele
de hidrocarburi.
Rectisolul este denumirea

comercială a unui proces de
eliminare a gazelor acide care
folosește metanolul ca solvent
pentru a separa gazele acide
precum hidrogenul sulfurat și
dioxidul de carbon din fluxurile
valoroase de gaze reziduale
Absorbţia este procesul prin care un fluid se dizolvă într-un lichid sau un solid.
Adsorbţia este procesul prin care atomii, ionii sau moleculele unei substanţe aderă la suprafaţa unui
adsorbant.
• Striparea este un proces fizic de separare prin care unul sau mai multe
componente sunt îndepărtate dintr-un flux de lichid de un flux de vapori.
În aplicațiile industriale fluxurile de lichid și vapori se pot introduce in
acelasi sens sau contracurent.
Amprenta de carbon
• Termen informal care desemnează cantitatea totală a emisiilor de CO2 și

de alte gaze cu efect de seră generate în mod direct sau indirect de un
produs ori de o activitate sau asociate activităților desfășurate de o
persoană sau de o organizație.
• Sursele acestor emisii:

- producția de energie electrică în centrale electrice,
- încălzirea cu combustibili fosili sau
- operațiuni de transport.
• Nu există norme obligatorii la nivelul UE pentru calcularea amprentei de

carbon.
Raportul special: Modul în care instituțiile și organele UE calculează, reduc și compensează emisiile lor de gaze cu efect de seră, CURTEA DE
CONTURI EUROPEANĂ, 2014, https://www.eca.europa.eu/Lists/ECADocuments/SR14_14/QJAB14014ROC.pdf
Amprenta de carbon
Raportul special: Modul în care instituțiile și organele UE calculează, reduc și compensează emisiile lor de gaze cu efect de seră, CURTEA DE
CONTURI EUROPEANĂ, 2014, https://www.eca.europa.eu/Lists/ECADocuments/SR14_14/QJAB14014ROC.pdf
• Gazele cu efect de seră precum dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4),
protoxidul de azot (N2O) și hidrofluorocarburile au un potențial diferit de
încălzire globală.
• O tonă de metan este echivalentă cu 25 de tone de CO2
• Cantitatea de emisii pentru fiecare gaz este transformată în dioxid de

carbon echivalent (CO2e), astfel încât impactul total din toate sursele să
poată fi agregat într-o singură cifră.
• CO2 echivalent (CO2e): unitate de măsură universală pentru emisiile de

gaze cu efect de seră, care reflectă potențialul de încălzire globală
corespunzător diferitelor tipuri de emisii.
• Cantitatea de CO2 emisă de o mașină, care utilizează benzină, depinde de
factorii:
- dimensiunea motorului și de greutatea mașinii (motoarele mai puternice,
mașinile mai mari emit mai mult CO2);
- tipul de combustibil utilizat și eficiența combustibilului
- vârsta mașinii (o mașină mai veche emite mai mult CO2, decât una nouă cu
dimensiuni identice);
- starea de intreținere a mașinii (în special al motorului, starea cauciucurilor
și presiunea din anvelope);
- modul cum este condusă mașina (viteza, funcționarea motorului in
relantină, pornirea, oprirea, accelerarea, frânarea)
Poluarea cu oxizi ai azotului
Sursele principale de oxizi de azot

 transporturile (motoarele cu benzină, motoarele Diesel, căile ferate,
vasele de navigaţie, diverse),
 combustiile în focarele fixe (cărbunii, combustibilii lichizi, gazele
naturale, lemnul, deşeurile),
 procesele industriale şi
 incendiile.
• Acţiunea sa asupra organismului animal şi uman începe la concentraţii reduse
prin micşorarea rezistenţei căilor respiratorii şi alterări ale funcţiei pulmonare.
• Cauzele îmbolnăvirilor - modificările structurale ale proteinelor pulmonare

(colagen şi elastină) care sunt procese reversibile la expuneri limitate.
• La expuneri repetate se produc modificări ireversibile conducând la o

susceptibilitate mărită la infecţii cu viruşi gripali sau pneumonie.
• Depunerea compușilor de azot poate provoca fenomenul de eutrofizare, un

surplus de nutrienți.
• Eutrofizarea poate afecta ecosistemele terestre și acvatice și determină

schimbări în diversitatea speciilor și invazii de specii noi.
• Asupra vegetaţiei dioxidul de azot are efecte directe şi efecte indirecte.
• Impactul indirect al dioxidului de azot asupra vegetaţiei este mult mai

important deoarece acesta joacă un rol important în formarea oxidanţilor
fitotoxici, cum ar fi: ozonul şi peroxoacetilnitratii (PAN).
• Pragul de sensibilitate al plantelor - 0,5 ppm, variabil pentru diferite specii.
• La depăşirea limitei de suportabilitate pe frunzele plantelor apar leziuni

necrotice, nespecifice (asemănătoare cu efectele şi a altor substanţe
toxice),
• la concentraţii mai mari de dioxid de azot sau la expunere îndelungată

ducând la căderea frunzelor.
• Intre 2009 si 2018, s-a constatat o reducere cu 34 % pentru emisiile de

oxizi ai azotului (NOX)
• The European air quality standards, set
by the Ambient Air Quality Directive
(EU, 2008) for the protection of human
health and the air quality guidelines
(AQGs) set by the World Health
Organization (WHO) for nitrogen
dioxide (NO2)
Măsuri de eliminare şi reducere a poluării cu oxizi ai
azotului
• diferite în funcţie de natura sursei
• autovehicule - în mod similar cu cele de monoxid de carbon, respectiv cu

ajutorul catalizatorilor. La autovehiculele de tip nou care folosesc benzină fără
plumb reducerea de 90% este obţinută automat prin construcţia de motoare
corespunzătoare.
• În cazul surselor staţionare numai reducerea cantităţii de carburanţi
folosiţi, modificarea unor procese tehnologice industriale ar putea rezolva
parţial micşorarea poluării cu oxizi de azot.
• Epurarea gazelor de oxizii de azot poate fi eficient realizată – cărbunele

activ.
• Oxizii de azot pot fi transformaţi prin reducere catalitică în azot molecular,

gaz ce nu are acţiune toxică.
• Catalizatori - aliajele metalelor din grupa platinei (Pd, Ru, Pt, Rn), iar ca
reducători se utilizează metanul, hidrogenul, monoxidul de carbon,
amoniacul.
• Oxizii de azot pot fi îndepărtaţi prin reacţie cu compuşi bazici în fază

lichidă (absorbţie).
• Procedeele de tip SCR (reducerea catalitică selectivă)
- utilizează catalizatori de reducere specifici (oxizi metalici, în special
V2O5/TiO2 cu adaosuri de MoO3 sau WO3;
- decurg la temperaturi mult mai scăzute (200-400°C);
- Gradul de reducere a oxizilor de azot poate atinge valori de aproximativ 90%
şi valori uzuale de aproximativ 70%.
https://www.tersusdef.com/wp-content/uploads/2017/03/SCR-process-768x409.jpg
Reducerea catalitica selectiva
4NO + 4NH3 + O2 → 4N2 + 6H2O
2NO2 + 4NH3 + O2 → 3N2 + 6H2O
NO + NO2 + 2NH3 → 2N2 + 3H2O
catalizatori (materiale ceramice ca transportori oxizi de V & W)
In mobile vehicles, the

ammonia solution
used is called Diesel
Exhaust Fluid (DEF).
https://www.powerblanket.com/wp-content/uploads/2020/01/Selective-Catalytic-Reduction-01.png
• Procedeele de tip SNCR (reducere necatalitică selectivă)
– se aplică în situaţia în care din anumite considerente, cum ar fi costul
procesului de reducere a conţinutului de oxizi ai azotului din gazele
reziduale să nu fie prea mare,
- fie în situaţia în care compoziţia acestor gaze limitează foarte mult
utilizarea catalizatorilor (conţinut mare de materii în suspensie şi/sau
prezenţa unor compuşi care au efect de otrăvire a catalizatorilor).
• Se realizează cu eficienţă mare numai la temperaturi ridicate (950-1000°C),

iar agentul reducător este amoniacul.
https://ifsolutions.com/wp-content/uploads/2018/12/SCR-emission-control-system.jpg
https://www.sunsungs.com/d/file/product/denitration-series/denitration-
system/2017-02-10/860fa476b2600126c7e7a6097e79c47d.jpg
https://www.americancoalcouncil.org/resource/resmgr/Images/sncr.gif
Poluarea cu dioxid de sulf - depunerile acide
• Depunerea acidă - fenomenul prin care acizii din atmosferă ajung pe
suprafaţa Pământului. Depunerea poate fi umedă sau uscată.
• Depunerile uscate se referă la procesele prin care gazele acide, precursorii

acestora sau particulele acide vin în contact cu suprafaţa solului şi sunt
reţinute de aceasta.
• Principalele specii asociate cu depunerile acide uscate sunt: SO2(g),

particulele de sulfaţi acizi (H2SO4 şi NH4HSO4) şi HNO3(g).
• Depunerile acide umede sau ploile acide - un proces prin care acizii din
atmosferă se depun prin intermediul ploii sau zăpezii.
• Acizii principali dizolvaţi sunt acidul sulfuric şi acidul azotic. Alţi acizi: acidul
clorhidric şi acizii organici, de obicei, reprezintă doar o mică parte din
aciditatea totală cu toate că acizii organici au o contribuţie însemnată în
zonele situate la distanţe mari faţă de emisiile de poluanţii respectivi.
• Expunerea la dioxid de sulf (SO2) a scăzut in ultimele decenii și, din 2007,
expunerea populației urbane a UE la concentrații peste valoarea limită
zilnică este sub 0,5%.
• Populația urbană UE-28 expusă la niveluri de SO2 care depășesc AQG OMS
a scăzut de la 85% din totalul populației urbane în 2000 până la 19% în
2018, ceea ce constituie o nouă valoare minimă.
• Ploile acide se formează în troposferă, stratul inferior al atmosferei,
reacţiile fiind declanşate de radiaţiile solare şi determinate de ozonul şi
apa din atmosferă.
• Mecanism
• Ciclul de reacţie începe cu absorbirea unui foton din radiaţia solară de
către o moleculă de ozon stratosferic sau care se formează în troposferă
prin acţiunea poluanţilor pe bază de carbon sau azot.
• Molecula de ozon se scindează punând în libertate o moleculă de oxigen şi

un atom de oxigen chimic reactiv, care se asociază cu o moleculă de apă
pentru a forma doi radicali hidroxil.
• Concentraţia radicalilor hidroxil în atmosferă este redusă, dar ei sunt

deosebit de activi şi se regenerează permanent din reacţiile de oxidare pe
care le declanşează.
Figura 24. Mecanismul de formare a acizilor în atmosferă
• Ploile acide au efecte negative asupra tuturor factorilor din mediul natural
şi artificial.
• Efectul asupra organismului uman are loc fie direct, fie indirect prin
degradarea mediului său de viaţă.
• Efectul direct asupra organismelor umane se manifestă prin creşterea

frecvenţei tulburărilor cardio-respiratorii mai ales la bolnavii cronici chiar
la concentraţii mici ale dioxidului de sulf şi a oxizilor de azot în atmosferă.
• Asupra plantelor efectul ploilor acide este remarcabil în special asupra
pădurilor.
• Acţiunea negativă a ploii acide se observă mai ales în perioada iniţială de

dezvoltare a plantelor. Ploaia acidă cu pH 2,75 micşorează viteza de
creştere a lăstarilor viţei de vie.
• Ploile acide determină modificarea vitezei de pătrundere a pesticidelor în

frunză şi micşorarea duratei persistenţei lor la suprafaţă.
• În sol, prin creşterea acidităţii se pot elibera elemente cu toxicitate ridicată

asupra plantelor cum ar fi de exemplu aluminiul.
• Ploile acide produc dezechilibre prin scăderea pH-ului în apele de suprafaţă
şi din sol.
• Prin scăderea pH-ului sub 5,9 crevetele încetează să se mai reproducă,

menţinerea îndelungată a acestui pH ducând la reducerea drastică a
populaţiei de creveţi ceea ce conduce la urmări negative în lanţul trofic al
biotopului respectiv.
• La scăderea mai drastică a pH-ului sub 5,4 nici un peşte nu se mai poate
reproduce conducând în circa 10 ani la dispariţia totală a speciilor.
• Ploile acide au o acţiune corozivă puternică şi asupra diverselor obiecte cu

care vin în contact, în primul rând asupra construcţiilor metalice dar şi
asupra materialelor de construcţii (marmura, calcarul, plăcile de ardezie
folosite pentru acoperişurile clădirilor).
• Unele monumente istorice, clădirile publice, catedralele,

sculpturile s-au deteriorat mai rapid în ultimii ani din
cauza creşterii gradului de poluare a aerului.
Masuri de reducere
• Micşorarea emisiilor nocive la sursă, prin metode în cea mai mare parte
cunoscute.
• La centralele termoelectrice cu cărbuni se folosesc scruberele sau se

înlocuiesc cărbunii cu conţinut mare de sulf, iar uneori prin metode
cunoscute se realizează spălarea sulfului.
• Scruber – separator mecanic în care are loc

eliminarea unor particule solide şi/sau gaze
dintr-un flux de gaze reziduale prin umectare
cu apă.
Scruber Venturi
https://www.slyinc.com/wp-
content/uploads/2014/10/image001-300x198.jpg
https://www.slyinc.com/wp-content/uploads/2018/10/Venturi-
with-Separator-and-Recirculation-Tank-e1550245796424.jpg
• În cazul proceselor de obţinere a acidului sulfuric prin oxidarea catalitică a
dioxidului de sulf la trioxidul de sulf, epurarea gazelor reziduale de dioxid
de sulf se efectuează prin absorbţia acestuia în soluţii alcaline sau alcalii
solide cu formarea:
- acidului sulfuric,
- sulfului,
- sulfatului de amoniu sau a altor compuşi.
• În aceste cazuri se utilizează varul sau şlamuri de oxizi de calciu sau

magneziu.
• CaO + SO2 + 1/2O2  CaSO4
• MgO + SO2 + 1/2O2 MgSO4
Adsorbtia
https://emis.vito.be/sites/emis/files/data_sheets/migrate
d/active_carbon_adsorption_2.PNG
https://img.favpng.com/25/17/23/flue-gas-flue-gas-desulfurization-
catalysis-adsorption-png-favpng-hA1hDkiSGaJugsPJpkipRmQ6L.jpg
https://amvco.at/wp-content/uploads/2018/08/111.jpg
Scruber umed
https://www.babcock.com/-/media/images/wet-fgd-drawing- https://encrypted-
1000x1000.ashx?h=899&w=899&la=en&hash=DC25770240A4CEF200 tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSfsN-
AA77FCB13B46FDCC0EA03B 7xgm4O9bArcNNdQe1D-WED3xGYFw5Og&usqp=CAU
https://lh3.googleusercontent.com/proxy/76YUdAc2sIPWfZdlBSceHqrOY2MAXnB_w9fcHEb_xUEbDTboMlWF6A8sogm
UgziGIXTzQYHCWtPXwL1SKCeWWNSvbFM6rucfD-lF1RAGa4HHTq9r
• Pentru reţinerea dioxidului de sulf se pot utiliza carbonaţi ai metalelor
alcaline.
• Reacţiile care au loc sunt:

SO2 + M2CO3  M2SO3 + CO
M2SO3 + 1/2O2  M2SO4
• Sulfaţii şi sulfiţii formaţi sunt reduşi cu cărbune activ până la sulfuri. Acest
proces de reducere are loc la 1070K, iar sulfurile metalice formate se
regenerează cu ajutorul dioxidului de carbon şi a vaporilor de apă:
M2S + CO2 + H2O  M2CO3 + H2S
• Hidrogenul sulfurat se oxidează până la sulf elementar (procedeul Claus):
H2S + 1/2O2  S + H2O

http://www.scielo.org.co/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S0120-62302010000600005
Smogul fotochimic
• Smog - (în limba engleză smoke = fum, fog = ceaţă) fenomenele
atmosferice de suprapunere a poluării cu fum şi gaze nocive peste ceaţă.
• Prin efectul combinat al acestora apare un sinergism care determină o

nocivitate extrem de mare a diferitelor gaze toxice (în special a SO2 şi
NO2) aflate chiar în concentraţii sub limita maximă admisă.
•în oraşele cu circulaţie intensă şi cu industrie puternică, în care,

datorită particularităţilor geografice şi climaterice există condiţii pentru
formarea ceţii, a calmului atmosferic şi a inversiei termice.
Smog in Timisoara
Photochemical smog over Shanghai Smog and sunny day within 10-day (27 octombrie 2019)
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/com interval in Fanhe, China
mons/d/d1/Shanghaiairpollutionsunset.jpg
Mecanismul producerii smogului fotochimic
• 2 ETAPE PRINCIPALE:
- etapa de acumulare de poluanti (NO, NO2, CO, COV, hidrocarburi);
- etapa de formare de oxidanti (procese/reactii fotochimice)
• Cei mai importanţi compuşi nocivi identificaţi în smog sunt oxidanţi

puternici ca:
• ozonul,
• peroxizii organici (peroxid de acetil),
• nitriţi şi nitroperoxizi (nitrit şi nitrat de peroxiacetil),
• peroxizi anorganici (peroxid de hidrogen),
• radicali liberi.
https://lms.su.edu.pk/storage/uploads/1588573675-photochemical-smog.jpg
https://www.mrgscience.com/uploads/2/0/7/9/20796234/images-1_orig.jpeg
Mecanismul de formare a smogului fotochimic
https://www.researchgate.net/profile/Modinah_Abdul_Raheem/publication/221916779/figure/fig2/AS:3047591279
86177@1449671646583/Generalized-Scheme-For-The-Formation-Of-Photochemical-Smog.png
• Note (valori la nivelul anului 2017):
NH3: ammonia;
NMVOCs: non-methane volatile organic compounds, such as benzene, ethanol, etc.
NOx: nitrogen oxides is a generic term for the mono-nitrogen oxides NO and NO2;
PM2.5: fine particular matter consists of fine particles with a diameter of 2.5 micrometers or less;
SOx: sulphur oxides is a term that refers to many types of sulphur- and oxygen-containing components
(SO, SO2, SO3, S7O2, S6O2, S2O7, etc.).
Efectele smogului fotochimic
• Efectele principale ale smogului fotochimic asupra organismului uman
sunt:
• acute: uscăciune a mucoaselor gurii, nasului, modificări ale acuităţii

vizuale, cefalee până la congestie pulmonară, edem şi moarte.
• La concentraţii de 0,02-0,05 ppm ozonul este sesizat olfactiv, la 0,1-1 ppm

crează tulburări de vedere, modificări ale funcţiei pulmonare, iar la 0,8-1,7
ppm apar congestiile pulmonare.
• cronice: leziuni cronice pulmonare (bronşită, pneumonii), apariţia şi

dezvoltarea tumorilor pulmonare.
• Ozonul prezintă influenţe negative asupra cauciucului natural şi a
materialelor similare prin oxidarea şi ruperea legăturilor duble din polimer.
Prin sciziunea oxidativă au loc ruperi de legături şi în final deteriorarea
polimerului
• Particulele de aerosoli care reduc vizibilitatea se formează prin

polimerizarea moleculelor mici produse în reacţiile de formare a smogului.
• Efectele negative ale smogului asupra plantelor sunt numeroase şi se

datorează oxidanţilor. Astfel, PAN prezintă toxicitate faţă de plante atacând
frunzele tinere şi cauzând arsuri şi înegriri ale acestora.
Măsuri de combatere a formării smogului fotochimic
• Un control riguros al substanţelor de bază ale formării smogului contribuie

la bună protejare a mediului. Pentru aceasta s-a realizat construcţia de
autovehicule cu motoare ale căror emisii nocive (NOx, CO, CnHm) sunt
extrem de reduse.
• În privinţa emisiilor rezultate din sursele staţionare mari, cum ar fi de

exemplu cele provenite de la fabricile chimice, rafinării de petrol, controlul
acestora este mai uşor.
• Dificil este controlul surselor staţionare mici unde procesul este de multe
ori intermitent, sezonier şi dependent de materia primă.
Freonii - gaura de ozon
• Deteriorarea stratului de ozon
• Efectele degradării stratului de ozon
• Măsuri de protecţie a stratului de ozon

Stratul de ozon este situat în proporţie de 90% în stratosferă la o distanţă de 10
până la 55 km de suprafaţa Pământului având densitatea maximă la aproximativ
25 km altitudine. Ozonul rămas (10%) este situat în stratul inferior al atmosferei-
troposferă.

Deteriorarea stratului de ozon
• Termenul de gaură de ozon desemnează fenomenul apărut în anii '70 de
rarefiere a stratului de ozon stratosferic deasupra Antarcticii în special la
sfârşitul iernii australe, în lunile septembrie şi octombrie.
• Odată cu încălzirea stratosferei concentraţia ozonului revine la concentraţii

apropiate de cele normale.

https://www.climate.gov/sites/default/files/OzoneHole2019_TOAST_620.jpg
G.M.B. Dobson 1936
https://community.windy.com/assets/uploads/files/1552295784440 https://www2.physics.ox.ac.uk/sites/default/fi
-screenshot-2019-03-11-10.15.13.png les/images/Dobson%20Pics.jpg
O unitate Dobson (UD) = un strat cu o grosime de 0,01 mm la presiune si

temperatura standard. Grosimea stratului de ozon se exprima sub forma unitatilor
Dobson care masoara grosimea sa fizica – obtinuta prin comprimare in atmosfera
pamantului. In aceste conditii stratul de ozon este foarte subtire.
300 – 500 UD
microfotometru fotoelectric
utilizand o fotocelula cu K
https://ozonewatch.gsfc.nasa.gov/facts/images/coins.jpg http://www.theozonehole.org/dobsonunit.htm
• La tropice, nivelul stratului de ozon este de 250 and 300 UD;
• In regiunile temperate datorita variatiilor sezoniere - modificari mari ale
nivelului ozonului,
• De ex. la Leningrad s-au inregistrat niveluri ale stratului de ozon de 475 UD
dar si 300 UD (variatii care au loc chiar in absenta substantelor care
determina epuizarea stratului de ozon)
https://ozonewatch.gsfc.nasa.gov/facts/images/ozone_hole.jpg
• Principalele teorii emise privind cauzele formării găurii de ozon:
• 1.Teoria solară (Linwood Callis)
- distrugerea ozonului este catalizată de speciile cu azot activ care includ şi oxizii de
azot. În zonele superioare ale atmosferei azotul activ se formează prin interacţia
particulelor de mare energie provenite de la soare cu moleculele de azot.
Particulele solare (electronii şi protonii) tind să se aglomereze la poli datorită
câmpului magnetic al Pământului, iar în timpul iernii polare speciile cu azot coboară
în stratosferă unele putând persista 3-4 ani.
Conform acestei teorii deasupra Antarcticii ar trebui să existe o concentraţie mare

de oxizi de azot iar pierderea de ozon să fie mai pronunţată la partea superioară a
stratosferei.
Determinările efectuate nu au confirmat aceste consecinţe ale teoriei solare şi au

stabilit că în interiorul găurii de ozon concentraţia NOx este mai mică decât în orice
altă zonă a lumii iar scăderea concentraţiei ozonului se înregistrează în straturile
inferioare ale stratosferei între 12-20 km.
• 2. Teoria dinamică sau meteorologică consideră că modificările
concentraţiei ozonului se datorează circulaţiei curenţilor atmosferei
deasupra Antarcticii, formării curentului de aer foarte rece (- 900C) numit
vortex.
• Teoria consideră că procesul de distrugere catalitică a ozonului are loc în

reacţii eterogene ce se desfăşoară la suprafaţa norilor, această zonă fiind
singura unde se formează nori stratosferici pentru o perioadă îndelungată.
• Această teorie nu explică scăderea concentraţie de ozon la latitudini mai

mari de 45 grade.
• 3. Teoria chimică
- emisă în urma determinărilor efectuate de experţii NOE (National Ozone
Expedition) în 1986 şi susţine că ozonul este distrus prin intermediul
lanţului catalitic al speciilor halogenate active. Expediţia a determinat în
stratosferă cantităţi relativ mari de ClO (1 ppb) de 100 ori mai mari decât
în zonele temperate.
• La nivelul stratului de ozon şi deasupra acestuia radiaţia UV nefiltrată rupe

legăturile chimice din freoni şi are loc eliberarea atomilor de halogen -
extrem de reactivi şi se combină cu un atom de oxigen din molecula de
ozon cu care formează oxidul de halogen care este puţin stabil şi
reacţionează cu un atom liber de oxigen. Atomul de halogen astfel eliberat
reacţionează cu o nouă moleculă de ozon.
• În acest fel, un singur atom de clor (halogen) poate distruge până la o sută
de mii de molecule de ozon.
Modul de acţiune al CFC-ului asupra ozonului
În condiţiile climatice extreme de deasupra Antarcticii procesul este accelerat

de prezenţa cristalelor de gheaţă din norii stratosferici, astfel explicându-se
diminuarea mai accentuată a stratului de ozon de la acest nivel.
Denumirea clorofluorocarburilor
• CFC – clorofluorocarburi
• HCFC – hidrofluorocarburi
• FC – fluorocarburi
• PFC – perfluorocarburi (complet fluorinate)
• Sistemul de notare al CFC-01234 este:

• 0 = numarul legaturilor duble (se omite daca este zero)
• 1 = numarul atomilor de carbon -1 (se omite daca este zero)
• 2 = numarul atomilor de hidrogen +1
• 3 = numarul atomilor de fluor
• 4 = numarul atomilor de brom daca exista (se adauga litera "B")
Exemple de clorofluorocarburi (freoni) si
clorofluorobromocarburi (haloni):
Tetraclorometan CCl4 Freon 10 CFC-10

Tetrafluorometan CF4, Freon 14 CFC-14
Triclorofluorometan CCl3F Freon-11, R-11 CFC-11
Diclorodifluorometan CCl2F2 Freon-12, R-12 CFC-12
Clorodifluorometan HCClF2 R-22 HCFC-22
Bromoclorodifluorometan CBrClF2 BCF, Halon 1211 BCF, sau Freon 12B1 Halon
1211
Bromotrifluorometan CBrF3 BTM, Halon 1301 BTM, or Freon 13BI Halon 1301
Efectele degradării stratului de ozon
• modificarea stratificării termice a atmosferei cu apariţia modificărilor
climatice, reducerea efectului de seră realizat de stratul de ozon,
modificări în distribuţia pe verticală a ozonului cu creşterea
concentraţiei ozonului troposferic şi scăderea concentraţiei ozonului
stratosferic.
• creşterea intesităţii radiaţiei ultraviolete cu lungime de undă 280-315
nm cu efecte negative asupra organismelor vii.
• apariţia unor maladii ale ochilor: la cornee-fotocheratitis, la lentilă-
cataractă, la retină-degradarea ei, maladii ale pielii (cancerul pieii) şi
maladii infecţioase.
• vegetatie radiaţia ultravioletă cu lungimea de undă 280-315 nm
determină reducerea activităţii de fotosinteză şi a eutrofizării, iar la
altele scăderi ale producţiei. Acţiunea radiaţiei UV cu lungime de undă
280-315 nm (UV-B) asupra ecosistemelor acvatice se manifestă prin
dereglarea strategiilor de adaptare (orientare, mobilitate), a funcţiilor
psihologice, dezvoltarea anormală a organismelor marine (peşti,
larve).
• implicaţii negative şi asupra unor materiale de construcţii în special
asupra materialelor plastice dure care plesnesc şi se decolorează.
https://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/production-and-consumption-of-ozone-3/assessment
Măsuri de protecţie a stratului de ozon
• Respectarea Convenţiei de la Viena şi a Protocolului de la Montreal.
• Convenţia de la Viena "Protecţia stratului de ozon", intrată în vigoare în

anul 1985:
- găsirea de "substanţe şi tehnologii alternative",
- realizarea de cercetări şi
- furnizarea de cunoştinţe referitoare la substanţele care determină
distrugerea stratului de ozon.
• În 1987 - Montreal "The Montreal Protocol of Substances That Deplate the
Ozon Layer" semnat de către 36 de natiuni si ratificat de către 191 de ţări,
producătoare a 90% din producţia mondială de freoni (clorofluorocarburi) şi
haloni (cloro-fluoro-bromocarburi):
- "îngheţarea" la 1 ianuarie 1989 a produţiei de haloni la nivelul anului

1986 şi reducerea producţiei de clorofluorocarburi (CFCs) cu 50% până la
mijlocul anului 1998,
- interzicerea fabricării anumitor tipuri de CFCs şi
- controlul internaţional al producţiei şi al preţurilor la CFCs şi haloni.
https://3.bp.blogspot.com/_JueLbtiFhog/Rivb5DY990I/AAAAAAAAAF4/WlA_XN8W-Zg/s320/Fig+4.bmp
• La nivel mondial (Protocolul de la Montreal ) s-a stabilit o politica de
eliminare a agentilor frigorifici de tip CFC (R11, R12, R13, R 502), prin
inlocuirea pe o perioada limitata de timp cu agenti de tip HCFC (R22, R123,
R124) numiti de tranzitie sau pe termen lung cu agenti de tip HFC (R134a,
R404A, R507, R23…).
• Substituentii trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:

- proprietati fizice si termodinamice cat mai aproape
de cele ale substantei inlocuite;
- sa aiba ODP (ozon depletion potential) nul;
- sa aiba GWP(global warming potential) minim;
- sa nu fie explozibili sau toxici.
Halocarburi sub controlul protocolului de la Montreal
Potenţialul Timpul de Utilizări
Substanţa de distrugere staţionare în
a ozonului atmosferă
(ani)
GRUPA 1 - PRODUCŢIE SISTATĂ
CFCl3 1 75 spumă flexibilă, spumă rigidă de
(CFC 11) poliuretani, refrigerare aer condiţionat
CF2Cl2 1 111 spumă rigidă de poliuretan, refrigerare,
(CFC 12) aer condiţionat, aerosoli, sterilizare,
îngheţare alimente
C2F3Cl3 0,8 90 solvent
(CFC 113)
C2F4Cl2 1 185 spumă rigidă, refrigerare, aer
(CFC 114) condiţionat
C2F5Cl 0,6 380 refrigerare, aer condiţionat
(CFC 115)
GRUPA 2 - PRODUCŢIE ÎNGHEŢATĂ
CF2BrCl 3 25 extinctoare portabile
(Halon 1211)
C2F3Br 10 110 sisteme de stingere a incendiilor,
(Halon 1301) extinctoare
https://blogs.worldbank.org/sites/default/files/
meetings/ozone-hole-nasa2-1979-2008-480.jpg
https://ars.els-cdn.com/content/image/1-s2.0-S1364682620301450-gr1.jpg
• Amendamente la Protocolul de la Montreal:
- Londra 1990 – a modificat programul de retragere treptata a
substantelor care epuizeaza stratul de ozon cum ar fi CFC, halonii si CCl4
pana in 2000 in tarile dezvoltate si pana in 2010 in tarile in curs de
dezvoltare, a fost adaugat metil cloroformul pe lista substantelor (ODS)
(Ozone Depleting Substances)– retragerea treptata a acestuia pana in 2005
in tarile dezvoltate si pana in 2015 in tarile in curs de dezvoltare
- Copenhaga 1992 – accelerarea procesului de interzicere a CFC-urilor,

sistarea productiei de HCFC incepand cu 2004 in tarile dezvoltate. In cadrul
acestui acord se mentioneaza retragerea treptata a CFC, metil cloroform,
haloni, tetraclorura de carbon incepand cu 1996 in tarile dezvoltate.
Consumul de bromura de metil trebuie mentinut la nivelul anului 1991.
- Montreal 1997 – include retragerea treptata a HCFC si a bromurii de

metil in tarile dezvoltate pana in 2005 si in tarile in curs de dezvoltare pana
in 2015
- Beijing 1999 – controale inasprite privind productia si comertul de

HCFC. Bromoclorometanul - adaugat pe lista substantelor OSD cu
retragerea treptata pina in 2004.
• Prin aprobarea de către Parlament a Legii 84/1993, România a aderat la
Convenţia de la Viena şi la Protocolul de la Montreal.
• acte normative care reglementează utilizarea substanţelor care epuizează

stratul de ozon:
- Legea 159/2000 pentru aprobarea ordonanţei Guvernului 89/1999
privind regimul comercial şi introducerea unor restricţii la utilizarea
hidrocarburilor halogenate care distrug stratul de ozon şi
- Hotărîrea de Guvern 58/2004 privind aprobarea programului
naţional de eliminare treptată a substanţelor care epuizează stratul de ozon.
• AMENDAMENT LA PROTOCOLUL DE LA MONTREAL PRIVIND SUBSTANȚELE CARE EPUIZEAZĂ
STRATUL DE OZON publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 14.9.2017
• „Articolul 2J: Hidrofluorocarburi 1.
• Fiecare parte se asigură că, pentru o perioadă de douăsprezece luni începând cu 1
ianuarie 2019, și, ulterior, în fiecare perioadă de douăsprezece luni, nivelul său
calculat de consum de substanțe controlate din anexa F, exprimat în CO2
echivalent, nu depășește procentajul, stabilit pentru intervalele de ani indicate la
literele (a)-(e) de mai jos, mediei anuale a nivelurilor sale calculate de consum de
substanțe controlate din anexa F pentru anii 2011, 2012 și 2013, plus cincisprezece
la sută din nivelul său calculat de consum de substanțe controlate din anexa C
grupa I, astfel cum este stabilit la articolul 2F alineatul (1), exprimat în CO2
echivalent:
• (a) 2019-2023: 90 la sută;
• (b) 2024-2028: 60 la sută;
• (c) 2029-2033: 30 la sută;
• (d) 2034-2035: 20 la sută;
• (e) 2036 și ulterior: 15 la sută.
Prin respectarea Protocolului de la Montreal → scădere impresionantă a
conţinutului de clor din stratosferă.
Alte măsuri - în vederea protecţiei stratului de ozon:

- introducerea de substanţe şi echipamente "alternative" (de exemplu
înlocuirea cărbunilor sau a păcurii cu alţi combustibili),
- epurarea-reţinerea unor gaze nocive prin filtrare sau electroforeză,
- valorificarea unor gaze.
Poluarea cu compusi organici
• hidrocarburile saturate (uşoare şi grele);

• hirocarburile nesaturate (olefinele);
• hidrocarburile aromatice monociclice (benzen, toluen)
• hidrocarburile aromatice policiclice (acridina, benzopirani)
• solvenţi în special cei cloruraţi
• aldehidele (formaldehida şi acroleina).
Hidrocarburile saturate
• Deşi sunt emise în atmosferă în cantităţi mari (până la 10% din totalul
cantităţii de poluanţi atmosferici), în concentraţiile în care apar nu au nici
un efect dăunător.
Sursele principale:
- transporturile (motoare cu benzină etc.),
- combustiile în focare fixe,
- procesele industriale,
- evaporarea solvenţilor etc.
Hidrocarburile nesaturate (olefinele) şi cele aromatice
monociclice
• în concentraţiile în care se găsesc în atmosferă nu au efect nociv direct -

rol esenţial în formarea smogului fotochimic oxidant.
• În concentraţii mari hidrocarburile aromatice (toluenul) - iritanţi ai

mucoaselor - produc leziuni la concentraţii de peste 25 ppm.
• Expunerea îndelungată la concentraţii mari - diverse edeme şi chiar

intoxicarea organismului.
Hidrocarburile aromatice policiclice
• efect cancerigen;
• sursele:
- combustiile incomplete (din care rezultă emisii de negru de fum ce
conţin aceşti compuşi sub formă adsorbită),
- rularea autovehiculelor pe căile rutiere asfaltate sau gudronate
precum şi
- gazele reziduale (de la prelucrarea gudroanelor, rafinăriile de
petrol, de la cocserii).
• Sursa principală de benzopiran = gazele de eşapament ale

motoarelor cu ardere internă şi gazele de ardere formate prin
combustia cărbunilor şi a combustibililor lichizi.
N O O
acridina - benzopiran - benzopiran
Metode de reducere a poluarii cu hidrocarburi
• Adsorbtia pe carbune activ

• Biofiltrarea
• Oxidarea catalitica
• Oxidare biologica
• Utilizarea de combustibili alternativi
• Procedee membranare https://upload.wikimedia.org/wikipedia/co
• Adsorbtia pe site moleculare mmons/b/b4/Molecular_sieve_4A.jpg
• Oxidare termica
• Procese fotocatalitice
• Condensare, refrigerare si sisteme criogenice doar pentru
gazele reziduale cu continut de COV
• Procese combinate
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSVYhxtzdq5GCqgqgJt31JjV0XRccXlQxeO4A&usqp=CAU
https://www.researchgate.net/profile/Benjaram_Reddy2/publication/286179231/figure/fig9/AS:61
1566185619473@1522820149738/Typical-catalytic-oxidizer.png
Poluarea cu metale şi compuşi ai acestora
https://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/eea32-heavy-metal-hm-emissions-1/assessment-10/image_large
The 33 member countries include the 28 European Union Member

States together with Iceland, Liechtenstein, Norway, Switzerland and Turkey.
• Plumbul şi compuşii săi
- toxicitate foarte puternică asupra organismului uman, îndeosebi cel
introdus pe cale respiratorie, din aer.
https://www.cdc.gov/nceh/lead/images/sources.jpg
• Plumbul - reţinut în rinichi şi ficat după care este depozitat în oase sub
formă de fosfaţi.
• În sistemul osos se găseşte circa 50% din plumbul existent în organismul

uman şi circa 90% din cel depozitat.
• Odată cu vârsta o parte din plumbul metabolizat tinde să se acumuleze în

ţesuturile moi.
• Până la anumite niveluri de acumulare, plumbul este perfect tolerat de

organismul uman.
• Depăşirea acestor nivele de încărcare fără a provoca semne de intoxicaţie
poate determina modificări fiziopatologice cu repercursiuni asupra stării
de sănătate caracterizate prin tulburări nespecifice.
• Intoxicaţia cu plumb, saturnismul, la început apare prin tulburări sanguine

şi întârzieri ale dezvoltării fizice şi intelectuale la copii.
• La concentraţii ale plumbului în sânge de peste 0,8 mg/L se produc

modificări complexe sanguine, neurologice, psihice, digestive.
https://cdn.vox-cdn.com/thumbor/nS9kR_a9ETNZ0Nw87Mfu5CB79zM=/1400x0/filters:no_upscale()/cdn.vox-
cdn.com/uploads/chorus_asset/file/6068025/Lead_levels.0.jpg
Toxicocinetica
• Absorbtia plumbului:
Copiii absorb plumbul pe cale orala mult mai
bine (~50%) fata de adulti (~10%).
Adsorbtia plumbului este imbunatatita
(favorizata) daca hrana este saraca in fier sau
calciu.
Aportul ridicat de grasimi si continutul
inadecvat de calorii sunt asociate cu adsorbtia
mare de plumb.
• Pe cale respiratorie:
Plumbul anorganic
• Prin piele (cutanat):
Plumbul organic
https://images.slideplayer.com/19/5722466/slides/slide_7.jpg
Mercurul şi compuşii săi
• Se prezintă sub formă de vapori sau aerosoli.
• Surse:
- sărurile organice - metil şi alchil mercuriaţii;
- diureticele organice;
- industria chimică,
- electrotehnică,
- metrologie,
- în agricultură la fungicide şi pesticide.
Cai de patrundere in organism
https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fmercurytox.weebly.com%2Feffects-on-human-
health.html&psig=AOvVaw1xvwgbTPyK7tA5C97rb2Hh&ust=1608137833887000&source=images&cd=vfe&ved=2ahUKEwiBqP2zut
DtAhVDy6QKHWUFDyQQr4kDegUIARChAQ
https://image.slidesharecdn.com/mercury-170131054251/95/mercury-in-restorative-dentistry-63-638.jpg?cb=1485841520
Efecte
• Toxic pentru microorganisme
• Efectele mercurului anorganic din aer se manifestă asupra

microorganismelor la concentraţii de 5 μg/l şi ale compuşilor mercur
organici la concentraţii de zece ori mai mici.
• Principalul factor care influenţează toxicitatea compuşilor metalorganici

este viteza de extragere a metalului de către celule.
• Efectele toxice ale compuşilor metalorganici sunt influenţate de

densitatea celulară şi de concentraţia mercurului din substrat.
• Acţiune toxică asupra pestilor
• Acţiune toxică asupra păsărilor – efecte negative asupra

creşterii.
• Compuşii organomercurici sunt mult mai toxici pentru păsări

faţă de mercurul anorganic
Aluminiul
• în 1975 a fost recunoscut ca element toxic
• Sursele:
- industrie:
- vase,
- foi de ambalaj,
- pastă de dinţi,
- medicamente,
- vopsele
Efecte
• asupra organismului uman:

- decalcifieri osoase cu fracturi spontane,
- leziuni hepatice şi cardiace,
- anemii şi
- disfuncţii ale glandei paratiroide si tiroide.
• În concentraţii mai mari de aluminiu - se poate concentra în ficat, creier

(demenţă senilă precoce), inimă, oase şi măduva osoasă formând mici depozite.
• În aceste organe aluminiul se depune sub formă de microcristale de fosfaţi de

aluminiu microscopice sau submicroscopice.
Cadmiul
• Surse:
- industriale: anticoroziv,
- acumulatoare alcaline,
- aliaje de lagăre sau pentru tipografie,
- mase plastice,
- materiale stomatologice,
- moderator nuclear etc.
- procesele de ardere a combustibililor naturali,
- consumarea materialelor în care este încorporat.
Efecte
• Se concentrează, după pătrunderea în organismul uman la nivelul ficatului,
rinichilor, testiculelor.
• În sânge el se găseşte la o concentraţie medie de 0,6 μg/L, iar în urină între

5 şi 25 μg/L.
• La muncitorii expuşi profesional noxelor bogate în cadmiu s-au constatat

niveluri de intoxicaţie de 10-100 ori mai mari.
• Simptomele de intoxicare cronică apar la concentraţii destul de mici,

variabile individual: - greţuri,
- vărsături,
- crampe şi diaree,
- lipsă de apetit,
- insomnie.
• Interferă cu absorbţia altor microelemente, în special Zn, Ca, Cu şi reciproc.

Metode de reducere a poluarii cu metale si compusi ai
acestora
• Precipitare uscata
• Precipitare electrostatica umeda
• Adsorbtia – pe sorbenti lichizi sau solizi
• Absorbtia
• Transformare chimica
Poluarea cu particule solide
• Comportarea particulelor solide in atmosfera este diferita in functie de

dimensiunea acestora;
• Timpul de staţionare în atmosferă a particulelor depinde de viteza de

sedimentare.
• Pentru particulele care formează aerosoli forţele inerţiale sunt neglijabile

în raport cu cele de frecare datorate vâscozităţii, iar mişcarea browniană
evidenţiată prin ciocnirile dintre particule şi moleculele de gaz este
semnificativă numai la particulele cu raza mai mică de 0,5 μm.
Clasificarea particulelor in functie de mărime
• particule Aitken (raza mai mică de 0,1 μm), predominant afectate de

difuzie, prezintă fenomenul de coalescenţă,
• particule mari ( 0,1 μm < r < 1 μm),
• particule foarte mari (r > 1 μm), comportarea lor este determinată în
principal de forţele gravitaţionale [Mészáros, 1981].
• Pulberile sedimentabile sau praful -particule cu dimensiuni (diametre mai

mari de 20 μm) şi densităţi care le favorizează depunerea conform legii
gravitaţiei.
• Pulberile în suspensie - particule de dimensiuni mai mici (diametre mai

mici de 20 μm) (de exemplu ceaţa şi fumul), care rămân în aer timp
îndelungat.
Surse de poluare cu particule solide
• Surse naturale:
- sol,
- reziduurile vegetale şi animale,
- plante (spori, polen),
- sarea marină,
- arderea pădurilor,
- fenomene naturale etc.
• Surse antropogene:
- industrie,
- transporturi,
- sistemele de încălzire a locuinţelor
• Surse industriale:
- materii prime (cărbune, argilă, oxizi metalici, sulful şi compuşii săi,
etc.),
- impurităţi din materii prime (cenuşă şi sulf în industria energetică,
fluor în industria aluminiului şi plumb în metalurgia neferoasă),
- produse finite (ciment, negru de fum etc.)
- procese de combustie şi
- procese industriale
• Procesele de combustie (cenuşă, praf de cărbune, gudroane, săruri

anorganice (fluoruri, cloruri, sulfaţi), vapori de apă etc ):
• natura combustibililui ars şi conţinutul de impurităţi,
• tipul combustiei: - completă - fum gri albicios rezultat la arderea
cărbunilor şi este format preponderent din cenuşă,
• - incompletă – negru de fum ce provine din arderea incompletă a
combustibililor (cărbune, petrol),
• sistemul de captare şi îndepărtare a particulelor solide.
• Procese industriale:
• industria siderurgică (particule solide formate din minereu, cărbune şi
cenuşă, cantităţile variind între 90-300 kg/t oţel);
• industria metalurgiei neferoase (praf şi vapori care conţin pe lângă

metalele respective şi alte metale şi compuşi toxici).
• industria materialelor de construcţii (pulberi de argilă, var, ciment,

ghips etc);
Metode de reducere si prevenire a poluarii cu
particule solide
• Procedee uscate;
• Procedee umede
• Echipamente folosite in procedeele uscate:

a) separatoare mecanice
- gravitationale (camere de sedimentare);
- inertiale si de impact (au la baza modificarea brusca a vitezei si directiei
de deplasare a particulelor dintr-un flux gazos la intalnirea unui obstacol
mecanic – camere cu sicane)
- desprăfuitoare centrifugale;
- de tip filtru.
b) separatoare electrostatice;
c) separatoare sonice (in camp ultrasonic).
Camere de sedimentare
https://lh3.googleusercontent.com/-HiNEh71d6ps/Ve2u_gOTAJI/AAAAAAAB7_A/P-
DlDPyL12E/Gassolid-separation-devices-0094_thu.jpg?imgmax=800
Separatoare centrifugale de tip ciclon
http://lh3.googleusercontent.com/-09E06EAWNtA/Ve2vFsWPfUI/AAAAAAAB7_w/bX1c4Bg9kCQ/Gassolid-separation-
devices-0095_thu.jpg?imgmax=800
Separator de tip filtru
http://lh3.googleusercontent.com/-xPQQP3Al5Wo/Ve2vphQfiQI/AAAAAAAB8B4/qAVimYdlYCY/Gassolid-separation-
devices-0097_thu.jpg?imgmax=800
Sistem de eliminare
prin precipitare
electrostatica
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSoy1igFe1wARPnGh9SC8uaFdCY4scGDKKgQw&usqp=CAU
Camera cu sicane (separator inertial si de impact)
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/80/Baffle_chambers.svg/1280px-Baffle_chambers.svg.png
Colector de praf la o instalatie de producere Doua sisteme de colectare de praf de

a asfaltului pe acoperis, în Pristina, Kosovo
https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A
%2F%2Fcommons.wikimedia.org%2Fwiki%2FFile
https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fen.wikiped %3ADust_collector_kosovo.jpg&psig=AOvVaw3cg
ia.org%2Fwiki%2FDust_collector&psig=AOvVaw1XhUwaWlPS1AIhr8 xhzgBuGIdKd16MxDymp&ust=160813947845800
RU85yP&ust=1608139382150000&source=images&cd=vfe&ved=2ah 0&source=images&cd=vfe&ved=2ahUKEwiEhJbE
UKEwjn65-WwNDtAhUDD-wKHb4iDbsQr4kDegUIARCdAQ wNDtAhXEyKQKHfBwCq8Qr4kDegUIARCXAQ
• Procedee umede
- Prin umectarea particulelor se realizeaza o separare mult mai buna a
particulelor solide din gazele reziduale deoarece:
- are loc o crestere a masei particulelor prin inglobarea unei cantitati de
apa (pentru particulelehidrofile);
- are loc o aglomerare a particulelor prin cresterea fortelor de adeziune;
- pot aparea fenomene suplimentare ca dizolvarea si/sau unor
componenti poluanti gazosi/stare de vapori care vor fi astfel evacuati
din gazele reziduale.
• Echipamente care folosesc procedee umede:

- separatoare mecanice
- separatoare de tip scruber
- separatoare rotationale (de tip dezintegrator)
- separatoare de tip Venturi
- separatoare de tip filtre mecanice
- separatoare cu spuma
- separatoare electrostatice
https://www.apzem.com/images1/wet%20scrubber/venturi-scrubber.png
https://3.imimg.com/data3/VI/KK/MY-4119048/venturi-scrubbers-250x250.jpg
https://www.google.com/url?sa=i&url=http%3A%2F%2Fwww.enviro
floeng.com%2Fventuri.html&psig=AOvVaw3WOUiSGTKJqSPyigVB3V
Qx&ust=1608139727698000&source=images&cd=vfe&ved=2ahUKEw
jOvYK7wdDtAhVGPOwKHSx8D_MQr4kDegUIARCVAQ

• Amprenta de carbon
• Poluarea cu oxizi ai azotului
• Poluarea cu dioxid de sulf - depunerile acide
• Smogul fotochimic
• Freonii - gaura de ozon
• Poluarea cu compusi organici
• Poluarea cu metale şi compuşi ai acestora
• Poluarea cu particule solide
Poluarea apelor naturale
Poluare - atât creşterea temperaturii apei, fără nici o modificare a compoziţiei

acestuia (poluare termică) sau introducerea unor suspensii insolubile, inerte
din punct de vedere chimic, cât şi (mai ales) modificarea compoziţiei chimice
prin creşterea concentraţiei unor componenţi minerali sau compuşi organici.
The LifeStraw: Personal Water Purification Device
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQQ-
ZBx0BdsgrfQFJKd_63VWbWRpmYRESPXTA&usqp=CAU
https://encrypted-
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/51/Water_poll
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQmjKxu2
ution_due_to_domestic_garbage_at_RK_Beach_02.jpg
_kK2KlCzn_6bsjTTAJYjPM97rX08w&usqp=CAU
https://encrypted- https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQBtk6FyqtJ tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQjgFXsWPLH2v7F
xdJbB_jMEx9qvYBHDt6nB67IHA&usqp=CAU 51Po5h6LZiSJMcaTUAJyyA&usqp=CAU
• Poluarea apei
• in functie de origine:
- naturală sau
- artificială
• în funcţie de dinamica de realizare:
- continuă,
- periodică şi
- accidentală.
• după natura poluanţilor:
- fizică,
- chimică şi
- biologică.
• Sursele de poluare:
- organizate (controlate): apele reziduale transportate prin sistemele
de canalizare (ape reziduale menajere) şi evacuate în anumite puncte
stabilite, apele reziduale industriale, apele reziduale provenite din
zootehnie, din mine subterane.
- neorganizate:
- rezidenţele individuale fără sistem de canalizare, deşeurile solide
depozitate necorespunzător,
- pesticidele şi îngrăşămintele spălate de precipitaţii sau de apele de
irigaţie, sarea împrăştiată iarna pe şosele contra zăpezii şi a poleiului,
- sursele ocazionale (spălarea animalelor, a utilajelor, topirea inului şi a
cânepii, deversări diverse) şi accidentale (inundaţii şi alte calamităţi),
- deversări în urma unor accidente industriale, rutiere care sunt greu de
monitorizat şi adesea rămân necunoscute.
• Un alt criteriu de caracterizare a surselor de poluare le clasificǎ în:
- surse localizate care sunt/pot sǎ fie monitorizate şi
- surse difuze care sunt greu de evaluat şi se manifestă indirect cum

sunt ploile acide, sedimentele contaminate, agricultura, depozite de
deşeuri.
• Surse de poluare a apelor:
• punctiforme;
• difuze (nonpoint)
• Care este diferenţa între ele?

https://media.nationalgeographic.org/assets/photos/
121/886/5bb27b54-3d14-4ce6-9516-a1ef8313ec86.jpg
• Sursele punctiforme de poluare:
• provin dintr-o anumită sursă, cum ar fi o
țeavă, o conductă, un canal;
• fabrici, industrie, stații de epurare ape
municipale;
• pot fi monitorizate și controlate
https://mynews4.com/resources/media/9562c5
68-b828-47df-af0d-edcc55cd2934-
large16x9_1280x960_71020P00UYDHO.jpg?153
0902472806
• Sursele difuze de poluare:
• poluarea asociată cu apele meteorice, scurgeri
de suprafaţă;
• nu pot fi urmărite (controlate) până la punctul
de evacuare directă, cum ar fi cazul unei
instalații de epurare a apelor uzate
https://allegancd.org/wp-content/uploads/2013/02/Sediment.png
• Exemple de surse difuze de poluare
• uleiurile si grăsime de la autoturisme
• îngrăşămintele
• deșeurile animale
• tăierile de iarbă
• sistemele septice https://adventuresportsjournal.com/wp-
content/uploads/2015/03/11_EarthTalkNo
• canalizările și de apele de la spălarea bărcilor nPointSourcePollution-300x214.jpg
• produse de curățare de uz casnic

• gunoiul (deşeurile)
• Impactul surselor difuze de poluare

• peștilor și faunei sălbatice
• activităților de agrement ale apelor
• pescuitul comercial
• turism
• calităţii apei potabile https://prd-wret.s3.us-west-
2.amazonaws.com/assets/palladium/production/s3
fs-public/thumbnails/image/nonpointmotoroil.jpg
Surse punctiforme de poluare a apelor Surse difuze de poluare a apelor
Ape uzate industriale şi municipale Scurgeri din agricultură (incluzând fluxuri de retur
din irigaţiile în exces)
Scurgeri și levigate de la depozitele de deșeuri Scurgeri de la păşuni şi câmpuri
Scurgeri și infiltraţii din loturile pentru hrana Scurgeri menajere din zone fără sisteme de
animalelor canalizare și zone cu sisteme de canalizare cu o
populație mai mică de 100.000
Scurgeri de la mine, zone petroliere şi zone Levigate de la fose septice şi scurgeri de la
industriale fără sisteme de canalizare sistemele de fose septice neconforme
Scurgeri menajere din zone cu sisteme de Scurgeri din zonele de construcţii mai mici de două
canalizare cu o populație mai mare de 100.000 hectare
Scurgeri din zonele de construcţii mai mari de Scurgeri de la mine abandonate

două hectare
Scurgeri de la staţii de epurare ape municipale Depuneri atmosferice
Activităţi de tratare a terenurilor care generează

contaminanţi cum ar fi exploatări forestiere,
transformarea zonelor umede, construirea şi
dezvoltarea de terenuri sau cursuri de ape
Poluanţi identificaţi în scurgeri (deversări)
Sedimente Consum biochimic de oxigen (CBO)
Particule de sol ● materiale care consuma oxigen
transportate de la Frunze
sursa Materiale organice
Substante toxice Nutrienti

● Pesticide ● Diverse tipuri de materiale care se dizolva
 Ierbicide sau se gasesc sub forma de suspensii in apa
 Fungicide (de obicei se gasesc in ingrasaminte si
 Insecticide plante):
● Metale (care se gasesc in  Azot (N)
mod natural in sol, emisii de la  Fosfor(P)
masini, cauciucuri
 Plumb Bacterii/ Patogeni
 Zinc Originare din: Stres termic
 Mercur ● animale Scurgeri de ape
● Hidrocarburi petroliere calde,
● pasari de apa
(emisii de la autovehicule si indepartarea
combustibili/uleiuri) ● sisteme septice
neconforme vegetatiei
Deseuri (resturi)
Paie, resturi de plante, evacuari ilegale
Poluarea artificială fizică
Poluarea termică
20% din debitul apelor curgătoare este afectat de poluarea termică
Principalele surse de poluare termică

Surse de apă caldă Pondere (%)
Centrale energetice 74,5
Efluenţi industriali 6
Ape menajere 9
Ape naturale 6,5
Ape de irigaţie 4
Surse de poluare termică a apelor
• Ape evacuate din industria energiei electrice care foloseşte turbogeneratoare;

• Temperatura apei receptorului creşte cu 6-9°C;
• Despăduririle
• Prin reducerea vegetație crește cantitatea de lumină care ajunge pe suprafaţa
apei →crește temperatura apei
• Eroziunea solului
• Eroziunea determină cresterea turbidităţii apei (apa devine tulbure)→ crește
lumina absorbită
• Centralele electrice pe cărbune
• Utilizează cărbunele drept combustibil
• Bobinele condensatorilor se răcesc cu apă de la lac din apropiere /râu
• Efluenții (apele calde) reduc conținutul de oxigen din apă
• Daune asupra organismelor marine
• Centrale nucleare
• Centralele nucleare folosesc apa ca agent de răcire.
• După folosire apa, ajunge din nou într-un sistem de alimentare cu apă cu
temperatura mai mare cu 9-20°C;
• Centrale hidroelectrice generează mai puțină căldură (ape calde) în
comparație cu centralele nucleare
Efecte ale poluării termice a apelor
Viteza reacţiilor chimice
Se dublează la creşterea temperaturii cu 10°C, astfel vor fi afectate

proprietăţile fizico-chimice:
• putere ionică,
• conductivitate,
• solubilitate,
• corozivitate.
Creşterea temperaturii:
• determină creşterea vitezei de evaporare a apei,
• determină creşterea vitezei procesului de sedimentare,
• afectează procesele de floculare, filtrare, schimb ionic în tratarea apelor.
• evacuarea de ape calde la suprafaţa lacurilor, favorizează procesul de

stratificare termică
• Intensificarea activitătii biologice. In general, cu cât temperatura este mai

ridicată cu atât microorganismele devin mai active, atâta timp cât
temperatura nu este prea ridicată şi nu constituie un factor limitativ
• Șoc termic – organismele acvatice adaptate la o anumită temperatură a
apei pot intra în stare de șoc atunci când temperatura apei creşte chiar cu
1 sau 2 grade.
• Crește viteza proceselor de fotosinteză care determină creșterea

productivităţii plantelor
• Se intensifică procesele metabolice ale peștilor, ca urmare crește nevoia

lor de oxigen
Modalităţile de evitare a poluării termice
• Evacuarea în receptori cu o dispersie cât mai bună

• Recuperarea înaintată a căldurii prin reproiectarea utilajelor implicate;
• Utilizarea apelor: încălzire sere, culturi de alge, irigarea cu apă caldă.
• Prevenirea eroziunii solului;
• Interzicerea defrişărilor de pe ţărmuri;
• Reducerea numărului de centrale nucleare;
Măsuri de control
• Turnuri de răcire: un turn ca dispozitiv în care circulă aer atmosferic
care răcește apa caldă, în general, prin contact direct (evaporare).
https://blog.allkoteliningincaz.com/wp-content/uploads/2015/05/Cooling-tower-diagram.jpg
• Iazuri de răcire
• Iazul primeste energie termică de la apa de la condensatorii unei instalatii
și energia este disipată în principal prin evaporare. Odată ce apa s-a răcit
în iaz, se poate reutiliza in instalatie. Un volum suplimentar de apă trebuie
adăugat sistemului ("make-up" de apă) pentru a înlocui apa pierdută prin
evaporare.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/9c/Mount_Storm_Po
wer_Plant%2C_Areial.jpg/1280px-Mount_Storm_Power_Plant%2C_Areial.jpg
• “Iazuri spray” (Spray ponds)
• Un sistem pentru răcirea de cantități mari de apă în rezervoare deschise
sau iazuri; prin duze se pulverizează o parte din apă în aer pentru răcire
prin evaporare.
https://i.ytimg.com/vi/drllQm_ls_I/maxresdefault.jpg
http://www.sugartech.com/spraypond/index.php
• Lacuri artificiale ca rezervoare pentru

evacuarea de ape calde;
• Cogenerare: un proces în care căldura
reziduală este reciclată pentru încălzirea
https://st2.depositphotos.com/5944732/11790/i/9
locuinţelor și/sau a instalaţiilor industriale 50/depositphotos_117907342-stock-photo-spray-
ponds-for-cooling-water.jpg
Poluarea radioactivă
• SURSE:
- depunerile radioactive care ajung în apă odată cu ploaia, cu capacitate mică
de contaminare,
- apele folosite pentru refrigerarea reactoarelor, care pot deveni radioactive
şi transportoare de substanţe periculoase şi
- materiale radioactive ajunse accidental în ape
Măsurile de combatere a poluării radioactive
“Programul Naţional de supraveghere a
radioactivităţii mediului”
• OBIECTIVELE programului de supraveghere a radioactivitatii sunt:

- detectarea rapida a oricaror cresteri cu semnificatie radiologica ale nivelelor
de radioactivitate a mediului;
- notificarea rapida a factorilor de decizie in situatie de urgenta radiologica si
sustinerea cu date din teren a deciziilor de implementare a masurilor de
protectie in timp real;
- urmarirea continua a nivelelor de radioactivitate naturala, importante in
evaluarea consecintelor unei situatii de urgenta radiologica;
- furnizarea de informatii catre public.
• Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM)
înfiinţată în 1962, s-a organizat şi funcţionează în baza O.U.G.195/2005
privind protecţia mediului, aprobată de Legea 265/2006 cu modificarile şi
completările ulterioare şi a Ordinului nr. 1978/2010 privind aprobarea
regulamentului de organizare şi functionarea a Reţelei Naţionale de
Supraveghere a Radioactivităţii Mediului
• RNSRM realizează supravegherea şi controlul respectării prevederilor legale

privind radioactivitatea mediului şi asigură îndeplinirea responsabilităţilor
Ministerului Mediului privind detectarea, avertizarea şi alarmarea factorilor
de decizie în cazul unor evenimente cu impact radiologic asupra mediului şi
sănătăţii populaţiei.
• La nivelul RNSRM funcţionează un număr de 37 de staţii în cadrul Agenţiilor
pentru Protecţia Mediului, coordonate de către Laboratorul Naţional de
Referinţă pentru radioactivitatea mediului din cadrul Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Mediului
http://www.anpm.ro/documents/12220/2053313/harta+radio.png/6fe7b7e2-1c7b-4718-b182-86c20d2dfdc0?t=1409842906482
Măsuri de combatere a poluării radioactive
• Stocarea - volume mici de ape uzate radioactive, iar contaminarea este dată
de radioizotopii cu viaţă scurtă.
• Concentrarea prin tratare chimică (precipitare – coagulare) - apele uzate
radioactive care nu pot fi stocate.
• Evaporarea - apele uzate cu activitate medie şi cantităţi mici de materii în
suspensie.
• Injectarea lor în formaţiuni geologice adânci
• Solidificarea, ce constă în transformarea apelor uzate/reziduurilor
radioactive în materiale sticloase sau ceramice care apoi pot fi uşor stocate
sau îndepărtate.
Poluarea chimică
Poluarea cu substanţe chimice poate modifica proprietăţile organoleptice şi

fizice ale apei. De asemenea, poluarea apei poate avea efecte ecologice şi
economice negative.
Efectele ecologice se referă la perturbările pe care le înregistrează dezvoltarea

unei biocenoze în apa poluată. Se poate înregistra distrugerea sau întârzierea
dezvoltării microorganismelor, afectând astfel procesele de autoepurare,
menţinând poluarea sau dezvoltarea excesivă a organismelor, în special cele
vegetale, care pot contribui la accentuarea poluării apei.
Efectele economice se referă la limitarea sferei de folosire a apei, ca urmare a

dificultăţilor legate de tratarea şi epurarea acesteia.
Principalele tipuri de poluanţi se clasifică astfel:
Clasa de poluant Importanţa
1. Compuşi anorganici
metale grele Toxicitate, biota acvatică
acizi, baze, săruri Calitatea apei
azotaţi, fosfaţi Viaţa acvatică
2. Compuşi organici: pesticide, Toxicitate, biota acvatică

bifenilipolicoruraţi, hidrocarburi, Efecte biologice
detergenţi, combinaţii metal- Eutrofizare, estetică
organice
3. Microorganisme patogene de Efecte biologice
origine umană şi/sau animală Eutrofizare ; Sănătate
4. Substanţe solide: sedimente, Calitatea apei, biota acvatică

suspensii
• Efectele produse de agenţii poluanţi sunt multiple şi depind de cantităţile
deversate şi tipul substanţelor poluante.
• Compuşii organici biodegradabili sub acţiunea enzimelor produse de

bacterii se descompun cu consumarea oxigenului dizolvat, suferind un
proces de mineralizare. In procesul de descompunere pot apare compuşi
dăunători biocenozelor acvatice, acestea suferind transformări,
restructurări în procesul de adaptare la noi condiţii fizico-chimice.
• Suspensiile se depun, afectând organismele ce alcătuiesc bentosul şi

alterând locurile de pontă ale peştilor. In cazul suspensiilor organice
biodegradabile are loc şi dezoxigenarea apei.
• Substanţele care modifică pH-ul apelor (acizii şi bazele) şi cele toxice pot
provoca moartea organismelor acvatice. Distrugerea bacteriilor reduce
capacitatea de autoepurare a apei.
• Sărurile minerale cresc duritatea apelor (cele de Ca2+ şi Mg2+), măresc

turbiditatea sau produc colorarea apei.
• Compuşii organici toxici nebiodegradabili sau greu biodegradabili (POPs)

intoxică organismele animalelor acvatice, acumulându-se şi ajungând în
hrana omului.
Tipuri de efluenţi poluanţi
• Apele uzate urbane neepurarate reprezintă o importantă sursă de poluare

a apelor naturale.
• Ele sunt caracterizate de:
- un conţinut ridicat de solide în suspensie şi dizolvate;
- un conţinut ridicat materii organice biodegradabile în general, dar şi
nebiodegradabile - conţinut evaluat prin CBO5 sau CCO;
- diverse săruri anorganice;
- posibil bacterii coliforme - indică poluarea fecaloidă.
• CBO5 (consumul biochimic de oxigen la 5 zile) exprimă în mg cantitatea de
oxigen necesar biodegradării compuşilor organici biodegradabili dintr-un
litru de apă impurificată, la 20°C timp de 5 zile în prezenţă de nutrienţi.
• CCO (consumul chimic de oxigen) exprimă în mg cantitatea de oxigen,

furnizată de un agent oxidant, necesară oxidării substanţelor organice şi
anorganice oxidabile prezente într-un litru de apă impurificată. Se pot
folosi ca oxidanţi bicromatul sau permanganatul de potasiu.
• Apele uzate industriale provin din toate activităţile industriale şi în special:
extracţia şi prelucrarea primară a minereurilor şi combustibililor:
• ape de mină cu conţinut de acid sulfuric, metale toxice provenite din
degradarea minereurilor sulfuroase;
• ape provenite din extracţia cărbunilor cu conţinut de compuşi organici şi
suspensii;
• ape cu conţinut de petrol ce au în compoziţie compuşi organici toxici.
• industria chimică,
• industria celulozei şi hârtiei,
• industria alimentară,
• industria prelucrătoare de petrol.
Utilizatori ai materialelor şi produselor chimice:
• industria electronică (solvenţi, soluţii de galvanizare),
• industria uşoară (detergenţi, pigmenţi, coloranţi organici, produşi chimici
folosiţi în tăbăcării etc.),
• agricultura (pesticide, îngrăşăminte chimice).
• Reducerea poluării se poate realiza prin:

• introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluante în procesele
industriale,
• reducerea cantităţilor de ape uzate evacuate în râuri prin introducerea
practicii recirculării apei,
• recuperarea materialelor utile din apele uzate,
• extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a
reziduurilor, mai ales la crescătoriile de animale,
• îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor,
instalaţiilor şi exploatării acestora.
Poluarea apelor cu substanţe anorganice
• Principalele surse de poluare a apelor sunt reprezentate de:

- industrie în principal prin sursele punctiforme,
- apele uzate orăşeneşti,
- agricultura prin sursele difuze.
• Speciile anorganice cu care apele sunt contaminate pot fi clasificate în:

- cationi ai metalelor grele şi
- anioni.
POLUAREA CU IONI AI METALELOR GRELE
• Dintre principalii cationi care pun probleme deosebite din punct de vedere
al toxicităţii chiar in concentraţii mici sunt Cd2+, Pb2+ şi Hg2+;
• alţi cationi (Ni2+, Cu2+ , Cr6+ etc) pun probleme deosebite la concentraţii
relativ mari, ei fiind necesari dezvoltării vieţii în calitate de microelemente.
• Majoritatea cationilor metalelor grele precipită, la anumite valori ale

concentraţiei, în prezenţa ionilor sulfat, fosfat, depunându-se în sedimente.
• Surse de poluare cu metale grele
- apele reziduale de la:
- industria minieră şi metalurgică
- industria acoperirilor galvanice
- industria îngrăşămintelor şi pesticidelor
- producerea de energie şi combustibili
- electroliza, electro-osmoza
- industria fontei şi oţelului
- industria pielăriei
- industria fotografică
- producerea de aparate electrice şi electronice
- tratarea suprafeţelor metalice
- industria aerospaţială
- industria termoenergetică
- surse difuze: depuneri atmosferice, agricultura
(ingrăsăminte fosfatice)
• Principalele caracteristici în ceea ce priveste toxicitatea metalelor grele
sunt:
- toxicitatea - pe o perioadă mare de timp;
- unele metale grele se pot transforma în forme mult mai toxice în
anumite medii (Hg(I) se poate oxida la Hg(II));
- bioacumularea şi bioconcentrarea metalelor grele - efecte negative
asupra organismelor vii;
- metalele se pot transforma dintr-o specie în alta prin modificarea
stării de oxidare, dar nu se pot degrada prin metodele convenţionale
inclusiv prin biotratare;
- toxicitatea metalelor grele se poate manifesta chiar la concentraţii
reduse ale acestora (1-10 mg/L) (ex. ionii de Hg si Cd sunt foarte toxici la
concentraţii chiar mai mici de 0,001-0,1 mg/L)
Masuri de combatere a poluarii cu metale grele
• Epurarea apelor reziduale cu continut de ioni metalici prin:

• metodele convenţionale:
- precipitarea chimică;
- coagularea chimică;
- schimbul ionic;
- tratarea electrochimică;
- tehnologii cu membrane;
- adsorbţia
• metode alternative: biosorbţia
Metodă Avantaje Dezavantaje
Precipitarea Simplă Se produc cantităţi importante de
chimică nămoluri
Nu necesită costuri mari Probleme legate de eliminare
Poate fi aplicată pentru eliminarea unui număr mare de ioni metalici
Coagularea Decantarea nămolului Costuri mari
chimică
Deshidratare (uscarea) a nămolului Consumuri mari de substanţe
Schimbul Regenerarea uşoară a materialelor Costuri mari
ionic
Selectivitate mare pentru ionii metalici Poate fi aplicat pentru un număr
redus de ioni metalici
Metode Selectivitate mare pentru ionii metalici Costuri de operare mari
electrochimice
Nu implică consumuri de substanţe chimice pH-ul soluţiei iniţiale şi
densitatea de curent
Randamente foarte mari de îndepărtare a ionilor metalici
Adsorbţia pe Poate fi aplicată pentru eliminarea unui număr mare de ioni metalici Costul cărbunelui activ
cărbune activ
Eficienţa de reţinere (≥ 99%) Nu se poate regenera
Performanţa depinde de
adsorbent
Adsorbţia pe Poate fi aplicată pentru eliminarea unui număr mare de ioni metalici Eficienţă redusă
zeoliţi naturali
Materiale relativ ieftine
Procese cu Cantităţi reduse de deşeuri produse Costuri iniţiale şi de operare mari
membrane şi
Consum redus de substanţe Debite reduse
ultrafiltrarea
Eficienţa de reţinere Randamentul de îndepărtare
(≥ 95% pentru sisteme monocomponent) scade în prezenţa altor metale
• Metode alternative – biosorbţia care utilizează diferite materiale naturale
de orgine biologică incluzand şi bacterii, ciuperci, drojdii, alge
• Avantajele biosorbenţilor:
- prezintă proprietăţi de sechestrare a metalelor şi pot determina
scăderea concentraţiei metalelor grele în soluţie la ppb, ppt;
- pot eficient sechestra ionii metalici în stare dizolvată din soluţii
diluate cu eficienţă maximă şi cu viteză mare de reţinere;
→ biosorbţia = candidat ideal pentru epurarea unor volume mari de ape

reziduale complexe cu concentraţii reduse de ioni metalici
• Unii metaloizi (arsenul, seleniul, staniul) şi cromul formează anioni toxici
pentru viaţa acvatică.
• Unii anioni deşi nu sunt toxici (azotaţii, fosfaţii) pot conduce la efecte
negative prin favorizarea unei dezvoltări excesive a florei acvatice producând
eutrofizarea apelor de suprafaţă. Excesul de azotaţi în apa potabilă (în
special cea captată din apele subterane) produce la sugari la
methemglobinemie.
• Cea mai importantă consecinţă a poluării apei cu azotaţi este apariţia bolii
numite methemoglobinemie –
• Sindromul copilului albastru - ca urmare a formării methemoglobinei
(metHb), compus în care Fe se află în stare de valenţă (III) spre deosebire de
hemoglobină (Hb) în care se află la starea de valenţă (II).
• Efectul major al azotaţilor este transformarea (oxidarea fierului)
hemoglobinei în methemoglobină (MHb), care nu mai permite transportul
de oxigen la ţesuturi.
• Methemoglobinemia poate fi acută sau cronică.

• Nivelul fiziologic al metHb in sange poate fi intre 0 si 2%.
• La concentratii sangvine cuprinse intre 3 si 15% apare o usoara modificare
a coloratiei tegumentare cum ar fi: paloarea, tenta cenusie sau albastra.
• La concentraţii de de 15-20%, pacientul poate fi relativ asimptomatic, dar

cianoza este prezenta frecvent.
• La concentraţii de 25-50% apar urmatoarele semne si simptome: cefalee,
dispnee, fotofobie, slabiciune, stare confuzionala, palpitatii, dureri
precordiale.
• La concentraţii de 50-70% poate sa apara statusul alterarii mintale sau

delirul. Toate aceste semne si simptome depind de rapiditatea cu care se
formeaza metHb in organism.
• Se inregistreaza în special la sugari care sunt mult mai vulnerabili ca

urmare a cantităţii reduse de suc gastric produs (adiditate redusă)
Eutrofizarea apelor
• Eutrofizarea (de la grecescul eu: bine şi trophê: hranǎ) înseamnǎ o

îmbogǎţire excesivǎ pânǎ la saturare a unui mediu acvatic în elemente
nutritive în special fosfor (conţinut în fosfaţi) şi azot (conţinut în amoniu,
nitraţi şi nitriţi) care are ca rezultat înflorirea algalǎ.
• Factori favorizanţi: prezenţa unor compuşi proveniţi din evacuarea apelor

uzate şi a elementelor nutritive cu azot şi fosfor
• Mecanismul eutrofizarii: compuşi ai P şi N (din surse naturale şi antropice)
sunt deversaţi în cantitǎţi mari în receptorul natural. Apele naturale astfel
îmbogǎţite permit reproducerea rapidǎ a unor specii acvatice, în particular a
algelor fenomen denumit înflorire algalǎ. Aceste specii nu pot fi eliminate de
organismele prezente în ecosistem, ca urmare se mineralizeazǎ şi se depun la
fundul lacului. Descompunerea materiei organice moarte favorizeazǎ creşterea
bacteriilor heterotrofe care consumǎ oxigenul dizolvat.
• Dezvoltarea unor plante plutitoare împiedicǎ pǎtrunderea radiaţiilor solare

necesare pentru fotosinteza plantelor acvatice şi împiedicǎ de asemenea
schimbul cu atmosfera.
• Consumul de oxigen depǎşeşte producţia de oxigen şi mediul devine mai întâi

hipoxic şi apoi anoxic favorabil formǎrii gazelor metan, hidrogen sulfurat.
Efectele sunt moartea unor organisme acvatice aerobe (insecte, crustacee,
peşti), a florei acvatice care prin descompunere consumǎ oxigenul şi determinǎ
producerea de dereglǎri ale lanţurilor trofice.
https://lh6.googleusercontent.com/sHKhn2pq6Yq8bE9Ev16oG0CrajXut_oj3sjllVBNBLu_ximACxxBMFpiUBpR1EW
TutHYzej_PXQlOcQUYDdONr5h5FCuXoZdfh8TlvIeJYIFsinajF2FhRBHhskdvQRFJmJiylZn
https://lh3.googleusercontent.com/CRTx1xh2Nn80p41RpaTf9qbXK
W2E6g0xvMwGAi6hq-
dP76lCPxix_FChurYFenmP46bH96ZBa0pqskIWqds2eM_Ayc0kKDHYq
8L7zx0raK1tULCXdC8k99xkQnMO9yVdHPc87jx2
https://sites.google.com/site/experimentallakearea/_/rsrc/1468866
465311/3/a-eutrophication-lake-227-and-226/Lake226.jpg
Cele mai afectate ape sunt lacurile, care se clasifică după conţinutul de biomasă
medie în:
• lacuri oligotrofe - biomasă până la 10 mg/L;
• lacuri mezotrofe - biomasă între 10-20 mg/L;
• lacuri eurotrofe - biomasă peste 20 mg/L.
• după concentraţia fosforului:

- lacurile cu concentraţie de fosfor mai mică de 0,010 mg/L = lacuri oligotrofice;
- lacurile cu concentraţie de fosfor între 0,01 si 0,02 mg/L = lacuri mezotrofice;
- lacurile cu concentraţie de fosfor mai mare de 0,02 mg/L = lacuri eutrofice.
• Cele două extreme a gradului de troficitate a unui lac sunt:
• 1) lacuri oligotrofe, având o troficitate foarte scăzută;

- cele mai stabile în timp;
- au o productivitate biologică slabă determinată de sărăcia în substanţe
nutritive (substanţe organice şi compuşi minerali cu N şi P).
- au planctonul puţin dezvoltat → o transparenţă ridicată,
• 2) lacuri eutrofe conţin în stare dizolvată o cantitate mare de substanţe

nutritive, ceea ce determină şi o dinamică foarte intensă a biocenozelor
respective.
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQlPp1GfZeJnVfmbS79QI2fHJkzAf-jmws-KA&usqp=CAU
https://zolushka4earth.files.wordpress.com/2010/08/culturaleutroph.jpg
EFECTELE EUTROFIZǍRII
- reducerea biodiversitǎţii (animale şi vegetale);

- reducerea calitǎţii apelor (gust şi miros neplǎcute, modificarea culorii),
- reducerea concentraţiei de oxigen,
- creşterea concentraţiei de CO2, CH4, H2S, turbiditate ridicatǎ;
- creşterea excesivǎ a masei algale, a biomasei de zooplanctonului gelatinos,
a fitoplanctonului toxic.
- se blocheazǎ navigaţia,
- este afectatǎ piscicultura, funcţia recreativǎ (apa prezintǎ turbiditate
ridicatǎ, miros şi gust neplǎcute apariţia de dermatite şi conjuctivite la
înotǎtori datoritǎ apei încǎrcate cu toxine algale apare riscul de boli
diareice),
- se blocheazǎ filtre, funcţionarea ecluzelor şi a motoarelor de ambarcaţiuni.
Masuri de combatere a eutrofizarii apelor
• evitarea folosirii in exces a ingrasamintelor chimice;

• epurarea apelor uzate urbane (presupune colectarea acestora, prin
sisteme de canalizare, epurarea în staţii de epurare, urmată de evacuarea
în emisar);
• Directiva privind nitrații din 1991 referitoare la adoptarea de măsuri

pentru a se asigura faptul că fermierii din zonele agricole care cauzează
sau riscă să cauzeze poluarea cu nitrați a apei (denumite „zone vulnerabile
la nitrați”) respectă cerințele minime în materie de utilizare
a îngrășămintelor care conțin azot. (Directiva 91/676/CEE a Consiliului din
12 decembrie 1991 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați
proveniți din surse agricole (JO L 375, 31.12.1991, p. 1)).
Poluarea apelor cu hidrogen sulfurat
• Provine din descompunerea anaerobă a organismelor moarte ce conţin

sulf (în condiţii aerobe se formează ionul sulfat) sau din surse antropice
(instalaţii chimice, industria celulozei şi hârtiei, industria fibrelor sintetice
etc).
• Sulfobacteriile, care oxidează hidrogenul sulfurat indică prezenţa acestui

poluant, fie introdus ca atare în apă, fie rezultat din descompunerea
protidelor sau din sulfaţi prin acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare.
• Ionul sulfură are o mare afinitate pentru cationii metalelor grele, formând
sulfuri insolubile.
• Ferobacteriile (bacteriile feruginoase) sunt organisme autotrofe, cu
capacitatea de a-şi sintetiza materia celulară din compuşii anorganici cu
carbon şi azot, care depun fierul precipitat din apă în membrana lor.
• Pentru dezvoltarea lor nu au nevoie de lumină, ci de oxigen.
• Se pot dezvolta în conducte de apă, pe care le pot obtura (de exemplu

Gallionella ferruginea).
Poluarea cu ape acide de mină
• Ca urmarea a activităţiilor miniere, o cantitate importantă de minerale, fără

conţinut util – indiferent de mineralul care se exploatează, este expusă
contactului cu aerul (O2 din aer, mai precis) şi apa.
• Ca urmare a oxidarii biologice a piritei (FeS2) de către bacteriiler

sulfoxidante, Thiobacillus Ferroxidans, se formează ape cu caracter acid şi
conţinut ridicat de ioni de Fe(III).
• Reacţia totală a oxidarii piritei în mediu de bacterii sulfoxidante este:

• FeS2(s) + 7/2H2O(l) + 15/2O2(g)→ Fe(OH)3(s) + H2SO4(l)
• In prima etapă are loc oxidarea directa a S22- de catre O2 care este foarte
lenta; este catalizata de ionii de Fe3+ care sunt prezenţi peste tot in mediu:
• S22- + 14Fe3+ + 8H2O → 2SO42- + 14Fe2+ +16H+
• Fe3+ se regenereaza prin oxidarea Fe2+ cu oxigen (Fe3+ este catalizator in

formarea apelor acide de mina). Reactia de oxidare este exoterma si
determinanta de viteza a procesului global
• 14Fe2+ + 7/2O2 + 14H+ → 14Fe3+ + 7H2O
• Prin precipitarea hidroxidului feric în reacţia de hidroliză a Fe3+, se

formeaza protoni care scad pH-ul apelor (la valori medii de 3) favorizând în
continuare dizolvarea mineralelor.
• Fe3+ + 3H2O → Fe(OH)3(s) + 3H+

• Culoarea roşiatică specifică a AAM este data de Fe(OH)3.
Amendamente pentru reducerea aciditatii apelor de mina
• Carbonati/derivati ai acestora
• In ape cu pH < 6,4
• Piatra de var CaCO3 +2H+ → Ca2+ + H2CO3*
CaCO3 + H2CO3 → Ca2+ + HCO3 –
Daca pH-ul creste peste 9,5 alcalinitatea carbonatilor(CO32-) poate fi

importanta, insa alcalinitatea caustica (OH-) este transformata in alcalinitate
datorata bicarbonatilor (HCO3- ) valoarea pH-ului scade la 6 - 8.
La aceste valori ale pH-ului se elimina ioni metalici trivalenti (cum ar fi Al3+)
sub forma de hidroxizi, dar in domeniul respectiv de pH nu precipita ioni
metalici divalenti.
• Varul
• CaO + H2O → Ca(OH)2 si
• Ca(OH)2 →Ca2+ + 2OH-
• Diversi ioni metalici vor precipita la valori specifice ale pH-ul sub form de
hidroxizi: Fe3+, Al3+, Ni2+, Fe2+ and Zn2+ (incep sa precipite la pH 3; 3,7-4,5;
8, 8-9 si >9).
• Ca o consecinta a aplicarii/utilizarii varului pentru a reduce aciditatea

apelor de mina o constituie obtinerea de ape cu concentratii mari de ioni
de Ca2+ care vor precipita sub forma de gips la valori mari ale concentratiei
de ioni sulfat.
• Oxid de magneziu (MgO) si/sau derivati ai acestuia, hidroxidul de
magneziu (Mg(OH)2), prezinta numeroase avantaje fata de alte substante
alcaline cum ar fi varul stins (Ca(OH)2) in neutralizarea acizilor sau a
apelor/deseurilor vacide.
• Cel mai important avantaj se refera la faptul ca este necesara o cantitate

mai mica de amendament (MgO) sau (Mg(OH)2).
• De exemplu, pentru neutralizarea 1 tona de acid sulfuric 98% sunt

necesare 424 kg de MgO 96%, 613 kg de Mg(OH)2 96% sau 1005 kg de
slam de Mg(OH)2 58% . Aceasta contrastează cu un necesar de 1599 kg de
NaOH solutie 50%, 1645 kg de Ca(OH)2 solutie 45%, 3210 kg slam de
Na2CO3 33% sau 975 kg de CaCO3 (presupunând o eficienta de 100%).
• MgO + H2O → Mg(OH)2
• Mg(OH)2 → Mg2+ + 2OH-
• H2SO4 + Mg2+ + 2OH- → MgSO4 + 2H2O
• Folosirea de bacterii reducatoare de sulfati este o tehnica frecvent

utilizata atat in zonele umede artificiale, cat si in epurarea apelor de mina
acide
• Se produc bicarbonati: 2CH2O + SO42- → HS- + 2HCO3- + H+

• Se produce hidrogen sulfurat: 2CH2O + SO42- +2H+ → H2S +2H2O + 2CO2
• In care CH2O reprezinta materia organica sau o sursa de carbon (de

exemplu etanol).
• Precipitarea ionilor metalici este intiata de cresterea pH-ului (datorita
alcalinitatii bicarbonatilor) si de prezenta hidrogenului sulfurat (conform
reactiei: M2+ + H2S → MS + 2H+)
• Daca apele respective contin ioni de fier se formeaza pirita: Fe2+ + H2S +S0
→ FeS2 + 2H+
• Obtinerea piritei poate avea ca si rezultat coprecipitarea (sub forma de

sulfuri) a unor ioni metalici in urme din apele uzate respective.
http://www.gardguide.com/images/5/5f/GenericRangeofDrainageTreatmentTechnologies.gif
Poluarea cu micropoluanţi chimici organici
• detergenţii,
• fenolii,
• bifenili policlorurati,
• produsele petroliere şi
• pesticidele.
2012 John Wiley & Sons, Inc. All rights reserved

Exemple de compuşi organici identificaţi în apele uzate
Compusul Efecte negative asupra sănătăţii umane raportate
Aldicarb (pesticid) Atacă sistemul nervos
Benzen (solvent) Asociat cu boli de sânge (supresia măduvei osoase -mielotoxicitate sau
mielosupresie, suprimarea măduvei osoase -
https://ro.qaz.wiki/wiki/Bone_marrow_suppression ), leucemie
Tetraclorura de carbon Poate determina apariţia de cancer, afectarea ficatului, poate afecta negativ
(solvent) rinichii şi vederea
Cloroform (solvent) Poate determina apariţia de cancer
Dioxine (contaminanţi chimici) Unele dintre acestea deterină apariţia de cancer, pot afecta negativ sistemul
reproductiv, sistemul imunitar şi sistemul nervos
Etilendibromura (fumigant) Probabil determină cancer, atacă ficatul şi rinichii
Difenilipolicloruraţi (substanţe Atacă ficatul şi rinichii, posibil cauzează cancer

chimice industriale)
Tricloroetena (solvent) Probabil cauzează cancer, induce cancer de ficat în cazul şoarecilor
Clorura de vinil (industria Cauzează cancer

maselor plastice)
https://www.napavalley.edu/people/briddell/Documents/BIO%20112/ch21.pdf
Poluarea cu detergenţi
• Se cunosc două mari clase de detergenţi: ionici (anionici şi cationici) şi

neionici. Aceştia se utilizează în următoarea proporţie: 75% anionici, 20%
neionici şi 5% cationici.
• Caracteristica principală a detergenţilor este aceea de a scădea tensiunea
superficială a lichidelor în care sunt dizolvaţi, în consecinţă ei numindu-se
agenţi active de suprafaţă.
• Majoritatea detergenţilor din comerţ conţin două elemente de bază: agentul

tensioactiv, care este cel mai frecvent alchil-benzen-sulfonatul de sodiu, şi
săruri bazice (fosfaţi, carbonaţi, silicaţi, sulfaţi, perboraţi etc.) de sodiu.
• Sursele de poluare cu detergenţi sunt reprezentate de:

- apele reziduale urbane (inclusive apele stradale),
- industriale (fabrici textile, pielărie, spălătorii) şi
- fungicidele şi insecticidele folosite în agricultură, ce conţin agenţi
tensioactivi.
• În concentraţia de 1 mg/L produc spumarea apei. Spuma reprezintă
principalul indiciu de poluare pe lângă imprimarea unui apect şi miros
caracteristic.
• Agentii tensioactivi pot persista în sol, la adâncimi mari unde nu exista

activitate microbiană, până la 1-3 ani, de unde sunt antrenaţi în apele
subterane, în care au fost depistaţi în cantitate de 2,6 mg/L. Concentraţiile
admise excepţional în apa potabilă sunt de 0,5 mg/L, iar în apele de suprafaţă
concentraţiile admise sunt de asemenea de 0,5 mg/L.
• Prezenţa detergenţilor în apele reziduale creează probleme deosebite în

exploatarea staţiilor de epurare comunale (împiedicând sedimentarea,
reducând gradul de oxigenare a apelor reziduale şi capacitatea de absorbţie a
substanţelor toxice), măresc permeabilitatea solurilor şi a mucoasei digestive.
• Măsurile de prevenire şi combatere a poluării apelor cu detergenţi se referă

la supravegherea concentraţiei de detergenţi în sursele de apă potabilă,
controlul sistematic al eficienţei staţiilor de epurare şi avizarea pentru uz
industrial sau casnic numai a detergenţilor uşor biodegradabili.
Poluarea cu hidrocarburi
• Poluarea cu petrol este de actualitate pe întreaga planetă. Multe din

sursele de apă suferă o poluare difuză cu petrol şi produse petroliere.
• Concentraţia cu poluanţi petrolieri creşte, în general, în apele aflate în aval

de aglomerările urbane.
• Cel mai intens poluate sunt râurile situate lângă rafinării.
• In România poluarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane cu

hidrocarburi este foarte frecventă. De exemplu, râul Dâmbu ce trece prin
Ploieşti este foarte poluat cu petrol. Viaţa în el este inexistentă, exceptând
microorganismele adaptate unui astfel de mediu.
• Cele mai mari probleme de poluare le ridică accidentele petrolierelor
gigant, care, în caz de naufragiu, deversează în oceane zeci sau sute de mii
de tone de petrol.
• Alte surse de reziduuri petroliere le reprezintă apele reziduale rezultate de

la rafinării, instalaţii de cracare şi alte instalaţii de prelucrare a ţiţeiului.
Aceste reziduuri conduc la creşterea temperaturii şi turbidităţii, la formarea
unei pelicule de petrol la suprafaţa apei sau a unor emulsii (apă-petrol sau
petrol-apă) şi la modificarea compoziţiei apei, prin dizolvarea în aceasta a
substanţelor petroliere solubile, toxice în anumite concentraţii, pentru
organismele acvatice, om şi animale. Efectele nocive ale poluării cu produse
petroliere sunt durabile.
• Prezenţa hidrocarburilor petroliere are drept consecinţă principală crearea

unei pelicule de suprafaţă datorită insolubilităţii în apă care împiedică
oxigenarea, provocând de asemenea intoxicarea organismelor acvatice.
Principalele procese la care hidrocarburile pot participa în apele naturale sunt
prezentate in figura de mai jos.
• Indicatorii de poluare cu reziduuri petroliere sunt substanţele extractibile,
ca indicator chimic global, ce evidenţiază totalitatea reziduurilor. Un alt
indicator îl reprezintă microorganismele petrol oxidante, ca indicator
bacteriologic, care folosind pentru dezvoltarea lor substanţele petroliere,
se înmulţesc mai intens când substratul este mai bogat în produse
petroliere. Microorganismele petrol-oxidante sunt în acelaşi timp şi
indicatori de autopurificare de reziduuri petroliere.
• Mijloacele de combatere a poluării cu hidrocarburi petroliere sau ţiţei se

referă la folosirea unor baraje flotante, pentru localizarea pierderilor,
urmată de recuperarea sau neutralizarea acestora.
• Dintre alte mijloace de recuperare sau îndepărtare a stratului de petrol se

menţionează: arderea substanţelor dispersate, folosirea de materiale
adsorbante ca: paie, rumeguş de lemn, perlit expandat etc. Materialele
îmbibate cu petrol rămân la suprafaţă, urmând ca recuperarea lor să se
facă ulterior. Petrobasul, un produs solid granular, fabricat din deşeuri
industriale de origine organică tratate în săruri insolubile în apă, asigură o
curăţire completă a apelor poluate cu petrol prin adsorbţie.
Poluarea cu fenoli
• Surse de fenoli: apele reziduale provenite de la instalaţiile de distilarea şi

prelucrarea cărbunilor, gudroanelor şi lemnului, cocserii şi industria
petrochimică.
• Efecte: toxic nervos pentru peşti. Limita de toxicitate depinde de specia de

peşti şi este cuprinsă între 6 şi 20 mg/L.
• Fenolii sunt toxici pentru organismele umane.
• Măsuri de combatere: Apele uzate cu conţinut de fenoli pot fi uşor

epurate biologic, în situaţia în care concentraţia în fenoli nu depăşeşte
200-250 mg/L. Unele bacterii (Nocordia) pot degrada fenolul până la
ordinul miligramelor pe litru.
Poluarea cu bifenili policloruraţi
• Surse: bifenilii policloruraţi (BPC), compuşi de origine antropogenă se

găsesc în apă, sedimente, ţesuturile păsărilor şi ţesuturile peştilor.
• se obţin prin substituţia unui număr de 1 până la 10 atomi de hidrogen cu
atomi de clor în compuşi de tipul bifenililor→ 209 de compuşi.
• Utilizări: agenţi de răcire, ca plastifianţi şi ca aditivi pentru vopselele

epoxidice.
• Efecte: toxici pentru organismele vii
• Măsurile de combatere a poluării cu bifenilii policloruraţi se referă la

procesele speciale de incinerare a deşeurilor ce le conţin şi la
biodegradarea anaerobă a sedimentelor.
Poluarea cu pesticide
• Clasificare:
• insecticidele,
• acaricidele,
• ierbicidele,
• fungicidele,
• algicidele
• Efecte:
• Cele mai periculoase - organoclorurate deoarece au capacitatea de a se
acumula în organism, în special în ţesutul adipos
• pot avea o acţiune mutagenă şi cancerigenă.
• CMA în apa potabilă pentru toate pesticidele dintr-o clasă = 0,5 mg/dm3
apă,
• în apele de suprafaţă trebuie să lipsească pesticidele organofosforice şi
nitroderivaţii.
• pesticidele organoclorurate CMA = 0,0001 mg/dm3 apă, iar pentru

ierbicide sunt prevăzute CMA = 0,001 mg/dm3 apă [STAS 4706/1988].
• Protectie
- menţinerea unor concentraţii sub limitele maxime admise în aer, apă,
produsele alimentare;
- tratarea raţională a terenurilor agricole; asigurarea şi respectarea

protecţiei sanitare a surselor de apă;
- respectarea tehnologiei de prelucrare a apei în instalaţiile centrale de

aprovizionare cu apă şi
- controlul sistematic al gradului de poluare a factorilor mediului ambient,

a furajelor şi a organismului animal.
EPURAREA APELOR UZATE
• Epurare = ansamblul de măsuri şi procedee prin care impurităţile de natură
chimică sau bacteriologică sunt reduse sub anumite limite, astfel încât aceste
ape să nu mai dăuneze receptorului în care se evacuează şi să nu mai
pericliteze folosirea apelor acestuia.
• Tratare = procesul de “curatare” a apelor naturale in scopul potabilizarii

• Epurare = procesul de depoluare a apelor uzate (menajere sau industriale)
• Autoepurare = totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice naturale ce au

drept consecinţă inactivarea şi degradarea poluanţilor din apă prin acestea apa
redobandind caracteristicile fizico-chimice avute anterior impurificării.
• În funcţie de procesele care stau la bază, epurarea se realizează prin:

• procedee mecanice (fizice),
• procedee chimice (fizico-chimice) şi
• biologice (fizice şi biochimice).

• Poluarea apelor naturale
• Surse de poluare
• Poluarea artificială fizică
• Poluarea termică
• Poluarea radioactivă
• Poluarea chimică
• Poluarea apelor cu substanţe anorganice
• Poluarea cu ioni ai metalelor grele
• Eutrofizarea apelor
• Poluarea apelor cu hidrogen sulfurat
• Poluarea cu ape acide de mină
• Poluarea cu micropoluanţi chimici organici
• Poluarea cu detergenţi
• Poluarea cu hidrocarburi
• Poluarea cu bifenili policloruraţi
• Poluarea cu pesticide
• Epurarea apelor uzate
Epurarea apelor uzate
• Preepurarea - îndepărtarea poluanţilor din apele uzate direct de la sursă şi

se aplică în special la apele uzate industriale, la cele deversate în reţeaua de
canalizare de la spitale, creşe, abatoare etc.
• Epurarea preliminară - reţinerea corpurilor mari, reducerea dimensiunilor

materialelor şi protecţia echipamentelor din aval şi se realizează cu ajutorul
grătarelor, sitelor, dezintegratoarelor. Eficienţa de reţinere este redusă, de
până la 3-5%.
• Epurarea primară – treapta fizică - suspensiilor grosiere şi a celor fine.

Pentru aceasta se utilizează grătarele, sitele, separatoarele de grăsimi,
deznisipatoarele şi decantoarele.
• Procesele de epurare mecanice se bazează pe fenomene fizice de reţinere

prin blocare pe grătare a corpurilor mari şi/sau fenomene de separare a
fazelor datorită diferenţelor de greutate specifică a mediilor dispersate în
masa de apă (decantor, deznisipator, flotaţie).
• Epurarea secundară – treapta biologică - impurităţile organice din apele
uzate sunt transformate, de către o cultură de microorganisme, în produşi
de degradare nenocivi (dioxid de carbon, apă, alţi produşi) şi o masă
celulară nouă (biomasă).
• Microorganismele - bacterii, ciuperci, alge, protozoare, metazoare.
• Cultura de microorganisme poate fi dispersată în volumul de reacţie al

instalaţiei de epurare (nămol activ) sau poate fi fixată pe un suport inert
(filtru biologic).
• Microorganismele pot trăi în prezenţa sau în absenţa oxigenului →

procesul de epurare poate fi aerob sau anaerob.
• Eficienţa de separare este de:

- 80 până la 95% pentru încărcarea organică exprimată în CBO5,
- 90-99% coliformi fecaloizi şi bacterii,
- circa 10% pentru compuşii pe bază de azot şi fosfor.
• Epurarea terţiară – treapta chimică - reţinerea şi neutralizarea
substanţelor chimice dizolvate sau în stare coloidală existente în masa de
apă;
• reacţii chimice de neutralizare, precipitare, coagulare şi floculare.
• Eficienţa - 80 până la 95% dacă reacţia se desfăşoară corect.
• Epurarea avansată finisează procesele de epurare anterioare - îndepărtării

compuşilor pe bază de azot şi fosfor care determină eutrofizarea, a
poluanţilor specifici existenţi în masa de apă în suspensie, a CBO5-ului
rămas şi a nămolului activ în de aerare extinsă.
• Îndepărtarea fosforului - prin procesul chimic de precipitare-coagulare-

floculare, cu o eficienţă de 80-90%.
• Pentru eliminarea compuşilor pe bază de azot - fie striparea amoniacului cu
eficienţă de circa 90%, fie procesul biologic de nitrificare – denitrificare cu
aceeaşi eficienţă.
• Eliminare substanţelor organice rămase în apă după tratarea secundară -

prin trecerea apei printr-un filtru rapid cu nisip. Eficienţa - 85-98%.
• Dezinfectarea - când apare necesitatea distrugerii agenţilor patogeni din

apele uzate din spitale, dispensare, secţii de boli infecţioase.
• Dacă doza de agent de dezinfectare (clor, dioxid de clor, fluor, radiaţii
ultraviolete, radiaţii gamma etc.) este corect calculată eficienţa 98-99%.
• Epurări speciale - eliminarea din apă a substanţelor toxice fiind specifice în

funcţie de natura substanţei toxice.
• Au la bază procese de schimb ionic, adsorbţia pe cărbune activ, extracţia
etc.
• Metode distructive de epurare
- la concentraţii şi debite reduse când procedeele recuperabile nu sunt
economice şi
- nu este posibilă deversarea directă în emisar.
• Sunt:
- arderea apelor fenolice (evaporarea apelor uzate şi trecerea vaporilor peste
combustibilul arzând),
- oxidarea catalitică cu reactivi chimici ca apa oxigenată, clorul, permanganatul
de potasiu, peroxidul de sodiu,
- folosirea apelor fenolice la stingerea cocsului.
• Tratarea nămolului - reducerii volumului prin concentrare, stabilizării acestuia

prin operaţii specifice care descompun substanţa organică putrescibilă şi
valorificării lui fie prin producerea gazului de fermentaţie, fie prin extragerea
substanţelor şi mineralelor utile [Robescu, 2000].
https://www.napavalley.edu/people/briddell/Documents/BIO%20112/ch21.pdf
Epurarea primară şi secundară a apelor uzate
AUTOEPURAREA APELOR
• Totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice naturale ce au drept

consecinţă inactivarea şi degradarea poluanţilor din apă prin acestea apa
redobândind caracteristicile fizico-chimice avute anterior impurificării.
• Autoepurarea:
- fizică;
- chimică;
- biochimică şi biologică.
• Autoepurarea fizică - poluării apei cu substanţe în suspensie.
• Procesele fizice cele mai importante care au loc în autoepurarea apelor sunt:
- amestecarea şi diluţia,
- separarea suspensiilor prin sedimentare,
- dizolvarea oxigenului în apă şi
- desorbţia gazelor toxice dizolvate.
• Autoepurarea chimică - apelor poluate cu substanţe anorganice; rol

secundar după autoepurarea fizică.
• Reacţiile chimice cele mai importante sunt: oxidare, reducere, precipitare şi

au loc de obicei fie între substanţele poluante, fie între aceştia şi substanţele
naturale din apă şi au drept consecinţă reducerea gradului de toxicitate şi
îmbunătăţirea calităţii apei.
• Procesele chimice, fotochimice şi biochimice se desfăşoară atât cu reactanţi

anorganici (oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, ioni de calciu etc),
cât şi cu reactanţi organici, eventual catalizate de enzimele prezente
(secretate de bacterii).
• Autoepurarea biochimică şi biologică - substanţe organice şi se realizează
de către organismele acvatice.
• Procesele biochimice sunt strâns legate de cele biologice, primele având

loc în afara celulei organismelor, iar cele din urmă în interiorul celulei,
aceste procese sunt fără dubiu cele mai importante din punct de vedere al
autoepurării.
• Treapta biochimică şi biologică a autoepurării = etape din lanţul trofic al

biocenozei apelor impurificate.
• Procesele biochimice sunt în general de degradare a compuşilor organici

cu ajutorul exoenzimelor secretate de bacterii. In aceste procese sunt
descompuse şi solubilizate substanţele organice solide, sunt hidrolizaţi
compuşii macromoleculari, unele substanţe organice putând fi chiar
mineralizate.
• Procesele biochimice cele mai importante sunt cele bacteriene, restul

organismelor având un rol secundar, de a continua sau de a finaliza
transformările începute de bacterii.
POLUAREA ŞI PROTECŢIA
SOLULUI
Factorii de distrugere şi depreciere a solului, poluarea
solului
• Poluarea solului - orice acţiune care produce dereglarea funcţionării

normale a solului ca biotop, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau
artificiale (antropice) afectând fertilitatea şi capacitatea sa bioproductivă
din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
• Aprecierea globală a gradului de poluare a unui sol se poate face printr-un

indice valoric, constând din valoarea producţiei vegetale (recoltei)
pierdute prin scăderea fertilităţii sau prin cheltuielile necesare menţinerii
capacităţii bioproductive la parametri anteriori manifestării poluării.
• Principalele forme de poluare a solului sunt:
• eroziunea solului,
• degradarea structurii şi a proprietăţilor sale fizice,
• poluarea chimică
• poluarea radioactivă, precum şi
• contaminarea microbiană.
• Factorii care conduc la poluare

• agenţii chimici (poluanţi, pesticide, îngrăşăminte chimice)
• deşeurile industriale şi agricole
• metodele agrochimice aplicate necorespunzător
https://image.slidesharecdn.com/soilpollution2-160715162454/95/soil-pollution-10-638.jpg?cb=1468599920
Poluarea solului prin factori fizici
• Eroziunea solului
• Degradarea stării de aprovizionare a solului cu apă
Eroziunea solului
Eroziunea solului - transportarea solului de pe suprafaţa terenurilor de către

apele meteorice, vânturi, alunecări de teren etc.
Dislocare
eroziune eoliană
eroziune hidrică (superficială sau în adâncime)
excavare
deplasare de mase de pământ
• Eroziunea eoliană afectează în primul rând solurile nisipoase (sub 8-12 %
argilă)
https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcT5gMNpO56-
iIsbUtwbF1apZm3HdO1kCydXWw&usqp=CAU
• Prevenirea sau atenuarea ei se poate realiza prin: reducerea vitezei

vântului şi prin mărirea rezistenţei solului la deflaţie (Proces de răspândire
prin intermediul vântului a materialului rezultat în urma eroziunii.)
• înfiinţarea de perdele forestiere de protecţie (perpendicular pe direcţia
vântului dominant) lăţimi de 10-20 m -150-300 m distanţe între ele -de
regulă alcătuite din salcâm, stejar, pin negru, păr, zarzăr, dud, cireş etc.
• Arătura de bază a solului trebuie făcută primăvara; mobilizarea solului prin
lucrări să fie cât mai redusă; este utilă o uşoară presare a solului după
lucrare
https://i1.wp.com/cropwatch.unl.edu/2018-CW-News/2018-images/Soils/wind%20erosion%20tillage.gif?ssl=1
• Păstrarea miriştei cât mai înaltă după recoltarea păioaselor
• Păstrarea terenului cât mai mult timp ocupat cu vegetaţie cât mai densă,
mai ales în perioada cu vânturi puternice; este o măsură foarte eficace în
condiţii de irigaţie
• Fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale.

Alte masuri de combatere
• În cazul în care poluarea solului se datorează eroziunii, prevenirea acesteia

se poate realiza printr-o exploatare judicioasă a solului = folosirea
adecvată a irigaţiilor, a fertilizării, tratării cu pesticide, alternării culturilor
precum şi folosirii unor maşini adecvate.
• Alte măsuri importante care trebuie luate în vederea prevenirii poluării

solului datorată eroziunii sunt:
- evitarea suprapăşunatului,
- evitarea exploatării necorespunzătoare a pădurilor,
- realizarea reîmpăduririlor;
- amenajările antierozionale;
- includerea în rotaţia culturilor a unor plante amelioratoare (plante
furajere perene)
Degradarea stării de aprovizionare a solului cu apă
• Starea de aprovizionare cu apă determină în măsură decisivă fertilitatea

solului.
• Într-un sol mlăştinos se dezvoltă un mediu anaerob, reducător, care îşi

pierde structura granulară, fiind impropriu majorităţii culturilor.
• Extrema opusă - solul foarte uscat nu permite asimilarea elementelor

nutritive de către plante, acestea cu excepţia carbonului fiind preluate
exclusiv din soluţie.
• Sărăturarea reprezintă denumirea generică pentru solurile cu un anumit
conţinut de săruri solubile în complexul argilo-humic.
• Un conţinut excesiv de săruri de sodiu determină salinizarea solului. Ea se

produce ca urmare a evaporării unei părţi a apei de irigaţie, la suprafaţa
solului, conţinutul de săruri depunându-se sub forma unui strat de cristale.
• Se apreciază că astăzi există în lume 20-25 milioane de hectare de terenuri

cu soluri saline, neproductive, care au fost fertile în trecut.
• Solonetizarea reprezintă procesul de reţinere a sodiului în condiţii de

climat semiumed, semiarid sau arid sau sub influenţa apelor subterane cu
conţinut mare de sodiu.
https://www.smart-fertilizer.com/wp-content/uploads/2020/02/Soil-Salinity.jpg
• Sărăturarea solului se previne prin lucrări de desecare-drenaj şi prin
irigaţii de spălare.
• Prevenirea sărăturării se poate realiza:

1) prin asigurarea unei bune funcţionări a sistemului de desecare-drenaj
(pentru a favoriza circulaţia descendentă în solurile saline şi
îndepărtarea din sol a sărurilor solubile odată cu apele de evacuare),
2) prin irigaţii de spălare în a doua parte a perioadei de vegetaţie.
• Prevenirea creşterii conţinutului de sodiu schimbabil din sol, la niveluri

şi adâncimi dăunătoare calităţii solului se realizează prin asigurarea
bunei funcţionări a sistemului de desecare-drenaj (care să împiedice
circulaţia ascendentă a soluţiilor saline bogate în ioni de sodiu) şi prin
irigaţii de spălare însoţite în a doua parte a vegetaţiei de amendamente
• Excesul de umiditate a solului se previne prin lucrări de hidroameliorare.
• Lipsa de apă a solului se previne prin irigările raţionale.
• Tasarea solului se previne prin folosirea asolamentelor (tehnică a împărțirii

unui teren cultivabil în mai multe loturi - în raport cu numărul de plante
care urmează a fi cultivate- și a repartizării prin rotație a fiecărei plante pe
un alt lot) a fertilizării şi tratarea solurilor.
• Subsolajul (scormonirea şi afânarea solului sub fundul brazdei fără

aducerea materialului la suprafaţă) măreşte infiltraţia apei în sol,
diminuând scurgerea la suprafaţă
• Crearea de rigole temporare de evacuare a surplusului de apă care apare
în perioadele ploioase
• Asigurarea unei structuri de culturi adecvate şi asolamente cu plante

amelioratoare pentru refacerea stării fizice a solului
• Umezirea solului irigat cu norme de udare strict stabilite în funcţie de

caracteristicile solului, pentru evitarea infiltraţiei de apă în adâncime sau a
stagnării la suprafaţa solului
Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (ANIF)
https://old.anif.ro/patrimoniu/amenajari-irigatii.gif
Poluarea chimică a solului
• Acidifierea solului
• Poluarea cu pesticide
• Poluarea cu îngrăşăminte chimice
• Poluarea cu deşeuri
Acidifierea solului
Scăderea pH-ului solului (a soluţiei solului) se poate datora în principal ploilor

acide, provenite din dizolvarea în precipitaţii a dioxidului şi trioxidului de sulf şi
a oxizilor de azot din atmosferă sau unor tipuri de îngrăşăminte administrate în
condiţii agrochimice necorespunzătoare.
O altă sursă de acidifiere a solului o reprezintă descompunerea materiei

organice.
• Ploile acide afectează compoziţia chimică a sistemului sol (fazele solide şi
complexul adsorbitiv, soluţia solului şi apa de drenaj).
• Cele mai importante efecte sunt reprezentate de mobilizarea formelor

monomere ale aluminiului şi pierderea capacităţii de neutralizare a
acizilor, a soluţiei solului, ceea ce conduce la acidifierea apelor de drenaj.
• Un efect direct asupra microflorei împiedicând dezvoltarea normală a

bacteriilor şi a altor microorganisme şi un efect indirect, prin modificarea
mobilităţii diferitelor elemente
• Răspunsul sistemelor individuale va fi foarte variabil în funcţie de

intensitatea şi durata depunerilor şi proprietăţile solului.
Poluarea cu pesticide
• Pesticidele = substanţele chimice, naturale sau de sinteză, folosite pentru

distrugerea dăunătorilor animali şi vegetali care atacă omul sau organismele
utile lui (plantele de cultură, animalele domestice etc.).
• fac parte insecticidele,

• fungicidele (aplicate preventiv sau pentru tratarea unor boli - pe partea
aeriană a plantelor sau introduse în sol odată cu semănatul),
• ierbicidele (răspândite fie pe sol, fie pe plante),
• algicidele,
• rodenticidele (substanță toxică sau cultură bacteriană folosită pentru
distrugerea rozătoarelor).
Dăunător Insecticid
Afide (familie de insecte Ceai de rubarbar, soluții cu săpun și ulei, soluție
cuprinzând păduchii de plante) alcoolică, ceai de tutun, fumul de tutun, soluție
de hrean, spray din coji de portocală, spray de
părul porcului, ceai de coada soricelului, ceai de
coriandru, ceai de frunze de soc, ceai de pelin.
Musculițe albe Soluție alcoolică, soluții cu ulei, soluții cu ardei
iute, spray de usturoi, ceai de rubarbar, ceai de
tutun.
Thrips (insecte fitofage) Spray de usturoi.
Acarieni (organisme mici cu Spray de usturoi, soluție de hrean, spray de
capul, toracele și abdomenul calcar, ceai de rubarbar, spray cu săpun, ceai de
în general nediferențiate, cu coriandru.
aparatul bucal
(o trompă alungită) adaptat
pentru ros, înțepat sau supt)
Thrips
acarian
https://d3i71xaburhd42.cloudfront.net/0c46842f0f045d5443465e4d0eacdbe81da3c952/14-Figure1-1.png
https://www.researchgate.net/profile/Rafael_Vargas-
Bernal/publication/230611770/figure/fig1/AS:300574164701184@1448673873285/General-classification-of-pesticides-by-chemical-
substituents.png
https://www.researchgate.net/profile/Yelitza_Colmenarez/publication/312213371/figure/tbl3/AS:614101399109643@152342459
1417/Types-of-pesticides-grouped-by-the-pests-they-control.png
https://www.researchgate.net/profile/Rafael_Vargas-
Bernal/publication/230611770/figure/fig2/AS:300574164701185@1448673873314/Main-types-of-chemical-pesticides-applied-in-
agriculture-and-industry_Q320.jpg
Clasificarea pesticidelor pe baza structurii chimice
https://www.researchgate.net/profile/B_Jinturkar/publication/338901533/figure/fig1/AS:852757405790208@158032461726
8/Classification-of-pesticides-on-the-basis-of-chemical-structures-Adopted-from-Foo-and_Q320.jpg
Tipuri principale de pesticide organofosforice
https://www.intechopen.com/media/chapter/6807/media/image3.jpeg
Structuri de pesticide piretroide
https://www.intechopen.com/media/chapter/19597/media/image1.png
https://www.intechopen.com/media/chapter/37969/media/image1_w.jpg
https://lh3.googleusercontent.com/proxy/HrnbaXUp0lJsQnRie55Jugp53cgeSz8QZB_qv7gB204nOFTl0c_6kKM7RCeJQd
ioc7W1bYCVi3OhFhFxpwrzi8A5hAwc1g3AlJGghAfhNA
https://www.researchgate.net/figure/WHO-classification-of-pesticide-toxicity-a_tbl1_8890808
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcReQEW649f7GQAdcxDf5j9Cgjwtf1kknv-H8A&usqp=CAU
• Pesticidele pot avea:
• efect direct asupra ecosistemului din sol şi pot acţiona
• indirect prin transmiterea lor sau a produşilor de descompunere în alte
ecosisteme.
Pesticidele în sistemul plantă-sol

• Solul joacă un rol important în transportul şi în biodegradarea pesticidelor.
• Biodegradarea = transformarea unei substanţe de către microorganisme.
• Stratul superior de sol (orizontul A, stratul arabil) reprezintă zona cea mai
activă pentru microorganisme.
• Analiza experimentelor efectuate cu coloane artificiale de sol a arătat că

prin acest strat trece o cantitate importantă de pesticide.
Fluxul apei în solul cu macropori : (1) infiltrarea în matricea solului, (2)

infiltrarea laterală în macropori, (3) schimbul între agregate
• Oricare ar fi modul de aplicare, pesticidele în forma lor activă sau
reziduurile lor se acumulează în sol de unde pot fi asimilate de plantele
cultivate ulterior sau pot fi levigate de apele meteorice şi de irigaţie.
• Ajungând în apele de suprafaţă şi în final în mări şi oceane se pot acumula

în animalele acvatice, consumarea de către om a acestora producând
intoxicaţii grave.
Distribuţia pesticidelor în biosferă

https://bitemywordsdotcom.files.wordpress.com/2014/01/url.gif
http://ipm.ucanr.edu/WATER/U/resident.html
• Un parametru important care caracterizează degradarea pesticidelor îl
reprezintă timpul de înjumătăţire (DT50) – timpul după care se
degradează (descompune) 50% din pesticid.
• În funcţie de valoare timpului de înjumătăţire pesticidele se clasifică în:

• DT50<20 zile Foarte uşor degradabile
• 20 – 60 zile Uşor degradabile
• 60 – 180 zile Greu degradabile
• >180 zile Foarte greu degradabile
• Valorile timpilor de înjumătăţire variază într-un domeniu foarte mare în

funcţie de:
- natura solului,
- condiţiile fizico-chimice din sol,
- natura microorganismelor din sol,
- pH-ul solului.
• Un caz particular al pesticidelor îl reprezintă cele organoclorurate care au
o pondere însemnată şi o arie de utilizare foarte largă.
• Dintre pesticidele cu impact puternic asupra mediului datorită

bioacumulării, toxicităţii, persistenţei şi mobilităţii reduse fac parte
clordanul, DDT-ul, dieldrinul, dioxinele, furanii, heptaclorul,
hexabromobifenilii, hexaclorbenzenul, hexaclorobifenilul, hidrocarburile
poliaromatice (PAH), bifenolii polibromuraţi (PBB).
• DDT-ul (p,p’-diclor-difenil-tricloretanul) are un rol pozitiv incontestabil în

combaterea malariei şi a altor dăunători.
• Bioacumularea - creşterea concentraţiei unor substanţe chimice, cum ar fi

pesticidele, în organismele animalelor.
nzdl.org/gsdlmod?e=d-00000-00---off-0hdl--00-0----0-10-0---0---0direct-10---4-------0-1l--11-en-50---20-about---00-
0-1-00-0--4----0-0-11-10-0utfZz-8-00&a=d&cl=CL1.2&d=HASHd10071ff5b9a81a2180c80.5.7
Legislatie
• ORDIN nr. 1463 din 26 septembrie 2014 privind desemnarea organismului
de inspecţie a echipamentelor de aplicare a produselor de protecţie a
plantelor şi responsabilităţile acestuia
• ORDIN nr. 566 din 16 aprilie 2014 pentru aprobarea Listei produselor de
protecţie a plantelor autorizate în vederea aplicării prin pulverizare
aeriană
• HOTĂRÂRE nr. 683 din 4 septembrie 2013 pentru aprobarea Planului

naţional de acţiune privind diminuarea riscurilor asociate utilizării
produselor de protecţie a plantelor
• LEGE nr. 63 din 21 martie 2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 34/2012 pentru stabilirea cadrului instituţional de acţiune
în scopul utilizării durabile a pesticidelor pe teritoriul României
• ORDONANŢĂ DE URGENTĂ nr. 34 din 27 iunie 2012 pentru stabilirea cadrului
instituţional de acţiune în scopul utilizării durabile a pesticidelor pe teritoriul
României
• DIRECTIVA 2009/128/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

din 21 octombrie 2009 de stabilire a unui cadru de acțiune comunitară în
vederea utilizării durabile a pesticidelor (versiune consolidata)
• ORDIN nr. 748 din 4 mai 2015 privind aprobarea tarifelor pentru efectuarea
analizelor şi examenelor de laborator în domeniul fitosanitar
• Ordin nr. 35 din 15 februarie 2010 pentru stabilirea Planului de Monitorizare

a reziduurilor de pesticide in plante si produse vegetale in concordanta cu
Regulamentul (CE) nr. 396/2005, pentru anul 2010
• PLANUL NAȚIONAL DE ACȚIUNE PRIVIND DIMINUAREA RISCURILOR

ASOCIATE UTILIZĂRII PRODUSELOR DE PROTECȚIE A PLANTELOR
Planul național de acțiune privind diminuarea
riscurilor associate utilizării produselor de protecție a
plantelor
• Un document strategic privind îmbunătățirea continuă a utilizării
produselor de protecție a plantelor, fiind conceput în vederea obținerii
unui impact scăzut asupra: consumatorilor, utilizatorilor, rezidenților și
trecătorilor, precum și a ecosistemelor acvatice și terestre, luând în
considerare și stabilirea unui sistem adecvat de monitorizare a reziduurilor
de pesticide în alimente, apa potabilă și mediu.
• Conține obiective (ținte) cantitative, măsuri și calendare în vederea

reducerii riscurilor și a efectelor utilizării produselor de protecție a
plantelor asupra sănătății umane și asupra mediului.
• Obiective generale:
• Reducerea riscului asociat utilizării produselor de protecție a plantelor;
• Optimizarea utilizării produselor de protecție a plantelor asigurând
parametrii cantitativi și calitativi ai producției agricole
Poluarea cu îngrăşăminte chimice
• Îngrăşămintele chimice utilizate pe o perioadă lungă, în cantităţi mari -

efecte negative asupra solului datorită a două cauze (elementelor
nutritive pe care le conţin şi microelementelor conţinute ca impurităţi).
• Microelementele conţinute de unele îngrăşăminte ca impurităţi, prin

acumularea lor constituie un risc potenţial de importanţă mare.
• Creşterea concentraţiei de nitraţi în unele plante poate avea loc ca

urmare a suprafertilizării cu îngrăşăminte nitrice.
http://www.citymax-agro.com/uploads/pic5a28b7d652223.png
• Creşterea conţinutului de nitraţi în plante la peste 300 ppm (nivel critic)
duce în urma consumării acestora de către animale la methemoglobinemie
(boală produsǎ ca urmare formǎrii unui complex stabil care împiedicǎ
transportul oxigenului).
• Substanţa activă din îngrăşământul neasimilat de plante, levigată în apele

freatice le conferǎ acestora toxicitate, iar în apele de suprafaţă duce la
dezvoltarea excesivă a vegetaţiei acvatice şi la eutrofizarea apelor.
• Îngrăşămintele chimice administrate în condiţii agrochimice

necorespunzătoare pot determina acidifierea solului
Masuri de combatere
• Rotaţia culturilor - metodă larg utilizată de menţinere a fertilităţii şi

control al paraziţilor şi bolilor - folosită la fermele de toate mărimile, atât în
ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.
• Legumele furajere - cunoscute drept culturi ce măresc fertilitatea solurilor

şi sunt cultivate pe teritorii vaste în Asia sub-tropicală şi regiunile semi-
aride cu un scop dublu de hrănire a animalelor şi îmbogăţire cu azot a
solurilor; pot înlocui îngrăşămintele nitrogene.
• Îmbunătăţirea metodelor agricole utilizate poate ajuta la reducerea

spălării îngrăşămintelor (percolarea acestora).
• Aplicarea îngrăşămintelor biologice şi a îngrăşămintelor naturale poate

reduce cantitatea de îngrăşăminte şi pesticide utilizată.
Poluarea cu deşeuri
• Deşeurile sunt acele substanţe sau obiecte de care deţinătorul se

debarasează, are intenţia sau obligaţia de a se debarasa.
• În general, deşeurile reprezintă ultima etapă din ciclul de viaţă al unui

produs (intervalul de timp între data de fabricaţie a produsului şi data când
acesta devine deşeu).
• Substanţele periculoase - orice substanţă sau produs care, folosit în

cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc
semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale (de exemplu
explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corosive, iritante,
mutagene, radioactive)
https://pxhere.com/en/photo/957100
https://cdn.pixabay.com/photo/2016/03/16/14/12/gar
bage-can-1260832__340.jpg
https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcS57ZpSm
44IV0LVQ7qgijMuQePJ-JG0gVE9tA&usqp=CAU
https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcSSzpzv1U6cDh
7VdothaSKi86ddY-seMz9AQQ&usqp=CAU
• In prezent problema gestionării deşeurilor se manifestă tot mai acut din cauza
creşterii cantităţii şi diversităţii acestora, precum şi a impactului lor negativ, tot
mai pronunţat, asupra mediului înconjurător.
• Gestionarea deşeurilor cuprinde toate activităţile de colectare, transport,

tratare, valorificare şi eliminare a deşeurilor, inclusiv monitorizarea acestor
operaţii şi monitorizarea depozitelor de deşeuri după închiderea lor.
Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor (PNGD)
• Directiva Cadru privind Deşeurile a fost transpusă în legislaţia României

prin:
• Legea nr. 211/2011 privind regimul deseurilor;
• HG nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru
aprobarea listei cuprizând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase – a
abrogat HG 155/1999.
• Documentele programatice din domeniul gestiunii deseurilor, in vigoare

sunt:
• Strategia Naţionala de Gestionare a Deşeurilor (SNGD);
• Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor (PNGD);
• Planuri Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD);
• Planuri Judeţene de Gestionare a Deşeurilor (PJGD).
• La sfârşitul anului 2006 au fost elaborate Planurile Regionale de
Gestionare a Deşeurilor (PRGD), de către Agenţiile Regionale pentru
Protecţia Mediului în colaborare cu reprezentanţii autorităţilor de mediu
de la nivel local şi ai autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene,
utilizând date de la nivelul acestora.
• Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor au fost aprobate prin

Ordinul Comun al MMGA nr. 1364/14.12.2006 şi al MIE nr.
1499/21.12.2006.
Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere,
deşeurile se clasifică astfel:
• deşeuri menajere – deşeurile provenite din sectorul casnic sau din

sectoare similare cu acesta (inclusiv resursele secundare sau deşeurile
periculoase pe care le conţin) şi care pot fi preluate cu sistemele curente
de precolectare sau colectare;
• deşeuri stradale – deşeuri specifice căilor de circulaţie publică, provenite

din activitatea cotidiană, de la spaţiile verzi, animale, din depunerea de
substanţe solide din atmosferă;
• deşeuri asimilabile cu deşeurile menajere – deşeuri provenite din

industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ, care prezintă
compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile menajere, putând fi
colectate, transportate, prelucrate şi depozitate împreună cu acestea;
• deşeuri voluminoase – deşeuri solide de diferite provenienţe, care datorită
dimensiunilor nu pot fi prelucrate cu sistemele obişnuite de precolectare
sau colectare, ci necesită o tratare diferenţiată faţă de acestea;
• deşeuri din construcţii – deşeuri provenite din demolarea sau construirea

de obiective industriale şi civile;
• deşeuri periculoase – deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, sau

de altă natură, care, introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor
sau omului;
• deşeuri agricole – deşeuri provenite din unităţile agricole şi zootehnice;
• deşeuri spitaliere – deşeuri provenite din activitatea spitalelor, unităţilor

sanitare şi care sunt incinerate în crematoarele spitalelor.
Deşeurile industriale
• Procesele industriale generează un număr mare de deşeuri şi reziduuri

care prezintă un risc important atât asupra sănătăţii umane, cât şi asupra
mediului înconjurător (a solului în particular).
• Datorită toxicităţii lor, cele mai periculoase deşeuri sunt cele care conţin
compuşi chimici toxici rezultaţi din numeroasele domenii industriale.
• Gestiunea deşeurilor industriale include acţiuni de reciclare şi

valorificare a materialelor, stocare, depozitare finală, incinerare,
compostare, etc.
Cantităţi de deseuri industriale generate in Romania (2017)
Generat
Diviziune CAEN Periculos Nepericulos Total (tone)
B04-09 277224.4808 204157759.5 204434984
C10-C12 3848.4061 741767.3334 745615.7395
C13-C15 2300.9888 92810.0713 95111.0601
C16 1459.2833 1637419.831 1638879.114
C17-C18 983.2476 159071.9389 160055.1865
C19 62820.2693 13083.456 75903.7253
C20-C22 16733.3078 875531.3407 892264.6485
C23 1779.0998 304603.596 306382.6958
C24-C25 74554.4275 1719567.386 1794121.813
C26-C30 46226.9902 581757.8297 627984.8199
C31-C33 2457.2598 177800.2431 180257.5029
D35 4078.6505 7638687.087 7642765.738
E36, E37, E39 2882.4117 41024.1587 43906.5704
E38 777.3499 160106.6857 160884.0356
F41-43 2422.6432 307262.2602 309684.9034
G4677 133.0291 32497.27 32630.2991
G-U (fara G4677) 24998.7706 311087.294 336086.0646
Total 525680.616 218951837.3 219477517.9
http://www.anpm.ro/documents/12220/46283972/Generarea+si+gestionarea+dese
urilor+in+anul+2017_1.docx/8c327d41-3af5-4834-a985-d74444a48b4b
Deşeurile agricole
• Deşeuri rezultă atât în formă solidă, cât şi lichidă îndeosebi din unităţile
zootehnice.
• Având în compoziţie aproape exclusiv substanţe organice este evidentă

posibilitatea utilizării lor ca îngrăşăminte organice.
• Folosirea directă a acestor deşeuri ca îngrăşăminte pune însă probleme

de igienă deosebite.
• Prima constă în instabilitatea chimică a compuşilor organici conţinuţi, ceea ce
conduce la declanşarea de procese de fermentaţie în timpul depozitării şi a
transportului în/pe sol.
• Produşii de descompunere (intermediari) pe lângă faptul că sunt urât

mirositori şi inestetici sunt în majoritate şi toxici pentru animale şi om (de
exemplu aminele superioare).
• Pe de altă parte aceste deşeuri constituie un mediu prielnic de dezvoltare a

microorganismelor inclusiv a celor patogene producând o poluare potenţială a
solului cu acestea.
• Din motivele expuse în ţările civilizate nu se utilizează aceste deşeuri în mod

direct ci după o stabilizare prealabilă. Acest proces are loc (ca şi compostarea)
în condiţii controlate de temperatură şi aerare pentru a se obţine viteza şi
eficienţa maximă a procesului.
Deşeurile menajere
• Deşeurile casnice = resturile alimentare, articolele uzate prin folosinţă

(îmbrăcăminte, încălţăminte), ambalaj, hârtie.
• Deoarece deşeurile orăşeneşti reprezintă un mare pericol pentru mediul

ambiant, este necesară prelucrarea acestora prin arderea în cuptoare la
temperaturi înalte, transformarea biologică a deşeurilor în compost
(compostarea), piroliza. Prin aceste metode se prelucrează componenta
organică a deşeurilor.
https://www.youtube.com/watch?v=Ut3I7OIPFR8
• În urma arderii deşeurilor se formează o cantitate mare de cenuşă

zburătoare şi compuşi gazoşi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind toxici. Ca
urmare cuptoarele de ardere trebuie să fie prevăzute cu sisteme de
epurare a gazelor şi reţinerea cenuşii.
• Unul dintre principalii factori de prevenire a poluării solului este utilizarea

agriculturii biologice.
Exemple de recipiente pentru precolectare selectivă
https://snappygoat.com/b/ecfeffd50 https://snappygoat.com/b/66b31091c83e
2d4a855bfa37a6b1208b3eb86d192e8 da7eebea42284cde9d7035e36d0c
Pubele în Timișoara
https://image.stirileprotv.ro/media/images Containere la București

/680xX/Mar2013/61290400.jpg
https://magazin.gradinariu.ro/files/cache/poze
%202019/7126-nb-80-273x317.jpg
Friedensreich
Hundertwasser
• Agricultura biologică (organică) utilizată în peste 60 de ţări se bazează
pe:
- obţinerea de produse agricole cu valoare nutritivă ridicată,
- folosirea unor metode de lucru compatibile cu mediul,
- menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului,
- evitarea poluării solului,
- protejarea plantelor şi animalelor sălbatice,
- păstrarea organismelor vii din sol prin rotaţii adecvate de culturi, prin
tehnici adecvate de lucrări şi prin menţinerea unui nivel mare de humus.
• Compostul - fertilizatorul de bază al agriculturii biologice, bogat în materii
organice cu raportul Ca/P mai mic de 25, bine fermentat şi care nu conţine
agenţi patogeni pentru plante, animale şi om.
• La prepararea composturilor se folosesc reziduuri din:

- agricultură (reziduuri zootehnice, reziduuri de la culturile cerealiere şi
plante tehnice),
- industria alimentară (reziduuri de la abatoare, carmangerii, de la
prelucrarea peştelui),
- prelucrarea legumelor,
- industria berii, a alcoolului şi din vinificaţie,
- industria lemnului,
- resturi menajere, resturi vegetale din parcuri, ierburi marine, reziduuuri
de canalizare.
https://previews.123rf.com/images/sylv1rob1/ https://i.pinimg.com/originals/23/51/09/
sylv1rob11704/sylv1rob1170400159/75887356 235109b0f837c33a6b5ea3cd5403002b.jpg
-composter-in-the-garden-filled-with-herbs.jpg
https://www.backyardboss.net/wp-
https://img.washingtonpost.com/rf/image_480w/2010-
content/uploads/2017/02/Featured-Image-HOW-DOES-A-
2019/WashingtonPost/2017/06/08/Production/LocalLiving/I
COMPOSTER-WORK.png
mages/iStock-183346631.jpg?uuid=pi4bHkcNEeeYza9ktP4t_A
https://www.youtube.com/watch?v=gWNzLY5Sjyg
Deşeuri de producţie
• Deseuri de productie = deseuri rezultate direct din procesele de productie si

cele rezultate din tehnologiile/procesele de tratare a deseurilor
• Conform HG 856/2002 in categoria deseurilor de productie pot fi incluse

deseuri care se regasesc la codurile:
• 02. Deşeuri din agricultura, horticultura, acvacultura, silvicultura, vanatoare şi
pescuit, de la prepararea şi procesarea alimentelor
• 03. Deşeuri de la prelucrarea lemnului şi producerea placilor şi mobilei, pastei
de hârtie, hârtiei şi cartonului
• 04. Deşeuri din industriile pielariei, blanariei şi textila
• 05. Deşeuri de la rafinarea petrolului, purificarea gazelor naturale şi tratarea
pirolitica a carbunilor
• 06. Deşeuri din procese chimice anorganice
• 07. Deşeuri din procese chimice organice
• 08. Deşeuri de la producerea, prepararea, furnizarea şi utilizarea (ppfu)
straturilor de acoperire (vopsele, lacuri şi emailuri vitroase), a adezivilor,
cleiurilor şi cernelurilor tipografice
• 09. Deşeuri din industria fotografica
• 10. Deşeuri din procesele termice
• 11. Deşeuri de la tratarea chimica a suprafeţelor şi acoperirea metalelor şi a
altor materiale; hidrometalurgie neferoasa
• 12. Deşeuri de la modelarea, tratarea mecanicã şi fizica a suprafeţelor
metalelor şi a materialelor plastice
• 13. Deşeuri uleioase şi deşeuri de combustibili lichizi (cu excepţia uleiurilor
comestibile şi a celor din capitolele 05, 12 şi 19)
• 14. Deşeuri de solventi organici, agenţi de rãcire şi carburanţi (cu excepţia 07
şi 08)
• 15. Deşeuri de ambalaje; materiale absorbante, materiale de lustruire,
filtrante şi îmbrãcãminte de protecţie, nespecificate în alta parte
• 16. Deşeuri nespecificate în alta parte
• 19. Deşeuri de la instalaţii de tratare a reziduurilor, de la staţiile de epurare a
apelor uzate şi de la tratarea apelor pentru alimentare cu apa şi uz industrial
Clasificare deseuri de productie
Rezultate in urma unui proces de productie

1. Nepericuloase
2. Periculoase (orice deşeuri care prezintă una sau mai multe din
proprietăţile periculoase)
3. Inerte
• Dupa tipul de compusi continuti

• Deseuri organice
• Deseuri anorganice
• L 211/2011 privind regimul deşeurilor (http://www.mmediu.ro/beta/wp-
content/uploads/2012/05/2012-05-17_LEGE_211_2011.pdf)
• HG 865/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase (Lista Europeana a
Deseurilor) (http://www.gnm.ro/otherdocs/nsbgbbd61.pdf)
• HG 856/2008 privind gestionarea deseurilor din industriile extractive
(http://www.aquademica.ro/uploads/files/legislatie/Hotararea%20nr_%20856
%20-%202008%20-%20gestionare%20deseuri.pdf)
Directiva Cadru 2008/98/EC a Deşeurilor. Articolul 4
• Ierarhia deșeurilor (1), astfel cum este prezentată mai jos, se aplică în
calitate de ordine a priorităților în cadrul legislației și al politicii în materie
de prevenire a generării și de gestionare a deșeurilor:
(a) prevenirea;
(b) pregătirea pentru reutilizare;
(c) reciclarea;
(d) alte operațiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetică; și
(e) eliminarea.
• (2) În aplicarea ierarhiei deșeurilor menționate la alineatul (1), statele

membre adoptă măsuri pentru a încuraja opțiunile care produc cel mai
bun rezultat global în privința mediului.
• Aceasta poate să impună ca anumite fluxuri de deșeuri specifice să se
îndepărteze de la ierarhie, în cazul în care acest lucru se justifică prin
analizarea întregului ciclu de viață privind efectele globale ale generării și
gestionării respectivelor deșeuri.
Deşeuri periculoase
• Deşeurile periculoase sunt definite în conformitate cu prevederile OUG

78/2000 privind regimul deşeurilor aprobată prin Legea 426/2001,
modificată şi completată prin OUG 61/2006, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea 27/2007.
• Tipurile de deşeuri periculoase generate din activităţile economico-sociale

sunt cuprinse în Lista privind deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase,
aprobată prin Hotărârea de Guvern 856/2002.
• Regimul deseurilor LEGEA 211/2011

PROPRIETĂȚI ALE DEȘEURILOR CARE FAC CA ACESTEA SĂ FIE
PERICULOASE
DIRECTIVA 2008/98/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 19
noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive
• H 1 „Explozive”: substanțe și preparate care pot exploda sub efectul unei

scântei sau care sunt mai sensibile la șocuri sau frecare decât
dinitrobenzenul.
• H 2 „Oxidante”: substanțe și preparate care produc reacții puternic

exoterme în contact cu alte substanțe, mai ales cu substanțe inflamabile.
• H 3-A „Foarte inflamabile”:
— substanțe și preparate lichide care au punctul de aprindere sub 21 °C
(inclusiv lichide extrem de inflamabile), sau
— substanțe și preparate care se pot încălzi până la aprinderea în contact cu
aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie, sau
— substanțe și preparate în stare solidă care se pot aprinde cu ușurință după
un contact scurt cu o sursă de aprindere și care continuă să ardă sau să se
consume și după îndepărtarea sursei de aprindere sau
— substanțe și preparate gazoase care se inflamează în aer la presiune
normală, sau
— substanțe și preparate care, în contact cu apa sau cu aerul umed, produc
gaze foarte inflamabile în cantități periculoase.
• H 3-B „Inflamabile”: substanțe și preparate lichide care au punctul de
aprindere egal sau mai mare de 21 °C și mai mic sau egal cu 55 °C.
• H 4 „Iritante”: substanțele și preparatele necorozive care, prin contact
imediat, prelungit sau repetat cu pielea sau cu mucoasa, pot provoca
inflamații.
• H 5 „Nocive”: substanțe și preparate care, în cazul în care sunt inhalate sau
ingerate sau pătrund prin piele, pot constitui riscuri limitate pentru sănătate.
• H 6 „Toxice”: substanțe și preparate (inclusiv substanțe și preparate foarte
toxice) care, în cazul în care sunt inhalate sau ingerate sau pătrund prin piele,
pot produce vătămări serioase, acute sau cronice pentru sănătate și pot fi
chiar letale.
• H 7 „Cancerigene”: substanțe și preparate care, în cazul în care sunt inhalate
sau ingerate sau pătrund prin piele, pot induce cancerul sau creșterea
incidenței lui.
• H 8 „Corozive”: substanțe și preparate care pot distruge țesuturile vii la
contactul cu acestea.
• H 9 „Infecțioase”: substanțe și preparate cu conținut de microorganisme
viabile sau toxine ale acestora care sunt cunoscute ca producând boli la
om sau la alte organisme vii.
• H 10 „Toxice pentru reproducere”: substanțe și preparate care, în cazul în
care sunt inhalate sau ingerate sau pătrund prin piele, pot induce
malformații congenitale neereditare sau creșterea incidenței acestora.
• H 11 „Mutagene”: substanțe și preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau ingerate sau pătrund prin piele, pot produce defecte genetice
ereditare sau creșterea incidenței acestora.
• H 12 Deșeuri care emit gaze toxice sau foarte toxice în contact cu apa,
aerul sau un acid.
• H 13 (*) „Sensibilizante”: substanțe și preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau pătrund prin piele, pot cauza o reacție de hipersensibilizare
astfel încât expunerea ulterioară la substanța sau preparatul respectiv
poate produce efecte nefaste caracteristice.
• H 14 „Ecotoxice”: deșeuri care prezintă sau pot prezenta riscuri imediate
sau întârziate pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului
înconjurător. 22.11.2008 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 312/25 RO
(*) În măsura în care sunt disponibile metode de testare.
• H 15 Deșeuri capabile prin orice mijloace, după eliminare, să producă altă
substanță de exemplu, levigat, care posedă oricare din caracteristicile
prezentate mai sus.
• Prin natura lor, deşeurile periculoase au cel mai mare impact potenţial
asupra mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei. Ţinând cont de
proprietăţile lor specifice (de exemplu: inflamabilitate, corozivitate,
toxicitate), este necesar ca activităţile de gestionare a deşeurilor
periculoase să fie abordate într-un mod riguros.
• Majoritatea deşeurilor periculoase se elimina prin depozitare, co-

incinerare sau incinerare în instalaţiile proprii ale generatorilor sau în
instalaţii specializate aparţinând operatorilor privaţi.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase
ACTIVITATE ECONOMICĂ
Industria extractivă
Fabricarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută
Industria de prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea
cărbunelui
Fabricarea substanţelor şi produselor chimice
Industria metalurgică
Industria construcţiilor metalice şi a produselor din
metal
Industria de maşini şi echipamente
Industria mijloacelor de transport
Alte activităţi
Cantități de deșeuri industriale periculoase generate, inclusiv din industria extractivă,
2010-2014 - http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/PNGD_vers5.pdf
Ponderea categoriilor de deșeuri industriale periculoase, 2014 - 05 - Deşeuri de la rafinarea
petrolului, purificarea gazelor naturale şi tratarea pirolitică a cărbunilor; 12 - Deşeuri de la
modelarea, tratarea mecanică şi fizică a suprafeţelor metalelor şi a materialelor plastice; 10 -
Deşeuri din procesele termice -
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/PNGD_vers5.pdf
Cantități de deșeuri industriale gestionate, 2010-2014 -
Cantități de deșeuri industriale periculoase gestionate pe categorii de deșeuri, 2014
- http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/PNGD_vers5.pdf
Ponderea tipurilor de metode de valorificare a deșeurilor industriale periculoase, 2014
R 12 - schimbul de deșeuri în vederea expunerii la oricare dintre operațiunile numerotate de
la R 1 la R 11.
R 1 - întrebuințarea în principal drept combustibil sau ca altă sursă de energie
R 4 - reciclarea/valorificarea metalelor și compușilor metalici
Ponderea tipurilor de metode de eliminare a deșeurilor industriale periculoase, 2014 –
D 9 - tratarea fizico-chimică neprevăzută în altă parte în prezenta anexă, care generează compuși
sau mixturi finale eliminate prin intermediul uneia dintre operațiunile numerotate de la D 1 la D 12,
de exemplu, evaporare, uscare, calcinare și altele asemenea; D 10 - incinerarea; D 5 - depozite
special construite, de exemplu, depunerea în compartimente separate etanșe, care sunt acoperite
și izolate unele față de celelalte și față de mediul înconjurător și altele asemenea. D 15 - stocarea
înaintea oricărei operațiuni numerotate de la D 1 la D 14, excluzând stocarea temporară, înaintea
colectării, în zona de generare a deșeurilor.
Operațiuni de eliminare conform Directivei 2006/12/CE
Simbol Tip operaţiune
D1 Depozitare pe sol și în sol (de exemplu, depozite de deșeuri etc.),
D2 Tratarea în sol (de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau a nămolurilor depozitate în sol)
Injectare la adâncime (de exemplu, injectare a deşeurilor care pot fi pompate în puţuri, domuri de sare
D3
sau falii geologice naturale etc.)
D4 Descărcare pe suprafețe (descărcarea de deşeuri lichide sau de nămoluri în puţuri, iazuri sau lagune)
Loc de descărcare special amenajat (de exemplu, dispunerea în celule etanşe separate, acoperite şi
D5
izolate unele de altele şi de mediul înconjurător etc.)
D6 Evacuare în mediu acvatic, exceptând mările şi oceanele
D7 Evacuarea în mări şi oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin
Tratare biologică având ca rezultat compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin intermediul
D8
oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D7 şi D9-D12
Tratare fizico-chimică având ca rezultat compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin
D9
intermediul oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D8 şi D10-D12 (evaporare, uscare, calcinare )
D10 Incinerare pe sol
D11 Incinerare pe mare
D12 Depozitare permanentă (de exemplu, amplasarea de containere într-o mină etc.)
D13 Amestecare sau mixare înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D12
D14 Reambalare înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D13
Stocare în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D14 (excluzând stocarea temporară,
D15
până la colectare, în locul unde se produc deşeurile)
• Combaterea poluării solului
• Are ca scop restabiliea raportului normal între substanţele organice,
umiditate şi continutul de oxigen din sol.
Aceasta se realizează prin:

• îndepărtarea excesului de substanţe organice de pe suprafaţa solului,
• drenarea terenului,
• tratarea solului cu substanţe chimice pentru distrugerea agenţilor
patogeni,
• lucrări de subsolaj care au ca scop încorporarea substanţelor organice şi
a poluanţilor la adâncime
• Schimbarea tehnologiilor clasice de fabricaţie, prin concepţii noi, fără
deşeuri de fabricaţie şi introducerea de tehnologii de valorificare a
materiilor prime sărace în substanţă activă.
• Reciclarea materialelor utile din deşeuri - cea mai bună măsură de

prevenire a poluării mediului ambiant, de reintegrare în circuitul economic
a unor materiale refolosibile.
• Tratarea deşeurile industriale – metode fizice, chimice şi biologice până la

obţinerea de compuşi mai puţin periculoşi. Deşeurile solide trebuie
pretratate şi reciclate. Doar o cantitate foarte mică din astfel de deşeuri
trebuie evacuată.
• Reducerea, reutilizarea şi reciclarea – constă în micşorarea cantităţii de

deşeuri eliminată care ajunge în depozitele de deşeuri
• Evacuarea corespunzătoare a substanţele chimice de uz casnic

• Eliminarea şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor
menajere
• Deşeurile de origine animală trebuie eliminate într-un sistem de canalizare

sau în fosele septice la scurt timp după producerea acestora şi nu trebuie
depozitate în grădini, pe gazon.
• Deşeurile menajere trebuie colectate selectiv în recipiente speciale, pe

sortimente: sticlă, metal, hârtie, materiale plastice şi trebuie reciclate.
Gropile şi depozitele de deşeuri trebuie modernizate.
REMEDIEREA SOLURILOR
îndepărtarea poluanţilor din sol pentru protecţia mediului şi sănătăţii.
• Principalele tehnologii de remediere:

- tehnologii de distrugere sau alterare a contaminanţilor (poluanţilor) care
includ tehnologii termice, biologice şi chimice,
- tehnologii de extracţie şi separare a contaminanţilor din sol care includ
desorbţia termică, spălarea solului, extracţia vaporilor din sol,
- tehnologii de imobilizare a contaminanţilor incluzând stabilizarea,
solificare şi izolarea. Acestea pot fi aplicate in situ (fără excavarea matricei poluate
a solului intervenţia având loc chiar în amplasamentul în care s-a produs
contaminarea) şi ex situ (solul contaminat este îndepărtat în prealabil din locaţia
iniţială).
BIOREMEDIEREA
Bioremedierea = o tehnică prin care se utilizează organismele vii, în scopul de a

degrada sau transforma contaminanţii în formele lor mai puţin toxice (Vidali,
2001).
Termenul “bioremediere” este un termen relativ nou. Pentru prima dată a fost
folosit în literatură în 1987 (Hazen, 1997).
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRdWklSjnpT2dbcHuT2QYF8Uj2WJxPPfgGQnA&usqp=CAU
• Ea se bazează pe existenţa unor microorganisme cu capacitatea de a
supune compuşii atacului enzimatic. Strategiile pot fi aplicate:
• in situ sau
• ex situ, în funcţie de situl (zona) în care vor fi aplicate.
• Metodele in situ presupun tratarea în situl (locul) de contaminare,
• în metodele ex situ, are loc îndepărtarea suprafeţei de sol din zona

contaminată sau a volumului de apă fiind supuse unor tratamente
ulterioare (Gruiz, 1995; Vidali, 2001; Saadoun, 2005).
https://www.youtube.com/watch?v=krlHYluzhNA
Bioremediere in situ
Bioremediere ex situ
https://www.vertasefli.co.uk/sites/default/files/st https://www.doranova.fi/wp-
yles/fli_full_page_header_image/public/1be_2.jpg content/uploads/2018/11/IMG_20180523_130323.jpg
?itok=7uACCrmw
https://www.researchgate.net/profile/Maria_Granberg/pu
blication/330702299/figure/fig14/AS:720325276880902@
https://lh3.googleusercontent.com/proxy/jPBduaVU0IWDBRcd85oY 1548750337983/Remediation-of-fuel-contaminated-soil-
c_Pw13AZuTZyyt4nV33m12X5- using-biopile-and-PRB-permeable-reactive-barrier.png
kavqtZSDzKRmGUlUw12fhM7tbbm66tO5TyfquLxk81n1eblTg
https://media.springernature.com/original/springer-static/image/chp%3A10.1007%2F978-3-540-77587-
4_355/MediaObjects/978-3-540-77587-4_355_Fig1_HTML.jpg
Avantajele tehnologiilor de bioremediere
• Bioremedierea poate fi un proces natural fiind perceput de public ca un

proces de tratare a deşeurilor acceptabil pentru materiale contaminate,
cum ar fi solul.
• Numărul microorganismelor cu potenţial de degradare a poluanţilor creşte

în cazul unui mediu în care se găseşte poluantul respectiv; în situaţia în
care poluantul este degradat scade numărul microorganismelor
biodegradative.
• Produşii rezultaţi sunt de obicei compuşi nepericuloşi: dioxid de carbon,

apă şi biomasă celulară.
• Este utilă pentru distrugerea completă a unei mari varietăţi de

contaminanţi. Numeroşi compuşi care sunt consideraţi a fi periculoşi pot fi
transformaţi în compuşi inofensivi. Nu apare posibilitatea unei poluări
secundare datorată produşilor de descompunere.
• Se elimină posibilitatea transferului de contaminanţi dintr-un mediu în
altul (din sol în apă sau aer) fiind posibilă distrugerea completă a
poluanţilor.
• Bioremediere poate fi adesea realizată la faţa locului, fără a crea

perturbări majore ale activităţilor normale.
• Se elimină necesitatea de a transporta cantităţi de deşeuri de pe situri

contaminate şi ameninţări potenţiale pentru sănătatea umană şi pentru
mediu care pot surveni în timpul transportului.
• Bioremedierea este o metodă mai puţin costisitoare faţă de alte tehnologii

care sunt utilizate pentru tratarea deşeuri periculoase.
Dezavantajele bioremedierii
• Se poate realiza numai în cazul compuşilor care sunt biodegradabili. Nu toţi

compuşii pot fi degradaţi rapid şi complet (mineralizaţi).
• Există situaţii în care în urma procesului de biodegradare se obţin compuşi

cu persistenţă mare sau mai toxici decât compuşii din care provin.
• Exemple: declorurarea reductivă a solvenţilor de tipul tricloretenei (TCE) la

clorura de vinil în condiţii anaerobe şi epoxidarea pesticidului aldrin la
dieldrin în condiţii aerobe.
Aldrin Dieldrin
• Transformările care conduc la creşterea naturii toxice a unui compus se

numesc activări.
• Procesele de biodegradare se realizează de obicei cu specificitate mare.
• Factori cu influenţă asupra procesului de degradare includ prezenţa

populaţiilor de microorganisme capabile să utilizeze în procesul metabolic
poluanţii respectivi, condiţii de mediu adecvate pentru creşterea
microorgansimelor respective şi concentraţii adecvate de nutrienţi şi
poluanţi.
• Sunt necesare studii pentru dezvoltarea de tehnologii de bioremediere
care sunt adecvate pentru situri cu amestecuri complexe de contaminanţi
care nu sunt uniform dispersate în mediu. În plus contaminanţi pot fi
prezenţi ca solide, lichide, şi gaze.
• Timpul necesar pentru ca procesul de bioremediere să fie eficient este mai

mare faţă de timpul în care se realizează alte procese de remediere.
• Este dificil de evaluat performanţele procesului de bioremediere, şi nu

există obiective acceptabile pentru tehnologiile de bioremediere.
• Fitoremedierea
• Utilizarea plantelor pentru reducerea riscului poluantilor in sol, sedimente
si apa;
• Se poate realiza prin:
- indepartarea poluantilor;
- alte metode de reducere a efectelor acestora asupra mediului
• Fitoremedierea se poate clasifica în conformitate cu metoda folosită şi/sau
natura contaminantului:
a) fitoextracţie - absorbţia de către rădăcină a contaminantului care este

stocat sau transferat (translocat) în muguri;
b) fitostabilizarea – un compus organic sau anorganic este încorporat în
lignină sau humusul din sol;
c) fitostimularea – o rădăcină în creştere promovează dezvoltarea
microorganismelor din rizosferă capabile să degradeze contaminanţii,
folosind exudatele ca sursă de carbon;
d) fitovolatilizarea – anumiţi ioni ai elementelor sub-grupelor II, V şi VI din
tabelul periodic ca mercur, seleniu şi arseniu sunt absorbiţi de rădăcină,
apoi sunt transformaţi în forme mai puţin toxice şi eliberaţi în mediu;
e) fitodegradarea - contaminanţii organici sunt degradaţi sau mineralizaţi prin
activitatea unei enzime specifice;
f) rizofiltrarea - utilizarea plantelor terestre pentru a absorbi, concentra
şi/sau precipita contaminanţii în sistem apos (Carneiro, 2001;. Chaney,
1997;. Eapen, 2003; January, 2008; Lasat, 2002; Sare, 1995;. Vassilev,
2004;. Panfili, 2005;. Vázquez, 2006;. Brunner, 2008; Newman, 2004).
Unele dintre aceste metode sunt durabile (viabile) datorită potenţialului
unor plante de a acumula metale grele în ţesuturile lor.
https://blogs.umass.edu/natsci397a-eross/files/2013/11/Screen-Shot-2013-11-14-at-9.48.05-AM.png
Plante metalofite
• Aceste plante au mecanisme biologice distincte care le permit să tolereze

concentraţii mari de metale (Whiting, 2004; Xiao, 2008).
• Acestea îşi au probabil originea în selecţia naturală a metalelor de către plante

care pot avea o bază genetică, dar şi unele variaţii genetice cantitative.
• Aceste caracteristici se pot manifesta în rândul populaţiilor şi în cadrul

organismelor aparţinând aceleiaşi populaţii (Pollard, 2002).
• Plantele pot fi definite ca acumulatori, extractori şi indicatori, în funcţie de

concentraţia de metale găsite în ţesuturile acestora (Baker, 1981).
• Hipercumulator pentru a defini plantele care acumulează o gama largă de
metale şi în concentraţii mai mari (Baker, 1989).
• Thlaspi caerulescens, o specie care hiperacumulează zinc şi cadmiu

(Assunção, 2003.) sechestrează zincul în forma sa solubilă, iar celulele acesteia
tolerează o concentraţie de aproximativ 60 mM de zinc în sevă (Kupper, 1999).
https://sites.google.com/site/herbismundi/terrestri
al-phytoremediation/thlaspi-caerulescens
• Toleranţa plantelor faţă de metale este legată de producţia de peptide numite

fitochelatine care sechestrează metalele, prin legarea de acestea, astfel
protejând enzimele sensibile la metale (Cobbett, 2000; Hall, 2002; Zenk,
1996).
• Specii cu capacitatea de a supravieţui în soluri contaminate cu metale grele =

cele care sunt tolerante la metale (Baker, 1987).
Ferigi ca bioacumulatori
• Pteris vittata pentru arseniu
Pteris vittata
https://1.bp.blogspot.com/_mFm838BFqBE/TSDIXhngwzI/AAAAAAA
AAa4/2ZK7ow5B9fY/s1600/pteris2.jpg
Asplenium adulterium – indicator pentru nichel
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/8c/Asp
lenium-viride.jpg/220px-Asplenium-viride.jpg
Pellaea calomelanos şi Cheilanthes hirta se găsesc în soluri
poluate cu nichel
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/74/Ch
https://upload.wikimedia.org/wikipedi eilanthes_hirta_var_hirta%2C_Little_Eden.jpg/1063px-
a/commons/thumb/7/73/Pellaea_calo Cheilanthes_hirta_var_hirta%2C_Little_Eden.jpg
melanos00.jpg/1200px-
Pellaea_calomelanos00.jpg
Aspleniu septentrionale – plumb şi cupru
https://s3.amazonaws.com/flora_photos/pictures/51659/ampliada.J
PG?1286231859
Salvinia natans pentru cupru
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e6/Salvinia_n
atans_%28habitus%29_1.jpg
Salvinia minima pentru crom
https://images-na.ssl-images-
amazon.com/images/I/81KYoxybkUL._AC_SL1500_.jpg
Azolla pinnata pentru cadmiu
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d7/Azolla_pin
nata.JPG
Marsilea minuta pentru cadmiu
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Marsilea_minuta_9090.jpg

Cursuri Ecologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Ecologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ecologie si dezvoltare durabila

• Prof.dr. Claudia Maria Simonescu

Toată materia “circulă” … nu este nici creată şi nici distrusă

•Deoarece Pământul este în esență un sistem închis cu privire la materie,

•Pământul ca sistem ecologic are un “metabolism” natural, un circuit al

•Forta motrice principala a acestei circulatii o constituie energia solară

Materia este reprezentată de elemente (carbon, azot, oxigen…) şi molecule

• Macronutrienţii – elemente necesare în cantitate mare

• Micronutrienţii – elemente necesare în cantitate foarte mică

• Un compartiment (rezervor) poate conţine o anumită cantitate dintr-un

• Rezervoarele sunt interconectate astfel că ieşirile dintr-un anumit rezervor

• Transport – procese fizice prin care compuşii (elementele) sunt

• transformări biologice care implică formarea sau consumarea de

Sfera 1 Sfera 2 Descriere

Geosferă Hidrosferă Cratere vulcanice

Atmosferă Hidrosferă Depuneri umede, poile acide

Subrezervor 1 Subrezervor 2 Descriere

Sedimentele Apa unui lac Difuzie

Apă subterană Fluviu Curenţi de bază

Scoarţa Mantaua Subducţie

• Viteza de transfer a substanţei dintr-un rezervor în altul pe o anumită cale

• de exemplu fluxul de apă din atmosferă pe suprafeţele continentale

• Interacţiunile dintre un sistem şi mediul exterior constau în intrări şi ieşiri

• Transformările fizice, chimice şi biologice implică formarea sau

• Active – accesibile pentru

• Intrările şi ieşirile se referă la transferul compuşilor elementari între sferele

• Includ identificarea compuşilor elementari şi intensitatea (magnitudinea)

• Intrările şi ieşirile de substanţe dintr-un anumit rezervor nu sunt în mod

• Înmagazinarea unei substanţe se referă la acumularea acesteia într-un

• Raportul dintre cantitatea de substanţă dintr-un rezervor la un anumit

• Viteza de circulaţie (transfer) reprezintă raportul între fluxul de

• Un mod grafic de a reprezenta un ciclu global al unui element sau a unei

• Reprezentarea grafică prin intermediul unor săgeţi şi a unor dreptunghiuri

[Simonescu si Stanescu, 2002]

• Activităţile umane determină un aport de materiale la acest circuit,

• Contribuţiile cu materiale poluante ce conţin aceleaşi specii chimice cu

• Sisteme de transfer a materiei (substanţe, materiale) şi energiei care au loc în

• Circuitele biogeochimice reprezintă un concept ce reflectă dinamismul unor

• Energia solară reprezintă forţa motrice a acestor circuite.

• Integritatea acestora este esenţială în funcţionarea:

• sistemului climatic: gazele cu efect de seră ce iau parte la circuitul

• sistemele vieţii: nutrienţii esenţiali pentru biosferă (carbon şi alte

• activităţile umane au efecte perturbatoare asupra acestor circuite, iar

• Produce materiale utilizate în antroposferă/antrosferă (cum ar fi lemnul)

Biosfera determină în mare măsură mediul Pământului (planetei)

• Antrosfera afectează Pămâtul atât de mult încât o nouă epocă geologică,

• Acest termen a fost introdus de chimistul Paul Crutzen care a studiat în

• Între antrosferă şi celelalte sfere ale mediului graniţele sunt adesea

• Locul în care şi modul în care oamenii locuiesc

• Circuitul apei (hidrologic)

• Circuitul apei reflectă existenţa şi mişcarea apei pe, în şi deasupra

• Apa pe Pământ este mereu în mişcare şi îşi modifică starea de agregare –

• Forţa motrice a circuitului apei o reprezintă energia solară.

• Un acvifer este un strat de substrat poros care contine si transporta/transmite

• Ape subterane: profunde 10.000 ani

[Simonescu si Stanescu, 2002]

P = precipitaţii; E = evaporare; T = transpiraţie; R = scurgere de suprafaţă; SR

• Norii se vor deplasa datorită curenţilor de aer. În deplasarea acestora are

• Zăpada formată se va acumula în calotele glaciare şi gheţari. În zonele cu

• O mare parte a apei din scurgerea de suprafaţă se infiltrează în sol – din

• Din apa subterană, o parte ajunge la suprafaţa Pământului sub formă de

• Prin fenomenul de evapotranspiraţie (procesul prin care umiditatea (apa)

• Activitatile antropice pot afecta nu numai calitatea apelor:

- modificari cantitative - debitele de apa prin exploatare excesiva