Arta poetică argheziană

Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu, s-a născut la Bucureşti, la 23
mai 1880. Primul volum de poezii apare foarte târziu, în 1927, la vârsta de 47 de ani, având
un titlu sugestiv: „Cuvinte potrivite” şi care îl impune definitiv în literatura română; după
acesta, publică şi alte volume de versuri, proză (notabile sunt „Cimitirul Buna Vestire” şi
„Ochii Maicii Domnului”), numeroase articole, precum şi literatură pentru copii.
Poezia sa filosofică cuprinde mai multe teme: prima este poezia autodefinirii în care apare
ideea că omenirea este dominată de manifestări contradictorii („Ruga de vecernie”) şi că
omul este plămădit din materie şi spirit („Portret”).
A doua temă este arta poetică în care cuvântul este atotputernic iar crezul poetic este încărcat
de forţă creatoare („Ruga de seară”); de asemenea, arta poetică cuprinde: omagii aduse
operei literare şi creaţiei spirituale („Testament”); estetica urătului – inovaţia stilistică în
opera lui Arghezi constă în revalorificarea cuvintelor, dându-le noi sensuri – („Flori de
mucigai”). O altă temă este viziunea asupra morţii care se concentrează pe: spaima asupra
morţii şi moartea ca un joc („De-a v-aţi ascuns”).
Lirica existenţială este ilustrată de „Psalmi” care prin publicarea lor în mai multe volume
demonstrează preocuparea permanentă a lui Arghezi pentru problema relaţiei omului cu
Dumnezeu. George Călinescu afrima despre poezia existenţialistă argheziană că este o
poezie „monumentală şi grea”.
Poezia iubirii a lui Tudor Arghezi este surprinsă în două ipostaze esenţiale: iubirea ca
sentiment protector („Creion”) sau iubirea capabilă de a schimba sensul existenţei
îndrăgostiţilor („Psalmul de taină”).
Poeziile sociale sunt un spectacol al degradării umane în care Arghezi îşi exprimă atracţia
surprinzătoare faţă de înfăţişarea dizgraţioasă a lumii; în aceste poezii eul arghezian
ilustrează putreziciunea vieţii omeneşti („Ion Ion”), lumea mahalalei, pungaşilor sau
ucigaşilor („Doi flamanzi”, „Generaţii”, „Ceasul de apoi”).
Poezia jocului, a boabei şi a fărâmei exprimă fascinaţia pe care o are Arghezi pentru
universul înconjurător alcătuit, cu o inocenţă unică şi fermecătoare, din lumea gâzelor, a
florilor şi a animalelor domestice („Cântec de adormit Mitzura”, „Cântec de cununie”).
Tudor Arghezi aduce în litaratura română o operă ce se distinge printr-o noutate izbitoare
atât în teme, cât şi în limbajul poetic, săvârşind o revoluţie în poezia românească. „În poezia
argheziană întâlnim o altă vegetaţie, o altă configuraţie a spaţiului şi a cosmosului, un alt
sentiment al timpului decât acela cu care eram obişnuiţi în poezia anterioară, dar mai ales un
alt spirit. Universul nu este, totuşi, cu mult mai vast decât ni-l descoperise Eminescu, dar este
esenţialmente altul” (Ion Simuţ)
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în fruntea primului volum
arghezian „Cuvinte potrivite” (1927), şi are rol de program literar, realizat însă cu mijloace
artistice.
În concepţia eului arghezian, întreaga operă literară este rodul unei tradiţii strămoşeşti în care
se înscrie şi opera lui în mod evolutiv, progresiv, pe care o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum
şi el a preluat-o, a înfrumuseţat-o şi a înălţat-o spiritual: „Far-a cunoaşte că-n adâncul ei/
Zace mania bunilor mei.”
Titlul „Testament” are două sensuri, unul denotativ şi altul conotativ. În sens denotativ,
poezia face referire la un act juridic, prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce
urmează
a-i fi îndeplinite după moarte în ceea ce priveşte transmiterea averii sale. În sens
conotativ, titlul aminteşte de cărţile Bibliei: Vechiul şi Noul Testament care conţin
învăţături religioase adresate omenirii. Din acest sens, derivă şi adevăratul înţeles al
titlului, acela al relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii moştenitorilor faţă
de mesajul primit de la străbuni
Tema poeziei „Testament” reflectă concepţia despre creaţie a lui Arghezi reflectată că un
ecou al suferinţei strămoşilor şi al legăturii cu aceştia. În această poezie, eul arghezian
consideră că creaţia poetică stă sub semnul influenţei harului divin dar şi al trudei
creatorului.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central al cărţii, care este concepută
drept un bun spiritual care asigură legătura dintre generaţii şi oferă urmaşilor o identitate,
fiind „hrisovul cel dintâi”. În text, motivul cărţii are o bogată recurentă în poezie, fiind
menţionată că: „Testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slovă de foc şi slovă de
gheaţă”. Acestui motiv, al cărţii, i se mai alătură şi motive precum : străbunii, bătrânii,
robii, urmaşii.
În ceea ce priveşte structura poeziei, menţionăm că aceasta este alcătuită din cinci strofe
indegale că dimensiune şi măsură (9-11 silabe) şi care variază în funcţie de intensitatea
sentimentelor şi de ideile exprimate . Textul poetic „Testament” este conceput ca un
monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept moştenire „cartea”.
Ipostazele de tată şi fiu spiritual sunt desemnate, pentru primul caz de pronumele „eu”,
„Nu-ţi voi lasă drept bunuri după moarte” iar pentru cel de al doilea caz de „fiule”,
„Aseaz-o cu credinţă căpătai”. Se observă, în finalul poeziei, faptul că tatăl devine
„Robul” iar fiul devine „Domnul”.
Pentru a ilustra mai bine conceptul de artă poetică, se poate sesiza faptul că în poezia sa,
Arghezi optează pentru un lirism subiectiv, marcat, la nivelul textului de pronume şi
verbe la persoana întâi singular: „Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Am luat ocară”, „Am
luat cenuşa morţilor” care se referă la eul liric; de adjective posesive: „cartea mea” dar şi
de pronule şi verbe la persoana a două singular: „te”, „tine”, „Nu-ţi voi lasă drept bunuri
după moarte” care sugerează receptorul imaginar.
Incipitul poeziei este conceput că o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual iar
formă negativă a verbului din primul vers accentuează valoarea deosebită a moştenirii
spirituale pe care eul arghezian o lasă urmaşilor („Nu-ţi voi lasă drept bunuri după
moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”). Tot în prima strofă secvenţa „Prin răpi şi
gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează drumul dificil al cunoaşterii
străbătut de înaintaşi. Pentru urmaşi, cartea este o „treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii
În strofa a doua, „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de către poet este numită metaforic
„hrisovul vostru cel dintâi”, astfel eul arghezian îndeamnă urmaşii să trateze cartea cu
credinţă, asemenea unei cărţi sfinte. Prin versul „De osemnitele vărsate în mine” eul liric
declara faptul că el îşi asumă moştenirea spirituală lăsată de străbunii săi.
Într-o prima faza, în strofa a treia se vorbeşte despre schimbarea intrumentelor de lucru,
se trece de la sapă la condei, de la brazdă la călimară: „Că să schimbăm acum întâia oară,
/ Sapa-n condei ai brazda-n călimară”. Acesta schimbare a instrumentelor de lucru are o
semnificaţie mult mai profundă; ea face referire la trecerea de la rural la urban şi
implicit, de la munca fizică (una istovitoare) la munca intelectuală (care aduce
numeroase satisfacţii spirituale).
Ulterior, în cadrul poeziei se remarcă estetica urătului prin faptul că îndemnul pentru vite
este transformat de către creator în „cuvinte potrivite”, în „versuri şi-n icoane”; zdrenţele
sunt transformate în „muguri şi-n icoane”; veninul, provenit cel mai probabil din
suferinţa muncii fizice este transformat în miere, adică în plăcere estetică.
În ultima secvenţă a acestei poezii, eul arghezian mărturiseşte că a luat „cenuşa morţilor
din vatra/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”; Dumnezeul de piatră semnifică, în acest
caz, ceva asemănător icoanelor, un obiect al veneraţiei. Aşadar, cenuşa morţilor devine
un cult al strămoşilor la care trebuie să se închine urmaşii iar prin ea, trecutul se
sacralizează şi dobândeşte veşnicie
În strofa a patra a poeziei este exprimată ideea că durerea şi revolta socială sunt
concentrate în poezie (aflată de această data sub masca unei vioare). Din versurile:
„Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioara, / Pe care ascultând-o a
jucat/ Stăpânul că un ţap înjunghiat” se deduce faptul că poetul filtrează prin sufletul său
suferinţele poporului („durerea noastră”) pentru ca mai apoi să le transpună în poezia de
revoltă socială. Ţapul aminteşte aici de sărbătorile dionisiace din Grecia antică, în care
apare pentru prima dată tragedia, aşadar, ţapul, prin jocul sau reprezintă în mod dramatic
suferinţa.
În ultima secvenţă a acestei strofe, versurile: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi
izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor” exprimă ideea că creaţia are
menirea de a vindeca suferinţă prin faptul că ea devine o formă de răzbunare dar prin
superioritate. Aşadar, creaţia are funcţie catharctică, prin faptul că ea are un rol atât
eliberator cât şi purificator.
Strofa a cincea şi ultima, evidenţiază faptul că „Domniţa” este echivalentul creaţiei, iar
eul arghezian se vindecă prin ea. În fine, eul arghezian ajunge la concluzia că poezia este
atât rezultatul inspiraţiei, al harului divin cât şi a trudei, al “slovei de foc” iar în ceea ce
priveşte condiţia poetului care a scris-o, acesta este un „rob” iar de munca lui se bucură
fără efort cititorul („Domnul”).
Pentru a demonstra că poezia „Testament” este o artă poetică, aceasta trebuie să
răspundă la o serie de patru întrebări: Ce este poezia? Cine este poetul? Care este rolul
poeziei şi a poetului? Care este laboratorul de creaţie?
La întrebarea „Ce este poezia?” Putem răspunde că aceasta este atât moştenirea ce s-a
acumulat în timp şi este lăsată de străbuni urmaşilor cât şi o treaptă, prin faptul că poezia
reprezintă evoluţia de la munca fizică la munca intelectuală, astfel poezia reprezintă
depăşirea condiţiei.
„Cine este poetul?” Poetul este în primul rând un creator de artă a cărui imagine este
asociată atât cu un Dumnezeu cât şi cu imaginea tatălui: „Cartea mea-i fiule o treaptă”;
de asemena, poetul este cel care asigura continuitatea moştenirii lăsate de strămoşi şi cel
care o lasă moştenire la rândul sau generaţiei viitoare.
„Care este rolul poeziei şi a poetului?” Încă din titlu ne putem da seama că poezia are
rolul de a fi Testamentul strămoşilor iar pe parcurs, poezia îşi mai relevă încă un rol,
acela de a izbăvi, de a vindeca, dobândind astfel o funcţie catharctică. Rolul poetului este
acela de a fi o veriga de legătură între strămoşi şi urmaşi şi de a transfigura moştenirea
strămoşească.
„Care este laboratorul de creaţie?” Laboratorul de creaţie îl reprezintă frământările „de
mii de săptămâni” şi împerecherea slovei de foc şi a slovei făurite care revela faptul că
poezia apare atât ca rezultat al inspiraţiei divine cât şi al sudorii muncii sutelor de ani.
Limbajul poetic al poeziei argheziene este o componentă care se face remarcată mai ales
prin înnoirile lexicale, acele „cuvnte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie”, de
tipul „ciorchin de negi” sau „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri
noi” care oferă poeziei o expresivitate de-a dreptul fascinantă.
La nivel lexical, câmpul lexical al cărţii trasează linia de forţă a poeziei „Testament” iar
în această se înscriu: hrisovul, cuvintele, versurile, condeiul călimară, verbul „a scrie”.
Cuvintele „cu râie” precum: „zdrenţe” sau „bube, mucegaiuri şi noroi”, oferă poeziei
argheziene o expresivitate incomfundabila iar exprimarea oxmoronica de tipul: „ciorchin
de negi” demonstrează combinarea inedită şi neaşteptată a cuvintelor „cu râie”. Tot la
acest nivel se remarcă folosirea unui limbaj popular: ocară, brazdă, plăvani, odrasla şi a
unui limbaj religios: credinţă, icoane, Dumnezeu.
În ceea ce priveşte figurile de stil, remarcabilă este mulţimea metaforelor, majoritatea
neaşteptate: „Hotar înalt, cu două lumi pe poale” cele două lumi reprezentând lumea
străbunilor şi lumea urmaşilor, „Cartea mea-i fiule o treaptă” treaptă reprezentând aici
schimbarea condiţiei omului care se poate face cu ajutorul cărţii, „ciorchin de negi”,
„osemintele vărsate-n mine”. Amintim şi comparaţia surprinzătoare: „Împăreachiate-n
carte se mărită/ Că fierul cald îmbrăţişat în cleşte”; epitetele rare: „Seară răzvrătită”;
epitete sinestezice: „Dulcea lui putere”, „Durerea noastră surdă şi amară” sau obscurice:
„ramură obscură”; oximoronul: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”.
Legat de morfologia şi sintaxa poeziei, remarcăm faptul că singurul verb la viitor, în
formă negativă: „Nu-ţi voi lasă”, plasat în incipitul poeziei conturează caracterul
testamentar al acesteia, însă, în contextul poeziei, acesta verb dobândeşte o semnificaţie
pozitivă; persoana întâi singular a verbelor alternează cu persoană întâi plural care
contureaza exact acea relaţie a poetului cu urmaşii săi; sintaxa argheziană suprinde prin
inversările de topica, de exemplu: „Şi dând în vârf, că un ciorchin de negi/ Rodul durerii
de vecii întregi”.
În fine, cu ajutorul caracteristicilor evidenţiate anterior, putem afirmă că poezia
„Testament” a lui Tudor Arghezi se încadrează în curentul modernist prin prezenţa
următoarelor trăsături: în poezie se reflectă trecerea de la munca fizică la munca
intelectuală, textul se centrează pe preocupările intelectualului (creaţia), în această poezie
accentul cade pe idee din dorinţa unei receptări intelectualizate a mesajului poetic,
structura poeziei este una aleatorie în funcţie de idei şi de intensitatea sentimentelor eului
arghezian, poetul foloseşte diferite intercalări la nivelul frazelor pentru ambiguizarea
poeziei. Invocarea esteticii urătului este trăsătura cea mai izbitoare a acestei poezii şi se
realizează prin sintagme poetice aflate în relaţii de opoziţie: „veninul”/ „miere”, metafore
surprinzătoare: „slovă de foc” şi „slovă făurită”, epitete inovatoare: „Durerea surdă şi
amară”
Despre estetica urătului trebuie menţionat că devine o categorie estetică fundamentală
alături de frumos prin apariţia tratatului „Estetica urătului” a lui Rosenkrantz, în 1853.
Curentul literar care valorifica această categorie estetică este romantismul iar în cadrul
acestui curent, scriitorul francez Victor Hugo, reabilitează uratul, mutând accentul de pe
frumuseţea fizică pe cea morală, valorificând antiteza dintre urâţenia/diformitatea fizică
şi calităţile sufleteşti ale personajelor (romanul „Notre Dame de Paris”, cocoşatul
Quasimodo).
Categoria estetică a urătului va fi valorificată şi în simbolism de către poetul francez
Charles Baudelaire, în volumul de versuri „Florile răului”. La fel că şi acesta, Arghezi
consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urat, sublim sau
grotesc, poate constitui un material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi” iar astfel estetica urătului este din nou valorizată în poezia
„Testament”.
Cu toate acestea, în „Testament” se remarcă şi prezenţa unor trăsături de ordin
tradiţionalist, cum ar fi: păstrarea rimei la nivelul versurilor, valorizarea trecutului (fapt
sugerat de valorizarea strămoşilor), valorizarea cadrului rural prin folosirea unor
regionalisme („grămădii”) şi arhaisme („hrisov”) şi în acelaşi timp, valorizarea religiei
prin invocarea unui limbaj religios („Aseaz-o cu credinţă”) şi a unor elemente
religioase(„icoane”) .
Poet proteic, Tudor Arghezi este o personalitate puternică a literaturii române. Greu
încadrabil într-o direcţie, el îşi asumă atât modernismul cât şi tradiţionalismul interbelic
într-o opera unică prin vigoarea şi diversiatatea ei, dar mai ales unică printr-un limbaj
reformator, prin care poetul depăşeşte inhibiţiile generate de revoluţia eminesciană în
limbaj întrucât, ca şi după Eminescu, după Arghezi, nu se mai poate scrie la fel.
Volumul de poezii „Flori de mucigai” ilustrează o perioadă tragică din viaţa lui Tudor
Arghezi şi anume experienţa carcecală din închisoarea de la Văcăreşti între anii 1918-
1919. În acest volum, Arghezi priveşte cu înţelegere şi omenie lumea hoţilor şi a
delicventilor, sugestive pentru această perspectiva fiind titlurile: „Ion Ion”, „Ucigă-l
toacă”, „Morţii”.
Poezia „Flori de mucigai” se află în deschiderea volumul cu acelaşi titlu (1931) şi
reflectă arta poetică a lui Tudor Arghezi, concepția lui despre efortul artistului şi
implicaţiile acestuia în actul creaţiei, constituind, in același timp și poezia programatică a
acestui volum .
O dată cu această poezie, Tudor Arghezi introduce o mutaţie în opera sa prin
valorificarea esteticii urâtului. Urâtul devine o categorie estetică fundamentală alături de
frumos în 1853. Curentul literar care valorifica această categorie estetică este
romantismul. În acest curent, scriitorul francez Victor Hugo, considerat unul dintre
întemeietorii curentului, reabilitează urâtul, mutând accentul de pe frumuseţea fizică pe
cea morală, valorificând antiteza dintre urâţenia/diformitatea fizică şi calităţile sufleteşti
ale personajelor: romanul „Notre Dame de Paris”, cocoşatul Quasimodo, fiind câteva
exemple emblematice.
Categoria estetică a urătului va fi valorificată în simbolism de către poetul francez
Charles Baudelaire, în volumul de versuri „Florile răului”, când urâtul capătă valoarea
unei estetici autonome.
Titlul poeziei „Flori de mucigai” este un oximoron care reflectă cu exactitate estetica
urâtului prin faptul că florile reprezintă frumuseţea, puritatea, lumina iar mucigaiul are
semnificaţia opusă de urât, descompunere, întuneric, idee care îşi poate avea rădăcinile în
imaginea peretului mucegăit al închisorii de la Văcăreşti. Această asociere dintre floare
şi mucegai oferă titlului o expresivitate şocantă şi fascinantă totodată prin efectele
estetice.
Titlul este în acelaşi timp reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian numită
estetica urâtului, o modalitate artistică întâlnită în lirica europeană la Baudelaire care
scrisese „Florile răului”.
Tema poeziei o reprezintă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi
consecinţele pe care acest efort le are asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de
frământări şi tulburări interioare. În acest caz, versurile nu mai sunt produsul harului
divin ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
Motivele centrale ale poeziei sunt: pereţii (asociaţi cu tencuiala, firida); unghia („ghiară”,
mâna); stihurile (scrisul, „stihuri de groapă”, de sete, de apă, de scrum, de acum); la care
se adaugă şi întunericul, singurătatea şi ploaia.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două secvenţe lirice inegale, atât
că lungime cât şi ca măsură şi chiar muzicalitate. Prima ilustrează crezul artistic
arghezian iar cealaltă, pierderea credinţei şi opţiunea pentru malefic.
Din punct de vedere copozitional, într-o prima faza, eul arghezian descrie spaţiul creaţiei
că fiind unul foarte mic, o „firidă goală”, spaţiu care ni se sugerează a fi sufocant şi
închis. Pe acest fond, eul arghezian indică faptul că instrumentul pentru scris lipseşte iar
această lipsă este compensată de unghie.
În continuare, ni se induce ideea că eul arghezian este părăsit de divinitate prin faptul că
apostolii care au scris Noul Testament (Luca, Ioan, Marcu) sunt invocaţi cu semn
negativ: „Cu puterile neajutate” iar enumerarea tot cu semn negativ a elemenelor
fabuloase ale evangheliştilor: „taurulu”, „leul”, „vulturul” creează o imagine de mare
forţă sugestivă privind starea de deprimare a eului arghezian, covârşit de sentimentul
singuratatatii.
Spre finalul acestei părţi, ni se sugerează pierderea noţiunii timpului în închisoare, prin
stihurile care sunt „fără an”. În spaţiul claustrant al închisorii, stihurile devin cumva o
formă de compensare a nevoilor eului arghezian, astfel, ele ţin de foame şi de sete.
Stihurile de apă simbolizează naşterea prin botez iar stihurile de scrum semnifică de fapt
focul cincizecimii; această interpretare dezvăluie, într-un mod cât se poate de cert setea
de Dumnezeu de care este cuprins eul arghezian.
Harul poetic, „unghia îngerească”, este tocit de efort, nu îi mai permite poetului revelaţia,
din cauză că ea „nu a mai crescut”, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu
se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”.
În secvenţa a doua, deznădejdea eului arghezian este amplificată de întunericul în care se
află iar ploaia care se aude „departe afară” îi provoacă o durere care se resimte profund,
„ca o ghiară”. Pe acest fundal eul arghezian optează pentru a se lăsa inspirat de forţele
malefice, idee sugerată de o simbolistică străveche care asociază mâna stânga cu forţele
demonice („Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stânga”). Aşadar, universul pe
care îl explorează eul arghezian în acest volum este un univers al răului şi al urâtului.
În consecinţa faptului că „Flori de mucigai” este o artă poetică, ea răspunde la o serie de
întrebări. Ce este poezia? Poezia reflectă pierderea credinţei şi durerea asociată cu ea la
care se adaugă opţiunea pentru un univers al răului şi al urătului în care se explorează
categorii opuse divinului. Cine este poetul? Poetul este cel care poartă masca
încarceratului, a celui care îşi pierde credinţa şi explorează universul malefic. Ce rol are
poezia? Poezia are rolul de a mărturisi pierderea credinţei iar scrisul, în acest caz are un
rol catharctic deoarece, poetul săturat de rău se eliberează prin scris. Ce rol are poetul?
Poetul are rolul de a valoriza lumea închisorii şi a răului, descoperindu-i astfel valenţele
estetice. Care este laboratorul de creaţie? Creaţia se realizează „cu unghiile de la mâna
stânga” şi cu multă durere.
În ceea ce priveşte limbajul poetic se observă faptul că în poezia „Flori de mucigai”
predomină registrele stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca o inovaţie lingvistică,
pe de altă parte ca substanţă a ideilor exprimate. Limbajul este caracterizat prin folosirea
cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinantă, „Cuvinte urâte” al căror sens
capătă noi valori. De exemplu, „mucigai” este un regionalism cu aspect arhaic dar care
are aici sensul profund al descompunerii spirituale.
Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular, ca „firidă”, „stihuri” la care se adaugă şi
cele din vocabularul religios, mai precis numele celor trei evanghelişti (Luca, Marcu,
Ioan). La nivel semantic, oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea complexă a
imperfecţiunilor vieţii, a conditiilor vitrege la care este supus creatorul şi care îi provoacă
acestuia repulsie.
Metaforele arghezieane sugerează ideea de disperare a omului claustrat, a artistului care
nu se poate exprimă liber, spre exemplu, metafora „cu puterile neajutate” sugerează
neputinţa creatoare a eului arghezian, „stihuri fără an” exprimă pierderea noţiunii
timpului în spaţiul carceral, stihurile de sete de apă, de foame de scrum par să stingă
nevoile biologice ale eului arghezian, „unghia îngerească” semnifică influenţa harului
divin în procesul creaţiei.
Se pot sesiza în plus, o comparaţie „mâna că o ghiară” prin care ni se indică suferinţele
prin care trebuie să treacă eul arghezian din nevoia de a se exprima, epitetul: „firidă
goală” care indică goliciunea spaţiului în care este nevoit să creeze şi apăsarea
sufletească a eului arghezian, simboluri: taurul, leul, vulturul, ploaia.
În ceea ce priveşte morfologia poeziei, trebuie menţionat că textul are două propoziţii
foarte lungi şi mai multe propoziţii scurte, mai ales în final, fapt care relevă o anumită
limitare a limbajului şi care conduce la creşterea tensiunii lirice. În începutul textului
accentul cade pe împrejurările în care se află eul arghezian, acestea este un început
ambiguizat prin absenţa unui complement direct. În continuare se poate observa o
intercalare între două complemente instrumentale: „Pe întuneric, în singurătate”. În
secvenţa în care sunt amintite stihurile apar o serie de inversiuni topice vizibile în faptul
că subiectul este plasat la sfârşitul propoziţiei, în timp ce o enumerare de nume
predicative precede subiectul.
Dacă prima strofă nu are o muzicalitate anume, ritmul nu este perfect iar versurile sunt
inegale, în strofa a doua lucrurile se schimbă, în sensul că această strofă are o structură
tradiţională, rimă egală, măsură de şase silabe şi am putea spune chiar o muzicalitate
ritualică, deoarece eul arghezian invocă forţele malefice, prin opţiunea de a scrie cu
mâna stânga.
În concluzie, cu ajutorul caracteristicilor evidenţiate anterior, putem afirma că poezia
„Flori de mucigai” a lui Tudor Arghezi se încadrează în curentul modernist prin prezenţa
următoarelor trăsături: în poezie se reflectă trecerea de la opţiunea pentru valorizarea
divinului la opţiunea pentru valorizarea esteticii urătului şi a maleficului , textul se
centrează pe preocuparile intelectualului (creaţia), în această poezie accentul cade pe idee
din dorinţa unei receptări intelectualizate a mesajului poetic, în prima strofă structura
poeziei este una aleatorie în funcţie de idei şi de intensitatea sentimentelor eului
arghezian, în plus poetul foloseşte diferite intercalări la nivelul frazelor pentru
ambiguizarea poeziei.
Cu toate acestea, în „Flori de mucigai” se remarcă şi prezenţa unor trăsături de ordin
tradiţionalist în ultima strofă, cum ar fi: păstrarea rimei la nivelul versurilor, folosirea
unor regionalisme („mucigai”) şi arhaisme („firidă”, „stihuri”) şi în acelaşi timp,
valorizarea religiei prin invocarea numelor celor trei evanghelişti: Luca, Marcu, Ioan sau
folosirea metaforei „unghia îngerească”.
Poet proteic, Tudor Arghezi este o personalitate puternică a literaturii române. Greu
încadrabil într-o direcţie, el îşi asumă atât modernismul cât şi tradiţionalismul interbelic
într-o opera unică prin vigoarea şi diversiatatea ei, dar mai ales unică printr-un limbaj
reformator, prin care poetul depăşeşte inhibiţiile generate de revoluţia eminesciană în
limbaj întrucât, ca şi după Eminescu, după Arghezi, nu se mai poate scrie la fel.
Poeziile „Testament” şi „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi fac parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, ambele fiind aşezate în
fruntea volumelor „Cuvinte potrivite” respectiv „Flori de mucigai”, având în acelaşi timp
şi un rol de program literar.
Ambele poezii reflectă concepta lui Tudor Arghezi despre efortul artistului şi implicaţiile
acestuia în actul creaţiei, evidenţiate însă în două ipostaze diferite. Pe de o parte, în
„Testament” eul arghezian are datoria de a prelua moştenirea artistică lăsată de străbuni,
de a o înfrumuseţa şi înălța spiritual, pentru ca în final moştenirea să fie preluată de
tânăra generaţie, pe de altă parte, în „Flori de mucigai” eul arghezian aflat în neputinţa de
a crea este chinuit de tulburări interioare care, îl vor face ca în final, să îşi recupereze
forţa creatoare prin valorizarea universului malefic.
Titlurile poeziilor „Testament” şi „Flori de mucigai” valorifica de asemenea cele două
idei diferite cu privire la actul creator; primul titlu refectă relaţia spirituală dintre
generaţii şi responsabilitatea moştenitorilor faţă de mesajul primit de la străbuni iar cel
de al doilea titlu este un oximoron care reflectă cu exactitate estetica urătului: florile
reprezintă frumuseţea, puritatea, lumina iar mucigaiul are semnificaţia opusă de urât,
descompunere, întuneric, oferind astfel titlului o expresivitate mult mai şocantă decât a
titlului „Testament” .
Temele ambelor poezii reflectă concepţia despre creaţie a lui Arghezi, însă în
„Testament”, eul arghezian consideră că creaţia poetică stă sub semnul influenţei harului
divin dar şi al trudei creatorului, iar în cazul poeziei „Flori de mucigai”, versurile nu mai
sunt produsul harului divin ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare. Cât despre
motive, ele sunt grupate în jurul ideii valorificate în fiecare poezie, astfel în „Testament”,
cartea reprezintă motivul central iar în „Flori de mucigai” unghia şi stihurile ocupă
această poziţie
În ceea ce priveşte structura celor două texte poetice, menţionăm că acestea sunt alcătuite
din cinci respectiv două strofe inegale ca dimensiune şi măsură şi care variază în funcţie
de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate. În plus, pentru a ilustra mai bine
conceptul de artă poetică, se poate sesiza faptul că atât în „Testament” cât şi în „Flori de
mucigai”, Arghezi optează pentru un lirism subiectiv, marcat, la nivelul textului de
pronume şi verbe la persoana întâi singular: „Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Am luat
ocara”, „Le-am scris cu unghia pe tencuiala”, „Când mi s-a tocit unghia îngerească” care
se referă la eul arghezian.
Din punct de vedere compoziţional se remarcă faptul că incipitul celor două poezii se
concentrează pe idei diferite, mai exact în „Testament” incipitul accentuează valoarea
deosebită a moştenirii spirituale pe care eul arghezian o lasă urmaşilor iar în „Flori de
mucigai” incipitul descrie spaţiul sufocant în care se află eul arghezian lipsit de
instrumentul scrierii.
Atât în „Testament” cât şi în „Flori de mucigai” se valorifică ideea conform căreia
creaţia poetică este elaborată cu trudă şi cu un efort inimaginabil de cititor. Însă, pe lângă
această trudă, în „Testament” eul arghezian recunoaşte în mod glorios aportul
strămoşilor „Bătrânii au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani.” şi a
suferinţelor lor în tot acest proces al creării. Însă în „Flori de mucigai”, eul arghezian se
declara a fi „Cu puterile neajutate” iar prin enumerarea cu semn negativ a elemenelor
fabuloase ale evangheliştilor: „taurulu”, „leul”, „vulturul” eul arghezian declara în mod
cert lipsa oricărui sprijin în procesul creaţiei, proces care se realizează în mod cert în
condiţii mult mai vitrege decât în „Testament”.
În plus, se mai evidenţiază şi ideea că creaţia are funcţie catharctică, prin faptul că ea are
un rol atât eliberator cât şi purificator. Astfel, în „Testament”: „Biciul răbdat se-ntoarce
în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor” iar în „Flori de
micigai” stihurile devin cumva o formă de compensare a nevoilor eului arghezian, astfel,
ele ţin de foame şi de sete.
În continuare se poate remarca că, aşa cum în „Testament” se trece de la sapă la condei şi
de la brazdă la călimară: „Că să schimbăm acum întâia oară, / Sapa-n condei ai brazda-n
călimară”, mai concret de la munca fizică (una istovitoare) la munca intelectuală (care
aduce satisfacţii spirituale), în „Flori de mucigai” eul arghezian evidenţiază trecerea de la
statutul poetului inspirat de divinitate la poetul inspirat de forţele malefice: „Şi m-am silit
să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.
În fine, referitor la estetica urâtului, aceasta apare în amebele poezii numai că în
„Testament” urâtul se remarcă într-un mod mult mai cert prin transformarea îndemnului
pentru vite în cuvinte potrivite, a zdrenţelor în „muguri şi-n icoane”, a veninului în
miere, prezenţa cuvintelor „cu râie”: „bube mucegaiuri şi noroi”, „zdrenţe”, „ciorchin de
negi”. În „Flori de mucigai” estetica urâtului este valorificată în titlu iar la nivelul
poeziei, ea este sugerată de atmosfera în care scrie eul arghezian şi prin optarea acestuia
pentru a se lăsa inspirat de forţele malefice.
În consecinţa faptului că cele două poezii sunt arte poetice, ele răspund în mod diferit
criteriilor pe care trebuie sa le respecte o poezie pentru a fi artă poetică. Ce este poezia?
În „Testament” poezia este o „treaptă”, prin faptul că ea reprezintă evoluţia de la munca
fizică la munca intelectuală, aşadar poezia reprezintă depăşirea condiţiei iar în „Flori de
mucigai” poezia reflectă pierderea credinţei şi durerea asociată cu ea. Cine este poetul?
În „Testament” poetul este cel care asigură continuitatea moştenirii lăsate de strămoşi şi
cel care o lasă moştenire la rândul său generaţiei viitoare iar în „Flori de mucigai” poetul
este cel care poartă masca încarceratului, a celui care îşi pierde credinţa şi explorează
universul malefic. Ce rol are poezia? Ambele poezii au o funcţie catharctică, prima prin
izbăvire şi vindecare iar a doua prin mărturisirea pierderii credinţei. Ce rol are poetul? În
„Testament” poetul are rolul a fi o veriga de legătură între strămoşi şi urmaşi şi de a
transfigura moştenirea strămoşească iar în „Flori de mucigai” poetul are rolul de a
valoriza lumea închisorii şi a răului, descoperindu-i astfel valenţele estetice. Care este
laboratorul de creaţie? În prima poezie, laboratorul de creaţie îl reprezintă frământările
„de mii de săptămâni” şi împerecherea slovei de foc şi a slovei făurite iar în a doua
poezie, creaţia se realizează „cu unghiile de la mâna stânga” şi cu multă durere.
În ceea ce priveşte limbajul poetic se observă faptul că în aceste poezii predomină
registrele stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca o inovaţie lingvistică, pe de altă
parte ca substanţă a ideilor exprimate, de exemplu: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-
am frumuseţi şi preţuri noi” sau „mucigai” care este un regionalism cu aspect arhaic dar
are sensul profund al descompunerii spirituale.
Arghezi utilizează, de asemenea şi cuvinte din limbajul popular cum ar fi: ocară, brazdă,
plăvani sau „firidă”, „stihuri” la care se adaugă şi cele din vocabularul religios: :
credinţă, icoane, Dumnezeu împreună cu numele celor trei evanghelişti (Luca, Marcu,
Ioan).
În ceea ce priveşte figurile de stil, remarcabilă este mulţimea metaforelor, majoritatea
neaşteptate, de exemplu în „Testament”: „Cartea mea-i fiule o treaptă” treaptă
reprezentând aici schimbarea condiţiei omului care se poate face cu ajutorul cărţii,
„ciorchin de negi”, „osemintele vărsate-n mine” iar în „Flori de mucigai” metafora „cu
puterile neajutate” sugerează neputinţa creatoare a eului arghezian, „stihuri fără an”
exprimă pierderea noţiunii timpului în spaţiul carceral, „unghia îngerească” semnifică
influenţa harului divin în procesul creaţiei. Amintim şi comparaţiile surprinzătoare:
„Împăreachiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte” respectiv „mâna ca
o ghiară”; epitetele rare precum „Seară răzvrătită” sau „firidă goală”.
În ceaa ce priveşte morfologia poeziilor, trebuie menţionat că lungimile strofelor celor
două texte poetice variază în funcţie de ideile transmise şi de tensiunea lirică. Incipitul
poeziei „Flori de mucigai” este ambiguizat prin absenţa unui complement direct,
ambiguizare care însă nu se remarcă în incipitul poeziei „Testament”, în care dimpotrivă
se conturează mult mai clar caracterul testamentar al acesteia prin verbul în formă
negativă. Menţionăm în plus că în ambele poezii se remarcă inversiunile topice, de
exemplu în „Testament”: „Şi dând în vârf, că un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii
întregi” iar în „Flori de mucigai” prin faptul că subiectul este plasat la sfârşitul
propoziţiei, în timp ce o enumerare de nume predicative precede subiectul: „Sunt stihuri
fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum.”
În fine, cu ajutorul caracteristicilor evidenţiate anterior, putem afirma că poeziile
„Testament” şi „Flori de mucigai” a lui Tudor Arghezi se încadrează în curentul
modernist prin prezenţa următoarelor trăsături: în poezii se reflectă trecerea de la munca
fizică la munca intelectuală respectiv de la opţiunea pentru valorizarea divinului la
opţiunea pentru valorizarea esteticii urâtului şi a maleficului, textul se centrează pe
preocupările intelectualului (creaţia), în aceste poezii accentul cade pe idee din dorinţa
unei receptări intelectualizate a mesajului poetic, structura poeziilor este una aleatorie în
funcţie de idei şi de intensitatea sentimentelor eului arghezian, poetul foloseşte diferite
intercalări la nivelul frazelor pentru ambiguizarea poeziei iar invocarea esteticii urâtului
este trăsătura cea mai izbitoare a acestor poezii: „veninul”/ „miere” sau „Flori de
mucigai”, la această se adaugă şi metafore surprinzătoare: „slovă de foc” şi „slovă
făurită” sau „unghia îngerească”.
Despre estetica urâtului trebuie menţionat că devine o categorie estetică fundamentală
alături de frumos prin apariţia tratatului „Estetica urâtului” a lui Rosenkrantz, în 1853.
Curentul literar care valorifica această categorie estetică este romantismul iar în cadrul
acestui curent, scriitorul francez Victor Hugo, reabilitează urâtul, mutând accentul de pe
frumuseţea fizică pe cea morală, valorificând antiteza dintre urâţenia/diformitatea fizică
şi calităţile sufleteşti ale personajelor (romanul „Notre Dame de Paris”, cocoşatul
Quasimodo).
Categoria estetică a urâtului va fi valorificată şi în simbolism de către poetul francez
Charles Baudelaire, în volumul de versuri „Florile răului”. La fel că şi acesta, Arghezi
consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui un material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi” sau spaţiul carceral care antrenează setea de creaţie a eului
arghezian.
Cu toate acestea, în „Testament” şi „Flori de mucigai” se remarcă şi prezenţa unor
trăsături de ordin tradiţionalist, cum ar fi: păstrarea rimei la nivelul versurilor, folosirea
unor regionalisme („grămădii” sau „mucigai”) şi arhaisme („hrisov”, „firidă”) şi în
acelaşi timp, valorizarea religiei prin invocarea unui limbaj religios („Aseaz-o cu
credinţă”) şi a unor elemente religioase: „icoane” sau numelor celor trei evanghelişti:
Luca, Marcu, Ioan ori folosirea metaforei „unghia îngerească”.
Poet proteic, Tudor Arghezi este o personalitate puternică a literaturii române. Greu
încadrabil într-o direcţie, el îşi asumă atât modernismul cât şi tradiţionalismul interbelic
într-o opera unică prin vigoarea şi diversiatatea ei, dar mai ales unică printr-un limbaj
reformator, prin care poetul depăşeşte inhibiţiile generate de revoluţia eminesciană în
limbaj întrucât, ca şi după Eminescu, după Arghezi, nu se mai poate scrie la fel.