1.

ÎNOTUL – DISCIPLINĂ SPORTIVĂ

Nataţia, ca disciplină sportivă, reuneşte toate laturile şi formele de manifestare ale activităţii
sportive cunoscute, unele chiar mai puţin cunoscute, cum ar fi înotul subacvatic , maratonul nautic etc.
Baza nataţiei o constituie însă activitatea de înot; fără a şti să înoţi, nu poate fi vorba de polo, sărituri
etc.
Specialiştii înclină să facă o primă delimitare în clasificarea activităţilor legate de înot :
- înotul terapeutic, care vizează întărirea sănătăţii, călirea organismului, sau recuperarea terapeutică;
- înotul utilitar, legat de sarcinile productive;
- înotul sportiv, în care întrecerea este elementul dominant, chiar la trambulină, sau în jocul de polo .
Oficial, această ultimă componentă alcătuieşte disciplina sportivă nataţia, în care sunt reunite,
prin aderarea la statutul F.I.N.A., următoarele discipline :
- înotul sportiv: feminin, masculin, juniori, seniori;
- jocul de polo pe apă: masculin, feminin, copii, juniori şi seniori;
- sărituri la trambulină : 1 m, 3 m şi sărituri de la platforma de 5m,7m şi 10 m – masculin ,
feminin , juniori şi seniori ;
- înotul sincron : feminin, individual, dublu, echipă.
Din punct de vedere istoric, înotul sportiv debutează oficial în Anglia, prima jumătate a
secolului XIX, prin înfiinţarea, la Londra, a primului club de înot. Activitatea acestuia se extinde şi în
1874 se înfiinţează Federaţia Engleză de Înot Amator, delimitată net de înotul profesionist.
De asemenea, în diferite ţări încep să se organizeze primele campionate naţionale: 1882 în
Germania, 1887 în S.U.A., 1888 în Scoţia, 1889 în Austria, 1896 în Ungaria. În 1908 se înfiinţează
Federaţia Internaţională de Nataţie Amator, cea care a întocmit primul Regulament Internaţional de
Înot, cu reguli de stabilire, de omologare a recordurilor, cu sistem de alcătuire a calendarului
internaţional şi de aprobare a desfăşurării competiţiilor de amploare internaţională (întrecere olimpică,
mondială, europeană, pan-americane sau asiatice, concursuri balcanice etc.).

1.1 Înotul – disciplină sportivă de primă importanţă în contextul olimpic

Înotul sportiv, răspândit în mai toate ţările lumii, are o pondere însemnată în cadrul Jocurilor
Olimpice, a Campionatelor Mondiale, Europene, Campionatelor Mondiale Universitare, el punând în
joc, nu mai puţin de 82 de medalii, trezind astfel interesul organizaţiilor sportive şi a tuturor sportivilor
ce vor să se afirme pe plan mondial.
Înotul este una din puţinele ramuri sportive prezente încă de la prima ediţie a Jocurilor
Olimpice, cea de la Atena, din 1896. Dacă la prima ediţie au fost un număr de 7 probe la bărbaţi şi 2 la
femei , astăzi s-a ajuns la un număr de 23 probe, atât la bărbaţi cât şi la femei.
În sprijinul afirmaţiei că înotul reprezintă un sport de primă importanţă în contextul olimpic,
stau cifrele, care ne arată că, împreună cu atletismul, cele două ramuri de sport deţin 35% din totalul
medaliilor olimpice, restul de 65% revenind celorlalte 20 de discipline olimpice.
Zi de zi aflăm din presa de specialitate despre performanţele sportive şi recorduri care păreau
greu de realizat. Cu mai bine de 60 de ani în urmă, celebrul Johnny Weissmuller cobora pentru prima
oară sub bariera celor 60 de secunde pe 100 m liber, performanţa sa fiind de-a dreptul senzaţională
pentru data de 8 iulie 1920. În următorii 34 de ani, această performanţă este îmbunătăţită cu multe
secunde; 1954 – Richard Cleveland 54”80 sec., pentru următoarele 5 secunde fiind necesari 20 de ani .
Câştigătorul „sutei” la Jocurile Olimpice de la Montreal, americanul Jim Montgomery avea să fie
primul care coboară sub fantastica cifră de 50 secunde, anume 49”90 secunde, record ce va rămâne în
picioare pentru mulţi ani. Dar, n-au fost necesare nici trei săptămâni când la Campionatele S.U.A.,
Joty Skiner aduce recordul la 49”44 secunde.
Secretul rezultatelor uimitoare care se obţin constă în antrenamentul intensiv, împins până la
limita rezistenţei, înotătorii parcurgând anual până la 3000 – 3200 Km şi depunând un efort ce se
cifrează la 1000 – 1200 ore de muncă .
1.2 Evoluţia tehnicii procedeelor de înot
Înotul, ocupă un loc important în existenţa cotidiană a omului contemporan. Există o serie de
oameni, chiar mai vârstnici care n-au înţeles necesitatea practicării înotului, deşi unii dintre ei şi-au
petrecut viaţa pe malul apelor. În schimb alţii au resimţit în diverse ocazii lipsa cunoştinţelor
elementare de înot, asociată cu regretul că, la momentul potrivit nu au învăţat să înoate.
Dintre aceştia unii ar fi reuşit să-şi salveze viaţa înotând, alţii ar fi putut să-şi favorizeze prin
înot, desfăşurarea proceselor de creştere şi dezvoltare.
Născut odată cu omul înotul a constituit încă de la început o necesitate.
Stabilindu-se de-a lungul cursurilor de apă, din considerente utilitare, omul a fost împins de
curiozitatea sa caracteristică să cerceteze malul opus în căutarea hranei, cu mult înainte de a învăţa să
construiască poduri .
Aceasta l-a obligat să înoate cu atât mai mult cu cât instabilitatea şi fragilitatea primelor
ambarcaţiuni a dovedit prin victimele înregistrate obligativitatea cunoaşterii înotului. Frescele egiptene
datând din secolul al V-lea î.e.n. ne oferă posibilitatea de a admira un înotător de craul într-o poziţie
demnă de invidiat, altele descoperite la Ninive, capitala vechii Asirii, reprezintă soldaţi din armatele
lui Assurbanipal, care înotau liber sau cu ajutorul burdufelor din piei de animale. Înotul ca manifestare
motrică utilitară, a cunoscut în decursul timpului perioade de înflorire şi de stagnare, în funcţie de
interesele, aspiraţiile şi gradul de civilizaţie a popoarelor. În vechea Eladă importanţa acordată înotului
era atât de mare, încât Platon îşi punea întrebarea dacă un om ,,poate fi bun de vre-un serviciu, dacă
nu ştie să înoate”. Cuvintele „nec lagit nec natat” desemnau, în accepţia lui, incultura şi absenţa
receptivităţii. În spiritul aceluiaşi principiu utilitar Homer povestea în „Odiseea” una din isprăvile lui
Ulisse, care, după naufragiul corăbiilor sale, a înotat timp de două zile şi două nopţi, pentru a ajunge la
ţărm .
În Spatra, Licurg a hotărât ca fiecare cetăţean liber al oraşului, indiferent de vârstă, să facă
zilnic o baie în Eurotas, de obicei înainte de masă .
În legătură cu acest obicei şi cu mesele gustoase care se pregăteau în Sparta se povesteşte că un
rege din Asia Mică şi-a cumpărat ca bucătar un sclav spartan. Într-una din zile, supa pregătită nu a
fost pe gustul suveranului, care l-a chemat la ordine pe bucătar. Acesta însă i-a răspuns: „O, rege,
pentru ca mâncarea să fie bună, trebuia să luaţi ca aperitiv o baie bună în Eurotas”. În timpul
războiului dintre greci şi persani se menţiona curajul unui anume Skyllas care, împreună cu fica sa
Hydna, a înotat pe sub apă până la corăbiile acostate la poalele muntelui Athos şi a tăiat frânghiile
ancorelor. Multe corăbii s-au sfărâmat de stănci, iar 20000 de ostaşi persani au pierit înecaţi. Moartea
soldaţilor persani se explică şi prin faptul că, religia lor considera focul şi apa drept fenomene sacre,
iar înotul o profanare la adresa apei.
În Roma antică, în sec. al IV-lea î.e.n. a fost amenajat primul bazin de înot, în care se făcea
antrenamentul soldaţilor pentru diversele campanii militare. Începând cu înotul echipat până la înotul
călare, toate formele aplicative erau exersate de către soldaţii romani. Astfel s-ar putea interpreta textul
istoric care menţiona faptul că Scipio Aficanul îşi conducea soldaţii în luptă, trecând în fruntea lor
râurile complet echipat.
După relatările lui Suetoniu, împăratul August şi-a învăţat proprii copii să înoate, iar Agrippina ,
mama lui Nero, s-a salvat de la naufragiu înotând în marea agitată mai mulţi kilometri, la apreciabila
vârstă de 40 ani. Mai târziu, în Evul Mediu, educaţia religioasă a încercat să canalizeze gândirea
supuşilor în direcţia cultivării spiritului în detrimentul trupului.
Decretând educaţia fizică drept un lucru diavolesc, clasele dominante au interzis atât practicarea
înotului, cât şi folosirea apei. În consecinţă, s-a ajuns la neglijarea igienei corporale zilnice, care a fost
ridicată la rang de virtute. Astfel Sf. Abraham a fost hirotonisit ca sfânt, pentru că nu s-a spălat timp de
50 de ani iar Sf. Eupraxia „tremura numai la gândul de a face baie”.
Numeroasele epidemii de ciumă şi de holeră care au bântuit în acea vreme îşi aveau originea
tocmai în această totală lipsă de igienă. Alfred Rambaud scria că „Ludovic al XIV-lea nu s-a spălat
mai departe de vârful nasului,, în schimb cumnata sa care făcea baie zilnic, era considerată o
excentrică. La Hamburg, în 1537, o proclamaţie anunţa pedepsirea exemplară a celui „care se duce la
apă ca să se scalde ca gâştele sau ca raţele” .
 În anul 1777, Maria Tereza interzicea, prin regulamentul de ordine internă a şcolilor, scăldatul
în aer liber. Împotriva acestor acţiuni care contraveneau normelor elementare de igienă şi educaţie au
luat atitudine marii filozofi şi oameni de litere printre care menţionăm pe: Montaigne, Locke,
Rousseau şi alţii. Una din performanţele care au impresionat opinia publică din perioada respectivă a
fost aceea realizată de un soldat din armata franceză, Jean Sallati, care, după bătălia de al Waterloo, a
preferat în locul deportării în Anglia aventura traversării Canalului Mânecii. După 30 de ore de luptă
cu valurile, el a înregistrat prima performanţă mondială în acest domeniu. În perioada imediat
următoare au apărut diverşi maeştri de înot, printre care şi francezul Roger, autor al unei „Metode
infailibile de a învăţa înotul în puţine zile”. Procedeele de înot sunt folosite în funcţie de necesităţile
impuse de rezolvarea unor obiective în condiţiile specifice de practicare a înotului. În acest sens este
absolut necesar ca înotătorii să cunoască bine tehnica de înot a celor patru procedee. În evoluţia
tehnicii înotului, a existat o dispută continuă între diferitele procedee .
Astfel la începuturile înotului sportiv, care aparţin şcolii engleze de nataţie, nu se făcea
deosebirea asupra felului cum înotau sau se întreceau înotătorii. Cei care preferau mişcările de bras
( mişcări care prin excelenţă presupun o anumită ordine şi coordonare) aveau câştig de cauză. Prin
comparaţie, înotul care diferea de tehnica înotului bras a fost numit „liber”.
Şi astăzi regulamentul oficial, permite teoretic încadrarea în termenul de „liber" orice
mişcare de înot diferită de bras, spate, sau fluture, precizare care lasă să se înţeleagă de ce procedeul
craul mai are denumirea şi de înot „liber".
Totuşi caracterul didactic, impune folosirea termenului de înot craul, denumire apărută relativ
târziu în istoria evoluţiei acestui procedeu . O primă diferenţiere de înotul bras omniprezent în epoca
timpurie a înotului sportiv, este consemnată prin anii 1840-1850.
Evoluţia tehnicii de înot derivă esenţial din încercarea constantă de a deosebi o viteză mai mare.
Procedeul craul a fost practicat încă din antichitate sub forma unor mişcări naturale, care aşa
cum înfăţişează unele desene hieroglife egiptene, înotătorii executau mişcări alternative cu braţele şi
picioarele. Acest mod de deplasare în mediu acvatic seamănă cu procedeul modern de înot numit
craul.
La greci, unde înotul a atins cel mai înalt grad de dezvoltare din lumea antică, acest procedeu
este binecunoscut, după cum reiese din inscripţiile de pe monezi şi din picturile de pe vase.
De asemenea, se întâlnesc referiri despre înotul craul şi în literatura veche greacă şi romană.
După cum reiese din literatura folclorică de-a lungul secolelor următoare, diferite variante de înot
craul , au fost practicate şi de populaţiile riverane din Europa. În unele balade româneşti închinate
faptelor de vitejie ale haiducilor dunăreni, eroii înscriu adevărate performanţe sportive, înotând
„voiniceşte”.
Deşi înotul craul a fost cunoscut de multă vreme, totuşi la primele concursuri de înot, care au
avut loc în jurul anului 1830 în Anglia, cel mai rapid procedeu de concurs era considerat brasul .
Se presupune că primul înotător australian care introduce craul într-o competiţie a fost Harry
Wicham, care a învăţat acest procedeu de la populaţia din insulele Rubiaul din arhipelagul Solomon.
În anul 1893 el l-a introdus în Australia. Se povesteşte că denumirea de craul vine de la expresia
antrenorului George Formen, care urmărindu-l la Sydney pe Alick Wicham, fratele lui Harry, în timp
ce înota, ar fi exclamat: „priviţi la acest copil cum se târăşte” (craulează).
Cu timpul, craulul a început să fie practicat de cei mai buni înotători australieni, iar la începutul
secolului a fost introdus în Statele Unite (1903) de fraţii Cavill, în Europa el este cunoscut din anul
1906, prin Cecil Ilealey. Fraţii Carvill erau posesorii unei piscine din Sydney. Din cei şase fraţi, patru
erau campioni de înot. Ei au fost primii care recunosc posibilităţile procedeului.
Arthur Cavill îl invită pe Alick Wicham (înotătorul australian profesionist care ameliorase mult
noul procedeu craul) pentru a studia stilul acestuia. El reuşeşte prin tehnica sa să-i convingă pe fraţii
săi de calităţile procedeului.
La început, craulul s-a impus ca cel mai rapid procedeu de înot numai pe distanţe scurte,
deoarece părea foarte obositor din cauza mişcărilor neobişnuite ale picioarelor.
În căutarea unei variante convenabile, s-au făcut diferite încercări privind schimbarea mişcării
picioarelor.
 Australienii au fost două bătăi la un ciclu de braţe , americanii patru şi şase, iar unii dintre vechii
înotători de trudgen au combinat mişcarea de forfecare cu bătăile de craul, variantă cunoscută până în
zilele noastre sub numele de „trudgen craulat” .
Afirmarea craulului ca procedeul cel mai rapid se produce în 1908 la Jocurile Olimpice, când
înotătorul american Charles Daniels cucereşte titlul olimpic la 100 m, înot craul .
Procedeul craul a fost perfecţionat şi de înotătorul american Duke Kahanamoku, originar din
insulele arhipelagului Hawaii, învingător la Jocurile Olimpice din 1912 şi 1920 (100 m ).
În continuare, înotătorul american John Weissmuller, câştigător în Campionatele din 1924 şi
1928 ( 100 m – 58”6 secunde ) îmbunătăţeşte şi el acest procedeu de înot.
Stilul acestor doi înotători s-a caracterizat printr-o poziţie hidroplană, bătaia picioarelor fiind
executată sub apă în condiţiile unei coordonări libere a mişcării braţele cu cea a picioarelor.
Diferenţa dintre stilul acestor doi înotători şi tehnica actuală a constat în special în poziţia
capului puţin arcuită cu capul ridicat.
La Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1932), înotătorii japonezi au obţinut o victorie
categorică câştigând majoritatea probelor. Ceea ce a impresionat în mod deosebit pe vremea aceea a
fost noua tehnică pe suprafaţa apei, mişcarea braţelor în timpul alunecării (vâslirea unui braţ nu începe
decât în momentul în care celălalt intră în apă) şi bătaia puternică a picioarelor (şase – zece bătăi
pe ciclu de braţe) .
Această variantă a fost adoptată de numeroşi înotători americani şi europeni, însă fără rezultate
pozitive, astfel încât, ulterior a fost abandonată destul de repede chiar şi de înotătorii japonezi.
Tehnica procedeelor a fost şi continuă să fie mereu îmbunătăţită de către specialişti şi de miile de
sportivi, atât în ceea ce priveşte tehnica de bază, cât şi prin adaptarea ei la calităţile specifice fiecărui
înotător .
Analiza tehnicii procedeelor de înot se bazează pe unele legi de hidrostatică şi hidrodinamică, pe
unele particularităţi anatomice, biologice şi fiziologice ale omului, luându-se în consideraţie condiţiile
concrete în care se practică înotul, precum şi orientarea spre un anumit scop: sportiv, aplicativ
sau igienic. Înţelegerea şi aplicarea corectă a tehnicii constituie o condiţie necesară pentru o activitate
reuşită în învăţarea înotului şi pregătirea înotătorilor în vederea obţinerii unor rezultate valoroase .
Înotul este un mijloc de deplasare în apă cu ajutorul vâslirii braţelor şi al mişcărilor propulsive
ale picioarelor, coordonate cu respiraţia şi executate într-un anume ritm. Prin poziţia corpului şi
prin mişcările efectuate de braţe şi de picioare, înotătorul foloseşte rezultanta hidrodinamică pentru
plutire şi pentru înaintare. Pentru valorificarea ei în modul cel mai convenabil, este necesar ca
înotătorii să-şi formeze tehnica corectă a înotului , ţinând seama de unele legi ale hidrodinamicii şi
hidrostaticii.

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL NATAŢIEI ÎN ROMÂNIA

Înotul, prin excelenţă, este un sport care poate fi practicat încă de la o vârstă foarte fragedă, dar
rezultatele vor apare după un stagiu îndelungat de pregătire (8-10 ani). Înotul sportiv face parte din
ramurile sporturilor individule caracterizându-se din punct de vedere tehnic prin predominanta ciclică
a mişcărilor, prin solicitări şi efecte cumulative din punct de vedere morfo-funcţional şi motric şi
printr-o intensă participare psihică.
La noi în ţară importanţa învăţării şi practicării înotului este unanim recunoscută şi se reflectă
în preocupările tuturor forurilor de specialitate şi în cele individuale ale fiecărui individ precum şi în
preocupările de familie.
Învăţarea şi practicarea înotului trebuie privită în primul rând ca o necesitate utilitară, iar în al doilea
rând ca un mijloc de bază cu o eficienţă foarte mare în dezvoltarea multilaterală a tineretului, a întăririi
sănătăţii acestuia.
De asemenea, creşterea numărului de participanţi la concursurile internaţionale a dus la
creşterea nivelului performanţelor de înot .
Baza materială a avut un rol foarte important în dezvoltarea înotului, ajungându-se astăzi la un număr
de peste 650000 de bazine omologate în întreaga lume pentru antrenamente şi concursuri.
 În acelaşi timp, ponderea înotului a crescut în cadrul Jocurilor Olimpice, situându-se pe planul
doi după atletism ca număr de medalii ce se pot obţine.
Creşterea nivelului performanţelor la înot s-a făcut simţită şi la noi în ţară mai ales la înotul feminin,
ajungându-se la valori de nivel mondial (Tamara Costache, Anca Pătrăşcoiu, Carmen Bunaciu, Diana
Mocanu, Beatrice Câşlaru,Ioan Gherghel, Răăzvan Florea, Larisa Lăcustă şi altele) .
Dacă analizăm creşterea rezultatelor sportive la înot se poate observa că ea este condiţionată de
anumiţi factori, cum ar fi:
extinderea practicării înotului în rândul copiilor şi de la o vârstă fragedă ( 4-5 ani );
perfecţionarea continuă a metodicii de predare;
lărgirea bazei materiale (constituirea unui număr însemnat de bazine atât descoperite cât şi acoperite);
participarea înotătorilor la un număr cât mai mare de concursuri interne şi internaţionale anual.
În toate ţările cu tradiţie în nataţie se observă o continuă întinerire a acestei ramuri; astăzi
pregătirea începând, aşa cum am mai amintit, de la vârsta de 4-5 ani (în unele cazuri 3-4 ani). Acest
lucru nu mai constituie o curiozitate astăzi când pe toate meridianele globului înotul se învaţă din
grădiniţă.

3. REGULI HIDRODINAMICE APLICATE ÎN DOMENIUL ÎNOTULUI

Desfăşurarea actelor şi acţiunilor motrice specifice înotului este influenţată de particularităţile

mediului acvatic care modifică caracteristicile impulsurilor aferente în mod negativ.
Sintetizând principalele structuri tehnice din înot sunt: plutirea, echilibrarea, înaintarea în apă,
structuri care prin asocieri specifice sunt finalizate în procedee tehnice: craul spate, bras, delfin
1.Plutirea: este guvernată de „principiul lui Arhimede”, conform căruia un corp scufundat în
apă este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dislocat de acel corp.
Forţa ascensională este relavantă pentru plutire şi este reprezentată de rezultanta dintre forţa
arhimedică(Fa), numită şi portanţă hidrostatică şi greutatea corpului(G).
Forţa arhimedică=P x V x G, unde p= densitatea fluidului
V=volumul corpului
G=acceleraţia gravitaţională, 9,81m/s la pătrat
F ascensională= F arhimedică - Greutatea corpului,
Există trei posibilităţi: forţa arhimedică este mai mare decât greutatea corpului, situaţie în care
corpul urcă, forţa arhimedică este mai mică decât greutatea corpului, deci corpul se scufundă şi cazul
în care Farhimedică este egală cu greutatea corpului, situaţie care reprezintă condiţia plutirii optime
între nivelul adâncimii maxime şi suprafaţa apei.
Un alt factor care influenţează esenţial plutirea este reprezentat de densitatea apei(direct
proporţională).
În apa obişnuită în imersie totală greutatea aparentă este cu 8,8% mai mică decât cea reală, în
timp ce în apele cu salinitate medie greutatea aparentă reprezintă aproximativ 30% din greutatea reală.
Acest fenomen facilitează mişcarile corpului, aparenta pierdere de greutate este în realitate forţa
ascensională care acţionează asupra corpului.
În antrenamente, odată cu trecerea de la plutire la deplasarea prin apă, se va lucra pentru
asigurarea unei poziţii înalte pe apă, realizate sub un unghi corect.
2. Echilibrul: menţinerea echilibrului în mediu ”teran”este un act reflex integrat de acţiunea
specifică a analizatorilor, sistemului nervos central şi a musculaturii.
În vederea echilibrării în mediul fluid, din fizica experimentală se cunoaşte că doar în cazul
corpurilor omogene centrul de greutate trebuie să coincidă cu centrul de presiune. Pentru obţinerea
echilibrului stabil ar fi suficientă situarea lor pe aceeaşi verticală.
În ceea ce priveşte corpul uman lucrurile stau diferit deoarece determinarea unei poziţii stabile
este dificilă datorită greutăţii specifice mari a trenului inferior în raport cu restul corpului.
În apă ,aceste noi particularităţi ale echilibrului domina pe un debutant si-l fac inadaptat,
extem de stresat, mai mult orice stil de inot se realizează în condiţii de echilibru orizontal. Echilibrarea
plutirii este condiţionată strict de cantitatea de aer din torace ,cind se realizeaza inspiratie fortata
,aceasta impingere permite corpului sa pluteasca; însă aceasta proprietate naturală nu este suficientă în
a defini învăţarea, conceptul să şti să înoţi nu se va limita nicidata la a sti sa plutesti. De unde şi
necesitatea de a educa aceste noi senzatii de echilibru pentru a realiza o adaptare eficientă a
începatorului.
Pentru obţinerea unei poziţii echilibrate pe apă un rol major revine proprioceptorilor vestibulari
şi kinestezici, aşadar antrenamentele de coordonare sunt extrem de importante în primele faze ale
învăţării.
3. Înaintarea: deplasare prin apă se realizează cu ajutorul mişcarilor specifice ale braţelor şi
picioarelor. Mişcările de braţe se numesc vâsliri, au rol propulsiv şi de înălţare(bras), iar mişcările de
picioare numite „lovituri” sau „bătăi” cu rol deasemenea propulsiv(bras), de menţinere înaltă pe
apă(fluture, craul, spate), dar şi un rol de contracarare, diminuare a deplasărilor laterale le generate de
vâslirile alternative(craul, spate).
4. Respiratia acvatică: din motive mecanice si tehnice, modul de respiraţie cu care suntem
obisnuiţi nu se poate face in aceeasi maniera atunci cind sintem in mediul acvatic.
Prima solutie respiratorie, de altfel spontana, este apneea, oprirea voluntară a respiraţiei. Acest
prim stadiu permite o adaptare primară la noul echilibru pe care tocmai l-am evocat ulterior când
începatorul va aborda exerciţii de reperaj indispensabile pentru construirea unei noi scheme corporale
şi condiţie pentru o motricitate buna iar apneea va fi stadiul limitant care va trebui sa fie ulterior
depăşit.
Ce comparatii s-ar putea face intre intre respiratia unui”terian”si cea a unui individ adaptat
la mediul acvatic?
Mai intii prima este nativă (nascută): nou născutul respiră încă de la primul său stigăt fară să
înveţe, nasul fiind calea respiratorie privilegiată, în timp ce a doua este rezultatul unui act voluntarce
evoluează spre achiziţionarea unui automatism în care schimburile respiratorii se fac pe predominant
pe gură.
De altfel in condiţii terestre normale cele două faze ale respiraţiei (inspiratie,expiratie)au o
durata sensibilă egală, în apă, din contră expiraţia care trebuie să învingă rezistenta elementului lichid,
este mult mai lungă decât faza inspiratorie.(raport de 5 la 1 in general)
Plecind de la aceste constatari, intelegem ce etape vor jalona învatarea.
Plecând de la apneea voluntară, ar trebui să se treacă la expiraţia bucală activă, lungă, completă
continuuă, apoi la realizarea unui ciclu expiraţie lungă-inspiraţie scurtă pentru a înlanţui în sfârşit mai
multe cicluri consecutive.
În general înotătorii slabi sunt cei care nu posedă o respiraţie” acvatică “, o respiratie inadaptată
nepermiţând itinerariul tehnic dorit. În acest caz regăsim nelinistea începatorului confruntat cu
obligaţia de a asigura schimburi respiratorii obişnuite pentru a face faţă consumului de energie cauzat
de deplasări.

4. TEHNICA PROCEDEELOR DE ÎNOT SPORTIV

Formarea deprinderii de a înota în orice procedeu împlică acea etapă tranzitorie de acomodare
care nu poate să lipsească şi care face contactul cu mediul acvatic, la acomodarea viitorului înotător cu
un mediu cu care nu a fost obişnuit decât în perioada „amniotică”.
Elemente tehnice de bază: în primele etape ale învăţării se va lucra pentru însuşirea următoarelor
elemente tehnice; plutirea pe piept, plutirea pe spate, plutirea pe verticală, alunecarea pe piept,
alunecarea pe spate, respiraţia acvatică.
1.Respiraţia acvatică: este caracterizată de :
Inspiraţie- realizată pe gură, profundă şi rapidă
Expiraţie-realizată în apă(sub apă) tot pe gură, buzele strânse(gen fluierat), finalul expiraţiei se
realizează simultan pe gură şi nas.
Apneea-reţinerea controlată a respiraţiei, după faza de inspiraţie, în funcţie de durata
ciclurilor respiratorii care variază ca întindere de la procedeu la procedeu.
Greşeli: inspiraţie pe nas, sau pe gură prelungită, expiraţie realizată afară din apă scurtă,
incompletă.
 Mijloace de învăţare: respiraţia acvatică se învaţă şi se perfecţionează permanent indiferent de
sarcinile lecţiilor. Cand învăţarea a luat sfârşit, respiraţia acvatică repetată duce la relaxarea
organismului între seriile de repetări din antrenament.
-suflatul unei mingi de ping-pong ce pluteşte la suprafaţa apei,
-cu mâinile pe peretele bazinului (sparge-val), sau plutitor executare aciclului plutitor acvatic
faţă, dreapta, stânga.
2. Plutirea pe piept: corpul este întins ţn poziţie orizontală cu faţa în apă(la nivelul urechilor)
cu braţele întinse înainte. Picioarele sunt întinse labele picioarelor în flexie plantară, călcâiele uşor
depărtate.
Greşeli: cap ridicat, deci scufundarea picioarelor, corp în echer sau hiperextensie.
Mijloace de învăţare: pe uscat deprinderea poziţiei corpului, cu mâinile fixate se învaţă
plutirea, cu picioarele sprijinite se învaţă plutirea.
3. Plutirea pe spate: corpul întins pe spate în poziţie orizontală, cu ceafă în apă, faţa afară din
apă, bărbia în piept. Braţele sunt întinse în prelungirea corpului, încadrând urechile. Picioarele sunt
întinse cu labele întinse în flexie plantară, cu vârfurile spre interior. Şoldul este împins în sus,
musculatura în tonus.
Greşeli: cap pe spate, răsturnare înapoi, corp în echer, lipsa plutirii.
Mijloace de învăţare: cu mâinile pe sparge val, învăţarea poziţiei, învăţarea poziţiei cu sprijin,
sau cu picioarele sprijinite pe treapta bazinului.
3. Plutirea pe verticală: corpul este în poziţie aproape verticală cu tendinţa de a lua o poziţie
oblică spre înainte. Braţele se sprijină pe apă, picioarele uşor depărtate. Respiraţia constă din inspiraţie
profundă cu apnee, corpul este relaxat, privirea spre înainte. Această plutire este legată de deprinderea
de călcare a apei.
Greşeli: cap lăsat pe spate, genunchi traşi la piept, poziţie de drepţi.
Mijloace de învăţare: cu mâinile pe spargeval corpul lipit de perete, ieşiri şi scufundări repetate
cu şi fără respiraţie.
Împingeri repetate pe fundul bazinului cu ieşiri succesive până la nivelul umerilor.
4. Alunecarea pe piept: debutează cu abordarea aceleiaşi poziţii de la plutirea pe piept. Este
reprezentată de o deplasare a corpului în poziţie de plută ventrală realizată printr-o împingere în
peretele bazinului, cu sau fără bătai de picioare. Se poate executa pe durata unei apnee, sau asociată cu
cicluri de respiraţii acvatice.
Greşeli: poziţii deficitare ale corpului(echer sau hiperextensie), sau poziţionarea capului cu
bărbia în piept.
Mijloace de învăţare: întins pe piept cu mâinile pe o ştachetă trasă de instructor, executarea
mişcării. Din împingere cu mâinile pe plutitor, cu sau fără picioare.
5. Alunecarea pe spate: idem poziţie ca şi la plutirea pe spate, unghiul corpului cu suprafaţa
apei se apropie de 10 grade.
Greşeli: capul în hiperextensie, bazinul afară din apă, sau corpul în echer.
Mijloace de învăţare: poziţia pe spate, cu mâinile în prelungirea corpului, instructorul execută
tracţiunea cursantului în poziţia abordată.
Împingere în perete din plută pe piept şi trecere în plută pe spate, cu sau fără batăi de picioare.

Tehnica înotului în procedeul CRAUL

Poziţia corpului: culcat pe piept sub un unghi foarte mic cu orizontala apei(3,5 grade) având
capul cu faţa scufundată în apă până la nivelul frunţi, privirea înainte. Umerii şi spatele se menţin la
suprafaţa apei iar picioarele sunt în uşuară imersie(greşelile idem plutirea pe piept).
Mişcarea de picioare: sunt structuri motrice(lovituri, bătăi) ce permit înălţarea pe apă şi
facilitează înaintarea. De asemenea menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând
deplasările în plan orizontal generate de alternanţa mişcărilor de braţe. După unii autori bătaia de
picioare asigură într-o oarecare măsură şi propulsia(prin diferenţele de presiune sus, jos care creează
portanţă), dar este în general acceptat că sarcina propulsivă este preluată de segmentele superioare.
 Picioarele execută o mişcare alternativă în sus şi jos în plan vertical(forfecare), iniţiată din
articulaţia coxo-femurală, cu articulaţiile întinse dar nu încordate, labele în flexie plantară iar călcâiele
sunt uşor depărtate. Craulul se înoată cu 6, 4, 2, bătăi în fuccţie de probă.
Fazele biomecanice ale mişcărilor de picioare:
a.faza activă, de sus în jos
b. faza pasivă, de jos în sus.
Dacă întâlnirea membrelor superioare se realizează în axul longitudinal al corpului presiunea se
exercită exact asupra centrului de greutateal corpului asigurând portanţă optimă. Amplitudinea
mişcărilor variază între 30-50 cm. fiind condiţionată de constituţia înotătorului şi de ritmul loviturilor.
Mişcările se realizează cu gleznele relaxate, flexie plantară, calcâie depărtate. Faza descendentă
este accentuată.
Greşeli: „înţeparea”apei, lucru din genunchi, labele picioarelor bat afară din apă, picior rigid,
încrusişarea picioarelor..etc.
Alte greşeli, executie la o adâncime prea mare, frecvenţă mare şi amplitudine mică, menţinerea
genunchilor în extensie determină încordări exagerate ale întregului membru.
Mijloace de învăţare: pe uscat, din culcat facial, pe bancă, pe bară
Şezând pe marginea bazinului cu mâinile pe spargeval, cu mâinile pe plutitor. Pentru
perfecţionare se lucrează cu labe de cauciuc, cu viteze diferite.
Mişcările de braţe: din punct de vedere biomecanic, în craul braţele lucrează alternativ, ciclic.
Au rol propulsiv. Planul de lucru este cel vertical cu uşoare deviaţii laterale. Un ciclu de braţe este
format din parcurgerea fiecărui braţ a celor două faze denumite, activă şi pasivă.
Faza activă, reprezentată de execuşia acvatică, şi ăn cadrul ei se disting trei faze:
a.intrarea braţului în apă şi apucarea acesteia: braţul cu cotul uşor îndoit intră în apă(între
mijlocul capului şi extremitatea umărului), în următoarea ordine, degetul mare, palma uşor răsucită
înspre afară, antebraţ. Urmează apoi extensia completă a cotului şi umărului asociată cu răsucirea palmei
spre interior(apucarea apei la aprox. 10 cm. sub apă).
b. tracţiunea: se execută pe o traiectorie sinusoidală (asemănător literei „s”). Palma începe să
tragă apa înapoi prin flexia treptată a cotului, palma î-şi modifică orientarea din articulaţia pumnului
generând permanent presiune asupra apei. Tracţiunea continuă până la nivelul liniei umerilor.
c. împingerea: continuă faza de tracţiune prin întinderea treptată a cotului spre coapsă , palma
păstrând presiunea asupra apei, urmând traiectoria „s”-ului până la întinderea completă a braţului în
dreptul şoldului. Împingerea este o mişcare accelerată, faţă de celelalte faze, finalul este reprezentat de
ieşirea braţului din apă cu degetul mic în sus.
Faza pasivă: sau drumul aerian al braţuluieste nepropulsivă, presupune deplasarea pestepeste apă
cu cotul flexat şi câ mai aproape de corp.
Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu „cotul înalt” peste nivelul mâinii. Acţiunea
braţelor este favorizată de răsucirea corpului în axul longitudinal.
Greşeli: intrarea braţului în apă în poziţii deficitare, tracţiune cu braţul întins, lipsa
împingerii..etc.
Mijloace de învăţare: pe uscat, lucru de braţe în oglindă, din culcat facial pe banca de gimnastică,
cu picioarele pe spargeval sau plutitor..etc.
Coordonări specifice:
a. Coordonarea braţelor, coordonarea apucării(un braţ se extinde celălalt vâsleşte), coordonarea
continuă.
b. Coordonarea braţe- picioare: clasic 6 bătăi de picioare la 1 ciclu de braţe, o respiraţie.
 c. Coordonarea braţe-respiraţie: la fiecare ciclu de braţe se execută o respiraţie. Inspiraţia se
realizează prin întoarcerea capului spre braţul ce vâsleşte, debutând pe faza de împingere.
Când braţul termină împingerea(la şold), capul iese lateral şi începe inspiraţia ce este scurtă
şi durează până braţul ajunge în dreptul umărului. Aici capul se repoziţionează pe apă. Are
loc un scurt moment de apnee după care începe expiraţia. În funcţie de probă se respiră la 2,
3, 5, braţe, respirându-se alternativ dreapta, stânga.
Greşeli: respiraţie incorectă acvatic, necorelări.
Mijloace de învăţare: pe uscat şi pe apă, alunecare craul cu respiraţie la fiecare braţ, cu respiraţie
la 2 braţe dreapta, 2 braţe stânga, alunecare cu respiraţie la 3 braţe, alunecare asimetrică cu respiraţii pe
braţul ce iese din apă...etc.
Mijloace pentru perfecţionare generală, lucru cu palmare şi labe de cauciuc, combinaţii de
procedee, cronometraje....etc.
Timpi de referinţă: 100m-48 secunde, 200m-1,48.

Tehnica înotului în procedeul SPATE

Poziţia corpului: corpul este culcat pe spate în plan aproape orizontal(decubit dorsal), capul
este scufundat în apă până la nivelul urechilor, cu bărbia uşor coborâtă spre piept, privirea orientată
înapoi şi sus, umerii uşor scufundaţi, pieptul peste nivelul apei. Şoldul este în extensie uşoară,
picioarele întinse şi apropiate, cu călcâiele uşor depărtate, labele picioarelor în flexie plantară. Trenul
inferior este în uşoară imersie.
Greşeli: corp în echer sau hiperextensie,
Mijloace de învăţare: idem cu cele de la învăţarea plutirii pe spate.
Mişcarea picioarelor: picioarele execută mişcări alternative în plan vertical, amplitudinea
mişcărilor este dată de caracteristicile induvidului. Loviturile au un mecanism asemănător celor de la
procedeul craul, asigură înălţarea, facilitează trecerea umerilor peste nivelul apei, menţin echilibrul şi
aliniamentul lateral corectând deplasările orizontale produse de mişcările alternative ale braţelor. Sunt
mişcări de forfecare, verticale iniţiate din articulaţiile coxo-femurale, executându-se alternativ în două
faze:
Faza activă, de jos în sus, cu rol propulsiv, iniţiată de şold, cu genunchiul uşor îndoit, finalizată
printr-o biciuire. Bătaia piciorului se face uşor diagonal.
Faza pasivă: descendentă(de sus în jos), cu rol în echilibrarea poziţiei pe apă. Când călcâiul se
situează din nou sub nivelul şezutei se iniţiază un nou ciclu de mişcare.
Gleznele sunt relaxate şi în uşoară inversie pe durata ambelor faze, este accentuată faza
ascendentă.
Greşeli; „înţeparea” apei, genunchi îndoiţi exagerat, încrucişarea picioarelor în timpul lucrului,
mişcări neregulate, amplitudine mare frecvenţă mică(şi invers), lucru cu genunchiul îndoit sau prea
întins...etc.
Mijloace de învăţare: pe uscat atârnat la bara fixă, lucru de picioare, idem pe o bancă, apoi în
apă cu capul pe plutitor. Perfecţionare, lovirea unei mingi pe faza ascendentă. Se înoată 6 bătăi de
picioare la un ciclu de braţe.
Mişcările de braţe: au caracter ciclic alternativ, rolul lor este propulsiv, didactic se pot descrie
două momente:
Faza activă (cu rol propulsiv): cu trei momente distincte,
 a. Intrarea în apă, alunecarea şi prinderea apei: se realizează cu braţul întins, înaintea
capului, în continuarea umărului, palma răsucită spre exterior(contactul cu apa făcându-se
cu degetul mic), mâna începe să alunece şi să apuce apa în jos şi înspre afară.
b. Tracţiunea: braţul se îndoaie din articulaţia cotului când s-a realizat prinderea apei(de catre
palmă), unghiul dintre antebraţ şi braţ este de 90 de grade. Se continuă tracţiunea până la
nivelul umărului când începe împingerea.
c. Împingerea: apa se împinge spre înapoi , apoi palma se mişcă în jos şi înăuntru până când
braţul este întins complet pe lângă coapsă.
Faza pasivă:braţul iese din apă, întins cu palma orientată spre interior, pe traseul aerian braţul
se răsuceşte treptat, şi în momentul în care trece pri dreptul feţei palma se orientează spre
exterior pregătind intrarea în apă.
Greşeli: pe cele două faze activă şi pasivă, tracţiune cu cotul întins sub apă, lipsa împingerii,
cotul căzut în drumul aerian...etc.
Mijloace de învăţare: pe uscat, executarea lucrului de braţe în oglindă, alunecare spate cu
tracţiuni simultane, alunecare spate cu un braţ jos şi unul sus...etc.
Coordonarea mişcărilor de braţe cu mişcarea picioarelor şi cu respiraţia
La un ciclu de braţe coincid 6 bătăi de picioare, pe un braţ se inspiră pe celălalt se expiră. Când un braţ
începe tracţiunea celălalt braţ iese din apă şi începe drumul aerian, finalul de vâslire coincide cu
aşezarea pe apă a celuilalt braţ. Pentru fiecare braţ sunt 3 bătăi de picioare.
Greşeli: vâslire simultană cu ambele braţe, trasee incorecte ale braţelor, necorelări braţe-
picioare....etc.
Mijloace de învăţare: alunecare spate braţele prinse deasupra capului, se vâsleşte doar cu un
braţ, celălalt menţinut sus, alunecare asimetrică, un braă sus celălalt pe coapsă, 6 bătăi de picioare
schimbarea mâinilor.......etc.
Pentru perfecţionare se înotă cu labe de cauciuc şi palmare, defalcat sau global, se combină
procedeele între ele..etc.
Timpi de referinţă:100m=54 de secunde,
200m=1 minut şi 58 de sec.
Probe:M: 50, 100, 200m
F: 50, 100, 200m.

Tehnica înotului în procedeul BRAS

Brasul reprezintă un procedeu extrem de utilizat în agrement şi deosebit de valoros pentru

scopuri utilitare sau cu caracter militar.
Poziţia corpului şi respiraţia: remarcăm o poziţie aproape orizontală a corpului pe apă,
şoldurile rămânând deasemenea aproape de suprafaţă, umerii fiind scufundaţi pe întreg parcursul
vâslirii.
Respiraţia se face prin ridicarea şi coborârea capuluiîn aşa fel încât poziţia orizontală să fie cât
mai puţin perturbată. Picioarele perfect întinse unul lângă altul, cu labele picioarelor în flexie plantară,
şi călcâiele uşor depărtate. Faţa şi trunchiul trebuie să fie scufundate şi perfect orizontale în timpul
fazei propulsive a bătăii picioarelor. Deasemenea braţele sunt întinse când începe mişcarea picioarelor,
şi întinse perfect când aceasta este terminată.
Greşeli: cap în hiperextensie, corp în echer.
 Mişcarea picioarelor: acţiunile de picioare au rol propulsiv, preluând momentul împingerii pe
care braţele nu-l pot efectua. Delimităm două faze:
-faza pasivă, pregătitoare: picioarele uşor depărtate, se flexează simultan gambele pe
coapse(călcâi adus la şezut). Flexia coapselor pe abdomen este limitată, şi nutrebuie să permită
scoaterea labelor picioarelor afară din apă. Faza pregătitore se încheie prin atingerea punctului maxim
de flexie cu orientarea labelor picioarelor spre lateral.
Greşeli: flexie exagerată a coapselor pe abdomen, flexie cu călcâiele apropiate şi genunchii
depărtaţi....etc.
-faza activă, propulsia: asigură înaintarea. Descriem, mişcarea spre în afară, împingerea spre
înapoi şi uşor lateral a apei cu tălpile,printr-o mişcare circulară, picioarele se întind progresiv.
Împingerea este terminată când picioarele sunt întinse complet cu tălpile orientate în sus şi înafară, iar
picioarele sunt apropiate.
Între cele două faze ale lucrului de picioare se înregistrează un moment de alunecare, faza
propulsivă este uniform accelerată şi se realizează în interiorul liniei umerilor printr-o mişcare
„îngustă”.
Greşeli: împingerea cu labele picioarelor în flexie plantară, împingere laterală, împingere
asimetrică..etc.
Mijloace de învăţare: pe uscat, culcat facial pe o bancă, şezând pe coate, execuţii globale sau
parţiale ale fazelor, în apă cu mâinile pe spargeval sau plutitor...etc.
Mişcările de braţe: prin traiectoria descrisă braţeleasigură faza de tracţiune(propulsivă),
precum şi înălţarea corpului pentru executarea inspiraţiei şi diminuarea rezistenţei frontale. Mişcarile
se realizează simultan simetric, pe sub nivelul apei, pe durata a două faze:
-tracţiunea: prin flexia articulaţiilor mâinilor se realizează prinderea apei care este împinsă spre
exterior, înafara laţimii umerilor pe o traiectorie oblic, lateral şi în jos. Când mâinile, coatele şi umerii
se aliniază, şi când între antebraţ şi braţ se formează ununghi de aproximativ 90 grade, braţele se
apropie energic de trunchi(„strângerea umerilor”). Apoi palmele presează spre interior şi în sus, către
piept până îm momentul apropierii la aproximativ 10 cm.
-revenirea, se realizează prin extinderea spre înainteşi orientarea palmelor în jos
Pe sfârşitul fazei de tracţiune umerii se ridică din apă pentru inspiraţie, dar şi pentru a permite
flexia corectă(minimă) a şoldurilor. Acceleraţia maximă se realizează în momentul „strângerii
umerilor”.
Greşeli: la tracţiune, vâslire îngustă cu exercitare de presiune mult spre înapoi, vâslire exagerat
de largă, presiune mult peste lăţimea umerilor(nu realizează înalţarea)...
La revenire, poziţionarea mâinilor în extensie, depărtarea mâinilor..etc.
Mijloace de învăţare: pe uscat, cu picioarele pe spargeval, pe plutitor..etc.
Coordonarea braţelor, picioarelor şi a respiraţiei, sunt practicate trei tipuri de coordonări:
-continuă, vâslitul începe pe finalul etapei propulsive a mişcării de picioare,
-de alunecare, există un timp de alunecare a corpului pe apă, între finalul mişcării de picioare şi
iniţierea unei noi vâsliri,
-de suprapunere, pe timpul fazei pregătitoare a mişcării de picioare(grupare), asfel picioarele
realizează împingerea cînd braţele revin înainte.
Cea mai eficientă este coordonarea de suprapunere, deoarece asigură cursivitatea propulsiei.
Greşeli: flexia genunchilor şi şoldurilor prea repede pe tracţiune, creşte rezistenşa la înaintare,
şi scade eficienţa vâslirii; momentul de alunecare este mult prelungit, fapt ce diminuează mult
viteza...etc.
 Coordonarea braţelor cu respiraţia, în cadrul coordonării vâslirii se relizează o respiraţie la un
ciclu de braţe. În momentul grupării braţelor la piept, odată cu ridicarea umerilor se realizează
inspitaţia, odată cu revenirea braţelor şi pe prima parte a tracţiunii se realizează expiraţia.
Mijloace de învăţare: tracţiune-două împingeri de picioare, înot cu imersiune totală..etc.
Perfecţionarea procedeului se va face înotând defalcat, cu îngreuieri, cu palmare, combinaţii de
procedee, tempouri diferite..etc.
Probe ce concurs; M-50, 100, 200m.
F-50, 100, 200m.
Timpi de referinţă:100M-1,00min.
200M 2,12min.

Tehnica înotului în procedeul delfin(FLUTURE)

Procedeul se numeşte fluture sau delfin datorită mişcărilor ondulatorii, fluturate ale întregului
corp, mişcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului. Este cel mai nou procedeu(omologat în
anul 1953).
Utilizarea procedeului: competiţional în probele de 100m, 200m, al treilea schimb la stafeta de
4x100m..etc. iar utilitar şi agrement nu este foarte răspândit, în general se înoată doar de cei
experimentaţi.
Din punct de vedere biomecanic mişcările procedeului sunt ciclice, simetrice, concomitente.
Poziţia corpului pe apă: în procedeul fluture poziţia adoptată este de decubit ventral. Deoarece
procedeul se realizează prin mişcări ondulatorii corpul marchează trei poziţii individuale, în funcţie de
fazele ciclului de vâslire:
-în timpul lucrului acvatic al braţelor poziţia se orizontalizează cât mai mult,
-pe parcursul primei bătăi de picioare(se coordonează două bătăi la un ciclu de braţe), bazinul
este orientat în sus şi înainte către suprafaţa apei,
-cea de-a doua lovitură de picioare proiectează bazinul peste nivelul apei.
Greşeli: scufundare insuficientă a capului după introducerea braţelor în apă- întârzie ridicarea
bazinului, realizarea unor mişcări ondulatorii exagerate, creşte rezistenţa de înaintare.
Cap în extensie la intrarea în apă.
Mişcările de picioare: loviturile(bătăile) determină înălţarea sportivului, facilitând înaintarea
şi în special deplasarea braţelor peste apă. Batăile sunt ciclice şi simultane în plan vertical sub formă
de biciuire, apar două bătăi la un ciclu de braţe. Este iniţiată din articulaţiile coxo-femurale şi se
execută în două faze:
-descendentă, cu rol de înălţare, se desfîşoară prin flexia activă a şoldurilor, flexia genunchilor
şi extensia gleznelor, determinate pasiv de presiunea apei pe feţele dorsale ale picioarelor.
În punctul final, când flexia şoldurilor este de aproximativ 75 grade, gambele continuă mişcarea spre
fundul apei prin extinderea genunchilor şi biciuirea apei.
-ascendentă(pregătitoare), cu rol de învingere a inerţiei loviturii în jos, prin schimbarea
direcţiei de mişcare, fără efort musculas excesiv. Se execută prin extensia simultană a şoldurilor şi
genunchilor. Finalul presupune „străpungerea” suprafeţei apei cu călcâiele.
Faza descendentă este uniform accelerată, mişcările de picioare în ansamblu se realizează cu
gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie(flexie plantară, genunchi uşor depărtaţi). În timpul
bătăilor, genunchii se menţin uşor depărtaţi în scopul orientării corecte picioarelor(desfacere la
începutul mişcării în jos şi apropiere la mişcarea în sus). Mişcările de picioare se desfăşoară sub forma
unor ondulaţii, de altfel corpul în ansamblu realizează o mişcare ondulatorie iniţiată şi amplificată la
nivelul coloanei cervicale. Pentru eficienţă mişcarea picioarelor trebuie corelată cu mişcările
ondulatorii realizate la nivelul umerilor şi bazinului.
Greşeli: în faza descendentă: flexie a gleznelor(limitează suprafaţa de presiune pe apă), flexie
exagerată a şoldurilor(coapsele se deplasează pe verticală)
În faza ascendentă: flexia genunchilor, gambele sunt scoase din apă, lovitura descendentă
consecutivă fiind parţial în aer fără eficienţă.
Pe întreaga mişcare: execuţie la adâncime prea mare, frecvenţă mare şi amplitudine mică,
acţiuni realizate de genunchi, menţinerea genunchilor în extensie(încordîri inutile ale membrelor
inferioare).
Mişcările de braţe: biomecanic braţele lucrează simultan simetric, ele au rol propulsiv cu
acţiuni specifice predominante pe laterală şi pe verticală cu deplasări minime spre înapoi.
Structura defalcată a braţelor este:
-drumul acvatic, propulsiv, ce include trei faze:
-intrarea braţului în apă şi prinderea apei, braţele pătrund uşor lateral cu coatele în
uşoară flexie. Mâinile înclinate la aproximativ 45% taie suprafaţa apei, cu palma orientată spre
exterior degetele mari orientate spre în jos. Urmează întinderea coatelor concomitentă cu mişcarea
spre înafară a braţelor cu presarea apei spre exterior şi în jos.
-tracţiunea, se execută pe un traseu semicircular, coatele se flexează progresiv,
( mişcare spre în jos), tracţiunea continuă până când palmele ajung sub cap, lângă linia mediană a
corpului. Unii înotători ajung cu mâinile la câtiva centimetri una de alta în timp ce alţii depăşesc cu
puţin rebordurile costale(mişcare spre înăuntru sus spre înapoi).
-împingerea, continuă momentul tracţiunii, după depăşirea liniei umerilor cînd mâinile
aproape s-au întâlnit pe linia mediană a corpului braţele se îndoaie în continuare fiind urmate de
împingere finalizată de întinderea,( extensia braţului) înapoi lângă corp. Cînd mâinile trec de şolduri,
mişcarea este executată spre în sus. Este secvenţa cea mai puternică din actul vâslirii, fiind foarte
accelerată. Braţul nu este perfect întins la nivelul cotului.
-faza aeriană, pasivă:-revenirea braţelor peste apă cu coatele uşor flexate cu degetul mic în
sus. Are loc şi o ridicare a umerilor peste apă. Revenirea se face peste apă în sus şi în afară prin lateral
cât mai aproape de suprafaţa apei. După trecerea braţelor de linia umerilor, coatele se extind, iar
braţele se rotesc din articulaţia umărului, în final palmele ating suprafaţa apei pentru începerea unei
noi faze acvatice. Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu cotul înalt peste nivelul mâinii.
Acţiunile braţelor sunt favorizate de mişcările ondulatorii ale corpului.
Greşeli: la intrarea braţului: pătrundere în apă prin exterior, introducerea mâinilor imediat
lângă cap(scurtează tracţiunea), pleznirea braţelor pe apă(creşte turbulenţa de suprafaţă).
-pe vâslire, relaxarea articulaţiilor mâinilor, coborârea cotului(antebraţul şi braţul nu vâslesc),
menţinerea cotului extins pe tracţiune(ridicare exagerată a corpului din apă), scoaterea braţelor prea
devreme din apă(scurtează împingerea).
-pe drumul aerian: revenirea braţelor prin înainte sus, în plan vertical
Coordonarea braţe picioare
Cea mai frecventă coordonare braţe- picioare este de două bătăi la un ciclu de braţe. Prima
bătaie de picioare are rol propulsiv şi se realizează în timpul vâslirii(în momentul intrării mâinilor în
apă şi întinderea acestora). A doua bătaie se desfăşoară pe revenire(drum aerian când braţele ies din
apă). Această mişcare este accentuată pentru a asigura sprijinul pe apă în timpul trecerii braţelor şi
umerilor peste nivelul acesteia.
 Coordonarea braţelor cu respiraţia
În procedeul fluture respiraţia se desfăţoară astfel, în momentul apucării apei capul se ridică,
prin extensia coloanei verticale cervicale faţa este degajată din apă şi se inspiră pe finalul împingerii şi
prima parte a drumului aerian.
Când mâinile ajund în dreptul umerilor, capul se scufundă înaintea braţelor şi se expiră.
Inspiraţia se poate executa la unul sau două cicluri de braţe, se inspiră o cantitate medie de aer,
nu este recomandată apneea la revenirea în apă, aerul este inhalat rapid pe gură şi expirat profund pe
gură şi nas.
Greşeli: capul revine în apă după braţe, este întârziată tracţiunea, expiraţie incompletă..etc.

5. CARACTERIZAREA EFORTULUI LA ÎNOT

Efortul, componentă inseparabilă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea

psiho-fizică a omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare. Prin
repetare, în anumite condiţii, organismul se adaptează la efort (pe baza perfecţionării funcţiilor sale)
astfel că indicii acestuia evoluează progresiv. Pentru a obţine efecte în sensul perfecţionării unor
sisteme sau funcţii ale organismului, acestea trebuie să fie solicitate superior limitelor obişnuite.
Acest lucru este realizabil prin modificarea calităţilor psihice şi voliţionale având ca suport
motivaţia, pentru a face faţă senzaţiilor dezagreabile generate de efortul foarte mare.
Din punct de vedere fiziologic, efortul la înot este caracterizat ca un efort predominant aerob,
exceptând probele de 50 şi 100 m unde apare dominanta energetică anaerobă. În general, toţi
specialiştii sunt de acord că efortul depus de către înotători în antrenamente şi competiţii, este un efort
de rezistenţă în regim de forţă. Ponderea acestor calităţi diferă în funcţie de exerciţiile efectuate în
antrenamente sau de distanţele înotate în competiţie, dar procentul cel mai mare revine permanent
rezistenţei.
Rezistenţa aerobică organică estre rezultatul hipertrofiei cordului, care permite un volum
sistolic mai mare, a creşterii tonusului cardiac, a creşterii numărului de alveole care absorb O², a
îmbunătăţirii schimburilor gazoase la nivelul alveolelor şi a modificărilor sangvine ce permit un
transport mai abundent de O² spre ţesuturi, iar rezistenţa anaerobă fiind capacitatea organismului de a
prelua produşii de uzură, de a lucra în condiţii toxice cu datorie de oxigen.
Solicitările foarte mari sunt singurele capabile să producă reacţii cu caracter de supra-
adaptare şi să determine perfecţionarea morfo-funcţională a organismului. Numai în astfel de condiţii
se poate afirma rolul formativ al efortului.
În unanimitate, specialiştii sunt astăzi de acord că efortul depus de înotători atât în
antrenament cât şi în concursuri este un efort de rezistenţă în regim de forţă .
Ponderea acestor calităţi diferă în funcţie de exerciţiile din lecţii , sau de distanţa din
competiţii, dar procentul cel mai mare revine permanent rezistenţei întrucât la prima mişcare sportivul
trebuie să facă faţă obstacolului pe care-l reprezintă apa, mediu de densitate incomparabil mai mare
decât aerul şi aceasta pe o durată apreciabilă şi cu un număr de cicluri de mişcări chiar şi în cazul
probelor de sprint.
Asupra rolului jucat de viteză aceasta se manifestă sub cele două fenomene:
 de reacţie
 de execuţie.
Aceste două forme putem spune că sunt rezultatul forţei, rezistenţei, mobilităţii şi tehnicii de
înot materializat în viteza de deplasare.
 6. ORGANIZAREA PREDĂRII ÎNOTULUI LA COPII

Înotul, ca disciplină extraşcolară, se practică in cadrul taberelor de vară organizate pentru

elevi, în centrele de învăţare şi de perfecţionare organizate de secţiile de înot ale unităţilor şcolare de
profil.
Predarea înotului la copii se organizează în mai multe etape care trebuie parcurse atât în
şcoală cât şi în centrul de iniţiere si învăţare. Astfel, se poate etapiza pregătirea înotătorilor începători
în următoarele etape:
1. Nivelul începătorilor - în care vor intra toţi copii selecţionaţi pentru practicarea înotului. Acest
nivel poate fi împărţit în următoarele etape de bază:

ETAPA I : INIŢIEREA
Sunt cuprinşi copii de vârstă preşcolară şi de vârstă şcolară mică (5-7 ani). Aceasta
etapă va avea o durată de 1-2 luni, împărţită în 1-2 cicluri de iniţiere cu un număr de 18-30 lecţii a câte
o oră (cu aproximaţie). Numărul maxim de copii cuprinşi în grupe nu va depăşii 17 elevi.
Ca obiective ale acestei etape se pot enumera următoarele:

Obiective tehnice:
 obişnuirea şi acomodarea cu apa;
 învăţarea plutirii pe piept şi pe spate;
 învăţarea alunecării pe piept şi pe spate;
 învăţarea respiraţiei acvatice;
 învăţarea săriturilor simple premergătoare starturilor.

Obiective de pregătire fizică;

 Se va insista pe dezvoltarea fizică armonioasă şi pe dezvoltarea fizică specifică cu
accent pe mobilitate şi viteză.

B.ETAPA a II-a : DE ÎNVĂŢARE ŞI DE PERFECŢIONARE

 Va cuprinde copii de vârstă între 6-8 ani apţi pentru practicarea înotului şi selecţionaţi
pentru înotul de performanţă. Durata acestei etape va fi cuprinsă între un an şi
jumătate şi doi ani.
 În această etapă se va efectua un număr de trei lecţii în apă şi două lecţii pe uscat cu o
durată de 75-90 minute la apă si 45-60 minute pe uscat.
 Numărul de sportivi cuprinşi în grupă va fi de 15-17 elevi.

Obiective tehnice :
 învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot cu starturi şi întoarcerile respective ;
 succesiunea metodică a învăţării este următoarea: craul şi spate simultan; bras şi fluture.
Această succesiune nu este şablonizată. Învăţarea procedeelor poate fi determinată şi de
aptitudinile fiecărui individ în parte, deci învăţarea poate fi individualizată.
 perfecţionarea procedeelor de înot sportiv.

Obiective de pregătire fizică :

 dezvoltarea calităţilor motrice şi specifice practicării înotului, dezvoltarea calităţilor morale şi
de voinţă.

C.ETAPA a III – a : DE PREGĂTIRE

Această etapă va cuprinde sportivi de nivel III de pregătire care au ajuns deja la stadiu
avansat de practicare a înotului. Ea se adresează copiilor cuprinşi între 8 – 11 ani. Etapa durează 4-5
ani şi se împarte în două subgrupe :
durează 1 an, numărul de antrenamente este de 5-6, cuprinde copii între 8-9 ani şi are ca obiective
tehnice următoarele:
  însuşirea tehnicii înotului competiţional;
 însuşirea tehnicii mijloacelor specifice de antrenament.
 cuprinde copii consacraţi care se pregătesc pentru înotul de înaltă performanţă (vârsta 9-12 ani)
şi se întinde pe doi ani sau mai mulţi. Numărul de antrenamente este de 4 – 5 în apă a câte 100
minute şi 2-3 antrenamente pe uscat a câte 50-60 minute.

Obiective tehnice :
 perfecţionarea tehnicii competiţionale ;
 perfecţionarea tehnică a mijloacelor specifice de antrenament pe uscat ;
 perfecţionarea mijloacelor de antrenament în condiţii de volum şi intensitate crescută în apă ;
 participarea masivă la concursuri pe vârsta si probe.

6.1 INDICATORI AI PREGĂTIRII PE GRUPE DE VÂRSTĂ

Valorile indicatorilor pregătirii pe grupe de vârstă aşa cum sunt prezentaţi în tabelul care
urmează , au fost stabiliţi de Federaţia Română de Nataţie (Colegiul Central al Antrenorilor).
Deoarece sunt unele neconcordanţe între aceşti indicatori şi cei stabiliţi de Catedra de Nataţie a
A.N.E.F.S. , numai activitatea practică, efectivă mă poate ajuta să mă pronunţ în acest sens.

Nr. Indicatori 6 ani 7 ani 8 ani 9 ani 10 ani

crt.
1. Numărul de săptămâni de activitate 30
2. Numărul de săptămâni de odihnă 22
pe an
3. Numărul de săptămâni de odihnă 12
pe vară
4. Numărul mediu de lecţii în apă 3
pe săptămână
5. Numărul mediu de lecţii pe uscat Câte 15-30 minute înainte de a se intra în apă
pe săptămână
6. Volumul mediu de înot pe lecţie - - 0 1-1,5 2-2.5
7. Durata medie a lecţiei în apă 45 45 60 90 90-120
8. Numărul de concursuri pe an Cât mai multe 3-4 3-4

6.2 INDICAŢII METODICE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA LECŢIILOR

DE ÎNOT ÎN CONDIŢII DIFERITE

Nu întotdeauna profesorul beneficiază de condiţii ideale de lucru. Iniţierea poate începe în

bazine cu apă mică sau adâncă, cu materiale ajutătoare sau fără. Acolo unde se poate, este indicat a se
folosi de la început bazinul cu apă adâncă, deoarece acomodarea se face direct şi nu mai implică încă o
perioadă de acomodare de la apă mică la apă adâncă.
Iată în continuare o serie de avantaje şi dezavantaje ale desfăşurării iniţierii şi într-un şi în
celălalt.
6.2.1 Bazine cu apă adâncă

avantaje:
 adaptarea directă cu adâncimea apei;
 nu necesită readaptare;
 obişnuieşte din primele lecţii cu poziţia orizontală;
 învăţarea propulsiei se face imediat.

dezavantaje:
 varietatea exerciţiilor folosite este mai mică;
 densitatea scade în învăţare când nu se pot folosi materiale ajutătoare;
 primul contact cu apa adâncă este dificil;
 atenţia foarte mare pentru evitarea accidentelor;
 copii nu se pot juca la acomodarea cu apa.

6.2.2 Bazine cu apă mică

avantaje:
 varietate de jocuri (mijloace);
 acomodare uşoară cu apa;
 pe lângă explicaţii, poate fi dat şi ajutor direct;
 profesorul poate sta între copii.

dezavantaje:
 copii nu sunt atenţi, au tendinţa de a se juca, neavând frică de apă;
 coordonarea între elemente se realizează mai greu;
 necesită o mare readaptare cu apa la intrarea în apă adâncă.

6.2.3 Iniţierea fără obiecte ajutătoare

avantaje:
 este în deplină concordanţă cu principiile generale de adaptare la mediu pentru că permite
copiilor să-şi însuşească direct legile plutirii;
 se simt imediat consecinţele flotabilităţii naturale şi limitele sale şi ale echilibrului corpului în
apă (când au colac, se dau peste cap când dau din mâini);
 copiii cu o flotabilitate bună sunt mult avantajaţi;
 progresul în „tehnica înotului” este mai lent dar oferă marele avantaj al unei însuşiri corecte a
elementelor tehnicii de înot încă de la începutul iniţierii şi nu se pierde timpul mai târziu cu
corectarea.

dezavantaje:
 varietatea materialelor şi exerciţiilor este mică;
 durata iniţierii este mai lungă;
 omogenitatea grupei este influenţată mult de gradul diferit de flotabilitate al fiecărui copil în
parte;
 monotonie.

6.2.4 Iniţierea cu ajutorul obiectelor ajutătoare

avantaje:
 încrederea în obiecte;
 securitatea mai mare;
  problema flotabilităţii este foarte mare;
 exerciţiile cu obiecte ajutătoare sunt numeroase şi accesibile;
 unele elemente de tehnică se învaţă rapid.

dezavantaje:
 utilizarea obiectelor ajutătoare intră în contradicţie cu principiile generale de adaptare la mediu
(flotabilitatea, echilibrul în apă );
 nu favorizează învăţarea corectă a tehnicii de înot (de exemplu, colacul jenează lucrul cu
braţele);
 în momentul înlăturării lor, necesită un timp mai mare pentru readaptarea la noile condiţii.

7. CRITERII DE SELECŢIE A COPIILOR PENTRU ÎNOT

Starea de „bine fizic, mintal şi social” este fenomenul biologico-social complex pentru a
cărei apreciere se recomandă o multitudine de indicatori.
Există indicatori direcţi , pozitivi care măsoară „starea de bine” şi indicatori indirecţi negativi.
A.Dragnea defineşte selecţia ca fiind „o activitate sistemică a specialiştilor, desfăşurată pe
baza unor criterii biologice şi psihologice în direcţia depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru
practicarea diferitelor ramuri sportive”. Probele şi normele care stau la baza criteriilor de selecţie se
reunesc de regulă în modele de selecţie care trebuie să prefigureze viitorul campion. Dezvoltarea
umană reprezintă evoluţia de la o treaptă biologică şi psiho-comportamentală mai simplă la o treaptă
superioară, mai complexă, prin diferenţieri structurale şi funcţionale ale celulelor, ţesuturilor şi
organelor, precum şi diversificarea formelor de comportament şi creşterea eficienţei acestui
comportament.
Creşterea reprezintă sporirea dimensiunilor şi volumului corpului, modificarea formelor
corporale prin schimbarea raportului de mărime între diferite segmente ale acestuia. Noţiunile de
creştere-dezvoltare sunt intersanjabile, in ceea ce priveşte fizicul; despre psihic se spune că „se
dezvoltă” dar nu creşte. Cu o condiţionare multifuncţională, dezvoltarea fizică sintetizează cel mai
bine efectul factorilor endogeni, al factorilor de mediu, socio-economici şi al îmbolnăvirilor asupra
organismului .
Dezvoltarea fizică se bazează pe principii generale care pot fi considerate adevărate legităţi
ale procesului :
 dezvoltarea copiilor se desfăşoară sub influenţa hotărâtoare a condiţiilor de viaţă ;
 ritmul dezvoltării nu este uniform şi scade cu vârsta ;
 ritmul dezvoltării diferitelor ţesuturi, organe , aparate şi sisteme este diferit pentru aceeaşi
perioadă de timp, dar diferitele ţesuturi, organe, aparate şi sisteme se dezvoltă în
interdependenţă unele de altele ;
 dezvoltarea fizică are particularităţi de sex .
Selecţionarea copiilor în timpul verii se face în centrele de iniţiere şi de învăţare a înotului
sau pe parcursul anului la centrele de învăţare cu bazin acoperit.
Criteriile de selecţie sunt orientate după aptitudinile şi talentul manifestat de copii în timpul
lecţiilor, cât şi de gradul dezvoltării fizice şi starea sănătăţii.
Selecţia trebuie înţeleasă în primii patru ani de pregătire, legată de procesul de instruire.
Mijloacele şi metodele folosite în cadrul activităţii de selecţie la înot trebuie structurate în aşa fel încât
să deservească depistării rezervoarelor funcţionale ale înotătorilor pentru ca la sfârşitul etapelor de
pregătire să cunoaştem şi să avem posibilitatea de prognoză privind evoluţia acestora.
Selecţia pe etape trebuie să fie structurată pe baza unui complex de indici, între care trebuie
să existe o interdependenţă, rezultatele obţinute în timpul probelor de control, luate izolat, neputând
constitui o dovadă excesivă pentru a-l alege sau nu pe un copil înotător pentru următoarele etape de
pregătire.
 Pornindu-se de la selecţie şi orientându-ne după indicativul Federaţiei Române de Nataţie şi
studiile premergătoare privind selecţia copiilor pentru grupe de începători, vârsta selecţionării este
cuprinsă între 5-7 ani după însuşirea noţiunilor de bază (deprinderi motrice, plastice, alunecarea şi
respiraţia acvatic).
Prima verificare în scopul cuprinderii unor copii talentaţi în grupa de începători este selecţia
iniţială. Această selecţie se va efectua ţinându-se seama de anumite cerinţe care stau la baza practicării
înotului şi urmărindu-se anumite criterii, cum ar fi :

Antropometrice:
 dezvoltarea fizică: nivelul de dezvoltare fizică generală în funcţie de sex, grupă de vârstă ;
Examenul antropometric va cuprinde următoarele măsurători :
a. statura ,
b. greutatea,
c. înălţimea bustului – se măsoară din şezând ,
d. lungimea membrelor inferioare ,
e. anvergura .
În selecţia iniţială principalele cerinţe se referă la o serie de date simple precum înălţimea,
greutatea, anvergura şi bineînţeles starea de sănătate generală. Se cunoaşte din literatura de
specialitate precum şi din sondajele efectuate de către Ministerul Sănătăţii că procentajul privind
creşterea în relaţie cu vârsta şi sexul este următorul :
la băieţi 1o ani înălţimea este 78,2 % la fete este 84,3 %
la băieţi 11 ani înălţimea este 80,9 % la fete este 87,75 %
la băieţi 12 ani înălţimea este 84,8 % la fete este 91,8 %
la băieţi 13 ani înălţimea este 87,1 % la fete este 95,2 %
la băieţi 14 ani înălţimea este 91,2 % la fete este 97,6 %
la băieţi 15 ani înălţimea este 95,2 % la fete este 99,05 %
la băieţi 16 ani înălţimea este 98,1 % la fete este 99,56 %
la băieţi 17 ani înălţimea este 99,5 % la fete este 99,87 % .
Această relaţie între vârstă şi procentul de creştere nu este valabil la copii sub vârsta de 10
ani. Anvergura va reprezenta în general 106 % din înălţime, lungimea membrelor superioare şi
inferioare, reprezintă un indiciu important în selecţia copiilor pentru performanţă .În cadrul selecţiei
primare, criteriile antropometrice ocupă un loc important, în general copii care sunt longilini, cu
greutate medie, labele picioarelor şi mâinile mari vor vi în mod sigur apţi pentru performanţă.
În perioada 9-14 ani antrenorii trebuie să urmărească cu mare atenţie dinamica dezvoltării
fizice generale şi în funcţie de antecedentele familiale să modeleze pregătirea în vederea favorizării
organismului în această perioadă de creştere foarte importantă.
În general se recomandă ca la nivelul copiilor cuprinşi între 8 şi 12 ani, planificarea
pregătirii anuale să prevadă cel puţin câte 10-12 zile de odihnă în decembrie şi aprilie şi cel puţin 40
de zile în august-septembrie. Din observaţiile făcute, a reieşit că majoritatea copiilor câştigă câţiva
centimetri în înălţime în perioada de vacanţă (august septembrie) când se recomandă să nu se
efectueze nici un fel de antrenament .

Motricitatea:
Se recomandă ca la vârsta selecţiei pentru înotul de performanţă să fie în jurul vârstei de 7-8
ani.
Desigur copiii port fi iniţiaţi în înot de la vârsta de 4-5 ani, dar aceasta trebuie să privească
numai acomodarea cu apa, învăţarea unor exerciţii şi a cât mai multor jocuri care să dezvolte
orientarea şi echilibrul în apă . Având în vedere experienţa acumulată precum şi datele din literatura
de specialitate, în proporţie de 90 % din copiii care au început foarte devreme activitatea sportivă
( antrenamentul ) la vârste mici 5-6 ani au abandonat spotul de performanţă la vârste mici 14-15 ani.
O serie de calităţi motrice, ca de exemplu viteza, sunt puţin perfectibile. Această calitate
nativă poate fi influenţată destul de puţin şi în general pe baza perfecţionării tehnicii, a creşterii forţei
şi a rezistenţei.
 În general în jurul vârstei de 14 ani se ajunge la 90 % din capacitatea de viteză maximă la
băieţi iar fetele tot la această vârstă la circa 98 % . În jurul acestei vârste se poate stabili cu destul de
mare precizie natura probelor în care sportivii vor da randamentul maxim .
Îndemânarea – atât cea generală cât şi cea specifică este o calitate motrică complexă, simţul
echilibrului, orientării în spaţiu, coordonarea mişcărilor membrelor şi multe alte componente de bază a
motricităţii se dezvoltă foarte devreme, în jurul vârstei de 11-12 ani.
Structura ariei motrice are acelaşi aspect ca la adulţi, iar antrenamentul chinestezic la vârsta de
14 ani aste asemănător cu cel al adulţilor.
Forţa – această calitate are ca substrat morfo-funcţional sistemul neuromuscular.
În general atât fetele cât şi băieţii nu pot face faţă satisfăcător cerinţelor de forţă mai înainte de
15-16 ani fetele (care au 88-90 % din forţa la maturitate), iar băieţii la 18 ani (85-90 % din forţa la
maturitate). Totuşi fetele la 14 ani şi băieţii la 16 ani dezvoltă 4 / 5 din forţa pe care o vor avea la
maturitate, acest nivel fiind suficient de ridicat pentru a îngădui începerea antrenamentelor specializate
la această vârstă .
Rezistenţa – organică generală este condiţionată de starea de sănătate şi de stadiul de dezvoltare
a aparatului cardio-vascular şi apreciată din punct de vedere biologic de consumul maxim de oxigen
pe minut. Inima, principalul organ al aparatului cardio-vascular, atinge volumul ei maxim de
dezvoltare şi nivelul cel mai înalt al consumului maxim de oxigen după vârsta de 19 ani, vârstă la care
substratul morfo-funcţional al rezistenţei organice generale poate fi considerat maturizat şi capabil să
răspundă solicitărilor specifice .
Măsurarea volumului inimii copiilor şi adolescenţilor se poate face cu mult înainte de această
vârstă dar nu mai jos de 14 ani la fete şi 16 ani la băieţi, când atât volumul inimii cât şi consumul
maxim de oxigen ajung la circa 80 % din valorile pe care le vor avea la vârsta adultă .
Detenta – o calitate combinată, la care iau parte viteza şi forţa, fiind expresia puterii musculare
maxime dezvoltată în minim de timp. Ca şi rezistenţa, viteza, forţa şi această calitate atinge un nivel
corespunzător la vârsta de 14 ani fetele şi 16 ani băieţii.
Mobilitatea articulară – are ca substrat morfo-funcţional sistemul osteo-articular şi
musculo-ligamentar. Ea reprezintă capacitatea de a efectua mişcări cu amplitudine mare, gradul ei de
dezvoltare făcând posibilă valorificarea celorlalte calităţi şi deprinderi necesare .
Mobilitatea atinge valori maxime la vârsta de 15-16 ani, dar poate fi obţinută mult mai uşor în
copilărie .

Calităţi psihice:
Nu se poate vorbi despre efort fizic, fără a aminti de capacitatea psihică a individului .
Capacitatea de performanţă – efort este determinată de patru factori globali sintetici ( după M.
Epuran ).
1. Aptitudinile sportive – care sunt exprimate prin:
 inteligenţă motrică, înţelegerea sarcinilor, uşurinţa însuşirii sarcinilor, imunitatea la factorii
stresanţi ;
 capacitatea mobilizării energiei ;
 capacitatea de refacere .
Aptitudinile efective – dau echilibru efectiv, refacerea după eşec, succes, rezistenţa la stres.
Aptitudinile cognitive – care influenţează capacitatea de performanţă şi prin extensie capacitatea
de efort, sunt atenţia (orientarea ei, stabilitatea, volumul etc.) percepţiile, memoria .
Deosebit de importante pentru capacitatea de efort sunt aptitudinile volitive ca: energia,
dârzenia, perseverenţa, combativitatea, rezistenţa la durere. Voinţa reprezintă factorul regulator,
conştient, de dirijarea acţiunilor pentru atingerea unui scop .
Aptitudinile temperamentale - sunt în strânsă legătură cu motivaţia, interesele, răspunderea şi
elanul energetic, echilibrul, mobilitate şi stabilitate în conduită în şi pentru efort.
2. Ambianţa – poate fi influenţată capacitatea de efort prin condiţiile materiale şi sociale în
care se desfăşoară activitatea de pregătire a sportivilor, (echipament, baze sportive, cazare, etc.
securitatea şcolară şi profesională, relaţiile social afective a sportivului în grup sau relaţiile cu şi din
familie).
 3. Antrenamentul – ca proces pedagogic, deliberat conceput, desfăşurat sistematic, în cadrul
organizat, respectând principiile de bază ca specificitatea, progresivitatea şi supra încărcarea şi care
are ca scop dirijarea şi organizarea efortului sportivilor pentru realizarea performanţelor maxime .
4. Atitudinile – dau ca orientare spre scop, concepţia şi filozofia de viaţă a persoanei, iar
trebuinţele, interesele, tendinţele reprezintă infrastructura personalităţii. Atitudinile sunt formate din
interese, motive, aspiraţii, sentimente moral sociale.
Atitudinea asigură cunoaşterea temei corporale, coordonarea generală şi segmentară, echilibrul
dinamic şi static, orientarea parţio-temporală, capacitatea de mobilizare voluntară, perseverenţa toate
deosebit de importante pentru pregătire, deci pentru creşterea capacităţii de efort şi a capacităţii de
pregătire.

Criterii de apreciere a calităţilor motrice de bază şi specifice:

Acestea vor fi apreciate prin probe şi norme de control prezentate în sistemul naţional de
selecţie, cu ajutorul celor 8 probe ale testului internaţional de capacitate fizică elaborat de Federaţia
Internaţională pentru Educaţie Fizică, probe care vor fi planificate pentru a fi efectuate la intervale
bine programate .
Rezultatele obţinute la fiecare probă se transformă în puncte pe baza unui tabel special.
Realizarea unui minimum de 480 puncte, prin adiţionarea punctelor obţinute la toate cele 8 probe este
un indiciu că pregătirea se află la un nivel corespunzător. Aceste norme de control sunt obligatorii
numai pentru grupa de începători.
După un an de pregătire se trece la o triere mai serioasă, realizându-se astfel SELECŢIA
SECUNDARĂ, ţinându-se seama şi aici de criteriile enunţate mai sus.
După scurgerea a trei ani de pregătire în acest domeniu după ce copilul are tehnica de bază a
celor 4 probe de înot sportiv bine însuşită, se va efectua SELECŢIA DE BAZĂ.
Ultima etapă a procesului de selecţie o constituie selecţia definitivă pentru practicarea
înotului de mare performanţă, reţinându-se de data aceasta în selecţie numai elementele cu reale
posibilităţi de promovare şi obţinere de rezultate înalte, competitive pe plan mondial .