Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Ştiinte Juridice şi Administrative

Masterat CARIERĂ JUDICIARĂ
Anul universitar 2005-2006, Sem.1I

ARESTAREA PREVENTIVĂ

INSTITUTII DE DREPT PROCESUAL PENAL

Lector univ.BĂCAN ION

LAZĂR (HOBJILĂ) CAMELIA

Nr.matricol 53
 2

Consideraţii introductive
Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de
constrângere prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă
anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal
sau asupra atingerii scopului acestuia.
Scopul acestor măsuri este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului
penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la
urmărire penală ori de la executarea pedepsei.
Cu privire la aceste măsuri preventive au fost conturate două opinii în
literatura de specialitate şi anume:
A). În prima opinie nu se recunoştea legiuitatea luării măsurilor de
prevenţie.
Această concepţie este întemeiată pe o viziune idealist naturalistă a
noţiunii de libertate şi pe exacerbarea rolului prezumpţiei de nevinovăţie. În
timpul procesului penal deţinerea unei persoane înainte de pronunţarea hotărârii
de condamnare constituie o încălcare a dreptului persoanei la libertate.
B) În cea de-a doua opinie s-a susţinut cu tărie legitimitatea măsurilor de
prevenţie bazate pe sacrificarea libertăţii persoanei în favoarea unor interese
generale sociale.
Mulţi autori au criticat ambele concepţii şi apreciem că este nevoie de
aplicarea echilibrată a acestei instituţii de drept procesual penal, în funcţie de
gravitatea concretă a faptei şi periculozitatea făptuitorului.
Una din măsurile preventive stipulate în lege pe lângă reţinerea şi obligarea
de a nu părăsit localitatea, este arestarea preventivă.
Arestarea preventivă1
Arestarea preventivă este măsura preventivă privativă de libertate prin care
organul judiciar competent dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului pe
1
V. Campean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, R.D.P. nr. 2/2001, p.155
Al. Ţuculeanu, Arestarea inculpatului în faza judecăţii. Constituţionalitate, R.D.P. nr. 1/2001, p.67-69
 3

durata şi în condiţiile prevăzute de lege, în locuri special prevăzute, în interesul

urmăririi penale sau a judecăţii.
Arestarea preventivă se prezintă sub două modalităţi:
a) arestarea preventivă a învinuitului;
b) arestarea preventivă a inculpatului.
Arestarea preventivă a învinuitului
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost
pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, poartă denumirea de învinuit
conform art.229 c.proc.pen..
Prezentăm în continuare câteva condiţii necesare arestării preventive a
învinuitului:
- pentru a se lua această măsură este nevoie să existe probe sau indicii
temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală pentru care
pedeapsa este închisoarea sau amenda;
- de asemenea învinuitul să fi fost ascultat înainte de a se dispune luarea
măsurii şi să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 c.proc.pen.;
- măsura arestării preventive a învinuitului trebuie să reclame pentru buna
desfăşurare a procesului penal, privarea de libertate a acestuia.
Dacă sunt întrunite condiţiile arătate şi există probe din care rezultă
vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la
sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi
penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în
prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a
măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau
judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se
află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei.
 4

La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau

judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care
învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit
din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în
faţa judecătorului a învinuitului reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de
un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge
propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.146 alin. 1, judecătorul
dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret
temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata
acesteia, care nu poate depăşi 10 zile.
Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul
de arestare a învinuitului.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, luarea măsurii
arestării preventive a învinuitului se va în baza unui mandat de arestare cu
următoarele menţiuni:
- identificarea parchetului sau instanţa care a dispus luarea măsurii;
- data şi locul emiterii;
- numele şi prenumele procurorului sau preşedintelui completului de
judecată care a emis mandatul de arestare;
- arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii;
 5

- denumirea infracţiunii;
- durata pentru care este dispusă arestarea preventivă;
- numele şi prenumele învinuitului;
- semnătura organului judiciar.
Pe această perioadă învinuitului i se aduce la cunoştinţă, în cel mai scurt
timp, în prezenţa unui avocat, învinuirea pentru care este cercetat iar în termen de
24 ore, ca şi o expresie a garantării dreptului la apărare a umanismului dreptului
execuţional penal, luarea măsurii este adusă la cunoştinţa unui membru de familie
al învinuitului, ori unei persoane desemnate de către acesta.
Arestarea învinuitului poate fi dispusă şi de instanţa de judecată. În art.147
c.proc.pen. se arată că instanţa dispune luarea acestei măsuri cu privire la învinuit
în situaţiile arătate în partea specială, titlul II, în cazurile şi condiţiile privind
arestarea învinuitului în faza de urmărire penală.
Analizând conţinutul dispoziţiilor titlului II al părţii speciale a Codului de
procedură penală, se observă că o persoană poate să apară ca învinuit în faţa
instanţei de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă2 şi în cazul extinderii
procesului penal cu privire la alte persoane (art.337 c.proc.pen.)3.
Arestarea preventivă a inculpatului4
Prin noţiunea de inculpat se înţelege persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală. (art.23 c.proc.pen.)
Măsura arestării inculpatului, prin durata ei, este cea mai aspră dintre
măsurile de prevenţie privative de libertate.

2
Infracţiunile de audienţă sunt acele fapte prevăzute de legea penală, comise în faţa instanţei de judecată, în cursul şedinţei de
judecată, indifferent dacă aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un loc desemnat de aceasta, ori în locuri în care se
impune efectuarea unor activităţi specifice urmăririi penale de către instanţa de judecată în mod direct (Carmen Silvia
Paraschiv, Mircea Damaschin, Infracţiunea de audienţă. Aspecte procesuale, în R.D.P. nr.4/2000, p.60)
3
În cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea
persoană.
4
D. Audrieş, D. Meteş, Măsura arestării preventive, R.D.P. nr. 2/2001, p.88
 6

Reglementarea acestei măsuri procesuale este cuprinsă în art.148 – 160

c.proc.pen.
Condiţiile necesare luării măsurii preventive a arestării inculpatului
Pentru a se lua această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condiţiile
arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă şi unele condiţii specifice, şi
anume:
- existenţa unui inculpate în cauză, ceea ce implică punerea în mişcare a
acţiunii penale;
- ascultarea inculpatului de către procurer sau instanţa de judecată
înainte de a dispune luarea măsurii.
Îndeplinirea condiţiilor privind arestarea inculpatului nu atrage obligaţia
organelor judiciare de a dispune luarea acestei măsuri; în legislaţia noastră,
arestarea inculpatului este obligatorie într-un singur caz5.
Potrivit art.150 măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după
ascultarea acestuia de către procuror sau de către instanţa de judecată, afară de
cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage6 de la
urmărire sau de la judecată. Prin această dispoziţie a legii s-a instituit o veritabilă
garanţie a dreptului la apărare, oferindu-i inculpatului posibilitatea de a da
explicaţii în legătură cu faptele reţinute în sarcina sa şi de a indica eventualele
probe cu care înţelege să se apere. Nerespectarea dispoziţiilor privind ascultarea
inculpatului cu ocazia arestării sale produce o vătămare a dreptului său de apărare
care poate să atragă anularea dispoziţiei de arestare preventivă7.

5
În procedura specială de urmărire şi judecată a unor infracţiuni flagrante, potrivit art.469 alin.2, când sunt dovezi pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul dă rechizitor prin care se pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea
în judectă, emiţând totodată mandatul de arestare a inculpatului.
6
Pentru a se trage concluzia că inculpatul se sustrage de la judecată, trebuie să existe elemente de natură să demonstreze
aceasta, simpla lipsă a inculpatului din instanţă la unul din termenele de judecată, dacă nu s-au verificat motivele absenţei sale,
nefiind suficientă pentru a se trage o asemnea concluzie (T.S., s.p., dec. nr.1809/1971, în R.R.D. nr.11/1971, p.169)
7
Procedând la a dispune arestarea preventivă a inculpatului fără ca în prealabil să-l asculte, instanţa de judecată a pronunţat o
hotărâre nelegală, prin care i s-a cauzat inculpatului o vătămare ce nu mai poate fi înlăturată decât prin anularea dispoziţiei de
arestare preventivă(C.S.J., s.p., dec.nr.394/2.03.1993, în C 10, p.199-200; în acelaşi sens, C.Apel Bucureşti, s l-a pen.,
dec.nr.1354/1998, în C 25, p.48; T.S., s.p., dec.nr.695/1971, în R.R.D. nr.11/1971, p.119; în acelaşi sens, T.j. Timiş,
dec.pen.nr.485/1978, în R.R.D. nr.11/1979, p.69)
 7

În ipoteza în care inculpatul este ascultat, procurorul sau instanţa de

judecată încunoştiinţează despre dispunerea arestării, în termen de 24 de ore, un
membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează inculpatul,
consemnându-se aceasta ăntr-un process-verbal (art.1371 alin.3).
Organele judiciare penale care pot dispune luarea măsurii arestării
inculpatului şi actele procesuale şi procedurale care concură la luarea măsurii
Punerea în executare a măsurii arestării inculpatului se face în baza unui
mandat de arestare individual cu menţiunile arătate mai sus la arestarea
învinuitului. Acest mandat de arestare se va emite în baza ordonanţei date de
către procuror, dacă arestarea se face în faza de urmărire penală.
Această măsură se poate lua de către procurorul din oficiu sau la
propunerea organului de cercetare penală. Tot procurorul, la momentul terminării
urmăririi penale, dacă nu s-a dispus anterior prin ordonanţă arestarea preventivă,
o va face prin rechizitoriu.
Atribuţiunea de arestare preventivă în faza de judecată este atribuită şi
instanţei care din oficiu sau la propunerea procurorului poate să o facă prin
hotărâre judecătorească.
După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului,
judecătorul emite de îndată mandat de arestare.
Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se
emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.
În mandatul de arestare trebuie să se arate:
a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
b) data şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
d) datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70, şi codul
numeric personal;
e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;
 8

f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;

g) temeiurile concrete care determină arestarea;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;
j) semnătura judecătorului.
Legat de punerea în executare a mandatului de arestare putem distinge 2
situaţii şi anume:
- în prima situaţie dacă inculpatul a fost prezent, organul judiciar emitent
înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl
trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu
inculpatul arestat;
- a doua situaţie este cea când inculpatul nu a fost prezent, când organul
judiciar emitent, înmânează în dublu exemplar mandatul de arestare organului de
poliţie pentru executare. Organul de poliţie la rândul său va proceda la arestarea
inculpatului căruia îi predă un exemplar al mandatului şi odată prezent în faţa
procurorului se va proceda la ascultarea lui iar când arestarea a fost dispusă de
către instanţă se va proceda la ascultarea inculpatului de către aceasta.
Dacă inculpatul nu este găsit, organul de poliţie va încheia un proces
verbal de constatare şi va înştiinţa în consecinţă organul judiciar care a emis
mandatul şi organele competente pentru darea în urmărire.
În cazul în care mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta
menţionează pe mandate data prezentării inculpatului şi procedează la ascultarea
acestuia, după care dispune prin rezoluţie asupra arestării inculpatului. Dacă între
timp cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe arestat în
faţa instanţei.
Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică
obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.
 9

Este posibil ca cel arestat să ridice obiecţii în ceea ce priveşte identitatea

sa. Într-o asemenea situaţie, arestatul este condus în faţa procurorului de la locul
unde a fost găsit. În cazul în care persoana găsită nu este aceea care urmează a fi
arestată, în mod practic, prin transportarea acesteia la sediul organului judiciar
care a dispus măsura arestării, ar fi privată în mod nelegal de libertate.
Pentru rezolvarea obiecţiilor privind identitatea, când este necesar,
procurorul de la locul unde cel arestat a fost găsit cere relaţii organului judiciar
care a emis mandatul.
Până la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciază că nu există pericol
de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a
executat mandatul.
Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o
pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiile sunt nefondate, dispune
executarea mandatului, procedându-se potrivit art. 152 alin. 3.
În cazurile prevăzute de art.152 alin. 1 - 3, instanţa dispune prin încheiere,
ce se trimite şi judecătorului care a emis mandatul.
În situaţia în care arestarea inculpatului a fost dispusă în lipsa acestuia şi
organul însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu privire la care
s-a luat măsura arestării, încheie un proces-verbal, prin care constată negăsirea
persoanei prevăzute în mandat, şi înştiinţează organul judiciar care a emis
mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire.
Durata arestării inculpatului
Durata arestării poate fi de cel mult 30 de zile, termen care se va putea
prelungi.
Înlăturând unele neconcordanţe existente între dispoziţiile constituţionale
şi cele ale art.149 alin.1, legiuitorul a modificat art.149 alin.1 din c.proc.pen.
care are următorul cuprins: “Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi
penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în
 10

condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a

fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost
dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a
mandatului de arestare“.
În situaţia în care o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale
de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne
valabil, durata arestării calculându-se de la data emiterii mandatului, când
inculpatul a fost ascultat, sau de la prezentarea inculpatului, când arestarea a fost
dispusă în lipsa acestuia.
Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins
jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face
obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele
prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
În cazurile arătate în alin. 1 şi 2, instanţa de judecată, din oficiu sau la
sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma
informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de
îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de
deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând
următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau
inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale
încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al
liberării.
Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au
rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior
reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de
expirarea duratei arestării învinuitului.
 11

Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la

pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de
arestare a inculpatului.
Prelungirea arestării inculpatului
Prelungirea termenului de arestare8 cu alte 30 de zile cade în sarcina
instanţei de judecată care este competentă să judece şi fondul cauzei. Competenţa
de arestare revine şi instanţei corespunzătoare instanţei de fond în a cărei rază
teritorială se află locul de deţinere.
Prelungirea duratei arestării se dispune pe baza propunerii motivate a
organului care efectuează urmărirea penală.
Propunerea organului de cercetare penală este avizată de procurorul care
exercită supravegherea şi înaintată de acesta, cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei arestării, instanţei prevăzute în art. 155 alin. 2.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să
acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente.
Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul
adresei se pot arăta şi alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele
cuprinse în propunere.
Când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care
durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează
instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la
ceilalţi inculpaţi.
Dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel
puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi
consultat de apărător.

8
V.A. Podar, Recurs. Prelungirea arestării preventive, R.D.P. nr. 3/2001, p.127
 12

Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu,

de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.
În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării
sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care
deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului,
dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul în care instanţa acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30
de zile.
Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică
încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.
Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată
cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se
soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea
arestării preventive nu este suspensiv de executare.
Inculpatul este adus la judecarea recursului.
Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere,
care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului.
Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii
arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie
dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.
Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de
zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata
 13

totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen

rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Reglementarea executării arestării preventive este înscrisă în Legea nr.
23/1969 privind executarea pedepselor, în capitolul V întitulat “Executarea
măsurilor arestării preventive” (art.83-86). Potrivit art. 86 din lege, unele
dispoziţii privind situaţia condamnaţilor în penitenciare se aplică şi arestaţilor
perentivi cum ar fi primirea în locurile de deţinere, mijloacele materiale şi
financiare necesare deţinerii şi întreţinerii, regimul de deţinere (art. 2-4),
condamnaţii minori (art.6), munca condamnaţilor, durata zilei de muncă,
folosirea la muncă după calificarea profesională (art. 6,7,8,9) retribuirea muncii
(art. 11-12), răspunderea pentru cauzarea de pagube provocate la locurile de
deţinere (art. 13), încadrarea în muncă după liberare (art.14), obligaţii şi drepturi
ale condamnaţilor( art. 15-20), măsuri disciplinare şi recompense (art. 21-23).
Împlinirea termenului executării arestării preventive9
Arătam mai sus că arestarea preventivă poate să se dispună în faza de
urmărire penală sau în faza de judecată. Legat de aceste două faze se întâlnesc şi
situaţiile de împlinirea termenului executării arestării preventive în faza de
urmărire penală şi în faza de judecată.
În ce priveşte terminarea arestării preventive în faza de urmărire penală,
trebuie arătat că sunt frecvente aceste situaţii. Punerea în libertate a arestatului
preventiv se poate dispune de procuror în două situaţii şi anume:
- în cazul scoaterii de sub urmărire penală;
- în cazul încetării urmăririi penale.
În aceste situaţii sunt incidente dispoziţiile art. 11 c.proc.pen. raportat la
art. 10 lit. a-e c.proc.pen., adică atunci când se constată că:
a) fapta nu a avut loc;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
9
A. Ţuculeanu, Încetarea de drept a măsurilor preventive, Dreptul nr. 11/2002, p.215, 220
A. Ţuculeanu, Prelungirea şi revocarea măsurilor preventive. Probleme de practică judiciară, Dreptul nr. 12/2001, p.136
 14

c) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;

d) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
e) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii există
vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Oricare din aceste cauze ar fi incidente, efectul juridic ar fi acelaşi –
încetarea arestării preventive ca urmare a scoaterii de sub urmărire, moment în
care arestatul preventiv trebuie să fie pus în libertate.
A doua situaţie a încetării urmăririi penale se dispune când potrivit art. 11
c.proc.pen. se constată existenţa cauzelor prevăzute la art. 10 lit. f-j c.proc.pen.,
adică:
a) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege. necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) a intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului;
c) a fost retrasă plângerea prealabilă, ori părţile s-au împăcat în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală;
d) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
e) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
f) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă
faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.
În aceste situaţii, arestarea preventivă încetează ca urmare a încetării
urmăririi penale prev. de art. 11 lit. c c.proc.pen. iar arestatul preventiv este pus
în libertate.
În faza de judecată10, organul competent să dispună încetarea arestării
preventive este instanţa de judecată, în cazurile de achitare şi încetarea procesului
penal. Achitarea, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a c.proc.pen. se pronunţă pentru
10
D. Lupaşcu, Revocare. Condiţii de admitere la arestarea preventivă, Dreptul nr. 10/2000, p.132
R. Lupaşcu, Revocarea sau înlocuirea arestării preventive, Dreptul nr. 4/2000, p.141
 15

aceleaşi situaţii enumerate mai sus şi care sunt prevăzute de art. 10 lit. a – e
c.proc.pen. (fapta nu există, fapta nu a fost săvârşită de învinuit,etc..).
Potrivit art. 11 punctul 2 lit. b c.proc.pen., încetarea procesului penal este
dispusă de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f-j c.proc.pen.
(lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, amnistie, etc.).
În aceste două situaţii, odată cu pronunţarea soluţiilor de către instanţa de
judecată, aceasta trebuie să dispună de urgenţă punerea în libertate de îndată a
arestaţilor preventivi. Cu ocazia punerii în libertate a arestaţilor preventivi în faza
de urmărire penală sau în faza de judecată, aceştia vor fi scoşi din registrul de
evidenţă al arestaţilor preventivi. Aceiaşi măsură de scoatere din evidenţă se va
dispune şi în ipoteza în care arestatul preventiv va fi condamnat la închisoare, de
către instanţă şi va fi înregistrat în registrul de evidenţă al condamnaţilor cu toate
datele personale precum şi datele privind pedeapsa aplicată.
Arestarea preventivă a minorului
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă.
Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul
urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de
30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei
în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea
preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total,
un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând
depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea
 16

preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate

fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul
urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive
poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.
Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în
cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16
ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.
Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.
În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde
penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare
penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate
depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită
de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă
motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.
Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile
prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii
şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor,
astfel încât măsurile privative de libertate, luate faţă de minori în scopul bunei
desfăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la urmărirea
penală, judecată ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea
fizică, psihică sau morală a minorului.
 17

Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se

asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind
obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu
şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi
să comunice cu el.
Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit
ori inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi
în termen de 24 de ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea
sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează
acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă
instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se
aceasta într-un proces-verbal.
În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori,
în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv.
Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru
minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător
anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere
preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de
lege să viziteze deţinuţii preventiv.
Practică judiciară
Eroare materială. Computarea arestării preventive. Neconcordanţă
între date din minută şi din dispozitivul hotărârii. Recurs
 Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Calculul
pedepselor. Computarea reţinerii şi a arestării preventive. Drept
procesual penal. Partea generală. Îndreptarea erorilor materiale. Partea
specială. Căi de atac. Recurs
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
 18

- Computarea arestării preventive

- Îndreptarea erorii materiale
  C. pen., art. 88
C. proc. pen., art. 195, art. 3859 alin. (1) pct. 9
   Indicarea corectă în minută, precum şi în considerentele hotărârii, a datei
de la care se deduce din durata pedepsei pronunţate timpul arestării preventive, şi
menţionarea în dispozitivul hotărârii a aceleiaşi zile şi luni, dar a altui an decât în
minută, nu constituie motiv de casare, ci o evidentă eroare materială ce se
îndreaptă de instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea, potrivit procedurii
prevăzute în art. 195 C. proc. pen.
 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107 din 9 ianuarie 2004
            Prin sentinţa penală nr. 30 din 19 mai 2003 a Tribunalului Covasna, Ş.I. şi
O.Z. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art.
211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen.
            Prin decizia penală nr. 234 din 11 septembrie 2003, Curtea de Apel
Braşov a respins apelul procurorului.
            Recursul declarat de procuror, cu motivarea, între altele, că s-a dedus
greşit durata arestării preventive a inculpatului Ş.I. de la 7 martie 2002, deşi a
fost arestat preventiv la 7 martie 2003, este nefondat.
            Din verificarea minutei sentinţei Tribunalului Covasna, care constituie
rezultatul deliberării şi a fost pronunţată în şedinţă publică, rezultă că arestarea
preventivă a inculpatului s-a dedus corect, de la 7 martie 2003 la 19 mai 2003.
            De asemenea, în motivarea sentinţei s-a menţionat corect data arestării
preventive.
            Dintr-o evidentă eroare materială, la dactilografiere s-a trecut în
dispozitivul sentinţei data de 7 martie 2002, în loc de 7 martie 2003.
 19

            Această greşeală nu constituie motiv de casare; erorile materiale evidente

din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă, potrivit art. 195 C. proc. pen., de
însăşi instanţa de judecată care a întocmit actul.
            În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
Arestare preventivă. Trecerea cauzei pentru continuarea urmăririi penale de la un
organ de urmărire la altul. Valabilitatea mandatului de arestare emis anterior
Potrivit art. 149 alin. (2) C. proc. pen., când o cauză este trecută pentru
continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de
arestare emis anterior rămâne valabil. Prin urmare, împrejurarea că, iniţial,
propunerea de arestare preventivă nu a fost făcută de un procuror din cadrul
Parchetului Naţional Anticorupţie, deşi cauza era de competenţa acestui
parchet, nu afectează valabilitatea mandatului de arestare, care a fost emis de
judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. 
Secţia penală, decizia nr. 3969 din 19 iulie 2004 
Prin încheierea nr. 2 din 14 iulie 2004, Curtea de Apel Suceava a admis
cererea procurorului de la Parchetul Naţional Anticorupţie, Serviciul Teritorial
Suceava, şi a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului R.R.
            Recursul declarat de inculpat, în care s-a susţinut, între altele, nulitatea
mandatului de arestare preventivă iniţial, ca fiind emis de un organ necompetent,
este nefondat.
            Măsura arestării preventive a fost luată de judecător, prin încheierea nr.
431 din 19 martie 2004 a Tribunalului Suceava, în baza art. 143 alin. ultim şi art.
148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu respectarea regulilor de competenţă 
materială.
            Împrejurarea că propunerea de arestare preventivă nu a fost făcută de un
procuror din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie nu atrage nulitatea
mandatului, neputând exista identitatea cu sesizarea legală a instanţei, ceea ce
rezultă din dispoziţiile art. 149 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia atunci când o
 20

cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire

la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.
          În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.
Arestare preventivă. Inculpat arestat în altă cauză. Urmărirea şi
judecarea unor infracţiuni flagrante. Art. 40 din Legea nr. 535/2004
  Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile
preventive şi alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă.
Partea specială. Proceduri speciale. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni
flagrante
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- arestare preventivă
- inculpat arestat în altă cauză
- urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
 C. proc. pen., art. 3001, art. 465 şi urm.
Legea nr. 535/2004, art. 40 alin. (2)
            1. Arestarea preventivă a inculpatului într-o cauză poate fi luată sau
menţinută, chiar dacă inculpatul este arestat şi în altă cauză, întrucât legalitatea şi
temeinicia luării şi menţinerii măsurii arestării preventive se apreciază distinct în
fiecare cauză în parte şi nici o dispoziţie a Codului de procedură penală nu
interzice ca inculpatul să fie arestat în mai multe cauze. Ca atare, legalitatea
măsurii arestării preventive, luată sau menţinută de instanţă faţă de inculpat într-o
cauză, nu este afectată de existenţa unui alt mandat de arestare preventivă a
inculpatului, emis în altă cauză.
            2. Prevederile art. 465 şi urm. C. proc. pen. referitoare la cazurile în care
trimiterea în judecată, completarea cercetării penale sau judecata se face potrivit
procedurii obişnuite sunt aplicabile şi atunci când prin dispoziţiile unei legi
speciale se stabileşte că procedura de urmărire penală şi de judecată pentru
 21

infracţiunile din acea lege este cea prevăzută pentru infracţiunile flagrante, cum
sunt dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6090 din 27 octombrie 2005 
            Prin încheierea din 18 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a constatat, în baza art. 3001 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia
măsurii arestării preventive a inculpatului O.H., trimis în judecată în stare de
arest preventiv, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere a constituirii
unei asocieri în scopul săvârşirii de acte de terorism şi sprijinirea prin finanţare a
acestei asocieri, prevăzută în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, şi a
menţinut starea de arest a acestuia.
            Recursul declarat de inculpat, între altele, cu privire la greşita arestare în
cauză atâta timp când faţă de acelaşi inculpat s-a dispus arestarea preventivă şi în
alte cauze, fiind inadmisibil ca acelaşi inculpat să fie arestat preventiv în mai
multe cauze, precum şi la încălcarea procedurii speciale de urmărire penală
prevăzută în Legea nr. 535/2004 care stabileşte că pentru infracţiunile de terorism
se aplică procedura specifică infracţiunilor flagrante, nu este întemeiat.
            Cât priveşte susţinerea în sensul că este inadmisibil a se dispune arestarea
preventivă a unui inculpat în condiţiile în care faţă de acesta s-a mai dispus o
atare măsură într-o altă cauză, este de arătat că legalitatea şi temeinicia luării şi
menţinerii măsurii preventive se apreciază distinct în fiecare cauză în parte,
neavând relevanţă împrejurarea că inculpatul mai este arestat preventiv şi într-o
altă cauză, atâta timp cât nici o dispoziţie a Codului de procedură penală nu
interzice ca inculpatul să fie arestat în mai multe cauze între care nu există o
legătură care să justifice şi să impună o extindere a procesului penal.
            Aşa fiind, existenţa unui alt mandat de arestare preventivă a inculpatului
într-o altă cauză nu afectează legalitatea măsurii arestării preventive luată faţă de
acesta în cauza de faţă, astfel că susţinerea inculpatului recurent în sensul că ar fi
 22

inadmisibil a se dispune arestarea sa preventivă şi, respectiv, menţinerea acestei

măsuri nu poate fi primită.
            Nici critica referitoare la nerespectarea procedurii speciale de urmărire
penală prevăzută în Legea nr. 535/2004 nu poate fi însuşită de instanţă.
            Deşi dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 prevăd că
procedura de urmărire penală şi de judecată este cea stabilită de lege pentru
infracţiunile flagrante, prevederile art. 465 şi urm. C. proc. pen., care
reglementează procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni
flagrante, conţin şi dispoziţii referitoare la cazurile în care trimiterea în judecată
sau, după caz, completarea cercetărilor în termenele stabilit ori chiar judecata nu
pot avea loc în interiorul acelor termene, cazuri în care se aplică procedura
obişnuită. 
            Prin urmare, recursul inculpatului a fost respins.
Arestare preventivă. Evaluarea duratei acesteia
  Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Arestarea
preventivă
Indice alfabetic: Drept procesual penal
            - arestare preventivă
            - durată
C. proc. pen., art. 149 alin. (10), art. 155 
           Potrivit art. 149 alin. (10) C. proc. pen., durata măsurii arestării preventive
nu poate depăşi 30 de zile. În această limită, judecătorul, în raport cu
complexitatea activităţii de urmărire penală ce trebuie efectuată în cauză, poate
stabili o durată mai scurtă a arestării.
           În cazul în care infracţiunea a fost constatată în condiţiile flagrantului
delict, iar cercetarea nu prezintă complexitate, limitarea la 10 zile a duratei
arestării preventive a inculpatului este judicioasă. În cazul în care, în perioada
menţionată, se descoperă date că inculpatul a săvârşit şi alte infracţiuni, sau că
 23

există participanţi şi se creează o situaţie de indivizibilitate, ceea ce ar putea duce

la o durată mai mare a urmării, se va folosi procedura prelungirii arestării.
 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.5990 din 24 octombrie 2005
            Prin încheierea din 18 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 10 zile a inculpatului S.D.,
pentru săvârşirea, în condiţii de flagrant delict, a infracţiunii de trafic de influenţă
prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din Legea
nr. 78/2000.
           Împotriva încheierii procurorul a declarat recurs, cu motivarea că durata
măsurii arestării preventive stabilită de instanţă nu asigură buna desfăşurare a
procesului penal, probele ce urmează a fi administrate în speţă, certificarea
înregistrărilor autorizate şi efectuate în cauză şi apoi redactarea acestora în formă
scrisă sunt lucrări ce nu se pot finaliza în termen de  10 zile.
           La acestea se adaugă, a motivat procurorul, şi necesitatea extinderii
cercetărilor pentru alte fapte ale inculpatului, precum şi obligarea sesizării
instanţei prin rechizitoriu cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de
arestare.
            Recursul este nefondat.
           Conform art. 149 alin. (10) C. proc. pen., durata arestării preventive nu
poate depăşi 30 de zile, dându-se astfel judecătorului dreptul de a hotărî cu
privire la durata măsurii arestării preventive în raport cu natura şi complexitatea
cauzei şi, în raport cu acestea, la timpul necesar soluţionării cauzei.
           În speţă, judecătorul a stabilit corect că, în raport cu probele deja
administrate şi care urmează a fi administrate, durata de 10 zile a arestării este
suficientă.
           Nu se poate reţine, ca motiv de admitere a recursului, susţinerea privind
extinderea cercetării cu privire la alte fapte; pentru aceasta există alte posibilităţi
 24

procedurale, iar instanţa a fost sesizată cu o singură faptă, în raport cu care a

dispus judicios asupra arestării.
          Aşa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
Arestare preventivă. Menţinerea în cursul judecăţii. Motive
 Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile
preventive şi alte măsuri procesuale. Arestarea preventivă
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- arestare preventivă
- menţinerea arestării în cursul judecăţii
 C. proc. pen., art. 160b alin. (1) şi (3), art. 148 lit. h), art. 155 şi urm.
            Constituirea unui grup infracţional din 17 persoane, în scopul săvârşirii
infracţiunilor de şantaj, proxenetism şi vătămare corporală gravă, cu participarea
mai multor cadre din poliţie, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi
justifică menţinerea arestării preventive a inculpaţilor în cursul judecăţii, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege.
 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2782 din 26 aprilie 2005
             Prin încheierea din 18 aprilie 2005, Curtea de Apel Piteşti a menţinut
măsura arestării preventive a inculpatului B.C. şi alţi 16 inculpaţi. 
            S-au respins cererile de revocare, respectiv de înlocuire a măsurii arestării
preventive formulate de inculpaţi. 
            Curtea de apel a reţinut că există în continuare temeiurile ce au determinat
luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor în baza art. 148 lit. h) C. proc.
pen., faptele deduse judecăţii fiind sancţionate cu o pedeapsă mai mare de 4 ani
închisoare, iar lăsarea lor în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
            Instanţa a mai considerat că situaţia personală a inculpaţilor, lipsa
antecedentelor penale, vârsta, conduita anterioară bună a acestora nu sunt
elemente de natură să conducă la revocarea măsurii arestării, datele invocate fiind
cunoscute, de altfel, la data arestării.
 25

Curtea a mai considerat că nu au fost depăşite durata judecăţii şi a arestării

preventive, nefiind încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici art. 23 din Constituţia României, ei
fiind arestaţi de 5 luni în condiţiile în care cauza este complexă prin numărul
mare al faptelor cercetate şi al persoanelor implicate.
            Împotriva acestei încheieri, inculpaţii au declarat recurs, cu privire la
motivele invocate  reţinându-se următoarele:
            Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor sub
învinuirea că au constituit un grup infracţional care a acţionat în mod coordonat,
în scopul obţinerii de foloase materiale injuste prin şantaj, proxenetism, vătămare
corporală gravă, fapte comise împotriva  patronilor  unor firme. 
Activitatea infracţională a fost favorizată de fostul şef al Poliţiei
municipiului Deva, precum şi de agenţi de poliţie.
Măsura preventivă a fost menţinută de instanţă, cu respectarea dispoziţiilor
art. 155 şi următoarele C. proc. pen.
Curtea de Apel Piteşti a menţinut, de asemenea,  starea de arest a
inculpaţilor recurenţi, constatând că nu sunt temeiuri care să impună revocarea
acestora.   
             Inculpaţii au invocat lipsa vinovăţiei cu privire la faptele ce fac obiectul
judecăţii şi greşita încadrare juridică a acestora.             
Aceste aspecte nu pot fi examinate de instanţa de recurs în acest moment
procesual,  fiind  atributul instanţei ce judecă fondul ca, pe baza probelor, să
stabilească vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor.
            De asemenea, au invocat depăşirea termenului rezonabil de judecare al
unei cauze penale, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 23 din Constituţia României.
            Sub acest aspect se constată că termenul rezonabil invocat nu a fost
depăşit şi nici durata măsurii arestării  preventive;  este de observat că art. 23 din
 26

Constituţie se referă la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale care nu

poate depăşi 180 de zile, ceea ce nu este cazul în speţă, inculpaţii fiind trimişi în
judecată înainte de împlinirea acestui termen.
            Un alt motiv de casare se referă la împrejurarea că au dispărut temeiurile
ce au impus luarea măsurii preventive arătate în  art. 143 şi 148 C. proc. pen.,
neexistând probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică.
            Este adevărat că numai gravitatea faptelor comise nu poate fi socotită, în
sine, ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat
că inculpaţii s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni grave, de mare
rezonanţă în zona în care s-au produs.
            În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.
23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune
atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există
motive temeinice de a se crede în posibilitatea  săvârşirii unei noi infracţiuni,
fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
            În speţă, pericolul social potenţial se apreciază în raport cu
comportamentul inculpaţilor, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise,
precum şi, în cazul unora dintre inculpaţi, ţinându-se seama de funcţiile avute de
aceştia în poliţie la data săvârşirii faptelor. 
            Pericolul pentru ordinea publică  îşi găseşte expresia şi prin starea de
nelinişte, de sentimentul  de insecuritate în rândul societăţii generată de   faptul
că persoane bănuite de  săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt
cercetate şi judecate în stare de libertate. 
În concluzie, în mod corect au fost respinse cererile inculpaţilor de
revocare a măsurii arestării preventive, respectiv  de înlocuire a acesteia, motiv
pentru care recursurile au fost respinse. 
 27

Arestare preventivă. Minor în vârstă între 14 şi 16 ani. Pedeapsă

prevăzută de lege
 Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Arestarea
preventivă a minorului
Indice alfabetic: Drept procesual penal
                                    - Arestare preventivă
                                    - Minor
  C. proc. pen., art. 160b, art. 160h alin. (1)
              Potrivit art. 160h alin. (1) C. proc. pen., minorul între 14 şi 16 ani nu
poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de
care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai
mare.
            Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul
care incriminează fapta, iar nu pedeapsa aplicabilă minorului potrivit art. 109 C.
pen., cu limitele prevăzute de textul incriminator reduse la jumătate.
 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1564 din 3 martie 2005
            Prin încheierea de şedinţă de la 22 februarie 2005, Curtea de Apel  Piteşti,
judecând cauza în apel, a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a
inculpatului minor, condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută în
art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
            Împotriva încheierii inculpatul a declarat recurs cu motivarea că în cauză
au fost încălcate dispoziţiile art. 160h raportat la cu art. 160b C. proc. pen., având
în vedere că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea prevăzută în art. 197
alin. (1) şi (2) C. pen. se situează sub limita legală a pedepsei de la care se poate
dispune arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani; este adevărat că
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta imputată este închisoarea mai mare de 10
ani, dar în condiţiile reducerii limitelor legale a pedepsei la jumătate pentru
minori, pedeapsa este de cel mult 9 ani închisoare.
 28

            Recursul este nefondat.

            În conformitate cu art. 300 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este
arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii,
legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art.  160b din
acelaşi cod.
            Potrivit art. 160b,  în cursul judecăţii instanţa verifică periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
            Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în
continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de
libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării
preventive.
            Art. 160h alin. (1) şi alin. (2) prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu
poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de
care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare
şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. Verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de
30 de zile.
            În raport cu dispoziţiile legale menţionate, se constată că în mod corect
instanţa de apel a constatat că subzistă condiţiile legale de menţinere a arestării
preventive a inculpatului minor în cursul judecării cauzei în apel.
            Criticile din recursul inculpatului, în sensul că menţinerea măsurii
arestării preventive este nelegală în raport cu limita pedepsei prevăzute de lege
redusă la jumătate, aceasta situându-se sub 10 ani închisoare nu poate fi primită,
întrucât condiţia prevăzută de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a
minorului nu se referă la regimul sancţionator aplicabil minorului potrivit art. 109
C. pen.
            La luarea măsurii arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani
legiuitorul a avut în vedere pedeapsa prevăzută de lege, care în speţă este între 5
 29

şi 18 ani închisoare, şi nu pedeapsa aplicabilă minorului, cu limitele pedepsei

reduse la jumătate.
            În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a dispus menţinerea măsurii
arestării preventive a inculpatului minor, motiv pentru care recursul acestuia a
fost respins.
Înlocuirea arestării preventive. Obligarea de a nu părăsi ţara.
Temeiurile înlocuirii
  Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile
preventive şi alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă.
Obligarea de a nu părăsi ţara
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- arestarea preventivă
- obligarea de a nu părăsi ţara
- înlocuirea arestării preventive
C. proc. pen., art. 139 alin. (1) şi alin. (35), art. 140, art. 1451
  Potrivit art. 139 alin. (1) şi alin. (3 5) C. proc. pen., măsura arestării
preventive se înlocuieşte cu măsura preventivă privind obligarea de a nu părăsi
localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii arestării preventive. Prin urmare, durata arestării
preventive nu constituie un temei al înlocuirii acestei măsuri preventive, dacă se
constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea
de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, această
durată având relevanţă, conform art. 140 C. proc. pen., numai sub aspectul 
încetării de drept a măsurii arestării preventive.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 234 din 13 ianuarie 2006
            Prin încheierea din 5 ianuarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a dispus, în baza
art. 139 alin. (1) şi alin. (35) raportat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea
măsurii arestării preventive a inculpaţilor A.M. şi S.I. cu măsura preventivă a
 30

obligării de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei, prevăzută în art. 145 1 C.

proc. pen.
            Instanţa de apel a motivat înlocuirea măsurii arestării preventive cu
obligarea de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei, argumentând că
tulburarea socială rezultată din gravitatea presupuselor fapte s-a diminuat treptat
prin trecerea perioadei semnificative de timp în care inculpaţii au fost arestaţi
preventiv (3 ani şi 8 luni şi 3 ani şi 4 luni).
            Recursul declarat de procuror este fondat.
            Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se
înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii.
            Conform art. 139 alin. (35) din acelaşi cod, măsura arestării preventive
poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute în art. 136 alin. (1) lit. b) şi c).
            Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii
preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art. 140 C.
proc. pen., referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are
incidenţă în cauză.
            Dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea înlocuirii
unei măsuri preventive cu altă măsură când s-au schimbat temeiurile ce au
determinat luarea măsurii. Or, temeiurile care au determinat arestarea preventivă
a inculpaţilor nu s-au schimbat, ci au fost confirmate, inculpatul A.M. fiind
condamnat în primă instanţă la pedeapsa de 10 ani închisoare, iar inculpatul S.I.,
la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de trafic
de persoane şi proxenetism.
            Chiar dacă sentinţa nu a rămas încă definitivă, menţinerea arestării
preventive a inculpaţilor este justificată, aceştia fiind trimişi în judecată pentru
infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare şi
 31

existând probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol pentru ordinea
publică.
            Contrar prevederilor art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen. aplicabile
în cauză, instanţa a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor,
deşi nu există motive de înlocuire cu altă măsură preventivă, în sensul cerut de
prevederile art. 139 şi art. 1451 din acelaşi cod.
            Constatându-se că sunt întrunite cerinţele art. 300 2 şi art. 160b alin. (3) C.
proc. pen., recursul procurorului a fost admis, încheierea atacată a fost casată,
cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a fost respinsă şi s-a dispus
menţinerea arestării preventive a inculpaţilor. 
Arestare preventivă. Prelungire. Soluţionarea propunerii în şedinţă
publică
 Potrivit art. 159 alin. 2 C. proc. pen., propunerea de prelungire a
arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu.
Încălcarea acestei dispoziţii, prin soluţionarea propunerii în şedinţă
publică reprezintă un caz de nulitate relativă, care, potrivit art. 197 alin. (1)
atrage nulitatea actului numai dacă s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi
înlăturată decât prin anularea acelui act.
Nulitatea absolută, derivând din încălcarea dispoziţiilor privitoare la
publicitatea şedinţei, prevăzută în art. 197 alin. (2), ce nu poate fi înlăturată în
nici un mod, se referă la situaţia în care legea prevede judecata în şedinţă
publică şi se judecă fără publicitate, iar nu la cazurile când, dimpotrivă, legea
prevede soluţionarea cauzei fără publicitate şi se judecă în şedinţă publică.
 Secţia penală, decizia nr. 5025 din 6 noiembrie 2003 
            Prin încheierea nr. 7 din 31 octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a
admis propunerea P.N.A. şi a dispus prelungirea arestării preventive  pentru toţi
inculpaţii, cu 30 de zile.
 32

Împotriva încheierii au declarat recurs cei patru inculpaţi, solicitând

respingerea cererii formulate de P.N.A. şi punerea lor în libertate, întrucât nu mai
subzistă temeiurile care au stat la baza arestării, iar cererea de  prelungire a
măsurii arestării preventive a fost judecată în şedinţă publică, motiv de nulitate
absolută potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
            Cu privire la cel din urmă motiv de recurs se constată că   împrejurarea
menţionată poate atrage sancţiunea nulităţii relative, faţă de  regula nulităţilor
consacrată de Codul de procedură penală, în sistemul căruia nulităţile absolute
sunt numai cele exprese. Or, în categoria acestora, în art. 197 alin. (2)  sunt
menţionate încălcările privind dispoziţiile relative  la publicitatea şedinţei de
judecată, nu şi cele care privesc derogările de la regula publicităţii şedinţei.
            Astfel fiind, în speţă, judecarea cauzei în şedinţă publică putea atrage
nulitatea hotărârii, potrivit prevederilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen., numai
dacă s-ar fi dovedit că prin aceasta s-a adus o vătămare ce nu putea fi înlăturată
decât prin anularea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speţă.
            Cum şi pe fond, măsura prelungirii arestării preventive se constată a fi
legală, recursurile inculpaţilor au fost respinse.
Arestarea preventivă.calea de atac împotriva încheierii pronunţate în
cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă. Cerere de revocare a
arestării
 Nu poate fi atacată cu recurs încheierea prin care, în cursul urmăririi
penale, instanţa respinge cererea inculpatului de revocare a arestării preventive,
art. 1403 alin. (1) C. proc. pen. neprevăzând o cale separată de atac împotriva
unei atare încheieri.
Secţia penală, decizia nr. 6100 din 24 decembrie 2003
Prin încheierea din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
II-a penală, a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată
de inculpatul S.J. aflat în curs de urmărire penală.
 33

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil.

          Potrivit art. 1403 alin. (1) C. proc. pen., împotriva încheierii prin care se
dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a
învinuitului sau inculpatului, împotriva încheierii prin care se dispune revocarea,
înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva
încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau
inculpatul şi procurorul pot face recurs.
         Din conţinutul textului de lege menţionat, care se referă la  calea de atac
împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind
arestarea preventivă, rezultă că încheierea prin care se respinge cererea de
revocare a măsurii arestării preventive nu este prevăzută între încheierile care pot
fi atacate cu recurs.
          În consecinţă recursul inculpatului a fost respins ca inadmisibil.
Înlocuirea măsurii arestării preventive. Obligarea de a nu părăsi
localitatea. Temeiurile înlocuirii măsurii preventive
             Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată poate fi
înlocuită cu o altă măsură preventivă  când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea celei dintâi măsuri.
Ca atare, măsura arestării preventive luate în temeiul prevederilor art.
148 lit. h) C. proc. pen. poate fi înlocuită cu aceea a obligării de a nu părăsi
localitatea numai în cazul în care lăsarea în libertate a inculpatului nu mai
prezintă pericol pentru ordinea publică ori s-au schimbat celelalte temeiuri ale
arestării  prevăzute de lege.
            La fel ca în cazul luării măsurii arestării preventive, încheierea trebuie
să cuprindă temeiurile concrete care au determinat înlocuirea acesteia cu o altă
măsură preventivă, referirea generică la gravitatea mai redusă a infracţiunii  în
raport cu aceea a faptei altor participanţi arestaţi sau la faza de finalizare în
 34

care se află cercetarea judecătorească nefiind de natură să satisfacă cerinţele

unei motivări concrete la care se referă art. 137  partea finală din acelaşi cod.
  Secţia penală, decizia nr. 6101 din 24 decembrie 2003    
          Prin încheierea din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a admis cererea inculpatului S.L. şi a dispus înlocuirea măsurii arestării
preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, motivându-se că din probele
administrate în cauză rezultă că inculpatul, trimis în judecată pentru săvârşirea, ca
poliţist, a unor infracţiuni de corupţie, a avut o contribuţie minoră faţă de aceea a
celorlalţi inculpaţi, iar judecata se află în fază de finalizare a cercetării
judecătoreşti.
            Recursul declarat de procuror este fondat.           
 Potrivit art.139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se
înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii.
Arestarea preventivă a inculpatului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 148 lit.
h) C. proc. pen., fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute în acest text,
inclusiv cele privind pericolul prezentat pentru ordinea publică de lăsarea în
libertate a inculpatului, poliţist trimis în judecată pentru infracţiunea de corupţie.
Cauza aflându-se în curs de judecată în faţa primei instanţe, iar în privinţa
temeiurilor de fapt şi de drept care au impus luarea măsurii arestării preventive
neintervenind vreo schimbare, recursul declarat de procurora fost admis, s-a casat
încheierea atacată şi s-a respins cererea inculpatului.  
Arestare preventivă. Revocare. Temeiurile revocării măsurii
           Dispunând revocarea arestării preventive a inculpatului, instanţa trebuie,
conform prevederilor art .3001 alin. (2)  C. proc. pen., să motiveze că temeiurile
care au determinat arestarea au încetat, arătând considerentele pe care se
întemeiază o atare concluzie.
 35

Sub acest aspect, referirea la lipsa antecedentelor penale, la faptul că

arestarea de până în acel moment a avut suficient efect preventiv şi la
posibilitatea arestării din nou a inculpatului dacă va săvârşi alte infracţiuni sau
se va sustrage judecăţii sunt considerente în afara criteriilor prevăzute de lege.
  Secţia penală, decizia nr. 6102 din 29 decembrie 2003
          Prin încheierea din 24 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
II-a penală, a revocat măsura arestării preventive a inculpaţilor, cu motivarea că
în prezent nu se mai impune menţinerea ei, având în vedere că inculpaţii nu au
antecedente penale, au mijloace de existenţă, şi nu există temerea că ar comite
fapte asemănătoare acelora pentru care au fost trimişi în judecată.
          S-a mai motivat că, arestaţi timp de o lună, au înţeles ce înseamnă starea de
arest, iar în situaţia în care ar comite alte fapte penale sau nu se vor prezenta la
instanţă se poate dispune arestarea lor din nou.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Potrivit art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi luată, alături de alte condiţii, dacă există probe certe că
lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prin încheierea  nr. 5739 din 5 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia penală, a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor, ca urmare a
admiterii recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a respins
propunerea de arestare.  
Potrivit art. 3001 alin. (2) C. proc. pen., dacă instanţa constată că temeiurile
care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi
care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării
preventive.
Instanţa, prin încheierea atacată, a dispus revocarea arestării preventive în
temeiul art. 3001 alin. (2) C. proc. pen., fără a stabili care dintre temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat, iar motivele invocate nu numai că nu
 36

constituie criterii legale pentru revocarea arestării preventive, dar ele existau şi la
data arestării de către curtea de apel a unuia dintre inculpaţi  şi de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a celorlalţi.
Totodată, curtea de apel nu a motivat de ce la 24 decembrie 2003, dată la
care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, lăsarea în libertate a
inculpaţilor nu mai prezintă pericolul  concret pentru ordinea publică pe care
aceştia îl prezentau la data de 5 decembrie 2003, când s-a luat această măsură, şi
nici în legătură cu existenţa probelor certe în acest sens, la care se referă art. 148
alin. (1) lit. h) C. proc. pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat
încheierea atacată şi, constatându-se  că măsura arestării preventive a inculpaţilor
a fost legal dispusă, iar temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare
privarea lor de libertate,    s-a menţinut măsura. 
 37

BIBLIOGRAFIE

1. D. Lupaşcu, Revocare. Condiţii de admitere la arestarea preventivă, Dreptul

nr. 10/2000, p.132
2. R. Lupaşcu, Revocarea sau înlocuirea arestării preventive, Dreptul nr.
4/2000, p.141
3. A. Ţuculeanu, Încetarea de drept a măsurilor preventive, Dreptul nr. 11/2002,
p.215, 220
4. A. Ţuculeanu, Prelungirea şi revocarea măsurilor preventive. Probleme de
practică judiciară, Dreptul nr. 12/2001, p.136
5. V.A. Podar, Recurs. Prelungirea arestării preventive, R.D.P. nr. 3/2001,
p.127
6. C.S.J., s.p., dec.nr.394/2.03.1993, în C 10, p.199-200; în acelaşi sens, C.Apel
Bucureşti, s l-a pen., dec.nr.1354/1998, în C 25, p.48; T.S., s.p., dec.nr.695/1971,
în R.R.D. nr.11/1971, p.119; în acelaşi sens, T.j. Timiş, dec.pen.nr.485/1978, în
R.R.D. nr.11/1979, p.69
7. T.S., s.p., dec. nr.1809/1971, în R.R.D. nr.11/1971, p.169
8. Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Infracţiunea de audienţă.
Aspecte procesuale, în R.D.P. nr.4/2000, p.60)
9. D. Audrieş, D. Meteş, Măsura arestării preventive, R.D.P. nr. 2/2001, p.88
10. V. Campean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă,
R.D.P. nr. 2/2001, p.155
11. Al. Ţuculeanu, Arestarea inculpatului în faza judecăţii. Constituţionalitate,
R.D.P. nr. 1/2001, p.67-69
12. Codul de procedura penala - Text în vigoare începând cu data de 28
decembrie 2005
13. Petre Buneci – Drept procesual penal. Partea generală, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 2003;
14. Petre Buneci – Drept procesual penal. Partea specială, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 2003;