Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918,[1][2][3][4] Scornicești, Olt, România – d.

25 decembrie 1989,[1][3][4][5] Târgoviște, Dâmbovița, România) a fost un dictator

român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii
Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22
decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [6] semnat de Ion Iliescu, a fost
constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și
Elena Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar,
condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.[7]

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26

ianuarie. În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care
dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918.[8][9] Din Revista
muzeelor și monumentelor reiese că actul de naștere eliberat de primăria
localității se găsea la muzeul din Scornicești[10] încă dinainte de 1989, astfel
încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26
ianuarie 1918 apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică.[11]
Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea
3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se
interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el
bătrânul preot din Scornicești.[12] Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o
femeie supusă și muncitoare.[12] Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază
era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul
preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu
nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și
imprevizibil.[12] La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a
plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.[13][14] Alexandru
Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.[12]

Perioada ilegalistă

Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

TimbruNicolaeCeausescu.png
În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România,
formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme[15]. A fost arestat prima
oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras
în Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august când a fost desemnat să
muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Național
antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei
arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori
feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a
fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost etichetat de
autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor
activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în

autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și
„regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna județele
Prahova și Dâmbovița).[15]

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu
agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele
comuniste. În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în
comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai
înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al
Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu
Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.[16] În
cursul anchetei și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a
refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La
sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a
fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR[15].
Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru
acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la
adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13
activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana,
Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe
Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.[17] Propaganda comunistă avea să
creeze multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât
în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea
propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de
libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București.[18]
Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena,
profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi
tratament stomatologic la Spitalul Militar.[19] Transferat în 1942 la Caransebeș și
în 1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în
condițiile în care generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce
i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde
erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

Perioada postbelică
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României
devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului
Comunist – UTC - (1944-1945).[20]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui
Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în
februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae
Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii,[21] în
Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost
numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției
Superioare Politice a Armatei.[13][22] Nicolae Ceaușescu a devenit general în
ianuarie 1950, deși nu făcuse armata.[23]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la
cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea
țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al
Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni
după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea
partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR,
responsabil cu problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul
doi în ierarhia PMR.[24]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în

reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan

secundar (stânga), iunie 1960

Elena Ceaușescu soția lui Nicolae Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful
Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate),
Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu
Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două
tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în
camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte,
Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru
Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.[25][26][27][28][29][30][31]
[32][33][34] Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine
armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga
desfășurare a evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se

proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-
adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva
ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu
căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci
unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă
și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas
înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept,
rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână
toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina
mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la
piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu,
își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind
șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură
aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele
lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii
îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana
lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și
rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă,
cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca
printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe
care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre
margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane,
nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul
continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată.
Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un
mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se
târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar
clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul
gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe,
sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică
zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și
slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu
siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și
clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își
aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute,
spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ”
— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272[35]
18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii
sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.[35]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de
țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.[36]
Politica externă

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de

Moscova a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii,
Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la
Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs
public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a indus teamă,
devenind astfel un adevărat erou.[37] Teama a fost exprimată de o frază rostită în
fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în
această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o

oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea
Sovietică. În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în
Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această
organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și
NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august
1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu
excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să
ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale
Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui
act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi,
cât și pe cea a lumii occidentale.

Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere
față de România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia
Cehoslovaciei de către URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele
român. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu
președintele român, Nixon și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un marxist
stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.”[38]
[39]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al

președintelui american început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute
principiile a ceea ce avea să fie denumită ulterior „Doctrina Nixon”.[40] Ea a
reprezentat prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă, fapt
care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a
Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU.
Astfel Moscova a trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului
de externe Andrei Gromîko, care a precizat că „Doctrina Brejnev” era valabilă
pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va permite niciodată
să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului
din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. [41] La
rândul lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii
americani dacă „vizita președintelui Nixon în România va avea implicații pentru
relațiile SUA cu China comunistă și dacă SUA doreau ca România să intermedieze
îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.[42]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace
un rol de mediator între România și China.[43] După vizită, oficialitățile
americane apreciau că la acel moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație
specială cu România”.[44] Faptul că Statele Unite ale Americii considerau relația
cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în coasta Uniunii
Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui
Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în
octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a unei serii de
favoruri economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai favorizate.”
Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de organisme
internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în
1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție
și Dezvoltare, în 1972.”[45]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al

deschiderii administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae
Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye
și TOW).[39][46] Pe fondul deschiderii SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae
Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973,[47] iar România comunistă
a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de
concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor
către Israel sau Statele Unite ale Americii.[48]

Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost
primit în audiență particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care
Ceaușescu a afirmat cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu
25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru totdeauna, care pentru
autoritățile române nu există.[49] Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a întâlnit
de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii
cu care cei doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației
Bisericii Române Unite.[50] Nicolae Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a
relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu condiția „totalei abandonări de
către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt neacceptat de Vatican.
[51]

Politica internă și politica economică

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia
funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele
Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei
aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu,
odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul
Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă
și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română
(R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer,
Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui
Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia
adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a
îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul
congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu
a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul
Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite
Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere
efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de
altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului
Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii
era acum desăvârșită. [52]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a

societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în
centru problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat,
cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar
fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu
resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut
această dispută.[53] La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și
însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din
China, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat
indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în
politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în martie
1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.[54] Prim-ministru devine
Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul
în Comitetul Central.[55]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un

principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii
statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de
bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii
de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea
să devină o a doua putere în stat.[56]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al

Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și
devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu
abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și
aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În
realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la
indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea
URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene
care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite
ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din blocul
răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu
Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând
România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974,
iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între
România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a
României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au
cunoscut o oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita
președintelui român în Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la
București. Există informații (Vlad Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a
face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre
activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu
cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați la
detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să
emigreze definitiv dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă

de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme
liberale pe plan intern. În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la
conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este
dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă
să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă
orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai
mulți dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea
populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”.
[57][58]

Lipsa apei calde

Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la
etajele superioare aceasta nu ajungea deloc.[57]

Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie
1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la
căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se
oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără
anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați
să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a
frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri
electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”.[59] Benzina, deși
raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut
forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de
anii precedenți.[60]

Lipsa principalelor bunuri de consum

Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de
consum.
În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din
carne, ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez,
făină. Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate
autohtone.[61][62][63][64][65] „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au
devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.[66]

Prețuri comparative 1985-2010

Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele
alimente de bază și anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase
(104%), ouă (45%), orez cu bob lung (68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%),
făină (12%), ulei (40%), portocale (98%). Existau câteva alimente la care prețurile
erau mai mici în 1985 față de 2010 și anume: cartofi (61%), mere (74%), ceapă
(16%), pește (16%), brânză, când se găsea (50%).[67][68]

La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-

un cartier bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din
salariu mediu. În 2013 ea are circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18%
din salariu mediu. Dar în 2013 există căldură în case și apă caldă.

O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000
lei, adică 18,68 salarii medii.

În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3
salarii medii, iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă
metalică, gresie etc.) era de circa 242.000 lei – 150,68 salarii.[69]

Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are
drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau
neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de
unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii
Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci
de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o
povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la
1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al
României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în
situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în
incapacitate de plată.[70]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi
credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării
ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare
alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie
raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul,
zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.[71]
Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de
obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern
sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot
cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10

miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii
regimului comunist.[72] Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să
se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi
externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile
excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi
avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30
de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.

Emigrarea etnicilor germani

Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în
negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a
negociat plecarea a 4.000 de etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de
etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul
Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982 prevedea următoarele: „Persoanele
care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte
organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de
întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li
s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în
valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și
perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior,
postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea
cheltuielilor de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane
pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000
de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută
pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al
Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru
plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul
CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de
Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968
și 1989 peste 200.000 de etnici germani.

Politica demografică și sanitară

Articol principal: Politica demografică a regimului Ceaușescu.
Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din
prioritățile regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este
reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile
la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin
decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de
sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri
excepționale se accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu
putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care
permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau
care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai
mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau
mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil
ARO, transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.

În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în

orfelinate. Se estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele
„adăposteau” aproximativ 100.000 de copii în condiții de trai tragice. Rata
mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.
În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În
majoritatea cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală,
indiferență și dotări precare. Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta”
exploziei SIDA din România este construită în jurul a două tragedii: injecții cu
seringi expirate și microtransfuzii de sânge. Regimul Ceaușescu a ignorat problema
epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății
capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de
sânge și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de
ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul
doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat
medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).

Programul de sistematizare rurală

Articol principal: Sistematizare (istoria României).
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e
fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în
programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida
Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară,
Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean,
influențat fiind de filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-coreene
pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu în Republica Populară

Chineză. Vizita protocolară la Ciu Enlai - iunie 1971

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegației de partid și de stat

în R.P.D. Coreea, 15 iunie 1971
Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de
„sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de
propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste
multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale
gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc.
Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată,
care a dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a
fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv
biserici și remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul
capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) este
reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au
proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere - Uranus,
Antim și parțial Rahova - și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau
în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime,
din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000 mc, cu peste 7.000 de încăperi,
unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de circa 2 miliarde dolari în
condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri alimentare.
Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au
jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în
salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a
dictatorului.

Termocentrala de la Anina
Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea
a costat 1 miliard de dolari (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât
a costat Casa Poporului). 8000 de muncitori au fost aduși din toate colțurile
țării. În aproape 100 de blocuri trăiau oameni din Moldova, Oltenia și Maramureș.
Se intenționa producerea de energie electrică prin arderea șisturilor bituminoase
în combinație cu cărbune, păcură ori gaz. Angajații termocentralei de la Anina
aveau salarii de cca 13 000 lei, de patru ori cât medicii din București.
Construcția a început în 1976, a început să funcționeze în 1984 (dar fără a produce
vreodată curent), a fost închisă în 1988, a fost vândută la fier vechi în 2003.
Termocentrala de la Anina a fost un eșec foarte costisitor.

Fuga lui Pacepa

În 1977 Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de
Informații Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic
în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar
încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze
pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red
Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește:
Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie
detalii despre colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe,
activitățile intense de spionaj contra industriei americane, precum și planurile
bine ticluite de a atrage susținere politică din partea lumii occidentale. După
plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se accentuează,
paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații
își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui
Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine.

Învățământul
O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a
învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea
educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al integrării
învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând
liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din
punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție
sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori
activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia
națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și
studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate.
Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea
prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de
științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când
președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela
care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul
concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci această
poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la
doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid,
această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului
Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul
superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le
poată controla.

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Întrevederea dintre Nicolae Ceaușescu (flancat de Manea Mănescu și Ștefan Voitec)

și patriarhul Iustin Moisescu,
București, 18 iunie 1977
Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica
Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea
Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului.
În total au fost distruse în București 23 de biserici. Iată lista lor:

Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.

Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.
Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în
martie 1984.
Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.
Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie
1984.
Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție
după cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult
cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor
regimului ceaușist.
Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la
câțiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul
demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al
Antiohiei la 1748.
Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul
luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de
rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese
restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au
fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.
Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București,
demolată între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din
timpul edificării au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de
la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală
care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet
distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost
probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald,
demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului,
considerat a fi mai vechi decât biserica.
Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela
Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase
obiecte de cult.
Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.

Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de

clădiri, au fost salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă,
Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat),
Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul
Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat
translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.
Pentru că muncitorii au refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile
comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat biserica în iunie 1987.

Controlul cultelor religioase

Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat
sub controlul strict al Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu
Roma, care oficial nu exista, era urmărită de Direcția I a Securității, care în
anul 1989 deținea 263 de informatori în rândul clerului greco-catolic, care se
cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).

Lichidarea instituțiilor culturale

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la

Academia Ștefan Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o
practic ca știință. Academia Română a fost lichidată ca instituție de cercetare,
toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape exclusiv din
rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte
prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de
Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase
institute tehnice.

Pentru a defini ceea ce înseamnă cultul personalității trebuie să avem în vedere

doua aspecte. Un prim aspect este legat de partea publică, și anume campania
propagandistică care a fost în totalitate controlată și dirijată, această campanie
de propagandă are în centru un singur individ, în cazul de față pe Nicolae
Ceaușescu. Mass-media, televiziunea, radoul, cărțile precum și manifestațiile
publice joacă un rol important în această privință, ele transmițând informații care
au scopul să-l ridice în slăvi pe conducător și să ii arate caracterul său
extraordinar.

În al doilea rând, pe lângă această campanie propagandistică se constituie și o

structură politică în care sunt captați doar “oameni de încredere “,( crearea unei
baze personale de putere) de altfel baza politică constituie în fond fundația
propagandei. De altfel, cultul personalității reflectă situația politică existent
în stat, ci anume faptul că întreaga putere este concentrate în mâinile unui
singur individ, acesta fiind conducătorul statului sau al partidului.

Același structură și atmosferă care a predominat în timpul lui Gheorghe-Gheorghiu-

Dej a fost adoptată și de către Nicolae Ceaușescu. Unitatea conducerii PRM s-a
datorat în cea mai mare măsură loialității personale a membrilor față de lider,
această loialitate se bazează pe faptul că aceștia împărtășeau opțiuni politice
comune. Pe de altă parte, unitatea partidului și a conducerii în jurul liderului a
constituit o modalitate de protective împotriva vreunui posibil amestec sovietic.

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai
pronunțat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context,
poeții proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era
adresat de presa vremii includea funcțiile sale politice și statale: „Nicolae
Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii
Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și
apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”,
„patriot înflăcărat” „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător
pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele
conducător”. Primul volum omagial i-a fost dedicat în 1973. Fostul ucenic muncitor
nu mai era așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să fie
văzut la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde i se putea
revendica legitimitatea. Activiștii culturali au mers până într-acolo încât
descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul natal, rămășițele unui prim homo
sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis. Cultul
personalității i-a dat liderului comunist ambiții nebănuite, inclusiv aceea de a
scrie un nou imn pentru RSR, el modificând, se pare, o parte din bine-cunoscutul
Tricolor, pentru a introduce versuri ca: „Azi partidul ne unește/Și pe plaiul
românesc/Socialismul se clădește/Prin elan muncitoresc”.

Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară, era „savant de renume mondial”
și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu
dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la
diverse universități din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite
politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea acestui
titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și se urmăreau avantaje
politice și comerciale reale. Astfel, acordarea acestor titluri era o monedă de
schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale.
Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea
din Nisa, pe care îl deține și în prezent.
Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat în China
și Coreea de Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele
țări. El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia
conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor
culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de filosofie,
economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al
contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor
academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți
publicate în toate limbile pământului. Cultul personalității nu a fost practicat de
niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor. La
o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu a apărut purtând
sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl
determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de
„felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei
vădit ironic, publică textul integral al telegramei.

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei
familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator

european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa
laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi
pentru a obține statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România
fiind singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anul
1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii cheltuielilor și
personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la
pregătire militară, sub forma detașamentelor premilitare P.T.A.P., să oblige
studentele să facă pregătire premilitară, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de
facultate și să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub
forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă, la inițiativa șefului de partid și
de stat, erau convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii
mondiale, la care oamenii erau obligați să participe.

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către

Ceaușescu care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care
se afundă țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, șeful de stat român devine
megaloman, amăgit se pare de propaganda propriului partid: aparatul de propagandă
partinic îl prezintă ca măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui
Decebal și a marilor domnitori medievali. Deseori, oameni de cultură, obligați de
susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici
obedienți, „Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel
Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”.
„Președintele însuși a scris în repetate rânduri despre trecut, publicând chiar și
un volum intitulat «Pagini din istoria poporului român»(1983). Numeroși activiști
culturali, între ei și unul din frații președintelui (generalul Ilie Ceaușescu), au
devenit peste noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria
antică, contemporană, medievală. Obsesia istorică reflectă pe de-o parte criza de
legitimitate a regimului; pe de altă parte, ea are și menirea unei diversiuni,
căutând să pună în interesul partidului firescul sentiment național. Modul însă
foarte elementar în care se pune în practică acest naționalism istoric, caracterul
său aniversativ, patriotard, fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă
rezultate inverse”.

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri

de fațadă căci pe buletinele de vot nu existau mai multe partide astfel că P.C.R.
câștiga cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% de frică,
pentru a nu intra în vizorul Securității. Este clamată o „democrație socialistă” pe
care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.
În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și
multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni
utilizarea lor de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică
ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit
confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după
aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese
liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi
date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului
cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale
fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul
unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea
mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului
deținătorului sunt interzise.”

În același an, pe motiv că a criticat într-o predică faptul că ziua de Crăciun era
zi obișnuită de lucru în România comunistă, preotul Géza Pálfi din Odorheiu
Secuiesc a fost arestat și omorât în bătaie de organele de Securitate.

După o vizită în China și Coreea de Nord în anul 1971, la o ședință a Comitetului

Executiv al C.C. al P.C.R. din 6 iulie 1971, Ceaușescu a prezentat propunerile sale
pentru „îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă
a membrilor de partid a tuturor oamenilor muncii.” Cele 17 propuneri sau „teze” au
fost considerate o „minirevoluție culturală” de către majoritatea observatorilor.
Propunerile chemau la „creșterea continuă a rolului conducător al partidului în
toate domeniile activității politico-educative”, cereau sublinierea „marilor
realizări ale poporului român - constructor al socialismului”, „un control mai
riguros... pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul
cerințelor activității politico-ideologice a partidului, a cărților care promovează
idei și concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste.” În repertoriul
teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți trebuia să se pună accentul „pe
promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar.” După 1981
n-au mai fost permise conferințele naționale ale Uniunii Scriitorilor. Ședințele
secțiilor de proză și poezie ale Uniunii Scriitorilor au fost interzise. În aceste
condiții de limitare a libertății de exprimare a fost promovat protocronismul, ca
ideologie culturală care se baza pe o perspectivă naționalistă asupra trecutului și
pe negarea influențelor externe în cultura românească.(Mihai Bărbulescu ș.a, 2002,
op. cit.)

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele
cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării
oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul
convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea. Toate
aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în
același timp reprimarea acțiunilor de disidență.

În primăvara anului 1977 s-a înregistrat mișcarea inițiată de scriitorul Paul Goma.
În vara anului 1977 a avut loc greva minerilor de pe Valea Jiului. În anul 1984 a
eșuat o tentativă de lovitură de stat pusă la cale de trei generali, între care și
Nicolae Militaru. La sfârșitul anului 1987 a avut loc un nou protest, de data
aceasta al muncitorilor de la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi condamnați la
închisoare, iar 67 vor fi arestați la domiciliu.

Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu sau Radu Filipescu au protestat și
ei în anii '80 față de abuzurile regimului totalitar.

În martie 1989, șase membri marcanți ai Partidului Comunist: Gheorghe Apostol,

Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și
Grigore Răceanu i-au trimis lui Ceaușescu o scrisoare, cunoscută apoi ca
„scrisoarea celor șase”, în care îi imputau faptul că exercita o dominație absolută
asupra partidului.

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în

fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din
noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și
cere anularea consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la

Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în
Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste. O tentativă a regimului de
a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care
o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă
parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa
parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar
demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva
regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului
la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i

soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta
de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20
decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de
televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele
de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de
subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile
oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se
derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din
afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O „adunare
populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21
decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor
acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției. Demonstrația degenerează în
mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a
lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația
capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției
și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de
represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții
reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie,

reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de
telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989,
protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în
condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în
22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după
acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc,
sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei.
Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața
sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC,
iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi
aștepta pe acoperișul clădirii CC.

Procesul și execuția

Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil

stalinist cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de
învelit cadavre aduși dinainte[108] la pedeapsa capitală și confiscarea totală a
averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal,
toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.

Deshumarea
Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010
pentru prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin
Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili
dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo. Probele ADN au demonstrat că, într-
adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.

Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de
părere că în manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om
care a făcut României mai mult bine, 13% că a făcut mai mult rău, iar 52% ca un om
care a făcut bine și rău în mod egal. Cei mai mulți care consideră că Ceaușescu a
făcut mai mult bine sunt persoane de peste 56 de ani.[115] În emisiunea „Tănase și
Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă epoca Ceaușescu,
nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă înaintată invocă în primul rând faptul că erau
tineri. Adrian Cioroianu a afirmat și el același lucru pe 7 august 2011 la postul
Realitatea TV: oamenii care au nostalgia lui Ceaușescu au, de fapt, nostalgia
propriei tinereți. Tiberiu Conțiu Șoitu, conf. dr. la catedra de Asistență Socială,
sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța, istoricul clujean Vasile
Lechințan, sociologul bucureștean Lazăr Vlăsceanu exprimă și ei aceeași părere.
[116] Alte categorii care regretă epoca Ceaușescu sunt unii favorizați ai regimului
de atunci (aceia al căror nivel de trai a scăzut comparativ cu cel din vremea
aceea) și unii din cei care au în prezent o situație economică precară sau
disperată, arată sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța și sociologul
Marius Matichescu. Ultimul arată că nostalgia nu va fi întâlnită niciodată la „un
capitalist, un patron de firmă, la cineva care nu are probleme și poate să-i ofere
copilului un apartament sau chiar un loc de muncă“.[116] Printre locuitorii din
mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău
decât bine.[115] Un studiu al opiniei publice executat de Marsh Copsey and
Associates și Biroul de Cercetări Sociale arată că majoritatea românilor spun că
regretă epoca Ceaușescu și nu sunt de acord cu faptul că soții Ceaușescu au fost
executați. Totuși răsturnarea vechiului regim este considerată a fi fost în folosul
țării de 40,3%, față de 35,7% care consideră că a fost în dauna țării și de 24%
care au spus că nu știu. Mai mult, 60,2% nu ar prefera ca România să revină la
rânduielile din vremea lui Ceaușescu față de 22,3% care ar prefera acest lucru,
17,5% spunând că nu știu sau nu răspund.[117] Sondajele s-au făcut numai pe românii
aflați pe teritoriul României, deci fără cele 2,1 milioane de români care muncesc
în străinătate.

Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu

În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit mult despre conturile
secrete ale lui Nicolae Ceaușescu. La procesul din 25 decembrie 1989, membrii
Tribunalului Militar Excepțional au pus întrebări legate de acești bani, dar ambii
soți Ceaușescu au declarat că nu au nici un dolar pe conturi în bănci străine. Deși
acuzația de delapidare a banilor statului român nu a fost inclusă între capetele de
acuzare (care erau 4 la număr), totuși, în comunicatul care a fost difuzat de
televiziune și radio, și a doua zi de presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea
punct cu următorul conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de
peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine”.

În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul României pentru a da de

urma banilor lui Ceaușescu, a propus arestarea lui Dan Voiculescu, dar
investigațiile lor au fost oprite în mod nejustificat.
Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008, raportul Comisiei
parlamentare de anchetă pentru investigări și clarificări referitoare la conturile
lui Nicolae Ceaușescu, concluzia finală fiind că fostul șef de stat nu a avut
conturi sau averi depozitate în străinătate. „În doi ani de activitate, am invitat
diferite persoane care au făcut parte din sistemul de stat de atunci, oameni din
BCRE, jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot raportul
cuprinde mărturiile acestor persoane. Concluziile sunt bazate pe aceste mărturii.
Concluzia comună a tuturor celor audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut
conturi în afara țării”, a declarat președintele comisiei de anchetă, senatorul
Sabin Cutaș.

Ipoteza existenței unor conturi secrete a fost infirmată inclusiv de gen. Silviu
Predoiu, fost șef al Serviciului de Informații Externe care, într-un interviu
pentru Europa Liberă, a declarat: "A fost o anchetă extinsă și a fost reflectată și
în presă într-o perioadă. În principiu, eu nu sunt de acord neapărat cu ideea de
„conturile lui Ceaușescu”. Sunt convins că nu avea o evidență „conturile lui”. Dacă
erau ale lui, ar fi avut o evidență. Nu-mi aduc aminte să fi fost găsite în
cabinetul lui... Unde putea să țină o evidență a conturilor Ceaușescu? Pentru că n-
a apucat să-și adune nimic de acolo. Nu cred neapărat că avea conturi. Erau niște
conturi, aflate la dispoziția unor unități operative, pentru o serie de activități.
Să nu uităm că era perioada când s-au plătit datoriile externe și s-au făcut o
serie de contracte spectaculoase la timpul respectiv. Nu știu nimic despre soarta
lor. S-au făcut niște anchete în serviciu. Una foarte profundă, cred că la nivelul
anilor 2000, care s-a terminat cu niște rapoarte trimise către Parchet la momentul
respectiv.” Mitul conturilor lui Ceaușescu i-a fost atribuit, fără dovezi, lui Dan
Voiculescu.

Altele
Familia

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în

fizică și care nu a deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician
(n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tânăr, Nicu Ceaușescu (n. 1
septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-a implicat direct în politică. Însă
singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după aproximativ 20
de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.

Venituri legale
Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei (aproximativ 1.200 dolari la
cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al
salariului mediu din SUA în acea perioadă).Au existat zvonuri că deținea conturi
secrete în străinătate, dar urma acestora nu a putut fi descoperită. Există în
schimb dovezi că luxul în care trăia Ceaușescu era finanțat din bani publici.

Garda personală
Garda personală a lui Ceaușescu consta din 40 de membri, responsabili pentru
protecția întregii sale familii, precum și a locuințelor acestora. Șeful gărzii,
colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme
automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține
că Ceaușescu se credea iubit de popor și nu simțea nevoia protecției. De fapt pe
Ceaușescu îl apăra tot regimul său și întreaga Securitate și nu avea nevoie de o
gardă de corp prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut 8.474 de
oameni, iar Trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiță, erau de
aproximativ 15.000.

Preferințe
Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost implicat în închisoare
într-un caz de homosexualitate, care s-ar fi consumat între el și un alt deținut
numit Marcovici. Cazul a fost prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la
indicațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în sensul prevenirii unor întâmplări
similare.

Suzana Andreias, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu

timp de aproape trei decenii, a declarat: „Erau foarte apropiați, se țineau de
mână. Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el,
dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se
simțeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a Miei Braia și,
după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai
furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în
familie” . Lui Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul. După versurile pe
care le recita pe la congrese, se pare că citea literatura română, și în primul
rând poezia lui Eminescu. Nu era pretențios la mâncare și avea gusturi rustice.
Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak și se uita cu plăcere
la filme polițiste americane. Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială
de proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de șefii locali
de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al
Biroului Politic al CC. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a
ajuns la Ceaușescu în 33 de volume. În ultimii 10 ani din viață, a suferit de
diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai
purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a Securității
a înființat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de
birou, șepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite,
în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german. Era pedant și obsedat de
punctualitate. În fiecare dimineață, la 8 fix, coloana de mașini îl ducea la birou.
Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas și se rădea cu
Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și șampania roze.

„„A fost vorba de dereglare psihică în cazul lui Nicolae Ceaușescu. Mulți întreabă
dacă răposatul a fost paranoic și eu, de regulă, le răspund - și aceasta este
opinia mea personală - că n-a fost paranoic, ci psihopat paranoic. Diferența este
de grad, ambii au un sistem ideativ rigid, cred foarte tare că ceea ce este în
capul lor este și adevărat, diferența între un paranoic și un psihopat paranoic
este gradul de desprindere de realitate. De pildă, paranoicul o să îți spună că el
comunică cu extratereștrii și că dușmanii pun otravă în lampa din plafon și îți dai
seama repede că este prea de tot, în timp ce un psihopat paranoic te va convinge
până la un anumit punct, pentru că el pare coerent. La o primă analiză, parcă nu
este chiar nebun de tot. Paranoizii sunt printre noi și sunt în funcții foarte
înalte, peste tot în lume. Paranoid au fost și Hitler, și Stalin”, a fost
descrierea făcută de psihologul Holdevici Irina fostului dictator la emisiunea
„Profesioniștii” de pe TVR.”
—Cristian Andrei, Holdevici: „Am fost un amărât de agent. N-am fost niciodată
împotriva unui regim”. Lista celor turnați: Ion Vulcănescu, Gregorian Bivolaru,
Vladimir Gheorghiu, puterea.ro, 22 februarie 2011
Decorații
Nicolae Ceaușescu a primit mai multe medalii și decorații printre care:

1988: Ordinul Karl Marx.

1971 (17 mai): Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale a Germaniei.
A fost singurul român care a avut onoarea să se plimbe cu trăsura reginei Elisabeta
a II-a.