Turcia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Turcia
Republica Turcă
Türkiye Cumhuriyeti (Turcă)
Drapelul Turciei Stema Turciei
Drapelul Turciei Stema Turciei
Deviză: Yurtta Barış, Dünyada Barış
„Pace în țară, pace în lume”
Imn: İstiklâl Marșı
„Marșul independenței”
Turkey (orthographic projection).svg
Geografie
Suprafață
- totală 783,562 [1] km² (locul 37)
Apă (%) 1.3%
Cel mai înalt punct Ararat (5.137 m) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punct Marea Neagră (0 m) Modificați la Wikidata
Cel mai mare oraș Istanbul
Vecini Grecia
Bulgaria
Siria
Irak
Armenia
Iran
Georgia
Azerbaidjan
Liga Arabă
Uniunea Europeană Modificați la Wikidata
Fus orar UTC+3 (UTC+3) Modificați la Wikidata
Populație
Populație
- Recensământ 2014 77.695.904 (locul 18)
Densitate 101 [3] loc/km²
- Estimare 31 decembrie 2020 Neutral increase 83.614.362[2] (locul 19)
Limbi oficiale Turcă
Etnonim Turc (masculin) Turcoaică (feminin)
Guvernare
Sistem politic Republică prezidențială
Președinte(d) Recep Tayyip Erdoğan Modificați la Wikidata
Legislativ Marea Adunare Națională
Capitala Ankara
Istorie
Succesiune a Imperiului Otoman
Guvernul Marii Adunări Naționale 23 aprilie 1920
Tratatul de la Lausanne 24 iulie 1923
Declararea Republicii 29 octombrie 1923
Constituția curentă 7 noiembrie 1982
Economie
PIB (PPC) 2021
- Total ▲ $2.749 trilioane[4] (locul 11)
- Pe cap de locuitor ▲ $32.278[4] (locul 45)
PIB (nominal) 2021
- Total ▲ $794.530 miliarde[4] (locul 20)
- Pe cap de locuitor (locul 67)▲ $9.327[4]
Gini (2017) 43.0
IDU (2019) 0.820 (locul 54)
Monedă Liră turcească ₺ (TRY)
Coduri și identificatori
Cod CIO TUR Modificați la Wikidata
Cod mobil 286 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +90
ISO 3166-2 TR Modificați la Wikidata
Domeniu Internet .tr
Prezență online
site web oficial
pagină Facebook
cont Twitter
Instagram
canal YouTube
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Republica Turcia (limba turcă: Türkiye) este o țară întinsă pe două continente. 97%
din suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în
Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la
nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak
și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al
cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU,
NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a
deschis negocierile de aderare cu Ankara.

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în

Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud,
cu Marea Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a
Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită
poziției sale geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o
răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un
centru de comerț.

Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al

XI-lea. Procesul a fost accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului
Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a
controlat mare parte din Anatolia centrală până la invazia mongolă din 1243.
Începând cu secolul al XIII-lea, turcii otomani au unit Anatolia și au creat un
imperiu ce cuprindea Europa de sud-est, Asia de sud-vest și nordul Africii. După ce
Imperiul Otoman s-a prăbușit, în urma înfrângerii din Primul Război Mondial, părți
din el au fost ocupate de aliații victorioși. O grupare a tinerilor ofițeri din
armata turcă, grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat rezistența față
de aliați; în 1923 ei au instaurat Republica modernă Turcia, cu Atatürk ca prim
președinte al acesteia.

Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare

importanță geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea
populației, existând însă și o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă
în Turcia este Islamul, iar limba oficială a țării este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o

moștenire culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin
apartenența vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și
economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost
un membru asociat al Comunității Economice Europene încă din anul 1963 și a atins
acordul uniunii vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a promovat relațiile
culturale, politice, economice și industriale cu lumea de Est, în particular cu
Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența în
organizații ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în
vedere așezarea strategică, economia dezvoltată și armata modernizată, Turcia este
clasificată ca o putere regională de oamenii politici și economiștii mondiali.
Cuprins
1 Etimologia
2 Istoria
2.1 Antichitate
2.2 Turcii și Imperiul Otoman
2.3 Republica Turcia
3 Politică
3.1 Relațiile externe
3.2 Armata
4 Împărțirea administrativă
5 Geografie
5.1 Clima
6 Economie
7 Demografia
7.1 Orașe
7.2 Limbă
7.3 Religie
8 Cultură
8.1 Patrimoniu
9 Sport
10 Note
11 Legături externe
12 Vezi și
Etimologia
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk,
care înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și, de obicei, semnificând
locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează
„Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munților Altay din Asia
Centrală mai devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul
arab –iyya), dar, de asemenea, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.

Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în

inscripțiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul
englezesc „Turkey” derivă din latina medievală, Turchia (c. 1369).[7]

Istoria
Articol principal: Istoria Turciei.
Antichitate
Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.

Partea din pereții legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc
războiul troian (cca. 1200 î.Hr.)
Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din
regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca
Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a
fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume.[8]

Fațada bibliotecii Celsus din Efes

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă până în Epoca de Fier.
Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și
multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii
Indo-Europene hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic
de la care provin limbile indo-europene.[9] Hitiții au fost un popor antic care au
locuit în Anatolia Centrală, documente dovedind acest fapt datează încă din cca.
2300.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII
î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până
în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon.
[10][11] Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat
ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.[12]
Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și
Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-
indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.

Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni
și ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca
Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol
și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI
î.Hr. și, mai târziu, a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, în 334
î.Hr.[13] Anatolia a fost, ulterior, împărțită într-un număr mic de regate care au
fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr.. [14]

În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului

Roman, redenumindu-l „Roma Nouă” (mai târziu, Constantinopol și Istanbul). După
căderea Imperiului Roman de Apus, devine capitala Imperiului Bizantin (Imperiul
Roman de Răsărit). [15]

Turcii și Imperiul Otoman

Articol principal: Imperiul Otoman.

Panoramă a domului din Moscheea Hagia Sofia din Istanbul.

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 și 1683

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la
periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral, în Yabghu Khaganate a
confederației Oğuz,[16] în secolul al X-lea. În secolul al XI-lea, selgiucizii au
început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei,
care a devenit noua patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu, în 1071, a avut
loc Bătălia de la Manzikert.

Victoria selgiucizilor a dat naștere unui nou stat: Sultanatul Selgiucizilor

Anatolieni, care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc -
care avea teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.[17]

În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului,

ușor, s-a dezintegrat. Mai apoi, unul din principiile turcești guvernate de Osman I
s-a transformat, peste 200 de ani, în Imperiul Otoman, care s-a extins prin
cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant.[18] În 1453, orașul Constantinopol a
fost cucerit de armatele otomane ale lui Mehmed II și a devenit, sub numele
Istanbul, capitala Imperiului Otoman.

În timpul secolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul, fiind unul din
cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a
devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul.
Imperiul Otoman a fost, de multe ori, în conflict cu Sfântul Imperiu Roman și
statul polono-lituanian, cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla
centrul Europei.[19] Pe mare, imperiul a susținut războaie cu Liga Sfântă (din care
făceau parte Spania Habsburgică, Republica Veneția și Ordinul Suveran al
Cavalerilor de Malta) pentru controlul Mării Mediterane. În Oceanul Indian, după
descoperirea de către portughezi, în 1488, a Capului Bunei Speranțe, marina otomană
se confrunta, frecvent, cu o nouă concurență - flota portugheză, în scopul de a-și
apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și
Europa de Vest. În plus, turcii au fost, ocazional, în stare de război cu Persia,
din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase.[20]
În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut, treptat,
teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat, în Primul Război Mondial,
de partea Puterilor Centrale și a fost, în cele din urmă, învins. Într-un efort
final de păstrare a puterii în mâinile lor, prin recucerirea cel puțin a unora
dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării a autorității
britanice asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver
Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul Primului Război
Mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război.
[21][22][23][24][25][26] În urma armistițiului din Mudros, care a avut loc la 30
octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele, prin Tratatul de la
Sèvres[18] din 1920, teritoriile Imperiului Otoman.

Republica Turcia
Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.
Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului
Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în
Anatolia, în secolul al XI-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către
mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță
importantă în regiune. În secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul
Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est și
Caucazul. După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile învingătoare
au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu sprijinul
Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat orașul Izmir.
La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa - un comandant
militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli - a fost inițiată o
mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat
de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce
a devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).

La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara

eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se
631 de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut
suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk
(însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a
instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au
modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.

O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului

turc de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu),
acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului
latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și
libertatea religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia modernă.

Politică

Tayyip Erdoğan
Sistemul politic al Turciei este pluripartidic. Alegerile în Turcia au loc la
fiecare patru ani. Principalele formațiuni politice sunt CHP (de stânga) și AKP (de
dreapta).

Din 2014 președintele Turciei este Recep Tayyip Erdogan, ales din partea
formațiunii conservatoare islamice AKP.

Relațiile externe
Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea
Europeană.

Turcia este membru fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969),
OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27
octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la
începutul lunii ianuarie 2009. Turcia a mai fost membru al Consiliului de
Securitate al ONU în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.

Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna

partea centrală a politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al
Consiliului Europei în 1949, candidând pentru asocierea ca membru în CEE
(predecesor al UE), în 1959, și a devenit membru asociat în 1963. După decenii de
negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de membru deplin al CEE, în
1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul Uniunii Vamale
cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare cu UE încă
din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva decenii,
pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adresează Parlamentului Turc

Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale
cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a
alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe
tot timpul Războiului Rece. În perioada de după Războiul Rece, importanța
geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre apropierea de Orientul Mijlociu,
Caucaz și Balcani.

Independența statelor turcofone din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei

(care are o moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă
relațiile politice și economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes
în relațiile sale cu aceste state e prelungirea (cu multe miliarde de dolari) a
conductelor de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan, la portul Ceyhan
din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut parte
din strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre
vest. Totuși, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în
urma ocupării teritoriului Azer în timpul Războiului.

Armata
Articol principal: Forțele armate ale Turciei.

Trupe turcești
Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene.
Jandarmeria și Paza de Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor
Interne pe timp de pace, deși ei sunt subordonați Comandamentelor armatei și
marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul căruia ei au de executat atât
activități specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, cât și
funcții militare.

Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după
Forțele armate ale SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5
specialități. Nu toți cetățenii turci masculini sunt apți pentru serviciul militar,
astfel că nu sunt obligați să satisfacă armata, care durează perioadă variată de
timp (de la 3 săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul studiilor și locul de
muncă. Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una
din cele 5 state membre NATO care sunt parte a politicii nucleare de partajare a
alianței, împreună cu Belgia, Germania, Italia și Olanda. Un total de 90 de bombe
nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate
folosirii de către Forțele Aeriene Turce.

În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde

dolari americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri,
avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere. Turcia este
un contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.

Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite
și NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta
Iugoslavie, și sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din Golf. Turcia
menține 36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și a avut trupe
desfășurate în Afganistan, ca parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate
ONU, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc își desfășoară
forțele de menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur
de 700 de trupe terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale ONU în
Liban, în urma conflictului dintre Israel-Liban.

Șeful Marelui Stat Major General este numit de președinte și răspunde în fața
primului ministru. Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru
măsurile de securitate națională și pregătirea adecvată a forțelor armate pentru
apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară starea de război și aprobă
trimiterea Forțelor Armate Turcești în țări străine sau permite forțelor armate
străine să fie staționate în Turcia este parlamentul, care are atribuții exclusive
în acest domeniu. În funcția de comandant al forțelor armate și șef al Marelui Stat
Major General au fost, succesiv, după 30 august 2008, generalul Ilker Bașbug, urmat
de generalul Ișik Koșaner (care și-a înaintat demisia, la sfârșitul lunii iulie
2011, motivând că Turcia a intrat într-o epocă în care Armata nu mai poate fi
garantul laicității, rol care îi fusese prevăzut de Kemal Atatürk, încă de la
nașterea Republicii Turce, și, apoi, reconfirmat prin constituția din 1982),
înlocuit de Erdogan cu șeful Jandarmeriei, generalul Necdet Ozel.

Împărțirea administrativă
Articole principale: Regiunile Turciei și Provinciile Turciei.

Ankara
Kırklareli
Edirne
Tekirdağ
Çanakkale
Balıkesir
Bursa
Yalova
Istanbul
Kocaeli
Sakarya
Düzce
Zonguldak
Bolu
Bilecik
Eskișehir
Kütahya
Manisa
İzmir
Aydın
Muğla
Denizli
Burdur
Ușak
Afyonkarahisar
Isparta
Antalya
Konya
Mersin
Karaman
Aksaray
Kırșehir
Kırıkkale
Çankırı
Karabük
Bartın
Kastamonu
Sinop
Çorum
Yozgat
Nevșehir
Niğde
Adana
Hatay
Osmaniye
K. Maraș
Kayseri
Sivas
Tokat
Amasya
Samsun
Ordu
Giresun
Erzincan
Malatya
Gaziantep
Kilis
Șanlıurfa
Adıyaman
Gümüșhane
Trabzon
Rize
Bayburt
Erzurum
Artvin
Ardahan
Kars
Ağrı
Iğdır
Tunceli
Elazığ
Diyarbakır
Mardin
Batman
Siirt
Șırnak
Bitlis
Bingöl
Muș
Van
Hakkâri
Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il).
Fiecare provincie este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând
923 de districte.[27] Provincia poartă, de obicei, același nume cu capitala
acesteia, considerată subprovincia centrală; excepțiile sunt Hatay (capitală:
Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit) și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai
populate provincii sunt: İstanbul, cu 11 milioane de locuitori; Ankara, cu 4
milioane; İzmir, cu 3,5 milioane; Bursa, cu 2,1 milioane, Konya, cu 2,2 milioane;
Adana, cu 1,8 milioane de locuitori.

Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană este Istanbul - inima financiară,
economică și culturală a țării. După o estimare, 75,5% din populația Turciei
trăiește în centrele urbane. Dintre toate provinciile, 19 au populații care
depășesc 1 milion de locuitor, 20 provincii au populație între 1 milion și 500 mii
locuitori, doar 2 provincii au populații mai mici de 100 mii.

Geografie
Articol principal: Geografia Turciei.

Toponimia Turciei

Hornurile din Cappadocia

Ararat
Turcia este o țară transcontinentală Euroasiatică.[28] Turcia asiatică (conținând,
în mare parte, Anatolia) care include 97% din țară, este separată de Turcia
europeană prin Bosfor, Marea Marmara și Dardanele (care, împreună, formează o
verigă de ape între Marea Neagră și Marea Mediterană). Turcia europeană cuprinde 3%
din țară.[29]

Teritoriul Turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în

lățime, având o formă aproximativ dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43°
latitudine Nordică și între 25° și 45° longitudine Estică.

Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km2, din care 755.688 km2 sunt
în Asia de Sud-Vest, iar 23.764 km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca
suprafață. Țara este înconjurată de mări: Marea Egee - în Vest; Marea Neagră - în
Nord și Marea Mediterană - în Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea
Marmara în Nord-Vest.

Partea europeană a Turciei, Tracia de Est, formează granițele cu Grecia și

Bulgaria. Zona asiatică a țării, Anatolia (sau Asia Mică) constă într-un platou
central înalt, cu câmpii înguste, litorale, între zona munților Pontici și Koroglu,
în Nord, și munții Taurus, în Sud. Peisajele montane sunt mai predominante în Estul
Turciei, de unde izvorăsc râuri precum Eufrat, Tigru și Aras. Tot în această
regiune se află și cel mai înalt punct al Turciei, Muntele Ararat (5.137 m) și
Lacul Van, cel mai întins lac din țară.

Turcia este împărțită în șapte regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia
Centrală, Anatolia de Est, Anatolia de Sud-Est și Mediterana. Terenul neregulat din
partea de Nord a Anatoliei formează o porțiune lungă și îngustă de-a lungul
țărmului Mării Negre. Peisajul devine din ce în ce mai aspru, pe măsură ce
progresează înspre est.

Peisajele variate ale Turciei sunt rezultatul unor mișcări complexe ale pământului,
care au format regiunea de-a lungul a mii de ani, și încă se manifestă în cutremure
destul de frecvente, ocazional, și erupții vulcanice. Strâmtorile Bosfor și
Dardanele își datorează existența liniilor de falie ce traversează Turcia, care au
condus la crearea Mării Negre. Există o linie de falie în Nordul țării, ce se
întinde de la Vest la Est, care a cauzat un cutremur major în 1999.

Clima

Coasta Turcoază

Clima Turciei
Lacul Uzungöl
Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Egee și Marea Mediterană au o
climă temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate și care se răcesc ușor,
ierni umede. Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă
temperat oceanică cu călduri, veri umede, ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei
primește cea mai mare cantitate de precipitații și este singura regiune a Turciei
care are multe precipitații tot anul. În partea de est a coastei mediile sunt de
2,500 mm/an.

Zonele de coastă ale Turciei mărginind Marea Marmara, inclusiv Istanbulul, care
conectează Marea Egee și Marea Neagră au climă de tranziție între clima temperat
mediteraneeană și cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate și reci,
ierni uscate. Zăpada cade în zonele de coastă ale Mării Marmara și Mării Negre,
aproape în fiecare iarnă, dar, de obicei, nu mai mult de câteva zile. Zăpada, pe de
altă parte, este rară în zonele de coastă ale Mării Egee și foarte rară în zonele
de coastă ale Mării Mediterane.

Condițiile pot fi mult mai dure și mai aride în interior. Munții închiși de coastă
împiedică influențele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului
central anatolian al interiorului Turciei climă continentală cu sezoane
contrastante.

Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în

Anatolia estică, și zăpada poate sta pe sol cel puțin 120 zile pe an. În vest,
temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinți și uscate, cu temp.
generale mai mari de 30 °C ziua. Precipitațiile medii anuale măsoară cca 400 mm, cu
sume anuale determinate de elevații. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya și
câmpia Malatya, unde precipitațiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate
fi, în general, cea mai umedă, deoarece iulie și august sunt cele mai uscate.

Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre și subtropicală pe

litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord,
la Samsun, -4 °C în podișul Anatoliei (la Kayseri) și 11 °C în sud, la Antalya.
Precipitațiile sunt reduse în sud și centru (în jur de 400 mm/an) și bogate în
nord-vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

Economie
Articol principal: economia Turciei.
Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de
vedere economic. Industria energetică este reprezentată, îndeosebi, prin industria
cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia
electrică se obține în cadrul hidrocentralelor și termocentralelor.

Navă de croazieră din Istanbul

FulyaGiriși

Podul 1 peste Bosfor

TGV-ul Turciei, TCDD HT65000

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din
afara țări[30].

Turcia susține un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea

Neagră, și Ceyhan de la Mediterana, care servește deja drept terminal pentru
oleoductele care aduc petrol azer și irakian[31].

Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de

miliarde de dolari în 2007[32]. Sute de firme turcești operează în Rusia, circa
două milioane de ruși vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări[31]),
iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei[32].

Turcia este ca mărime a 15-a după GDP-PPP a lumii,[33] și a 17-a după PIB.[34] Țara
este un membru fondator a OECD și G-20 a economiei majore. În timpul primelor 6
decenii ale republicii, între 1923 și 1983, Turcia a aderat, mai ales, la o
abordare cvasi-statistică, cu planificări stricte ale bugetului de către guvern,
care impune limite pe participarea sectorului privat, comerț străin, debit cu
valută străină, investiție directă străină. Totuși, începând din 1983, Turcia a
început o serie de reforme care au fost inițiate de prim ministrul Turgut Ozal și
proiectate să schimbe economia din statistici, sistem izolat la un sector privat;
model bazat pe piață. Reformele impulsionează creșterea rapidă, dar această
creștere a fost depunctată de recesiunile mari și crizele financiare în 1994, 1999
(urmând cutremurul din acel an) și 2001, rezultând o medie de 4% GDP creștere/an
între 1981 și 2003, afectată de lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu
deficitele unui sector public mare și în creștere și corupția pe scară largă,
rezultată din inflația mare, un sector bancar slab și volatilitate macroeconomică
crescută.

Deoarece criza economică din 2001 și reformele inițiate de ministrul de finanțe,

Kemal Derviș, inflația a scăzut la un număr cu o singură cifră, la fel și șomajul a
scăzut, iar încrederea investitorilor și investițiile străine au crescut.
Previziunile IMF sunt de 6 % rata de inflație pentru Turcia în 2008. Turcia și-a
deschis, treptat, piețele prin reformele economice reducând controalele guvernului
pe comerțul străin și investiție, pe privatizarea publică deținută de industrie,
iar liberalizarea multor sectoare private și participarea străină au continuat în
mijlocul dezbaterii politice.

Una dintre cele mai mari companii din lume, Turkish Airlines, a fost ales ca
transportatorul oficial de către renumite cluburi de fotbal din Europa, ca: FC
Barcelona[35] și Manchester United.[36] Compania este, de asemenea, principalul
sponsor al Euroliga de Basket.[37]
Rata GDP a crescut, între 2002 și 2007, în medie cu 7,4%, ceea ce a făcut Turcia
una dintre cele mai rapide creșteri economice din lume în timpul acelei perioade.
Totuși, creșterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008 și, la începutul anului 2009,
economia turcă a fost afectată de criza financiară globală, cu IMF prognozând o
recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului turc
de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea orașelor, mai
ales concentrate în provincia vestică a țării, și mai puțin pe agricultură, totuși,
agricultura tradițională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul
agricol a reprezentat 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă
30,8% și sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuși, agricultura reprezintă 27,3%
din forța de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media
UE în 2008.

Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie

o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară,
care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.

Alte sectoare ale economiei turcești sunt cele: bancare, construcțiile,

tehnologiile casnice, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele
petrochimice, minerit, fier și oțel, industria constructoare de mașini și auto.
Turcia are o industrie auto mare și în creștere, care a produs 1147110 vehicule în
2008, clasându-se pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie și
înaintea Italiei), și al 15-lea în lume. Turcia este, de asemenea, una din
națiunile care conduc construcțiile navale (în 2007, țara s-a situat pe locul 4 în
lume - după China, Coreea de Sud și Japoniei - în ceea ce privește numărul navelor
comandate și pe locul 4 în lume - după Italia, SUA și Canada - în ceea ce privește
numărul mega-iahturilor comandate.

În ultimii ani, inflația mare a fost controlată și aceasta a condus la lansarea, la

1 ianuarie 2005, unei valute noi, lira nouă turcească, ceea ce a întărit succesul
reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, noua liră turcească a fost redenumită,
încă o dată, ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote și monezi. Ca
rezultat a continuării reformelor economice, inflația a scăzut la 8,2% în 2005 și
rata șomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri
disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puțin de 20% au
primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru a-și
crește producția industrială destinată exportului, în același timp, beneficiind de
investițiile străine de la UE în țară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde
dolari. Totuși, marile importuri, care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în
2007, au amenințat balanța de schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8
miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde
dolari.

După ani de niveluri scăzute ale FDI, Turcia a avut succes, atrăgând 21,9 miliarde
dolari în FDI, în 2007 și s-a așteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O
serie de mari privatizări, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a
Turciei, creșterea puternică și stabilă, schimbările în sectorul bancar și în
telecomunicații, toate au contribuit la nașterea investiției străine.

Transportul în Turcia este facilitat de 500.000 de kilometri de drumuri și 11.000

de kilometri de căi ferate. În iulie 2014, Turcia a inaugurat primul tren de mare
viteză (TGV) care asigură o legătură Ankara-Istanbul.[38]

Demografia
Articol principal: Demografia Turciei.
Grupurile etnice din Turcia (2008)
Grupuri etnice Procente
Turci
 
76.0%
Kurzi
 
15.7%
Alții
 
8.3%

Istanbul - Avinguda d'Istiklâl

Populația Turciei a fost de 83.154.997 în anul 2019[39]. Densitatea medie a
populației este de 92 pers/km pătrat. Proporția reședinței în zonele urbane este de
75,5%. Oamenii din grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populației,
grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populație, în timp ce grupei
de vârstă de 65 și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.

Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie
globală de 73,2 ani pentru întreaga populație.

Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de
96% pentru bărbați, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici
la femei de datorează, în principal, obiceiurilor tradiționale ale arabilor și
kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale țării. Articolul 66 din Constituția
turcă definește „un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc prin
legături cetățenești”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc” ca cetățean
al Turciei este diferit de definiția etnică. Totuși, majoritatea populației
turcești este de etnie turcă.

Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă
din perioadele Selgjuk și Otomană) include abkhazians, adjariani, albani, arabi,
asirieni, bosniaci, circassieni, hamsheniși, kurzi, laz, pomakci, rromanes, zazas
și 3 minorități recunoscute oficial (prin tratatul de la Lausanne), armeni, greci
și evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923, acordul bilateral privind schimburile de
populație dintre Grecia și Turcia a avut drept efect mutarea a aproape 1,5 milioane
de greci din Turcia și, la fel, cca 500 mii de turci au venit din Grecia.
Minoritățile din vestul Europei includ levantinii care au fost prezenți în țară (în
particular, Istanbul și Izmir) încă din perioada medievală.

Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare
etnie non-turcă, estimată la aproape 18% din populație potrivit estimărilor CIA.
Alte minorități decât cele 3 minorități oficial recunoscute nu au privilegii
speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne un subiect sensibil în Turcia.
Datele exacte ale repartiției etnice a populației nu este disponibilă pentru că
cifrele recensământului turc nu includ statistici de etnie.

Vezi și Iuruci

Orașe
Articol principal: Listă de orașe din Turcia.
Capitala Turciei este orașul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul
financiar, economic și cultural al țării. Alte orașe importante sunt İzmir, Bursa,
Adana, Trabzon, Malatya, Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit (Kocaeli), Konya,
Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya și Samsun. Aproximativ 68% din populația
Turciei locuiește în centre urbane.[40]

v • d • m Cele mai mari orașe din Turcia

TurkStat. În bază de calculelor din decembrie 2017.[41]
Loc Numele orașului Provincie Pop. Loc Numele orașului Provincie Pop.
Istanbul
Istanbul
Ankara
Ankara

1 Istanbul Istanbul 14.744.519 11 Mersin Mersin 1,005,455

İzmir
İzmir
Bursa
Bursa

2 Ankara Ankara 4.871.884 12 Urfa Șanlıurfa 921,978

3 İzmir İzmir 2.938.546 13 Eskișehir Eskișehir 752,630
4 Bursa Bursa 2.074.799 14 Denizli Denizli 638,989
5 Adana Adana 1.753.337 15 Kahramanmaraș Kahramanmaraș 632,487
6 Gaziantep Gaziantep 1.663.273 16 Samsun Samsun 625,410
7 Antalya Antalya 1.311.471 17 Malatya Malatya 618,831
8 Konya Konya 1.130.222 18 İzmit Kocaeli 570,077
9 Kayseri Kayseri 1,123,611 19 Adapazarı Sakarya 492,027
10 Diyarbakır Diyarbakır 1,047,286 20 Erzurum Erzurum 422,389
Limbă
Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru
repartiția lingvistică a populației nu sunt disponibile din motive similare
amintite mai sus. Cu toate acestea, operatorul public de radio TRT difuzează
programe în limba locală și dialecte în limbile arabă, bosniacă, cercheză și kurdă
câteva ore pe săptămână.
Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.

Religie
Religii în Turcia
Religii Procente
Islam
 
96.1%
Ateism
 
3.2%
Creștinism
 
0.6%
Alții
 
0.1%

Moscheea Albastră din Istanbul

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei
enunță libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație e
înregistrată, însă, ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate
acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulți își
definesc relațiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă” sau că „nu cred
în obligațiile religioase”.

În ultimii ani, de când țara este guvernată de un partid islamist, minoritatea

secularistă, în special elitele universitare și științifice au fost vizați de
politicile proreligie ale administrației centrale. Profesorii universitari care au
introdus reforme laicizante în guvernările seculariste sau care au militat pentru
menținerea religiei în afara campusurilor universitare, sunt acum arestați, un
astfel de exemplu fiind Kemal Gürüz, fost șef al Consiliului Educației Superioare;
alt exemplu este Mehmet Haberal, un chirurg transplantolog de renume mondial.
Guvernul islamist are în vizor nu numai universitatea, ci și Academia de Științe,
căreia printr-o nouă lege i s-a modificat procedura de alegere a noilor membri;
până acum, academicienii înșiși alegeau noii membri, de acum, însă, guvernul va
decide cine e sau nu e academician. Guvernul a și procedat deja la impunerea a 100
de noi membri ai Academiei, dintre care destui n-au nici măcar un articol
științific publicat într-o revistă de specialitate internațională, în timp ce mulți
alții nu-s deloc citați.[42]

Marea Moschee Hagia Sofia din Istanbul.

Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi
(10-15%), o comunitate în cadrul Șiismului, comunitate ce numără 7–11 milioane de
persoane. În țară sunt și câțiva practicanți ai sufi. Cea mai înaltă autoritate
religioasă islamică este Președinția Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı)
care interpretează școala de drept Hanafi și este responsabilă pentru reglementarea
funcționării celor 75.000 de moschei ale țării, a angajaților locali și a imamilor
provinciali. Un sondaj realizat la nivel național în 2007 a arătat că 96,8% din
cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioși și atei.

În Turcia trăiesc aproape 100.000 de persoane aparținând minorităților religioase.

Țara are aproximativ 64.000 de creștini, majoritatea fiind armeni apostolici,
asirieni, ortodocși greci, romano-catolici și aproximativ 26.000 de evrei, în
principal sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew,
65% dintre turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din
2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existența lui
Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu
toate acestea, statul turc nu recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului
Bartolomeu I, episcopul primar între egali în ierarhia tradițională a
creștinismului ortodox și obligă Biserica să opereze sub restricții semnificative.
O parte dintre proprietățile și școlile bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada
si Școala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.

Cultură
Articol principal: Cultura Turciei.

Orhan Pamuk

Sertab Erener

Palatul Dolmabahçe din Istanbul

Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini diverse :
anatoliene, greco-romane, bizantine și otomane (ultima fiind ea însăși un amestec
de influențe islamice, turce și iraniene), la care s-au adăugat mai tardiv cultura
și tradițiile occidentale, care au influențat Imperiul Otoman, dar mai ales
Republica Turcă (aceasta adoptând alfabetul latin, despărțirea dintre stat și
religie, și instituții copiate după țările apusene). Influența culturală a
Occidentului continuă și astăzi, îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării,
în timp ce, la țară și în răsăritul țării, tradițiile și religia au o influență
mult mai mare. Acest amestec original rezultă din întâlnirea dintre turci și
băștinașii din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu care s-au întâlnit
la capătul migrației lor din Asia Centrală până la Marea Mediterană și Marea
Neagră, în vestul Asiei. Astfel, de exemplu, pe plan material, arhitectura romană,
drumurile pavate, termele, fântânile publice, săpunul, toaletele, canalele de
evacuare au fost preluate de turci de la greco-romani și sunt astăzi cunoscute ca
"stil oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești", "cișmele", "toalete
turcești" sau "haznale"[43][44], iar pe planul spiritual, operele filozofice,
istorice, literare, științifice ale antichității greco-romane au fost traduse și
transmise musulmanilor care, la rândul lor, le-au retransmis țărilor apusene.

O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea

libertății de expresie artistică, în ciuda unor perioade de cenzură, mai mult
politică. În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe resurse în
artele frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și arhitectura. Diverși factori
istorici joacă roluri importante în definirea identității moderne turcești, cultura
turcă este un produs a eforturilor de a fi un stat „modern”, în timp ce își menține
tradiția religioasă și valorile istorice.[43]

Îndeosebi muzica și literatura turcească arată, în zilele noastre, un amestec al

influențelor culturale, amestec izvorât din interacțiunile dintre tradițiile
turcice și lumea islamică, pe de-o parte, și tradițiile europene, pe de altă
parte[45]. Literatura turcă a fost cel mai mult influențată de literatura persană
și arabă în timpul erei otomane, deși după perioada Tanzimatului, efectele altor
tradiții (populare turcești și literare europene) au devenit tot mai simțite.
Amestecul influențelor culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi
simboluri de conflict și intercalare de culturi” adoptate în lucrările lui Orhan
Pamuk, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2006[46]. Dar cultura
populară se uniformizează precum cea a multor alte țări, fiind puternic influențată
de televiziune : potrivit cercetătorilor, aproximativ 70% din cetățenii turci n-au
citit niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de aventuri sau sentimentale,
și asta numai în timpul transportului în comun[47].
Elementele arhitecturale din Turcia sunt, de asemenea, testamente ale amestecului
unic de tradiții, care au influențat regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra
elementelor tradiționale bizantine prezente în numeroase părți ale Turciei, multe
artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu arată îmbinarea rafinată a
tradițiilor locale și islamice.

Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei
clasice în arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura
turcească a fost din ce în ce mai influențată de stilul occidental și poate fi
văzută în Istanbul, unde clădiri ca Dolmabahce și Ciragan dăinuiesc lângă numeroase
zgârie-nori moderni.

Patrimoniu
Între 1985-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 10 obiective
culturale sau naturale din Turcia.

Sport
Articol principal: Sportul în Turcia.

Fenerbahçe–Beșiktaș
Cel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei includ:
Galatasaray, Fenerbahce și Beşiktaş. În 2000, Galatasaray își consolidează rolul de
mare club european, prin câștigarea Cupei UEFA și Supercupei UEFA. Doi ani mai
târziu, echipa națională a Turciei a terminat pe locul 3 în turneul final al Cupei
Mondiale din 2002, din Japonia și Coreea de Sud, în timp ce, în 2008, echipa
națională prinde semifinalele competiției UEFA Euro 2008. Stadionul Olimpic Ataturk
din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp ce stadionul
Șukru Saracoglu din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.

Alte sporturi principale ca baschetul și volei sunt de asemenea populare. Turcia a

găzduit finalele EuroBasket 2001 și a găzduit finalele Campionatului Mondial FIBA
2010. Echipa națională masculină de baschet a terminat pe locul 2 la EuroBasket
2001 și a ajuns în sferturile de finală ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în
timp ce Efes Pilsen S.K a câștigat Cupa Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la
Cupa Saporta 1993, și au ajuns în finala Four of Euroleague și Suproleague, în 2000
și 2001. Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur și Hidayet Turkoglu au avut, de
asemenea, succes în NBA. Echipa feminină de volei, și anume, Eczacibaşi, Vakifbank
Guneş Sigorta și Fenerbahce Acibadem au câștigat numeroase titluri și medalii la
Campionatele Europene. Sportul național tradițional turcesc a fost yagli gureş
(wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de wrestling
la Kirkpinar încă din 1361. Stilurile de wrestling internaționale reglementate de
FILA ca stil liber de wrestling și wrestling greco-roman sunt populare, cu multe
titluri la campionatele Europene, Mondiale și Olimpice câștigate de wrestleri turci
individual sau ca echipă națională.

Pista Șampiyonası din Istanbul

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbați și femei, au
bătut numeroase recorduri mondiale și au câștigat câteva titluri la campionatele
europene, mondiale și olimpice. Naim Suleymanoglu și Halil Mutlu au atins statutul
legendar ca fiind unii dintre puținii halterofili care au câștigat 3 medalii de aur
la 3 Olimpiade.

Cursele de mașini au devenit recent populare, urmărind, în special, includerea

calendaristică a Raliului Turciei la Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, și
includerea calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula 1 în 2005.

Alte evenimente anuale importante privind cursele de mașini incluse în circuitul de

curse Istanbul Park sunt MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier
FIA, Seriile GP2 și Seriile Le Mans.Din când în când, Istanbulul și Antalia
găzduiesc Campionatul Curselor de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the
Red Bull Air Race World Series ,un campionat aerian de curse, are loc deasupra
Cornului de Aur din Istanbul.

Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul și alte sporturi extreme

devin mai populare în fiecare an.