Jeffrey A Kottler Clientul Care M A Schimbat

JEFFREY A.
KOTTLER,
JON CARLSON
Clientul care m-a schimbat

Relatări despre transformările
personale ale terapeuților
Traducere din engleză de

Nicolae Baltă
■nbi
2 0.1 UN. 2019
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MÄRCULESCU
Coperta:
FABER STUDIO (S. Olteanu, D. Dumbrăvician)
Redactor:
VICTOR POPESCU
Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
GABRIELA CHIRCEA
Corectură:
RODICA PETCU, ELENA BIȚU
Qt
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
/^0 KOTTLER, JEFFREY A.
Clientul care m-a schimbat. Relatări despre transformările personale ale
terapeuților / Jeffrey A. Kottler, Jon Carlson; trad, de Nicolae Baltă. -
București: Editura Trei, 2010
Bibliogr.
ISBN 973-707-375-4
I. Carlson, Jon __
II. Baltă, Nicolae (trad.)
A va .
615.851 URHCHIA *
)
L A
Titlul original: The Client Who Changed Me.
Stories of Therapist Personal Transformation
Autori: Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson
Copyright © 2005 Taylor & Francis Group, LLC

Prezenta ediție a fost publicată prin acord cu Paterson Marsh Ltd.
Copyright © Editura Trei, 2010

pentru prezenta ediție
; r” 4 1
C.P. 27-0490, București i r 5 1
Tel./Fax: +4 021300 60 90 —-~J
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN 978-973-707-375-4
Cuprins
7 Despre autori
7 1. De la argilă la foc: O povestire mitologică
20 2. Jeffrey A. Kottler: Despre seara trecută
33 3. Jon Carlson: Autochirurgie pentru
îndepărtarea emițătorului
50 4. Violet Oaklander: Pisicuța care răgea
63 5. Frank Pittman: O aventură amoroasă
cu un extraterestru
80 6. Robert Neimeyer: Utilizarea metaforelor
pentru dezghețarea unei femei glaciale
89 7. Alan Marlatt: Un nume nou
103 8. Albert Ellis: învățând de la o clientă dificilă
111 9. Bradford Keeney: O familie de pirați
132 10. John Gray: Lucrurile mici contează enorm
140 11. Steven Lankton: Clienții mă armonizează
154 12. David E. Scharff: Pacienta care m-a învățat
să fiu terapeut
Clientul care m-a schimbat • Cuprins

6 168 13. Pat Love: Inima frântă
180 14. Laura Brown: O trezire spirituală
187 15. Ken Hardy: Domnul doctor negru
197 16. Michael Yapko: Prins într-o controversă
213 17. John Murphy: Limbajul datului din umeri
224 18. John Krumboltz: Povestea Soarelui și a Vântului
233 19. Paul Pedersen: O lecție de umilință
246 20. Lenore Walker: A-ți face dreptate cu un baros
258 21. Barry Duncan: Când curajul e de ajuns
272 22. Leigh McCullough: Doamna învăluită în ceață
282 23. Patricia Arredondo: Clienta care
și-a inspirat terapeuta
291 24. Howard Kirschenbaum: Un val de sentimente
303 25. In ce fel clienții își schimbă terapeuții:
cu Mary Halunka
330 Despre colaboratori
334 Bibliografie
JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Despre autori
JEFFREY A. KOTTLER este unul dintre cei mai prolifici autori din
domeniul psihologiei și al științelor educației, scriind 55 de cărți de
spre o largă gamă de subiecte. Este autorul a douăsprezece texte pen
tru consilieri și terapeuți, care sunt utilizate în universități din toată lu
mea, și a altor douăsprezece cărți pentru terapeuții practicieni și pentru
educatori. Printre cele mai apreciate lucrări se numără On Being a The
rapist, The Imperfect Therapist, Compassionate Therapy, Finding Your Way
as a Counselor și Making Changes Last. A scris mai multe cărți de popu
larizare de mare succes, care descriu fenomene complexe într-un stil
extrem de accesibil: Beyond Blame, Travel That Can Change Your Life, Pri
vate Moments, Secret Selves, The Language of Tears și The Last Victim: In
side the Minds of Serial Killers
*
Jeffrey a fost educator timp de 25 de ani. A lucrat ca profesor, con
silier și terapeut la grădiniță și la gimnaziu, la centre de sănătate men
tală, la centre universitare de stat și în practică privată. A fost bursier
Fullbright și conferențiar în Peru (1980) și Islanda (2000) și a lucrat ca vi
siting professor în Noua Zeelandă, Australia, Hong Kong, Singapore și
* Dintre numeroasele cărți semnate de Jeffrey A. Kottler, în limba română au

mai fost traduse până în prezent următoarele volume: Mumia de la masa din
sufragerie (Editura Trei, 2004; ediție revizuită: 2009) și Când terapeuții ratează
(Catharsis Media, 2008) (n.t.).
Clientul care m-a schimbat ■ Despre autori

8 Nepal. Jeffrey este în prezent profesor universitar la Departamentul de
Consiliere Psihologică de la Universitatea de Stat California, Fullerton.
JON CARLSON, doctor în psihologie și în științele educației, este

profesor de psihologie și consiliere la Governors State University, Uni
versity Park, Illinois, și psiholog la Wellness Clinic din Lake Geneva,
Wisconsin. Pe lângă faptul că a fost vrerrie îndelungată redactorul-șef
al The Family Journal, Jon este autorul a 35 de cărți din domeniile tera
piei de familie și de cuplu, ale consilierii și ale psihologiei adleriene.
Printre cele mai cunoscute cărți se numără The Intimate Couple, The Di
sordered Couple, Brief Therapy with Individuals and Couples, Health Coun
seling, Theories and Strategies of Family Therapy și Timefor a Better Marriage.
Jon a creat și a produs peste 200 de videocasete comerciale care au
ca vedete pe cei mai proeminenți lideri din domeniu (incluzându-i pe
specialiștii prezentați în această carte) și demonstrează teoriile acesto
ra în practică. Aceste videocasete sunt utilizate la instruirea viitoarei
generații de practicieni.
Jeffrey și Jon au colaborat la alte patru cărți: American Shaman (cu
Bradford Keeney), Bad Therapy, The Mummy at the Dinning Room Table
și Their Finest Hour.

CAPITOLUL 1
De la argilă la foc
O povestire mitologică
Miturile ocupă un loc central în inima experienței umane din

toate culturile și contextele. Ele sunt, folosind cuvintele lui Joseph
Campbell (1991), „vise publice" în același sens în care visele simt
doar niște mituri private. Ele oferă o fereastră spre o cultură, in
diferent dacă această perspectivă se referă la chestiuni de cos
mologie, sociologie sau la o profesie cum ar fi psihoterapia. Fără
mituri, afirmă Rollo May (1992), o societate s-ar destrăma, iar
căutarea personală a sensului desfășurată de clienți s-ar prăbuși
dacă această căutare a „adevărului" nu ar implica înlocuirea po
vestirilor perimate cu alte mituri care să le ofere o nouă temelie.
De-a lungul istoriei umane au existat întotdeauna mituri și
povestiri culturale referitoare la zei care au oferit călăuzire și edu
cație muritorilor vulnerabili. Toate povestirile despre Zeus,
Neptun, Thor, Buddha, lisus, Mohamed, Moise și alții descriu fi
ințe supraomenești care lucrează în interesul ființelor omenești,
care deseori nu se pot descurca în problemele proprii fără o in
tervenție divină. S-a spus chiar că zeii au inventat omenirea ca
o sursă de divertisment, așa cum romancierul Tom Robbins a
Clientul care m-a schimbat ■ De la argilă la foc

io spus odată că apa a inventat ființele omenești ca mijloace de
transport al ei dintr-un loc intr-altul.
în toate interacțiunile lor cu oamenii, zeii nu se schimbă
aproape niciodată în urma acestor contacte, influența exercitân-
du-se numai într-o singură direcție. Prin definiție, zeii sunt imua
bili, la fel de statornici ca stelele. Sarcina lor e să îi schimbe pe
ceilalți în timp ce ei înșiși rămân impermeabili la orice schimbare.
Psihoterapeuții contemporani ar putea găsi aceste aspecte re
levante pentru propria formare. De la primele noastre cursuri, ni
se spune că trebuie să evităm cu orice preț să răspundem pro
priilor nevoi, că trebuie să rămânem obiectivi și detașați. Sun
tem învățați să consolidăm granițe clare, consistente și impene
trabile care să preîntâmpine posibilele efecte de „bumerang" prin
care am putea fi schimbați din neatenție în rău. E ca și cum, la
fel ca zeii de odinioară, am fi niște ființe supranaturale care, prin
formare, îndrumare și autocontrol suprem sunt capabile să ră
mână deasupra problemelor care îi afectează pe muritori. Orice
efecte posibile ale unor contratransferuri, orice reacții personale
pot fi deci abordate pe loc pentru a putea privi din nou lucruri
le cu luciditate. Am fost avertizați că dacă lăsăm garda jos con
secința poate fi dezastruoasă, nu numai pentru clienții noștri, ci
și pentru noi înșine.
Prometeu a fost un zeu din Grecia antică căruia i s-a atribuit
nici mai mult, nici mai puțin decât nașterea omenirii. Prometeu
a fost cel care a creat primul muritori din figurine de argilă. Aces
tea erau ființe care duceau o viață lipsită de cele mai elementa
re necesități — erau neajutorate și vulnerabile, înfrigurate și flă
mânde, fără mijloacele de bază pentru a-și purta singure de grijă.
Cu alte cuvinte, ființele omenești erau nedesăvârșite, jalnice și
lipsite de speranță.

Prometeu s-a considerat campionul și avocatul muritorilor, o n
voce a compasiunii și a grijii. El a pledat în favoarea lor și a în
cercat să îi ajute să aibă grijă singuri de ei înșiși. Zeus, mai-ma-
rele tuturor zeilor, a refuzat să dea vreun ajutor în această pri
vință. De fapt, el i-a interzis explicit lui Prometeu să își mai
piardă vremea cu oamenii și i-a poruncit să se ocupe de treburi
le cerești care erau mai importante. Pe deasupra, era suspicios și
supărat pe Prometeu, care avea puterea de-a vedea viitorul, dar
refuza să îi împărtășească ceea ce vedea.
Dar Prometeu s-a atașat mai mult de „clienții" săi, aceste făp
turi muritoare care erau atât de interesante și de imprevizibile.
Când pledoaria în favoarea lor nu a reușit să îl convingă pe Zeus
să permită intervenția divină, Prometeu a hotărât să se ocupe
singur de problemă. Simt momente, la urma urmei, când cineva
care vrea să ajute trebuie să aibă încredere în propria inimă, chiar
dacă această opțiune poate da naștere unor conflicte cu superio
rii săi.
Prometeu a descoperit în Olimp o poartă nepăzită — o ușă
din dos, ca să spunem așa — care îi oferea accesul tainic la focu
rile care ardeau la poarta Soarelui. El a furat câțiva tăciuni și i-a
dat oamenilor pentru a le oferi căldură și lumină.
Nu e de mirare că acest lucru l-a înfuriat pe Zeus, care nu a
apreciat prea mult că un oarecare i-a sfidat autoritatea. Un anu
mit grad de altruism putea fi tolerat, dar nu când se punea de-a
curmezișul dorinței sale declarate. Prometeu a fost prin urmare
dus în lanțuri ca să i se dea o lecție pe care să nu o uite nicioda
tă și care să fie înțeleasă și de cei cărora le-ar putea trece vreoda
tă prin cap să nu se supună ordinelor. Prometeu a fost înlănțuit
în munții Caucaz, unde avea să fie torturat într-un ritual repeti
tiv: un vultur îl ataca zilnic și îi devora ficatul. în ziua următoare

12 însă prizonierul se vindeca, dar numai pentru a fi atacat din nou,
iarăși și iarăși, pe vecie.
Dacă povestea s-ar fi terminat aici, cu greu ar fi fost o lecție
foarte încurajatoare pentru terapeuții care își îngăduie să se im
plice excesiv în încercarea lor de-a ajuta oamenii și care, în
schimb, simt afectați de această acțiune de ajutorare. Poate că ar
fi fost încă o poveste din nesfârșitul șir de povești care ni se spun
pentru a ne pune în gardă față de asemenea eforturi. Clienții
noștri, care se simt ca și cum ar fi făcuți din argilă, pot să plân
gă și să implore să fie eliberați și noi trebuie să facem tot ce pu
tem ca să îi ajutăm (în afară de-a fura focul), dar, niciodată, ni se
spune, nu trebuie să le permitem să pătrundă în inima noastră,
în asemenea situații, se întâmplă lucruri rele — așa se presupu
ne că dobândim acel soi de compasiune istovitoare care ne face
să ne simțim ca și când ficatul nostru ar fi mâncat zilnic pentru
o mie de ani de-acum înainte.
Zeus a simțit o oarecare milă față de Prometeu. Sau, dacă nu
a simțit milă, atunci a vrut în continuare să afle profeția despre
propriul viitor pe care numai captivul o știa. Deși i s-a oferit li
bertatea, Prometeu a refuzat să îi spună lui Zeus cine va fi mama
copilului său. Din nou se profilează un sfârșit foarte nefericit
pentru cei care își respectă convingerile etice, chiar cu prețul unor
consecințe cumplite.
Faptele lui Prometeu au fost atât de admirate de oameni și de
mulți zei deopotrivă, încât câțiva voluntari s-au oferit să se sa
crifice pentru ca el să își recapete libertatea și să poată continua
să vină cu bunăvoință în sprijinul muritorilor. Din aceste acțiuni
putem învăța mai multe lucruri importante:
1. Oamenii au nevoie de „zei" sau avocați care să le aducă
„focul" pentru a ieși din starea de figurine de argilă.
JEFFREY A. KOTTLERJON CARLSON

2. Dacă ne permitem să avem cu adevărat grija^J^mr^^z 13
noștri și să ne comportăm ca niște avocați curajoșicarerop-^
tă pentru drepturile acestora, putem să simțim și noi sufe
rință și să ne pierdem somnul. Prometeu avea de spus de
fapt următoarele despre felul de-a face terapie: „Este ușor
pentru cei care nu se implică să dea sfaturi și să îi admo
nesteze pe cei care sunt în suferință" (Eschil [525-456 î.Hr.],
1982).
3. Miturile și poveștile pot fi spuse în diferite moduri, lăsând
să se înțeleagă diferite învățăminte; Prometeu poate fi vă
zut ca fiind binevoitor, eroic și altruist sau ca narcisic, opo-
ziționist și arogant.
Firește, există limite în privința aplicării mitului lui Prometeu

la munca și viețile terapeuților contemporani. în această eră post-
modernă, nu prea mai suntem „zeii" sau ființele supraomenești
a căror sarcină este să aducă focul unor figurine de argilă. Sun
tem parteneri într-o călătorie sau poate călăuze familiarizate cu
teritoriul, care au hărți ale terenului și puțină experiență în ex
plorarea potecilor din vecinătate. La modul ideal, noi nu trebuie
să „furăm" focul de la alții sau să îl furnizăm celor care sunt ne
ajutorați, ci, mai degrabă, îi învățăm pe clienți să își făurească
propriile focuri pentru ca, astfel, să poată supraviețui singuri.
De la mituri la realitate
Schimbările asociate cu terapia simt deseori considerate în ter

meni negativi. Practicienii sunt preveniți să monitorizeze cu gri
jă efectele nocive care pot rezulta din apropierea prea mare de
problemele clienților lor. Freud (2010) a avertizat că asemenea
Clientul care m-a schimbat • De la argilă la foc
1130744
14 \ reacții de contratransfer pot deteriora relația și deopotrivă dimi
nua capacitatea clinicianului de-a rămâne obiectiv. Alții au scris
despre epuizarea și oboseala provocate de compasiune, care îi
pot infecta pe terapeuții care își permit să își personalizeze ex
cesiv activitatea. Un mesaj general este deseori comunicat înce
pătorilor din domeniu: „Fiți foarte, foarte atenți, sau veți fi «in
fectați» cu energia negativă a clienților voștri. Puteți sfârși prin
a provoca alte probleme dacă le permiteți să ajungă la voi."
Totuși, ca orice schimbări care apar ca rezultat al unei expe
riențe transformatoare, ele pot fi bune sau rele. E desigur adevă
rat că terapeuții (și clienții lor) pot suferi cumplit dacă anumi
te granițe sunt încălcate. Există și cazul în care aspectele
personale și profesionale ale vieților noastre pot deveni atât de
contopite, încât e greu să menții un echilibru sănătos. Cari Rogers
(1972), de exemplu, descrie cum și-a pierdut controlul într-o re
lație cu un anumit pacient într-o asemenea măsură, încât a ajuns
în pragul unei crize de nervi. Zeci de alte volume prezintă ca
zuri similare în care terapeuții s-au schimbat irevocabil — cel
mai frecvent în rău — deoarece nu și-au păstrat detașarea. Ei au
fost pedepsiți așa cum Prometeu fusese pedepsit pentru că a fu
rat focul.
Ceea ce s-a ignorat frecvent totuși sunt acele momente în care
terapeuții simt schimbați în bine. Unii dintre cei mai timpurii
psihanaliști revizioniști, precum Cari Jung și Harry Stack Sulli-
van, au recunoscut momentele când terapeuții și clienții își in
versează rolurile. Irvin Yalom, cunoscut pentru franchețea refe
ritoare la intimitatea pe care a experimentat-o în câteva relații
terapeutice (Yalom, 2008), dezvăluie deopotrivă cum a fost aju
tat de clienții săi. El îi descrie chiar pe terapeut și pe clientul său
drept „tovarăși de drum" angajați împreună într-o călătorie de

descoperire (Yalom, 2002, p. 8). Adoptând o poziție și mai extre- 15
mă, marele terapeut de familie Cari Whitaker a declarat odată
că toată terapia pe care a făcut-o a fost pentru sine. Dacă nu avea
posibilitatea și interesul de-a face progrese ca rezultat al interac
țiunilor sale cu o familie, nu era interesat să lucreze cu ea și cre
dea că, dacă clienții nu îl pot ajuta să crească, nici el nu putea
face mare lucru pentru ei. Pentru Whitaker, terapia era întotdea
una reciprocă.
Când încercăm să ne ajutăm clienții să se descurce cu con
flictele lor personale, ajungem deseori să ne ajutăm pe noi în
șine în privința unor probleme similare. Când vindecăm sufe
rința altora, ne-o vindecăm pe a noastră. Vorbim în ședințele
de terapie, le dăm lecții clienților noștri și ne dăm seama deo
dată că, de fapt, ne vorbim nouă înșine. Sfârșim prin a ne în
suși sfatul pe care îl dăm celorlalți când le vorbim despre im
portanța de-a trăi mai mult în prezent sau de-a petrece mai
mult timp cu cei pe care îi iubesc sau de-a se comporta în mo
duri mai funcționale.
Apoi sunt lucrurile pe care le învățăm zilnic de la clienții
noștri. Cu fiecare conversație, suntem siliți să examinăm teme
pe care poate că le-am ignorat, să punem sub semnul întrebării
cele mai scumpe convingeri pe care le avem și să ne explorăm
zonele cele mai vulnerabile. într-un fel, când desfășurăm acest
tip de activitate nu mai avem unde să ne ascundem. Clienții aduc
în ședințe toate acele subiecte și secrete interzise care sunt rare
ori discutate în alte părți. Și, cu fiecare ședință pe care o condu
cem, devenim mai informați despre oameni și mai avizați în pri
vința lumii.
Sunt momente când venim acasă de la serviciu realmente
plini de noi lecții pe care ardem de nerăbdare să le împărtășim

16 celor apropiați. „N-o să crezi ce-am aflat azi!" e un refren atât de
comun, încât cei din familie ne aruncă priviri amuzate. Desigur,
ne acordă și atenție, deoarece și ei sunt nerăbdători să audă idei
sau explicații noi.
Lecțiile care s-ar putea acumula în fiecare zi sau săptămână
sunt mai degrabă mici, chiar dacă sunt interesante. Are loc întot
deauna o nouă rafinare a tehnicii care ne face să ne dezvoltăm,
așa cum au loc progrese în înțelegerea noastră în privința a ceea
ce facem și a cum facem. Goldfried (2001), de exemplu, a strâns
o serie de „evenimente clinice" care au precipitat revizuirile con
ceptuale în rândul unor teoreticieni foarte cunoscuți. Adăugăm
mereu ceva la cunoștințele noastre de bază despre diferite gru
puri culturale, despre diferențe individuale și despre modurile
creative infinite prin care oamenii se descurcă în condiții adverse.
Ceea ce ne interesează sunt schimbările realmente mari pe
care terapeuții le-au suferit ca rezultat direct al activității lor. Vor
bim despre transformări unice pe care terapeuții se străduiesc
încă să le integreze în viața lor.
în ciuda interdicțiilor atitudinii contrare și a unei rețineri de-a
vorbi despre acest subiect aproape tabu în public, există o mul
țime de motive pentru care acest fenomen al schimbărilor reci
proce în terapie poate apărea atât de ușor, cauza principală fiind
poate simțămintele intense și apăsătoare care circulă în cabinet.
Oricât de indiferenți am pretinde că suntem, există momente
în care suntem tot atât de implicați emoțional ca și pacienții
noștri. Uneori ne simțim speriați, dacă nu îngroziți. Nu e ceva
neobișnuit să ne simțim frustrați sau chiar furioși, chiar dacă ne
străduim din toate puterile să rămânem neutri. Conversațiile sunt
deseori invadate de confuzie, complexitate și ambiguitate. In șe
dințe apare uneori câte o dramă (un spectacol) care rivalizează

cu oricare dintre filmele sau piesele noastre preferate. Există o in- 17
timitate reală în relații, construită pe multele ore petrecute vorbind
despre cele mai personale lucruri ce se pot imagina. Când lucru
rile merg bine, e un soi de empatie transcendentă, în care parcă
simțim inima pacientului bătând și sufletul lui vorbind. Cum am
putea să nu fim afectați de un nivel atât de intens de implicare?
în On Being a Therapist, Kottler (2003) vorbește de modurile
în care clienții, oricât de neatenți și de dezorientați ar fi și oricât
de diletante ar fi eforturile lor, simt totuși niște agenți puternici
de schimbare în viețile noastre, în bine sau în rău. „De fiecare
dată când intrăm într-o cameră în care se află cineva într-o stare
de mare tulburare, nu vom scăpa de propria disperare. Și nu
vom găsi nicio cale de-a ține în frâu euforia pe care o simțim ca
martori ai transformării altei persoane — așa cum suntem cata
lizatorul propriei noastre transformări" (pp. 256-257).
Ar fi mai bine să corectăm acest citat, adăugând că pacientul
poate fi catalizatorul schimbărilor noastre. Așa cum noi spunem
și facem lucruri care sunt deliberat și strategic desemnate să in
fluențeze oamenii în direcțiile dorite, există și pacienți care fac
același lucru. Ei fac eforturi la fel de mari ca să obțină aproba
rea noastră și ne fac să ne însușim viziunea lor despre lume. Ei
fac acest lucru nu numai fiindcă vor sprijin pentru concepțiile
lor, ci și fiindcă sunt convinși la fel de mult ca noi că au drepta
te și că ceilalți greșesc sau sunt neinformați. în cele din urmă,
noi câștigăm de obicei bătălia voințelor, dar aceasta mai mult
datorită pregătirii și experienței noastre. Acest lucru nu înseam
nă însă că pacienții nu înregistrează și ei câteva mici victorii în
cursul terapiei.
Apoi mai sunt și toate modalitățile nepotrivite și neintențio
nate prin care pacienții ne fac să creștem și să învățăm lucruri
Clientul care m-a schimbat • De la argilă ia foc

18 noi, fără să aibă nici cea mai mică idee despre clocotul dinăun
trul nostru. într-o carte despre schimbările pe care le-au resim
țit terapeuți experimentați (Kahn & Fromm, 2001), Spiegel (2001)
vorbește despre modurile în care s-a schimbat datorită pacienți-
lor canceroși cu care a lucrat vreme de ani de zile, despre felul
în care lupta lor de-a se resemna cu moartea iminentă l-a făcut
să își trăiască propria viață mai intens. în loc să simtă disperare
lucrând cu oameni aflați pe moarte, el relatează cât de extraor
dinar s-a simțit.
Un client vine cu o problemă și noi ne dăm seama, răspun-
zându-i, că este una pe care nici noi nu am rezolvat-o încă pe
de-a întregul. Vorbim despre găsirea unui sens al vieții și des
coperim noi sensuri pentru noi înșine. îl confruntăm pe pacient
cu interpretarea unor acțiuni și descoperim că vorbim la fel de
mult pentru noi înșine ca pentru el. O conversație anume înce
pe să ne obsedeze, punând stăpânire pe noi într-un asemenea
mod, încât nu ne putem elibera decât dacă înfruntăm proble
ma subiacentă. Noile decizii din viața noastră sunt bazate, în
parte, pe dialogul pe care îl purtăm cu pacienții. Neîncetat, pro
cesul paralel continuă, săptămână de săptămână, zi de zi, oră
de oră.
în sfârșit, există schimbări inconștiente pe care le resimțim ca
pe un rezultat al luptei din tranșee. în timp, modurile în care pri
vim lumea, modurile în care interacționăm cu ceilalți, modurile
în care ne vedem pe noi înșine se schimbă gradat ca o consecin
ță a întâlnirilor noastre cu pacienții. Putem fi văzuți de public ca
niște guru, vrăjitori, tămăduitori, oracole pe care pelerinii le vi
zitează pentru a căuta iluminarea, dar cât de mult câștigăm de
pe urma acestor întrevederi ajutătoare este unul dintre secretele
noastre cel mai bine păzite.

Câteva povești uimitoare 19
In poveștile care urmează, veți avea prilejul de a-i asculta pe

cei mai renumiți terapeuți de pe lume. Simt teoreticieni, savanți,
cercetători și clinicieni de o mare varietate de orientări, care au
influențat preponderent practica actuală. Sunt specialiștii care au
scris textele clasice și au condus cele mai însemnate cercetări din
domeniu. Fiecare dintre ei a totalizat zeci de mii de ore consul
tând oameni plângându-se de o mulțime de probleme. Și-au con
sumat o bună parte din viață în tovărășia altor oameni chinuiți
de o suferință cumplită.
Dintre toți acești oameni pe care terapeuții i-au văzut și aju
tat, ne întrebăm care pacient sau chiar care ședință anume i-a
schimbat mai mult. Când se gândesc retrospectiv la ilustra lor
carieră, ce pacient (sau ce anume) reiese ca fiind cea mai semni
ficativă experiență transformatoare care s-a produs în timp ce îi
ajutau pe ceilalți? Un caz important se poate să îi fi ajutat să își
contureze ideile conceptuale, dar ceea ce i-a schimbat pentru tot
deauna a fost o transformare personală intensă.
Fiecare dintre participanții la volumul nostru a fost intervie
vat și rugat să își spună propria poveste. Am insistat să ne dea
detalii și am conturat mai bine contextul experiențelor pentru a
le prezenta într-un mod care să vă pună pe dumneavoastră, ci
titorii, chiar în aceeași cameră cu ei. Suntem convinși că în nara
țiunile acestea se găsesc cheile schimbărilor transformatoare și
ultime, de felul celor ce dăinuie de-a lungul unei vieți întregi.
Dacă putem înțelege mai bine cum apare acest fenomen în vie
țile celor care îi ajută pe ceilalți să trăiască mai bine, putem să
definim un cadru mai clar care să ne arate cum să inițiem mai
eficient, pe viitor, asemenea schimbări.

CAPITOLUL 2
Jeffrey A. Kottler
Despre seara trecută
La fel ca mulți alți terapeuți, am ales această profesie nu nu

mai pentru a-i ajuta pe alții, ci și pentru a mă ajuta pe mine în
sumi. Mi se părea că a-ți consuma viața vorbind cu niște oa
meni despre secretele lor cele mai intime, despre problemele
lor cele mai presante și despre comportamentele lor cele mai
tulburătoare era o modalitate excelentă de-a mă face să mă
simt mai normal. Mi se mai părea și că era un spectacol deo
sebit să am acces la tainele și la gândurile lor cele mai intime.
Așadar, chiar de la bun început, m-am așteptat întru totul să
mă schimb ca urmare a acestei activități; am considerat-o par
te a ei.
Au trecut mai bine de 30 de ani de când l-am consultat pe
primul meu pacient ca psiholog-rezident (lucru pe care l-am
descris în cartea noastră precedentă, Mumia de la masa din su
fragerie'), dar e suficient să spun că acest caz a avut asupra mea
un asemenea impact, încât pot să reproduc, aproape cuvânt
cu cuvânt, tot ce s-a întâmplat între noi. Clientul m-a schim
bat cu siguranță, măcar pentru faptul că mi-a consolidat din

plin pasiunea de-a înțelege de ce oamenii fac lucrurile ciuda- 21
te pe care le fac și de ce ceea ce obțin comportându-se astfel
poate părea inițial atât de incomprehensibil. Câteva zeci de
cărți mai târziu, tot mai încerc să răspund la aceeași întreba
re, dar un lucru știu sigur: nu se poate ca cineva să îi vadă pe
cei aflați în chinurile crizelor, în abisurile disperării sau în sta
diile înaintate ale nebuniei fără să nu fie profund schimbat de
această experiență.
Printr-o formare dintre cele mai bune și prin cea mai atentă
automonitorizare și supraveghere, reacțiile de contratransfer pot
fi desigur ținute la distanță. Cu toate acestea, unii pacienți tot
ne invadează visele, ne vizitează fanteziile, pătrund în mintea
noastră când suntem pe gânduri și devin pur și simplu „ocu-
panți" ai vieților noastre conștiente și inconștiente. Petrecân-
du-ne ceas de ceas, săptămână de săptămână, cu oameni cu care
avem cele mai intime conversații imaginabile, nu avem cum să
evităm realmente să fim schimbați de aceste interacțiuni. Ii ve
dem pe oameni „dezbrăcați" emoțional în fața noastră. Ni se
oferă accesul la secrete și povești de viață care nu au mai fost
niciodată împărtășite cuiva. Suntem puși la curent cu evenimen
te despre care nu s-a vorbit niciodată în public și care, uneori,
nu au fost recunoscute nici față de ei înșiși. Suntem expuși ce
lor mai îngrozitoare, mai tragice și mai sfâșietoare povestiri ima
ginabile. Vorbim despre cele mai personale, mai însemnate și
mai semnificative subiecte cu putință. Și, ca și cum asta nu ar fi
de ajuns, suntem special formați pentru a fi reflexivi, analitici și
scrupulos de onești în privința celor mai intime gânduri și sen
timente. Așadar, o întrebare mai potrivită ar putea să fie nu
„Când au fost transformați terapeuții de pacienții lor?", ci „Cum
se întâmplă acest lucru?"
Clientul care m-a schimbat ■ Jeffrey A. Kottler

22 Influență reciprocă
Chiar dacă am avut pretenția, dacă nu tupeul, de-a ne aștep

ta din partea colaboratorilor noștri să vină cu un singur caz care
să reprezinte cea mai dramatică transformare a lor, mă simt în
tru câtva ipocrit din pricină că nu pot face la fel. Oricât aș încer
ca, nu mă pot gândi la o ședință sau chiar la un pacient care m-a
schimbat semnificativ în urma terapiei. Asta nu înseamnă că nu
am suferit transformări făcând terapie. Dimpotrivă, cred că fie
care pacient mă schimbă și că fiecare relație terapeutică are asu
pra mea un impact la fel de mare asupra clienților mei.
Am găsit în cele din urmă fascinant să explorez modalitățile
prin care procesul terapeutic își exercită puterea și vraja în mo
duri care sunt extrem de neașteptate — nu numai asupra pacien-
ților, ci și a terapeuților. Ședința se termină și, uneori, ambii par
teneri din acest proces părăsesc întrevederea cu capul vâjâind.
Asta se întâmplă atât de des, încât mi-e greu să îmi amintesc
un singur incident care să se deosebească de altele. în schimb, a
existat un interval de trei luni în formarea mea timpurie când
munca mea cu mai mulți pacienți m-a schimbat pentru totdea
una. Chiar și felul în care mă comport și reacționez în ziua aceas
ta și în clipa aceasta, 30 de ani mai târziu, este rezultatul direct
al interacțiunilor mele cu oamenii pe care i-am ajutat în cursul
unei singure experiențe intense de psiholog intern.
Să învățăm
> să ne vorbim nouă înșine
t
Neajutorarea a fost o temă majoră în perioada timpurie a vie

ții mele. Mama suferea de depresie și a avut mai multe tentati
ve de sinucidere pe când eram copil. Ca adolescent și ca tânăr,

am avut și eu de luptat cu depresia sau, în orice caz, cu o insta- 23
bilitate emoțională care masca o tristețe mai adâncă. Mă simțeam
ca o victimă a celor din jurul meu — șeful care nu mă aprecia,
fata care nu îmi răspundea așa cum voiam, prietenul care nu mă
înțelegea, tata care nu mă accepta așa cum eram. Am încercat să
fac terapie ca pacient de mai multe ori în acest stadiu al vieții
mele și m-a ajutat enorm, dar cele mai mari progrese le-am în
registrat lucrând de cealaltă parte a relației terapeutice.
înainte de această perioadă când am lucrat ca psiholog rezi
dent, am făcut mai ales terapie existențială centrată pe relație (la
care m-am întors în cele din urmă). Cu toate acestea, supervizo
rul meu era un terapeut cognitivist pasionat și a insistat să ur
mez exemplul lui. Una era să citesc cărți și să particip la semina-
riile și la supervizarea dedicate acestei metode confruntative în
cel mai înalt grad, și alta era să îi văd, să îi aud și să îi simt pe
pacienții mei luptând cu propriile dialoguri interioare. învățând
să confrunt convingerile și limbajul pacienților, am observat pro-
ducându-se o transformare și în mine însumi.
— Pur și simplu, nu mai pot suporta asta. Nici măcar o zi. Pur
și simplu, m-am săturat.
— Vă simțiți plin până la refuz, i-am răspuns pacientului în
felul în care învățasem să fac ascultarea activă și să reflectez emo
țiile subiacente. Știam însă că supervizorul meu m-ar fi sfâșiat
pentru această „recădere", așa că mi-am modificat abordarea.
— Mda, a răspuns pacientul. Simt așa de sătul de rahatul ăsta.
Nu mai pot suporta.
— Spuneți că este cel mai rău lucru pe care vi-1 puteți închi
pui, am rezumat eu, dar, de data aceasta, concentrându-mă pe
viziunea exagerată. E atât de rău că nu mai puteți suporta nicio
clipă.
Clientul care m-a schimbat • Jeffrey A. Kottler

24 A încuviințat din cap și apoi și-a coborât privirile asupra mâi
nilor sale.
— E chiar cel mai rău lucru pe care l-ați trăit vreodată, am
continuat eu. Credeți chiar că nici nu veți putea supraviețui.
Ceea ce făceam eu, într-un mod gradat și, sper, subtil, era să
îl provoc să examineze modurile în care exagera și distorsiona
realitatea. Am continuat urmărind unele dintre convingerile sale
iraționale. Acestea includeau declarații precum „E așa de groaz
nic, e cel mai rău lucru prin care poate trece cineva."/ „N-o să îi
supraviețuiesc."/ „Lucrurile n-or să se schimbe niciodată, așa că
n-are rost nici să încerc să fac ceva."
Tot timpul cât l-am confruntat pe clientul meu cu modul exa
gerat în care percepea realitatea și se cufunda în autocompătimi-
re, o parte din mine a recunoscut în scurt timp că îmi vorbeam mie
însumi la fel de mult ca lui. Mi l-am amintit pe supervizorul meu
spunându-mi mai devreme că s-a simțit foarte puternic și echili
brat în zilele în care și-a provocat cel mai activ clienții. (De fapt,
ce spusese el era că, cu cât le vorbea celorlalți despre prostiile lor,
cu atât mai mult trebuia să se confrunte cu ale sale.) Într-adevăr,
am descoperit că așa stăteau lucrurile: cu cât îmi confruntam pa-
denții cu modurile în care se nenoroceau, cu atât eram silit să văd
cum, uneori, îmi făceam același lucru mie însumi.
Ultima mea ședință
Deoarece credeam atât de mult în acea influență reciprocă și

maturizare mutuală care apar în relațiile terapeutice, mă aștep
tam din plin să mă schimb în urma majorității întrevederilor
mele cu pacienții. într-un sens, cea care mă transformă cel mai
mult este tot timpul ultima mea ședință.

Să luăm seara trecută, de exemplu. Conduceam un grup de 25
terapie în care participanții își făceau introducerea obișnuită cu

care începe fiecare ședință. E o etapă în care oamenii își expun
progresele pe care le-au făcut în săptămâna trecută și deopotri
vă problemele și necazurile asupra cărora ar vrea să lucreze în
săptămâna în curs.
Este un grup destul de diversificat, cel puțin din punct de ve
dere cultural, care include o treime latino-americani, o treime
asiatici și ultima treime este împărțită între arabi din Orientul
Mijlociu și albi. Cu toate acestea, este acel fel de omogenitate la
care te-ai aștepta de la un grup de consiliere compus din studenți
care iau parte la ședințe în cadrul cursurilor lor de pregătire.
— Mi-a mers foarte bine săptămâna asta, a spus o femeie. Chiar
că nu am multe de spus. Doar aceleași lucruri, aceleași lucruri.
A oftat, ca și cum s-ar fi scuzat pentru stabilitatea pe care o
simțea.
— Mda, știu ce vrei să spui, a încuviințat altcineva. Simt doar
îngrijorat de lucrarea pe care o am de făcut la alt curs. După ce
o s-o termin, o să fie bine. Acum însă nu mă pot gândi deloc la
altceva.
Și așa au mers lucrurile în următoarea jumătate de oră, în care
fiecare participant a vorbit declarând că efectiv nu avea multe
de spus pentru săptămâna aceasta. Au fost câteva excepții, desi
gur, reprezentate de doi participanți care chiar aveau ceva pro
bleme la care voiau să lucreze, dar marea majoritate emitea lim
pede mai multe mesaje: (1) „Nu vreau realmente să fiu aici"; (2)
„Sunt plictisit, dar o să încerc să fiu atent"; (3) „Chiar dacă aș
avea suficientă încredere în tine ca să vorbesc despre probleme
le mele (încredere pe care nu o am), mai degrabă nu le-aș ațâța.
Dacă nu te superi, aș prefera să le țin ascunse."

26 După o vreme, am găsit că e greu să ascult mai departe.
Frustrarea mea inițială lăsase locul tristeții, apoi îmbufnării to
tale. îmi ziceam că, dacă e să fiu sincer, nici eu nu voiam să fiu
aici. Părea o pierdere de timp să facem totul mașinal, să ne pre
facem că depunem un efort, când, de fapt, cei mai mulți își iro
seau timpul.
Mi-am dat seama că eram atât de neatent, încât nici nu mai
ascultam. Mă gândeam la o călătorie apropiată în zonele rurale
ale Nepalului, unde urma să particip la niște ateliere de lucru,
îmi reprezentam fețele celor pe care voiam să îi întâlnesc și în
mod special ale copiilor pe care voiam să îi văd.
—... așa că mă gândeam că poate o să îmi fac un program di
ferit, poate să mă scol mai devreme ca să nu mai întârzii mereu
la ședințele de grup, așa cum am făcut și azi. îmi pare rău, dar
traficul pe autostradă a fost cumplit. A fost un accident sau așa
ceva...
Vocea unei membre ale grupului pătrunse în fanteziile mele
evazioniste. Tot vorbe goale, mi-am zis impacientat. Ce pierde
re de timp!
M-am uitat în jur la ceilalți ca să îmi dau seama ce se întâm
plă. Unii arătau plictisiți, dar alții făceau tot ce puteau ca să ră
mână implicați în discuții. Femeia care vorbea terminase cu scu
zele pentru întârziere și acum vorbea despre un subiect pe care
îl mai auzisem și înainte. Trebuia să o las să continue? Trebuia
să spun ceva despre modurile în care oamenii ascund și evită
atât de evident intimitatea reală cu ceilalți? Trebuia să abordez
spaimele adevărate care inhibă asumarea mai autentică a riscu
lui de-a vorbi?
Nu, mi-am zis. Prea greu. O să las lucrurile așa. Dacă ei nu
vor să meargă mai adânc, cine-s eu ca să clatin barca?

Și grupul a continuat tot așa, un dans perfect în care fiecare 27
persoană părea să urmeze o direcție anume trasată. Mi-a amin
tit de vremea când învățam box step, în adolescență, primul dans
foarte lent pe care l-am învățat — piciorul stâng înainte, piciorul
drept după el, apoi la dreapta și apoi lângă el și așa mai depar
te, descriind pătrate mici și exacte pe podea, de dorit în ritmul
muzicii.
Grupul de terapie continua la fel, fiecare dintre noi străduin-
du-se din greu să nu fie prins uitându-se la ceas. îmbufnarea mea
care fusese legată de sentimentul că nu eram apreciat devenise
acum o suferință existențială desăvârșită. O să-mi irosesc viața
lucrând cu acești oameni din clasa mijlocie, ajutându-i pe tera
peuții din clasa mijlocie să lucreze cu pacienți din clasa mijlocie?
în Nepal, în America Latină, în Africa și în Asia și chiar în
multe regiuni din America de Nord, există nespus de multă să
răcie și lipsuri. Dar, în oricâte locuri am fost și oricâte am văzut,
unele dintre satele din Himalaya mi-au dat o nouă dimensiune
pentru ceea ce înseamnă lipsurile. Sunt locuri unde hamalii și
șerpașii urcă la nesfârșit, cărând câte treizeci de kilograme cu
făpturile lor costelive, umblând (desculți!) pe munte, în sus și în
jos, îmbrăcați în zdrențe. Știu că există multe alte locuri pe lume
unde sărăcia face ravagii, de la mahalalele din Lima și până la
cocioabele din Calcutta, dar copiii din Nepal m-au obsedat din-
totdeauna. Traficanții de carne vie răpesc fetițe de opt ani și le
duc în nordul Indiei, unde sunt vândute unor oameni infectați
cu HIV care cred că, dacă fac sex cu o virgină, se vor vindeca de
boală. E singurul loc unde copiii nu cerșesc bani, ci aspirină și
vitamine.
Stăteam cu grupul meu, prefăcându-mă că ascult relatările
obligatorii, și îi vedeam pe copiii cu gușile și rănile lor de pe

28 corp. Vedeam satele pe care le vizitasem și care aveau cea mai
ridicată rată a mortalității materne și infantile din lume. Pe dis
tanțe de sute de mile nu exista niciun fel de asistență medicală.
Și stăteam aici și îmi trăiam viața de clasă mijlocie. Nu fac de
cât să-mi irosesc viața, îmi ziceam, stând cu grupul ăsta. îmi
pierd timpul. Nu fac nimic care să conteze cu adevărat. Nu îi ajut
pe cei care au cu adevărat nevoie de ajutorul meu sau care mă
car îl vor.
Trebuie să fac ceva, mi-am zis. Trebuie să fac ceva, am hotă
rât. Ce fac acum nu e de ajuns.
Când ședința de grup s-a încheiat, am fugit literalmente din
cabinet. Aveam nevoie de timp ca să reflectez, să-mi adun gân
durile. Urăsc acea parte din mine care îi judecă și îi critică atât
de mult pe ceilalți. Am recunoscut că era o reacție clasică de re
cunoaștere — ceea ce mă plictisește la membrii grupului sunt
aceleași lucruri pe care nu vreau să le recunosc despre mine în
sumi — o concentrare superficială asupra lumii materialiste a lu
crurilor, a reușitelor și a performanțelor.
Parțial ca să mă distrag de la aceste gânduri înspăimântătoa
re, m-am așezat în fața computerului. Nimic nu e mai bun ca un
e-mail ca să mă țină ancorat în realitate. Am recunoscut adresa
unui mesaj ca fiind a unui doctorand cu care lucram în Nepal.
Kiran era un obstetrician care făcea cercetări despre credințele
culturale care le împiedică pe femeile nepaleze să se folosească
de serviciile medicale; multe din ele preferă să moară la naștere
decât să ceară ajutor.
„Jeffrey, îmi scria Kiran în mesaj, am o problemă pe care vreau
să o discut cu tine. Poate că o să-mi poți spune ce să fac."
M-am oprit o clipă, un pic dezorientat de ședința de grup și
surpriza plăcută provocată de mesajul lui Kiran care mă aștepta.

Am presupus că era o întrebare de rutină despre metodologia sa 29
de cercetare sau analiza datelor.
Am fost surprins să descopăr că solicitarea lui Kiran pentru
o consultație avea mai mult o bază clinică decât de cercetare.
Mi-a spus că o pacientă de-a lui, o viitoare mamă, își expulzase
cumva uterul și fătul prin vagin. (M-am străduit din toate pute
rile să-mi alung din minte imaginea despre cum ar putea arăta
asta.) Kiran reușise să aducă copilul pe lume, dar mama avea ne
voie de două săptămâni de odihnă la pat înainte de-a se încerca
pe cale chirurgicală să i se reintroducă uterul la loc.
Mama insista că trebuie să plece neapărat din spital cât mai
curând cu putință; nu putea aștepta nici măcar câteva zile, da
rămite săptămâni, să își revină.
„De ce trebuie să te întorci în sat așa de repede? a întrebat-o
Kiran. La urma urmei, riști să mori dacă nu te odihnești și cu si
guranță că n-o să mai ai alt copil."
Mama a dat din cap cum că înțelege, dar avea o treabă urgen
tă pentru care trebuia să se întoarcă imediat acasă. Și care era ur
gența asta, mă rog?
Una dintre caprele mamei era gestantă și trebuia să nască.
Mama trebuia să se întoarcă acasă grabnic ca să o asiste la naș
tere, chiar dacă asta însemna să își sacrifice propria viață!
Am citit mesajul de două ori ca să fiu sigur că înțeleg bine,
apoi am continuat cu paragraful final. „Deci, Jeffrey, ce să îi spun
femeii acesteia? mă întreba Kiran. Cum să o fac să mă asculte?
Cu siguranță că o să moară dacă nu reușesc să o conving să ră
mână în spital."
M-am holbat la computer, neștiind dacă să râd sau să plâng.
Doar cu câteva minute în urmă fusesem într-o ședință de grup,
luptându-mă cu pacienți recalcitranți care încercau să se ferească

30 să abordeze orice problemă reală. Și acum asta — nici nu știu
cum să-i spun.
Am simțit cum mă cuprinde vârtejul schimbării. Am hotărât
în clipa aceea că voi face ceva. Am trimis imediat un mesaj de
răspuns lui Kiran spunându-i că nu-mi trecea prin cap nicio idee
magică ce ar putea-o face pe femeia aceea să rămână în spital,
amintindu-i doar lui Kiran de puterea propriei ei compasiuni.
Tot ce putea face era să încerce să înțeleagă lumea femeii aceste
ia și să discute cu ea ținând seama de asta. Știam că ajutorul nu
avea să fie nici pe departe pe cât de mare îl dorea, dar aveam de
gând să mă prezint în pragul ușii ei peste câteva luni și să aduc
cu mine un ajutor sub formă de bani, resurse și colegi, ceea ce ar
putea însemna ceva. între timp, seara se terminase și stabilisem,
planificasem și pusesem la punct o misiune în Nepal.
Și jur că asta s-a întâmplat doar seara trecută!
Ascultându-mi inima
Asta înseamnă pentru mine să fac terapie, indiferent dacă e

într-un grup sau cu un singur pacient. Simt impresionat și afec
tat constant de pacienții mei. Pentru mine înseamnă mult mai
mult decât reacțiile de contratransfer, e ceva personal care stă în
calea presupusei mele obiectivități. M-am gândit întotdeauna că
unul dintre cele mai prețioase beneficii și efecte colaterale ale
acestei profesii este oportunitatea pe care o avem de-a lucra asu
pra propriei evoluții care merge în paralel cu ceea ce se întâm
plă cu pacienții noștri.
S-a dovedit că nu puteam să mă stăpânesc întru totul în șe
dințele de grup și nici să mă supăr fără să se vadă, așa că am
spus cu glas tare ce gândeam.

— Nu ne ascundem, de fapt? i-am provocat eu. Nu ne men- 31
ținem în siguranță, vorbind despre ceea ce avem sub control, te-
mându-ne să ne aventurăm în afara acestei zone de siguranță?
— Mda? m-a provocat o membră a grupului. Și ce-i cu asta?
Ce mare scofală dacă noi — dacă eu — nu vrem să mergem foar
te adânc. M-am săturat să analizez tot ce fac. Am obosit să re
flectez la tot ce fac, ce gândesc și ce simt și să-mi închipui ce în
seamnă în realitate.
O mulțime de capete s-au clătinat în semn de încuviințare.
— Deci simt momente când nu aveți nevoie decât să mergeți
pe lângă mal, am reflectat eu, mândru că am răspuns mai degra
bă empatic decât critic.
— Exact, a încuviințat ea. Dar știu ce vreți să spuneți. Vreau
să zic, suntem cu toții aici, și am plătit ca să fim aici, și e ca și
cum nu ne folosim cu totul de șansa pe care o avem.
Acesta era aspectul la care speram să ajung. Dar, în tot acest
timp, în vreme ce ajutam grupul să sape în adâncime, să ajungă
la un nivel mai semnificativ, lucram din greu și asupra mea în
sumi. Continuam să îmi spun, iarăși și iarăși, ca pe o mantra:
„Trebuie să fac ceva. Nu pot doar să stau aici. Trebuie să fac
ceva."
Așa că acum au trecut 24 de ore și tot mai trec în revistă ce s-a
întâmplat, atât cu grupul, cât și cu mine însumi. Deși totul e atât
de recent și de sensibil, am luat deja câteva hotărâri despre ce
am de gând să fac în vederea unei schimbări. E timpul să trec de
la gând la faptă, mi-am tot repetat iarăși și iarăși. Mi-e teamă că
aș putea renunța la angajamentul luat.
Nu pot ști sigur ce s-a întâmplat cu membrii grupului în mo
mentul de față, cum lucrează cu problemele care au fost scoa
se la iveală în ședință. O să aflu în curând când le voi asculta

32 prezentarea săptămâna viitoare și mai ales când voi citi însem
nările peste câteva săptămâni. Am câteva intuiții solide despre
câțiva membri care au fost impresionați, unii chiar loviți zdra
văn, de ultima ședință. Indiferent de ce au dobândit din expe
riența aceasta, eu, imul, tot nu mi-am revenit de pe urma schim
bărilor pe care le sufăr.
Și asta e doar din noaptea trecută. Ce să spun despre ce se va
întâmpla în ședința următoare de astăzi? Și mâine? Și săptămâ
na viitoare, când grupul se va reuni din nou?
JEFFREY A. KOTTLER, )0N CARLSON

CAPITOLUL 3
]on Carlson
Autochirurgie pentru îndepărtarea
emițătorului
»
Jon Carlson crede că a face terapie seamănă în mare măsură

cu a te afla într-o cameră de radioscopie; toți sunt afectați de
energia care circulă prin aer. Așa cum pacienții simt afectați de
compasiunea, încrederea și intervențiile terapeutului, terapeuții
sunt influențați (în bine și în rău) de comportamentul, simțămin
tele și reacțiile pacienților. Acesta este unul din motivele pentru
care, în cursul formării, se acordă o atenție deosebită preîntâm
pinării acestor presupuse sentimente negative de contratransfer.
Terapeuții sunt în consecință învățați despre importanța menți
nerii autocontrolului, detașării și distanței psihologice (și fizice)
față de pacienți.
Toate acestea sunt deosebit de comode pentru cineva precum
Carlson, care ar putea fi descris cu ușurință drept dependent de
muncă; și dacă așa este, el e un om care își iubește realmente de
pendența. în cazul de față, în urmă cu vreo cinci ani, Jon nu numai
că lucra ca profesor cu normă întreagă, consultant, producător de
Clientul care m-a schimbat • ]on Carlson

34 film și autor, ci și consulta 60 de pacienți pe săptămână. Progra-
mându-și ședințele la fiecare 45 de minute, deseori fără pauză,
el consacra douăsprezece ore pe zi consultațiilor sale particula
re. A lucrat atâția ani în acest ritm, încât este deseori perplex când
e întrebat de ce își ocupă timpul cu atât de multe angajamente.
— Am crescut într-o familie în care toți munceau foarte mult,
spuse Carlson cu un oftat. Tata avea o firmă și muncea toată
săptămâna, iar eu mergeam la școală. Apoi, în weekenduri, mer
geam la casa de vacanță, dar chiar și acolo lucram la amenaja
rea casei. Așa încât cred că am învățat de la tatăl meu că unele
dintre cele mai mari bucurii din viață vin din muncă, și din
munca grea.
Faptul că are cinci copii și o mulțime de cheltuieli îl determi
nă deopotrivă pe Carlson să muncească atâtea ore, dar asta nu e
totul. Pur și simplu, îi place diversitatea de-a trăi simultan niște
vieți atât de diferite — ca autor, producător de film, profesor, cli
nician și așa mai departe. Pare să prospere de pe urma varietă
ții, chiar dacă uneori plătește un preț mare pentru cele 90 de ore
și chiar mai mult de muncă pe săptămână.
Emițătorul
Când Max a venit să îl consulte, Carlson tocmai își făcea al

doilea doctorat în psihologie (după ce își luase unul în consilie
re educațională). în același timp, tocmai scrisese a doua ediție a
cărții despre psihopatologie și diagnosticare. Prin urmare, se axa
se îndeosebi pe bolile care puteau fi tratate cu planuri de trata
ment specializat. Aceasta contrasta puternic cu munca lui din de
ceniile precedente, când se ocupase de problemele legate de

sănătate și de starea de bine, încercând să inoculeze speranță în 35
viețile oamenilor.
Nu e nicio îndoială că, atunci când Carlson l-a văzut pentru
prima dată pe Max, și-a dat seama imediat că era un om foarte
bolnav, cu siguranță, mai mult decât un psihotic obișnuit cu ha
lucinații debordante. Carlson și-a spus că prognoza nu putea fi
foarte încurajatoare, dat fiind că păreau să existe tulburări neu
rologice majore. Era preponderent o problemă de origine organi
că, ce ar fi răspuns mult mai curând la medicație decât la psiho
terapie. Totuși, a fost de acord să îl ia în tratament la rugămintea
unui fost pacient care îl trimisese la el.
Ronald, vărul lui Max, îl consultase pe Carlson cu ani în urmă
și fusese cât se poate de mulțumit de rezultate. Era îngrijorat din
pricina rudei sale, care se purta atât de nebunește, și îi găsise un
loc într-un cămin din apropiere de casă unde să aibă parte de un
tratament adecvat.
Când cei doi au intrat împreună în cabinet, Carlson a fost fra
pat imediat de contrastul dintre ei. în timp ce Ronald era slab ca
o scândură, Max era unul dintre cei mai masivi oameni pe care
Jon îi întâlnise vreodată — înalt de vreun metru nouăzeci și cinci
și cântărind ușor peste două sute de kilograme. Primul lui gând
a fost să se întrebe dacă în cameră exista vreun scaun care să nu
se rupă sub greutatea lui.
Spre marea ușurare a lui Carlson, Max a fost în stare să se așe
ze cu un geamăt (scos atât de Max, cât și de scaun) într-un loc
adecvat. Era, cu siguranță, un om cu o înfățișare neobișnuită, im
punător din punct de vedere fizic, chiar amenințător, dar și des
tul de timid în răstimpuri. Nu îi privea în ochi nici pe Carlson,
nici pe vărul său, Ronald.
Clientul care m-a schimbat • Jon Carlson

36 — Deci, începu Carlson discuția, un pic îngrijorat că se găsea
în aceeași cameră cu un asemenea uriaș care suferea de haluci
nații, ce pot face pentru dumneavoastră, domnilor?
Se uită pe rând la imul și la celălalt, dar numai Ronald îi în
toarse privirea.
— Ei bine, începu Ronald, el e vărul meu, așa cum v-am spus
la telefon. Și arătă către Max, care privea în gol, cu fața lipsită de
expresie, dând din când în când din cap ca și cum ar fi purtat o
conversație cu cineva (ceea ce poate că și făcea).
— Da, răspunse prompt Carlson, ați pomenit că vreți să-1 adu
ceți aici din alt oraș, undeva din vest.
— Așa e. Max a fost o vreme la reabilitare. A avut niște pro
bleme urâte cu drogurile și alcoolul și cu tot soiul de chestii de
felul ăsta. Eu și familia lui am căzut de acord să încercăm să îl
ajutăm cumva.
Ronald venise pe vremuri la Carlson din cauza dependenței
sale de droguri. Odată ce se vindecase și își echilibrase viața, a
avut mare succes lucrând la Bursă. Acum era dornic să își ajute
vărul să se vindece și el.
— A fost la reabilitare, spuneți?
— Da. L-am dus la un spital din Chicago și acum e bine. Nu-i
așa, Max?
Amândoi se răsuciră să se uite la Max, așteptând confirma
rea sa, dar acesta continua să privească în gol, dând din când
în când din cap și mișcând uneori din buze. Stătea complet ne
mișcat, încremenit, ca și cum își dădea seama cât de fragil era
scaunul pe care ședea și nu voia să îl supună unei poveri su
plimentare.
— Deci, ce părere aveți, Max? îl întrebă direct Carlson pe
clientul care îi fusese adus. Părea întru câtva bizar că discutau

despre acest om care stătea acolo, în fața lor, ca și cum ar fi fost 37
invizibil.
Max dădu din nou din cap, de data aceasta mai hotărât și apoi
își întoarse capul către Carlson, dar tot nu spuse nimic.
— Max a mai avut și alte probleme, adăugă Ronald, dar cred
că trebuie să vi le spună chiar el. Poate că ar fi mai bine să vă las
singuri, ca să puteți, știți dumneavoastră, să vă cunoașteți și să
discutați direct.
Carlson încuviință, spunând că era o idee bună, deși era tot
mai neliniștit la gândul de-a rămâne singur cu uriașul acela.
Odată ce rămaseră numai ei doi, îl întrebă iarăși pe Max ce alte
probleme a mai avut.
— Probleme cu poliția, puse Max. M-au hăituit și tot așa, vreo
trei luni sau pe-aproape.
— înțeleg. Carlson era surprins de cât de moale vorbea Max.
Părea atât de trist, de abătut.
— Nu aveam unde să stau, așa că m-am dus la biserica aia,
unde au avut grijă de mine. M-au lăsat să dorm acolo și mi-au
dat de mâncare.
— Locuiai deci pe stradă?
— Păi, nu atât pe stradă, cât în biserică. Așa cum v-am zis deja.
— Da, spuse Carlson. Spuneai că te urmărea poliția.
Eludând acest episod, Max continuă spunând că, în cele din
urmă, pastorul bisericii i-a sunat pe părinții lui Max și le-a spus
că fiul lor avea probleme serioase și că trebuiau să facă ceva grab
nic. Atunci s-a implicat Ronald.
— înainte de-a pleca, vărul tău a spus că mai erau și alte lu
cruri despre care trebuie să-mi vorbești, continuă Carlson.
— Cred că era în 1986 când am făcut o groază de porcării —
m-am drogat și am băut și tot soiul de alte chestii din astea. Erau
Clientul care m-a schimbat ■ Jon Carlson

38 agenții ăia federali care mă tot urmăreau pretutindeni și, până
la urmă, m-au prins și mi-au băgat chestia aia în cap.
— Ce chestie?
— Da, mi-au vârât dispozitivul ăsta în cap și acum nu mai pot
face deloc sex.
Văzând că terapeutul pare zăpăcit, Max explică în continua
re că i-a văzut instalând mecanismul fiindcă ticăloșii ăia cruzi
nici măcar nu l-au anesteziat.
— I-am privit în timp ce făceau totul. Așa că acum nici măcar
nu mai pot să mă gândesc la vreo femeie.
— Vrei să spui, să ai fantezii, fantezii sexuale?
Max încuviință din cap cu tristețe.
— Nu pot face nimic de când mi-au pus chestia aia în cap.
Uneori, îmi amorțește tot craniul.
— îți amorțește craniul?
Carlson se simțea cam prost repetând mereu ce spunea Max,
dar, până în acel moment, nu pricepea nimic. Tipul era clar psi-
hotic — asta cel puțin era cert — dar era ceva în comportamen
tul lui, în felul în care se exprima care suna destul de coerent.
— Le-au pus chestiile alea și amicilor mei, adăugă Max.
— Vrei să spui...?
— Se numesc emițătoare. Cel puțin, așa i-am auzit zicându-le.
— Și spui că prietenii tăi au și ei în cap emițătoarele astea?
— Da, dom'le. Dar au murit cu toții.
— Au murit?
— Da, toți. Dacă e să mă întrebați pe mine, cred că încearcă
să ne omoare pe toți până la ultimul.
Carlson se întrebă cine erau acești „toți până la ultimul", dar
nu voia să împingă lucrurile prea departe chiar de la începutul
relației lor.

Max vorbi în continuare despre cum trăise cu lucrul acela din 39
capul lui mulți ani, până când reușise să îl scoată singur.
— Ți l-ai scos din cap?
— Păi, n-am găsit pe nimeni care s-o facă. Cei mai mulți doc
tori sunt în cârdășie cu oamenii legii. Am încercat la mai mulți
dintre ei, dar nimeni nu a vrut să se atingă de lucrul ăla. Li s-a
spus să nu se bage, așa că m-am hotărât că a venit vremea să îl
scot singur.
— Ai făcut chirurgie pe creierul tău? întrebă Carlson, încer
când să păstreze un ton cât se poate de calm.
— Nu, nu chiar, răspunse Max. Mi-am găsit un bisturiu și am
încercat să scotocesc puțin pe acolo. Nu cred că am scos totul,
dar nu sunt sigur. Am tot scurmat cu un cuțit — e al naibii de
greu să vezi în spate.
In timp ce spunea asta, arătă o cicatrice lungă și zimțată care
îi străbătea partea laterală a grumazului și dispărea în păr.
— Cred că nu e tocmai o idee bună să încerci s-o faci singur,
încuviință Carlson.
— Oricum, nu cred că e vreo diferență. Capul mi-e tot amorțit
chiar și acum. Și în dimineața asta — cred că era dimineață, dar,
uneori, încurc zilele — am încercat să o frec, dar nu am reușit.
— Să o freci?
— Mda, știți, spuse Max, gesticulând cu pumnul în sus și în
jos deasupra poalelor, pentru a simula masturbația.
Carlson avu un zâmbet ușor de înțelegere. Sincer, abia aștep
ta să îl dea afară din cabinet pe individul ăsta — trebuie că era
cel mai nebun om din câți văzuse.
După ce Max plecă în cele din urmă, târându-se pe urmele
vărului său, Jon se gândi serios să le sugereze să meargă la alt
cineva. Nu numai că nu se simțea pregătit să se descurce cu
Clientul care m-a schimbat • ]on Carlson

40 severitatea simptomelor lui Max, dar se și simțea realmente spe
riat în prezența lui. Nu că ar fi fost deosebit de amenințător —
dimpotrivă, Max era mai degrabă pasiv — dar înfățișarea, felul
de-a fi, convingerile sale nebunești, dacă erau luate laolaltă, con
stituiau un ansamblu alarmant. Pentru ca nesiguranța să îi fie și
mai mare, Carlson habar nu avea cum l-ar putea ajuta efectiv pe
bietul om.
Progrese
Ca parte a angajamentului său de a-și ajuta vărul, Ronald îi

dădu lui Max o slujbă la firma sa. Era un gest bine intenționat,
dar, chiar din a doua zi de muncă și la mai puțin de o săptămâ
nă după prima lor ședință, Carlson primi un telefon plin de pa
nică de la fostul său pacient.
— Jon, îl imploră Ronald, ascultă, trebuie să faci ceva. E o si
tuație cât se poate de rea.
— Care e problema, mai exact? întrebă fără tragere de inimă
Carlson. O parte din el chiar nu voia să știe.
— E vorba de vărul meu, omule, îi sperie de moarte pe toți
cei de la firmă. Le spune povești, știi, despre...
— Emițător, încheie Carlson.
— Mda, asta și multe altele, chestii pe care nu le-ai mai auzit
până acum. Angajații mei vor să știe dacă nu e periculos.
Ronald era într-o încurcătură serioasă, deoarece voia realmen
te să îl ajute pe Max, care nu mai avea pe nimeni altcineva pe
care să se bizuie, dar nici nu putea risca să strice mai mult lucru
rile la firmă.
— Uite, sugeră Carlson, știi că Max chiar are nevoie de slujbă.
Nu are niciun ban și nicio posibilitate de-a se întreține singur.

Pare să înțeleagă lucrul ăsta. Dacă i-a mai rămas o brumă de in- 41
stinct de autoconservare, nu o să facă nimic care să îi pună în pri
mejdie ultima șansă de-a rămâne în afara spitalului. Trebuie să
vorbești direct cu el. Spune-i doar că, dacă mai povestește lucru
rile alea, va trebui să plece acasă și nu va mai putea lucra acolo
niciodată.
Ronald fu de acord că ar putea fi o idee bună, dar părea scep
tic. Părea să înțeleagă, în cele din urmă, amploarea gestului pe
care îl făcuse. Max era un psihotic în toată regula care își pier
dea cu totul controlul.
în ciuda îngrijorării celor doi, Max răspunse la atenționare și
reuși să se stăpânească și să se concentreze asupra slujbei sale de
programator de computere. Dacă auzea aparatele vorbindu-i sau
simțea rămășițele emițătorului din cap înnegurându-i mintea, iz
butea să țină totul pentru el.
în ședințele următoare, Carlson lucră cu Max la stabilirea
unor structuri în viața sa care să îl ajute să funcționeze mai efi
cient. Ronald îi dădu lui Max o mașină, pentru a putea merge
singur de la garsoniera sa la serviciu. Max stătea la serviciu cu
orele și munca pe care o făcea părea să îi placă. Lucru la fel de
important, fu de acord cu un program în douăsprezece etape de
întâlniri care nu numai că îl ajutau să își țină dependențele sub
control, ci îi ofereau o aparență de sprijin social în afara relației
cu vărul lui.
Alt progres s-a produs atunci când Max a fost de acord să în
ceapă să facă exerciții fizice regulate. Pe lângă toate problemele
pe care încerca să și le rezolve, era tot obez, un mastodont care
atrăgea atenția și speria mereu lumea. Mergând la slujbă, la în
tâlnirile Alcoolicilor Anonimi și făcând exerciții fizice regulate,
nu numai că începu să piardă din greutate, ci păru și îndeajuns

42 de obosit pentru ca halucinațiile să scadă în intensitate, dacă nu
și în frecvență.
Deși vorbea mult mai puțin de emițător și de efectele sale asu
pra libidoului, într-o zi, la peste un an după ce începuse terapia,
Max abordă subiectul direct.
— N-ar putea vreunul din colegii tăi să mă ajute?
— Cred că am mai vorbit despre asta, îi aminti Carlson.
Cu multe luni în urmă, căzuseră amândoi de acord că nu vor
mai vorbi niciodată despre dispozitiv, întrucât părea doar să îi
creeze o oarecare agitație.
— Știu. Știu. Dar mă gândeam doar că poate vreunul dintre
psihiatrii ăștia sau neurochirurgii de pe aici, cineva care poate să
țină un secret...
— Haide, Max. Credeam că ne-am înțeles în privința asta.
— Mda. Mda. Dar mă gândeam doar. Ascultă-mă. Dacă, să
zicem, știi cumva un doctor care ar putea să facă ceva, atunci ar
fi posibil să scoată rămășițele emițătorului înainte ca funcționa
rii guvernului să afle.
Carlson simți născându-i-se în gâtlej un râs isteric. Se imagi
na pe sine chemând un chirurg pe care îl cunoștea și spunându-i:
„Am să-ți trimit un pacient care are implantul ăsta în cap și vrea
să i-1 scoți. Dar te rog să nu spui nimănui nimic despre asta,
fiindcă ar afla guvernul."
Nebun sau nu?
în ciuda eșecurilor ocazionale, Max continuă să facă progre

se regulate. Se dovedi că era un tip foarte drăguț și că fusese stu
dent înainte ca dependența de droguri să îi tulbure mințile. A
fost de acord să își reia studiile. Pe lângă eforturile încununate

de succes pe care le făcea pentru a-și construi încrederea și abi- 43
litățile sociale, mai avea nevoie de ceva care să îl facă să iasă din
micul lui apartament, unde de altfel stătea izolat.
Pe atunci, Max pierduse vreo 60 de kilograme și ajunsese la
vreo 150. Nu mai lua droguri de peste un an. Fusese avansat la
slujbă și învăța foarte bine. Acceptă chiar să ia legătura cu o fir
mă matrimonială, deși declara sus și tare că nu putea simți nicio
atracție sexuală prea mult timp. Când se întâlnea cu o femeie cu
care putea avea o relație, începea să se simtă îngrozit. Cel mai
ușor fel de-a le speria era să le spună de emițător, așa că asta și
făcu. Era un domeniu în care progresele erau limitate și deopo
trivă frustrante.
Carlson continuă să facă terapie cu pacientul său neobișnuit
vreme de cinci ani, în cursul cărora nu putu să se obișnuiască
niciodată cu ciudățenia comportamentului lui Max. Intraseră
într-o rutină în care fiecare ședință începea cu Max relatând un
lucru bun care se întâmplase în săptămâna aceea. Asta putea să
însemne un computer nou pe care îl cumpărase sau poate o ex
cursie pe care o făcuse, dar, uneori, implica utilizarea capacită
ților sale creative crescânde ca inventator.
într-o săptămână, Max a venit la ședința de terapie zâmbitor,
cărând o cutie mare, de vreun metru lățime și un metru și ceva
lungime.
— Ce ai adus acolo? îl întrebă bine dispus Carlson.
Max îi zâmbi.
— Mi-am făcut un laborator portabil de „prafuri".
— Ce anume?
— Ce ai auzit. Un laborator de „meta". Știi, metaamfetamine.
Se dovedi că Max acceptase provocarea de-a concepe un la
borator de fabricare a drogurilor care să poată fi transportat ușor
Clientul care m-a schimbat ■ ]on Carlson

44 dintr-un loc intr-altul. Comandase diverse componente de pe un
site web și apoi construise întregul dispozitiv după niște planuri
făcute de el.
— Nu e o prostie, dacă nu chiar ilegal? observă Carlson, în
cercând să își păstreze calmul.
— Ce vrei să spui?
— Ce vreau să spun? Păi, să vedem... în primul rând, ești un
dependent de droguri în curs de recuperare. în al doilea rând, ai
avut în trecut momente de pierdere a controlului la stres. Apoi,
să vedem, dacă nu cumva mă înșel, cred că fabricarea droguri
lor în statul ăsta este o infracțiune gravă, care se pedepsește cu
mulți ani de închisoare. Deci, dacă nu îmi scapă ceva, e lucrul
cel mai prostesc pe care te-am văzut făcându-1 vreodată.
Era mult, ținând cont de trecutul oscilant al lui Max.
— Deci, cred că nu-ți place ideea asta, nu?
Și, spunând asta, se lăsă să cadă rușinat în scaun. Priveliștea
era deosebit de jalnică, ținând cont de faptul că, în urma pierde
rii în greutate, Max arăta acum ca un bătrân, cu pielea fleșcăită
atâmându-i pe gât și brațe.
— Uite, Max, să știi că nu simt supărat pe tine, dar mi se pare
că ești ultima persoană de pe lume care are nevoie de laborato
rul ăsta portabil de făcut droguri. Mi-am zis că așa ai dat de be
lea prima oară.
Ce rămăsese nespus era că prin „ai dat de belea", Carlson se
referea la eforturile guvernului de-a dota creierul lui Max cu acel
emițător.
După ce s-a gândit o vreme la acest subiect, Max a încuviin
țat în cele din urmă.
— OK, atunci poți să-1 ții tu la tine?
— Vrei să-ți țin eu laboratorul de fabricat metaamfetamine?

— Te-ar deranja? 45
Carlson primise de-a lungul anilor o groază de cadouri ciu

date de la pacienți, dar laboratorul portabil de droguri batea re
cordul. Următoarea problemă pe care a înfruntat-o a fost cum să
se descotorosească de aparat, care a devenit, până la urmă, o do
nație către secția de chimie de la universitate. Profesorii au fost
recunoscători pentru tot echipamentul din cutie, deși probabil
că era pentru prima oară când un consilier dăruia un laborator
de droguri unei facultăți.
în altă zi, după ce văzuse în săptămâna dinainte filmul Băr
bați în negru, Max a venit îmbrăcat din cap până în picioare în
negru, exact ca Tommy Lee Jones. își vopsise și părul într-un ne
gru de jad și purta aceiași ochelari de soare ca Jones în film. Te
oria sa era că asta ar putea să îl facă mai atrăgător pentru femei
pe viitor, dat fiind că nu reușise să facă vreo femeie să rămână
cu el mai mult de câteva săptămâni.
Max mai făcuse și alte schimbări în înfățișarea sa. Se progra
mase la o operație cu laser pentru ochi. S-a operat ca să își înde
părteze surplusul de piele de pe gât și burtă după ce a mai dat
jos alte 20 de kilograme. Până atunci evitase să își îndepărteze
prin chirurgie plastică cicatricea de pe gât rămasă de la tentati
va de autooperare, deoarece nu era încă sigur că nu va mai face
o încercare odată ce avea să descopere un sistem mai bun de
oglinzi care să îi permită să supravegheze inciziile pe care voia
să le practice.
Max a absolvit colegiul și a hotărât că ar putea merge mai de
parte și să își ia diploma în afaceri. Plecase de la firma vărului
său și avea acum o slujbă extrem de bine plătită de consultant în
computere. A întâlnit în cele din urmă o femeie la întrunirile Al
coolicilor Anonimi și s-a căsătorit cu ea. Femeia avea doi copii

46 dintr-o căsătorie anterioară, astfel încât Max a învățat deopotri
vă să fie tată.
Deși lucrurile se aranjaseră de-acum, Carlson a fost rugat să
îi primească de urgență la consultație chiar înainte de nuntă. Car
ia era literalmente de două ori mai mică decât viitorul ei soț, o
femeie subțirică, atrăgătoare într-un fel vulgar.
— Porcăria asta trebuie să înceteze, anunță ea imediat ce se
așezaseră la locurile lor.
— Și care ar fi porcăria asta? o întrebă Carlson.
Caria îi aruncă o privire ca și cum ar fi vrut să spună: „Mai slăbeș-
te-mă; îl tratezi pe tipul ăsta de cinci ani și nu știi ce vreau să spun?"
— Uite ce e, zise ea, trecând neîntârziat la subiect, urmează
să ne căsătorim peste câteva săptămâni.
— Mda. Carlson zâmbi. Felicitări.
în realitate, era nespus de surescitat de această perspectivă
despre care nu crezuse niciodată că s-ar materializa. Poate că nici
nu avea să se materializeze până la urmă, dar, cu toate acestea,
era în mod cert o evoluție interesantă.
Ea îi aruncă din nou o privire.
— Am copii. Avem de gând să ne petrecem viața împreună.
Și acum îmi spune porcăria asta smintită despre lucrul din ca
pul lui. E nebun sau nu? Vreau s-o știu clar.
Carlson văzu că amândoi se uitau la el, așteptându-i verdic
tul. Ce să spună? Voia să le fie de ajutor, dar, în același timp, voia
să spună adevărul. Era Max nebun? se întrebă la rândul său. De
sigur că, după orice criteriu din manualul de diagnostic, Max era
categoric considerat grav bolnav — halucinații manifeste, delir,
comportament impulsiv, decizii imprevizibile.
Pe de altă parte, Max obținuse atât de multe realizări. Se în
treținea singur, avea succes în carieră, era stăpân pe sine și acum
JEFFREY A. KOȚTLER, JON CARLSON

era capabil de dragoste adevărată. Era acesta cu adevărat corn- 47
portamentul unui psihotic irecuperabil?
Era adevărat că Max era un tip ciudat sau, cu siguranță, spec
taculos de excentric. Dar Carlson nu era sigur ce să spună. în cele
din urmă, s-a hotărât să spună ce gândea cu adevărat, nu numai
Cariei, ci și spre binele lui Max.
— Nu știu ce să cred cu adevărat despre emițătorul ăla, recu
noscu el, dar știu că Max nu e nebun.
— Ce vreți să spuneți? insistă Caria, zăpăcită de răspuns.
— Logodnicul dumneavoastră a absolvit colegiul cu note
foarte bune. A fost admis la facultate. Câștigă mai mulți bani de
cât mine.
Și, la aceste cuvinte, râseră cu toții.
— Și-a găsit o slujbă foarte bună, continuă Carlson, și-a făcut
o casă frumoasă, și-a luat o mașină nouă și, mai presus de toate,
și-a găsit o femeie grozavă ca dumneavoastră. Ținând cont de
toate acestea, pare să fie el nebun?
Tot timpul cât făcuse afirmațiile acestea, Carlson îl putuse ve
dea pe Max îndreptându-se vizibil în scaunul lui, ca și cum fieca
re enunț i-ar fi sporit pas cu pas încrederea în el. Caria găsi și ea
că rezumatul făcut de medic era de ajutor, deoarece a hotărât să
se mărite cu Max și au dus-o suficient de bine de atunci încoace.
Nu doar diferit, ci și mai bun
Dacă e întrebat insistent, Carlson recunoaște că a fost surprins

mai mult ca oricine de faptul că Max s-a schimbat; nu s-ar fi gân
dit niciodată că omul acesta va avea parte de o viață în care să
nu ia antipsihotice și pe care să nu și-o petreacă închis într-o sec
ție de „agitați".
Clientul care m-a schimbat ■ ]on Carlson

48 înainte de a-1 întâlni pe Max, Jon nu ar fi crezut niciodată că
se poate ca cineva, care era atât de evident psihotic, să ducă o
viață obișnuită. Cândva, în timpul terapiei făcute cu el, Carlson
a încetat să mai creadă în legitimitatea etichetărilor psihiatrice
standard, concentrându-se mult mai mult asupra resurselor și
capacităților interne ale persoanei. Acest fapt l-a determinat să
înceapă fiecare ședință cu Max vorbind despre ceea ce înfăptui-
se el sau despre lucrurile de care era cel mai mândru, în săptă
mâna care trecuse.
în ceea ce privește povestea emițătorului, Carlson se întreba
uneori dacă nu cumva existase un fel de implant pe care docto
rii îl introduseseră în capul pacientului său, poate că nu din mo
tivele pe care le susținuse Max, ci din altele. Carlson îl presase
să se lase consultat de un medic în privința aceasta, dar, până în
prezent, Max refuzase să o facă.
— Acum nu mi se mai pare că Max se poartă ca un nebun,
dezvălui Carlson. Nu mai cred lucrul ăsta despre nimeni, acum
că mă gândesc. Și ăsta-i tocmai unul dintre lucrurile pe care
le-am învățat de la Max. Efectele s-au resimțit în atât de multe
domenii ale vieții mele.
— De exemplu?
— în primul rând, am devenit mult mai optimist în privința
oamenilor. Am mai multă încredere în ceilalți decât aveam îna
inte și cred că asta îi face și pe ceilalți să aibă mai multă încrede
re în mine.
Kottler, care îl intervievează pe Carlson pentru acest capitol
și apoi redactează textul, dă din cap a încuviințare. Se întrebase
multă vreme cum reușește Jon să recruteze atâția teoreticieni ce
lebri și ocupați pentru proiectul nostru, solicitându-le timpul și
relatarea celor mai bune cazuri, fără nicio compensație în afară

de plăcerea tovărășiei noastre și satisfacția de-a avea ascultători 49
atenți. Acum însă înțelege că este în realitate rezultatul direct al
terapiei sale cu Max și al încrederii pe care a căpătat-o în toate
relațiile sale ca urmare a acesteia.
Soția lui Carlson, Laura, spune că Jon s-a schimbat ca soț. Co
piii lui l-au văzut și ei schimbându-se ca tată. Studenții săi au
observat diferențe în felul lui de-a preda, așa cum clienții săi văd
acum în el un terapeut diferit. Asta nu înseamnă că nu este la fel
de ocupat și de debordat ca înainte, ci că s-a schimbat calitatea
interacțiunilor sale.
Erau toate acestea rezultatul exclusiv al întâlnirii cu Max? Cu
siguranță că nu. Vârsta a avut și ea o influență asupra maturiză
rii lui Carlson. Mulți dintre colaboratorii lui din cadrul unor pro
iecte variate de cercetare și consiliere l-au influențat și ei. Dar
poate că mai mult ca oricare altul, Max a pus lucrurile în mișca
re. El i-a atras efectiv atenția, în modul cel mai dramatic cu pu
tință, că oamenii sunt capabili să facă orice — chiar orice — dacă
li se dă o șansă.
— Nu sunt doar un om diferit de când Max a intrat în viața
mea, spune Carlson, ci și unul mai bun. Sper doar că și el poate
spune același lucru despre relația pe care a avut-o cu mine.

CAPITOLUL 4
Violet Oaklander
Pisicuța care răgea
La unsprezece ani, Molly avea ochii unui adult care a trecut

prin multe. Era mai degrabă înaltă pentru o fată de vârsta ei, dar
era încovoiată ca o femeie bătrână. își ținea ochii în jos în vreme
ce se țâra ca un artritic prin cameră.
în timp ce mama ei, care era chelneriță, lucra în schimbul de
noapte, Molly rămânea singură acasă cu tatăl ei vitreg. Concep
ția lui despre ce însemna să se joace cu fiica sa era să o dezbra
ce și să o molesteze sexual, apoi să o bată până promitea că nu
o să-1 spună nimănui. Tatăl vitreg era foarte atent unde o lovea,
astfel încât nu existau decât puține semne de abuz. Lucrurile au
mers așa mulți ani.
Când Molly avea nouă ani, una dintre învățătoare a observat
că fetița avea niște vânătăi și a raportat cazul la Serviciile de Pro
tecție a Copilului. Molly a fost luată de acasă. Asistenta socială
era aproape sigură că mama știa ce se întâmplă, dar nu făcuse
nimic ca să oprească abuzul sexual și fizic. Molly a fost plasată
temporar într-un cămin până când autoritățile aveau să ia o de
cizie; înainte ca acest lucru să se întâmple, mama lui Molly a

lăsat la cămin o scrisoare prin care își informa fata că pleca și că 51
o lăsa să se descurce singură. Tatăl vitreg a dispărut și el și nu a
mai fost găsit niciodată.
După ce a fost plasată într-o serie de familii adoptive, Molly
a ajuns la o femeie în vârstă care mai adăpostea și alți copii. Vă
zând cât de distrusă e Molly, care manifesta un comportament
aproape autist, femeia a adus-o pe fată la terapie.
Primul lucru care a frapat-o pe Oaklander la fată a fost cât de
docilă și de blândă părea, la fel de maleabilă ca o meduză. Stă
tea acolo unde i se spunea, dar, altfel, părea inconștientă de cele
din jur și lipsită de orice interes de-a stabili vreun contact.
Stând cu o mapă cu un formular în poală (pe care nu a folo-
sit-o de fapt niciodată, dar care dădea impresia de oficial și ex
prima o atitudine mai puțin intruzivă), Oaklander a început să
pună câteva întrebări pentru a stabili contactul și deopotrivă un
soi de relație.
— Dormi bine?
Gest de încuviințare din cap.
— Cum stai cu pofta de mâncare?
Ridicare din umeri.
— înveți bine la școală?
— Ai prieteni la școală?
Așa au mers lucrurile câteva minute. După fiecare întrebare,
Molly dădea din cap a încuviințare, ridica din umeri sau scutu
ra din cap a negare, dar refuza să răspundă verbal. Totul a con
tinuat așa, până când, la un moment dat, Oaklander a întrebat-o
dacă are animale de casă.
— Aș vrea să am.
Clientul care m-a schimbat • Violet Oaklander

52 Molly rosti primele ei cuvinte în șoaptă. Vocea îi era răgușită
de nefolosință.
Dându-și seama că aceasta era maximum de informație pe
care se părea că o va obține din acest fel de întrebări, Oaklander
a schimbat tactica.
— Hei, mi-a venit o idee. N-ai vrea să colorăm ceva? Cineva
mi-a dat săptămâna trecută o carte de colorat și am putea colo
ra împreună.
Molly ridică din nou din umeri, ca și cum puțin îi păsa, dar
păru imediat ușurată că nu trebuia să vorbească.
Oaklander scoase un asortiment de creioane, pasteluri și ca-
rioci. De obicei, copiilor le place să folosească o mare varietate
de instrumente de desenat, dar Molly alese cu grijă un creion
maro și pe deasupra și destul de bont. Oaklander i se alătură cu
un alt creion colorat și amândouă se apucară să coloreze același
desen.
— Doamne, Molly, spuse Oaklander la un moment dat, zău
că nu știu cum să-l colorez pe câinele ăsta. Ce părere ai?
Molly arătă către un creion verde.
— Un câine verde?
O părere de zâmbet se ivi preț de o clipă.
După câteva minute de asemenea consultații, Oaklander
continuă să o implice pe Molly în desen, comentând felul în
care evoluau lucrurile, făcându-i complimente pentru că res
pecta conturul copacilor. în cursul ședinței acesteia și al ce
lei care urmă, Molly rămase docilă și pasivă, colorând cu
minte și părând să îi convină să se mențină în interiorul
contururilor. Era în continuare aproape la fel ca o meduză,
fără formă sau inițiativă. Părea să plutească, pe calea mini
mei rezistențe.

Jocul cu nisip 53
La a treia ședință, Molly a folosit mai multe culori și fiecare

dintre ele, terapeuta și pacienta, avea propriul ei desen de colo
rat. în timp ce lucrau împreună, colorând, Oaklander s-a oprit o
clipă și Molly s-a uitat la ea.
— Hmmm, făcu Violet, nu mă pot hotărî ce culoare să folo
sesc pentru pasărea asta. Ce părere ai?
încerca treptat să o implice cumva pe fetiță, să o determine să
facă ceva din proprie inițiativă.
— Și pasărea asta e așa de drăguță, încercă din nou Oaklan
der, după ce Molly o ajutase să aleagă o culoare. Dacă ar putea
vorbi, ce crezi că ar spune?
— Nu știu, răspunse Molly cu un zâmbet timid. Părea amu
zată de întrebare.
— Ar spune ceva de genul: „Aș vrea să fiu liberă și să-mi iau
zborul?"
Molly chicoti, ceea ce era primul semn de viață în cele trei șe
dințe de câte o oră pe care le petrecuseră împreună.
— Mda, și ar spune: „Mi-e foame, dă-mi niscaiva viermi", și
ar zbura peste tot pe aici și, după aceea, s-ar întoarce în copac
să-și petreacă noaptea.
Molly a spus toate acestea precipitat, ca și cum, odată ce des
chidea gura, voia să compenseze timpul irosit și să emită cât de
multe idei putea înainte de-a se întoarce în muțenie.
La ședința următoare, a patra, Molly s-a distrat spunând po
vești cu Oaklander despre imaginile pe care le colorau. Vorbeau
cu rândul, descriind ce gândeau și simțeau figurile variate și ce
se întâmpla în pagina respectivă. Ședințele acestea de colorat
aveau de-acum un asemenea succes, încât Oaklander descoperi

54 că îi venea greu să le pună capăt; Molly era foarte puțin dispu
să să plece la încheierea lor. Deloc surprinzător, Molly se lupta
cu anumite limite. Lui Oaklander i se părea că aceasta era una
dintre dățile din scurta ei viață de copil când îi plăcea să inter-
acționeze cu un adult. Deși mama ei adoptivă era grijulie și se
rioasă, nu avea timp să se joace prea mult cu Molly sau cu cei
lalți copii dat fiind că avea un program de lucru încărcat.
Molly ar fi fost mulțumită să continue cu coloratul la nesfâr
șit. Oaklander își aminti că făcuse acest lucru cu propria fiică,
dar care pe atunci avea cinci ani, nu unsprezece. Molly funcțio
na la nivelul unui copil mult mai mic — în toate privințele, în
afară de tristețea din ochii ei.
— De ce n-am încerca astăzi altceva în loc de colorat?
Când Oaklander sugeră acest lucru, observă că Molly se uita
de jur-împrejurul camerei. Nimic nu părea să îi capteze intere
sul, ceea ce era surprinzător, având în vedere că biroul era plin
de jucării, panoplii, cuburi, păpuși, cărți și o cutie cu nisip. în
cele din urmă, Molly dădu din umeri, preferând să rămână la
colorat.
— Am putea desena în loc să colorăm, sugeră Oaklander.
Ridicare din umeri.
— Am putea modela în lut.
Ridicare din umeri.
— Ce-ai zice atunci de nisip?
Oaklander arătă cutia dreptunghiulară plină cu nisip. Pe eta
jerele de deasupra ei se aflau înșirate mai multe figurine.
— Alege ce obiecte vrei și pune-le în nisip ca într-o scenă —
oricum vrei tu.
Molly se gândi o clipă, cântărind fără tragere de inimă schim
barea aceasta, apoi dădu încet din cap a încuviințare.

în următoarele ședințe, Molly se jucă la lada cu nisip, com- 55
plet absorbită, fără să vorbească prea mult cu terapeuta. Violet
stătea tăcută lângă ea. Deja între ele se clădea încrederea și Oak-
lander putea simți că fata e tot mai mult în largul ei. Uneori, se
întorcea spre Violet și îi zâmbea. Cinci ședințe la rând, Molly con
strui același lucru în cutia cu nisip. După cea de-a doua, începu
ră să aibă un dialog despre scena redată. Molly construia un spi
tal și repetă aceeași scenă iarăși și iarăși.
— Tipul e bolnav, explică ea. Și ambulanța asta vine să-l ducă
la spital.
— Se simte mai bine? întrebă Oaklander.
— O, sigur, e un spital bun și au grijă de el cum trebuie.
— Ai stat un timp în spital odinioară, nu? rosti Oaklander cu
grijă, știind că pășeau pentru prima dată pe un teren sensibil.
Molly ridică din umeri, deși Violet nu ar fi putut spune dacă
din cauză că nu știa sau că nu voia să spună. Oaklander își
aminti că, după ce fusese luată de acasă, Molly fusese dusă la un
spital și examinată de personalul medical pentru a determina
amploarea rănilor pe care le suferise.
— Poate că nu te-ai simțit bine după tot ce ți s-a întâmplat.
Ridicare din umeri.
— Dar acum că locuiești cu Ginny, care e foarte drăguță și vii
să mă vezi, te simți mult mai bine. E la fel ca atunci când te-au
făcut să te simți mai bine la spital.
Fața lui Molly se lumină de cel mai larg zâmbet cu putință.
Doamna doctor
Molly începu să facă ceva progrese, nu numai în ședințe, ci și

acasă. Mama ei adoptivă, Ginny, avea de gând să o adopte. De
Clientul care m-a schimbat ■ Violet Oaklander

56 câteva ori, Ginny asistă la ședințe. în timpul unei asemenea șe
dințe, s-a întâmplat lucrul cel mai remarcabil: Molly anunță că
avea un.joc pe care voia să îl joace împreună cu ele și apoi se
apucă să le explice regulile. Era vorba de un copil care nu dădea
dovadă aproape de nicio inițiativă în tot ce făcea și acum, pen
tru prima dată, era șeful. Molly le spuse lui Ginny și lui Violet
unde voia ca ele să stea în cameră și ce voia ca ele să facă. Dă
dea puncte pentru un anumit tip de marcări de fiecare dată când
o minge era lovită într-un anume fel cu o bâtă de baseball. Mol
ly a devenit coordonatorul și arbitrul, cea care hotăra cui îi ve
nea rândul și cine câștiga jocul. Amândouă femeile erau uluite
de comportarea aceasta deloc obișnuită, dar au intrat în joc ca și
cum ar fi fost ceva firesc.
în ședința următoare, desfășurată doar cu Oaklander, Molly
hotărî iarăși ce aveau să facă — se vor juca de-a spitalul, doar că,
de data aceasta, „de-adevăratelea", și nu la lada cu nisip.
— Eu sunt doctorul, explică Molly, îmbrăcându-se cu un halat
alb de laborator, înhățând o pălărie de fetru pe care o găsise pe
etajeră și punându-și de gât un stetoscop din trusa doctorului.
— OK, acceptă fericită Violet. Ce vrei să fac eu?
— Ești bolnavă, înțelegi. Mă chemi pe mine la telefon.
— Bine.
Violet se îndreptă spre telefon, când Molly o opri.
— Nu. La început, înainte de-a mă suna pe mine, nu știi că
sunt o doamnă doctor.
— Nu știu că ești o doamnă doctor? repetă Oaklander, un pic
zăpăcită.
— Da.
— OK.
Oaklander formă numărul de la spital și rosti în telefon:
JEFFREY A. KOTTLER.JON CARLSON

— Doctore! Doctore! Poți te rog să vii imediat? Sunt bolna- 57
vă rău.
Molly se repezi atunci la canapeaua pe care Violet se întindea,
pretinzând că e bolnavă.
— O clipă, spuse Molly, lăsându-și jos trusa medicală. Trebuie
să-mi scot pălăria, și părul lung i se revărsă pe umeri.
— O, Doamne! spuse în replică Violet, o doamnă doctor! Ha
bar n-aveam!
Molly se prăbuși pe jos râzând în hohote, zicându-și că e atât
de nostim — ideea de doctoriță părea cu totul nouă pentru ea.
După ce se liniști, Molly începu consultația și tratarea pacientei.
Era foarte blândă în timp ce asculta inima lui Violet cu stetoscopul,
uitându-se la amigdalele ei și punându-i picături de apă (pe post
de medicament) pe mână cu o pipetă. Când termină consultația,
Molly își strânse la loc părul sub pălărie și se întoarse la spital.
La următoarele trei ședințe, repetară exact același scenariu.
Cea mai importantă parte a jocului pentru Molly era momentul
când își scotea pălăria și pacienta vedea că e o doctoriță, mani
festând o surpriză desăvârșită. De fiecare dată când se întâmpla
asta, Molly râdea de bucurie.
Oaklander avea o bănuială despre ce însemna acest lucru și
de ce Molly ajunsese atât de focalizată pe interacțiunea deose
bită axată pe doctoriță. Când fusese adusă la spital după ce fu
sese luată de acasă, Molly fusese consultată de o doctoriță. Co
pilul, care nu era doar foarte bătut și disperat, ci și sever
neglijat și izolat, nu avea habar că o fată s-ar putea face docto
riță și se putea să nu fi întâlnit niciodată până atunci un doc
tor. Pe deasupra, această doctoriță era atât de drăguță și de
atentă cu ea, încât îi rămăsese în memorie drept primul gest
adevărat de afecțiune pe care îl primise vreodată de la un adult.

58 Drept pentru care continua să vrea să retrăiască acele momen
te iarăși și iarăși.
în cele din urmă, Molly ajunse să dorească să treacă la alte
scene. La ședința următoare, s-au jucat de-a școala; Molly era în
vățătoarea și o puse pe Violet să fie o elevă din clasă.
— Dar ești un copil rău, spuse ea. Mereu dai de necazuri și
creezi probleme.
Violet dădu din cap a încuviințare, arătând că înțelege. Au or
ganizat o sală de clasă și Molly începu să predea.
— Doamnă învățătoare, o întrerupse Violet. Nu-mi place lec
ția asta! Și Jimmy mă trage întruna de păr. Nu vrea deloc să mă
lase în pace.
— Haide, Violet, spuse cu severitate Molly. Fii cuminte! De câte
ori ți-am spus că, dacă nu faci ce-ți spun, te trimit la directoare?
Violet continuă să joace același rol și de fiecare dată Molly in
tervenea fără șovăială și autoritar. Au repetat schema aceasta în
mai multe ședințe; de fiecare dată, fata, care fusese ca o medu
ză, învăța acum să se impună.
Modelarea lutului
Cea mai dramatică schimbare s-a produs într-o zi când se ju

cau cu marionetele. Molly alesese să fie o pisicuță și Violet luă
strategic o păpușă reprezentând im lup cu un bot uriaș.
— Bună, pisicuțo, spuse Violet cu un glas gros și amenințător.
— Bună, domnule Lup, răspunse Molly.
— Ești o pisicuță tare drăguță. Pari destul de bună de mân
cat. Cred că o să te mănânc, fiindcă mi-e foame și arăți delicios.
— Nu! Nu! Te rog, domnule Lup, nu mă mânca. Hai să fim
prieteni.

Păpușa-lup se apropie din ce în ce mai mult, spunând: 59
— Vin să te mănânc, DAR AI FACE BINE SĂ NU MĂ LO
VEȘTI CU LABELE!
Și apoi... și apoi... pisicuța îl pocni pe lup și începu să îl atace
cu lăbuțele mici de pisicuță, doborându-1 pe lupul mare și rău
(și pe păpușăreasă) pe podea.
— Nu, te rog, nu, imploră Violet-lupul, predându-se. OK, OK,
ai învins.
— Hai să ne mai jucăm o dată! spuse Molly cu aceeași sures
citare pe care o arătase și când se jucaseră de-a doctorița. Și au
repetat același joc în care Molly era mereu pisicuța neajutorată
și Violet o amenința întruchipând un aligator, un rechin sau una
din celelalte păpuși „rele" din câte se găseau în cabinet. De fie
care dată, pisicuța învingea, înfrângându-și dușmanul prin vio
lență. Apoi se făcea că agită o baghetă magică, readucând păpu
șa la viață, și repetau jocul iarăși și iarăși.
întregul comportament al lui Molly s-a schimbat după
aceste ședințe. Nu a mai umblat de atunci încovoiată. Nu și-a
mai târât picioarele când mergea și a manifestat începuturile
unei grații feline când a împlinit doisprezece ani. Râdea spon
tan în răstimpuri. Și apoi, pentru prima dată, au început să
vorbească cu adevărat despre abuzul și abandonul pe care le
suferise.
In timpul unei asemenea ședințe, amândouă se jucau domol
cu lutul în timp ce vorbeau.
— Molly, aș vrea să faci o sculptură din lut a tatălui tău vi
treg, spuse Oaklander.
— Trebuie s-o fac? Molly părea speriată. Lucrurile începu
seră să meargă atât de bine, dar acum Oaklander putea vedea
iarăși o frică adevărată în ochii copilului. Se întrebă cât de

60 departe putea merge și, în final, hotărî că relația lor era de-acum
îndeajuns de puternică pentru a persevera.
— Da, trebuie, spuse Violet cu un zâmbet.
Molly dădu din umeri, ca o reminiscență a manifestării pe care
o avusese când venise pentru prima oară la cabinet, dar apoi zâmbi.
— OK.
Spuse aceasta nu cu spaimă, ci cu drăgălășenie. Apoi sculptă
un cap mare din argilă.
— OK, Molly, ăsta-i tatăl tău vitreg. Acum poți să-i vorbești.
Poți să-i spui orice vrei. Cum e doar din lut, el nu va ști de fapt
ce spui. Nu e aici cu adevărat.
— Nu vreau, rosti ea cu glas slab.
— E-n regulă, Molly. Simt aici, lângă tine. Nu îți poate face nici-
un rău. Dar vreau să-i vorbești. Cred că ai să-i spui niște lucruri.
— Nu-i pot vorbi, spuse Molly, scuturând din cap. Pur și sim
plu, nu pot.
începuse să fie agitată.
Oaklander nu voia să o preseze pe fată. Era evident că ceea
ce îi cerea ieșea din sfera lucrurilor pe care le făcea fără greuta
te și, până atunci, Violet fusese foarte răbdătoare și respectase li
niștea lui Molly. Terapia decursese atât de bine tocmai deoarece
copilul fusese lăsat să își găsească propria putere în propriii ter
meni și în propriul ritm. Dar, pe de altă parte, Oaklander voia să
profite de ceea ce obținuseră.
— Atunci, pot să vorbesc eu cu tatăl tău vitreg? Am câteva lu
cruri să-i spun.
Molly își ridică privirile din podea, se uită în ochii lui Violet
și apoi, mușcându-și buzele, încuviință din cap.
— Ia ascultă, tu ăsta, începu Violet, vorbindu-i tatălui vitreg, mă
enervezi rău! Nu-mi plad! Nu-mi place ce i-ai făcut prietenei mele...

Oaklander se opri, fiindcă Molly râdea isteric, ca și cum ar fi 61
fost cel mai nostim lucru pe care l-ar fi văzut vreodată. Se rosto
golea pe jos, râzând, își trăgea răsuflarea și râdea mai departe.
Accentuându-și și mai mult proasta dispoziție, Oaklander continuă:
— Știi ce cred că ai merita? îi spuse ea tatălui vitreg. Cred că
meriți o mamă de bătaie.
Și luă un ciocan de cauciuc, pregătindu-se să lovească figuri
na în cap, când se opri și îi spuse lui Molly:
— Știi ce? Fă-o tu!
Când Molly întinse timid mâna către ciocan, Violet adăugă:
— Nu uita totuși că doar te prefaci. Aici e doar lut. Nu tre
buie să lovim cu adevărat pe cineva dacă ne enervează.
Molly dădu afirmativ din cap, luă ciocanul și îi trase tatălui
vitreg o lovitură zdravănă în creștetul capului.
— Te bat de nu te vezi, spuse ea cu o satisfacție deplină.
Acesta a fost începutul terapiei adevărate. După o clipă, Molly
începu să facă desene despre cum se simțea. începu să vorbeas
că despre simțămintele ei și fu ajutată să înțeleagă că nimic din
ce i se întâmplase nu era din vina ei. Suferise niște lucruri îngro
zitoare din partea unor oameni răi. Și, pentru ca lucrurile să fie
și mai complicate, recunoscu că îi plăcea la început atenția pe
care i-o acorda tatăl ei vitreg, până când începuse să o bată, iar
apoi nu mai știuse cum să îl facă să se oprească.
Oaklander îi explică că era ceva normal. Petrecură o groază de
timp discutând despre aceste lucruri. Molly începu să vorbească
și despre spaimele ei. în timpul uneia dintre aceste conversații,
Violet o invită să o deseneze pe mama ei.
— Mai bine te-aș desena pe tine.
— Poți să mă desenezi și pe mine, dar apoi vreau să o dese
nezi pe mama ta.

62 După ce ambele desene au fost terminate, Oaklander o rugă
pe Molly să îi vorbească mamei ei.
— Spune-i orice vrei!
Molly scutură din cap.
— Haide! Poți să spui orice vrei.
Molly se uită la desen o bucată bună de timp, apoi spuse:
— Mămico, de ce m-ai părăsit?
începu să plângă.
— Nu vreau să mai fac asta niciodată.
— E-n regulă, o liniști Violet. Și așa și era. Era prima dată când
Molly făcea o declarație directă.
Molly continuă să evolueze în următorul an în care lucrară
împreună, făcându-și prieteni noi și ducând în general viața nor
mală a unei adolescente.
Au trecut mai bine de 20 de ani de la acest caz. Privind retros
pectiv, Oaklander se mai simte și acum recunoscătoare lui Molly
pentru că a învățat-o să aibă răbdare. De când Violet nu mai face
deosebirea între felul în care se comportă ca terapeută și cel în
care se comportă în viața de zi cu zi, disponibilitatea ei de-a aș
tepta până când altă persoană este gata a fost aplicată atât în via
ța ei personală, cât și în cea profesională.
— Am învățat cum să fiu mai tolerantă și mai răbdătoare cu
mine. Mi-o amintesc zilnic. Molly m-a mai învățat să fiu mai op
timistă și mai încrezătoare, nu numai cu pacienții mei, ci și cu
mine însămi. Continui să mă gândesc mult la copilul acesta, chiar
și după tot timpul care a trecut. Molly a trecut prin atâtea expe
riențe oribile și totuși le-a depășit până la urmă. Relația pe care
am creat-o între noi a fost extrem de importantă pentru vinde
carea ei, iar răbdarea, acceptarea și optimismul meu au avut foar
te mult de-a face cu menținerea acestei relații.

CAPITOLUL 5
Frank Pittman
O aventură amoroasă cu un extraterestru
— Alo, aș putea vorbi cu doctorul Pittman?

— Eu sunt Frank Pittman, răspunse amabil psihiatrul.
— Doctorul Frank Pittman? Doctorul din Forțele Aeriene?
— Ei bine, nu simt chiar în Forțele Aeriene, dar cei de acolo
îmi trimit uneori pacienți. Ce pot face pentru dumneavoastră?
Pittman lucra ca șef al unei secții de psihiatrie la spitalul regio
nal. De fiecare dată când cineva de la baza Forțelor Aeriene din ve
cinătate se comporta ciudat, respectivul aviator era trimis la el cu
speranța că putea fi vindecat, indiferent ce ar fi avut. De obicei, era
vorba de unii care se îmbătau prea des, dar, deopotrivă, și de unii
care încercaseră să fure vreunul dintre avioanele lor costisitoare.
— Păi, e vorba de soțul meu, spuse șovăielnică femeia. Cei de
la bază au spus că ar trebui să vă sunăm. Așa că asta am făcut.
— înțeleg. Deci, ce vor să fac pentru dumneavoastră?
— Păi, poate că ați citit în ziare despre soțul meu, răspunse
ea. S-a scris o groază în vremea din urmă.
Se opri busc, ca și cum spusele ei ar fi fost suficiente pentru
ca Pittman să își închipuie despre ce era vorba.
Clientul care m-a schimbat ■ Frank Pittman

64 — Păi, au fost o mulțime de lucruri în ziare în ultima vreme.
— Da, domnule, dar cred că vă veți aminti de asta. înțelegeți,
soțul meu a fost răpit de o farfurie zburătoare, de un fel de OZN,
cum au spus ei.
Desigur că Pittman își amintea de întâmplare, nu numai fiind
că ocupase zilnic pagina întâi săptămâni în șir și făcuse furori în
tot ținutul și chiar la Casa Albă, ci și fiindcă era atât de al naibii
de ciudată. Din câte se părea, un tânăr — soțul femeii acesteia —
fusese găsit umblând pe un drum de țară, fără chiloți, întru cât
va dezorientat, dar altfel teafăr și nevătămat. Respectivul decla
rase sus și tare că fusese luat de extratereștri și ținut prizonier
trei zile, în răstimpul cărora aceștia făcuseră pe el experiențe du
reroase, care includeau și abuzuri sexuale.
Forțele Aeriene îl ținuseră sub observație și îl interogaseră
toată săptămâna precedentă, încercând să lămurească toate de
desubturile acestui pericol pentru securitatea națională. Poves
tea omului era atât de amănunțită și de explicită și felul lui
de-a fi atât de pătimaș, încât era greu să nu îl crezi. Generali,
amirali și senatori au cerut vehement bugete mai mari pentru
a lupta cu amenințarea din spațiul extraterestru. Tărăboiul pă
trunsese și în campania de alegeri prezidențiale, fiecare candi
dat acuzându-1 pe celălalt că nu ia în seamă problema
OZN-urilor.
— Da, încuviință Pittman, îmi amintesc de cazul soțului dum
neavoastră.
— Nu înțeleg de ce vor ca el să meargă la un psihiatru. Nidunul
dintre noi nu am fost niciodată la doctor — la cineva ca dum
neavoastră. Nu suntem genul ăla de oameni.
— Păi, eu simt genul de om care văd oameni în împrejurări in
teresante, dar trebuie să recunosc că am foarte puțină experiență

cu farfuriile zburătoare. Aștept cu nerăbdare să vă cunosc și o 65
să-mi găsesc timpul necesar. Puteți veni amândoi mâine.
Chiloții lipsă
Când tânărul cuplu și-a făcut apariția, Pittman observă că so

țul, Roger, era deosebit de vesel pentru cineva care trecuse re
cent printr-o asemenea experiență. în timp ce Ruby era stânjeni
tă de toată povestea, Roger era cât se poate de bucuros de atenția
care i se acorda și era nerăbdător să obțină orice fel de publici
tate, chiar și cea reprezentată de vizita la cabinetul unui psihia
tru. Pittman mai observă și cât de plină de solicitudine era Ruby
față de soțul ei, înconjurându-1 cu mii de atenții și purtându-se
cu el de parcă ar fi fost un copil mic.
Pittman obținu rapid niște informații de bază. Erau căsătoriți
de un an și ceva. Aveau un copil. își înjghebaseră o firmă. El
monta antene TV, iar ea se ocupa de birou. Nu erau niște oameni
cu școală, dar păreau s-o ducă bine. După cum își amintește
Pittman: „Aveau dinți și nu prea multe tatuaje. Aici, în Georgia,
unii dintre cei care provin din zona de mlaștini nu prea ies în
lume, dar aceștia erau amândoi cu adevărat foarte atrăgători."
— Deci, abordă Frank în cele din urmă subiectul principal
care îi adusese la el, poate vreți să-mi spuneți ce s-a întâmplat.
Am auzit că ați avut o experiență mai degrabă neobișnuită.
Roger încuviință din cap, grav și întru câtva cu un aer de
suficiență.
— Cred că a fost puțin ieșit din comun. Dar a fost exact așa
cum le-am spus celor de la ziare. Am văzut luminile alea sclipi
toare pe cer. Mă uitam la ele, văzând cum se apropie din ce în ce
mai mult. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Și

66 era ca și cum m-ar fi hipnotizat sau așa ceva — aprinzându-se și
stingându-se atât de rapid, încât păreau niște pulsații colorate
care pătrundeau cu totul în mine.
— Pulsații de lumină? repetă Pittman.
— Așa cum tocmai v-am spus. Le-am spus-o celor de la bază
și de la ziare. I-am spus și lui Ruby, adăugă el, arătând cu capul
spre soția lui.
Așa că Roger repetă încă o dată totul, recitând cu precizie po
vestea de-acum familiară. Mai întâi fulgerările, luminile pulsând.
Apoi, următorul lucru de care își amintea era că se afla la bor
dul navei.
— Mi-au făcut lucrurile alea, spuse Roger cu un glas șoptit,
mai curând conspirativ, convins că ațâța curiozitatea lui Pittman.
Niște lucruri cumplite. Lucruri îngrozitoare.
— Ce fel de lucruri, mai exact? insistă Pittman, cerând detalii.
Roger scutură din cap pentru a obține un efect dramatic. Ruby
se aplecă spre el și îl bătu ușurel pe braț.
— Haide, haide! Nu te teme. O să am eu grijă de tine.
Și, în timp ce spunea asta, îi adresă lui Pittman o privire de
avertizare, dându-i de înțeles că ar fi bine s-o ia mai domol.
Odată ce își reveni, Roger se scuză că lucrurile erau cam con
fuze. Tot ce își putea aminti era că făceau experiențele acelea ne
bunești pe el, încercând să îl fecundeze. își amintea că le spunea
că era bărbat și că bărbații din specia noastră nu pot avea copii.
Dar ei nu voiau să îl asculte și continuau să implanteze sămân
ță în el.
Următorul lucru de care își putea aminti Roger era de după
mai multe zile — nu știa exact câte — și anume că mergea pe
drumul acela. Părea extrem de supărat că nu știa unde îi erau
chiloții.

în tot timpul cât Roger povestise, Pittman îi privise cu aten- 67
ție pe cei doi, observând din nou cât de atentă era Ruby cu so
țul ei. în cele din urmă, după ce ascultase câteva minute fără să
spună nimic, își scutură capul și începu să râdă fără să se poată
stăpâni.
— E cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit vreodată în toți
anii ăștia de când simt psihiatru, spuse Pittman.
Cariera sa de psihiatru avea numai patru ani, dar afirmația
suna bine. Pittman nu fusese niciodată omul care să își măsoare
cuvintele sau să respecte regulile așa că pecetea acestui stil direct
și unic era întotdeauna evidentă. Pur și simplu, nu putea să îi su
fere pe colegii care stăteau și îi ascultau pe pacienți descriind cele
mai smintite lucruri pe care le făceau fără să le spună cât de ires
ponsabili și de dăunători erau față de ei înșiși și de ceilalți.
Ruby nu aprecie deloc încercarea lui Pittman de-a „pune la
încercare adevărul".
— Cum puteți să vă purtați așa cu bietul om, după tot ce a
avut de suferit? se plânse ea.
Ce nu spunea ea, dar era destul de evident, era că, în opinia
ei, cel mai nebun dintre toți cei prezenți era psihiatrul.
Pittman nu era dispus să își ceară scuze sau să dea îndărăt:
— Păi, nu-i niciun dubiu că toată povestea asta este o paras-
covenie de la un cap la altul.
Ruby fu stupefiată. Deschise gura ca să îi ia apărarea bietului
și abuzatului ei soț (care stătea perfect liniștit, urmărind discu
ția dintre cei doi), apoi se lăsă — se prăbuși de-a dreptul — în
scaun.
— Chiar credeți asta? întrebă ea cu un glas stins. Chiar cre
deți că omul ăsta nefericit a născocit totul?
Când Pittman se mulțumi să dea din cap, adăugă:
Clientul care m-a schimbat • Frank Pittman

68 — Dar de ce ar fi făcut una ca asta?
Pentru moment, încerca să fie politicoasă cu acest medic ex
travagant. Părea inteligent, ba chiar destul de fermecător. Fuse
se șocată că le vorbea așa. Trebuie că avea un motiv și voia să
afle care putea fi acesta.
— Uite ce e, nu am întâlnit niciodată pe cineva care să fi fost
luat de extratereștri în spațiul cosmic. Dumneavoastră ați întâlnit?
— Păi, nu, dar asta nu înseamnă...
— Nu înseamnă ce? Că așa ceva nu se poate întâmpla? Asta
voiați să spuneți?
In timpul acestui schimb de replici, Roger privea de la unul
la altul ca un spectator la un meci de tenis. Dar își putea vedea
campionul apărării clătinându-se.
Ruby începu să spună ceva, apoi se opri și se uită la soțul ei,
ca și cum l-ar fi presat să intervină. Părea că ea, una, nu mai avea
ce să spună.
— Deci, Roger, continuă Pittman dialogul, când a început mai
exact toată povestea asta cu OZN-urile?
Roger cântări întrebarea.
— Păi, nu mi s-a mai întâmplat nimic de felul ăsta până acum.
— OK, atunci, de ce crezi că indivizii ăștia extratereștri... E-n
regulă dacă îi numesc „indivizi"?
Roger dădu din cap, dar atitudinea i se schimbase. Nu mai
făcea pe expertul. Părea că acum ține seama mai degrabă de gri
la doctorului de testare a adevărului decât de încrederea plină
de adorație a lui Ruby sau de dorința avidă a Forțelor Aeriene
de-a provoca o criză mondială.
— De ce, din toate miliardele de oameni de pe planeta asta,
te-au ales tocmai pe tine ca să te captureze?
Ruby interveni pe loc.

— Păi, iubitule, spuneai că e din cauză că erai un expert atât 69
de mare în OZN-uri după filmul acela pe care l-ai făcut la Holly
wood. Cum se numea?
Se opri o clipă, apoi, amintindu-și, avu un zâmbet.
— A, da, nu se numea They Came from Outer Space?
— It Came from Outer Space, o corectă Roger pe soția sa cu un
mormăit.
— Mă rog, oftă ea, nu l-am văzut. Nu-mi plac filmele de fe
lul ăsta.
Pittman, un împătimit al cinematografului, spuse sec:
— Ei bine, eu l-am văzut. A fost la televizor acum vreo două
săptămâni. De fapt, a fost făcut în 1953. Cred că, pe atunci, aveai
vreo doisprezece ani, Roger. Ce rol ai avut?
— Păi, Ruby m-a înțeles un pic greșit, mărturisi Roger. Nu am
spus niciodată că am jucat în el. Am spus că am lucrat la el și așa
a fost. Am făcut floricele la cinema când a rulat și l-am văzut de
mai multe ori. îl știu pe de rost.
Pittman era calm și încurajator când spuse:
— Mulțumesc, Roger, acum înțeleg mai bine totul.
Pe măsură ce discuția continua, Ruby deveni din ce în ce mai
agitată de turnura pe care o luau lucrurile, întrerupându-i în cele
din urma pe cei doi:
— Roger, spuse ea în sfârșit, dacă tot ce mi-ai spus tot timpul
e o minciună, dacă ți-ai bătut joc de mine, jur că...
— Iubito, protestă Roger, ți-am spus că...
— Jur că, repetă ea, de data asta mai apăsat, dacă nu-mi spui
adevărul, o să divorțez așa de repede, că nici n-o să apuci să-ți
mai faci bagajele.
Pittman încercă să îi liniștească și sugeră că poate Ruby, For
țele Aeriene și poate chiar și președintele îl „înțeleseseră greșit"
Clientul care m-a schimbat • Frank Pittman

70 pe Roger. Poate că nu pricepuseră niște lucruri, așa că era mai
bine să le lămurească. Pittman își dădea seama că stârnise un
viespar. Poate că fusese cam energic și aspru cu Roger, umilin-
du-1 de față cu soția lui. Poate că ar fi fost mai bine să facă asta
într-o ședință între patru ochi. Gândindu-se însă bine, Pittman
își zise că sarcina lui principală era să înfrunte minciunile și ilu
ziile care pot otrăvi lesne o relație. Era evident că aici se petre
cea ceva ciudat și simțea că era important să scoată totul la
iveală.
— Roger, ești sigur că ai fost luat de un OZN? întrebă Pittman.
Preț de câteva clipe, se lăsă o tăcere încordată, după care
Roger recunoscu că se putea să fie vorba de o mică neînțelegere.
— Păi, poate că, de fapt, nu a fost un OZN.
înainte ca Ruby să apuce să sară în sus, Pittman îl întrebă cu
blândețe dacă nu cumva, în realitate, nu fusese luat de niciun fel
de vehicul interplanetar, ci de unul de pe planeta noastră.
Roger mormăi ceva despre o camionetă Ford albastră.
— Poftim?
— Am zis că trebuie să fi fost o camionetă, spuse Roger mai
tare. Una din alea lungi.
— Extratereștrii conduceau o camionetă Ford? întrebă Pittman,
zăpăcit acum.
Roger scutură din cap.
— Nu, de fapt nu extratereștrii.
înainte de-a putea explica mai multe, Ruby fu cuprinsă cu to
tul de indignare.
— Știam eu! urlă ea către Roger. Ai fost cu fata aia nouă de la
serviciu. Cum o cheamă? Carin sau Kerin. Mereu și-1 scrie altfel,
ca să fie cât mai haios. Are un trecut dubios. Toată lumea știe. Și
tu, smintit bătrân — ai fost cu ea. Și în tot timpul ăsta le-ai spus

tuturor, până și afurisiților ălora de reporteri, că te-au răpit ex- 71
tratereștrii și, de fapt, te-ai tăvălit cu târfa aia.
Ruby începu să plângă. Când Roger se aplecă spre ea ca să o
aline, ea se trase înapoi.
— Nu mi-a făcut plăcere, spuse Roger. Nu e ce crezi.
— Să nu îndrăznești să-mi spui mie ce să cred, ticălosule! Mă
mica s-a străduit toată viața să facă totul așa cum trebuie. M-a
avertizat să nu am încredere în niciun bărbat, nici în tine, nici în
nimeni. Nu ești cu nimic mai bun ca tatăl tău cu toate poveștile
lui de adormit copiii. Mama ta le-a suportat. Mămica poate că
nu m-a învățat așa de multe, dar știa cum să părăsească un băr
bat care nu e bun de nimic.
îndemnată cu răbdare, Ruby explică faptul că mama ei
avusese o căsătorie nereușită. Se căsătorise de cinci ori și fie
care soț sfârșise prin a o înșela. îi spusese lui Ruby iarăși și
iarăși că era cu neputință ca o căsnicie să meargă vreodată
dacă la mijloc erau minciuni — dar niciuna nu durase îndea
juns de mult ca să afle dacă bărbații se puteau schimba. Și
acum soțul lui Ruby fusese prins cu cea mai grosolană min
ciună ce se putea închipui. Capturat de extratereștri, pentru
Dumnezeu! Și chiar îl crezuse! Și asta în timp ce toți râdeau
de ea.
Ruby anunță că se va muta imediat de acasă (sau imediat ce
va reuși să obțină concedierea lui Caren sau Karin sau cum nai
ba își spunea ea săptămâna asta) și că se va duce la mama ei.
Voia ca Roger să nu mai vorbească cu ea pentru o vreme; trebu
ia să ia singură niște hotărâri.
Neavând de ales, Roger acceptă. Se uită la Pittman complet
zăpăcit, implorându-i ajutorul, vreun sfat despre ce ar putea să
facă. Roger gemu:

72 — Tot ce am făcut mereu a fost să le spun celorlalți ce voiau
să audă.
Tot ce găsi Pittman de făcut fu să își scuture capul cu simpa
tie. Într-adevăr, ce mizerie!
— Unii dintre noi nu vor decât să audă adevărul. Un lucru,
Într-adevăr, cam greu de respectat.
Semnificațiile infidelității
Peste câteva zile, Roger veni din nou pentru o ședință, de data
aceasta singur. în răstimpul acestei discuții particulare, recunos
cu ceea ce era evident: și anume că, de fapt, petrecuse acele zile
misterioase pe pământ, cu Kiran (și avu grijă să sublinieze că Ki-
ran scris cu un „i" nu era același lucru cu Karin scris cu un „a").
Dar nu era în realitate vina lui, îl asigură Roger pe doctor. Ruby
îl împinsese la asta neavând încredere în el.
Pittman îi explică cu răbdare că făcea o confuzie între cauză și
efect, punând căruța înaintea boilor. Roger, mereu binevoitor, fu
de acord că nu se întâmplase niciodată ca Ruby să nu aibă încre
dere în el înainte de-a fi plecat cu Kiran și de a-și fi pierdut chi-
loții. Așa că, în loc să o blameze pe Ruby, puse cu justificare o par
te a blamului pe spinarea părinților săi, care „nu m-au crescut
niciodată cum trebuie. Și amărâta asta de Kiran a venit la mine
după ce am început să îi spun că am jucat în filmul ăla cu extra-
tereștri. Lui Ruby nu i-a păsat niciodată prea mult de cariera mea
în cinematografie. Așa că nu e vina mea". Pittman îi spuse lui Ro
ger că aveau mult de lucru împreună, că Roger avea o mulțime
de învățat despre viață și relațiile umane — și despre realitate.
Până în acel moment din activitatea și cariera lui Pittman (cu
peste 40 de ani în urmă), ideea dominantă era că infidelitatea

este o conspirație în care una dintre persoane calcă în afara că- 73
sătoriei în căutarea sexului deoarece celălalt partener dorește în
taină ca acest lucru să se întâmple. Acest caz era însă un punct
de cotitură pentru Pittman — era prima oară când își dădea sea
ma că, de fapt, minciuna era cea care făcea ca lucrurile să fie atât
de nebunești și crea problema. Infidelitatea e una, dar să minți
în privința ei — consistent și pasionat — e cu totul altceva.
Al doilea lucru pe care Pittman l-a învățat de la acest cuplu a
fost că nu avuseseră nicio problemă în căsnicie care să fi provo
cat apariția infidelității. Din nou, acest lucru mergea împotriva
părerii generale dominante, care susținea că adulterinii nu s-ar
culca în dreapta și în stânga cu alții dacă partenerul lor nu ar ma
nifesta vreun soi de nevoie smintită. Se presupunea că partene
rii adulterinilor au tulburări mentale atât de mari, încât, deși pro
voacă infidelitatea, nu trebuie să afle niciodată de ea, dat fiind
că sunt prea instabili ca să o poată suporta, iar aventura dove
dea că trebuie să fie în primul rând ceva în neregulă cu relația
pentru ca cineva să ajungă la adulter, astfel încât probabil că e
mai bine dacă respectiva căsnicie este sacrificată pentru a prote
ja secretul.
Cu toate acestea, Ruby era cea mai iubitoare și mai atentă so
ție ce se putea închipui. îl crezuse pe soțul ei chiar și atunci când
îi spusese cea mai ridicolă și mai fantastică poveste (despre o ră
pire de către extratereștri!). Era clar că nu o problemă în căsnicie
îl făcuse pe Roger să calce pe alături, ci lacunele din propria mo
ralitate; el se comporta, de fapt, ca un copil iresponsabil.
Până acum, Pittman respectase părerea convențională în pri
vința unor asemenea cazuri. Dar nu această căsătorie provocase
aventura lui Roger sau aventurile pe care el le avusese în prima
lui căsătorie (despre care nu reușise niciodată să îi povestească

74 lui Ruby). Roger învățase de la tatăl lui că așa trebuiau să se com
porte bărbații. De la mama lui învățase că poveștile abracada
brante ale unui soț pot face ca o viață banală să pară mai intere
santă. Acesta era doar începutul unui studiu care avea să îi
capteze interesul lui Pittman pentru tot restul vieții — semnifi
cațiile infidelității.
Un interes mai mult decât profesional
Pittman a ajuns să fie intrigat de cazul lui Roger la mai mul

te niveluri; pentru el era mai mult decât o cercetare academică.
Pittman venea dintr-o familie care putea fi numită în mod poli
ticos cel puțin „excentrică". Printre personalitățile pitorești în
mijlocul cărora crescuse se număra un văr, Charles, care fusese
pentru el un model ieșit din comun dacă ținem cont că a fost
crescut de femei puternice. Cu greu ar putea fi considerat o coin
cidență faptul că Pittman, ca psihiatru și autor, s-a specializat în
problemele masculine, îndeosebi în rolul terapeutului de a oferi
un model de tată acolo unde el a lipsit în viețile unor bărbați dis-
funcționali. De fapt, una dintre modalitățile în care își descrie
frecvent abordarea terapeutică este cea de surogat al figurii ta
tălui care îi învață pe bărbații dificili cum să se comporte.
Charles era o legendă a familiei, sigurul membru care scăpa
se de umilințele unei vieți de nobili scăpătați din Sudul faulkne-
rian. în primul rând, Charles trecuse probele de audiție la Ope
ra Metropolitană, dar mătușa sa, care îl crescuse, nu a vrut să îl
lase să plece atât de departe de casă. Ca și cum asta nu ar fi fost
de ajuns, obținuse și o bursă Rhodes și a alergat în decatlon la
Olimpiada din 1920. Ceva mai târziu în cariera sa distinsă, a avut
o emisiune la radio în Chicago și, apoi, când mătușa lui a murit,

s-a dus la Hollywood să joace rolul lui Ashley din Pe aripile vân- 75
tutui, la invitația prietenei de familie, Margaret Mitchell. (Din pă
cate, rolul a fost dat altcuiva.)
Mama lui Pittman a crezut întotdeauna că „nepotul-vedetă"
ducea o viață de lux, palpitantă. în fiecare an, în jurul Crăciunu
lui, Charles trimitea familiei o scrisoare lungă în care înșira toa
te vedetele de film cu care dansa, pălăvrăgea și lucra. în schimb,
mama lui Pittman îi trimitea vărului său ceva bani ca să îl ajute
încă un an în care cariera lui părea să se clatine.
Singura problemă în toate acestea era că, până la urmă, fami
lia a aflat că relatările lui Charles despre viața și munca lui la
Hollywood erau o născocire de la un cap la altul. După succesul
lui timpuriu în viață, operă și sport, gloria l-a părăsit la Holly
wood. In tot timpul în care se presupunea că devenea celebru în
cinematografie, el lucra în realitate ca instalator la compania de
telefoane. Când Frank l-a întâlnit în cele din urmă pe Charles
pentru prima oară, acesta era în sicriu și arăta dureros de banal.
învățătura pentru tânărul Frank, care crescuse în acest me
diu, a fost că minciunile mari par să prindă mai bine decât cele
mici. Dacă poți născoci o poveste fantastică și neverosimilă, de
pășind limitele imaginației normale, atunci oamenii sunt mai
dispuși să te creadă. Ce e interesant e că lecția aceasta nu l-a în
vățat pe Pittman să devină la rândul lui un mincinos (deși sfa
tul cel mai categoric pe care i l-a dat mama lui a fost: „Exage
rează întotdeauna; asta face ca viața să pară mai interesantă"),
în schimb, el a învățat exact contrariul: spune întotdeauna ade
vărul și împotrivește-te înșelătoriei, indiferent că e îndreptată
contra ta sau a altora.
Astfel încât, atunci când Roger a venit cu minciuna lui enor
mă pentru a-și acoperi aventura susținând că a fost răpit de

76 extraterestri, acest lucru i-a amintit lui Pittman de copilăria lui
din Alabama și Georgia. La fel ca vărul Charles, Roger descope
rise că putea scăpa spunând aproape orice, atâta vreme cât po
vestea lui era suficient de șocantă.
în următoarele câteva luni, Pittman s-a luptat să îl învețe pe
Roger lecțiile de care nu avusese parte în educația sa — îndeo
sebi cum să spună adevărul. Acum că minciuna îi fusese dată de
gol și nu se mai bucura de încrederea oarbă a lui Ruby (care bi
neînțeles că l-a primit înapoi), Roger descoperi că nu mai putea
scăpa cu minciuna cronică. Trebuia să învețe o serie diferită de
aptitudini.
în același timp, Pittman descoperi că el însuși devine din ce
în ce mai mult un observator atent al infidelității și al cauzelor
care îi fac pe oameni să își încalce legămintele de căsătorie. Acest
lucru nu numai că i-a modelat cariera, ci l-a ajutat și să rămână
monogam în propria căsnicie într-o vreme în care se părea că o
mulțime de oameni călcau strâmb, ca o expresie a sănătății men
tale ultime și a libertății emoționale.
înapoi pe Pământ
Pittman compară efectele personale ale acestui caz cu Vrăjito

rul din Oz: a învățat că nicăieri nu e ca acasă. După ce a ascultat,
ceas de ceas, aventurile nebunești ale unor oameni ca Roger,
Pittman era năucit de felurile în care oamenii își construiau fan
teziile pentru a-și face viețile mai desăvârșite sau mai interesan
te. „M-au adus cu picioarele pe pământ", își amintește el.
Era ceva de-a dreptul jalnic în faptul că Roger recunoștea că,
de fapt, fusese luat de o camionetă Ford albastră în loc de o navă
spațială. .Omul acesta mândru, fudul, arogant se dezumflase

acum cu totul. Odată ce minciuna fusese dezvăluită, Roger și-a 77
pierdut celebritatea, încrederea soției și orice respect de care se
putuse bucura. Dar a găsit în schimb ceva mai bun.
Este deseori interesant că adevărul poate fi cu mult mai atră
gător decât orice născocire. In timp, Ruby a ajuns să își adore so
țul din nou, chiar dacă nu avea o încredere totală în el. Cu cât îi
spunea soției sale adevărul, cu atât ea îl iubea mai mult, chiar dacă
îl ținea ca într-o lesă. Ruby a ajuns să înțeleagă rușinea pe care Ro
ger o resimțea ca urmare a lipsei sale de însemnătate în univers,
iar el a ajuns să înțeleagă cât de important era el pentru ea.
— Am descoperit, spune Pittman, că oamenii care au secrete
sunt întotdeauna niște impostori. Ei duc întotdeauna cu ei o po
vară enormă de rușine.
Odată ce Roger, și alții ca el, au învățat că pot fi iubiți pentru
ceea ce sunt, și nu pentru ceea ce pretind a fi, le este îngăduit să
găsească un nivel de împăcare cu ei înșiși, care nu poate fi atins
prin necinste și înșelătorie.
Acest aspect i-a adus mari învățăminte lui Pittman în ceea ce
privește propria viață. Deși nu a recunoscut niciodată acest lu
cru, el face parte dintre cei mai umili oameni pe care i-am întâl
nit vreodată. Fiind în continuare de o onestitate dureroasă, el
mărturisește că este vorba despre o modestie falsă care maschea
ză o aroganță secretă, dar noi insistăm că, în mod sigur, se auto-
depreciază (Pittman izbucnește întotdeauna în râs când se de
scrie pe sine ca semănând cu Elmer Fudd * și comportându-se ca
un țărănoi bătrân din Alabama).
* Elmer Pudd este personajul de desene animate care îl întruchipează pe vâ

nătorul naiv, peltic și bondoc aflat într-un etern conflict cu istețul iepure Bugs
Bunny (n.t.).

78 Pittman încuviințează din cap.
— E adevărat că nu am fost niciodată mai fericit ca acum. Dar
nu simt nevoia să-mi fac viața mai plină de celebritate decât este
acum. Sigur, îmi place când primesc e-mailuri de la admiratori
sau ovații în amfiteatre. Dar...
Lăsă fraza neterminată, cufundându-se în gânduri și făcând
o pauză în conversație.
— Cum e cu ispita de-a fi luat de pe drum de o camionetă
Ford albastră?
Pittman râse apreciativ.
— Cred că pot să mă apăr singur de femeia care spune că vine
din spațiu și vrea să mă ia cu ea pe altă planetă. Am avut destule
rude smintite ca să mai fiu atras de nebunie. Și nu am nevoie de
aventuri extravagante. Am avut noroc. Am cunoscut o mulțime de
oameni extravaganți, vedete de cinema, celebrități din sport și mi
lionari și am văzut că asta nu îi ajută deloc. îi face doar să se simtă
mereu rușinați că nu simt ceea ce toți cred despre ei că sunt. Și, în
timp, totul piere. Rita Hayworth spunea că tragedia vieții sale era
că „bărbații se culcă cu Gilda
* și se trezesc doar cu mine alături".
Vărul lui Pittman, Charles, și pacientul lui, Roger, l-au învă
țat amândoi că străduința de-a fi celebru nu te ajută prea mult.
O asemenea sforțare de-a fi erou e legată de învingerea rușinii.
Și lui Pittman i se părea că e un lucru incredibil de trist.
— A fi om e întru totul suficient, rezumă Frank, dându-și sea
ma că aceasta era lecția cea mai aspră pe care el, ca și pacientul
său, o învățaseră. Pittman fusese crescut de mama lui ca să ajun
gă o vedetă ca vărul lui, Charles.
* Una dintre „femeile fatale" ale anilor '40, Rita Hayworth a jucat în 1946 în
filmul Gilda alături de Glenn Ford (n.t).

— Deci, ce a schimbat asta în ceea ce vă privește? 79
— M-a făcut să îmbătrânesc de timpuriu.
— Poftim?
— A trebuit să renunț la posibilitatea că aș putea fi vreodată
atât de frumos, încât să pot vrăji oamenii doar apărând în fața
lor. Dacă urma să trec prin viață doar ca un om, doar ca un om
obișnuit, trebuia să învăț să o fac cât mai bine cu putință.
Dat fiind că această conștientizare l-a adus pe Pittman înapoi
cu picioarele pe pământ și că este poate sursa propriei umilințe,
el consideră că unele dintre cele mai reușite momente ca terape
ut simt cele în care îi ajută pe ceilalți să se întoarcă pe pământ.
Oamenii cei mai nefericiți sunt cei care încearcă să evadeze
din viețile lor banale, ca și cum ele ar fi mai degrabă rușinoase
decât onorabile.
Pittman explică:
— E ca și cu oamenii care încearcă să-și țină o parte din ei în
afara căsătoriei. E ca și cum ai încerca să-ți ții o parte din tine în
afara unui submarin sau a unui avion. Or, nu vei atinge în veci
destinația dacă nu ești cu totul înăuntru. La fel e și în căsătorie.

CAPITOLUL 6
Robert Neimeyer
Utilizarea metaforelor pentru
dezghețarea unei femei glaciale
Cel mai nimerit mod de-a o descrie pe Carol e că părea „să nu

fie aici". Corpul ei era prezent, cel puțin așa cum un obiect neîn
suflețit poate fi vizibil, dar ea una părea goală pe dinăuntru. Stă
tea în ușa cabinetului, încremenită, nemișcată și a fost condusă
înăuntru de recepționistă. Fața îi era complet lipsită de expresie
și ochii priveau undeva către un loc nedeterminat din depărtare.
Neimeyer se ridică să o întâmpine, puțin șocat de înfățișarea
ei dezordonată, ciudată. în timp ce o conducea pe femeia cata-
tonică spre un scaun, remarcă lacerații și vânătăi pe brațele ei.
Dovada aceasta de violență îl făcu să fie perplex preț de câteva
minute, până când observă că, de îndată ce se așezase, Carol în
cepuse să își lovească ritmic brațele de scaun, provocându-și și
mai multe julituri și vânătăi. în cursul acestei prime ședințe,
aceasta a fost singura dovadă, pe lângă respirația ei, că era vie.
Neimeyer o privea neajutorat pe Carol. Deoarece nu lua în
seamă niciuna dintre încercările sale de-a intra în vorbă cu ea și

nu răspundea la nido întrebare, nu avea de ales decât să stea aco- 81
lo și să o observe. Remarcă totuși că femeia comunica cumva cu
el, aducându-i la cunoștință că era stăpânită de o suferință foar
te, foarte adâncă. Medicul își zise că vânătăile de pe brațe erau
mult mai profunde decât se putea vedea.
— Trebuie că vă loviți zdravăn ca să vă faceți așa ceva, îi spu
se el.
Ochii lui Carol clipiră un moment către Neimeyer, apoi reve
niră la un punct de pe peretele depărtat. Terapeutul se întrebă
dacă asta reprezenta cumva o recunoaștere slabă a faptului că
el se afla în cameră. Până atunci nu văzuse niciun alt indiciu
manifest.
Rămaseră tăcuți în cursul primei ore și la fel se întâmplă și în
ședința următoare. Carol continua să își lovească brațele de sca
un, dar cu mai puțină violență parcă. Neimeyer hotărî să o ia ca
pe un semn de progres.
Când Carol a rostit primele cuvinte, pe la mijlocul celei de-a
treia ședințe, a șoptit:
— Suferința, și apoi și-a reluat poziția încremenită.
— Spune-mi mai multe despre suferința pe care o simți, o în-
curajă Neimeyer.
Nimic. Nici cel mai mic răspuns.
— De când nu ne-am mai întâlnit, văd că ți-au mai apărut niș
te răni pe brațe. Bănuiesc că suferi în continuare la fel de tare.
Fusese oare un semn de încuviințare din cap? se întreba
Neimeyer. Și așa au luptat împreună preț de minute nesfârși
te, instalându-se până la urmă într-o tăcere tihnită. Deoarece
Carol era foarte obișnuită să rămână mută, terapeutul ei a
avut nevoie de ceva timp pentru a-i respecta stilul unic de in
teracțiune.
Clientul care m-a schimbat • Robert Neimeyer

82 Notații zilnice
în cele din urmă, încetul cu încetul, Carol a început să vor

bească în fraze de două sau trei cuvinte, fără nicio elaborare.
După o serie de întrebări persistente din partea terapeutului,
ea a descris rostul tăieturilor pe care și le făcea singură: se vo
iau să fie niște mesaje către terapeuții ei, gravate în propria
carne.
— Apreciez durerea prin care treci ca să comunici cu mine pe
calea asta, spuse Neimeyer sincer, dar mă întreb dacă ai putea
înlocui tăieturile de pe brațele tale cu un creion și o hârtie.
Și așa a început jurnalul terapeutic al lui Carol, care a consti
tuit principalul mijloc prin care a vorbit despre suferința dinăun
trul ei.
Neimeyer află că pacienta lui fusese externată recent din spi
tal după o tentativă de sinucidere. Fusese abandonată brutal la
camera de gardă de iubitul ei, care era supărat că fusese atât de
rău deranjat. Personalul medical care a resuscitat-o nu a fost nici
el mai compătimitor și (din câte i se păruse ei) păruse supărat că
îi împiedica să se ocupe de pacienții cu probleme „reale". Cum
era obișnuită să fie maltratată dintotdeauna, Carol nu conside
rase anormală niciuna dintre reacții.
De la vârsta de șase ani, Carol fusese abuzată sexual de tatăl
ei. In familia ei exista deopotrivă un fond masiv de abuzuri, ast
fel încât nimeni din casă nu era deosebit de stabil sau statornic.
Destul de timpuriu în copilăria ei, Carol începuse să își facă sieși
rău în forme variate, care mergeau de la automutilare până la
tentative repetate de sinucidere.
Carol încercase să scape din familia ei în adolescență și intra
se într-un cult religios. S-a dovedit însă că una dintre prevederile

ș acestei biserici era obligația ei de-a satisface nevoile sexuale ale 83 ;
liderilor. Fusese pregătită de la o vârstă fragedă pentru acest rol, jj
astfel încât a trecut ceva timp până când a fost în stare să evade-
\ ze dintr-o „familie" care s-a dovedit la fel de abuzivă ca și cea în
Ș care se născuse.
în acest timp, tatăl lui Carol s-a îmbolnăvit de cancer și era pe ji
i moarte. Oricât de mult îl disprețuia și îl detesta, ea s-a simțit da-
toare să stea cu el în ultimele sale zile. Când i-a anunțat că s-a |
| hotărât să părăsească cultul, liderii au avertizat-o că Dumnezeu |
o pedepsea pentru trădare luând viața tatălui ei. Și, Într-adevăr, |
tatăl ei a murit a doua zi. Carol a luat asta drept un semn că
Dumnezeu voia ca ea să fie realmente o proscrisă. în următorii
câțiva ani, Carol se cufundă tot mai adânc în disperare și într-o
viață marcată de un șir nesfârșit de relații abuzive.
începând să se familiarizeze cu povestea lui Carol, în prin- î
cipal citindu-i jurnalul, Neimeyer și-a dat seama cât de copie- i
șită se simțea de situație. Nu avea la dispoziție un îndrumător.
Abia se mutase într-un oraș nou și nu își cunoștea bine colegii
ca să le ceară ajutorul. Pentru ca lucrurile să fie și mai compli- j
cate, pe atunci lucra pe baza unei paradigme comportamenta
le cognitive, un model care părea mai degrabă limitat pentru i
profunzimea și complexitatea situației lui Carol. Era recunos
cător pentru tehnicile concrete și specifice pe care le avea la dis- |
poziție, dar se simțea insuficient pregătit pentru a merge mai
adânc în miezul tulburărilor lui Carol. Clienta lui nici nu răs
pundea bine la argumentele raționale, la dialogul interior sis
tematic și la indicațiile comportamentale cu care fusese obiș
nuit. Era clar că trebuia să meargă cu mult dincolo de tot ce
încercase până atunci.
Clientul care m-a schimbat • Robert Neimeyer

84 Ziduri
Neimeyer își dădu seama că genul de conversații concrete,

specifice, concentrate pe un obiectiv anume, raționale erau prac
tic inutile cu Carol. Odată ce începu să experimenteze o moda
litate mai metaforică, mai intuitivă de comunicare văzu că ea răs
punde la fel și face progrese regulate. Internările s-au rărit,
începu să își facă prieteni și relații. începu o carieră nouă în do
meniul medical. Totul mergea bine până când se întâlni din în
tâmplare cu un terapeut la care fusese odinioară.
Cu mai mulți ani în urmă, când fusese deosebit de vulnera
bilă, terapeutul ei încercase în repetate rânduri să o seducă și o
convinsese să facă sex oral cu el în cabinet. Aceasta se întâmpla
în perioada când manifestase multe simptome clasice de „bor-
derline", în special manifestând impulsuri autodistructive. Fap
tul de a-1 fi întâlnit din nou pe acel terapeut precipitase o recă
dere și Carol s-a simțit lunecând îndărăt, în starea dinainte.
Carol a revenit la o stare de verbalizare săracă în cadrul șe
dințelor. Prin vorbirea ezitantă și prin notațiile din jurnal, ea se
descrise ca simțindu-se copleșită de suferință și dezorientată.
Uneori, se întreba dacă mai putea măcar să își dea seama ce e
real, dovedind că disocierea își făcea încă o dată apariția. La un
moment dat, Carol recunoscu chiar că se ascundea, se proteja.
Vorbi foarte mult despre ziduri.
Adoptându-i limbajul metaforic, Neimeyer o invită pe Carol
să vorbească mai mult despre ziduri. Ea descrise senzația că ar
exista un zid translucid care părea să se ridice între ea și restul
lumii.
— Și eu fac parte din acea lume? întrebă Neimeyer.

Carol recunoscu că în zid existau niște găuri. Unele dintre ele 85
fuseseră scurmate, ca și cum cineva încerca să iasă prin zid.
— Carol, poți să mă iei cu tine de cealaltă parte a zidului ăstuia?
— Nu știu.
Și tăcu apoi vreme îndelungată.
—■ Cred că dacă aș avea un cuțit, aș putea să mă eliberez, dar
nu pot să fac asta fără să scrijelesc zidul.
— Așa e. Dar oricum sunt deja atâtea scrijelituri pe zid.
— Și pe mine.
Carol rosti aceste cuvinte cu un glas foarte slab. Apoi vorbi
despre cum se simte ca o fetiță.
— Ce face fetița în spatele zidului?
— Umblă încolo și încoace. Ca un paznic.
— Ce păzește?
— Lumea.
— De cine anume?
Carol tăcu, gânditoare, apoi îl privi pe Neimeyer drept în ochi.
— De tine.
— De mine? Ce lucruri i-aș putea face eu lumii de care fetița
să trebuiască să o păzească?
— Păi, ai putea să începi să destrami zidul, și atunci nu ar mai
avea unde să stea.
Neimeyer încuviință din cap, gânditor.
— Trebuie să îi luăm lumea? Nu îi putem da voie să trăiască
în ea?
— Nu știu.
— Atunci dă-mi voie să te întreb altceva. Ce fel de relație are
fetița asta cu Carol?
Carol explică atunci că fetița reprezenta latura ei întunecată.
Ea întruchipa tot ce era rău și malefic.
Clientul care m-a schimbat ■ Robert Neimeyer

86 — înțeleg, spuse Neimeyer. Dacă fetița ar putea vorbi, ce
ne-ar spune?
Carol râse, dar era mai mult ca un chicotit.
— V-ar spune să tăceți din gură. E încăpățânată.
Spunând aceste cuvinte din urmă, Carol deveni de un calm
îngrijorător și se uită la peretele din spatele terapeutului. După
câteva minute, în care Neimeyer așteptă, spuse:
— Cred că îmi pierd mințile.
Neimeyer dădu din cap în semn că înțelege.
— Mă întreb dacă aș putea vorbi cu fetița asta care reprezin
tă latura ta întunecată.
Carol încuviință din cap.
— Bine, atunci. Fetițo, cum te cheamă?
— Carol, răspunse ea cu un glas slab și ascuțit.
— Pari liniștită, Carol.
— Pot fi liniștită. Și pot fi și zgomotoasă.
Spuse aceasta ca pe un avertisment.
— Ce ai vrea să-mi spui acum?
Carol zâmbi.
— Vreau să-ți spun că am dreptul să tac oricând vreau eu.
— Carol, Carol cea mare, te ascultă?
— Da, mă ascultă. Ar trebui să mă asculte mai mult și atunci
n-ar mai da de necazuri.
Neimeyer înțelese că vorbea despre vremurile când își în
găduia să fie sedusă și abuzată de oameni precum celălalt te
rapeut.
— Ai vrea ca cealaltă Carol să fi luat în seamă avertismentul
tău că nu trebuia să se încreadă în acel bărbat.
Carol încuviință din cap, apoi intră în amănunte, mai mult
decât o făcuse vreodată până atunci, despre natura abuzului pe

care îl suferise. Vorbi despre ce îi făcuse terapeutul și despre cum 87
o amenințase că o să o dea afară în șuturi dacă nu i se supunea.
în timp ce o asculta, Neimeyer observă niște mișcări distinc
tive ale corpului pacientei.
— Văd că în timp ce-mi spui toate acestea îți lași umerii în jos,
ca și cum te-ai retrage în sine, ghemuindu-te ca să te aperi.
— Da, așa e. Așa se ascunde Carol de tine și de toți ceilalți.
— Și tot mai are nevoie să facă asta?
Carol dădu din umeri, spunând că nu știe. Era clar că îi era
frică de felul cum mergeau lucrurile.
Ritualuri de vindecare
în tot timpul cât Neimeyer îi punea întrebări „Micuței Carol"

despre natura relației ei cu „Carol cea mare", nu se putea împie
dica să se gândească pe ce teritoriu ciudat se afla.
— Era întru câtva la fel ca experiența pe care o avusesem cu
mulți ani în urmă când am mers pe Cliffs of Moher din partea
vestică a Irlandei. E un loc cum nu mai există altul. Arată literal
mente ca un peisaj lunar. E genul acela cu stânci calcaroase acci
dentate. Nu e nici urmă de viață pe acolo. Din când în când, se
descoperă stânci cu semnificație ritualică rămase de la o civili
zație dispărută. Cu Carol, m-am simțit ca și cum aș fi pătruns în
genul acela de ținut care era gol și aspru, dar și absolut intrigant,
îmi concentram atenția asupra a ceea ce spunea ea cu un soi de
perspicacitate pătrunzătoare. M-am simțit foarte intens conectat
cu ea în conversațiile de acest fel.
Vorbind în limbajul metaforic, Carol era în stare să discute de
spre părțile ei ascunse dindărătul zidului fără să trebuiască să
apeleze la disociere.
Clientul care m-a schimbat ■ Robert Neimeyer

88 — Mă simt ca și cum aș fi un alpinist care a căzut, spuse ea la
un moment dat. Dar rănile mele s-au vindecat acum și cicatrice
le se șterg treptat Cred că sunt gata să încep să mă cațăr din nou.
Carol l-a învățat pe Neimeyer care e puterea limbajului neli
teral și metaforic. Pentru el a fost im punct de cotitură să se în
depărteze de mecanismul linear, prea logic, al teoriei comporta-
mental-cognitive și să înceapă să aibă încredere în intuiție într-un
fel nou. Nu numai că a început să studieze filosofia și gândirea
constructivistă, ci a pătruns mai adânc și în critica de artă. Desi
gur că această schimbare a evoluat într-un stil terapeutic nou,
dar l-a schimbat și în alte privințe.
Neimeyer și Carol au dezvoltat stiluri rituale în terapia pe
care o făceau împreună. într-un sens, pacientul a devenit profe
sorul, deoarece îi era mult mai ușor să inventeze căi prin care
putea să își lase trecutul în urmă. De exemplu, Carol a cumpă
rat un vas de ceramică de la un particular. A organizat o petre
cere la care și-a ales cu grijă prietenii care puteau aprecia înțele
sul simbolic a ceea ce plănuia să facă. A creat o ceremonie în care
își îngropa trecutul reprezentat de tot felul de obiecte care-i adu
ceau aminte de cei mai chinuiți ani și de copilăria sa. Le-a pus în
vasul de ceramică, pe care l-a coborât în groapă și apoi l-a aco
perit cu pământ, toate acestea de față cu martori de încredere.
Pe măsură ce devenea mai puternică, Carol manifesta din ce
în ce mai multă inițiativă. S-a întors în orașul ei de baștină, un
loc din care fugise cu mulți ani în urmă. în timp ce se afla acolo,
a căutat persoane care îi cunoscuseră familia și a vorbit cu ele. A
pus întrebări despre tatăl ei, pe care nu avusese niciodată ocazia
să le pună pe când era mică. Din aceste conversații, a început să
construiască o autobiografie, spusă prin vocea rudelor și priete
nilor de familie cu care a reluat legătura.

CAPITOLUL?
Alan Marlatt
Un nume nou
— Asta-i o problemă serioasă, tocmai potrivită pentru tine,

spuse psihiatrul. Nici măcar nu știu ce să fac cu ea.
— Despre ce e vorba? îl întrebă Marlatt pe colegul său, mem
bru al secției de psihiatrie care îl sunase pentru a-i trimite o pa
cientă.
— Are o depresie foarte gravă, spuse psihiatrul, apoi făcu o
pauză. Sunt de-acum trei luni de când mă ocup de ea și progre
sele simt foarte mici.
— înțeleg, răspunse Marlatt, așteptând ca celălalt să spună tot.
— Așa că, oricum, continuă psihiatrul, astăzi a recunoscut
că obișnuiește să bea câte puțin. De fapt, ceva mai mult. Odată
ce mi-am dat seama cât de lipsită de control era, i-am spus că
nu pot s-o ajut prea mult până nu se controlează în privința al
coolului.
— Și aici intervin eu? întrebă Marlatt. Nu era greu de ghicit,
ținând cont de faptul că era cunoscut la universitate și de mulți
alții drept unul dintre primii cercetători și clinicieni în domeniul
comportamentelor de dependență.
Clientul care m-a schimbat • Alan Marlatt

90 — Exact. Mă întrebam dacă ai vrea să faci o evaluare a con
sumului ei de alcool și să-mi spui și mie ce părere ai. în același
timp, am trimis-o și la un centru de tratament pentru alcoolici.
Adevărul e că nu știu multe despre alcoolism, dar tot ce știu e
că nu mai pot continua să mă ocup de ea.
Marlatt știa din experiență că cei mai mulți practicieni cunoș
teau destul de puține lucruri despre genul acesta de probleme,
care deseori nu puteau fi rezolvate prin intervențiile medicale sau
psihologice obișnuite. Fu de acord să facă evaluarea pacientei și
promise că va lua legătura cu psihiatrul după ce o va consulta.
Căutarea unei căi de mijloc
Tina arăta înainte de toate obosită când veni la evaluare.

Marlatt începu ședința întrebând-o cum îi mergea.
— Știți, răspunse ea gânditoare, chiar că nu mai înțeleg nimic
din toată chestia asta. Simt complet dezorientată.
— Dezorientată? Cum adică?
— Păi, celălalt medic la care am fost mi-a spus că beția mea
era motivată de depresia pe care o am. A spus că încerc să mă
tratez singură.
— Și ce vi se pare neclar?
— M-am dus la centrul ăsta de tratare a alcoolismului din
oraș, unul din programele acelea la care trebuia să mă prezint o
dată pe lună. Știți unde e?
Marlatt dădu afirmativ din cap. Într-adevăr, știa foarte bine.
Era imul dintre centrele tradiționale care respectau un anumit ti
par și cereau o abstinență totală.
— Mi-au spus că sunt o alcoolică și că asta îmi provoca depre
sia, și nu invers. Mi-au spus că, dacă nu îmi impun o abstinență

totală și nu accept faptul că altfel o să fiu o alcoolică toată viața, 91
incapabilă să-mi controlez beția, o să fiu tot timpul deprimată.
— înțeleg acum de ce sunteți dezorientată, observă Marlatt.
— Era și cazul. Vreau să spun, ce e cu voi, oameni buni? Doc
torul meu mi-a spus că depresia provoacă beția. Personalul de
la centru spunea că băutura provoacă depresia, ca orice altă pro
blemă din viața mea. Nu mai știu ce să cred. Și acum m-au tri
mis la dumneavoastră.
— Și? Ce părere aveți?
Tina dădu din umeri.
— Zău dacă știu. De asta am venit la dumneavoastră. Cred
că poate fi ceva adevăr în ambele păreri, dar par să se contrazi
că una pe cealaltă. Nu înțeleg cum vine treaba asta: psihiatrul
meu nu o să mai vrea să mă trateze până nu încetez să beau, dar
eu nu pot să mă las de băutură dacă el are dreptate și sunt de
primată.
— Și sunteți gata să vă lăsați de băutură?
— Sincer? în momentul ăsta? Nu.
Marlatt zâmbi, apredindu-i onestitatea. îndemnată întru cât
va de el, Tina începu să explice că, în momentul de față, se lup
ta cu o serie de necazuri. Avea probleme în căsnicie și deopotri
vă la serviciu. Singurul lucru care părea să meargă era băutura:
amorțea durerea și o făcea insensibilă.
— De ce aș renunța la singurul lucru care pare să mă ajute să
răzbesc?
Marlatt dădu din cap, în semn că o înțelege; era o dilemă pe
care o întâlnise frecvent ca director al Centrului de Cercetare a
Comportamentelor Adictive. în timp ce, în modelul medical de
tratare a alcoolismului, pacienților li se cere să își impună absti
nența totală, în strategia de reducere a suferinței, acestora li se
Clientul care m-a schimbat ■ Alan Marlatt

92 permite să își mențină strategiile de coping până când acestea
ajung să fie înlocuite cu alte strategii mai eficiente. Avem aici
două perspective diferite, una foarte răspândită în cazul abuzu
lui de stupefiante și cu programe în douăsprezece etape, iar cea
laltă reprezentativă pentru sistemul de sănătate publică. Cele
două nu se împacă defel.
Dacă ar exista o „cale de mijloc", Tina ar fi cu siguranță o can
didată potrivită pentru ea. Marlatt crease un tip de terapie de re
ducere a suferinței pentru oamenii care manifestă probleme aso
ciate — o formă de abuz de stupefiante însoțită de depresie sau
anxietate.
Conflict de opinii
Făcând o evaluare și căutând antecedentele, Marlatt află că

Tina era căsătorită, avea 39 de ani și avea doi fii de șapte și de
doisprezece ani. Era o femeie cu studii superioare și cu o forma
ție de om de știință. Soțul ei era un profesor universitar pe care
îl întâlnise la absolvirea facultății.
în anii de început ai căsniciei lor, Kyle, soțul, insistase ca Tina
să renunțe la carieră și să stea acasă cu copiii. El urma să între
țină familia, iar rolul ei avea să se limiteze la cel de casnică. Acest
lucru deveni o sursă continuă de tensiune între ei și a fost unul
dintre motivele pentru care se simțea atât de deprimată.
— Am un doctorat în biologie moleculară, spuse ea exaspe
rată. Locuiesc la o jumătate de oră de mai multe laboratoare de
talie internațională unde aș putea găsi pe loc o slujbă, dar Kyle
mă vrea acasă cu copiii. Se pare că ce vreau eu nu contează.
Tina vorbi ceva vreme despre controlul deranjant pe care îl
simțea din partea soțului ei, deși era destul de pasivă și supusă

(cu excepția băuturii, care îl scotea din minți). Marlatt notă di- 93
namica aceasta, dar hotărî să strângă mai multe informații îna
inte de-a trece la o intervenție de orice fel.
Tatăl Tinei avusese o problemă foarte serioasă cu băutura și
mai erau și alții în familie care se luptau cu alcoolul. Persona
lul de la centrul de tratament al alcoolismului luase imediat în
brațe istoria de familie ca pe o dovadă categorică a faptului că
avea o boală genetică. Concepția aceasta îi plăcea și lui Kyle,
deoarece părea să întărească ideea că Tina era neajutorată și
avea nevoie să se concentreze mai degrabă pe familie, și nu pe
propriile interese „egoiste". El fusese cel ce insistase ca soția
lui să se ducă la Alcoolicii Anonimi și începuse să meargă și el
la grupurile de Alcoolici Anonimi care susțineau părerea sa,
cum că Tina era realmente o alcoolică ce refuza să admită acest
fapt.
Marlatt nu credea deloc că Tina refuza să se recunoască drept
alcoolică. Ea știa că are o problemă, doar că era mai mare și mai
complexă decât fusese considerată inițial. De fapt, se dusese la
câteva grupuri de Alcoolici Anonimi (AA), dar, pur și simplu,
simțise că structura lor nu i se potrivea. Era prea timidă ca să
vorbească în fața tuturor acelor oameni și i se păruse greu să în
țeleagă unele dintre relatările pe care le auzea. Mai mult, avea
probleme cu prima etapă a programului — să admită că nu avea
nicio putere în privința alcoolului. I se părea că ar fi reprezentat
o predare totală. In ce o privea, faptul de-a se simți neajutorată
fusese dintotdeauna problema ei principală și, acum, ca un fă
cut, trebuia să renunțe și mai mult la control!
Când Marlatt îl invită pe soțul ei la o ședință, Kyle fu nebun
de furie că propriul diagnostic, ca și cel al centrului de tratament,
era ignorat.

94 — Nu vrea să meargă la tratament, spumegă Kyle. Nu vrea
să meargă la reuniunile AA. După tot ce fac eu pentru familia
asta, încercând să îi țin pe toți pe linia de plutire, se așteaptă ca
tot eu să o fac și pe asta.
— Deci, nu considerați că ce facem noi aici e un tratament?
replică Marlatt
— Asta? spuse Kyle, scuturând din cap. Ce faceți aici e o gro
zăvie. Mai degrabă o îmbolnăviți și mai rău, băgându-i lucruri
le astea smintite în cap. Cei din grupul meu de AA spun că nu
faceți decât să îi dați apă la moară. E alcoolică. Tatăl ei era alco
olic. Și până nu o să recunoască asta, o să se simtă întruna rău.
Kyle își încrucișă brațele la piept, dând a înțelege că nu mai
avea nimic de spus.
Capitularea
în cele din urmă, Tina s-a dat bătută. Acceptă să se supună

(iarăși) soțului ei și începu să participe la reuniunile AA. Se stră
dui din răsputeri să se lase de tot de băutură, dar odată ce lăsă
sticla, se simți și mai deprimată.
Se simțea mai rău ca oricând și părea să facă progrese neîn
semnate. Psihiatrul ei continuă să refuze să o vadă până ce nu
avea să renunțe cu totul la băutură. Era prinsă între niște con
cepții conflictuale și nu putea vedea nicio cale de ieșire.
în cursul acestei etape din cariera sa, Marlatt se gândi că era
tragic că nu exista nicio modalitate de-a reconcilia diferitele per
spective oferite de instituțiile de abuz de stupefiante, respectiv de
sănătate mentală. Tina era încă un exemplu de persoană prinsă la
mijloc, a cărei depresie era deopotrivă cauză și efect al alcoolis
mului ei. Era evident că avea nevoie de o abordare terapeutică

mai integrativă, mai flexibilă, care să răspundă nevoilor ei spe- 95
cifice, dar, din nefericire, literatura de specialitate nu era încura
jatoare. Procentul de recăderi din domeniul dependenței este
uriaș, iar procentul de succes al tratării alcoolismului prin psi
hoterapia tradițională este și mai lamentabil.
Tinei i se spusese că trebuia să renunțe complet la băutură îna
inte de-a putea primi ajutor pentru depresie, și nu putea — sau
nu voia — să facă asta. în egală măsură, se simțea incapabilă să
își învingă neajutorarea și disperarea fără să apeleze la „autome-
dicația" ei.
Marlatt se simțea la fel de frustrat ca clienta lui. în ciuda tu
turor cercetărilor efectuate, a programelor scumpe de tratament,
a tuturor fondurilor pentru cercetare, a tuturor grupurilor de
sprijin, în realitate, nu exista nimic care să se potrivească unor
oameni ca Tina, care nu intrau în nicio categorie clară. Marlatt
încercase să lupte o vreme, susținând existența unui „teren in
termediar" care să recunoască diferențele individuale și cultura
le în situațiile dificile din viața oamenilor. Dar apărătorii viziu
nii în care adicția este o boală au fost atât de înverșunați încât
obținuseră o lege afirmând că toate tratamentele acoperite de asi
gurări sau de fondurile statale trebuiau să aibă ca obiectiv absti
nența exclusivă. Nu se admiteau excepții și nu conta ce dovezi
existau pentru susținerea modelelor alternative.
Când Kyle a plecat într-o călătorie de afaceri, situația a ajuns
la paroxism. își avertizase soția în repetate rânduri că nu avea
voie să bea deloc cât timp era plecat. După câteva zile, a sunat-o
ca să o verifice.
— Ce faci? a întrebat el suspicios.
— Bine, răspunse Tina, agasată și ranchiunoasă că era tratată
ca un copil.

96 — Ești sigură? Pari altfel.
—Ți-am spus că sunt bine. Sunt doar obosită și nu mă simt bine.
— Nu te simți bine? Fir-ar să fie, ți-am zis doar să stai depar
te de...
— Nu mă simt bine, l-a întrerupt Tina, fiindcă mă doare gâtul.
— Da, sigur. Și te aștepți să te cred? După tot ce ai făcut? Nu
știu de ce ții neapărat să distrugi totul. Nu te pot lăsa singură
nici măcar o zi. Nu pot să am încredere în tine...
Click. Tina închise telefonul. în realitate, nu mai băuse deloc
de când plecase Kyle. Răcise și o durea gâtul. Acum era mânioa
să foc. Și simțea o nevoie nebună să se descarce cumva.
Când Kyle s-a întors acasă peste două zile, Tina era beată
moartă și el fu mai convins ca oricând că acest ultim episod îi
confirma părerea că Tina era o alcoolică fără scăpare.
— Și dumneavoastră ce credeți? îl întrebă Tina pe Marlatt la
următoarea ședință.
Tina devenise o piatră de încercare pentru cariera lui Marlatt.
Tina voia — și merita — o evaluare onestă, dar, dacă făcea așa
ceva, el ar fi contrazis concepția convențională care i se opunea.
Ani de zile suportase atacurile adepților viziunii ortodoxe asu
pra adicțiilor care insistau că era un eretic pentru că susținea ori
ce altceva în afară de abstinență în tratamentul alcoolismului.
Dar Marlatt examinase ani de zile diversele cazuri. își desfășu-
rase propriile studii și citise literatura de specialitate pe care o
strânsese. Era convins, mai mult ca oricând, că existau modele
terapeutice alternative cu eficiență demonstrată. Și toate gându
rile acestea îi treceau prin cap în răstimpul celor câteva secunde
în care Tina îi aștepta anxioasă răspunsul.
— Dacă vreți să știți, începu Marlatt, nu cred că sunteți o al
coolică fără scăpare.

— Da? spuse ea resemnată, fără să îl creadă cu adevărat. 97
— Da. Nu cred că trebuie să vă reamintesc cât de complexă e
situația dumneavoastră. E clar că există un stres conjugal consi
derabil...
— Mie îmi spuneți? râse ea.
—... care acționează ca un declanșator al'alcoolismului dum
neavoastră. într-un fel, psihiatrul dumneavoastră avea dreptate
când a observat că vă tratați singură pentru depresie.
Până la urmă, Kyle își impuse punctul de vedere. Insistă că,
dacă Tina nu accepta să se interneze într-un centru de tratament
de 28 de zile, nu îi va mai îngădui să stea în casă, considerând
că era un pericol pentru copii. In cele din urmă, ea se dădu bă
tută și acceptă să se interneze, admițând cumva că era realmen
te o alcoolică lipsită efectiv de puterea de a-și controla boala.
0 lună mai târziu
Tina s-a întors de la tratament hotărâtă să nu se mai apuce de

băut. La vreo săptămână după întoarcere, în răstimpul căreia nu
mai băuse deloc, făcea cumpărături la băcănie când a observat
afară mașina soțului ei. Curioasă să vadă ce făcea acolo în timp
ce ar fi trebuit să fie la serviciu, se uită pe fereastră și văzu că so
țul ei se îmbrățișa cu o femeie. Mai târziu, în aceeași seară, îl în
fruntă pe Kyle, care recunoscu că avea o aventură, dar își scuză
comportarea afirmând că avea tot dreptul să se consoleze de
când se simțise părăsit de soția lui.
— Atunci am cedat, îi explică Tina lui Marlatt. Ce rost mai
avea să lupt? Soțul mă înșală. Nu vrea să accepte nicio răs
pundere pentru problemele noastre. Totul e din vina mea. în
totdeauna e din vina mea. Și chiar și atunci când fac ce vrea,
Clientul care m-a schimbat • Alan Marlatt

98 și îmi petrec o lună într-o gaură de iad, într-o temniță, el se tă
vălește cu altcineva pe la spatele meu. Ce ar trebui să fac
acum?
Tina era disperată după ajutor, altul decât medicația sau
alcoolul, și îl imploră pe Marlatt să îi ofere o terapie alterna
tivă. Marlatt îi prezentă o formă ușoară de meditație, numi
*,
tă „Urge Surfing" care putea fi folosită ca autoajutorare în
cursul perioadelor în care ar fi vrut să recurgă la băutură. îi
mai recomandă și o carte scrisă de un profesor influent de
meditație.
în acest timp, Kyle hotărî să se despartă de Tina și se mută cu
iubita lui. Tina hotărî că avea și ea nevoie de cm mediu nou, fie
și numai temporar, care să o ajute să își reconstruiască viața fără
ajutorul alcoolului. Se hotărî să aleagă un loc care să fie exact
opusul ultimei ei „internări" la centrul de tratament: un centru
de meditație. Marlatt fu de acord că aceasta ar putea fi o cale ex
celentă de a-și începe noua viață.
Tina se înțelese cu părinții ei să aibă grijă de copii în timpul
cât avea să fie plecată și apoi se duse la centrul de meditație pen
tru o lună. Imediat după sosire, toți participanții trebuiau să facă
un legământ care includea renunțarea la toate substanțele toxi
ce. In clipa când ieși în fața întregului grup, incluzându-1 pe pro
fesorul ei de meditație, și anunță că va respecta toate precepte
le, știu că nu va mai bea niciodată. Acesta a fost pentru ea
momentul conștientizării și al angajamentului și nu avu nicio în
doială că își va ține promisiunea.
* Tehnica de meditație „Urge Surfing" („Plutirea pe deasupra nevoilor impe

rioase") vizează modalități prin care persoanele adicte aflate în tratament în
vață să reziste tentațiilor de a consuma substanțele de care deveniseră de
pendente (n.t.).

Explicând ulterior cum a ajutat-o acest program, în timp ce 99
adunările AA nu reușiseră să o facă, Tina sublinie faptul că nu i
se ceruse să recunoască că era neajutorată, ca în întâia etapă a
programului în douăsprezece trepte. In loc de aceasta, făcu exact
contrariul: declară că avea puterea de-a face o promisiune și de-a
și-o ține, orice s-ar fi întâmplat.
La control
Doi ani mai târziu, Tina reveni la control.

— Mi se mai întâmplă și acum să mă simt deprimată și su
părată, mărturisi ea, îndeosebi când am de-a face cu fostul meu
soț. Am avut un divorț dificil și ne-am luptat pentru custodia
copiilor. Dar nu am mai băut și nu am mai folosit niciun toxic
de când m-am întors de la centrul de meditație. Nu sunt o al
coolică și nici nu am nevoie să merg săptămânal la reuniuni ca
să mi se spună că simt neajutorată. Meditația e cea care mă ține
sănătoasă.
Marlatt era sincer impresionat de progresele pe care le făcu
se Tina, care se datorau în cea mai mare parte propriei ei ini
țiative.
— Mintea mea îmi spune în continuare că am nevoie să
beau, spuse Tina. Dar mi-am dat seama că e doar un gând
de-al meu. De mult nu-mi mai las gândurile să-mi dicteze ce
să fac.
După ce Tina a plecat, Marlatt căută în dicționar cuvântul
„adicție" și observă că avea aceeași rădăcină ca „dictator".
Într-adevăr, Tina refuzase să mai accepte „dictatura" gândurilor
ei ispititoare, a fostului ei soț sau a altceva. în loc să predea pu
terea, acum și-o manifesta.

100 Trasee paralele
Cazul acesta l-a schimbat pe Marlatt în multe feluri, începând

cu activarea propriei furii și a senzației de neputință în rezolva
rea necesităților Tinei.
— Eram furios că oamenii ca ea, cu probleme cu alcoolul și
cu sănătatea, nu primesc genul de răspuns integrat pe care îl me
rită. Eram — și încă mai simt — furios pe sistemul dominant că
nu face ce are de făcut. Trebuie să îi iei pe oameni așa cum sunt,
nu așa cum ai vrea să fie.
Marlatt găsi că situația Tinei fusese oarecum kafkiană. Psihia
trul îi spune: „Nu pot să te consult așa cum ești fiindcă bei și nu
pot trata problemele cu băutura". După care i se spune la cen
trul de tratament al alcoolismului: „Nu vă putem trata așa cum
sunteți fiindcă nu sunteți gata să vă lăsați de băutură".
După acest caz, Marlatt s-a simțit mai capabil să reziste criti
cilor care susțineau sus și tare că abordarea sa mai flexibilă, mai
moderată încuraja pacienții să rămână blocați în negarea proble
mei. A fost acuzat că e îngăduitor cu pacienții, că îi împiedică să
„atingă fundul prăpastiei" și că îi ține pe loc dându-le speranțe
false.
Cazul Tinei l-a învățat cum anume sunt legate problemele
personale și comportamentul de dependență. Este im tipar cir
cular, recursiv.
La un nivel mai personal, Marlatt începu o călătorie paralelă
cu Tina devenind tot mai interesat de psihologia și meditația bu
distă. Descoperi că budiștii concep căile alternative de luare în
considerare a dependenței în termeni care, mai degrabă, insistă
pe diminuarea răului decât pe autoetichetare. Mai descoperi și
că filosofia sa oferea un fond solid pentru integrarea strategiilor

cognitiv-comportamentale în programe de preîntâmpinare a re- 101
căderilor.
— Când am început să studiez budismul m-am temut, că
ceilalți colegi ai mei universitari vor găsi acest lucru inaccepta
bil. Am fost interesat de meditație din 1970, când am încercat
pentru prima dată să tratez o problemă de hipertensiune arte
rială. în loc să recurg la medicamente, am ales meditația. Și am
făcut la fel de atunci încoace.
Punctul de cotitură din viața lui Marlatt a fost determinat, cel
puțin parțial, de terapia cu Tina. Așa cum ea a găsit o oarecare
împăcare prin meditație, terapeutul ei s-a întors către budism ca
spre o cale spirituală.
— Acesta a fost momentul când mi-am dat seama că sunt de
cealaltă parte. A trebuit să-mi asum public noua tehnică de tera
pie a adicțiilor. Acum fac prezentări și chiar discuții cu comisii
de la Asociația Psihologilor Americani și țin conferințe pe aceas
tă temă. Acum nu sunt doar un psiholog care studiază budismul,
ci un psiholog budist.
Privind retrospectiv la timpul petrecut cu Tina, Marlatt își
amintește că, în aceeași perioadă, dorea să candideze la o bursă
care să îi finanțeze un studiu despre efectele meditației budiste
asupra deținuților. Descoperi că un curs de formare de 10 zile
putea reduce în mod semnificativ problemele cu alcoolul și cu
drogurile în cazul deținuților care practicau meditația în recule
gere, în comparație cu grupurile de control care nu beneficiau
de această formare. Acest lucru confirma empiric ceea ce el des
coperise din ce în ce mai mult în propria viață: și anume că com
portamentele de dependență pot fi efectiv controlate, dacă nu ges
tionate, prin adoptarea unei abordări de tipul „Căii de Mijloc"
între extremitățile dihotomice reprezentate de toleranța zero,

102 adică de cerința de abstinență totală, pe de o parte, și de toleran
ța extremă prin indulgența dăunătoare și pierderea controlului,
pe de alta.
— Toate acestea s-au făcut simțite serios pe durata terapiei cu
Tina, își aminti Marlatt Are un merit semnificativ pentru tot ce
am realizat de atunci încoace. într-un fel, a fost și impulsul pen
tru noul meu nume.
— Noul tău nume? am întrebat eu.
Marlatt povesti cum că atunci când se „refugiase" în tradiția
budistă, profesoara lui de meditație îi spusese:
— Dacă ești gata să respecți învățăturile, să te refugiezi în
Buddha, dharma și sangha, o să-ți dau un nume budist.
Marlatt ne-a explicat că, atunci când ți se dă un nume budist,
el reprezintă deseori ceva de care te ocupi, vreo problemă din
viața ta cu care te lupți.
— Deci, care e numele tău? am întrebat noi.
— Numele meu este Sopa Gyatso. înseamnă „oceanul răbdă
rii" sau „răbdare nețărmurită".
Marlatt zâmbi spunând acestea și apoi adăugă:
— Pot să vă spun că mai am încă mult de luptat în privința asta.

CAPITOLUL 8
Albert Ellis
învățând de la o clientă dificilă
La vârsta de 90 de ani, Albert Ellis ajunsese probabil în pragul

recordului mondial al celui mai mare număr de pacienți consultați
într-o viață. Aceasta nu numai deoarece a rămas activ din punct de
vedere profesional timp de peste 60 de ani, ci și pentru că a făcut
terapie de grup de-a lungul celei mai mari părți a carierei sale, în
registrând un număr de sute, dacă nu de mii de ședințe.
Ellis este întemeietorul terapiei comportamentale rațio-
nal-emotive (Rațional Emotive Behavior Therapy, REBT), una
dintre terapiile majore din secolul trecut. Nu numai că a fost
printre primii care au promovat o modalitate de terapie care in
sista pe autodialogul (self-talk) cognitiv văzut ca o cale de-a
schimba propria percepție și experiență a realității, dar a și sus
ținut întotdeauna că clinicienii ar trebui să aplice aceleași meto
de asupra lor înșile. în realitate, Ellis a comentat în repetate rân
duri în scrierile și în conferințele sale că REBT a format
întotdeauna modelul după care a încercat să își trăiască propria
viață — înfruntându-și propriile convingeri iraționale pentru a
fi mai tolerant cu sine și cu ceilalți. El a fost mereu un avocat
Clientul care tn-a schimbat • Albert Ellis

104 fervent al ideii că, dacă terapeuții REBT își ajută pacienții să își
examineze tiparele de gândire disfuncționale, ei sunt deopotri
vă bine echipați pentru a și le examina și pe ale lor. Acesta este
contextul care l-a făcut pe Ellis să observe că, făcându-i pe pa-
cienți să renunțe la convingerile lor iraționale, terapeuții nu pot
decât să și le înfrunte pe ale lor.
Ellis a scris cel puțin câte o carte pe an de când a început să
practice, însumând cu totul peste 75 de volume. Printre cele mai
cunoscute lucrări se numără Reason and Emotion in Psychothera-
py, A Guide to Rațional Living
*, Sex Without Guilt, How to Control
YourAnger Before It Controls You, How to Stubbomly Refuse to Make
Yourself Miserable About Anything — Yes, Anything și Feeling Bet-
ter, Getting Better, Staying Better.
Până în 2007, anul morții sale, Ellis a fost directorul institutu
lui din New York care îi poartă numele. Ocupându-se de îngri
jirea sănătății sale, el a fost până la acea dată activ scriind, con-
ferențiind și supervizând.
O clientă detestabilă
Printre miile de Oameni pe care i-a tratat Ellis de-a lungul re
putatei sale cariere, incluzând peste 20 de ședințe individuale
(de jumătate de oră) pe zi, terapie de grup, terapie de familie,
demonstrații asistate, supervizare și consultații, există o persoa
nă care se diferențiază de toate celelalte, o clientă care l-a ajutat
în cea mai mare măsură să se schimbe. Ellis a făcut atâtea ședințe
de terapie de-a lungul anilor, repetând temele care constituie
* Traducerea românească: Ghid pentru o viață rațională, Romanian Psychologi

cal Testing Services, Cluj, 2007 (n.t.).

marca sa personală, încât fețele pacienților săi se confundă ade- 105
sea. Cu toate acestea, există o clientă care rămâne deosebit de vie
în amintirea lui. Era o femeie despre care a discutat cu noi pen
tru un proiect anterior prezentându-ne cazul ei cât se poate de
neobișnuit (Kottler & Carlson, 2003), dar ea merită să fie men
ționată din nou în contextul discuției despre clienții care au avut
cea mai mare influență asupra lui.
Cuvântul care îi vine cel mai lesne în minte lui Ellis când o de
scrie pe Natalie este „detestabilă", și el are foarte rar tendința de-a
folosi asemenea etichetări negative. Dar acesta a fost realmente
un caz special care i s-a întipărit lui Ellis în minte ca niciun altul.
Natalie făcea parte dintr-un grup pe care Ellis îl conducea de
mulți ani. Inițial, a venit deoarece (lucru deloc surprinzător, după
cum se va vedea) avea oarecare dificultăți în relațiile ei cu ceilalți,
începând cu părinții ei. Mama ei, îndeosebi, fusese extrem de abu
zivă față de ea și acest lucru păruse să creeze un tipar pe care Na
talie urma să îl respecte în relațiile cu ceilalți. Pe deasupra, se lup
tase cu o depresie severă în cea mai mare parte a vieții, care se
înrăutățise până într-atât încât, oricât de mult disprețuia terapia și
pe terapeuți, nu credea că s-ar mai putea descurca fără un ajutor
cât de mic — chiar dacă venea din partea unor „șarlatani și sonați".
Să spui că Natalie era ostilă ar fi fost un eufemism. Natalie
putea fi atât de furioasă, atât de plină de mânie, atât de caustică
și de agresivă când vâna punctele slabe ale celorlalți, încât pu
tea face pe oricine să izbucnească în lacrimi. Lucru deloc neobiș
nuit pentru cei diagnosticați cu tulburări borderline, ea avea o
iscusință sinistră de-a descoperi vulnerabilitățile oamenilor și
de-a se folosi de ele ca de o modalitate de-a se proteja pe sine de
atacurile manifeste. Mai mult, își păstrase ce avea mai bun pen
tru remarcabilul și faimosul ei terapeut.
Clientul care m-a schimbat • Albert Ellis

106 — Și oamenii chiar vă plătesc pentru treaba asta pe care o fa
ceți? îl ironiză Natalie pe Ellis în timpul unei ședințe în care în
cercase să o ajute să își examineze comportamentul autodistruc-
tiv. Nu pot să cred că ați ajutat vreodată pe cineva cu rahatul ăsta
căruia îi ziceți terapie. Poate că merge când e făcut de alții sau
cu blegii ăștia din grupul de față.
Și gesticulă cu brațul, arătând către ceilalți din grup.
— Dar sunteți cel mai prost terapeut pe care l-am văzut vre
odată — sau de care am auzit.
Să spui că Ellis putea rămâne fără replică în fața tiradelor lui
Natalie e ceva excepțional, deoarece este un bărbat foarte cunos
cut pentru iuțeala spiritului și replicile sale prompte, care poate
să țină piept oricui și să îl încuie. Dar cu Natalie nu îi mergea.
— Credeam că vorbim de dumneavoastră, încercă Ellis să
intervină, concentrând discuția pe disfuncțiile cognitive ale lui
Natalie și pe simțul ei despre dreptul la opinie. Vorbeați despre
fetița din metrou de azi-dimineață, cea care își pocnea în gură
guma de mestecat și despre care ziceați că vă scotea din fire...
— Uite ce e, îl întrerupse Natalie, văd că iar începeți. Proba
bil că aveți probleme cu memoria sau ceva de genul ăsta, fiind
că nu am spus niciodată așa ceva. Și am și martori aici.
Natalie privi amenințătoare de jur-împrejurul camerei, sfi
dând pe oricine din grup să o contrazică.
— N-am spus niciodată că ticăloasa aia mică își pocnea guma
de mestecat în gură. Ceea ce am spus e că...
— OK, OK, încercă Ellis să o calmeze.
— Nu puteți să suportați înflăcărarea, nu-i așa? Natalie pre-
luă din nou controlul conversației. Nu m-ați plăcut niciodată, și
oricine aici de față poate să vadă asta. Cu toții pot să vadă cât
sunteți de necinstit și cum practicați favoritismul. Singurul

motiv pentru care mă mai lăsați să vin la grupul ăsta nenorocit 107
e că vreți să câștigați cât mai mulți bani cu putință.
Natalie își scutură capul, dezgustată.
— Și ăsta-i încă un lucru — acest așa-zis institut pare să nu se
poată ocupa de cele mai simple lucruri fără să le dea peste cap.
Nu mi-au dat niciodată o factură corectă. întotdeauna mi-o um
flă sau îmi pun la socoteală ședințe la care nu am fost.
Dacă s-ar fi dat premii pentru cel mai agresiv și mai nociv
client afectat de borderline, Ellis era convins că Natalie ar fi câș
tigat fără nicio greutate. Și la fel ca toți indivizii grav perturbați
care încearcă să îi țină pe ceilalți în stare de dezechilibru pentru
ca ei să se simtă în siguranță, Natalie avea un talent uimitor de
a-i ataca în punctele slabe. Chiar dacă majoritatea acuzațiilor ei
erau niște născociri false și ridicole, din când în când, nimerea la
țintă într-un mod care îl făcea pe Ellis să se simtă atins din plin,
își petrecea mai mult timp gândindu-se la femeia aceasta decât
ar fi fost dispus să recunoască. Plănuia căi alternative de-a sta
bili un contact cu ea. Se consultă cu colegii săi în privința unor
intervenții posibile care ar putea să îi micșoreze ostilitatea, însă
nimic nu părea să meargă. Și, mai rău, chiar dacă ea declara sus
și tare că nu se simțea deloc mai bine și deși avea o influență atât
de perturbatoare în grup, insista să vină în continuare.
— N-o să scăpați așa de ușor de mine, spunea Natalie cu dis
preț. Ați stricat lucrurile cu desăvârșire, așa că acum a naibii să
fiu dacă n-o să le reparați la loc.
Ellis nu putea decât să scuture capul, încercând să îi redirec-
ționeze furia și să se concentreze pe ceilalți membri ai grupului
care încă nu își reveniseră de pe urma ultimei ei crize de furie.
Lucrul cu adevărat ciudat (sau poate nu chiar atât de neobiș
nuit, la urma urmei) era că Natalie părea efectiv să se simtă mai
Clientul care m-a schimbat ■ Albert Ellis

108 bine. Deși continua să fie instabilă și de necontrolat în cursul șe
dințelor de grup, totul părea să arate că făcea progrese în privin
ța relațiilor sale cu colegii de lucru și cu familia. Dar Ellis nu avea
cum să vadă aceste schimbări și Natalie continuă să îl persecu
te de câte ori avea prilejul.
învățarea răbdării și a acceptării
Ceea ce a făcut ca situația să fie și mai grea pentru Ellis a fost

faptul că, exact în această perioadă, contribuțiile sale au fost ata
cate de o serie de psihologi care susțineau că REBT nu avea nicio
legitimitate, că nu existau niciun fel de studii care să o susțină,
că, la modul general, Ellis era un mincinos și un escroc și că nu
avea nicio valoare. Rațional vorbind, el știa că acuzațiile erau lip
site de temei, dar era totuși o perioadă dificilă pentru el și, une
ori, începu să se îndoiască de sine. Iar Natalie nu făcea decât să
toarne gaz peste foc.
Totuși, într-un fel, această clientă deosebită l-a ajutat pe Ellis
să se călească așa cum nimic altceva nu ar fi reușit să o facă atât
de bine. Natalie l-a ajutat nu numai să reziste mai ferm criticilor
săi, ci și să își amelioreze metodele, astfel încât ajunse să se des
curce și mai bine cu clienții îndărătnici și dificili. Pe deasupra,
pentru a-și păstra calmul în fața atacurilor și a manipulărilor lui
Natalie, Ellis învăță să își pună în discuție propriile judecăți și
în special pe ale celorlalți, astfel încât își desăvârși teoria de-a
insista pe acceptarea necondiționată a pacienților de către tera
peut, chiar dacă anumite aspecte ale comportamentului lor erau
extrem de neacceptabile. Când era sincer cu sine, Ellis trebuia să
recunoască că nu fusese pe cât de eficient ar fi trebuit cu această
clientă, că acuzațiile ei în sensul că eșuează în ce o privește puteau

fi într-un fel întemeiate. Dar, oricât de adevărat ar fi fost acest lu- 109
cru, el continua să creadă că respectiva scădere a performanței
nu însemna că era un terapeut incompetent.
Mai exista un aspect al relației cu Natalie care avea un impact
puternic. Dacă era să fie întru totul onest cu sine, Ellis trebuia să re
cunoască că cel puțin una dintre acuzații avea un sâmbure de ade
văr: și amîme că nu se ocupa de ea ca de o persoană, că nu o trata
imparțial și cu suficient respect. Era greu pentru el să păstreze ati
tudinea de empatie și de compasiune față de o persoană care se stră
duia atât de mult să fie imposibil de iubit. Dar oricât de odioasă ar
fi ajuns Natalie, oricât de josnic ar fi fost comportamentul ei, ea avea
perfectă dreptate afirmând că merita să fie tratată cu același respect
ca oricare alt om, deși comportarea ei era provocatoare.
— Chiar dacă cea mai mare parte — sau chiar totul — din
ceea ce a spus ea despre mine ar fi fost adevărat, și-a dat seama
Ellis, și anume că eram un terapeut de doi bani, că nu știam ni
mic, că aveam o memorie proastă, că nu-mi păsa de ea — asta
tot nu mă făcea să fiu o nulitate.
Ellis cunoscuse acest principiu dintotdeauna. La urma urmei,
era o piatră unghiulară a întregii sale teorii. Totuși, Natalie a de
venit proba absolută a acestei convingeri, care se călise în luptă.
In cele din urmă, Ellis era în stare să o accepte cu respectul și so
licitudinea cerute. Aceasta a luat literalmente ani de zile de lucru
comun într-o relație care era printre cele mai dificile din câte avu
sese. Deși în cea mai mare parte comportamentul ei nu s-a schim
bat pe cât de mult ar fi fost de dorit în cadrul grupului, Ellis
ajunse să își privească diferit clienta. Mare parte din această
schimbare s-a datorat faptului că și-a reconsiderat propriile sale
credințe iraționale cum că ea ar fi fost nepărat diferită, că trebu
ia să fie diferită.
Clientul care m-a schimbat ■ Albert Ellis

no într-o măsură mai mare decât cei mai mulți oameni întâlniți
de Ellis, Natalie l-a învățat să fie mai răbdător și să își controle
ze mai bine toleranța la frustrare.
— în foarte mare măsură, travaliului avut cu ea i se datorează
faptul că am dezvoltat conceptul „acceptării necondiționate a ce
luilalt", care înseamnă acceptarea celorlalți indiferent de ceea ce
fac sau de cât de tulburați sunt, spune Ellis. Am avut întotdea
una o toleranță scăzută la frustrare, dar clienta aceasta m-a în
vățat să mă străduiesc să o măresc.
Ellis a mai învățat de la Natalie să se accepte mai deplin pe sine.
— Fiindcă m-am acceptat pe mine, sunt capabil să îi accept
pe ceilalți așa cum sunt și să accept lumea așa cum e — fără să
vreau neapărat să fie altfel. Asta mi-a permis să am o viață mai
fericită și mai productivă.
A fi vulnerabil
Un lucru care l-a tulburat cel mai mult toată viața pe Albert
Ellis a fost acela de-a fi alături de oamenii care se străduiesc din
răsputeri să facă față greutăților inerente. Aceasta ar putea fi foar
te bine o mărturie despre confruntările sale cu problemele de să
nătate normale pentru un om de 90 de ani. Totuși, Ellis a învă
țat, discutând cu clienții lui de-a lungul anilor, că văicăreala,
lamentația și autocompătimirea nu duc nicăieri, așa că privește
fiecare zi și fiecare moment ca pe un dar.
în încheiere, Ellis a recunoscut că îi plac foarte mult întrebările de
felul celor care îi cer să fie pe cât de cinstit cu putință cu sine însuși.
— Dacă terapeuții ar înceta să se mai rușineze că sunt vulne
rabili, observă Ellis, atunci ar putea face mult bine, lor înșile și
clienților lor.

CAPITOLUL 9
Bradford Keeney
O familie de pirați
Era o perioadă de tranziție pentru viața lui Brad Keeney.

Se simțea frustrat de limitările psihoterapie!, în special dacă
o compara cu ceea ce făceau șamanii din diferite culturi. în
timp ce terapia este înainte de toate o „cură prin cuvinte", un
tratament în care oamenii vorbesc cu un expert despre pro
blemele lor, vindecătorii indigeni evită asemenea discuții, fi
ind adepții unor metode mai active, care implică dansul, cân-
tatul, convulsiile, ritualurile și probele dogmatice. Toate acestea
au loc în comunitate, într-un spațiu public, în loc de sanctua
rul particular al unui specialist în sănătate mentală. Mai mult,
Keeney simțea o aversiune față de metodele uzuale de diag
nosticare și etichetare psihologică practicate în comunitatea
terapeutică.
După ce a trăit și a lucrat printre boșimanii din Kalahari,
printre zuluși și alte culturi de pe tot cuprinsul lumii, Keeney
a început să simtă o aversiune crescândă față de modalitățile
occidentale de conceptualizare a relațiilor de ajutorare pe care
le considera limitate. Era surprins de felul în care terapeuții
Clientul care m-a schimbat ■ Bradford Keeney

112 propriei noastre culturi renunțaseră aproape complet la înțelep
ciunea tradițiilor ce fuseseră practicate vreme de zeci sau mii de
ani. Era ceva ce îl deranja ca forțat și neautentic, dacă nu nepro
ductiv, în faptul de-a te aștepta să ajuți efectiv pe cineva să se
lupte cu problemele sale vorbind despre ele între patru ochi și
de-a dobândi un fel de revelație în privința rădăcinilor lor esen
țiale. In contrast cu această metodă, șamanii cu care lucrase nu
le cereau aproape niciodată oamenilor să vorbească despre pro
blemele lor și cu atât mai puțin încercau să încurajeze un soi de
înțelegere a originilor lor. în loc de asta, ei solicitau im dans sau
o intervenție a comunității, care, cel mai adesea, implica muzi
că, mișcare și probe ritualice.
Până atunci, Keeney păstrase secretul asupra laturii sale șa-
manice. Era invitat să țină conferințe la universități de pe tot cu
prinsul lumii, să conducă ateliere de lucru și să predea terapia
sa personală și recunoscută, de „concentrare pe resurse", care in
sista pe puterile oamenilor, și nu pe slăbiciunile lor. Era în con
tinuare preocupat de „esteticile" alternative, adică de tiparele in
terpersonale pe care căuta să le descrie în tradiția formării sale
de epistemolog cibernetic. Mentorii săi inițiali, precum Gregory
Bateson și Cari Whitaker îl învățaseră să examineze comporta
mentul nu numai într-un context sistemic mai larg, ci și într-un
spirit mult mai ludic decât se obișnuia. Dacă era să fie sincer, do
meniul terapiei era mult prea mohorât pentru gustul lui Keeney,
luându-se mult prea în serios pe sine și aplicând im grad de ri
giditate care sugruma creativitatea. Așadar, deși Keeney conti
nua să lucreze ca terapeut și formator al altor terapeuți, se simțea
în toiul unei transformări care tocmai începuse să îi influențeze
activitatea clinică.

Moartea lui Mos/ Crăciun 113
Primul lucru pe care îl observă Keeney a fost cât de sănătoa

să părea familia care tocmai sosise la consult. Jim, tatăl, arăta ca
un producător de discuri, ceea ce și era. Părea încrezător și rela
xat, în kaki, mocasini și o cămașă albă și imaculată, călcată, des
cheiată la gât. Nu purta cravată. Soția lui, Inga, era colectoare de
fonduri pentru o agenție nonprofit. Deși era la fel de zveltă și cu
viincioasă, felul în care era îmbrăcată contrasta puternic cu so
țul ei — fustă neagră, bluză neagră și haină neagră, și cizme ne
gre. Singura pată de culoare era dată de brățările turcoaz de la
încheietura subțire. Erau un cuplu extrem de arătos.
Privirea lui Keeney fu atrasă imediat de băiatul care stătea
mai în spatele părinților. In timp ce Inga și Jim aveau părul ne
gru, fiul lor, Sven, era blond. Părea neobișnuit de politicos și dul
ce pentru un băiat de opt ani.
Familia fusese trimisă la Keeney pentru o consultație în timpul
uneia dintre conferințele sale ținute la New York. I se spusese că
părinții aveau experiență în terapie, dat fiind că amândoi urma
seră pentru o vreme o analiză jungiană. Deoarece amândoi lu
crau în domenii creative și erau activi pe scena artistică și muzi
cală fuseseră trimiși la Keeney, care le fusese descris ca având o
abordare mai degrabă neobișnuită a terapiei.
— Deci, începu Keeney ședința după ce toți trei se instalase
ră, ce v-a adus aici?
— Păi, explică Jim, preluând conducerea, Sven e foarte în
grijorat.
Și spunând acestea, îl cuprinse pe băiat de umeri, cu un gest
liniștitor.

114 — îngrijorat de ce anume? întrebă Keeney, privindu-1 pe bă
iat înainte de a-și întoarce privirile asupra tatălui.
— In principal de moarte. E îngrijorat... Se gândește...
— Se gândește că o să moară, termină Inga propoziția. E în
grijorat întruna — obsedat — că o să moară până la Crăciun.
— Până la Crăciun? spuse Keeney, uitându-se direct la Sven,
care încuviință solemn din cap. La început, păruse mulțumit să
își lase părinții să vorbească în locul lui. Deși asculta atent con
versația, mâzgălea pe o bucată de hârtie pe care o adusese cu el.
Uitându-se la desen de unde se afla, Keeney putu să vadă că bă
iatul făcea un soi de formă dreptunghiulară.
Jim și Inga îi explicară că Sven începuse să fie convins că nu
va mai apuca Crăciunul, până la care mai erau doar câteva săp
tămâni. Băiatul credea că avea o boală de inimă, deși medicii ex-
cluseseră orice problemă fizică în afară de vreun junghi intercos
tal. Oricât de mult fusese asigurat de contrariu, băiatul rămânea
convins cu încăpățânare că zilele îi erau numărate.
Părinții lui Sven erau paralizați de declarațiile sale. în mod
normal era un copil foarte vioi și fericit, dar ulterior devenise din
ce în ce mai rezervat și trist. Acest lucru avea un efect devasta
tor asupra familiei lor deoarece erau cu toții foarte apropiați. Că
lătoreau deseori împreună, chiar și în scopuri profesionale și vor
beau între ei pe un ton respectuos, iubitor, lăsându-1 mereu pe
fiul lor să spună și el ce avea de spus.
Căutând motivele posibile ale problemei, Keeney se întrebă
ce altceva se mai putea întâmpla în această familie. Jim spuse că
în ultima vreme călătorise mai mult în interes profesional și că
niciunuia dintre ei nu îi plăcea să fie departe atâta vreme. în timp
ce un terapeut obișnuit putea începe să caute sursele posibile de
conflict în familie, poate chiar să exploreze relația conjugală și

dificultățile ei aferente, Brad se îndepărtase de modelul patolo- U5
gic de comportament. Decât să exploreze problemele oameni
lor, prefera să pătrundă în domeniul resurselor și al imaginației
lor. Singurul motiv pentru care acceptase să se ocupe de aceas
tă familie era acela că i se spusese că era receptivă la abordări
le „diferite".
— Am înțeles că ați venit la mine, spuse Keeney, în primul
rând fiindcă ați mai fost la alți medici pentru problema aceasta.
Ați încercat terapia obișnuită.
Jim și Inga încuviințară din cap. Când Brad se uită la Sven,
văzu că era aplecat peste desen, colorând ceva din el. Putu să
vadă că forma inițială luase acum aspectul unui avion.
Intrigat de ceea ce făcea băiatul, Brad îl întrebă ce desenează
acolo.
— E un avion. Și tăticul e în el.
— îl duce pe tăticul într-una din călătoriile lui de serviciu?
— îhâm. Și aici e Statuia Libertății.
Keeney încuviință din cap, observând linia orizontului New
Yorkului cu clădiri înalte și statuia din port.
— Și avionul e pe punctul de-a intra în statuie, spuse Sven cu
dezinvoltură, dar, în ultima clipă, Superman salvează avionul.
în tot timpul petrecut cu terapeutul, Sven avea să continue
să facă desene cu detalii extrem de elaborate. Unele dintre ele
redau conținutul conversațiilor, iar alteori reflectau imaginația
băiatului.
— Văd că îți place mult să desenezi, reflectă Keeney, renun
țând pentru o clipă la întrebările despre motivele pentru care ve
niseră la el.
— îi place foarte mult să deseneze, confirmă Inga cu un zâm
bet. Mereu desenează acasă și la școală, și, de fapt, pretutindeni.
Clientul care m-a schimbat • Bradford Keeney

116 — Deci, sunteți o familie foarte creativă, din câte văd, obser
vă Keeney. Cu toții lucrați în domenii creative și vă folosiți o mul
țime din energia voastră ca să vă sprijiniți reciproc creativitatea.
încuviințară cu toții din cap, încântați că Keeney putea recu
noaște unul dintre aspectele cele mai prețioase ale familiei lor.
— Și creativitatea aceasta e ceea ce v-a adus la mine.
Spunând aceste cuvinte, definind terapia pe care urmau să o
facă în termeni de imaginație neînfrânată, își aminti ce aflase re
cent despre munca unui șaman. Ajunsese să vadă că metodele
unora dintre propriii mentori — Bateson, Whitaker, Salvador
Minuchin și Milton Erickson — erau foarte asemănătoare cu ale
unor vindecători indigeni. O trăsătură esențială a vindecării im
plica doze mari de interacțiuni ludice, intervenții (dacă asta erau)
ce puteau părea chiar nebunești sau lipsite de noimă, dar ajutau
oamenii să spargă vechile tipare și să facă opțiuni noi.
în timp ce alți terapeuți s-ar fi concentrat pe problemele cu
plului sau pe perturbările copilului, Keeney hotărî să evite toa
te chestiunile psihologice și să adopte o „minte de începător",
care este atât de comună printre șamanii cu care lucrase. Știa că
acest lucru va fi deopotrivă o provocare pentru Jim și Inga, care
știau multe despre terapie și aveau o experiență considerabilă în
analizarea jungiană a problemelor. în realitate, își freca mâinile
(în minte) gândindu-se că familia aceasta îi dăduse o autoriza
ție, carte blanche, să fie cât de creator voia cu ei. La urma urmei,
încercaseră deja soluțiile convenționale fără succes.
Pierderea imaginației
Dat fiind că nu intenționa să abordeze problema prezentă di

rect, Keeney începuse deja să construiască o metaforă pentru

moarte care avea să creeze mai mult spațiu de desfășurare decât 117
viziunea lor sumbră asupra situației.
— Toate lucrurile se sfârșesc mai devreme sau mai târziu, ex
plică Keeney cu im zâmbet cald.
Apoi îl privi insistent în ochi pe băiat și continuă:
— Gândește-te la o jucărie, de exemplu, un obiect preferat cu
care îți place să te joci. Poți să te gândești la un asemenea obiect
pe care îl aveai când erai mult mai mic?
Sven se oprise din desenat și se gândea acum serios la între
barea terapeutului. în cele din urmă, încuviință din cap.
— Unde e jucăria asta acum? Te mai joci cu ea zilnic, așa cum
făceai înainte?
— Nu, răspunse Sven în felul lui serios. Nu știu exact unde
e. Era unul dintre jocurile mai vechi Mario Brothers care s-a dus
odată cu Gameboy-ul meu. Cred că s-a stricat.
— Sau poate că te-ai săturat de el, îl tachină tatăl său.
— Mda, zâmbi Sven. M-am jucat o groază cu el, nu-i așa?
— Dar acum, în loc de asta, desenezi, spuse tatăl lui.
Sven privi la hârtia din poală, cu desenul avionului uitat de
ocamdată.
— Exact, sublinie Bradley. Poate să îți placă o jucărie, dar,
după o vreme, își pierde atracția. Se pare că și-a trăit viața și tu
mergi mai departe. O faci cadou sau o pui în debara.
Keeney continuă să îi atragă atenția că totul are o viață na
turală, îndemnându-1 pe Sven să vorbească despre orice legă
tură pe care o simțea cu moartea asociată cu Crăciunul. Băia
tul părea sigur că propria dispariție avea să aibă loc înainte de
acea zi.
— Ce lucru legat de Crăciun, insistă Keeney, îl asociezi întru
câtva cu pierderea?

118 Jim și Inga asistau la discuție cu un interes crescând. întotdea
una făcuseră un efort ca să îi vorbească fiului lor mai degrabă ca
unui adult decât ca unui copil, așa cum fac destui părinți. Li se
părea fascinant să privească interacțiunea aceasta dintre fiul lor
și terapeutul care părea să li se adreseze ca și cum ar fi fost niș
te colegi împreună cu care se ocupa de o problemă.
Sven mărturisi că simțea o anumită furie, dar nu din cauza
pierderii, ci, mai curând, fiindcă niște prieteni spuneau minciuni
care i se păreau neplăcute.
— Ce fel de minciuni?
Sven își încrucișă brațele și se îmbufnă.
— Cum să zic... copiii ăia spun ceva care chiar mă deranjea
ză.
— înțeleg, spuse Keeney, apoi aruncă o privire către Inga și
Jim și văzu că dau din umeri, ca și cum nu aveau idee despre
motivul furiei sale.
— Ce au spus, mai exact?
— Despre Moș Crăciun, spuse Sven, părând încurcat fiindcă
nu știa cum va suna acest lucru pentru niște adulți. Voia să fie
luat în serios de adulți, deși era încă un băiețel.
— Moș Crăciun?
— Mda, ziceau că nu există de fapt.
— Nu există Moș Crăciun?
— Mda, ziceau că nu face de fapt lucrurile pe care le face, știți,
adică să aducă daruri și toate cele.
Keeney observă că părinții lui Sven zâmbeau cu indulgență.
Se părea că Sven mai credea și acum în Moș Crăciun și părinții
lui nu îl făcuseră să înceteze să mai creadă în acest mit primar al
copilăriei. Prietenii lui nu mai credeau, și acum Sven se simțea
ca și cum ei încercau să ucidă o parte din el. Se simțea ca și cum

ar fi fost pe moarte. Era vorba mai mult despre moartea propriei 119
imaginații.
Era o familie, își zise Keeney, care prospera de pe urma imagi
nației. Sven, îndeosebi, trăia foarte mult în propria imaginație cu
desenele și poveștile sale. încă de la opt ani sau, deseori, mai de
vreme, copiii își pierd mult din capacitatea de-a trăi în fantezie și
imaginație. Unele dintre aceste pierderi încep cu moartea lui Moș
Crăciun, când copiii își dau seama că acest personaj minunat nu
este real. Acest aspect contrastează puternic cu credințele altor cul
turi, în care oamenii vorbesc deseori despre eroii lor mitologici ca
și cum ar fi adevărați. în Islanda, de exemplu, unde trăiesc oame
nii cei mai cultivați și mai înaintați din punct de vedere tehnolo
gic, jumătate din populație crede în existența zânelor. Islandezii
se abat de la unele dintre drumurile lor pentru a ocoli „dealurile
zânelor" și vorbesc despre personajele din povestirile islandeze
din urmă cu o mie de ani ca și cum ar mai trăi și astăzi.
Keeney se uită la cei trei și, în loc să vadă un băiat care era
perturbat de iluzii patologice, îi văzu pe membrii familiei lup
tând ca să își apere propria imaginație. Mai erau mulți alți fac
tori implicați, așa cum e de așteptat în orice situație complexă,
dar Brad se concentră exclusiv pe această dimensiune, conside
rând-o o trăsătură-cheie a problemei.
— Sven, spuse Keeney după o pauză, mă întreb dacă nu ai
vrea să aștepți puțin dincolo, cât vorbesc eu cu părinții tăi.
— Sigur, răspunse el, politicos ca întotdeauna.
— Și cât stai acolo, aș vrea să desenezi ceva deosebit.
— Un desen deosebit? întrebă Sven cu o ațâțare neînfrânată.
— Da, o surpriză. Doar ceea ce simți tu că îți place să dese
nezi. Și când vii înapoi, poți să ne arăți ce ai făcut și să ne poves
tești despre el.

120 O pierdere ritualică
Odată ce se așezaseră la loc după ce Sven ieși din came

ră, Keeney începu să le explice părinților ce avea de gând să
facă.
— Știu un joc care s-ar putea să îi placă lui Sven. Va fi o mo
dalitate care să vă permită să vorbiți cu toții despre grijile pe care
le aveți fără să le menționați direct.
— Nu vreți să vorbim direct despre problemele noastre? în
trebă nedumerită Inga.
Era o femeie care petrecuse ani de zile în terapie analitică și
învățase că țelul acesteia era să fii capabil să vorbești despre pro
blemele ascunse în cel mai deschis și mai direct mod cu putință.
Și acum tipul ăsta le spunea să nu vorbească despre problemele
grave care îi supărau. Era cel puțin ciudat.
— Văd că abordarea mea vă nedumerește, reflectă Keeney, dar
nu uitați că ați venit la mine în primul rând fiindcă voiați să în
cercați ceva cu totul diferit.
Jim și Inga se priviră ca pentru a confirma, apoi își răsuciră
capetele spre Brad și încuviințară.
— Bine. Ce vreau eu să vă rog să faceți s-ar putea să vi se pară
fără noimă, dar nu uitați că nu trebuie să aibă noimă.
își luase introducerea chiar din manualul de lucru al șamani
lor, unde se afirma în unanimitate că faptul de a-ți înțelege pro
blemele, originile și etiologia lor nu ajuta neapărat foarte mult
la eliminarea simptomelor. După spusele șamanilor, ceea ce du
cea deseori la vindecare era recunoașterea și respectarea miste
rului, nu înțelegerea lui.
— Ați încercat deja să vorbiți cu Sven despre gândurile lui
legate de moarte și asta nu face decât să vă sperie pe toți. Vă

speriați la rândul vostru în ultimul hal și sfârșiți prin a-1 alarma 121
și pe el, făcându-1 să creadă că e nebun.

— Deci, chiar credeți că toată problema asta e legată de ches
tia cu Moș Crăciun? îl întrerupse sceptic Jim.
— Haideți să lăsăm asta deoparte deocamdată. Nu contează
dacă e așa sau nu. Ce contează e că este chinuit de o pierdere și
nu știe cum să se împace cu ea. Deci, mergeți pe mâna mea sau
nu?
Cei doi dădură din cap afirmativ.
— Bine. Ce aș vreau eu să faceți e să-l rugați pe Sven să alea
gă trei lucruri din camera sa pe care ar putea să le piardă fără ca
asta să îl deranjeze.
— Să le piardă?
— Da, să dispară. Trebuie să-i spuneți fiului dumneavoastră
că trebuie să aleagă trei lucruri din camera sa pe care să vi le dea.
Apoi, trebuie să spună care dintre aceste trei lucruri crede el că
nu îi va mai fi înapoiat, ci va dispărea. Oricare ar fi acest lucru,
cel care crede că va dispărea, trebuie să îl deseneze.
Keeney se opri, vrând să fie sigur că cei doi înțelegeau instruc
țiunile sale precise și le vor respecta. în ritualurile șamanice de
acest fel este foarte important ca persoana să respecte indicații
le exact așa cum îi simt transmise.
Din nou, cei doi dădură afirmativ din cap, deși păreau puțin
nesiguri în privința a ceea ce se întâmpla. Erau, oricum, dispe
rați, astfel încât voiau să încerce aproape orice și Keeney avea
ceva care îi făcea să aibă încredere desăvârșită în el. Mai mult ca
orice, le dădea speranță.
— Deci, continuă Keeney, ar putea fi o jucărie, o șosetă sau o
carte. Sau o pălărie. Sau orice altceva. Dar trebuie să fie trei lu
cruri pe care să vi le dea. Apoi trebuie să spună care dintre ele

122 crede el că va dispărea din viața lui. După ce desenează acest lu
cru pe care îl va pierde, trebuie să îl băgați într-o cutie, să îl îm
pachetați și să îl puneți sub pomul de Crăciun, ca să fie deschis
la momentul potrivit.
Văzând cât de mult se străduiau să îi fie alături în această te
rapie mai degrabă neobișnuită, Keeney se îndură puțin de ei și
hotărî să le explice în mod rațional ce anume urmărește.
— Ce veți descoperi, dacă veți duce la bun sfârșit terapia
aceasta, folosindu-vă de toată imaginația și pasiunea pe care le
aveți, e că Sven va fi atât de interesat de jocul despre pierdere,
încât întreaga atmosferă a discuției despre moarte va deveni ve
selă în loc să fie lugubră și apăsătoare. Țelul dumneavoastră nu
e să puneți capăt conversației și gândurilor despre pierdere, ci
să le faceți să fie mai luminoase.
Inga și Jim dădură din cap în semn că au înțeles. Prinseseră
ideea. Avea un înțeles deplin pentru ei, chiar dacă pentru alții ar
fi părut ceva fără noimă. La urma urmei, rolul șamanului este să
creeze mister în loc să tălmăcească înțelesuri.
Puseră împreună la punct detaliile despre cum ar trebui să
se desfășoare totul, fiecare adăugând câte o treaptă sau câte un
element. Jim se gândi că ar fi amuzant dacă i-ar spune lui Sven
că va fi premiat dacă va ghici care din cele trei lucruri va dis
părea. De asemenea, se gândiră să negocieze cu băiatul care
urma să spună în ce ar vrea să constea premiul de consolare
pentru cazul în care ar ghici greșit. Dar ceea ce hotărâseră că
va fi realmente interesant și distractiv era dacă premiul de con
solare va fi de fapt obiectul pe care Sven avea să îl creadă pier
dut. în felul acesta avea să învețe că, și atunci când te gândești
că ai pierdut ceva pentru totdeauna, acel ceva tot mai poate să
reapară.

— Ceea ce facem noi aici împreună, spuse în rezumat Keeney, 123
este doar începutul discuțiilor și al planificărilor. Sunt sigur că,

atunci când discutați acasă nu vă ascundeți de Sven.
Cei doi încuviințară.
— OK, atunci, ce vreau eu să faceți e să vorbiți mai mult de
spre acest lucru acasă, dar în așa fel încât Sven să audă ce spu
neți. O să vă audă spunând că, în ciuda celorlalți copii care spun
că Moș Crăciun nu există, dumneavoastră sunteți foarte mândri
de el că se cramponează de propriile sale convingeri. El vrea să
se cramponeze de acele părți ale trecutului la care ține.
Inga și Jim fură de acord cu planul, manifestând entuziasm
și deopotrivă o dispoziție ludică. Ideea li se părea realmente dis
tractivă și erau deosebit de ușurați că nu vor mai trebui să insis
te ca fiul lor să continue să vorbească despre un subiect care îi
îngrozea pe toți. în mod rațional, știau că fiul lor nu avea să moa
ră, dar tot era cel mai cumplit lucru la care se gândeau și care le
umbea fiecare moment.
Un vis de șaman
t
După plecarea celor trei, Keeney rămase în cabinet, trecând

în revistă tot ce se întâmplase. Dintr-un motiv oarecare se sim
țea obsedat de o amintire din propriul trecut care fusese de
clanșată de această ședință. Pe când își pregătea licența la Bos
ton, avea ca vecin un băiat care semăna mult cu Sven atât la
înfățișare, cât și la felul de-a fi. Ca și Sven, băiețelul era precoce,
dulce și creativ, iubit de toți. Se îmbolnăvise de leucemie și mu
rise la puțin timp după aceea, lăsându-1 pe Brad zguduit. Acum
făcea legături între relația aceasta din trecut și convingerea lui
Sven că era pe moarte. Deși Keeney făcuse tot ce putuse pentru

124 a transforma obsesia într-o metaforă mai distractivă despre pier
derea imaginației, nu putea să nu simtă o anumită groază. în
timp ce familia plecase din cabinet cu o speranță reală în urma
discuției, Keeney continua să fie obsedat de tema pierderii.
Trecură câteva luni până când Keeney s-a întors la New York
pentru a conduce următoarea ședință de formare și deopotrivă
pentru a se întâlni din nou cu cei trei. Cu două zile înainte de
data la care urmau să se întâlnească, Keeney se trezise în toiul
nopții, gândindu-se la cazul acesta și îndeosebi la sentimentul
lui Sven că moartea îi este iminentă. După ce se culcă la loc, avu
un vis care era atât de viu, încât și acum își mai poate aminti fie
care amănunt.
— în vis, își amintește Keeney, eram cu bunica mea, și ea era
foarte bătrână și stătea într-un cărucior cu rotile. îmi aduc amin
te că o ascultam vorbind cu alți oameni din altă cameră, și toți
râdeau fiindcă bunica mea avea un simț al umorului încântător.
Era o femeie foarte rafinată și deșteaptă, care juca foarte mult ro
lul bătrânului înțelept. Cu toate acestea, era surprinzător de ve
selă și copilăroasă. In vis, am auzit-o bârfind și chicotind, și vor
bind cu niște oameni din altă cameră, așa că m-am dus și eu
acolo. I-am spus că era vremea să se culce și am dus-o cu căru
ciorul în altă cameră. Când am întors căruciorul, bunica a căzut
din el și a aterizat în cap. Am crezut că o să moară. Am început
să plâng și am ținut-o în brațe, în timp ce toată familia a venit în
fugă și au strigat-o pe nume: „Doe". Era un nume pe care i-1 dă
dusem eu când eram mic, fiindcă îmi amintea de o căprioară
*.
Când Doe și-a deschis ochii, m-am uitat la ea și am întrebat-o
dacă e bine. In momentul acela s-a transformat într-o păpușică
* Echivalentul din limba engleză pentru „căprioară" este „deer" (n.t.).

albă. în ultima clipă din viața acestei păpuși, din gură i-au ieșit 125
lapte și spumă.
Keeney se opri o clipă, știind că visul ar putea părea ciudat
sau cel puțin un teren fertil pentru interpretarea sau deconstruc-
ția unui jungian sau freudian. Să nu uităm însă un lucru: Kee
ney tratează visele ca un șaman, nu ca un psihanalist. El nu este
interesat să dea un înțeles simbolurilor sau să analizeze temele
și să exploreze conținutul, ci, mai degrabă, să trateze visul ca pe
o extensie diferită a realității, așa cum ar face-o un vraci sau un
curandero.
Keeney continuă să se întrebe ce voia să îi spună visul, ce îl în
văța să facă, în loc să se întrebe doar ce voia să însemne. Legătu
ra imediată pe care a făcut-o a fost cu cazul lui Sven și cu felul în
care membrii familiei acesteia se iubeau incredibil de mult. Dat fi
ind că Brad simțise o dragoste atât de adâncă și o tristețe atât de
mare când își pierduse bunica, nu putea decât să își imagineze
sentimentele care erau atât de dominante în această familie. La
urma urmei, Brad avea un fiu de aproape aceeași vârstă cu Sven.
Ce îi era clar lui Keeney e că părea extrem de vital, de impe
rativ ca această familie și acest băiat să nu își piardă imaginația,
în ziua următoare, ca și în cea de după, nu își putu alunga din
minte visul. Chiar și astăzi, în momentul de față, visul tot mai
are o influență puternică asupra lui Brad, stăpânindu-i gânduri
le, la fel de real ca orice altă experiență.
în ședința următoare, Keeney le împărtăși visul celor trei, așa
cum ar fi făcut un șaman. La urma urmei, șamanul nu se vede
pe sine ca pe un expert, ci ca pe un participant la procesul de
vindecare. Procesul de influență din vindecarea șamanică este
întotdeauna mutual și așa era și în această relație: când Brad le
vorbi despre vis, Jim rămase cu gura căscată.

126 — Lucrul pe care nu puteai să-l știi, îi spuse el lui Keeney, e
că bunicul lui Sven, tatăl meu, a murit în ziua în care s-a născut
el. Când Sven era mic de tot, avea tot timpul vise din acestea cu
bunicul lui. Era înspăimântător, aproape ca și cum o parte din
spiritul tatălui meu ar fi trecut în el când s-a născut. Chiar și azi,
toți cei din familie fac mereu remarci despre cât de mult seamă
nă Sven cu bunicul lui.
Keeney încuviință din cap, bucuros de această nouă legătură
dintre ei.
— Deci, cum merge? Am primit scrisoarea voastră.
La puțin timp după ultima ședință, Jim îi trimisese lui Kee
ney un mesaj care spunea: „Sunt într-o formă nu prea bună, dar
Sven pare să fie mai bine. Sfatul dumneavoastră despre metafo
ră și joc, în loc de discuția directă, a fost de ajutor. Ca un om ana
litic ce sunt și eu pot să-i explic lucrurile în profunzime. I-am
spus o poveste despre un băiat care a avut o viață lungă și feri
cită și care s-a întâmplat să fie la fel ca Sven în multe privințe."
Jim continuase vorbind despre slujba lui și despre propriile
eforturi.
— Mda, spuse el, uitându-se la soția lui, Sven se descurcă de
minime. îi place să i se spună povești. Dar...
„Aha, aha, făcu Keeney în sinea lui, revenind la rolul prece
dent de terapeut. Uite că îi dăm drumul. O să vorbească acum
de problemele lor conjugale." In schimb, a fost plăcut surprins
să vadă că voiau să vorbească mai mult de reînsuflețirea imagi
nației lor prin intermediul poveștilor.
— Sven, puse el următoarea întrebare, le-ai spus vreodată pă
rinților tăi o poveste la culcare?
Sven zâmbi timid, întrebându-se dacă Brad era sau nu serios.
Văzând că era o întrebare sinceră, recunoscu că nu, nu făcuse

niciodată așa ceva. Ideea că un copil le-ar putea spune părinți- 127
lor săi o poveste la culcare i se părea extraordinar de nostimă și
începu să chicotească.
— OK, atunci, ce vreau eu să faci e să continui să creezi po
veștile minunate pe care le inventezi, dar să alegi una specială
pe care să le-o spui părinților tăi în fiecare seară înainte de cul
care. Poți să faci asta?
Sven dădu din umeri, ca și cum ar fi fost cel mai simplu lu
cru, dar se uită la părinții lui, ca să vadă dacă le stârnea intere
sul. Desigur că fețele li se luminară de plăcere. Nimic nu le-ar fi
plăcut mai mult!
Trei săbii si o corabie

f
După această a doua consultație, Keeney iarăși nu a mai pu

tut să se întâlnească cu ei o vreme. Păstrară legătura prin telefon
și, în timpul unei asemenea conversații, află că, în următoarele
șapte luni, cei trei începuseră să fie modelați de imaginația lui
Sven. O temă în special părea să apară într-o mulțime de povești:
a piraților. Sven îi captivă pe părinții lui cu povești pline de via
ță cu pirați, cu povești de capă și spadă și de aventuri în care el,
tatăl și mama lui primeau roluri-cheie.
Keeney era încântat de această evoluție. Cei trei trăiau real
mente laolaltă într-o poveste cu pirați prin intermediul povești
lor lui Sven. Keeney este rareori zgârcit în privința originilor in
tervențiilor, ritualurilor și probelor sale terapeutice, dar le sugeră
să aplice o schemă pe care o avea în minte și care avea să le în
tărească legăturile de dragoste și sprijin reciproc și deopotrivă
să încurajeze o creativitate și mai mare.
— Sunteți dispuși? îi întrebă el pe Jim și Inga la telefon.

128 Cei doi chicotiră, exprimându-și încuviințarea.
— Vreau să alegeți un colț al garajului vostru care să fie pe
post de lume imaginară. Găsiți un loc care să fie la distanță de
orice mașină sau unelte pe care le țineți acolo. Trebuie să fie un
spațiu deschis. Ați înțeles?
La celălalt capăt al firului se lăsase tăcerea.
— Mai sunteți la telefon? întrebă Keeney.
— Da, rostiră la unison cei doi. Suntem.
Și începură să râdă.
— Știți că vorbesc serios, nu?
— Da, Brad, îl asigură Inga, știm că vorbești cât se poate de
serios. Când nu ești tu serios? glumi ea.
— Vreau să desenați un cerc pe podeaua garajului în spațiul
acela anume. Trebuie să aibă exact 60 de centimetri diametru. Ați
înțeles?
— 60 de centimetri. Am priceput.
— Cercul ăsta reprezintă noul vostru univers privat. Numai
pentru familia voastră. Vreau să desenați un ocean de-a lungul
marginilor cercului și apoi să îl colorați în albastru.
— Cu niște creioane sau așa ceva? întrebă Jim, pragmatic ca
întotdeauna.
— Nu, răspunse Keeney, trebuie să folosiți vopsea. Vopsea cu
ulei care nu se șterge ușor. După ce pictați oceanul, vreau să de
senați cu toții niște uscaturi tot în interiorul cercului. Vopsiți-le
în maro sau verde, după cum aveți chef.
Se lăsă din nou tăcerea.
— Sunteți de acord? întrebă Keeney.
— Sigur că da! răspunseră amândoi la unison, entuziasmați.
Keeney era bucuros să audă că erau interesați să facă ce le ce
rea. îi plăcea să lucreze cu familia aceasta deoarece membrii ei

erau atât de receptivi și doritori să se implice și să îl implice la 129
nivelul acesta imaginativ. Era genul de muncă ce îi fusese dat să
o facă!
— Bine. Pasul următor. Luați niște vaporașe de jucărie și pu-
neți-le pe apă. Vreau să identificați unul dintre aceste vaporașe,
preferatul vostru, drept corabia voastră de familie de pirați. Apoi
vreau să născociți pe rând povești despre aventurile voastre ca
familie de pirați. Sven v-a pus deja pe drumul acesta, dar acum
puteți să preluați cu toții tema aceasta. De-a lungul anilor, o să
acumulați împreună o întreagă istorie. Dar asta nu-i tot.
— Nu-i tot? îl tachină Jim. Mai e și altceva? Vrei să spui că nu
ajunge că vrei ca noi toți să stăm într-un colț al garajului și să ne
facem că suntem niște pirați sângeroși?
— Exact, râse Brad împreună cu ei. Mai vreau să vă creați pro
priul steag de pirați și să vă luați alte nume, speciale, de pirați.
Trebuie să fie niște nume secrete pe care să le folosiți doar între
voi. Nimeni altcineva nu trebuie să audă numele voastre de pi
rați rostite cu glas tare.
— Am priceput, încuviință Jim. Altceva?
— Doar să străbateți împreună apele agitate și furtunile. Să
faceți descoperiri și să sărbătoriți victoriile în locuri îndepărtate.
Faptul că cei trei nu numai că s-au supus directivelor sale,
ci că au făcut-o cu entuziasm este un merit al simțului ludic
contagios al lui Keeney. în următoarele luni, Keeney a primit
scrisori și cărți poștale de la membrii familiei. Toate aceste
scrisori începeau cu salutul „Ahoi, matelotule!" și se încheiau
cu semnătura „Căpitanul Jack" sau cu numele lor secrete de
pirați.
Când a făcut o excursie în Europa, împreună cu soția sa,
Keeney a dat peste un imens steag de pirați. Se înțelege că l-a

130 cumpărat și l-a trimis familiei. Câteva săptămâni mai târziu, el
a primit o scrisoare de la Sven în care acesta desenase un steag
de pirat. Fundalul era în întregime negru, și pe el se vedea o co
rabie albă cu două catarge la mijloc. Corabia era literalmente sus
ținută de trei săbii la fel de mari cât ea. Trei săbii, exact ca mem
brii familiei, susțineau corabia.
Figura 9.1
De-a lungul anilor, Keeney a continuat să corespondeze cu fa

milia respectivă. O carte poștală pe care a primit-o recent de la
ei spune: „Bon voyage, călătorilor! Cartea poștală reprezintă un
șaman așteptând sosirea familiei sale stimate." Cartea poștală
are pe ea imaginea unei corăbii vechi.

Antrenarea imaginației 131
Cei trei s-au mutat între timp în Europa, unde părinții au sluj
be noi în domenii înrudite și prospere. Interesul lui Sven s-a
transferat, deloc surprinzător, asupra teatrului și artelor.
în ceea ce îl privește pe Keeney, el continuă să resimtă din ce
în ce mai multe influențe de pe urma relației sale cu Sven și cu
familia sa. Faptul de-a se încrede nu numai în instinctele sale șa-
manice, ci și în puterea viselor a fost un punct de cotitură în
munca și în viața lui.
— M-au ajutat să intru în contact cu propria mea fantezie, po
vestește Keeney. Când vorbeam cu ei, mă simțeam un pirat tot
atât de mult ca ei. Sunt un membru onorific al familiei lor. Am
acum propriul steag de pirat.
Keeney se opri o clipă din povestit. Suntem cu două zile îna
intea Crăciunului și e pe punctul de-a pleca să-și viziteze fami
lia în Kansas City, unde e casa bunicii sale. E și acum plin de res
pect pentru puterea visului ca și pentru puterea vindecătoare a
imaginației.
— Nu contează de fapt ce am făcut cu familia aceasta, expli
că Keeney. Când ai de-a face cu oameni imaginativi și faci ca
imaginația lor să funcționeze, orice ai face cu ei duce în cele din
urmă la ceva mai bun.

CAPITOLUL 10
John Gray
Lucrurile mici contează enorm
Când lucrezi cu cupluri, e greu să eviți personalizarea tipuri

lor de conflicte care apar și să nu te întrebi în ce fel asemenea
conflicte se aplică propriei tale relații fundamentale. în perioada
în care Gray și-a făcut cunoscute pentru prima oară ideile prin
publicarea seriei de cărți cu „Marte și Venus", el lucra cu un cu
plu care prezenta probleme ce i se păreau întru totul similare cu
problemele din propriul cuplu.
Să angajezi pe cineva
Nathan era un om de afaceri cu foarte mult succes și cu mul

tă putere, care rezolva problemele fără ezitare. De fiecare dată
când nu putea rezolva o problemă singur, primul impuls era să
apeleze la cineva din echipa sa capabilă sau dintre consultanți
ca să rezolve lucrurile. Așa se face că a ajuns, împreună cu soția
lui, să îi vorbească lui John Gray despre dificultățile pe care le
întâmpinau în căsnicie.

Nathan și soția lui, Marilyn, își prezentaseră fiecare versiunea 133
proprie asupra situației. Marilyn se simțea neglijată. Deoarece so
țul ei călătorea atât de mult în interes de afaceri, se simțea pără
sită și izolată, lăsată să administreze de una singură nenumăra
tele daraveri din gospodărie. De fiecare dată când ceva mergea
prost cu unul dintre copii sau cu gospodăria, se simțea din ce în
ce mai cuprinsă de panică încercând să țină lucrurile sub control.
— îți spun întruna să angajezi pe cineva, întrerupse Nathan
lamentațiile înlăcrimate ale soției sale.
Marilyn se mărgini să îi arunce o privire, ca și cum ar fi fost
un extraterestru de pe Marte.
— Să angajeze pe cineva? îl îmboldi Gray pe Nathan.
— Da. îi spun mereu că are nevoie de mai mult ajutor în casă.
Și-ar putea permite să angajeze o dădacă. La naiba, ar putea an
gaja trei dădace dacă ar vrea!
— Nu e vorba de asta..., încercă să explice Marilyn, dar apoi
izbucni din nou în lacrimi.
— Atunci, ce e? răspunse Nathan, vădit exasperat de o discu
ție pe care o mai avuseseră de multe ori până atunci. Ți-am mai
spus, ne putem permite să angajăm pe oricine vrei ca să te aju
te. Știi că trebuie să lipsesc o mulțime de timp. Cum altfel ne-am
putea permite să plătim afurisitele astea de facturi?
— Nu înțelegi, rosti Marilyn cu o voce stinsă.
— E clar că nu.
Amândoi se întoarseră spre Gray, așteptând ca acesta să îi ar
bitreze. în acest moment însă, John se străduia din răsputeri să
fie atent la ei. Ii era foarte greu să își păstreze concentrarea —
deoarece vocea care ieșea din gura lui Marilyn era vocea propriei
sale soții, Bonnie.
Clientul care m-a schimbat ■ John Gray

134 . Un proces paralel
Când ședința se termină, Gray reflectă la propria căsnicie.

Fără să fie nevoie să se gândească prea mult, își dădu seama că
Marilyn și Nathan aveau același conflict pe care îl aveau de ani
de zile el și soția lui. La fel ca acest om de afaceri cunoscut, Gray
se bucurase de un succes profesional și financiar care îi depășea
cele mai îndrăznețe vise. Pentru prima oară în viața lui, descope
rea că putea să cumpere orice își dorea și, mai ales, să angajeze
pe cineva care să facă ceea ce el nu voia sau nu avea timp să facă.
De fiecare dată când Bonnie i se plângea lui John de treburile
care trebuiau făcute în casă, răspunsul imediat al lui John era să
își zică: „De ce să nu angajăm pe cineva?" Din când în când, își
verbaliza gândul, însă numai ca să se lovească de împotrivirea ei.
— Nu vreau să angajez pe nimeni, replica Bonnie. Vreau să o
faci tu.
— Dar de ce? contraataca John. Nu e logic. Ne putem permi
te să angajăm pe cineva care să rezolve treburile de pe aici, să
gătească și să facă curățenie, să îngrijească grădina, să facă ori
ce vrei tu. Dacă nu-ți place să faci toate astea, ne putem permi
te să căutăm ajutor.
Gray muncise din greu ca să ajungă în acest stadiu al vieții
sale, în care totul devenea mai ușor și mai confortabil. Precum
clientul său, Nathan, nu își putea închipui ce mare scofală era să
lași anumite răspunderi pe seama altora.
Era clar că Gray se identifica puternic cu soțul din această re
lație. Cu toate acestea, recunoștea și că Nathan și Marilyn nu se
înțelegeau sau nici măcar nu se auzeau unul pe altul. De fiecare
dată când i se plângea soțului ei de ceva, răspunsul lui Nathan
era doar să îi spună să „angajeze pe cineva".

Ce voia cel mai mult Marilyn era o legătură profundă cu Na- 135
than prin care acesta să înțeleagă și să recunoască stresul pe care

îl simțea ea. In realitate, în locul soluțiilor oferite de el, ce voia
ea cel mai mult erau empatia și compasiunea soțului ei, dar ce
simțea în loc de asta era disprețul lui, ca și cum ar fi fost un co
pil care avea nevoie de tot mai multe dădace.
în timp ce observa acest cuplu pe viu, Gray realiză că era vor
ba de un proces paralel cu propria sa căsnicie. își atinsese în cele
din urmă unul dintre țelurile vieții sale, care era să scape de toate
activitățile zilnice care îl țineau departe de munca sa. Recunoș
tea în Nathan un tipar familiar, al celui care încearcă să rezolve
toate problemele angajând pe altcineva care să se ocupe de ele.
— Poți să-i iei tu pe copii de la școală? îl întreba de exemplu
Bonnie pe Gray, la care el răspundea:
— De ce nu îl pui pe șoferul nostru să o facă?
— Mă ajuți să spăl farfuriile?
Și, din nou, răspunsul lui Gray era:
— De ce să nu angajăm o menajeră care să le spele?
Gray crescuse într-o familie cu șapte copii; în fiecare zi, imul
dintre ei avea sarcina de-a spăla toate farfuriile și oalele. Era o
muncă enormă care cerea ore în șir. Copil fiind, Gray își făgădui
se că, într-o bună zi, avea să poată fi în stare să scape de aseme
nea corvezi. Și acum că era în sfârșit capabil să își permită să plă
tească pe altcineva care să facă lucrurile pe care nu îi plăcea să
le facă, Bonnie se supăra pe el din cauza asta.
Desigur, Bonnie, ca și Marilyn, nu voia să îi spună soțului ei
decât că dorea ca el să se implice mai mult în viața lor de fami
lie. Faptul de-a recunoaște acest tipar în comportamentul lui Na
than îl ajută pe John să îl aplice în propria lui viață. Curând după
această ședință, începu să îi vorbească lui Bonnie altfel, dându-i

136 a înțelege că a auzit ce spune — și anume că voia mai multă co
laborare și împărtășire în cadrul relației lor.
Odată ce s-a simțit auzită, Bonnie a fost în stare să îi spună
lui John mai multe despre cum vedea ea căminul pe care voia să
îl creeze împreună cu el.
— Bine, tu câștigi bani, și încă destui pentru a angaja pe cine
va care să facă niște treburi în locul nostru. Simt foarte bucuroa
să de libertatea pe care ne-o aduce acest lucru și mi-ar plăcea de
asemenea să creez un cămin cu tine.
Gray o auzea acum pe Bonnie cât se poate de clar. Intuiția
aceasta îi permise să descopere și să explice una dintre temele
principale din Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus
*:
când femeile sunt supărate și își împărtășesc necazurile, ele nu
vor neapărat ca bărbații să le rezolve problemele, ci vor un as
cultător compătimitor care să facă un efort de-a înțelege ce simt
ele. Și ultimul lucru de pe lume pe care l-ar vrea ele e ca bărba
tul să angajeze pe altcineva care să rezolve problema!
Lucruri mărunte
Ca și soția lui Gray, Marilyn voia ca Nathan să fie un parte

ner în relația lor, nu un președinte-director general. Să vadă acest
tipar în căsnicia pacientului său era un lucru, dar să îl vadă în
propria sa căsnicie reprezenta o experiență care i-a schimbat via
ța lui Gray. Și pornind de la acest mic eșantion al unui singur cu
plu, Gray începu să își extindă ideea despre diferențele de sex în
comunicare și să le testeze pe alte câteva sute de cupluri.
* Volumul a fost tradus în 1998 la Editura Vremea (trad. de Nicolae Damaschin)

(n.t.).

— Am putut să fiu mai relaxat după aceea, explică Gray. Mi-am 137
dat seama că procesul prin care trecem nu caută neapărat întot
deauna o soluție imediată, ci creează posibilitatea ca oamenii să
își exprime simțămintele despre problemele pe care le au și să le
amelioreze, așa încât să nu mai pară atât de grave ca la început.
Gray credea că acest lucru e ceea ce duce la o relație durabi
lă și plină de dragoste în care partenerii se ajută imul pe celălalt
în moduri mărunte și semnificative, și asta zi de zi.
— Ca bărbat, am crezut în mod tipic că rolul meu e să reali
zez niște țeluri importante, adică să asigur bunăstarea familiei
mele. Deși am atins acest țel, am creat o prăpastie și mai mare
între soția mea și mine. Viața mea din afara căsniciei mă consu
ma. Am umplut viețile noastre cu alți oameni care să facă lucru
rile pe care le făceam împreună.
Nathan și Marilyn l-au ajutat pe Gray să își dea seama de ne
voile nesatisfăcute ale soției și ale copiilor săi. Ei nu voiau mai
mulți bani sau mai mult ajutor din partea unor angajați, ci o mai
mare implicare din partea lui în viețile lor de zi cu zi. Aceasta in
cludea îndeplinirea unor sarcini „mărunte" precum ducerea și
aducerea de la școală a copiilor, ajutarea lor la temele de acasă
și îndeplinirea corvezilor menajere. Aceleași lucruri mărunte i-au
ajutat pe soții Gray să își creeze un cămin mai intim, unul cu ceva
mai puține lucruri, dar cu mult mai multă dragoste și sprijin.
Aceasta a devenit una din caracteristicile abordării „Marte și
Venus" a lui Gray — lucrurile mărunte contează enorm.
A învăța să asculți
Vorbindu-le lui Nathan și lui Marilyn, Gray a fost capabil să

facă mari progrese în propria căsnicie. Așa cum se întâmplă

138 deseori când permitem intuițiilor din activitatea noastră să pă
trundă în viețile noastre personale, el a fost deopotrivă în stare
să facă o descoperire capitală în privința relației sale de cuplu.
Gray a aflat astfel că terapia de consiliere pe care o făcea căpăta
o mai mare implicare și putere deoarece aplica în propria viață
aceleași lecții pe care le dădea clienților.
In cursul ședințelor următoare, Marilyn făcu legătura dintre
abandonul pe care îl simțea în căsnicia ei și același tip de senti
mente pe care le simțise din partea tatălui ei. Adevărul era că se
simțise deprimată, însingurată și neglijată în cea mai mare par
te a vieții sale. Când tatăl ei murise și o lăsase literalmente sin
gură să aibă grijă de sine și de mama ei, Marilyn s-a simțit îm
povărată cu responsabilitatea de-a avea mereu grijă singură de
toate; nu știa cum să ceară ajutor.
Gray încercă să îl ajute pe Nathan să audă ce spunea soția lui
și să îi răspundă cu compasiune. Era greu, oricum, deoarece
Nathan avea o istorie personală diferită, care se întemeia pe în
crederea în propriile puteri, și continua să insiste:
— Uite ce e, dacă nu poți face singură ce e de făcut sau dacă
nu vrei să le faci, ne putem permite să angajăm pe altcineva care
să le facă în locul tău.
— Vrei să spui, în locul nostru, spunea Marilyn, manifestând
o mai mare siguranță.
—Da, spunea el impacientat, asta vreau să spun.
— Dar nu realizezi diferența? sublinie Gray. Marilyn tocmai
a scos în evidență un aspect-cheie.
Nathan simțea că avea un aliat în Gray, pe cineva care înțelegea
felul lui de-a vedea lucrurile, chiar dacă nu era de acord cu el, ast
fel încât, cel mai adesea, binevoia să îl asculte pe terapeut, care era
în stare să asculte și să respecte fără părtinire versiunile amândurora.

Cu timpul, Nathan începu să înțeleagă natura rănilor sufle 139
tești ale soției sale și felul în care propriul său comportament îi

exacerba suferința. între timp angajaseră o echipă de menaj de
trei oameni, plus un șef de personal care să îi supravegheze. To
tuși, nimic din acest ajutor presupus nu aducea vreo diferență:
puteau să aibă o casă ordonată și curată, dar Marilyn continua
să se simtă neajutorată.
Dat fiind că tocmai avusese de-a face cu aceeași problemă în
propria familie, Gray descoperi că putea fi foarte convingător
încurajându-1 pe Nathan să examineze niște căi alternative de-a
se ocupa de problemele familiei sale pe lângă cea de-a angaja
un personal mai numeros care să le rezolve. Gray își modifică
și în cadrul consilierii modul de abordare încetând să încerce să
rezolve problemelor pacienților (o reconstituire a ceea ce se în
tâmpla acasă) și, în loc de asta, concentrându-se pe o ascultare
mai empatică. Ajunseră să își dea seama că problema nu era că
Marilyn nu era capabilă să se ocupe de casa și de viața ei, ci că
avea nevoie de o mai mare încurajare și de mai mult sprijin
emoțional.
— Genul ăsta de învățăminte rămân în tine cât trăiești, reflec
tă Gray. Nu era ca și cum problema fusese rezolvată o dată pen
tru totdeauna, ci, mai degrabă, continua să existe și îi amintea
care erau cele mai importante priorități. Mai există și acum mo
mente când e înclinat să le ofere soției și copiilor săi o soluție ra
pidă atunci când întâmpină dificultăți, dar a învățat din ce în ce
mai mult să își ia răgazul de-a pune mai multe întrebări și de a-i
lăsa să descopere soluțiile singuri.
— Ceea ce o ajută cel mai mult pe soția mea, conchide Gray,
e același lucru care îl ajută pe oricine — un partener care să as
culte cu adevărat.
Clientul care m-a schimbat • John Gray

CAPITOLUL 11
Steven Lankton
Clienții mă armonizează
In maniera lui aplicată, Lankton s-a pregătit cum trebuie pen

tru interviul nostru. El și-a organizat gândurile în conformitate
cu o serie de diferite tipuri de modificări pe care le-a trăit ca ur
mare a unor relații terapeutice memorabile.
Rememorări continue
In primul rând, sunt acele incidente pe care Lankton le numeș

te „incidente rememorative continue". Aceasta se întâmplă când
terapeuții lucrează deja la vreun domeniu al vieții lor și apare
un client care le amintește de această treabă neterminată. în timp
ce le vorbim clienților în asemenea circumstanțe, încurajându-i,
ne dăm uneori seama că ne vorbim deopotrivă nouă înșine. (Ca
pitolul lui John Gray este un exemplu limpede în acest sens.)
Lankton are o serie de asemenea ședințe în fiecare lună, care
reprezintă momentele în care își dă seama că își adresează sieși
același discurs motivațional pe care îl ține celorlalți. Aceasta se
întâmplă frecvent, de exemplu cu clienții care au suferit cumplit

în viață și cărora li se pare greu să regăsească vreun simțământ 141
de bucurie și succes. în aceste împrejurări, Lankton încearcă să
le aducă aminte că e întru totul posibil ca anumite lucruri să îi
facă să se simtă bine, chiar dacă au trecut prin niște nenorociri.
Oricine are nevoie să i se reamintească mereu să meargă până la
capăt cu anumite lucruri importante, cum ar fi asumarea unor
riscuri constructive sau depășirea unui conflict cu partenerul și
asumarea inițiativei de a-și cere primul scuze.
0 claritate mai mare
Simt momente când un terapeut are un fel de revelație majo

ră în propria viață ca urmare a discuției cu un client anume. Lan
kton își amintește că a lucrat cu o călugăriță care avea probleme
serioase de maturizare. Mama lui Jane era destul de bolnavă
când ea era mică și astfel fata a primit constant mesajul că orice
ar face sau ar voi pentru sine era o povară care ar putea să îi uci
dă mama. Când mama lui Jane s-a simțit din ce în ce mai rău,
murind în cele din urmă de pe urma unei boli degenerative, Jane
s-a simțit răspunzătoare și, de atunci încoace, nu și-a mai îngă
duit niciodată cu adevărat niciun fel de plăcere.
La vremea când l-a consultat pe Lankton, Jane avusese un
succes important în viața ei, terminând o carte la care trudise
șase ani. Cu toate acestea, când a intrat în cabinet pentru a
vorbi despre împlinirea muncii sale de o viață, nu manifesta
nicio bucurie.
— Cum ți-ai sărbătorit succesul? întrebă Lankton.
Jane păru absolut surprinsă de întrebare.
— Nu ai plănuit nicio petrecere? întrebă el din nou.
Jane dădu din cap încurcată.
Clientul care m-a schimbat * Steven Lankton

142 — Nici măcar o cafea cu prietenele tale?
Lankton știa că Jane locuia într-un cămin împreună cu alte câ
teva călugărițe, izolate și sprijinindu-se una pe cealaltă. în reali
tate, puseseră mână de la mână ca să îi plătească terapia lui Jane.
— Bine, atunci, astăzi o să ne ocupăm de asta, anunță Lan
kton. O să vorbim despre sentimentul succesului care însoțește
o împlinire atât de mare.
Știind cât de greu era acest lucru pentru o femeie care nu își
îngăduise niciodată să sărbătorească ceva, Lankton hotărî să în
cerce hipnoza pentru a-i reduce inhibiția. îi ceru să închidă ochii
și să se relaxeze și apoi îi induse o stare de liniște și destindere
în care ar fi putut să încerce o bucurie cât de mică.
— Deci, Jane, ai spune că simți liniște și bucurie în întregul
tău trup?
Jane încuviință din cap.
— Le simți în inimă?
O nouă încuviințare.
— Le simți iu piept și în membre?
— Da.
— Le simți în minte?
— îhâm.
— Ai spune că bucuria vine de la Sfântul Duh?
Se folosea de puternica ei angajare religioasă și spirituală ca
de o sursă a bucuriei sale.
Jane își semnală acordul, dând din cap foarte hotărâtă. Până
acum, încuviințările ei fuseseră întru câtva șovăitoare.
— Deci, în momentul de față simți Sfântul Duh?
Din nou, încuviință categoric.
— Deci, sentimentul acesta, cum că ai o legătură cu Sfântul
Duh, nu e doar în mintea ta, ci și în corpul tău. Și nu e doar în

corpul tău, ci și în mintea ta. Și, mai presus de toate, e în ini- 143
ma ta.
Dându-și seama unde voia să ajungă terapeutul, chiar și în
stare de transă, Jane încuviință încet din cap, devenind iarăși pre
caută.
— întreaga ta persoană are o relație personală cu Sfântul Duh.
Jane rămase tăcută, apoi își mișcă puțin bărbia în sus și în jos.
în sistemul ei de referință, tot ce spunea Lankton era adevă
rat. Terapeutul o făcea treptat să fie de acord că Sfântul Duh, care
era reazemul ei cel mai scump, îi permitea să simtă bucurie. Era
aproape ca și cum i-ar fi putut citi în minte, auzindu-i gânduri
le: „La naiba, așa e! De ce nu mi-am dat seama de asta până
acum?"
Experiența aceasta era foarte profundă nu numai pentru Jane;
începând chiar de atunci, Lankton a aplicat-o propriei vieți.
— Toată chestia asta am făcut-o împreună. Nu mi-ar fi trecut
prin minte dacă ea nu ar fi fost călugăriță și nu s-ar fi aflat aco
lo în aceste împrejurări. Mi-a schimbat pentru totdeauna felul în
care privesc relația cu universalul, cu atotprezentul Duh Sfânt.
Intimitate
Terapia necesită existența unui nivel de intimitate între toți

participanții, ceea ce implică un anumit grad de risc. Atât tera
peutul, cât și clientul se deschid pentru a fi influențați unul de
către celălalt, chiar dacă profesioniștii nu procedează astfel din
motive egoiste.
Lisa suferea de obezitate extremă — avea puțin peste un me
tru cincizeci și o greutate de vreo sută treizeci de kilograme. în
cursul reconstituirii copilăriei sale, a recunoscut că fusese abuzată
Clientul care m-a schimbat ■ Steven Lankton

144 sexual de fratele ei, ceea ce constituia un secret de familie care
fusese păstrat până astăzi.
Lisa a descris casa în care a copilărit, inclusiv configurația dor
mitorului ei, prin care se intra în camerele tuturor celorlalți co
pii. împreună cu terapeutul a petrecut mult timp reconstituind
casa din carton, arătând toate intrările și punctele vulnerabile
prin care ceilalți aveau acces la camera ei noaptea. Lisa a ajuns
atât de absorbită de această activitate, încât a vopsit și a mobilat
casa exact așa cum fusese în copilăria ei. Apoi a făcut figurine de
lut înfățișându-1 pe fiecare membru al familiei și le-a pus în casă.
Lankton a observat că toate figurinele erau cenușii, cu excepția
fratelui care abuzase de ea — și care era făcut din lut negru.
Lisa a adus casa terminată la o ședință și a așezat-o pe podea
între ei. In timp ce descria tot ce se petrecea noaptea în casă, în
special când era agresată în toiul nopții a început să plângă.
Lankton stătea pe jos în fața ei, având casa între ei.
— Deci, ce ai de gând să faci cu casa?
Primul lucru a fost că a băgat mâna înăuntru și a înșfăcat figu
rina reprezentându-1 pe fratele ei. Brusc, Lisa a început să urle. Făcu
bucăți figurina fratelui ei și începu să arunce fragmentele prin ca
binet. Apoi începu să geamă și să se zbată atât de rău, încât Lan
kton se sperie puțin, în primul rând, fiindcă nu știa ce se întâmplă.
Lisa nu își exprimase niciodată furia de când se știa, dar acum
se ridică în picioare și începu să strivească casa de carton cu gre
utatea ei considerabilă, distrugând și zdrobind construcția pe
care o făcuse cu atâta strădanie, împreună cu tot ce era înăuntrul
ei. Lankton o privea prudent, nefiind cu adevărat sigur dacă era
un catharsis terapeutic sau dacă o luase razna.
Deși nu știa sigur ce se întâmplă, Lankton rămase calm. Știa
că nu are rost să o întrerupă pe Lisa sau să interpreteze, ori să

explice ceva. Era doar o energie pură, crudă și emoțională care 145
țâșnea afară după ce fusese ținută o viață întreagă înăuntrul cor
pului ei masiv. Lisa exploda literalmente.
După mai multe minute de privit, Lankton îi luă mâna ca să
o liniștească și observă că o lăsau puterile. Hotărî să aștepte ca
ea să vorbească prima.
— Nu știu ce s-a întâmplat, spuse în cele din urmă Lisa.
Părea speriată de forța pe care tocmai o exteriorizase.
— îmi pari înfuriată rău, se încumetă Lankton, cu inima bătân-
du-i puternic. E furia ta. Nu fad decât să îți exprimi furia. în sfârșit.
Aceasta nu reușea să explice complexitatea și profunzimea a
ceea ce se petrecea, dar adevărul e că amândoi erau zăpăciți și
lipsiți de cuvinte. Era ca și cum ar fi fost implicați deopotrivă,
nesiguri și speriați, dar se țineau de mână și o scoteau cumva
împreună la capăt.
Ședința nu a constat din manevre terapeutice istețe sau inter
venții inteligente, ci doar din a fi cu Lisa de-a lungul unui răs
timp foarte intim, riscant și înspăimântător.
— A fost o experiență întru totul umilă, își aminti Lankton.
Nu exista niciun model de urmat în privința a ceea ce era de fă
cut. Am stat doar cu ea și, făcând asta, m-am simțit ca și cum aș
mai fi evoluat puțin ca ființă umană.
Nici acum, Lankton nu pare capabil să descrie ce s-a întâm
plat, spunând doar că amândoi s-au schimbat ca urmare a aces
tui moment intim din cadrul relației.
Tracul de pe scenă
Uneori, schimbările pe care le suferim apar ca rezultat al

propriilor dorințe de-a accepta noi provocări. Nu atât clientul

146 ne schimbă, cât noi ne schimbăm singuri îmboldindu-ne să o
apucăm pe noi căi și aventurându-ne în necunoscut. Când
aceste schimbări dăinuie suntem capabili să aplicăm ceea ce am
învățat despre efectuarea terapiei și în alte domenii ale vieții
noastre.
In urmă cu peste 20 de ani, Lankton făcea o demonstrație a
controlului durerii în fața unui auditoriu de 1 800 de specialiști.
Ca și cum acest lucru nu ar fi fost îndeajuns de intimidant, mai
erau și camere de luat vederi care filmau totul. Avea sarcina de-a
aduce o pacientă voluntară într-o transă hipnotică și de-a o aju
ta să scape de durere. Era vorba de cineva care suferea de dureri
cronice de mai mulți ani.
In timp ce montau microfonul, Lankton începu să aibă un sen
timent de panică. „O, Doamne, ce mă fac? Și dacă n-am s-o pot
face? Dacă n-o să intre în transă? Dacă n-o să pot alunga durerea?"
In timp ce își luă un răgaz de câteva clipe pentru a se calma,
Lankton își aminti sieși că nu el hipnotizează oamenii și nici nu
le alungă durerea, ci că ei fac singuri aceste lucruri. Pe deasupra,
își aminti că știa cum să folosească instrumentele de limbaj, teh
nica de hipnoză și protocolul de control al durerii pe care le în
vățase — și acestea erau suficiente pentru ca un client să ducă la
bun sfârșit totul. Cel mai bun lucru pe care îl putea face era să
încerce să se relaxeze (să se hipnotizeze pe sine) și să facă ceea
ce știa să facă. După câteva clipe și după această conștientizare,
descoperi că nu mai simțea nicio anxietate, ci doar o surescitare
normală care îl făcea să se simtă mai vioi și mai energic. A fost o
epifanie pentru el.
Anxietatea dinaintea spectacolului îi poate împiedica pe oa
meni să facă multe lucruri care le-ar plăcea sau pe care ar vrea
să le încerce. Acest caz a fost un punct de cotitură din viața lui

Lankton — asumarea unei situații care provoacă una dintre cele 147
mai mari anxietăți pe care și le putea închipui (să stea pe scenă
în fața a sute de oameni) — și astfel el a descoperit că își putea
menține suficient controlul.
Chiar și astăzi, el continuă să folosească ceea ce a învățat din
această experiență de-a se îndemna să facă lucruri care sunt gre
le pentru el. în săptămâna în care l-am intervievat, asociatului
lui Lankton, doctorului Donaghy îi venise în vizită imul dintre
frați pentru prima oară de când se mutase la Phoenix. Cei trei
plănuiseră să se întâlnească la o pizza într-un local aflat la o dis
tanță destul de mare de casă.
— Chestia e că, explică Lankton, sunt localuri de pizza afla
te la o milă de mine, dar localul ăsta e la peste 45 de minute de
drum. Conducând până acolo și înapoi, aș fi putut ajunge în
Sedona. Nu voiam să merg 45 de minute ca să mănânc o pizza,
dar era singura modalitate de-a mă întâlni cu el și asta voia și
asociatul meu. Era o idee bună, dar nu aș fi vrut să fac asta, toc
mai din cauza neplăcerii de-a conduce până acolo, a anxietății
de-a străbate un oraș străin noaptea și de-a mă întâlni cu un ne
cunoscut. Știu că sunt niște scuze prostești care, istoric vorbind,
făceau parte din copilăria mea și care se mai insinuează uneori
și acum și mă împiedică uneori să fac anumite lucruri. E mai
ușor să spui că nu vrei să faci ceva, în loc să recunoști că ți-e
teamă.
Lankton își aminti ce îi spusese unui pacient care se folosea
de o scuză similară:
— Amintește-ți de ce ești cu persoana respectivă. Ea îți îmbo
gățește viața. Uneori, faci lucrurile pe care nu vrei să le faci în
scopul de-a o face fericită. Și, uneori, asta duce la noi aventuri și
experiențe la care nu ai fi în mod obișnuit receptiv.

148 In acest caz, Lankton și Donaghy au petrecut o seară minu
nată, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere, dar au găsit un loc cu
adevărat remarcabil de explorat. Atât experiența cu demonstra
ția pe scenă, cât și cea cu găsirea localului de pizza erau pentru
el niște repere care îi aminteau că pot să i se întâmple lucrurile
bune dacă se îndeamnă pe sine să iasă din zona sa de confort.
Acest mesaj este desigur exact ceea ce încercăm cu toții să îi în
vățăm pe pacienții noștri.
încearc-o cu degetul
Pentru a-ți putea asuma riscuri constructive, cum ar fi cele

descrise mai sus, anxietatea trebuie menținută între niște limi
te rezonabile. Aceasta este o altă temă pe care Lankton a învă
țat-o de la mai mulți pacienți care l-au făcut să fie în stare să îi
ajute pe alții și pe sine deopotrivă să învingă spaime de lungă
durată.
O asemenea strategie implică să le ceri oamenilor să disocie
ze aspectul cognitiv de cel afectiv al problemelor care-i preocupă.
Deseori, asemenea indivizi neagă că ar exista vreo suferință emo
țională. Lui Lankton îi veniră în minte câteva exemple.
— Am avut un client care, la cinci ani, urina pe jos de față
cu alții. Ca pedeapsă, mama lui l-a pus să lingă urina de pe jos,
de față cu musafirii. Chiar și acum, când povestește asta, vor
bește ca un reporter care relatează viața altcuiva. Nu manifes
tă niciunfel de emoție. Mai era un client care avea unsprezece
ani când a primit cea dintâi bicicletă cu zece viteze pe care i-a
cumpărat-o tatăl lui vitreg. Era fermecat de schimbătorul de vi
teze și se uita la el când a nimerit într-o mașină chiar de pri
ma data când ieși cu bicicleta. Tatăl lui vitreg l-a pedepsit

luându-i bicicleta pentru un an întreg, spunându-i că era prea 149
nătâng ca să aibă așa ceva.
In ambele cazuri, nu e surprinzător că acești băieți au ajuns
la maturitate niște bărbați care erau mai degrabă limitați din
punct de vedere emoțional. Al doilea individ a ajuns în cele din
urmă dependent de muncă, cu mari anxietăți legate de zborul
cu avionul și fără niciun fel de relații apropiate. Deși părea să
existe o legătură evidentă între independența asociată cu faptul
de-a avea o bicicletă în copilărie și zborul cu avionul la maturi
tate, clientul a negat-o.
Lankton își zicea că nu îi putea spune în niciun caz acestui
pacient să înceapă vreo comunicare cu „copilul interior" din el,
fiindcă ar fi fugit pe ușă; folosul de-a avea sentimente se găsea
cu mult în afara sistemului său de convingeri. Lankton se aștep
ta ca el să protesteze vehement împotriva inadecvării unui ase
menea efort. își imagina că ar fi primit din partea lui o replică
de genul celei din cântecul formației Eagles, „Get over it!", ceea
ce revine uneori la a spune: „Mi-ar plăcea să îl găsesc pe copilul
ăsta din mine și să-i trag una la fund." Cu alte cuvinte, clientul
avea un dispreț considerabil față de eul său emoțional.
In schimb, Lankton ne reaminti că uneori cea mai bună cale
de-a înfrunta ceea ce te sperie nu e să te arunci cu capul înainte
în apă, ci să te distanțezi un pic, ceea ce îți permite să o încerci
mai întâi cu degetul de la picior. Pe cât era cu putință, el încerca
să aplice acest principiu în propria viață.
Lankton poate părea acum un model de competență și de în
credere în sine, dar a trebuit să lupte îndelung pentru acest lu
cru. în cea mai mare parte a copilăriei, Steve era timid și anxios.
— Nu eram în stare să ridic mâna în clasă ca să răspund la
vreo întrebare. în fond, nu credeam că sunt bun de ceva.

150 O bună parte din viață, Lankton a încercat să își învingă fri-
dle și să își depășească repulsia de-a accepta lucruri noi. Și-a scris
prima carte tocmai ca să vadă dacă o poate face. Și-a depășit ti
miditatea cronică și a învățat să fie mai sigur de sine. Și, ca tera
peut, a învățat să aibă încredere în sine pentru a scăpa de limi
tele convenționale și a lucra mai intuitiv, mai creativ și mai
spontan.
Transformat pentru totdeauna
Printre toți acești clienți pe care un terapeut îi vede într-o via

ță — mii, poate — sunt unii care ne afectează în moduri ce par
miraculoase. Natura schimbărilor lor pare atât de dramatică și
de profundă, încât e ca și cum am fi absorbiți în viața lor și nu
ne-am mai putea desprinde. Dacă ne gândim la ei, putem fi miș-
cați ușor până la lacrimi numai amintindu-ne unele dintre aceste
relații. în ceea ce îl privește pe Lankton, un pacient anume îi vine
imediat în minte.
Kyle a venit la Lankton din cauza unor dureri cronice. Avea
o prăvălie de amanet pe care tocmai o cumpărase. într-o zi, un
client a venit să cumpere un pistol și Kyle a început să întoc
mească actele necesare pentru obținerea permisului de portar-
mă. Peste câteva zile, cererea s-a întors cu mențiunea „Respins"
din cauză că acel client avea un ordin de restricție (cerut de
mama lui) ca urmare a înclinației către violență. Oricum, tot ce
știa Kyle în acel stadiu era că cererea fusese respinsă. Nu avea
încotro și i-a comunicat vestea cea proastă clientului său când
acesta s-a întors peste două zile. Clientul a plecat înfuriat.
Mai târziu, în cursul aceleiași zile, clientul s-a întors la pră
vălie. Kyle rezolva niște acte când tipul s-a apropiat de el și a

rămas în fața lui, așteptând să îi dea atenție. Kyle s-a uitat la el 151
întru câtva alarmat, văzându-1 că stă atât de aproape, cu o ex
presie ciudată pe față și cu o mână la spate. Kyle nici nu apucă
să reacționeze că omul scoase o sabie de samurai pe care o ținu
se ascunsă la spate și i-o împlântă drept în piept. Kyle fu dobo
rât la podea de forța loviturii în timp ce agresorul ridica sabia,
pregătindu-se să îl lovească din nou.
Kyle încercă să fugă, aruncând cu tot soiul de lucruri în agre
sor. In tot acest timp, celălalt înaintă, împungându-1 iarăși și ia
răși. Kyle făcu o sforțare disperată să scape, sângerând din toa
te rănile. Avea un pistol ascuns în birou, în spatele unei uși de
oțel și încercă să ajungă la el înainte ca tipul să îl poată lovi din
nou. în cele din urmă ajunse la ușă, o trânti în urma lui și se opri
să-și tragă răsuflarea. Stătea rezemat de ușă când sabia o stră
punse, ieșind de partea lui! Kyle își zise că era ca într-un film de
groază. Se repezi la birou. împiedicându-se, se lovi de compu
ter, care căzu pe jos; Kyle pierduse o groază de sânge și era în
stare de șoc. Și apoi, spre consternarea lui, descoperi că pistolul
fusese desfăcut pentru a fi curățat.
Acum agresorul era în cameră și Kyle făcu un efort uriaș să
găsească o soluție. Prea târziu. Tipul îl înjunghie din nou, de data
aceasta tăindu-1 în dreptul mijlocului de la stânga la dreapta.
Kyle se uită în jos și văzu sabia uriașă ieșind lateral din el. Ne-
având încotro, apucă sabia cu mâna stângă și o ținu pe loc, în
cercând să îl împiedice pe smintit să o tragă înapoi. Era aproape
sigur că va muri, dar nu voia să se predea. Agresorul îl purtă pe
Kyle prin toată camera, împingând sabia pe care acesta o ținea
cu putere.
în cele din urmă, Kyle se lovi de peretele de lângă ușă și, în
clipa aceea, simți pistolul în buzunarul din dreapta. Cu o ultimă

152 tresărire de energie, scoase un pistol mic, ceva mai mare ca o ju
cărie. Știind că arma de calibrul 22 nu are prea mare efect dacă
nu nimerește într-un punct vulnerabil, ținti capul omului și îi
vârî patru gloanțe în ochiul stâng. Omul căzu pe spate, trăgând
sabia după el și muri.
Kyle reuși să sune la 911 înainte de-a leșina. A fost dus la spi
tal și și-a revenit de pe urma numeroaselor sale răni. A devenit
evident ulterior că suferea de o traumă și de dureri considerabi
le, dar și-a reluat viața de dinainte ocupându-se de prăvălie. Sin
gura lui problemă era de fapt durerea constantă de pe urma ră
nilor și amintirea traumatică a morții agresorului. Peste circa șase
săptămâni se duse la Lankton.
Lankton s-a folosit de hipnoză și de metodele sale de controla
re a durerii, care au avut un efect destul de rapid. Kyle era întru
totul stupefiat de rezultatele rapide și dramatice și a scos la iveală
o temă mai profundă decât rănile provocate de sabie. Simțise din-
totdeauna că a ține o prăvălie de amanet era singurul lucru de care
e în stare. Ați putea spune că se simțea un ratat și că avea o stimă
de sine foarte scăzută. Lankton i-a spus la un moment dat poves
tea călugăriței și l-a ajutat pe Kyle să regăsească sentimente inten
se de bucurie, ajungând să le atribuie pe unele dintre ele bunăvoin
ței Sfântului Duh, așa cum făcuse și călugărița cu ani în urmă.
La încheierea ședinței, Kyle simți că trăise în acea zi o expe
riență religioasă profundă, care nu numai că îi ușura durerea, ci
îi dădea și un simțământ de bucurie și pace. Și-a privit propria-i
viață cu mai multă apreciere și recunoștință. A hotărât, atunci și
acolo, că voia să facă ceva mai mult decât să țină o prăvălie de
amanet. A avut un simțământ mai profund al finalității vieții și
s-a angajat să dăruiască mai mult celorlalți ca urmare a experien
ței sale în care a trecut printr-o moarte clinică.

Kyle îi era atât de recunoscător lui Lankton pentru transfer- 153
marea sa spirituală, încât începu să îl strângă în brațe și să îi mul
țumească cu efuziune. Lankton stătea acolo, complet surprins de
lucrurile la care fusese martor și pe care le împărtășise cu acest
om. Cunoștea foarte bine puterea terapiei de a-i schimba pe oa
meni în perioade destul de scurte de timp, dar, în această ședin
ță, se întâmplase ceva extraordinar — nu numai pentru Kyle, ci
și pentru el însuși.

CAPITOLUL 12
David E. Scharff
Pacienta care m-a învățat să fiu terapeut
Deseori, ceea ce ne rămâne întipărit în memorie e începutul

a ceva. Primul nostru prieten. Prima iubire. Iar pentru terapeuți,
primul lor pacient.
Pentru David Scharff, primul lui pacient ca rezident în psihia
trie a fost o fată de paisprezece ani care arăta, în termenii profe
siei medicale, mult „mai matură decât vârsta biologică". Judy
era o adolescentă bine făcută — voluptuoasă, de fapt — care
avea un comportament alternativ de respingere și de seducție.
Dacă tânărul doctor nu răspundea furiei sale, încerca să se folo
sească de farmecele ei feminine. Deși tânără din punct de vede
re biologic, nu era lipsită de experiență în privința sexualității;
avea antecedente de incest cu fratele mai mare de care făcea pa
radă, și în ultima vreme se lăuda că sedusese mai mulți băieți
„ca să vadă dacă simțea ceva din punct de vedere sexual". în sec
ția unde era internată alterna între un comportament seducător
față de personalul medical și imul care îl aducea la exasperare.
Era deopotrivă înclinată să spargă geamuri după pofta inimii,
amenințând cu sinuciderea când nu reușea să își atingă scopul
JEFFREY A. KOTTLER, ]0N CARLSON

și zgâriindu-și încheieturile cu obiecte ascuțite. A fost diagnosti- 155
cată cu ceea ce pe atunci, constituia o nouă categorie psihiatrică:
tulburare de personalitate borderline.
Scharff a aflat că Judy fusese adusă la spital la puțin timp
după ce încercase să se sinucidă înghițind o sută de pastile de
aspirină. Aceasta scosese la iveală un istoric de dezvoltare hao
tică. Tatăl lui Judy murise când ea avea cinci ani. Mama ei sufe
rea de depresie și se părea că își neglijase copilul, cel puțin până
se recăsătorise, doi ani mai târziu, dar, chiar și atunci, Judy și cei
lalți trei copii au fost lăsați în cea mai mare parte a timpului să
se descurce singuri. Neglijența familială părea să fie în mare mă
sură răspunzătoare de instaurarea unei relații incestuoase cu fra
tele ei, cu doi ani mai mare, relație care a început când fata avea
nouă ani. Judy a crescut deprimată și disperată după dragoste și
atenție. Se purta cel mai adesea cu ceilalți ca și cum ar fi fost niș
te obiecte de manipulat. La scurt timp după internarea în secția
în care Scharff era rezident, Judy reușise să instaureze un haos
desăvârșit.
Eșecul
t
Dat fiind că acesta era primul său caz, Scharff abia învăța să
facă terapie. La fel ca mulți alții care suferiseră de timpuriu de
privațiuni și tulburări, Judy avea un simțământ pătrunzător al
vulnerabilității terapeutului ei și se folosea de toate trucurile
sale pentru a încerca să îl seducă, așa cum făcuse cu băieții cu
care se culcase. Scharff încercă să se distanțeze pe cât de mult
putea, evitând orice implicare directă în ceea ce privește com
portamentul sexualizat al lui Judy. în cele din urmă, într-o zi, ea
a lăsat să îi scape:
Clientul care m-a schimbat » David E. Scharff

156 — Doctore, vreau un copil de la tine!
— Haide, Judy, așa ceva nu se va întâmpla.
— De ce nu? întrebă ea, dând din picior, obișnuită fiind să ob
țină ce voia.
— Fiindcă...
înainte ca Scharff să fi putut răspunde, Judy se năpusti afară
din cameră. în timp ce se îndrepta înapoi spre secție, dădu cu
pumnul într-un geam, tăindu-și încheietura. Lui Scharff îi fu de
ajutor faptul că un psihiatru titular, care se afla acolo pe post de
consultant, nu a fost deconcertat de incident și l-a asigurat că
Judy va continua terapia începută cu el.
Timp de multe săptămâni, Judy a fost singurul caz al lui
Scharff din secția respectivă. Era o perioadă, în special în siste
mul medical de la Harvard, când destul de puțini pacienți erau
primiți în program din cauză că cei intrați deja rămâneau luni
sau chiar ani de zile. Deși părea o irosire să lucreze în principal
cu un singur pacient, acest lucru însemna că toată investiția și
învățătura lui Scharff erau legate în mod ineficient de o singură
persoană. Dacă lucrurile mergeau bine în terapie, Scharff se sim
țea pe culmile încrederii, convins că va ajunge într-o bună zi un
terapeut competent. Alteori însă, când Judy își făcea mendrele,
tatona limitele, mima sau regresa, Scharff începea să se întrebe
dacă își alesese cariera potrivită. Poate că ar fi fost mai bun drept
chirurg!
Judy continuă să adopte comportamente anormale de-a lun
gul lunilor următoare, punând la încercare răbdarea lui Scharff,
competențele de terapeut debutant și limitele în aproape toate
căile imaginabile. La un moment dat, Scharff îi sugeră directoru
lui spitalului că Judy ar putea fi un bun candidat la terapia prin
electroșocuri, pentru a pune capăt furiei și depresiei pacientei.

îndrumătorul a râs. 157
— Sigur, poți să încerci, a spus el, dar cu condiția să îi bagi
electrozii în fund.
Din moment ce nu părea să fie o opțiune viabilă, Scharff nu
avea încotro decât să se țină de terapia curentă și să spere că
simptomele cele mai dramatice ale lui Judy or să-și urmeze cursul
și că se va liniști. Dar comportamentul ei a rămas neschimbat și
personalul s-a săturat în cele din urmă de comportarea ei turbu
lentă din secție, astfel încât l-a presat pe Scharff să îi dea un ul
timatum: ori respectă regulile și se potolește, ori va fi externată.
Judy încercă să se supună regulilor, dar, până la urmă, a mai
spart un geam. A fost imediat transferată la alt spital care asigu
ra doar tratament și izolare, fără vreo formă de psihoterapie.
în timp ce o mare parte din membrii personalului medical au
resimțit o ușurare considerabilă odată cu plecarea lui Judy,
Scharff a simțit mai ales regrete și disperare. Deși avea de-acum
alți pacienți, Judy fusese primul dintre ei, și eșuase jalnic cu ea.
Judy își ura noul mediu restrictiv atât de mult, încât a pus ca
păt comportamentului borderline care fusese atât de autodes-
tructiv și perturbator pentru ceilalți. Schimbarea de comporta
ment a dus la o externare rapidă. Și-a reluat liceul și s-a întors la
Scharff pentru terapie ambulatorie. Se părea că acesta urma să
aibă acea a doua șansă de a se reabilita.
A doua sansă
t
Scharff își amintește că fusese nu numai tânăr și lipsit de ex

periență, ci și dureros de naiv. începuse urmându-și interesul
pentru psihanaliză în timpul facultății și citise extrem de mult,
în cea mai mare parte lucrări teoretice. în imaginația lui sălbatică,
Clientul care m-a schimbat • David E. Scharff

158 nu visase niciodată că ar putea exista cineva atât de perturbat și
care să îi perturbe atât de rău pe ceilalți. Oricât de provocator
era acest caz, Scharff era hotărât să o ajute pe această tânără fe
meie care suferise atât de mult. Voia să o salveze și etica spitalu
lui în care își făcea rezidențiatul era ca pacienții să fie nedespăr-
țiți de doctorii lor. Nu avea cum să scape de ea.
Scharff era căsătorit la acea vreme și avea doi copii mici. Toc
mai începuse să capete sentimentul că e medic, profesionist. Mulți
dintre prietenii și colegii săi făcuseră rezidențiatul în chirurgie și
medicină, unde, după cum i se părea lui, vindecau realmente oa
menii prin acțiuni decisive sau prescriind medicații care aveau
efectul unor gloanțe de argint. Oricât de mult îi plăcea munca sa
în psihiatrie, Scharff continua să se simtă neajutorat și frustrat din
cauză că nu putea ajuta decât foarte puțin pacienți precum Judy.
Consultațiile cu îndrumătorii nu îi erau de prea mare folos. Pe
atunci existau puține medicamente care să fie de ajutor în aseme
nea cazuri — și acum știm că beneficiile medicamentelor pentru
asemenea pacienți simt limitate, ajutându-i în principal pe dura
te scurte în cursul episoadelor psihotice sporadice sau în episoa
dele depresive severe. Cu toate acestea, Scharff continua să insis
te în terapia cu Judy, făcând tot ce putea ca să îi stabilizeze starea.
Acum că era pacientă în ambulatoriu, imprevizibilitatea ne
statornică a lui Judy lăsase locul unui comportament în cea mai
mare parte inhibat: nu mai avea iubiți și nu mai juca teatru. Deși
continua să fie seducătoare la modul subtil și încerca să sexua-
lizeze emoțional relația dintre ei, teatrul jucat în perioada inter
nării în spital nu s-a mai repetat. Comportarea ei de la o ședin
ță la alta sau, uneori, de la un minut la altul se schimba
dramatic, dar, în viața exterioară, se comporta cum trebuie la
școală și în familie.

Pacientul ca profesor 159
în cursul celor trei ani ai rezidențialului său în psihiatrie,

Scharff a continuat să o vadă pe Judy de mai multe ori pe săptă
mână. în ciuda îndrumării pe care o primea și a consultațiilor pe
riodice cu experții, simțea în cea mai mare parte a timpului că nu
are nicio idee despre cum stau lucrurile. Dar lui Judy îi mergea
mai bine. Alianța dintre ei se intensifica și, treptat, părură să fie pe
aceeași lungime de undă în privința evoluției și a dezvoltării ei.
O pacientă ca Judy poate fi umilitoare în orice stadiu al carie
rei cuiva, dar, la început de tot, cazul acesta l-a făcut pe Scharff
(și deopotrivă pe membrii personalului spitalului) să intre în pa
nică. Se simțise confuz, frustrat, neajutorat și umilit. Tot timpul
însă a continuat să o placă enorm pe Judy și să vrea să o prote
jeze de lume și în special de colegii săi, care răspundeau frecvent
la comportarea ei artificială cu mult mai puțină compasiune de
cât el (și pe care a interpretat-o ulterior drept o supraidentifica-
re). Acum acțiunea psihoterapiei o adusese la un comportament
mai calm și, în această etapă de doi ani de examinare a trecutu
lui ei și a considerării progreselor ei ca tânără, lucrurile au mers
destul de bine. Scharff a devenit conștient de câtă recunoștință
simțea față de Judy.
— Tot ce am învățat despre cum se face terapia am învățat de
la ea, recunoaște el. în cursul primului an de terapie cu ea, am
învățat mai mult decât din toate cărțile despre natura transferu
lui și a contratransferului. Am învățat cum să stabilesc și să aplic
limitele, cum să înfrunt și să stăpânesc instabilitatea și tulbură
rile. Mai mult ca oricare alt pacient pe care l-am avut până
atunci — sau de atunci — Judy m-a învățat cum e să trăiești în
tru câtva în pielea altcuiva. Apoi, când lucrurile s-au liniștit și
Clientul care m-a schimbat ■ David E. Scharff

160 am continuat să lucrăm împreună am învățat despre natura evo
luției în terapie, despre felul în care mecanismul de „a lua și a
da" poate să se întrepătrundă în timp cu evoluția din afara ca
binetului de terapie. Să lucrez cu ea a fost tot atât de transforma
tor pentru mine din punct de vedere profesional pe cât a fost
pentru ea din punct de vedere personal.
Terapie de familie ■
încă de când era la facultate, Scharff fusese interesat de tera

pia de familie și citise o mulțime despre această nouă abordare
terapeutică. I se părea că, în cazul lui Judy, ar putea fi întru to
tul indicat să încerce această modalitate netestată. Inițial, planul
a fost să o vadă pe Judy împreună cu părinții ei, dar, în cele din
urmă, frații ei mai mici au fost și ei incluși, deoarece familia îl
adusese pe unul din ei, Bob, în vârstă de doisprezece ani, din ca
uza unei depresii și a unui eșec școlar. Astfel încât, în ultimul an
al terapiei, Scharff a făcut echipă cu terapeutul părinților și cu
asistentul social pentru a desfășura terapia de familie.
La început, Judy a fost puțin dispusă să îngăduie intrarea fa
miliei sale în spațiul terapeutic, temându-se că ar putea atrage
după sine o scădere a atenției acordate ei. Cu toate acestea, s-a
dovedit în scurt timp că Judy a devenit un fel de coterapeut în
cadrul ședințelor. Deoarece avea deja multă experiență în tera
pie, ca și o foarte mare sensibilitate la relațiile interpersonale,
Judy era deseori capabilă să ofere interpretări profunde și să se
poarte ca un aliat de nădejde.
Familia făcea o oră cu mașina în fiecare săptămână ca să vină
la ședințe. O ședință a fost consacrată lui Judy și a doua a in
clus întreaga familie. în tot acest timp, Judy (și acum familia) a

continuat să îi dea lui Scharff lecții valoroase pe care nu le-a ui 161
tat nici până în ziua de azi. în timpul unei întrevederi cu Judy,

de exemplu, Scharff lăsase telefonul deschis, motivând că aștep
ta un apel important. Judy s-a înfuriat că îndrăznea să întrerupă
ședința răspunzând la telefon. în timp ce întindea mâna spre re
ceptor, Judy îi spuse glacial că era grosolan și lipsit de respect.
Scharff hotărî să nu răspundă și, de atunci încoace, nu a mai în
găduit asemenea întreruperi. Lecția aceasta, pe care îndrumăto
rii ar trebui să le-o predea tuturor terapeuților a fost deosebit de
semnificativă pentru Scharff deoarece a primit-o de la un pacient.
Floarea
Tatăl vitreg al lui Judy era puțin mai în vârstă decât mama ei,
fiind un tip plicticos și serios și, dat fiind că mama cădea victi
mă crizelor de depresie, nu era tocmai un cuplu cu care să fie
ușor de discutat. Din fericire, Judy și frații și surorile ei erau re
laxați și glumeau între ei în timpul ședințelor, tachinându-se fără
răutate. Sora de treisprezece ani a lui Judy, Deb, și fratele ei mai
mic, Bob, de doisprezece ani, care avusese o depresie, petreceau
o mulțime de timp împreună. într-o ședință au discutat despre
faptul că se simt bine datorită relației lor mai apropiate. Judy se
temea ca sentimentele pe care le aveau unii față de ceilalți să nu
se transforme într-o relație incestuoasă care ar putea fi o repeta
re a ceea ce se întâmplase între ea și fratele ei mai mare care o
molestase, așa că a îndrumat familia să examineze diferența din
tre situația de atunci și ameliorarea care se instaura acum.
în timp ce vorbea, fratele ei de șase ani, Sam, desena ceva.
Când Scharff s-a uitat la desen a observat că reprezenta o lalea
cu o libelulă și un fluture care păreau să zboare împrejurul ei.
Clientul care m-a schimbat • David E. Scharff

162 Mai erau și alte flori mai mici lângă floarea cea mare care domi
na desenul. Desenul era făcut cu iscusință, anunțând poate ca
riera de artist a lui Sam.
Figura 12.1
— Vorbește-mi despre desen, spuse Scharff.

— Nu vedeți? spuse Sam. Laleaua e sora mea, Deb.
— Ai dreptate, răspunse Scharff cu un zâmbet. Acum înțeleg.
Dar celelalte?
— Păi, fluturele sunt eu. Și celălalt lucru...
— Arată ca o libelulă, spuse Judy.
— Mda. Așa cred, răspunse Sam cu o ridicare din umeri. E Bob.
— Și restul desenului? întrebă Scharff.

— Laleaua ar putea fi și mămica și celelalte flori simt ceilalți 163
dintre noi, explică Sam cu răbdare. Și soarele e tăticul. (Sam era
singurul copil din a doua căsătorie.)
Reprezentarea băiatului îi făcu atunci pe membrii familiei să
vorbească despre sentimentele băieților pentru mama lor și pen
tru Deb, genul de sentimente care fuseseră scăpate de sub con
trol când Judy fusese mai mică, dar care acum puteau fi înțele
se ca firești și mult mai puțin amenințătoare. Acum puteau să
aibă asemenea sentimente și totuși să se apere unii pe ceilalți.
Sam și Bob puteau zbura de jur-împrejur precum insectele care
dădeau roată florilor, iar tăticul era precum soarele care ținea de
sus totul sub supraveghere. Atunci, copiii începură să cânte me
lodia formației Beatles, „Hey, Jude", alăturându-și vocile și ros
tind versurile care spuneau că poți lua un cântec trist și să îl faci
mai bun. Observară că exact asta făceau ei în terapia de familie
și apoi continuară să aibă o conversație deschisă despre trecut,
despre lucrurile neplăcute care surveniseră ca rezultat al unei în
drumări atât de reduse din partea adulților și despre situația di
ferită a familiei de acum.
Scharff privea interacțiunile cu un amestec de spaimă și ad
mirație. Era uluit de puterea vindecătoare a sprijinului terape
utic al familiei. înainte de ședință nu crezuse că ar fi posibil ca
ei să poată discuta atât de sincer și chiar, mai mult, atât de crea
tiv, despre secretele lor de familie. într-un fel, Scharff se simțea
invidios că această familie putea face terapia pe care el nu fu
sese în stare să o inițieze singur. Simțea că nu era deloc evident
că ar fi avut nevoie de el. Ulterior, avea să învețe să aprecieze
asemenea perioade în care un pacient sau familia lui face trea
ba singură, sprijinită de atitudinea terapeutului și de structura
terapiei.

164 Pe atunci, Scharff își făcea propria psihanaliză, atât ca pacient,
cât și pregătindu-se să devină psihanalist sub supervizare. Pro
priul lui analist nu vorbea aproape deloc în timpul ședințelor,
dar acum Scharff putea realiza cât de important era să devii mai
activ. începea să își dea seama că inclusiv în psihanaliza ortodo
xă erau posibile stiluri diferite. Judy îl ajutase să înceapă să își
depășească propria experiență de pacient analizat.
încheiere
La trei ani după începerea relației lor, ședințele cu Judy și cu

familia ei au luat sfârșit deoarece Scharff s-a mutat din Boston.
Pe atunci, Judy absolvise liceul și intrase la colegiu. Deși nu ter
minase terapia, se simțea destul de bine.
Scharff își amintește o experiență mișcătoare în timpul uneia
dintre ultimele lor ședințe.
— Știți spectacolul Carousel, despre un tip de doi bani de la
un bâlci, care își lasă iubita însărcinată? Urmează să se căsăto
rească și tipul își dă seama că o să aibă un copil, așa că fredonea
ză „My Boy Bill". Până la urmă, reiese că are o fată și moare îna
inte de nașterea ei, dar în spectacol reușește să vină înapoi și să
o vadă adolescentă. Eram cu Judy în terapie când „My Boy Bill"
mi-a venit spontan în minte. Deodată, m-a cuprins un val de nos
talgie, deoarece mi-am dat seama ce investiție enormă făcusem
în relația cu Judy, care era un fel de fiică—- și atunci aveam deja
două fete. Am simțit un regret neașteptat că n-o să fiu prin preaj
mă să o văd crescând. Nu i-am spus nimic, dar am simțit pier
derea aceasta cumplită. M-a făcut să simt calitatea reciprocă a
pierderii, un lucru care mi-a oferit una dintre experiențele tim
purii de contratransfer extrem de util.

Când Scharff a părăsit Bostonul, a avut un sentiment intens 165
de competență și încredere în sine ca profesionist și mare parte
din el era rezultatul terapiei cu Judy și cu familia ei, care trăiau
și ei ceva similar. A continuat să se gândească la Judy de-a lun
gul anilor, întrebându-se ce mai făcea. Apoi, cincisprezece ani
mai târziu, în timp ce scria cartea despre terapia de familie a pri
mit o scrisoare de la Judy prin care îl punea la curent cu viața ei.
Judy descria o tinerețe dificilă, care părea o repetiție a copilăriei
sale timpurii. Poate că nu era surprinzător, ținând cont de felul
în care dezvoltarea îi fusese sexualizată de fratele ei și de faptul
că se implicase într-o relație cu o persoană idolatrizată care abu
zase de ea. în cele din urmă, a rupt relația și acum se simțea mult
mai bine. Povestea lui Judy a devenit capitolul final al cărții.
Vreo zece ani mai târziu, Judy a luat iarăși legătura cu Scharff.
Acum era căsătorită și avea un copil de șapte ani care fusese re
cent diagnosticat cu sindromul de atenție deficitară și cu dificul
tăți de învățare. Judy s-a simțit răvășită, deoarece era convinsă
că fiica ei era blestemată din pricina trecutului ei și s-a gândit că
i-ar fi de ajutor să discute din nou cu Scharff. Acesta i-a spus că
va fi în apropiere de Boston peste câteva săptămâni și că ar fi bu
curos să se întâlnească cu ea.
Scharff a fost șocat de femeia de 40 de ani care a intrat în ca
mera sa. Adolescenta aceea seducătoare care fusese cândva o
mică Lolita era acum o femeie matură, care își pierduse strălu
cirea, dovedind însă inteligență și o capacitate impresionată de
înțelegere.
— Mai sunt o groază de lucruri pe care nu ți le-am spus
atunci, începu ea ședința. Sunt lucruri pe care nu le-am spus
nimănui.
Era vădit că se simțea extrem de rușinată.

166 — Știu că ți-am spus că am făcut sex cu fratele meu. Dar,
într-un fel, ăsta a fost cel mai neînsemnat lucru. Ceea ce m-a
făcut cu adevărat să mă simt atât de rușinată a fost faptul că
am făcut niște chestii pentru el cu alți băieți. Îmi spunea că
avea nevoie de prieteni și că l-aș putea ajuta făcând niște lu
cruri cu ceilalți băieți, astfel încât să îl placă pe el. El era tot
ce aveam, așa că am făcut-o — încă din școala primară. N-am
mai spus asta nimănui, nici măcar soțului meu și nici unuia
dintre ceilalți terapeuți la care am fost. Și continui să simt că
asta e ceea ce a distrus-o pe fiica mea, deși știu că nu e de fapt
adevărat.
Scharff îi spuse:
— Fiica ta are aceeași vârstă pe care o aveai tu când au înce
put să se întâmple lucrurile acelea. Poate că te temi că o să i se
întâmple ceva îngrozitor, mult mai rău decât ceea ce știu oame
nii despre ea și simți că asta o să se întâmple fiindcă ești un om
rău și o mamă rea, așa cum simțeai că este mama ta.
Stând de vorbă cu femeia aceasta pe care o știa de la începu
tul vieții sale profesionale, Scharff își dădu seama ce influență
uriașă avusese fiecare unul asupra celuilalt. Acum se întâlnise
ră din nou, continuându-și munca împreună, dar fiind foarte di
feriți față de cum fuseseră cu decenii în urmă. Fiecare se matu
rizase și se schimbase în moduri care îi făcea să fie deopotrivă
familiari și de nerecunoscut unul pentru celălalt. Scharff era
acum un analist afirmat, un lider în domeniul terapiei psihana
litice de familie, un expert în efectele traumei, știind lucruri pe
care nu le știuse când lucra cu Judy.
Și acum, ea era aici, prima lui pacientă, stând iarăși în fața
lui. Și tot mai avea lucruri de învățat de la ea, lucruri pe care se
străduia chiar și atunci să le înțeleagă despre efectele traumei

sexuale asupra supraviețuitorilor și spusele ei aveau să îl ajute 167
în investigațiile pe care le făcea în privința traumelor.

Scharff îi spuse lui Judy:
— înțeleg că ești aici fiindcă mai ai multe lucruri de rezolvat
și dificultățile fiicei tale îți oferă într-un fel posibilitatea să o fad.
O să te ajut să ajungi la cineva care să-ți fie de folos. Intre timp
însă, te-ar putea ajuta să știi cât de multe am învățat de la tine
când am lucrat împreună. Ai o capadtate de-a privi în tine și de-a
fi onestă care te va ajuta și acum, încă o dată și o va ajuta și pe
fiica ta să își învingă dificultățile. Unul dintre lucrurile pe care
le-am învățat de la tine este capacitatea pe care o are această abi
litate și această onestitate de a-i ajuta pe oameni să se maturize
ze și cred că te va ajuta în următorii ani la fel cum te-a ajutat și
cu 25 de ani în urmă.
în clipa acea, Scharff a simțit că Judy îl învățase ce înseamnă
să fii terapeut mai mult decât îndrumătorii săi, decât toate căr
țile pe care le dtise, decât toți colegii pe care îi consultase, decât
toate seminariile de formare la care fusese și, într-un anumit fel,
mai mult decât propria analiză.

CAPITOLUL 13
Pat Love
Inima frântă
Când intră în cabinetul de terapie, Loretta arăta ca o localni

că clasică din Austin: vioaie, atrăgătoare, îmbrăcată simplu — ci
neva care cadra perfect cu diversitatea capitalei texane.
Totuși, în contrast cu înfățișarea ei plăcută, Loretta era într-o
stare vădită de nefericire; mai mult decât doar nefericită, ea pă
rea de-a dreptul chinuită.
Pat Love era atrasă de ea într-un fel pe care nu îl putea înțe
lege sau descrie.
Simțea în ea o presimțire și deopotrivă o rezonanță, o legătu
ră strânsă cu femeia aceasta care suferea atât de cumplit. Era ca
și cum ar fi întâlnit un suflet-pereche.
Aceasta se întâmpla într-o perioadă din viața lui Love când
abia începea să experimenteze o modalitate de terapie care im
plica o autenticitate pe cât se putea de mare. Cu o înțelepciune
și o experiență sporite, își dăduse permisiunea de-a fi mai spon
tană, mai intuitivă și mai vulnerabilă.
In timp ce femeia luă loc, Love trase adânc aer în piept ca să
se concentreze. Dădu din cap cu un zâmbet, încurajându-și pa
cienta să înceapă.

— Sunteți al patrulea terapeut la care vin, începu Loretta. Sau 169
poate al cincilea, nu mai știu.
Love încuviință din cap, îndemnând-o să continue.
— Mi-am pierdut fiul.
Asta a fost tot ce a putut să spună Loretta înainte ca lacrimi
le să înceapă să-i curgă. Plânse în liniște câteva momente, apoi
se liniști suficient ca să continue.
— Pur și simplu, nu știu dacă pot trece iarăși prin toate astea.
Love își auzi inima cum palpita.
— Nu te grăbi, spuse ea, sperând să se concentreze și să îi dea
ajutor pacientei sale.
— Fiul meu a murit acum un an.
Loretta își mușcă buzele, străduindu-se să nu plângă din nou.
Love deveni conștientă de armonizarea intensă pe care o sim
țea față de Loretta. Nu simțea nevoia să spună prea multe, ci
doar se concentra cu întreaga ei ființă să rămână receptivă, dis
ponibilă și total implicată.
— Pur și simplu, nu pot să scap de vinovăție și de suferința
pe care o simt, continuă Loretta. Nu pot lucra. Nu pot dormi.
Mintea îmi rătăcește întruna.
Love încuviință din cap, părându-i-se ușor să înțeleagă că
moartea unui fiu poate lesne paraliza viața cuiva.
— Da, asta e. Simt profesoară. îmi plăcea munca mea. Și simt
și bună în meserie. Dar ulterior, uneori în mijlocul unei ore sau
chiar al unei conversații, uit unde mă aflu.
Notând simptomele care îi erau relatate, Love hotărî să revi
nă la declarația inițială a pacientei.
— Loretta, când ai luat loc, ai spus că ai fost la patru sau cinci
terapeuți...
— Da, replică Loretta. Doi erau pastori de la biserica mea.
Clientul care m-a schimbat ■ Pat Love

170 își privi mâinile și continuă, exprimând vinovăția pe care o
resimțea.
— Știu că ar fi trebuit să-mi treacă. Dar, în unele zile, e ca și
cum s-ar fi întâmplat ieri. Nu știu dacă ceea ce simt e normal sau
doar înrăutățesc eu lucrurile. Am impresia că mi-am pierdut ori
ce rost și orice formă de judecată sănătoasă.
Ascultând-o, Love deveni foarte conștientă de durerea atroce
a pacientei sale. Simțea asta nu numai din cauza a ceea ce auzea,
ci și din cauza a ceea ce simțea ea însăși în sinea ei. Imediat ce
Loretta menționase că fiul ei murise, Love nu se putuse împie
dica să se gândească la propriul fiu și simți pe dată empatie pen
tru această femeie care trecuse prin cel mai groaznic coșmar al
unei mame.
Loretta o puse la curent cu anumite detalii despre ultimii ani.
Trecuse printr-un divorț care se sfârșise anul trecut. Fusese o pe
rioadă grea pentru toți. Loretta se simțea vinovată în mod special
fiindcă fiul ei, Shane, ajunsese să fie foarte supărat pe ea din ca
uză că inițiase procedura de divorț. Nu voise să îi spună nici lui
și nici altcuiva că o făcuse din pricină că soțul ei o înșela întruna.
Shane nu avusese încotro și locuise cu mama lui, deoarece ta
tăl se mutase în alt stat împreună cu ultima lui iubită. Băiatul în
cepuse să se comporte anormal, bând, lipsind de la școală și, în
primul rând, exprimându-și furia la adresa mamei lui. Compor
tarea sa a devenit din ce în ce mai impulsivă și mai dezordona
tă până când, într-o seară, s-a năpustit înfuriat afară din casă.
Avuseseră o ceartă amarnică, și băiatul îi spusese mamei că i-a
distrus viața.
— Nu mă iubești, țipase el. Nu îți pasă decât de tine. Asta l-a
alungat pe tata. Și acum faci la fel și cu mine. Te urăsc!
Și spunând acestea, se năpustise afară pe ușă.

în aceeași seară, mai târziu, Shane avusese un accident de ma- 171
șină și fusese aruncat prin parbriz, încât cavitatea toracică fuse
se despicată de cioburile de sticlă, iar inima îi fusese smulsă din
piept Murise literalmente de inimă frântă.
Armonizarea
Era cea mai tristă poveste cu putință pe care o auzise vreoda

tă Love. Nu își putea imagina ceva mai devastator, mai zdrobi
tor și din nou se gândi la propriul fiu. De fapt, în acel moment,
în timp ce Loretta povestea ce se întâmplase, Love începu să
plângă din nou.
Love spuse:
— Cazul acesta ridică o problemă importantă. Când știi că ai
făcut o greșeală, ce faci ca să o îndrepți? în propriul meu caz,
m-am apropiat de fiecare copil al meu mai mult ca înainte și
mi-am recunoscut partea mea de răspundere în conflictele noas
tre. Le-am spus cum mă simt și le-am promis că o să fac totul
mai bine pe viitor. Rezultatul a fost că m-am descurcat mai bine
și cred că simt un părinte cu adevărat bun. Am învățat să-mi iert
greșelile. Dar suferința și regretul nu au dispărut.
Love se opri o clipă, adunându-și gândurile.
— Nu îi înțeleg pe cei care spun că nu au niciun regret. Nu
mă pot împăca cu asta. Sunt unele lucruri pe care aș vrea să le fi
făcut altfel și nu mi-e greu să le-o spun copiilor mei.
Când Loretta descrise ce s-a întâmplat cu fiul ei și remușcări-
le chinuitoare pe care le simțea, acest lucru lovi un punct vulne
rabil din sufletul terapeutei. Love trase din nou adânc aer în
piept, încercând să se calmeze. Era foarte important să rămână
concentrată asupra pacientei sale și să nu se blocheze în propria

172 ei problemă. Love nu își putea aminti să se fi simțit vreodată mai
armonizată cu vreo clientă decât era acum.
In loc să urmeze calea de rutină a interpretării durerii, a vi
novăției și a tristeții pacientei sale, Love renunță complet la ro
lul tradițional al terapeutului și cedă simțământului adânc de
compasiune care îi aduse lacrimi în ochi.
— Dar nu era contratransfer, se grăbi Love să sublinieze. Nu
eram în contact cu propriile probleme. Mai degrabă simțeam o
compasiune desăvârșită pentru această femeie. Stăteam amân
două acolo, jelindu-i fiul. O vedeam pe Loretta privindu-mă tot
timpul, ca și cum ar fi vrut să fie sigură că eram tot acolo. Cu ea.
Și eram.
Pat își amintește că nu a trebuit să facă sau să spună nimic.
Era doar un soi pur de armonizare umană. Au stat împreună,
mișcate până la lacrimi, minute în șir, care ar fi putut să fie ore.
— Asta-i..., spuse Loretta printre suspine, prima dată... singu
ra dată... când... simt că... altcineva... mă înțelege cu adevărat.
Love se aplecă mai mult spre ea.
— Ceilalți terapeuți la care am fost mi-au spus tot felul de lu
cruri sau mi-au explicat motivele pentru care mă simțeam așa.
Au spus că mă simțeam în continuare vinovată și răspunzătoa
re. Au spus că mă pedepseam singură. Dar, de fapt, toți îmi spu
neau că ar trebui să trec peste asta; că ce a fost, a fost și gata; și
că ar trebui să îmi văd mai departe de viața mea.
— Asta nu e ceva peste care să treci, ci pe care să îl gestionezi,
de la care să înveți.
Loretta încuviință din cap, recunoscătoare pentru înțelegerea
terapeutei.
— E greu să scap de durere, de vinovăție. Simt... că sunt... pur
și simplu paralizată. Nu pot lucra. Nu pot dormi.

Love nu simți nevoia să spună ceva, ci doar să închidă ochii 173
și să dea afirmativ din cap, încurajând-o pe Loretta să vorbeas
că mai departe.
Când Loretta se opri, Love spuse:
— Ascultându-te, am avut sentimentul acela de apăsare,
aproape ca și cum aș fi încercat să împing un camion în susul
unui deal. Oricât de mult aș fi împins, mă simțeam alunecând
îndărăt.
Loretta dădu din cap și apoi trase pentru prima oară aer
adânc în piept.
— Relaxează-te! o îndemnă Love. Nu te grăbi!
Ce voia să spună de fapt Love era că făcea foarte bine oprin-
du-se acolo unde ajunseseră și că nu avea nevoie să fugă sau să
se îndepărteze de miezul problemei.
— Știu că ar trebui să depășesc toate astea, spuse Loretta. Asta
mi-au spus toți ceilalți terapeuți. Asta mi-a spus și pastorul. Tre
buie să mă împac cu situația. Dar...
— Când pierzi în felul ăsta un copil, mai ales în împrejurări
le pe care le-ai descris, e nevoie de timp ca să te împaci cu situa
ția. Nu spun că ar trebui să te complaci în suferința ta, dar, une
ori, durerea poate fi o sursă de transformare. în sensul ăsta, faci
bine distanțându-te, dar nu lăsându-ți fiul în urmă, ci luându-1
cu tine într-un mod diferit.
Loretta încuviință din cap.
— îți simt recunoscătoare pentru ce ai spus, spuse ea. Știu că
asta e calea, dar nimeni nu a înțeles-o. Toți nu făceau decât să-mi
spună întruna să trec peste asta.
— O să treci peste asta în felul tău, atunci când vei fi în stare.
Loretta dădu doar din cap încă o dată și plânse în tăcere. Pen
tru tot restul ședinței, aceasta a fost practic singura interacțiune

174 dintre ele. Restul a fost tăcere, dacă nu luăm în considerare lim
bajul lacrimilor.
Empatie transcendentă
Clienta și deopotrivă ședința respectivă i-au oferit lui Pat Love

perspectiva unei noi realități într-un fel pe care nu l-ar fi putut
anticipa niciodată. Descoperise o cale mai firească de-a răspun
de suferinței și durerii.
— Nu am gândit, a spus ea, ci doar m-am armonizat cu per
soana aceea și m-am concentrat să fiu cu ea pe cât de deplin
puteam.
Pentru a înțelege semnificația acestei declarații a lui Pat Love
e nevoie să știm niște lucruri despre ea. Love a fost unicul copil
al unei mame singure care era alcoolică. Neavând încotro, a în
vățat că, dacă vreuna din necesitățile ei vor fi vreodată satisfă
cute, acest lucru nu se va datora mamei ei. Nu avea nidun rost
să își exprime vreo supărare, dat fiind că mama ei răspundea ra
reori la vreo manifestare emoțională; pur și simplu, nu era dis
ponibilă, atât din punctul de vedere a prezenței fizice, cât și din
cel al sprijinului psihologic. Expresia preferată a lui Love din cea
mai mare parte a copilăriei și a adolescenței sale era: „Nu-mi
pasă." Indiferența aceasta a devenit protecția ei.
în ciuda apatiei sale studiate, lui Love îi păsa mult de oame
nii din jur. Era sentimentală în taină, deși nu și-ar fi îngăduit să
o arate. Să își ascundă sentimentele era tot atât de important ca
și a-și ascunde dorințele. în schimb, se consacră ajutării și încu
rajării celorlalți; în acest fel putea măcar să se simtă utilă. își negă
sentimentele ani de-a rândul, până când acestea începură să dea
pe dinafară și să capete o viață a lor proprie.

Fundalul 175
Cu vreo opt ani înaintea ședinței cu Loretta, Love divorțase

și se mutase în Texas, devenind profesoară la universitate. Că
zuse de acord cu fostul ei soț că fiica lor avea să stea cu ea, iar
fiul cu tatăl lui. în cursul primului semestru, un coleg titular o
invită pe Love să supervizeze împreună cu el un grup de interni
doctoranzi. Era un grup foarte reușit de tineri terapeuți.
în timpul unei ședințe de supervizare, unul dintre interni a pre
zentat cazul unei mame care știa că e pe moarte și care lăsa în urma
ei doi fii. Internul punea la punct împreună cu mama un plan ca
să îi pregătească pe fiii ei pentru apropiata moarte a acesteia.
Love încă mai jelea pierderea fiului ei, de care se despărțise
și, în timp ce asculta prezentarea, jalea ei a fost atât de mare, în
cât nu și-a putut stăpâni lacrimile: nu doar câteva, furișe, ci niș
te hohote sfâșietoare, care îi stupefiară pe toți cei de față. Era con
știentă de reacțiile de surprindere ale studenților și ale celorlalte
cadre universitare, dar nu se putea opri în niciun chip. Se simți
deopotrivă neajutorată și cu totul umilită pierzându-și astfel stă
pânirea de față cu colegii și studenții ei.
în timp ce toți ceilalți așteptau întru câtva stânjeniți, Love re
uși să tragă câteva înghițituri de aer în piept și își recăpătă cât
de cât controlul.
— Asta... mi-a amintit... de fiul meu, spuse ea între gâfâituri.
A rămas în West Virginia și mi-e cumplit de dor de el.
Ceilalți colegi îi dădură răspunsuri empatice și studenții ple
cară în liniște imediat după încheierea ședinței. Love a fost în
stare să își recapete în cele din urmă stăpânirea de sine.
Câteva zile mai târziu, Dan, imul dintre interni, a intrat în bi
roul ei și a luat loc în fața sa.

176 — Lacrimile dumneavoastră de deunăzi m-au impresionat
profund, spuse el. Mama și tatăl meu ne-au părăsit, pe mine și
pe fratele meu, în pragul unui orfelinat când eram mici și m-am
întrebat mereu dacă nu le e dor de noi.
Pat era surprinsă și profund impresionată de cuvintele lui
Dan. Nu își dăduse niciodată seama că lacrimile ei le-ar fi putut
provoca celorlalți altceva decât stânjeneală, de pildă alinare. Ex
periența aceasta a creat o legătură între cei doi și Dan a ajuns ul
terior primul doctorand supervizat de ea. Love își aminti acest
incident după ce își reamintise de prima ei ședință cu Loretta,
deoarece ședința aceasta de îndrumare a fost prima dată când a
avut curajul de-a își manifesta cu reală sinceritate sentimentele
de față cu străinii. Pe moment însă, nu păruse mai mult decât o
opțiune pe care o făcuse.
Mai există un exemplu legat de manifestarea lacrimilor lui
Love în public. După vreo doi ani petrecuți la facultate, lui Pat i
s-a cerut să vorbească la prânzul oficial de la o conferință profe
sională din Texas. Și-a ales ca subiect „De ce îmi place Texasul."
Folosindu-se de istețimea ei specifică, a început discursul în fața
a numeroși colegi, printre care se afla și îndrumătorul ei.
— Așa că iată-mă vorbind despre lucruri nostime legate de
Texas, precum băieții de odinioară și dansul country western,
după care am trecut la multele lucruri din Texas care îmi plac,
cum ar fi florile specifice (cafeluțele), grătarul și cerul necuprins.
Și apoi am continuat vorbind de niște oameni care îmi plac în
Texas, inclusiv cel care m-a angajat și a făcut toate acestea cu pu
tință. în timp ce spuneam asta, am început să simt că ochii mi se
umplu de lacrimi. Am continuat să vorbesc, dar, cu cât simțeam
mai multă recunoștință, cu atât lacrimile îmi curgeau tot mai
mult. în cele din urmă, eram în fața mulțimii aceleia de colegi,

elegantă, cu ecusonul atârnând și plângând atât de tare, că nu 177
mai puteam vorbi. M-am uitat la cei din public și toți se holbau
la mine, așteptând să continui. M-am uitat la discursul meu, dar
cuvintele mă făceau să plâng și mai tare. Până la urmă, am re
nunțat și am hotărât să-i dau altcuiva afurisitul de discurs să-1
citească. Așa că m-am întors la dreapta ca să i-1 dau colegei mele,
dar atunci văd că și ea plângea, așa că m-am întors la stânga și
atunci tipul de acolo își coboară cu iuțeală ochii în jos, spre
masă, ca și cum ar fi vrut să spună „Nu mi-1 da mie." Așa că stă
team acolo, cu trei sferturi din discurs rostit deja, când nu am
mai avut încotro și a trebuit să mă așez. Plâng și pur și simplu
nu mă pot opri. Asta a fost dintotdeauna spaima mea cea mai
mare: că, dacă îmi dau drumul, dacă îmi permit să-mi simt emo
țiile în profunzime, mi-aș putea pierde total controlul. Și exact
așa s-a întâmplat!
De-a lungul săptămânilor următoare, rumegând în minte in
cidentul, Pat a ajuns să își dea seama că, de fiecare dată când sim
țea ceva puternic, sentimentul era însoțit de lacrimi. Nu conta că
sentimentul era pozitiv sau negativ; sentimentele puternice o fă
ceau să plângă. Când era furioasă, fericită, temătoare sau frus
trată, fiecare dintre aceste sentimente îi stârneau lacrimile. Mul
tă vreme a evitat să simtă ceva deoarece lacrimile o stânjeneau.
In cele din urmă însă, și-a dat seama că, dacă își voia sentimen
tele înapoi, trebuia să accepte lacrimile. Așa a învățat ea să își re
cupereze sentimentele care fuseseră îngropate de-a lungul celei
mai mari părți a copilăriei și tinereții ei: simțea ceva și lăsa lacri
mile să apară — și spera ca ceilalți să accepte acest lucru.
Prin urmare, în ședința cu Loretta, când Love începu să sim
tă emoții puternice și simți lacrimile umplându-i ochii, trebui
se să verifice mai întâi „dacă e vorba de mine sau de ea?" E o

178 diferență dară. Când îți dai seama că „nu e vorba de mine și de
povestea mea, d de compasiune și empatie", e indicat să lași sen
timentele să iasă la iveală și lacrimile să curgă. Efectul terapeu
tic al acestei autenticități a părut miraculos, nu numai pentru Lo-
retta, ci și pentru Pat.
— A fost prima mea conștientizare clară a faptului că am sen
timente adecvate, empatie și tristețe, pentru altcineva, dar nu
m-am cufundat în propriile probleme. Mi-a oferit o nouă moda
litate de-a relaționa cu pacienții. Nu am mai fost niciodată
aceeași de atunci încoace. Când lucrez cu oamenii, fac tot ce pot
ca să fiu sinceră, autentică — și cam asta ar fi.
Amintiri
De la acel episod din programul de îndrumare, care avusese

loc cu opt ani înaintea terapiei cu Loretta, Love a învățat cum să
se controleze astfel încât să nu trebuiască să se dezvăluie pe sine
așa cum era în realitate decât dacă o voia sau dacă acest lucru
părea adecvat situației. în cazul de față, nu părea deloc corect să
se concentreze asupra ei înseși, astfel încât lacrimile pe care le
manifesta le-au oglindit pe ale pacientei și asta le-a făcut să se
simtă apropiate.
Ceilalți terapeuți pe care îi consultase Loretta puneau o dis
tanță între ei și clienți, dincolo de ceea ce era de așteptat ca ba
riere profesionale. Era ca și cum durerea era atât de clocotitoare,
încât singura cale de-a o trata, pe ea ca și pe Loretta era să i se
ofere recomandări și explicații raționale. Dar Love a simțit că era
important să rămână întru totul prezentă, alături de pacienta ei.
Lui Love îi trebuiseră ani întregi de trudă pentru a fi capabi
lă să fie pe aceeași lungime de undă cu cineva care suferea atât

de rău. Aceasta însemna să aibă empatie fără a cădea în simpa 179
tie sau a se identifica cu propriile ei probleme. Asta considera ea

că este diferența principală între contratransfer și vindecarea prin
compasiune. Love afirmă foarte limpede că ea consideră aceas
tă compasiune ca fiind realmente vindecătoare — pentru ambii
participanți.
Loretta ocupă un loc aparte pentru Love atunci când se gân
dește la pacienții care au făcut-o să se schimbe, deoarece ședin
țele cu ea au învățat-o să aibă încredere în puterea vindecătoare
a propriei afecțiuni. Putea fi vulnerabilă, transparentă și auten
tică, fără ca totuși să se autocompătimească.
— Cred, spune Love în încheiere, că e o binecuvântare mai
mare să dai decât să primești, deoarece să dai cu adevărat în
seamnă să primești. Și asta e ceea ce am trăit eu cu Loretta. Nu
pot ști cu siguranță ce a obținut ea din relația noastră, deși am
anumite intuiții. Ne-am văzut pentru o perioadă scurtă de timp,
dar v-am spus ce știu sigur că am obținut eu de pe urma ei. A
fost unul dintre acele momente în care fiecare am învățat la fel
de mult una de la cealaltă.
Clientul care m-a schimbat • Pat Love

CAPITOLUL 14
Laura Brown
O trezire spirituală
Multora dintre teoreticienii pe care i-am intervievat nu le

era greu să definească felul în care clienții i-au făcut să se
schimbe din punct de vedere profesional. Ați văzut deja cum
modelul personal de terapie al fiecăruia este puternic influen
țat de acei clienți importanți care îi determină pe clinicieni să
adopte noi atitudini pentru a putea răspunde cerințelor lor. A
fost mult mai greu totuși să obținem exemple de transformări
personale atunci când schimbarea terapeuților a depășit limi
tele profesionale.
Laurei Brown nu i-a fost greu să vorbească despre impactul
pe care l-au avut clienții asupra vieții sale personale.
— E un lucru care se întâmplă cu adevărat în terapie, recu
noaște Brown. Oricine intră în contact cu noi ne face să ne schim
băm. Orice contact pe care îl avem ne transformă. Cum am pu
tea să fim terapeuți fără să ne transformăm profund în toate
felurile?

Un pas către autenticitate 181
Dintre sutele de clienți care au schimbat-o pe Brown, cel care

iese mai mult în evidență a trecut printr-o serie de experiențe de
vastatoare. Ellen fusese călugăriță și, chiar și după a părăsit or
dinul, a continuat să fie catolică. Acest lucru presupunea o încer
care pentru ea, deoarece era și lesbiană. Cu toate acestea, știa
foarte bine ce era important pentru ea în catolicism și era un om
profund spiritual.
Ellen a explicat limpede în prima ei ședință că, pentru ea, era
important să aibă cu terapeutul o relație autentică în care ambii
să fie transparenți ca ființe omenești. Brown avea de regulă o re
lație egalitară cu pacienții ca urmare a modelului ei feminist, dar
dacă „autentic" însemna că trebuia să fie complet deschisă față
de pacientul ei, nu se punea în niciun caz problema să devină
vulnerabilă din punct de vedere emoțional.
— Ellen, i-a explicat ea, chiar dacă aș fi receptivă la ceea ce ai
sugerat tu — și nu sunt sigură că ar fi un lucru potrivit — nu sunt
capabilă de ceea ce vrei tu de la mine. Tu ești o persoană spiritu
ală care își trăiește autenticitatea. Eu nu sunt spirituală; sunt mult
prea empirică. Asta este o limită de-a mea și este totodată un lu
cru pe care nu sunt dispusă să-l schimb în momentul de față.
— Dar ești o persoană spirituală, insistă Ellen. S-ar putea să
nu te cunoști sau să nu te identifici în felul ăsta, dar eu pot ve
dea înăuntrul tău.
— Chiar dacă ar fi adevărat — și nu spun că sunt de acord cu
tine — tot nu cred că a fi deschis din punct de vedere emoțional
față de tine sau, cum spui tu, „a fi autentică" face parte din mese
ria mea. într-un anumit fel, ceea ce vrei tu e împotriva regulilor.
Clientul care m-a schimbat ■ Laura Brown

182 E important să păstrăm anumite delimitări. Altfel, terapia cir pu
tea sfârși prin a fi mai mult despre mine decât despre tine.
— înțeleg necesitatea unor delimitări, insistă Ellen. Nu uita
că am un masterat în consiliere, și cunosc regulile pe baza căro
ra practici tu. Nu încerc să mă cert cu tine. Nu vreau să fac sex
cu tine; nu îți cer să-mi fii prietenă. Vreau doar să fii naturală, re
ală cu mine. Am câteva răni de care trebuie să mă vindec, dar,
ca să fac asta, am nevoie de o relație autentică în care să știu că
pot avea încredere în ceea ce se întâmplă între noi.
Brown nu era întru totul sigură că înțelege ce voia Ellen de la
ea. Nu era seducătoare și nu manifesta tipul de comportament
care ar fi putut declanșa semnale de alarmă asupra existenței
unei (așa-zise) tulburări de personalitate subiacente. Nici nu pă
rea că ar vrea s-o păcălească. Părea doar o femeie care știa exact
ce vrea și de ce anume avea nevoie cel mai mult ca să se vinde
ce. Ținând cont de ceea ce i se ceruse, Brown s-a gândit serios să
o trimită la altcineva. Nu voia să o rănească pe Ellen sau să îi cre
eze o experiență de respingere cronică.
— Nu scapi așa de ușor, râse Ellen. Simt că ai capacitatea de-a
mă ajuta și chiar vreau să lucrez cu tine.
în cele din urmă, Brown fu de acord să facă o încercare, deși
nu ajunseseră la nicio înțelegere definitivă. De fiecare dată
când Ellen își presa terapeuta să fie mai deschisă sau, cu cu
vintele ei, să fie „mai reală", Brown stabilea cu blândețe, dar
ferm limitele.
— Știu că te simți frustrată din cauza mea, reflectă Brown.
Nu-ți răspund așa cum vrei tu.
— Nu vrei să termini odată cu rahatul ăsta psihologic?! Nu
pot lucra cu cineva care se ascunde în spatele tuturor ideilor ăs
tora memorate la școala de terapie.

în ceea ce auzea Brown nu era furie. Ellen părea mai degra- 183
bă doar tristă și dezamăgită și Laura se simțea de fapt la fel.
De-a lungul lunilor în care lucraseră împreună, Brown simți
se o schimbare în propriile ei credințe spirituale. După mulți
ani în care se simțise străină de practicile religioase convențio
nale, începu să se ducă din nou la o sinagogă. Era oare doar o
coincidență?
Nu cu mult înainte de-a fi început terapia cu Ellen, Brown fu
sese grav bolnavă din cauza reacției toxice la un mediu alerge-
nic. Nervii corzilor ei vocale încetaseră să mai funcționeze și me
dicii îi spuseseră că s-ar putea să nu mai vorbească niciodată.
Pentru cineva care își câștigă existența vorbind era ceva absolut
devastator: ar fi însemnat că nu va mai putea continua activita
tea care îi dădea un rost în viață.
Deși începuse să își revină, Brown trăia mereu cu amenința
rea unei recăderi. Nu e nevoie să spunem că acest lucru a pro
vocat o groază de probleme existențiale care mergeau în paralel
cu cele ale clientei sale. Din aceste motive sau poate din cauză
că lupta devenise prea stresantă pentru amândouă, au căzut de
acord să înceteze terapia și Ellen a fost trimisă la altcineva.
A doua șansă
Peste un an și ceva, Brown a primit un mesaj prin e-mail:

„Bună. Sunt Ellen. Am hotărât să îți mai dau o șansă. Am nevo
ie să lucrez cu tine și cred că și tu ai nevoie să lucrezi cu mine.
Te rog, sună-mă."
își petrecură anul următor luptându-se să ajungă la o relație
mai sănătoasă și, făcând asta, Brown își dădu seama că era o per
soană diferită față de cea care lucrase cu Ellen în urmă cu un an.
Clientul care m-a schimbat ■ Laura Brown

184 Brown respectă dorința lui Ellen de-a se întoarce la ea și, în
schimb, se descoperi pe sine mult mai dispusă să fie deschisă. A
fost un pas uriaș pentru Brown, care se considera destul de rigi
dă uneori, dacă nu chiar puțin obsesiv-compulsivă.
Fiind sinceră cu sine, Brown recunoscu că repulsia ei anterioa
ră de-a fi mai autentică cu Ellen nu era legată doar de grija de-a
menține limitele profesionale adecvate. în realitate, Ellen o spe
ria de moarte din cauza a ceea ce Brown percepuse ca fiind ca
pacitatea mult mai mare și mai bine dezvoltată a lui Ellen de in
timitate și de autenticitate. Asta se aplica nu numai relației lor
terapeutice; Brown își dădea seama că, de-a lungul întregii sale
vieți, inclusiv a relațiilor ei primare, comportamentul i se con
struise axat pe prudență și formalitate.
— Nu voiam să am relații autentice cu nimeni; îmi puneam
toată pasiunea în terapie și scris.
Cu Ellen, Brown descoperi că o mai mare autenticitate nu era
doar terapeutică pentru pacient, ci și transformatoare pentru ea
însăși. Brown și-a dat seama că voia mai multă autenticitate nu
numai în munca ei, ci și în viața ei personală, o conștientizare
care a avut ceea ce Brown numește cu umor „consecințe intere
sante și revoluționare". Desigur, nu fiecare pacient are nevoie de
așa ceva, sau nu vrea așa ceva, sau nu ar răspunde favorabil la
o asemenea transparență din partea unui terapeut, dar a fost un
moment de cotitură în modul în care Brown făcea terapie și își
ducea viața.
Din momentul în care a devenit mai spirituală și mai activă
în congregația ei, Brown s-a implicat într-o relație cu o partene
ră care nu e nici evreică, nici credincioasă.
— Partenera mea nu poate să înțeleagă de ce niște oameni
culți vor să participe la ritualurile unei religii organizate sau să

subscrie la noțiunea unui Dumnezeu de vreun fel sau altul. E o 185
umanistă laică. Pentru mine, deși nu sunt deosebit de legată de
concepția unei ființe divine, spiritualitatea mea a ajuns să însem
ne că am acces la experiențe care sunt transcendente și foarte
esențiale pentru ceea ce fac în meseria mea, care constă în mare
parte în terapia cu supraviețuitorii unor traume. Poți să te men
ții multă vreme la un nivel strict intelectual, dar, în cele din urmă,
cei mai mulți oameni vor să meargă mai în profunzime. Mulți
oameni au un anumit simț al divinului și a ceva mai mare decât
ei. Ellen m-a făcut să fiu receptivă la asta cerându-mi să o iau așa
cum era, clădită pe temelia ei, adică pe spiritualitatea ei.
Calea de mijloc
După ce își termină povestirea, Brown se opri câteva clipe.

Deși acum se mândrea că este deschisă și autentică, avusese une
ori necazuri fiindcă fusese prea sinceră. Ea recunoaște lesne că,
la un moment dat, poți să mergi prea departe, să devii prea trans
parent (sau nepotrivit de transparent). în procesul de-a practica
această modalitate de-a face terapie avusese câteva rateuri.
— Una e să subscrii intelectual la noțiunea că nu toți sunt la
fel, și alta e să pui în practică strategia de-a fi autentic într-un fel
care să îl reflecte pe clientul care e în fața ta în acel moment. Ceea
ce putea fi bun pentru Ellen poate să nu fie potrivit pentru alții.
Brown învățase să găsească o cale de mijloc.
Brown a menționat o clientă pe care o avea chiar atunci în te
rapie și care se lupta cu probleme similare cu cele pe care Brown
le rezolvase mai demult în viața ei. Putea să pară o oportunita
te perfectă de-a folosi autodezvăluirea sau de-a fi mai transpa
rentă, dar Brown luase decizia de-a nu proceda astfel în acest caz
Clientul care m-a schimbat ■ Laura Brov

186 devenind extrem de atentă la felul cum se comportă din punct
de vedere emoțional cu această persoană din cauza nevoilor și a
personalității sale specifice. Ea recunoaște că această clientă este
atât de vulnerabilă, încât, cel mai probabil, nu ar răspunde cum
trebuie aceluiași tip de autenticitate care o ajutase pe Ellen.
In încheierea conversației, Brown a observat că cei mai mulți
terapeuți par să se rușineze de faptul că își depășesc limitele de
terapeuți.
— Și totuși acest lucru ne întărește, ne face să evoluăm și să
fim mai puternici. Nu e ceva întru totul altruist. Cred că ne e ru
șine de asta fiindcă miroase a abuz. Cum am putea să luăm ceva
fără să fim abuzivi?
Răspunsul pe care îl dă Brown e că totul depinde de felul cum
ne recunoaștem umanitatea când suntem cu pacienții noștri. Ea
este sceptică față de orice specialist care declară sus și tare că nu
câștigă nimic din experiența cu clienții și se întreabă cum ar pu
tea fi posibil acest lucru dacă ești cu adevărat prezent pentru
clienții tăi.
— Dacă ne manifestăm ca ființe omenești complete în mun
ca noastră, dacă suntem deschiși la experiențele pe care ni le ofe
ră clienții noștri, atunci nu avem încotro și nu putem decât să
evoluăm.

CAPITOLUL 15
Ken Hardy
Domnul doctor negru
— Mămico, nu vreau să intru acolo, șopti băiatul. Nu intru

acolo.
Hardy stătea în pragul ușii de la sala de așteptare și se uita la
un băiețel blond de vreo nouă ani. Se aplecase peste brațul sca
unului și îi vorbea disperat mamei sale. Aceasta îl cuprinse de
umeri, liniștitoare, dar continuă să dea din cap.
— Bună ziua, îi salută amabil Hardy. Nu vreți să intrați?
Cei trei stăteau încremeniți la locurile lor, uitându-se imul la
celălalt. în cele din urmă, tatăl și mama se ridicară, dar băiatul
rămase hotărât pe scaunul lui.
— Mămico, spuse el, renunțând să încerce să mai fie discret,
e un negrotei. Nu vreau să merg la un doctor negru.
— Taci din gură! îi spuse ea, dar fără prea multă convingere.
Haide acum!
— Ți-am spus, nu vreau să merg la niciun doctor negru.
Băiatul își încrucișă brațele și își strânse genunchii, sfidând
pe oricine ar fi vrut să îl miște din loc.
Clientul care m-a schimbat ■ Ken Hardy

188 Hardy stătea în pragul ușii, la fel de încremenit ca și ceilalți.
Se simțea stânjenit, nu atât pentru el, cât pentru membrii acestei
familii. Știa că de cealaltă parte a oglinzii false mai mulți colegi
urmăreau deopotrivă discuția, gata să ofere la nevoie îndruma
re și informații. Ei bine, întrevederea nici nu începuse, că deja
voia să ceară ajutor.
Hardy trase adânc aer în piept și se apropie hotărât de băiat.
— Te cheamă Joey, nu-i așa? spuse el în timp ce îi întindea
mâna.
Joey încremenise în scaun, cu ochii plecați și cu buzele răs
frânte, neluând în seamă mâna întinsă a doctorului.
— Bine, atunci, răspunse Hardy cu o amabilitate mai forțată,
de ce nu veniți cu mine?
Când Hardy și părinții lui Joey porniră spre ușa cabinetului,
Joey își dădu seama că nu avea încotro și trebuia să îi urmeze.
Hardy îl putu auzi mormăind în timp ce își țâra picioarele, deși
singurele cuvinte distincte pe care le putu auzi fură „doctor ne-
grotei afurisit".
Hardy lucrase o vreme în Florida și, deși avusese de-a face cu
manifestările vădite de rasism din inima Sudului, acesta era un
oraș universitar. In general, Hardy fusese scutit de un rasism atât
de agresiv, fiind mai obișnuit cu forma lui subtilă: să fie complet
ignorat.
După ce luară cu toții loc, Joey așezându-se pe scaunul aflat
cel mai departe de terapeut, Hardy îi întrebă cu ce le putea fi de
folos.
— Păi, începu mama, Joey are ceva probleme la școală.
— înțeleg, răspunse Hardy. Apoi, uitându-se la băiat, i se adre
să direct:
— Ce fel de probleme, Joey?

Băiatul își strânse buzele și dădu din cap într-o parte și 189
într-alta, șoptindu-le din nou ceva părinților.
— îmi pare rău, Joey, spuse Hardy. Nu am auzit ce-ai spus.
Pentru prima dată, băiatul îl privi în ochi pe Hardy. Era o pri
vire sfidătoare, agresivă și ostilă.
— Am spus... că nu... vorbesc... cu niciun doctor negrotei!
— înțeleg, spuse Hardy, neînțelegând de fapt nimic.
Privi neajutorat înspre oglinda falsă, din spatele căreia îl ur
măreau colegii săi. Spera în vreun mesaj telepatic care l-ar putea
îndruma ce să facă. înainte de-a se gândi cum să răspundă, tre
buia să înțeleagă exact ce se petrecea aici. Desigur că băiatul aces
ta nu putea fi chiar atât de surprins că fusese trimis la un tera
peut afro-american; comunitatea acestora era foarte bine
integrată.
Hardy află în curând de la părinți că Joey repetase deja de
două ori clasa a doua și că acum o repeta pentru a treia oară și
tot nu învăța bine. Erau îngrijorați pentru fiul lor și se simțeau
complet pierduți, neștiind ce să mai facă. Hardy știa foarte bine
cum se simțeau.
— Deci, Joey, îl întrebă Hardy, ce ai vrea tu?
— Vreau un doctor alb.
— Vrei un doctor alb?
— Asta e tot ce am de spus.
Și ca să o dovedească, Joey își încrucișă din nou brațele și îi
întoarse spatele.
Hardy urmări toate acestea cu o îngrijorare crescândă. Era
descumpănit nu atât de comportamentul copilului, cât de cel al
părinților. Era ca și cum aceștia aprobau pe ascuns comportarea
fiului lor sau, cel puțin, nu se străduiau prea mult să îl aducă la
ordine. De fiecare dată când Joey spunea ceva grosolan sau

190 nepotrivit, părinții se mulțumeau să dea din umeri și îi spuneau
cu jumătate de gură să aibă grijă cum se poartă. Până și Joey își
putea da seama că nu vorbeau serios.
Totul a continuat așa o vreme, Hardy încercând fără succes să
înfiripe o discuție cu Joey și băiatul insistând doar că voia un
doctor alb și că nu o să vorbească cu un „doctor negrotei".
OK, atunci, își zise Hardy, dacă băiatul nu voia să vorbească
cu el, trebuiau să facă altceva.
— Atunci hai să jucăm ceva, spuse el și, luând cutia de Can-
dyland, începu să așeze piesele pe podea.
Tatăl îi dădu un cot băiatului. Joey își dădu ochii peste cap,
ca și cum ar fi vrut să spună: „Ei, dacă așa o să scap de tine,
atunci, fie." Se așeză pe podea și începu să dea metodic cu zarul
și să mute piesele de-a lungul marginii tablei de joc. Hardy își
zise că, deși jocul acesta era mai potrivit pentru un copil mai mic,
era interesant că Joey părea să se simtă în largul lui cu seriile sim
ple și ordonate de mișcări.
în cursul jocului, dând pe rând cu zarul, Hardy continuă să
încerce să înfiripe o conversație cu Joey. Nu părea să fie un spec
tacol pasionant pentru părinți și pentru spectatorii care îi urmă
reau, dar părea că asta era tot ce binevoia Joey să facă.
După mai multe încercări de a-i pune întrebări despre școa
lă, Joey începu să fie deranjat de întreruperi.
— Ți-am spus deja că n-o să vorbesc cu un doctor negrotei.
Vreau un doctor alb.
— Da, Joey, am auzit asta de mai multe ori.
Joey zâmbi cu suficiență și apoi își acoperi gura cu palma. Cel
puțin e un progres oarecare, își zise Hardy. Copilul părea să își
impună întru câtva niște limite.
— Atunci, de ce mai întrebi?

— Sunt doar curios de ce nu vrei să vorbești cu mine. 191
— Fiindcă doctorii albi sunt mai deștepți, răspunse Joey, zâm
bind larg preț de o clipă, după care reveni la tabla de joc, numă
rând metodic spațiile.
— Păi, răspunse Hardy, cred că eu sunt destul de deștept.
— Nu, zău?
Hardy încuviință din cap, cu un zâmbet.
— OK, domnule Doctor Negru, atunci cât fac unu și cu unu?
Hardy ezită o clipă, întrebându-se ce urmărea testul acesta.
Nu îi scăpase faptul că Joey renunțase la „negrotei" când i se
adresase. Părea să își dea seama că nu obținea din partea lui Har
dy genul de reacție la care sperase.
— Doi, răspunse Hardy.
— Mda? Bine, și „doi și cu doi"?
— Patru.
— Trei și cu...
Joey se opri o clipă, cu limba ieșindu-i printre buze în timp ce
se concentra.
— Cât fac... cinci și cu cinci?
Până aici putea merge Joey, ca să fie sigur de răspunsuri.
— Fac zece, Joey. Vezi că sunt destul de deștept, nu-i așa?
— Dar eu tot vreau un doctor alb.
— Uite, Joey, tocmai am luat examenul tău. De ce nu-mi dai
o șansă să lucrez cu tine?
— Fiindcă... ți-am mai spus deja... că... nu vreau... un doctor
negrotei.
Tot progresul pe care Hardy crezuse că l-a făcut cu Joey se
spulberase. Și așa au mers lucrurile în toată ședința aceasta. Har
dy era întru totul perplex și nu avea idee ce să facă. Nu părea
să poată stabili în niciun chip vreun contact cu băiatul sau să îi

192 învingă atitudinea provocatoare. Iar părinții nu făceau absolut
nimic ca să îndrepte lucrurile, ci stăteau doar pasivi pe canapea,
urmărind totul ca și cum ar fi fost un spectacol la televizor care
nu avea nicio legătură cu viețile lor.
Consultația
Hardy hotărî că venise de mult timpul să ia o pauză ca să se

poată consulta cu echipa de observație. De îndată ce ajunse în
dărătul oglinzii false, ceru ajutor:
— Cum să lucrez cu copilul ăsta? Nu vrea să vorbească cu
mine. Refuză să lucreze cu mine.
— Uite, Ken, spuse un coleg, ai făcut o treabă bună nelăsân-
du-te distras de atmosfera încărcată. E clar că încearcă să te cal
ce pe nervi.
— Și reușește, rosti încet Hardy.
Alt coleg întări și el spusele primului.
— Sunt de acord. Trebuie să te ții de procesul subiacent a ceea
ce se desfășoară. Nu poți permite ca interacțiunea asta cu accente
rasiale să te distragă de la problemele reale care se manifestă aici.
— Și ar trebui să mă port ca și cum puștiul ăsta nu mi-ar spu
ne „negrotei" la fiecare minut? Ar trebui să nu iau în seamă fap
tul că părinții lui nu fac nimic ca să-l oprească?
Hardy era surprins de cât de calm era, ținând cont de situa
ție. Plecase din camera unde se afla familia aceea rasistă și veni
se în spatele oglinzii ca să ceară ajutor și acum colegii săi albi îi
spuneau să se poarte ca și cum nu ar fi fost negru și ca și cum
nu ar fi fost provocat deliberat.
— Ar trebui să te ții de conduita asta, îi spuse un al treilea co
leg, încercând să fie încurajator.

Hardy dădu afirmativ din cap, dar se simțea mai furios pe co- 193
legii lui decât se simțise pe Joey și pe părinții lui. Se așteptase la
mai mult din partea lor — în cel mai rău caz, să înțeleagă ce în
semna asta pentru el. Ulterior, Hardy avea să facă cercetări de
spre moștenirea lăsată de sclavie și despre impactul ei asupra
vieții afro-americanilor contemporani, din care avea să iasă un
film despre reziduurile psihologice ale sclaviei, o situație care se
manifestase preponderent pe durata acestei ședințe. Muncise din
greu ca să ajungă la statutul intelectual și profesional actual și
acum copilul acela îi spunea că nu era altceva decât un servitor
negrotei care fugise de pe plantație și care îndrăznea să creadă
că era egal cu un om alb. Putea înțelege de ce Joey se comporta
așa — din cauza unui eșec prezent în aproape toate aspectele vie
ții sale, care mergea în declin fără nicio speranță. Lovea în cei
lalți fiindcă asta era tot ce știa să facă. Dar se așteptase la mai
mult din partea colegilor lui — dacă nu la oarecare înțelegere,
atunci, cel puțin, la oarecare compasiune.
Cumva, Hardy reuși să treacă peste această primă ședință de
licată, deși Joey continua să fie tot timpul belicos. într-o consul
tație ulterioară numai cu părinții, aceștia declarară sus și tare că
erau absolut șocați de comportamentul fiului lor.
— Habar n-avem de unde a învățat lucrurile astea, spuse
mama lui Joey. Probabil că de la școala aia. Vă jur că nu știu ce
îi învață acolo pe copii.
Hardy obținu sprijinul părinților ca aliați, dar hotărî că ar fi
mai bine să lucreze singur cu Joey. Într-adevăr, în absența părin
ților, băiatul păru mai flexibil și nu uită chiar (în cea mai mare
parte a timpului) să îi spună terapeutului „Domnul Doctor Ne
gru", în loc de „Doctorul Negrotei". Hardy lua acest lucru ca pe
un efort de compromis din partea băiatului.

194 Au mai făcut târâș-grăpiș încă o ședință, până când îndrumă
torul de la clinică al lui Hardy conchise în cele din urmă că ra
sismul lui Joey era atât de înrădăcinat, încât era mai bine ca bă
iatul să fie trimis la altcineva. Hardy s-a simțit înfrânt, dar și
întru câtva ușurat.
Să știi cum stau lucrurile
Privind retrospectiv la acest caz, Hardy tot se mai simte bân

tuit de Joey.
— Toată treaba asta era ca și când te-ai da într-un mon-
tagne-russe. Aveam un soi de miopie optimistă. Credeam cu
adevărat că aș putea să intru în contact cu puștiul acela și să
îl ajut să se schimbe în bine. Eram hotărât să stabilesc legătu
ra cu el, dar...
Hardy nu își mai încheie fraza, amintindu-și de jignirea și du
rerea pe care le suferise și de sentimentul de-a fi fost trădat de
colegii lui. La vremea când se întâmplau aceste lucruri era greu
să înțeleagă ce se petrece, să le interpreteze constructiv. Era pen
tru prima dată când fusese forțat să se confrunte cu cineva care
avea o ură atât de violentă, de neînfrânată față de el din pricina
culorii sale. Nu conta că avea studii, că era cult, experimentat,
inteligent — avea să fie mereu doar un „doctor negrotei".
Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, din cauză că era
în postura de-a fi mai puternic și răspunzător față de Joey, Hardy
simțea că nu are dreptul de-a se apăra sau de-a se proteja. Mai
mult, colegii lui i-au spus că nu era mare scofală. Era doar exa
gerat de sensibil și trebuia să nu ia în seamă batjocurile. După ce
a auzit asemenea comentarii, Hardy s-a întrebat dacă lucrurile
s-ar fi petrecut altfel în cazul în care în echipa de îndrumători

s-ar fi aflat vreun om de culoare. Oricum, încrederea îi era zdrun 195
cinată, așa că și-a ținut gândurile pentru el.

Până la această experiență, Hardy crezuse în mesajele pe care
le primise în timpul formării — că terapia nu ține seamă de cu
loare și că rasa nu avea nicio importanță. După întâmplarea cu
Joey, Hardy nu numai că a început să recunoască problemele ra
siale (și de sex) din relațiile terapeutice, ci le-a și înfruntat de în
dată ce ieșeau la iveală.
— Dialogul diversității îi ține pe oameni în legătură unii cu
alții, dar, în același timp, respectă integritatea individuală în pri
vința acestor probleme. Cred că cu Joey am fost copleșit de sin
ceritatea și de viziunea lui despre rasă; sincer, m-am simțit ca și
cum nu făceam bine că luam parte la conversație. Nu ajunsesem
la un nivel mai profund, care cred că era necesar. Acum sunt în
stare să o fac și cred că asta se datorează lui Joey fiindcă m-a si
lit realmente să gândesc mai critic în privința acestor probleme
și la competențele necesare pentru a continua conversația aceas
ta așa cum nu mai făcusem înainte.
Viziunea diferită a lui Hardy despre terapie s-a extins și asu
pra rolului pe care îl are de-a acorda ajutor.
— Resping ideea cum că înăuntrul cabinetului de terapie am
un eu și în afara lui am altul. Cred că există un singur eu pe care
îl duc cu mine peste tot. Cred că acest caz al lui Joey a subliniat
și a reliefat acest aspect în ce mă privește.
Hardy își dă seama acum că unul dintre motivele pentru care
a luptat așa de mult, atât în cursul ședințelor, cât și pentru a da
ulterior un sens interacțiunilor era că făcea deosebirea între ro
lul său de terapeut și statutul său de ființă omenească. Știa foar
te bine cum să răspundă rasismului în lumea din afară, dar nu
știuse cum să facă același lucru în rolul său de terapeut.

196 — Aveam în fața mea un copil de nouă ani, care repeta pen
tru a treia oară clasa a doua primară și care totuși se simțea in
contestabil superior mie. E o moștenire istorică lungă în privin
ța acestui tip de comportament care a rămas neschimbat multă
vreme.
Hardy a avut parte de o îndrumare redusă, atât din partea co
legilor, ca și a supervizorilor săi, despre când era indicat să în
frunte problemele legate de rasă sau opresiune. A înțeles că, din
punct de vedere etic și profesional, sarcina lui era să îl facă pe
pacient să se simtă în siguranță, dar ce se întâmpla când pacien
tul devenea abuziv și lipsit de respect?
— într-un fel, îi sunt recunoscător lui Joey pentru ce m-a în
vățat. M-a văzut ca pe un negrotei și m-a tratat ca atare. într-un
fel, e mai ușor așa decât să ai de-a face cu oameni care una spun
și alta sugerează prin tot ceea ce fac. Măcar a fost sincer. Am în
țeles limpede cum stăteau lucrurile cu el. Nu eram însă la fel de
sigur în privința colegilor din spatele oglinzii.

CAPITOLUL 16
Michael Yapko
Prins într-o controversă
— Sunteți mai tânăr decât credeam, au fost primele cuvinte

care au ieșit din gura lui Bob în timp ce se așeza.
— Vă așteptați la cineva mai în vârstă? spuse Yapko cu un
zâmbet.
— Sigur. Vreau să spun, cartea dumneavoastră și toate cele
lalte. Credeam că sunteți, știți...
— Mai vârstnic.
— Exact.
Yapko își examină noul client, un bărbat cât se poate de co
mun la vreo patruzeci de ani. Bob părea distrat, deși dornic să
facă o impresie bună. Era pe la începutul anilor '90, când tocmai
fusese publicată ediția a doua a manualului de popularizare a
lui Yapko despre hipnoză. Una din secțiunile acestui text revi
zuit oferea o discuție scurtă despre preocuparea crescândă din
domeniul respectiv pentru fenomenul amintirilor refulate. In sec
țiunea aceasta, Yapko descria cum tehnicile utilizate pentru re
cuperarea unor asemenea amintiri pot contamina amintirile re
găsite și chiar crea rememorări complet false, dar părând cât se
Clientul care m-a schimbat ■ Michael Yapko

198 poate de reale. Printre clinicienii care foloseau hipnoza era bine
cunoscut faptul că memoria este destul de instabilă și, în anumi
te condiții, poate fi manipulată prin sugestie. Cei mai mulți cli-
nicieni însă nu aveau o formare atât de specializată, astfel încât
aveau o tendință înspăimântătoare ca, după ce utilizau tehnici
de sugestie pentru recuperarea amintirilor, să înceapă să relate
ze o creștere considerabilă a cazurilor de femei care își aminteau
brusc episoade până atunci necunoscute de abuzuri sexuale din
copilăria timpurie. în mod tradițional, de pe vremea lui Freud,
asemenea relatări fuseseră de obicei respinse ca fantezii, deliruri
sau distorsionări; acum, în lumina evidenței crescânde că abu
zul sexual al copiilor era mai răspândit decât se știuse până
atunci, ele erau luate mult mai în serios. Din nefericire, clinicie
nii supracompensau atitudinea anterioară de respingere și, în
consecință, era foarte probabil ca asemenea relatări să fie crezu
te, fără să se țină seama de împrejurările în care amintirile ante
rior îngropate ar fi putut ieși la suprafață.
In manualul lui, Yapko făcea o observație mai curând neutră,
cum că uneori asemenea relatări de amintiri recuperate puteau
fi adevărate și totuși puteau fi deopotrivă rezultatul faptului că
terapeuții (și alții aflați în poziții de influență) îi făceau neinten
ționat pe oameni să creadă că fuseseră abuzați, când, de fapt, nu
fuseseră niciodată. La început, acesta nu fusese un domeniu de
interes pentru Yapko, ci, mai curând, una dintre sutele de obser
vații pe care le făcuse în cuprinsul cărții pentru a ilustra anumi
te concepte-cheie legate de practica hipnozei clinice.
Fapt și mai surprinzător pentru Yapko, cartea a generat un
răspuns de o amploare uriașă din partea clinicienilor și deopo
trivă a profanilor. Yapko fusese contactat de mulți oameni care
i-au cerut ajutor pentru problemele pe care le descrisese în carte.

Bob era o asemenea persoană; stabilise o întâlnire pentru a vorbi 199
despre felul cum amintirile refulate îi distruseseră viața.
— Deci, își începu Bob povestirea, ce m-a adus aici a fost stu
diul pe care îl fac despre amintirile false și așa am dat de cartea
dumneavoastră.
Yapko încuviință din cap.
— Descrieți atât de perfect ceea ce s-a întâmplat în propria
mea viață. E ca și cum ați înțelege prin ce am trecut. Am știut
atunci că trebuie să vă văd, să vă vorbesc. Dacă există cineva care
mă poate ajuta, atunci dumneavoastră sunteți acela. Am încer
cat să înțeleg ce s-a întâmplat cu fiica mea, dar...
Bob se opri, încercând să își țină firea.
Yapko așteptă cu răbdare și apoi îi făcu semn să continue.
— Așa că, de asta am făcut atâtea ore cu avionul, ca să vă văd.
— îmi dau seama cât de greu vă este, spuse Yapko. De ce
nu-mi spuneți ce s-a întâmplat?
— Se fac vreo doi ani de când Angela s-a dus la terapeuta
aceea. Folosesc cuvântul ăsta la nimereală, fiindcă cred că era
mai mult o antiterapeută. Angela se ducea la femeia aia pentru
terapie din cauza dificultăților pe care le avea cu bărbații. An
gela voia să afle de ce iubitul ei a părăsit-o și de ce bărbații cu
care se întâlnise de atunci încoace nu păreau interesați de ea.
Terapeuta i-a spus că problemele ei cu bărbații arătau că fuse
se abuzată sexual când era copil. Când Angela a respins punc
tul acesta de vedere ca pe o tâmpenie, terapeuta i-a spus că ati
tudinea ei defensivă, ca și lacuna amintirilor din copilărie
veneau și mai mult în sprijinul acestei interpretări. Terapeuta
i-a spus categoric că, dacă nu își recapătă complet amintirea a
ceea ce i s-a întâmplat, nu o să aibă niciodată o relație bună cu
un bărbat.
Clientul care m-a schimbat • Michael Yapko

200 Yapko nu putea face altceva decât să-și scuture capul, stupe
fiat. Auzise o mulțime de asemenea povești, dar asta îi depășea
puterea de înțelegere.
— Așadar, continuă Bob, Angela și terapeuta ei au făcut hip
noză ca să încerce să o aducă înapoi la momentul nașterii sau
vreo altă porcărie de felul ăsta.
— Vreți să spuneți, regresie de vârstă?
— Nu știu cum i-au spus, dar mie îmi suna destul de nebu
nește. Nu credeam că s-ar presupune măcar că poți să-ți amin
tești ceva dinainte de vârsta de trei ani. în timpul acestor ședin
țe așa-zise de hipnoză s-a întors în copilărie, pe când avea câteva
luni. A spus că își amintea că îi schimbam scutecele și acum spu
ne, cu ajutorul terapeutei, că își amintește că în timp ce o schim
bam, am început să o molestez și să o ating necuviincios.
Bob se uită la Yapko și își scutură doar capul dezgustat, ca și
cum era prea absurd ca să mai comenteze.
— Și apoi ce s-a întâmplat? întrebă Yapko, știind foarte bine
ce avea probabil să urmeze, dat fiind că auzise de multe ori va-
riațiuni ale acestei povești din partea unor părinți la fel de per-
plecși și de indignați.
— Pur și simplu, nu pot să cred, mormăi Bob. Așadar, după
aceea Angela m-a acuzat că am molestat-o și că am fost un per
vers atras de copiii mici. I-am spus că acuzația ei era de-a drep
tul smintită și că amintirea ei era cât se poate de greșită. Bineîn
țeles că nu am abuzat-o. De ce aș fi făcut așa ceva? Firește că au
fost momente când i-am schimbat scutecele și a trebuit să o șterg
la fund sau așa ceva, dar ce are asta de-a face cu abuzul sexual?
Totul era de-a dreptul grotesc. Aș fi vrut ca mama ei să mai fie
în viață ca să-i spună că a luat-o razna, dar a murit cu ani în
urmă. Ar fi fost la fel de distrusă ca și mine de toată nebunia asta.

Din nou, Yapko se mulțumi să aștepte și dădu din cap încu- 201
rajându-1 pe Bob să continue.
— Așa că atunci Angela a început să-mi pună tot felul de în
trebări, interogându-mă ca și cum aș fi fost un criminal. M-a în
trebat ce treabă aveam eu să-i schimb scutecele și a declarat răs
picat că, din câte își amintea ea, asta a fost întotdeauna treaba
mamei ei și că terapeutei sale i se părea suspect că m-am înhă
mat la o asemenea corvoadă.
— Și atunci ce i-ați spus?
— Ce-i puteam spune? Acuzațiile deveneau din ce în ce mai
violente cu fiecare ședință de terapie. După acuzația cu scutece
le, a continuat acuzându-mă că sunt liderul unui cult satanist
smintit. Spunea că sacrificăm copii și îi mâncăm și că eram im
plicați în tot felul de lucruri cumplite și dezgustătoare. Cum a
putut măcar să viseze toate chestiile astea mă depășește. Terape-
uta ei smintită a crezut cumva că fanteziile astea erau credibile
și chiar a reușit să smulgă altele, din ce în ce mai trăsnite de la
Angela. Asta vă învață la școală, oameni buni, să credeți orice
parascovenie pe care v-o spune cineva?
Yapko nu voia să se abată de la subiect, așa că nu luă în
seamă întrebarea, îndemnându-1 printr-un gest pe Bob să con
tinue.
— Așa că totul a mers din ce în ce mai rău. In fiecare săptă
mână mă acuza de altceva, de altă fantezie ridicolă. în cele din
urmă, mi-a dat un ultimatum — la instigația terapeutei sale —
că, dacă nu-mi mărturisesc crimele și nu îi confirm amintirile,
n-o să mai vorbească niciodată cu mine.
Ajuns aici, toate eforturile pe care le făcuse Bob ca să își țină
firea se spulberară și, lăsându-și capul în jos, lăsă lacrimile să îi
curgă pe dosul palmelor.

202 — Relația noastră era ruinată. M-am simțit complet distrus.
Dacă mărturisesc că acuzațiile ei smintite sunt adevărate, recu
nosc că simt un pedofil și un satanist, iar dacă nu, îmi pierd fiica.
Ce ar trebui să fac? Nu am putut decât să-i spun adevărul și să-i
spun că greșește foarte, foarte mult în privința mea. Acum spu
ne cui vrea să o asculte — vecinilor, familiei, întregii comuni
tăți — că sunt un soi de satanist care molestează copiii. Am au
zit că le spune oamenilor că fur copii pentru cult, că sunt un
prădător sexual bolnav și că ar face bine să nu mă scape din ochi.
Oamenii nu o cred, bineînțeles, dar nici nu mai știu ce să creadă
despre acest circ. Nici măcar eu nu știu ce să mai cred. Sunt atât
de tulburat și nu înțeleg de ce s-a întâmplat totul sau ce ar tre
bui să fac. Nu-mi vreau decât fiica înapoi. E toată familia pe care
o mai am.
— E un coșmar care nu se mai termină, observă Yapko.
Ar fi vrut să îl poată asigura pe Bob că totul va fi bine, dar vă
zuse destule situații de acest fel în anii trecuți ca să știe că, în cli
matul actual de hipersensibilitate, tot ce avea de făcut cineva care
acuza era să arate cu degetul și părintele era automat presupus
vinovat.
— Nu e zi de la Dumnezeu, continuă Bob, în care să nu plâng
până mă dor ochii. Am fost un tată bun. Vă rog să mă credeți,
doctore, simt un tată bun.
Yapko dădu din cap în semn că înțelege.
— Angela nu vrea să-mi mai răspundă la telefon. Nu vrea să
mă mai vadă sau să mai vorbească cu mine. Le-a spus tuturor să
mă avertizeze să stau departe de ea. A încercat chiar să obțină
un ordin de restricție, dar tribunalul a respins cererea din cauză
că nu exista nicio dovadă în sprijinul declarațiilor ei cum că sunt
un pericol pentru ea. Nici asta însă nu a oprit-o să încerce să mă

țină departe de ea. Pur și simplu, se pare că nu pot face nimic și 203
asta mă omoară. Era cât pe ce să renunț și să pretind că a murit,
sau așa ceva și atunci, atunci am dat de cartea dumneavoastră.
Bob se uită la Yapko cu o privire pătrunzătoare, atât de inten
să, încât era greu să o susții fără să clipești.
— Mi-ați dat speranță, doctore. De asta simt aici.
Și cu această ultimă declarație, Bob păru să se prăbușească
în sine. Se storsese de toată vlaga și acum avea nevoie să facă o
pauză, să nu mai spună nimic despre povara enormă pe care o
ducea.
Bob ajută la declanșarea unei schimbări
In restul ședinței, Yapko află că starea Angelei se deteriorase

semnificativ de când se ducea la „antiterapeută". Terapia nu o
ajuta, ci îi făcea rău. Nu era în stare să își păstreze serviciul. Nu
putea să se țină de școală. Și, în tot timpul acestei deteriorări, te-
rapeuta îi spusese că „trebuie să îi meargă mai rău înainte de a-i
putea merge mai bine". în acest timp, Bob nu putuse face nimic
altceva decât să privească neajutorat cum fiicei sale îi merge din
ce în ce mai rău și cum, în același timp, îl învinuiește pentru
această situație.
în timp ce Bob începu să consume șervețelele din cutie, șter-
gându-și lacrimile și suflându-și nasul, Yapko așteptă să își mai
revină. Odată ce păru mai liniștit, Michael dădu din cap.
— Un lucru pe care trebuie să-l știi, Bob, e că nu ești singur.
Am auzit acest tip de poveste de prea multe ori de-a lungul ul
timilor ani. E adevărat că abuzarea copiilor există și că foarte pu
țini vinovați își recunosc faptele. Aproape toți, vinovați sau nu,
spun ceea ce spui tu — că nu au făcut-o.

204 Deși Yapko voia să îi arate simpatie acestui om vădit suferind
și umilit, voia deopotrivă să îi câștige respectul și încrederea prin
onestitate și vorbindu-i deschis. îi spuse lui Bob că nu știa ce se
întâmplase cu adevărat cu fiica lui și că nu avea să știe nicioda
tă. îi mai spuse că memoria e un proces nesigur care poate fi in
fluențat de mulți factori diferiți. Apoi descrise pe scurt câteva
dintre mecanismele subiacente ale amintirilor false.
Adevărul era că Yapko îl crezuse aproape imediat pe clientul
său. Pe baza a ceea ce fusese clar stabilit despre memorie de că
tre studiile cognitive și neurologice, șansele ca cineva să își re
cupereze cu acuratețe vreo amintire de la vârsta de mai puțin de
un an erau mult prea mici. Să aibă o amintire amănunțită, impli
când acțiuni și dialoguri împreună cu detalii contextuale era o
imposibilitate virtuală pentru un copil de un an. Dar acuratețea
istorică e diferită de credința personală și Angela ajunsese să
creadă în autenticitatea amintirii ei. Era un adevăr personal, chiar
dacă nu avea nicio legătură cu adevărul obiectiv și rezultatul era
că exprimase unele dintre cele mai rele acuzații pe care un om le
poate aduce altuia.
Yapko putea vedea limpede amploarea suferinței lui Bob.
Deși lucrurile de care Bob fusese acuzat păreau extrem de im
probabile, nu era treaba lui Yapko să își creadă sau nu pacien
tul. în schimb, își petrecu aceste dintâi ore cu Bob ajutându-1 să
dobândească o oarecare înțelegere a ceea ce se petrecea proba
bil cu fiica lui; cum terapeuta greșise sugerând o poveste cu
abuzuri ca răspuns la existența unor simptome care puteau fi
explicate la fel de bine în alte feluri, mult mai puțin dăunătoa
re; cum asemenea convingeri puteau ajunge de nezdruncinat;
și cum anume putea stăpâni cât mai iscusit situația aceasta de
licată. Bon îl ascultă atent, își făcu minuțios însemnări, puse o

mulțime de întrebări și făgădui să respecte cu grijă recomandă- 205
rile lui Yapko.
Când Bob plecă, Yapko se simțea nu numai epuizat, ci și în
furiat. Era cât se poate de stupefiat de felul în care puteau să se
declanșeze poveștile acestea smintite și de cât de inconștienți
erau terapeuții de faptul că le puteau crea clienților lor proble
me pe care nu le avuseseră când veniseră la ei. Prea mulți tera
peuți păreau să nu înțeleagă cele mai elementare aspecte ale re
lației dintre memorie și sugestibilitate și să creadă eronat că îi
puteau ajuta pe oameni să își recapete amintiri presupus refula
te fără a influența tipurile și calitățile amintirilor care ieșeau la
iveală. Pentru Yapko, aceasta a fost picătura care a umplut pa
harul. Ceva tocmai se frânsese în el. Se săturase să vadă că vie
țile oamenilor sunt distruse de practici terapeutice jalnice.
Yapko își dădu seama că se afla într-o postură unică, dat fi
ind că își câștigase o oarecare credibilitate ca expert în domeni
ile hipnozei, sugestibilității umane și a practicii psihoterapie!.
Recunoștea că nu existau mulți oameni care să poată aduce în
prim-plan problema amintirilor recuperate într-un mod atractiv
atât pentru public, cât și pentru psihiatri. Nu existau mulți oa
meni care puteau scrie o carte credibilă care să expună practici
le eronate bazate pe failibilitatea memoriei. Bob reprezenta ulti
mul impuls, îndemnul final de care avea nevoie ca să lase
deoparte cartea pe care o scria acum și ca să se apuce în schimb
de strângerea datelor pentru scrierea unei cărți care putea fi o lu
crare explozivă despre amintirile refulate survenite ca răspuns
la intervențiile greșite ale terapeuților.
Yapko știa că nu poate scrie o carte doar despre opiniile sale.
Știa că are nevoie de date pentru a le demonstra tuturor celor
implicați că prea mulți terapeuți sunt cumplit de prost informați

206 și își influențează padenții pe baza informațiilor lor greșite. Yapko
a studiat peste o mie de terapeuți și felul în care înțelegeau și lu
crau aceștia cu amintirile, ca și convingerile lor despre validita
tea lor în condiții variate și vulnerabilitatea lor la influențele su
gestive. Deși mulți specialiști erau surprinși de rezultate, Yapko
nu era, deoarece luase deja cunoștință de unele dintre cele mai
absurde păreri și de consecințele lor clinice dăunătoare. Deși
eșantionul pe care îl studiase era alcătuit în cea mai mare parte
din clinicieni bine pregătiți și cu multă experiență, cu studii te
oretice bine puse la punct și cu cel puțin unsprezece ani de prac
tică în domeniu, marea majoritate a acestora aveau idei extrem
de greșite despre mecanismele memoriei. Concepțiile lor erona
te exagerau în general fiabilitatea memoriei și îi subestimau vul
nerabilitatea la influențele sugestive precum cele din terapie,
într-un cuvânt, terapeuții nu își dădeau seama că puteau crea
probleme pe care vor trebui apoi să le trateze.
Prezentând ceea ce descoperise, Yapko a încercat să adopte în
carte o poziție echilibrată. în esență, concluzia lui era că dovezi
le arătau că amintirile refulate pot fi adevărate și că pot fi la fel
de bine false, dar că, fără dovezi coroborate, nu există nicio mo
dalitate de-a ști sigur. Chiar și amintirile bogate în detalii și ex
puse cu pasiune nu sunt cu nimic mai adevărate. Acest lucru îl
determină pe Yapko să sugereze în cartea sa niște directive tera
peutice pentru a minimiza probabilitatea contaminării terapeu
tului, ceea ce putea preîntâmpina tragedii similare cu a lui Bob
și a fiicei lui.
După ce cartea a fost publicată, ea a devenit un paratrăsnet
pentru oricine avea o tangență cu acest subiect și a avut o me-
diatizare uriașă în toată lumea. Un psiholog respectat se ridica
se și spusese, aducând dovezi substanțiale, că era posibil ca unii

dintre cei ce relatau abuzuri sexuale și alte traume să fi plăsmuit 207
neintenționat poveștile ca răspuns la practicile sugestive neadec
vate ale terapeuților. Yapko fu potopit de scrisori din partea spe
cialiștilor și deopotrivă a publicului, multe din ele exprimând
sprijin și apreciere pentru faptul că cineva îi mustrase în sfârșit
pe terapeuți pentru practici de proastă calitate, dar cele mai mul
te fiind pline de ură și spunând lucruri răuvoitoare de genul:
„Faptul că pui la îndoială amintirile celor care au fost abuzați în
copilărie înseamnă că îi aperi pe vinovați. Probabil că ești tu în
suți un pedofil. Ar trebui să fii castrat. Cum e cu putință să pui
la îndoială amintirile acestea dureroase și pe care oamenii nu și
le doresc? Oamenii se străduiesc din greu să încerce să își reia
viața normală după ce au fost abuzați și acum tu îi faci să se în
doiască de sine și în felul ăsta să devină și mai perturbați men
tal. Nu ești un psiholog care încearcă să îi ajute pe oameni. Nu
ar trebui să ai voie să practici. Ar trebui să fii băgat la pușcărie.
Ești un pericol pentru comunitate."
La început, Yapko a crezut că e vorba doar de câțiva smintiți
care refuzau să privească problema într-un mod echilibrat, obiec
tiv. Vorbeau în mantre — „Crede în amintiri" și „Crede-i pe co
pii" — dar nu se întrebau dacă amintirile sau copiii puteau fi în
totdeauna de încredere sau dacă, în anumite condiții, amintirile
și copiii nu puteau înșela. Pe măsură ce era din ce în ce mai cri
ticat, Yapko și-a dat seama că lupta cu prejudecăți adânc înrădă
cinate care traumatizau un grup de persoane în dauna altuia.
în cartea lui, Yapko menționează câteva dintre studiile asu
pra hipnozei și a memoriei efectuate cu mulți ani în urmă. An
chetatorii recurgeau în mod curent la ajutorul hipnotizatorilor
pentru a împrospăta depoziția martorilor oculari. în consecință,
problema studiului empiric era dacă hipnoza sporește amploarea

208 amintirii și acuratețea memoriei oamenilor. Răspunsul categoric
e că nu. Studiile arată fără dubiu că hipnoza nu sporește acura
tețea amintirii și nu e deloc probabil ca mărturiile obținute prin
hipnoză să fie mai exacte decât cele obținute pe alte căi. Studiul
mai arăta că oamenii pot fi foarte siguri de ceea ce își amintesc
și totuși pot să se înșele extrem de mult.
Exista un studiu pe care Yapko l-a menționat în interviul pe
care i l-am luat și pe care îl considera deosebit de convingător
în această privință și care demonstrează clar cât de ușor le este
copiilor să spună că s-a întâmplat ceva care, de fapt, nu s-a în
tâmplat. Copiii fuseseră filmați în timp ce erau examinați de
un medic, în cadrul unei consultații sumare în care acesta se
uita în gura lor cu o apăsătoare de limbă, apoi în urechi, după
care le lega de încheietura mâinii un șnur. O săptămână mai
târziu, copiii erau întrebați ce își aminteau despre consultație
și cei mai mulți dădeau o descriere destul de exactă, care se
potrivea cu ce era înregistrat pe video. Dar, dacă aceiași copii
erau întrebați în mod repetat de-a lungul unui interval de zece
săptămâni, punându-li-se mereu aceleași întrebări, răspunsu
rile începeau să se modifice, deseori în mod spectaculos. în
cele din urmă, mulți dintre ei spuneau că doctorul le băgase
bețe în fund și îi legase cu o frânghie. întrebările repetate îi fă
ceau pe copii să născocească povești scandaloase care practic
l-ar fi adus în fața tribunalului pe medicul care făcuse consul
tația, dacă aceasta nu ar fi fost înregistrată pe o casetă video.
Asemenea interogări repetitive sunt caracteristice pentru si
tuațiile de după un incident suspect, când copiii sunt chestio
nați insistent de asistenții sociali, de procurori și de părinți. S-a
dovedit astfel neîndoielnic că mantra „Copiii nu mint" nu e
întru totul adevărată.

Terapeutul simte suferința clientului 209
Chiar când atacurile împotriva lui Yapko păreau să devină

din ce în ce mai agresive, Asociația Medicilor Americani a publi
cat o luare de poziție larg răspândită despre amintirile refulate,
care era practic identică cu cea susținută Yapko. Ceea ce reco
mandase el cu zece ani în urmă despre atitudinea etică și profe
sionistă care trebuie adoptată în privința unui material atât de
sensibil era acum considerat o practică profesională standard.
Aceasta însă nu elimina deceniul de atacuri și abuzuri pe care îl
suportase. Yapko, și alții ca el care se implicaseră din plin în cea
mai mare controversă din domeniul sănătății mentale din ulti
ma jumătate de secol, plătiseră acest lucru prin pierderea unor
prieteni și periclitarea reputațiilor.
— Toate astea m-au făcut să mă schimb personal și profesio
nal deopotrivă, dezvălui Yapko. Până să se întâmple toate aces
tea, nu mi-am dat niciodată seama cât de veninoși pot fi oame
nii când le contrazici vreuna dintre credințele lor sacre, chiar
dacă poți demonstra că este o idee greșită. Sunt un om căruia îi
place să se înțeleagă cu ceilalți. Nu suport confruntările și, din
acest motiv, a fost o perioadă foarte grea pentru mine. Am fost
ostracizat de mulți dintre colegii mei. Nu am mai fost invitat la
conferințe de organizatorii care nu voiau să fie asociați cu con
troversa aceasta. La un moment dat, reputația mea părea la fel
de zdruncinată și de neînțeleasă ca a multora dintre victimele pe
care le ajutam să se apere.
Ca să fim clari asupra unui anumit aspect — Yapko nu lua
apărarea celor ce comiteau abuzuri sexuale. Mai degrabă, el
încerca să îi ajute pe terapeuți și pe autoritățile însărcinate
cu acordarea de ajutor să nu își rănească clienții vulnerabili

210 și să înceteze cu practicile terapeutice care îi puteau distruge
pe ei și pe familiile lor. Mai încerca să îi ajute și pe cei care fu
seseră deja acuzați pe nedrept, fără vreo urmă de dovadă în
afară de amintirile dezvăluite prin tehnici care încurajau fa
bulațiile — acei oameni ale căror vieți și reputații fuseseră rui
nate de acuzații care, ulterior, fuseseră dovedite ca fiind fan
tezii întreținute de terapeuți care aveau propriile concepții
greșite.
La nivelul personal, Yapko a ajuns să își dea seama mult
mai mult de felul în care „realitatea" este o construcție foarte
flexibilă. Oricine este vulnerabil la influența unor autorități
credibile și fiabile care nu par să aibă niciun motiv de-a înșe
la și care prezintă informația falsă drept fapt real în numele
ajutorului binevoitor. Aceasta l-a determinat să fie mai intro
spectiv în gândirea sa, mai sceptic în ceea ce privește convin
gerile sale (și ale altora) și totuși mai tolerant cu diferitele con
cepții despre lume. în loc să se întrebe pe sine sau să îi întrebe
pe clienții săi dacă vreo credință anume e corectă sau greșită
la modul absolut, Yapko a început să se întrebe: este ea eficien
tă? Ameliorează calitatea vieții? în cazul Angelei, răspunsul
era categoric negativ. Ea a devenit o victimă în toate înțelesu
rile cuvântului.
Bob fusese punctul de cotitură care l-a ajutat pe Yapko să
ajungă într-un stadiu emoțional mai vădit. Yapko nu căuta să
ajungă un avocat al dreptății sociale și nu aspira să facă o carie
ră din aceasta. A fost însă un moment când nu a mai putut să
stea deoparte și să vadă cum viețile și reputațiile oamenilor simt
distruse de terapeuți care, din ignoranță, își foloseau competen
ța și influența pentru a le face rău oamenilor pe care trebuiau să
îi ajute.

Continuarea 211
Au trecut treisprezece ani. Recent, Bob a programat o întâlnire

cu Yapko pentru a-1 pune la curent cu ce se mai întâmplase de la
scurta lor întrevedere din urmă cu peste un deceniu. Yapko își
amintise (ajutându-se de însemnările pe care și le făcuse) că îl sfă
tuise pe Bob să păstreze distanța față de fiica lui, Angela, și să nu
o îmboldească să își retragă acuzațiile. Insistase ca el să încerce să
păstreze liniile de comunicație deschise, dar sublimase că orice
gest în plus ar fi îndârjit-o și mai mult. îi recomandase lui Bob să
îi trimită o carte poștală la fiecare aniversare a zilei de naștere sau
vreun bilet ocazional de încurajare, dar să nu încerce să se apere.
Nu te justifica. Nu o contrazice. Deși Yapko nu avea nici cea mai
vagă idee despre rolul pe care urma să îl joace cândva în cadrul
controversei, a insistat ca Bob să lase dezbaterea să se desfășoare
în public. Yapko era sigur că problema avea să se amplifice și, în
cele din urmă, să explodeze și că, într-o bună zi, oamenii își vor
recăpăta bunul simț și vor privi aceste probleme într-un mod mai
echilibrat. Până atunci, a-i spune Angelei că greșea nu ar fi făcut
decât să o convingă că Bob mințea și că era incapabil să își asume
răspunderea pentru ceea ce făcuse. Odată ce cuiva i-a intrat o idee
în cap, e foarte greu să i-o mai scoți dacă tu ești pretinsul vinovat.
Oricât de greu îi era lui Bob să accepte acest sfat — să se predea,
într-un fel — el își dăduse seama că nu avea de ales.
De îndată ce Bob intră în cabinet cu un zâmbet uriaș pe față
și cu mâna întinsă, Yapko știu imediat că clientul său se numă
ra printre cei norocoși. Se dovedi că Bob făcuse bine că își ținu
se în frâu nerăbdarea. Se străduise îndelung și din greu să păs
treze distanța față de fiica lui, respectând recomandarea de a-i
trimite numai scrisori scurte de sprijin.

212 După cinci ani chinuitori, relația dintre tată și fiică a început
să se dezghețe. Angela l-a sunat o dată pe tatăl ei ca să îl între
be un lucru oarecare, apoi, după ce a mai trecut un an, l-a invi
tat la masă. Bob fusese îndeajuns de inteligent ca să nu pună la
îndoială aceste semne de bunăvoință, ci doar să se bucure de pri
lejul de-a fi iarăși tatăl fiicei sale, pe care o iubea atât de mult și
care îi fusese luată.
— Acum ne simțim foarte bine împreună, spuse Bob. E o re
gulă nescrisă între noi să nu vorbim despre ce s-a întâmplat pe
vremuri.
— Totuși subiectul nu e încheiat, observă Yapko.
— E adevărat. Nu mi-a spus niciodată că știe că nu am făcut
lucrurile de care mă acuza, iar eu nu am întrebat-o niciodată
dacă acum mă crede nevinovat. Ne facem doar că nu s-a întâm
plat nimic.
— Ați lăsat totul în urmă și ați mers mai departe.
— Da. O parte din mine vrea cu disperare ca ea să spună: „îmi
pare rău, tăticule, că am crezut vreodată că ai fost un pedofil sata-
nist. Poți să mă ierți?" Poate că se va întâmpla și asta într-o bună
zi, dar n-am de gând să stau cu sufletul la gură așteptând. Dar
de-acum ne simțim grozav împreună. Râdem, mergem împreună
peste tot și facem tot felul de lucruri împreună și acum are chiar și
un prieten care pare să țină sincer la ea. Ne vedem mereu. Acum...
Bob se opri o clipă, întinzând mâna către cutia cu șervețele,
așa cum făcuse de atâtea ori înainte. De data aceasta însă, lacri
mile erau de bucurie, nu de disperare.
— Ce spuneați? întrebă prompt Yapko.
Bob dădu din cap.
— Acum... acum avem relația pe care am sperat tot timpul să
o avem.
JEFFREY A. KOTTLER, )ON CARLSON

CAPITOLUL 17
]ohn Murphy
Limbajul datului din umeri
Michael avusese de înfruntat o serie de încercări în viață. La

vârsta de zece ani era deja o catastrofă de elev. Fusese diagnos
ticat cu întârziere mentală medie, având un IQ care se apropia
de 70. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Michael trăia, eufemistic
vorbind, în „clădiri", adică în locuințe sociale. Era sărac, negru
și diagnosticat ca handicapat mental.
John Murphy, care absolvise facultatea cu numai doi ani în
urmă, a fost repartizat ca psiholog la școala din cartierul rău fa
mat unde locuia Michael. Era un cartier caracterizat printr-o să
răcie generală, locuitori instabili și infracțiuni violente.
Michael a fost trimis la Murphy din cauza că învățătoarea lui
era îngrijorată de unele dintre problemele sale de comportament.
Era agresiv față de ceilalți elevi, verbal și uneori fizic.
— Vestea bună, îi spuse învățătoarea lui Murphy, e că încă nu
l-am văzut folosind vreo armă. Dar nu m-ar mira să se întâmple
și asta data viitoare.
Ceea ce nu fusese spus era că, ținând cont de mediul de aca
să al lui Michael, putea fi doar o chestiune de timp până când
Clientul care m-a schimbat • John Murphy

214 comportamentul să i se deterioreze suficient ca să îl facă să folo
sească cuțite și pistoale.
— Deci, o chestionă Murphy, vrând să câștige ceva timp, de
spre ce credeți că este vorba?
învățătoarea dădu din umeri.
— Cine știe? Se manifestă din ce în ce mai violent. Uneori,
pare realmente liniștit, aproape deprimat, iar, alteori, sare la mine
sau la ceilalți elevi. Efectiv, nu știu ce să mă fac cu el.
îi cerea ea oare să îl vindece instantaneu? Murphy începu să
se simtă cuprins de panică. Uneori, se părea că învățătorii cre
deau că el este un soi de vrăjitor care e suficient să miște baghe
ta magică sau să rostească o incantație care avea să rezolve to
tul. Deși era un partizan al terapiei scurte, nu avea cum să își
facă un plan fără mai multe informații.
— Ce-mi mai puteți spune? întrebă Murphy, sperând să mai
fie ceva.
— Copilul ăsta mă sperie, dacă vreți să știți adevărul. M-am
gândit că ați putea discuta cu el, spuse învățătoarea. Știu că
nu-mi puteți da nicio sugestie acum, dar sper că, după ce îl ve
deți, veți putea avea o idee despre ce e vorba.
— Sigur, acceptă Murphy. Știți ceva despre familia lui?
— Are un frate mai mare. Vine de la un fel de cămin, și el e
cu probleme. Mai simt și alți copii, fiecare cu problemele lui. Știu
sigur că nu există niciun tată. Mama face tot ce poate, dar e de
pășită de situație.
Murphy încuviință din cap. Era o poveste familiară.
— Și deci sperați să...
— Exact. Sunteți bărbat, și așa mai departe. Și speram că
ar putea comunica cu dumneavoastră fiindcă nu a întâlnit
niciun bărbat cum trebuie de când e. S-ar putea să vorbeas

că cu dumneavoastră. Cu siguranță că față de mine ar fi re- 215
fractar.
Murphy mai rămase câteva minute cu învățătoarea, strângând
informații despre interacțiunile ei cu Michael și despre ce mer
sese și ce nu până atunci. Avu impresia clară că, acasă la Michael,
se petrecea ceva care constituia o sursă de probleme și dificul
tăți pentru el. Cei doi căzură de acord că Murphy își va face timp
să îl vadă pe băiat în săptămâna ce venea.
Plimbarea (în cea mai mare parte) tăcută
Michael ieși din clasă târându-și picioarele și ținându-și ochii

plecați spre vârful pantofilor. Era destul de înalt și de bine făcut
pentru vârsta lui și remarcabil de arătos. Hainele îi erau murda
re și zdrențuite, cu găuri în pantaloni în dreptul genunchilor. Pă
rea că purtase aceleași haine zilnic de o săptămână întreagă, ceea
ce probabil că și făcuse.
Prima impresie a lui Murphy a fost că băiatul părea mai de
grabă timid și tăcut, nefiind deloc copilul agresiv la care i se spu
sese să se aștepte. Când Murphy îl întrebă ce mai face, Michael
dădu doar din umeri. Străbătură tăcuți holul, îndreptându-se
spre cabinet, unde puteau vorbi fără să fie deranjați.
Trecură pe lângă o fereastră spartă, prin care se auzea hărmă
laia făcută de copiii care se jucau afară.
— Deci, Michael, ai fost afară în recreație?
Murphy arătă către fereastră, silindu-1 pe băiat să își ridice
pentru prima oară privirile de la pantofi.
Michael scoase un sunet pe care Murphy îl luă drept o în
cuviințare.
— Ai fost acolo, afară, în dimineața asta, nu-i așa?
Clientul care m-a schimbat ■ John Murphy

216 O nouă încuviințare din cap.
— Abia te-ai întors deci?
Altă încuviințare cu capul.
— Ce-ți place să faci în recreație?
Michael dădu din umeri.
Murphy trebui să admită că era destul de stânjenitor. încerca
să stabilească un contact cu băiatul, dar era ca și cum acesta ar
fi fost gol pe dinăuntru. Corpul lui Michael mergea alături de el
prin hol, dar spiritul lui era în altă parte. Murphy șovăi o clipă,
în timp ce se opriră să se uite pe fereastră, apoi încercă din nou:
— Vrei să faci ceva anume când ieși afară în recreație sau tre
buie să-ți spună învățătoarea ce să faci?
Michael dădu iarăși din umeri, apoi spuse încet, aproape în
șoaptă:
— Putem să facem ce vrem.
Murphy trebui să se aplece ca să audă ce spune, nefiind de
loc sigur că înțelesese bine. Se gândi să îl roage să vorbească mai
tare, dar nu voia să îl preseze în niciun fel. în tot timpul până
ajunseră la cabinet, Murphy rămase încovoiat ca să poată auzi
șoaptele băiatului.
— Ce sport îți place mai mult? întrebă el, încercând alte mo
dalități de a-1 implica pe Michael în conversație.
— Baschetul.
— Da? Ăsta îmi plăcea și mie cel mai mult.
Michael se uită la el o clipă, apoi își coborî înapoi privirile asu
pra pantofilor.
— Ești destul de înalt pentru copiii de vârsta ta. Arunci la coș?
Michael încuviință din cap.
— Așa îmi ziceam și eu. Arăți ca cineva căruia aș vrea să-i pa
sez mingea. înalt și puternic. Cuiva de felul ăsta îi pasezi mingea.
JEFFREY A. KOTTLER, JON CARuSON

Pentru prima oară, Michael întoarse cu adevărat capul și îl 217
privi o clipă pe Murphy în ochi. Se așezară la o masă și conti
nuare să vorbească despre baschet — sau, mai degrabă, Murphy
continuă să îi pună întrebări și Michael să dea răspunsuri mo
nosilabice, șoptite. Nu era ca și cum ar fi fost o chestionare
obișnuită sau ceva de acest fel, ci era singurul lucru pe care
Murphy avea impresia că îl poate face, singura cale de-a dis
cuta cumva cu acest băiat. Nu încerca decât să stabilească o le
gătură și o relație de vreun fel. In ciuda formării și a compe
tenței sale în intervențiile comportamentale, își dădu seama cu
o limpezime crescândă că puterea comunicării se baza în par
te, dacă nu chiar în cea mai mare parte, pe calitatea relațiilor
sale cu elevii — mai ales când era vorba despre un băiat rătă
cit, fără tată.
0 discuție în cuvinte rare
Discuția despre baschet continuă o vreme, poate vreun sfert

de oră, înainte ca Murphy să schimbe subiectul.
— Știi, Michael, învățătoarea ta a spus că s-ar putea să vrei să
vorbești cu cineva. își zicea că ar putea fi o idee bună să ne ve
dem o vreme. Ți-a spus asta?
Michael scutură din cap.
— Nu chiar.
— Păi, își face griji pentru tine. Vrea să înveți bine și vrea să
fii atent în clasă ca să poți înțelege lecțiile. Spunea că ți-e foarte
greu să faci asta.
Michael ridică din umeri, dar altfel decât până atunci. Murphy
începea să descifreze felurile variate de ridicare din umeri pe care
le folosea Michael ca să comunice, fiecare deosebindu-se puțin
Clientul care m-a schimbat ■ John Murphy

218 de celelalte. Era ca și cum. ar fi vorbit într-un limbaj al datului
din umeri.
— Spune că uneori ești distras de ceilalți copii și că sunt
momente când îi necăjești.
Michael dădu din umeri.
— Și aceste... aceste probleme cu ceilalți copii te fac să-ți fie și
mai greu să înveți.
Discuția continuă la fel în tot restul intervalului de jumătate
de oră pe care îl petrecură împreună (și care li se păru mult mai
lung amândurora). Murphy tot încerca să îl atragă cumva pe bă
iat într-o discuție și Michael nu făcea decât să dea din umeri —
uneori indiferent, alteori exprimând confuzie sau acord, sau dez
acord, ori chiar interes.
— Ei bine, spuse Murphy în încheiere, îmi pare bine că am
avut prilejul să stăm de vorbă. Mă întreb dacă ai vrea să mai vii
să vorbim din când în când. Dacă vrei, putem continua să dis
cutăm.
De data aceasta, când dădu din umeri, Michael păru să spu
nă că el, unul, ar fi de acord.
— Deci ți-ar plăcea să mai stăm de vorbă, poate săptămâna
viitoare?
Michael dădu din umeri, apoi dădu ușor din cap.
— Scuză-mă. Asta înseamnă că da?
— Mda, rosti Michael în șoaptă.
Murphy își putea da seama că Michael era întru câtva descum
pănit și intrigat de întreaga întrevedere care nu decursese deloc
așa cum se așteptase. Băiatul își zisese probabil că va încasa mus
trările obișnuite, poate chiar o pedeapsă, dar nu că va avea o con
versație despre baschet. Și tipul ăsta nu părea să fie deranjat de
tăcerile lui. Adevărul e că lui Michael pur și simplu nu îi plăcea

să vorbească mult. Erau atât de multe în el, încât nu putea să gă- 219
sească cuvintele necesare pentru a descrie ceea ce simțea.
Stând pe coridor
Câteva zile mai târziu, Murphy mergea de-a lungul corido

rului ducându-se la o întâlnire la etajul doi. Coti în casa scărilor,
trecu prin ușile duble și era pe punctul de-a începe să urce trep
tele, când ceva îi atrase privirea. Acolo, în afara unei clase, era
un pupitru pus în dreptul ușii. Așezat pe scaun, încovoiat și cu
picioarele încrucișate întinse pe podea se afla Michael. Stătea pur
și simplu acolo, privind în gol. Nu observă că Murphy se uita la
el și nu părea să vadă ce se întâmpla în jurul lui. Avea o carte cu
el, care însă căzuse sub scaun.
— Hei, Michael! îl strigă Murphy.
Băiatul își întoarse încet capul în direcția scărilor, dar nu spu
se nimic. Se uita doar, fără nicio expresie. Murphy era sigur că
ceva era în neregulă. Era un copil asprit, al străzii, obișnuit să își
ascundă emoțiile, dar Murphy desluși în ochii lui Michael o ex
presie extrem de rătăcită și lipsită de speranță.
Murphy își schimbă brusc direcția și se îndreptă spre scaunul pe
care ședea Michael. Fără să spună o vorbă, se așeză alături de el, pe
podea, rezemându-se cu spatele de perete și rămase așa, în tăcere.
Un lucru care trebuie știut e că faptul de-a sta tăcut nu a fost
ușor sau firesc pentru un tânăr irlandez provenit dintr-o familie
de șapte membri. Lui Murphy nu numai că îi plăcea să vorbeas
că, dar se și pricepea să o facă. în ciuda pregătirii și a experien
ței sale în intervențiile și în aplicarea terapiilor competente, to
tul s-a oprit în clipa aceea. Stătea acolo, perfect liniștit, exact la
fel ca Michael.
Clientul care m-a schimbat ■ ]ohn Murphy

220 Trecu un minut. Apoi încă unul. Și încă unul. Puteau auzi zgo
motele din clasă — glasuri, târșâit de picioare, râsete înăbușite.
Puteau auzi zgomotul pașilor de pe hol, urcând și coborând pe
scări, dar continuau să stea imul lângă celălalt, tăcuți, fără să vor
bească și nici măcar să se uite unul la celălalt.
Murphy își putea auzi vocea urlând în cap: „Fă odată ceva!
Nu sta doar aici ca un idiot! Copilul ăsta moare pe dinăuntru.
Ajută-1! Vindecă-1!" Dar nu luă în seamă glasul și continuă să aș
tepte, în primul rând fiindcă nu găsea nimic de spus. Se simțea
ca și când ar fi fost într-un fel de transă, aproape ca și cum nu
s-ar fi putut mișca sau nu ar fi putut vorbi chiar dacă ar fi vrut.
Cină, zece, cincisprezece minute trecură astfel, fără nidun cu
vânt. La un moment dat, Murphy se întinse și puse o mână li
niștitoare pe brațul lui Michael, atingându-1 ușor, dar asta a fost
tot. Se uită în sus la el și zări lacrimile curgând pe fața lui Mi
chael. Nu scotea niciun sunet, ci doar plângea în șoaptă, la fel
cum vorbea.
După alte câteva minute, Murphy își retrase mâna și se ridi
că. Se uită la Michael, care continua să își privească propriile pi
cioare. Se simțise atât de apropiat de băiat în răstimpul pe care
tocmai îl petrecuseră împreună. Nu putea descrie ce simțea alt
fel decât spunând că era sigur că fusese un soi de legătură strân
să, dincolo de cuvinte. Nu mai trăise niciodată așa ceva și avea
un efect puternic. Era ca și cum ar fi fost întru totul prezent ală
turi de băiat.
— Bine, atunci, spuse încet Murphy, ne vedem joi.
Și spunând acestea porni către scară, grăbindu-se să ajungă
la întâlnirea de care aproape că uitase.
In timp ce mergea, lui Murphy i se învârtea capul. Se simțea
complet epuizat. Pentru cineva din afară ar fi putut părea că nu

făcuse decât să se relaxeze stând pe podea, dar el simțea că nici- 221
odată nu mai trudise atât de mult ca acum. In minte i se aduna
seră în cea mai mare parte a timpului tot felul de opțiuni — ce
ar fi putut să spună, ce ar fi trebuit să spună, ce ar fi putut să
facă — pe care le respinsese una câte una, preferând doar să fie
cu Michael. Pe de o parte, simțea povara grea a suferinței și a
tristeții lui Michael și, în același timp, avea un sentiment neaș
teptat de mulțumire și recunoștință — o senzație neîndoielnică
de-a fi fost de ajutor unei alte persoane și de-a fi fost o parte a
unei interacțiuni intime și semnificative. „Inchipuie-ți așa ceva,
își zise Murphy, o intervenție de consiliere fără cuvinte!"
Se opri la etajul doi ca să își adune gândurile. „OK, ce trebuie
să fac data viitoare?" se întrebă Murphy. „Nici măcar nu știu ce
s-a întâmplat acum. Trebuie să vorbesc cu învățătoarea lui și să
aflu mai multe despre ce s-a întâmplat cu Michael în clasă."
Murphy află în scurt timp că Michael fusese dat afară din cla
să pentru că fusese obraznic cu învățătoarea. Când aceasta încer
case să îl facă să se liniștească, situația se agravase atât de mult, în
cât fusese silită să îi spună să iasă. Așa ajunsese să stea pe coridor.
Joi, Murphy găsi un plic strecurat pe sub ușa cabinetului său.
Probabil încă un pacient, își zise el. După ce se așeză, deschise
plicul și scoase o jumătate de foaie de hârtie liniată, de culoare
galbenă, cum simt cele pe care își scriu elevii lecțiile. Ciudat, și-a
zis el. Când desfăcu hârtia, văzu câteva cuvinte scrise cu litere
mari, de tipar:
MULȚAM!!!!
MICHAEL
Murphy întoarse foaia ca să vadă dacă mai era scris ceva, dar
în rest era goală. Așadar, întâlnirea lor însemnase până la urmă
ceva pentru Michael.

222 Limitele soluțiilor
De-a lungul săptămânilor următoare, Murphy se mai întâlni

de câteva ori cu Michael pentru a încerca să îl ajute să își ame
lioreze comportamentul în clasă și să își stăpânească furia. Nu
își mai amintește multe detalii despre lucrurile astea, în primul
rând fiindcă păreau destul de neimportante în comparație cu
ceea ce se întâmplase între ei pe coridor.
— Tot ce am făcut după aceea, își amintește acum Murphy, a
fost în contextul unei relații de respect care era puternic influen
țată de acea experiență. Michael se simțea îndeajuns de mult în
siguranță ca să fie vulnerabil în prezența mea. Iar eu mi-am în
găduit la rândul meu să fiu vulnerabil în prezența lui.
Experiența aceasta a avut un impact uriaș asupra lui Murphy,
făcându-1 să își dea seama că a fi alături de oameni, a fi cu ade
vărat alături de ei, în înțelesul pe care l-a descris Cari Rogers,
putea avea o forță imensă în sine. Știuse că acest lucru era posi
bil, cel puțin din punct de vedere intelectual, dar acum îl trăise
efectiv în mintea și în inima lui. Cunoscuse acest lucru și în re
lațiile lui personale, dar Michael îl făcuse să descopere, mai mult
ca oricând, cât de mult pot însemna intimitatea și contactul în
relațiile terapeutice.
în facultate, Murphy crezuse că drumul spre terapia eficien
tă era să găsești modelul cel mai „bun" sau „potrivit", să ți-1 în
sușești și să îl utilizezi cu clienții. Era îndrumat să creadă că, în
timp, se va perfecționa din ce în ce mai mult în utilizarea mode
lelor și a tehnicilor sale și că rezultatele vor fi și ele pe măsură. To
tuși, experiența aceasta l-a învățat că putea fi de folos oamenilor
fără să le spună ce să facă. Iată un băiat care era negru, sărac li
pit și înapoiat mental, un copil care avea nevoie disperată de

îndrumare — căruia trebuia să i se spună ce să facă — și totuși 223
Murphy evitase aproape complet acest lucru. Ce fusese foarte

important pentru amândoi era comunicarea lor reciprocă. în
acest caz, nu existaseră iepuri scoși din pălărie de o baghetă ma
gică și nici măcar multe cuvinte.
Murphy a învățat, mai mult ca oricând, cât de gratificant și
de folositor era să fii cu adevărat alături de cineva. Experiența
aceasta avusese un rol determinant în schimbarea concepției sale
despre terapie și despre alte forme de ajutorare, făcându-1 să con
sidere că o relație plină de respect constituie piatra unghiulară a
unui ajutor eficient. Ea a mai modificat și felul în care privea alte
relații-cheie din viața lui, în special pe cea cu soția și copiii lui.
— Deși cunoșteam acest lucru din punct de vedere intelec
tual, mi-am dat seama la un nivel mai profund că simplul fapt
de-a asculta și de-a fi prezent poate fi gestul cel mai de ajutor și
mai plin de dragoste pe care îl pot face pentru soția și copiii mei
când ei îmi vorbesc de vreo problemă sau o hotărâre cu care se
confruntă.
Fusesem un terapeut comportamental axat pe soluții și aș pu
tea să mă descriu și acum la fel — dar Michael m-a învățat să nu
mă îndrăgostesc de propriile mele soluții sau să încerc să le im
pun altora, deoarece acest lucru implică riscul de-a nu lua în sea
mă sarcina cea mai importantă, care e aceea de-a stabili și men
ține o relație plină de respect cu pacienții. în cazul lui Michael,
aceasta mi-a impus să tac, să ascult și să fiu prezent. Așa cum a
fost cazul cu majoritatea lecțiilor importante pe care le-am învă
țat în cariera mea, și aceasta a venit din partea celui mai mare
dintre profesori — clientul.

CAPITOLUL 18
John Krumboltz
Povestea Soarelui si
/ a Vântului
— Deci, începu Martha, motivul pentru care suntem aici e că

eu și George — căsnicia noastră nu merge prea bine.
Krumboltz dădu din cap, examinând cuplul din priviri. Pă
reau destul de stăpâni pe sine, cel puțin deocamdată. Putea simți
o anumită tensiune între ei, dar, pe moment, arătau ca orice cu
plu obișnuit de patruzeci de ani.
— George, aici de față, continuă Martha, arătând cu degetul
către soțul ei, pur și simplu nu pare interesat să aibă o căsnicie
bună — în orice caz, nu cu mine.
Krumboltz se uită la George, ca pentru a confirma această
afirmație, dar George nu făcea decât să stea tăcut în timp ce so
ția lui continuă să vorbească destul de îndelungat despre lipsu
rile lui ca soț.
— Și pe deasupra, se pregăti ea să încheie, face o mulțime de
lucruri ca să mă necăjească.
— Ce fel de lucruri? întrebă Krumboltz.

— Păi..., ezită Martha, ca și cum și-ar fi luat răgazul de-a al- 225
cătui o listă foarte lungă, de exemplu, felul în care mănâncă e
oribil. Mănâncă cu gura deschisă și știe ce rău mă deranjează
asta. Uneori, cred că folosește intenționat furculița nepotrivită —
știți, cea mică, numai pentru salată? — la felul principal. Mă
omor gătindu-i mâncarea așa cum îi place și așa îmi mulțumeș
te el. E din ce în ce... din ce în ce... mai rău.
— George? întrebă prompt Krumboltz.
George dădu din umeri, ca și cum ar fi spus: „Ce pot să fac?"
Nu părea că ar vrea să se apere.
Vedeți? spuse Martha. Uneori, stă pur și simplu și nu spu
ne nimic, exact ca acum.
— Nu obișnuiești să vorbești prea mult, George? încercă să se
lămurească Krumboltz.
înainte ca bărbatul să fi putut răspunde, Martha adăugă:
— Și când vorbește, face o groază de greșeli gramaticale, pe
care nu ar trebui să le facă, fiindcă are studii. Dar, uneori, nu
știu...
Cuvintele îi muriră pe buze, complet descumpănită de moti
vele pentru care soțul ei se comportă în acest mod care o deran
ja atât de tare. Părea că o face dinadins ca să o supere.
— George, interveni Krumboltz, de data aceasta mai hotărât,
cum vezi tu situația?
Din nou, George dădu din umeri, nesigur cum să înceapă.
— Nu știu. Pentru mine asta nu e în neregulă, așa cum e pen
tru ea.
Se uită la soția lui vreun minut, apoi îndărăt la terapeut.
— Să zicem că fac ce-mi place și simt destul de mulțumit, mai
mult sau mai puțin.
Clientul care m-a schimbat ■ ]ohn Krumboltz

226 — Și ce anume îți place să faci, mai exact?
— Păi, știți, chestii din alea de la anticariat.
înainte ca Krumboltz să fi apucat să-i ceară lămuriri, Martha
se băgă în discuție.
— Uite, asta voiam să spun. E mereu în garaj — a transfor
mat tot garajul într-un atelier de tâmplărie sau într-o drăcovenie
de felul ăsta. Mereu e acolo, la orice oră, lucrând la proiectele lui.
Și fierăstrăul de acolo face și el atâta mizerie, sunt așchii peste
tot. Și rumeguș care ajunge în casă. Am încercat...
— George, o întrerupse Krumboltz, spuneai că îți plac obiectele.
— Mda, îmi place să caut piese vechi de mobilier, de mare va
loare, care au nevoie să fie restaurate.
Pentru prima oară, fața lui George se lumină.
— încerc să găsesc piese de mobilier foarte ieftine și apoi le
demontez și le refac. Știu că Martha spune că petrec prea mult
timp cu asta, dar mă relaxează. Mă face să mă simt că fac și eu
ceva.
— George, interveni soția lui, uneori am impresia că mobile
le alea afurisite din garaj contează pentru tine mai mult decât
mine și că tot timpul ăla pe care ți-1 petreci ascuns în garaj e pier
dere de vreme.
Krumboltz auzise deja destul ca să aibă o idee despre ce se
întâmpla între ei.
— Ați spune că vă iubiți imul pe celălalt? îi întrebă pe fieca
re din ei.
Spre surprinderea lui, de data aceasta George răspunse primul.
— Aș spune că o iubesc pe Martha, dar nu sunt îndrăgostit
de ea, dacă înțelegeți ce vreau să zic.
— Ce lucru cumplit spui, răspunse Martha pe dată. Cum poți
spune că mă iubești când spui asemenea lucruri?

Soarele si Vântul
t
2T1
Conflictul și acuzațiile continuară o vreme, până când Krum-

boltz simți că nu mai putea afla nimic nou, în afară de cât de
adânc înrădăcinate erau tiparele lor distructive.
— Scuzați-mă, spuse el la un moment dat, aș vrea să vă spun
o poveste pe care am auzit-o prima oară când eram copil. Poate
că o știți și voi.
Martha se lăsă pe spate și își încrucișă brațele la piept. George
părea că se pregătește să înfrunte un nou val de critici, de data
aceasta din partea terapeutului.
— Mă întreb dacă ați auzit vreodată de povestea luptei din
tre Vânt și Soare.
Amândoi părură mirați și dădură negativ din cap.
— Cred că ar putea fi pertinentă pentru ceea ce se întâmplă
aici. Lăsați-mă să vă spun povestea și apoi o să vedem ce păre
re aveți despre ea.
Cei doi dădură a înțelege că erau gata să asculte.
— Vântul și Soarele se certau despre care din ei era mai pu
ternic. Vântul declara sus și tare că era vădit mai puternic fiind
că putea distruge lucrurile. „Pot să-i spulber pe oameni. Pot să
dobor orice la pământ. E clar că sunt mai puternic decât tine."
Soarele a spus: „A, da? De ce nu-mi arăți ce poți?" Vântul a spus:
„OK. îl vezi pe omul ăla de acolo, cu pardesiu?" Soarele a încu
viințat din cap. „Bun. Uită-te la mine cum îi suflu pardesiul de
pe el." „Bine, răspunse Soarele. Hai să te vedem de ce ești în sta
re." Vântul începu să sufle, din ce în ce mai tare. Cu cât sufla mai
tare, cu atât omul se înfășură mai strâns în pardesiu. Frustrat pe
moment, Vântul spuse: „Mare scofală. O să-l fac să înghețe." Vân
tul începu să sufle din ce în ce mai înghețat și cu cea mai mare
Clientul care m-a schimbat ■ John Krumboltz

228 tărie. Cu cât sufla mai tare și mai rece, cu atât omul își ținea mai
strâns pardesiul. în cele din urmă, Vântul îi spuse Soarelui: „Ei
bine, pun rămășag că nici tu nu poți face ceva." Soarele a repli
cat: „Lasă-mă să încerc altfel." Și soarele ieși din nori și îi zâmbi
călduros omului. Făcându-i-se tot mai cald, acesta începu să-și
descheie pardesiul, apoi și-l scoase de tot.
Krumboltz se opri o clipă și așteptă o reacție din partea ce
lor doi.
Martha dădu din cap de mai multe ori.
— E plină de miez, spuse ea. Plină de miez!
Un pas înainte
După ce George și Martha plecară, Krumboltz se simți des

tul de mulțumit de sine pentru felul inteligent în care folosise
parabola ca să inițieze o breșă în modalitățile de interacțiune
ale cuplului. în mod evident, Martha reușise să înțeleagă mo
tivul pentru care George se ținea departe de ea. în mod evi
dent, avea să se schimbe de-acum, folosind o atitudine caldă
în loc de critica rece. Deși era înclinat să facă terapie compor
tamentală, Krumboltz fusese format și în metodele uzuale de
facilitare a insight-uhii. Teoria prevalentă afirma că insight-viii-
le de felul celor experimentate de acest cuplu urmau să con
tribuie la schimbarea comportamentului. Aceasta e cel puțin
teoria.
Săptămâna următoare, George și Martha veniră din nou, cio-
rovăindu-se ca și prima dată. Era ca și cum ședința precedentă
nu ar fi avut loc niciodată și ar fi luat-o iarăși de la capăt. într-un
fel, situația era mai rea deoarece acum, în loc ca doar Martha să
îl atace pe soțul ei, acesta riposta și el mai viguros. Era ca și cum

ar fi fost realmente Soarele și Vântul, iar vântul lupta pentru a 229
ajunge la deznodământul amarnic.
Deși aceste ședințe aveau în ultimă instanță efecte pozitive re
duse asupra pacienților săi, ele îi dădeau lui Krumboltz o lecție
importantă: doar insight-ul suficient pentru a provoca schimbări
de comportament. Din acel moment, el deveni convins de fap
tul că a-i face pe oameni să se înțeleagă mai bine pe sine era în
totdeauna în mare măsură o pierdere de timp dacă acest demers
nu era însoțit de o învățare și o repetiție a unui comportament
constructiv.
Acest insight — cum că insight-ul în sine e inutil în lipsa ac
țiunii — nu numai că a modificat modul în care făcea Krumboltz
terapie, ci i-a schimbat și stilul de-a preda.
— Nu mai țin prelegeri, a mărturisit el. După mine, conferin
țele nu sunt o metodă foarte bună de-a preda. Studenții pot la
fel de bine să citească singuri un text sau să vizioneze o casetă
video. Le văd ca pe o irosire a timpului petrecut la curs. Cursu
rile le oferă profesorului și studenților un prilej unic de-a inter-
acționa, de-a rezolva probleme, de-a practica noi tehnici și de-a
împărtăși experiențe. Asta duce la învățare. îi ajută pe oameni să
aplice intuițiile în practică.
Privind retrospectiv la acest caz, Krumboltz crede că ar fi fost
bine dacă ar fi făcut un pas înainte. Ar fi trebuit să o întrebe pe
Martha în ce fel era povestea plină de miez pentru ea. Ar fi pu
tut spune: „Ce anume ai înțeles din povestea asta? Cum crezi că
va schimba asta ceea ce faci în căsnicia ta?"
George nu petrecea timp cu Martha fiindcă ea făcea ca timpul
petrecut împreună să fie extrem de neplăcut pentru el, dar Martha
găsea că era greu să se poarte frumos cu George când acesta o
ignora atât de mult. După cum spunea Krumboltz:
Clientul care m-a schimbat • John Krumboltz

230 — Niciunul din ei nu a înțeles vreodată că, pentru a avea o căs
nicie mai bună, fiecare trebuia să își schimbe comportamentul.
Krumboltz descoperise că poate învăța din greșelile sale la fel
de bine ca și din succesele sale.
A trece la acțiune
Cazul acestui cuplu i-a amintit lui Krumboltz de un altul,

foarte similar, deși întâlnit mult mai timpuriu în cariera sa, pe
când era consilier școlar. Tocmai își obținuse masteratul într-o
perioadă în care Cari Rogers propăvăduia terapia nondirecti-
vă și E.G. Williamson îndemna la o abordare mai directivă.
Krumboltz credea cu destul de multă pasiune că singura cale
de a-i ajuta pe oameni era prin intermediul terapiei orientate
pe relație, respectiv abordarea lui Rogers care punea accentul
pe reflectarea sentimentelor cu căldură și sinceritate. Deoare
ce era tânăr, naiv și impresionabil, Krumboltz a respectat „li
nia partidului" în cadrul primei sale slujbe de consiliere într-un
liceu.
Un elev, Jim, a venit la el într-o bună zi pentru a discuta de
spre câteva lucruri.
— Urmez cursul ăsta de geometrie, spuse Jim, clocotind prac
tic de entuziasm.
— Văd că ești entuziast, răspunse Krumboltz așa cum fusese
învățat să o facă, reflectând sentimentele interlocutorului.
— Mda, învăț să fac demonstrații și tot felul de chestii.
— Deci, chiar îți place să simți că rezolvi probleme.
— O, da, continuă Jim. Și mai fac și cursul de istorie și învă
țăm despre Revoluția Americană și Revoluția Franceză. Au avut
loc aproape în același timp, dar au fost foarte diferite.

— Și capeți o oarecare înțelegere a modului în care aceste două 231
evenimente istorice influențează situația de acum. Asta vrei să spui?
— Ah, șovăi Jim. Nu, nu chiar. Mă interesează doar cum tră
iau oamenii în acele zile.
— înțeleg.
în cursul conversației, Krumboltz se străduia să fie cât mai
empatic, mai cald și mai înțelegător cu putință, concentrându-se
din toate puterile să utilizeze competențele de ascultare activă,
ceea ce s-a dovedit a fi destul de ușor, deoarece Jim era un vor
bitor fluent care avea o mulțime de spus.
Jim a continuat să vină la Krumboltz de vreo zece ori, fiecare
ședință urmând modelul pe care îl învățase la facultate. Intre ei
se dezvolta o relație solidă. Jim vorbea despre tot felul de aspec
te ale vieții sale și consilierul lui se simțea al naibii de mândru
că lucrurile mergeau atât de bine... până când au ajuns la sfârși
tul celei de-a șasea ședințe.
— Mă gândeam să candidez pentru echipa de baseball, spu
nea Jim. Dar...
— ... dar nu știi sigur dacă ești destul de bun, încheie Krum
boltz în locul lui.
— Păi, nu, ce mă întrebam eu de fapt era dacă o să facem vre
odată ceva aici.
— Ce vrei să spui? întrebă Krumboltz, sincer uluit. Făcuseră
progrese excelente de-a lungul ședințelor.
— Doar că, știți, vin aici și vă zic toate chestiile astea și așa
mai departe. Dumneavoastră mă ascultați foarte atent, realmen
te — și vă sunt recunoscător pentru asta, zău. Dar, în realitate,
nu facem niciodată nimic.
Ceea ce încerca Jim să îi spună lui Krumboltz era că aprecia
conversațiile pe care le aveau și le găsea interesante, dar că nu
Clientul care m-a schimbat ■ John Krumboltz

232 ajunseseră încă la problemele pe care le avea. Și chiar și atunci
când vorbeau despre ele sau încercau să ajungă la o înțelegere a
lor, acest lucru nu era nici pe departe suficient pentru a-i schim
ba comportamentul.
La început, Krumboltz și-a zis că lipsa de progrese cu Jim, ca
și cu mai mulți alți copii din școală era rezultatul propriei inca
pacități de consilier nondirectiv. Mai târziu însă, primele bănuieli
despre nemulțumirea sa în privința terapiei nondirective centra
te pe insight, care apăruseră odată cu Jim se manifestară pe de
plin în cazul lui George și al lui Martha.
Indiferent că e vorba de terapie, de cursuri sau de viața lui
personală, Krumboltz este cel mai mult interesat de problema:
Ce ai de gând să faci în privința asta? Adevărul e, în amândouă
cazurile pe care ni le-a relatat, ca și în ceea ce privește principiul
călăuzitor al vieții sale, că a face schimbări înseamnă să efectu
ezi o acțiune constructivă. în urma greșelilor pe care le-a făcut
în consilierea unor cazuri ca acestea, el crede acum că acțiunea
constructivă trebuie să înceapă chiar din cabinetul de consiliere.

CAPITOLUL 19
Paul Pedersen
O lecție de umilință
» t
La mijlocul anilor '70, o fundație particulară a inițiat proiec

tul de a-i aduna laolaltă pe experții din toată lumea care puteau
colabora la comunicarea interculturală. în această reuniune de
savanți, 37 de experți din Statele Unite și alți 37 din Japonia s-au
adunat într-o mică stațiune de schi din orașul Nihonmatsu situat
într-o provincie de la nord de Tokio.
Planul era ca participanții să se întâlnească în grupuri mici de
circa opt oameni, începând de dimineața devreme și până seara
târziu, zilnic, timp de o săptămână. Acesta era doar programul
de lucru; membrii se trezeau mai devreme, pentru exerciții sau
plimbări, apoi încheiau ziua socializând până la 3 dimineața.
Pedersen își petrecuse ultimii patru ani lucrând în Indonezia,
Malaysia și Taiwan, creându-și reputația de expert în practicile
culturale asiatice. Drept urmare, fusese selectat ca unul dintre
cei doi directori de cercetare ai acestui proiect. Era un prilej des
tul de pasionant pentru el — să lucreze cu asemenea experți dis
tinși din domeniu, strânși laolaltă sub același acoperiș, în scopul
special de a-și testa teoriile prin conversații deschise, de mare
Clientul care m-a schimbat ■ Paul Pedersen

234 anvergură. La urma urmei, acum vor avea șansa de-a aplica efec
tiv ceea ce îi învățau pe alții.
Toate interacțiunile dintre ei aveau să fie înregistrate pe ban
dă video, astfel încât ulterior să poată fi studiate atent. Pentru
toate cele șapte grupuri fusese amenajată o cameră de control
prevăzută cu monitoare operând simultan. Aceasta avea să le în
găduie participanților să vadă ce se întâmplă în celelalte grupuri,
servind ca bază de comparație cu propriile experiențe.
Ai grijă ce întrebi
In cursul primei întâlniri, toți erau politicoși și respectuoși și

manifestau apreciere unii față de ceilalți.
— Este o mare onoare să fac parte din acest grup, își începu
Pedersen ședința. Ceea ce facem noi împreună ar putea avea o
mare importanță pentru viitorul comunicării interculturale din
toată lumea.
Deși își ținuse gândurile acestea numai pentru el, Pedersen
mai avea și fantezii grandioase cum că ar putea face pași mari
înainte spre asigurarea păcii în lume sau găsirea unor soluții pen
tru conflictele interculturale.
Membrii delegației japoneze îi întoarseră complimentele, fie
care declarând că se simte privilegiat lucrând cu niște colegi atât
de stimați din America. Au fost multe ceremonii formale și sa
lutări în cadrul unor interacțiuni extrem de ritualizate.
In cea de-a doua zi, lucrurile au început să se mai dezghețe
un pic. Poate că era rezultatul faptului că ieșiseră cu toții să facă
băi fierbinți și să bea sake la primele ore ale dimineții. Poate că,
după atâtea ore petrecute împreună fără pauză, epuizaseră obi
ceiurile uzuale și puteau acum să comunice unii cu ceilalți

într-un mod mai puțin rezervat. Sau poate că, pur și simplu, 235
membrii din ambele țări vedeau reuniunea ca pe un prilej real
de-a fi onești unii cu ceilalți într-un fel pe care nu îl mai încerca
seră niciodată până atunci.
La un moment dat, un reprezentant al Japoniei la Națiunile
Unite îndeplini obișnuitele preliminarii ritualice și apoi ceru per
misiunea de-a adânci relația, poate chiar abordând teritorii ne
cunoscute. La urma urmei, acesta era țelul lor, nu?
Americanii fură de acord, cu mare bucurie.
— Deci, Ito, își încurajă Pedersen colegul japonez, ce ai vrea
să ne spui și ne-ai ascuns până acum?
— Da, interveni prompt un alt american, spune-ne ce crezi cu
adevărat despre noi. Cu siguranță că, după ce ai stat atâta vre
me la New York lucrând la ONU, ai avut o mulțime de experien
țe cu americanii. Spune-ne ce părere ai cu adevărat despre noi.
Ito încuviință solemn din cap și se uită în jur, cerând permi
siunea să continue. Toți participanții, atât americani, cât și japo
nezi, încuviințară, recunoscând că trebuiau Într-adevăr să tragă
în lături cortina politeții uzuale și să lase deoparte regulile rigi
de de comunicare. într-un fel, fură de acord să vorbească unii cu
ceilalți despre niște lucruri pe care le spuneau doar între ei, când
nu era niciun străin în jur.
Era vădit stânjenitor să pătrundă în acest teritoriu nou pe care
erau pe cale de a-1 explora. La urma urmei, Ito era diplomat și
era obișnuit să spună lucruri învăluite mereu într-un limbaj con
trolat cu grijă. In cele din urmă, trase adânc aer în piept și, încu
rajat de colegii săi din grup, începu să rostească cu glas tare une
le din lucrurile pe care observase de multă vreme.
— Trei lucruri nu-mi plac la americani. Unu, că trântesc por
tierele când coboară din mașină. Doi, că încep fiecare frază la
Clientul care m-a schimbat • Paul Pedersen

236 persoana întâi singular. Totul e „eu". Și cu „mine". Trei, că nu
văd niciodată lumea din perspectiva culturală a altcuiva. Au un
singur mod de-a privi lucrurile, care este propriul lor mod.
Pedersen era stupefiat de onestitatea japonezului. Observase
felul în care Ito vorbise de „ei" referindu-se la americani, ca și
cum americanii din grup ar fi fost excluși (cel puțin temporar)
de la aceste critici. în toți anii în care lucrase cu colegi japonezi
nu îi mai auzise niciodată încălcând astfel eticheta. La urma ur
mei, americanii erau oaspeți în țara lor. Totuși, asta era exact ceea
ce trebuia să facă grupul respectiv împreună. Dacă voiau ca
această cercetare să însemne ceva, trebuiau să își asume riscuri
unii față de ceilalți. Trebuiau să fie onești într-un mod în care nu
mai fuseseră nicicând înainte. Din moment ce erau cu toții ex-
perți în comunicarea interculturală, nu exista nimeni pe lume
mai pregătit pentru această sarcină.
Alți membri ai grupului japonez interveniră și ei cu proprii
le observații despre americani și despre aroganța lor. Menționa
ră că vorbeau foarte tare și că păreau foarte aroganți. Vorbiră de
spre deriziunea și lipsa de respect pe care le simțiseră din partea
americanilor care le ridiculizau unele dintre cele mai neprețuite
obiceiuri. Făcură comentarii despre lăcomia americanilor, despre
grosolănia și crimele din țara lor. Continuare așa o bucată de vre
me, înșirând multe alte lucruri pe care Pedersen nu le mai auzi
se niciodată. Era ca și cum un rezervor imens ar fi explodat și
din el s-ar fi revărsat acum un val uriaș de onestitate.
Ascultând lista aceasta de plângeri și critici despre poporul
lui, sentimentele inițiale de recunoștință ale lui Pedersen lăsară
locul unei atitudini ceva mai defensive. Desigur, era un prilej ex
traordinar de-a doborî barierele culturale, dar nu putea să nu se
simtă atacat.

în restul zilei și în cursul celor care urmară, americanii le în 237
toarseră politețea și le spuseră japonezilor despre reacțiile pe care

le avuseseră în aceeași privință: că japonezii erau cei aroganți, care
credeau că erau buricul pământului. Toate ritualurile și tradițiile
lor erau menite să împiedice exprimarea reală a sentimentelor au
tentice. Și mai era și agresiunea aceasta reprimată care ieșea la
iveală la fiecare câteva decenii sub forma spiritului războinic.
— Voi vorbiți de război? spuse indignat alt membru japonez.
Aveți cumva idee ce le-ați făcut țării noastre și poporului nostru
când ați omorât oamenii aceia nevinovați cu bombele voastre?
Și apoi, ați încercat să ne luați demnitatea și onoarea. Ce v-ați aș
tepta să facem?
Lui Pedersen și celorlalți nu le scăpă faptul că acum atacuri
le începeau să fie mult mai personale. în loc să vorbească de
americani la modul general, japonezii foloseau acum „voi", fără
să îi mai excludă pe membrii grupului și începeau să fie mult
mai preciși.
— Uitați-vă la felul în care vă comportați în acest grup, sub
lime un consultant de afaceri japonez. Ne întrerupeți când vor
bim. Vedeți lucrurile doar din perspectiva voastră, ca și cum nu
v-ați putea închipui că alții le pot vedea altfel.
Pedersen își zise că era o lovitură sub centură deosebit de
dură, având în vedere că toți erau experți în a face exact contra
riul. își petrecuseră cu toții mulți ani trăind și muncind în străi
nătate și erau deosebit de mândri de sensibilitatea lor culturală.
Și totuși acum se acuzau unii pe ceilalți că sunt falși, că nu sunt
cu nimic deosebiți de compatrioții și compatrioatele lor mărgi
nite de acasă.
— S-ar părea, spuse un membru la un moment dat, pe un ton
scăzut care ieși în evidență în atmosfera încărcată de furie, că în

238 acest moment facem exact aceleași lucruri de care ne-am acuzat
unii pe ceilalți. Ne încălcăm toate regulile proprii insultându-ne
reciproc și nereușind să dăm dovadă de înțelegere.
Era o observație excelentă, care urmărea să dezamorseze
conflictul crescând, dar, de data aceasta, tulburarea era prea
mare. Barajul se spărsese de tot și se părea, cel puțin deocam
dată, că nu exista nicio posibilitate de-a reclădi barierele care
ținuseră lucrurile sub controlul politeții. Și astfel, criticile con-
tinuară de-a lungul întregii zile, ducând la un moment dat la
ridicarea tonului și la părăsirea sălii de către unii membri in
dignați. Pedersen era bucuros că nu exista niciun fel de arme
pe acolo, fiindcă lucrurile ar fi putut ieși și mai rău de sub con
trol. Acum înțelegea, de la sursă, cât de ușor puteau începe răz
boaiele. Se mai simțea și ca un ipocrit de necrezut din pricină
că, în ciuda întregii sale experiențe și formații, a cercetărilor pe
care le făcuse și a lucrărilor pe care le scrisese despre comuni
carea interculturală, acum se simțea neputincios să pună în
practică ceea ce le predicase altora.
încălcarea propriilor reguli
Cel mai ciudat aspect al acestei întâlniri a fost că, la sfârșitul

zilei, la ora 6 seara, toți s-au salutat din cap și s-au îndreptat spre
clădirea băilor și spre barul unde se servea sake, unde au băut și
au chefuit împreună până în zori. Orice s-ar fi întâmplat pe par
cursul zilei a fost în curând uitat. Apoi au prins câteva ceasuri
de somn și au început ziua următoare. în toți anii în care preda
se și făcuse cercetări despre comunicarea interculturală, Peder
sen nu mai văzuse niciodată o compartimentare atât de ciudată
a comportamentului: în timpul zilei, participanții încălcau toate

regulile de comunicare respectuoasă, după care, seara, deveneau 239
iarăși prieteni buni sub influența băilor fierbinți și a sakeului.
— Eram extrem de preocupați de gândul că trebuie să ne do
vedim niște veritabili experți, își amintește Pedersen. Eram atât
de preocupați să fim respectați de ceilalți, încât ne-am încălcat
regulile în acest scop. Am învățat mai multe în cursul acelei săp
tămâni decât din oricare altă experiență pe care am avut-o vre
odată. într-un anume fel, pentru mine era cel mai mare succes,
dar și cel mai mare eșec. Sub acel tip de presiune, eram absolut
incapabil (sau poate că nu voiam) să iau în serios principiile bu
nei comunicări interculturale. Am aflat că stresul ucide cele mai
bune intenții. Când ești atacat o perioadă mai mare de timp, și
în acest caz au fost mai mult de două zile, răspunzi irațional, cu
furie, și încerci să o rănești pe cealaltă persoană în loc să o as
culți. Mă tot gândeam, în timp ce îi ascultam vorbind, ce nepo-
liticoși și ce cumpliți erau oamenii ăștia. Simt sigur că și ei gân
deau același lucru despre mine. Doar ulterior, când am avut o
șansă de-a reflecta ceva mai mult la cele întâmplate, ne-am pu
tut da seama limpede cât de stângaci am fost în privința inter
pretării a ceea ce se petrecea.
Interpretări ale contextului cultural
Pedersen a fost profund schimbat de această experiență de

grup. Chiar și acum, după 30 de ani, el continuă să învețe din tot
ce a trăit în acea săptămână petrecută în Japonia. înainte de
această reuniune, Pedersen se considerase unul dintre cei mai
buni experți din lume în comunicarea interculturală (așa cum
este în continuare văzut în domeniu), dar, după această expe
riență, nu a mai putut avea aceeași părere despre sine.

240 — Am aflat că nu o să fiu niciodată un expert, ci că o să fiu
întotdeauna un elev. Acum sunt mult mai în largul meu în rolul
de învățăcel.
In al doilea rând, Pedersen a învățat cât de important e să as
culți. Știa asta, desigur, din toată formația și din toate studiile
lui, dar nu o știa cu adevărat.
— Am aflat cât de important este să nu răspunzi, în mod spe
cial în timpul situațiilor conflictuale, până când nu ești absolut
sigur că ai priceput ce a spus celălalt. Acest lucru poate fi făcut
fie prin clarificări, fie reluând ceea ce crezi că a spus și verificând
dacă e așa. Problema pe care am avut-o a fost că am reacționat
prea impulsiv.
în al treilea rând, Pedersen a învățat ceva despre puterea emo
țiilor, îndeosebi în condiții de stres.
— Am devenit foarte conștient de cât de superficial și de sub
țire este stratul gândirii raționale și de cât de rapid putem stră
punge această membrană pentru a ajunge la un eu de dedesubt,
mult mai instabil, mai emoțional și mai distructiv.
In tot timpul cât lucrurile au scăpat de sub control, Pedersen
s-a observat pe sine comportându-se neadecvat și, cu toate aces
tea, n-a fost în stare să se stăpânească.
— Era ca și cum mă aflam sus în tavan sau în camera de con
trol, uitându-mă la mine și la întregul grup și zicându-mi: „E ri
dicol. Uite ce fac. Ii insult pe oamenii ăștia și asta îi face și pe ei
să mă insulte. Și eu sunt oaspetele. Știu bine cum trebuie să fie
relațiile oaspeți-gazdă și totuși fac exact ceea ce le spun studen
ților mei să nu facă. Ce se întâmplă?"
In răstimpul scurtelor „armistiții" din cursul serilor, când beau
sake și se duceau la saună, totul era perfect. Atunci puteau vorbi
calm, rațional și respectuos. Erau atât de obosiți, încât apărarea

lor era desființată. în acel moment, nu se mai simțeau deloc ca 241
și cum s-ar fi luptat între ei. în loc de asta, râdeau și evitau ori
ce subiect care ar fi putut duce la dezacord. Compuneau împre
ună haiku-uri. își recitau pe rând creațiile și se aplaudau reci
proc. Apoi, în dimineața următoare, în atelierele de lucru,
războiul începea din nou.
Vechiul prieten al lui Pedersen și corealizatorul experimentu
lui de la Nihonmatsu, Clifford Clarcke, i-a oferit lui Pedersen
propria interpretare a acestui comportament:
Starea lor de spirit (funiki) s-a schimbat din cauză că loca

ția s-a schimbat (basho), părăsind-o pe cea în care li se ce
ruse de către oaspeți să își încalce normele lor de comuni
care. La saună s-au simțit scăpați de solicitarea respectivă
și liberi să revină la normele adecvate de comportare cu
oaspeții. Sauna nu este cu siguranță un loc unde să te cerți!
Ambele forme de comunicare erau autentice din punctul
de vedere al japonezilor. Nu exista nicio contradicție pen
tru asemenea oameni care puneau atâta preț pe adaptarea
la context. Unul dintre proverbele lor preferate este basho
ni otte, toki ni otte, hito ni otte, care înseamnă „potrivit locu
lui, potrivit momentului, potrivit persoanei". Cu alte cu
vinte, există un comportament adecvat pentru orice loc,
timp și persoană, îndeosebi într-o cultură atât de ritualiza-
tă. A nu răspunde cererii unui oaspete ar fi însemnat o aro
ganță inacceptabilă nepotrivită pentru cineva aflat în rolul
de gazdă.
Din perspectiva americană, asemenea schimbări rapide de
comportament ar putea fi lesne considerate incoerente și
iraționale, dar liniile directoare ale comportamentului

242 într-o cultură rămân deseori ascunse pentru membrii altei
culturi, după cum știm foarte bine. Modalitățile în care ne
echilibrăm trăirile raționale și emoționale sunt mult mai
mult unitare în culturile extrem de atente la context și mai
separate în culturile mai puțin contextuale. Drept pentru
care într-una găsim integrarea rolului și a persoanei și în
cealaltă separarea rolului și a persoanei, ceea ce duce de
seori la verdicte reciproce de infantilism la adresa acestor
două culturi, din motive cât se poate de diferite. Pentru
una e infantil să te comporți ca și cum rolul și persoana ta
sunt separabile, iar pentru cealaltă e infantil să te comporți
ca și cum nu ar fi. Asemenea judecăți sunt exprimate de o
parte sub forma: „simt extrem de nesimțitori", iar de cea
laltă: „sunt atât de supărăcioși". Ambele judecăți au de obi
cei rezultatul de-a naște suspiciuni în locurile de muncă bi-
naționale, ceea ce s-a întâmplat din plin și la Nihonmatsu.
Când începe învățarea
După această experiență, Pedersen a încetat să mai creadă că

oamenii sunt călăuziți de rațiune.
— Cred că noi hotărâm ce vrem să facem și apoi pornim drept
înainte și o facem, și abia după aceea venim cu o explicație.
Aceasta l-a determinat pe Pedersen să dobândească un res
pect mai profund pentru părțile emoționale, neraționale din noi
în cursul interacțiunilor cu ceilalți. Acum el este de părere că ase
menea sentimente constituie temelia a ceea ce suntem și a ceea
ce facem.
— Ar mai fi ceva: înainte de experiența aceasta aveam obi
ceiul iritant de a-i întrerupe pe ceilalți — japonezul a subliniat

asta de mai multe ori — și de atunci încoace am învățat să 243
ascult.
Această ascultare, în cele din urmă, e ceea ce face posibil ca
secretele îndelung păstrate să iasă la iveală.
în timpul acelei săptămâni, Pedersen și ceilalți americani au
învățat despre profunzimea mâniei și a resentimentelor legate
de Hiroshima și Nagasaki.
— Toți se prefac că totul a trecut, dar în Japonia evenimentele
de atunci constituie și acum o parte a conștiinței lor. Nu există nici
odată vreun prilej de-a trata acest subiect, și nu trebuie să îl tra
tăm. El devine oarecum o metaforă pentru o mulțime de alte do
menii ale vieții noastre în care furia poate controla ceea ce gândim
și simțim mai mult decât ne dăm seama sau mai mult decât sun
tem dispuși să recunoaștem. Emoționalitatea aceasta este o ener
gie extrem de puternică ce hotărăște încotro mergem și ce facem.
Pedersen pare acum destul de în largul lui vorbind despre
cum a fost schimbat personal și profesional de această experien
ță de grup și de celelalte pe care le-a avut ca terapeut și ca pro
fesor. El se pregătește pentru activitatea sa străduindu-se să fie
pe cât posibil de receptiv față de ceea ce i-ar putea oferi clienții
și studenții și nu își poate închipui că ar putea lucra altfel.
Pornind de la studiile sale despre obiceiurile altor culturi,
Pedersen are probleme cu modalitățile în care terapia este struc
turată și controlată de organizațiile profesionale. El a identificat
treisprezece aspecte ale Codului Etic care sunt profund influen
țate de prejudecăți și care privilegiază credințele occidentale în
defavoarea celor aparținând altor zone ale lumii. în ceea ce pri
vește premisa principală a acestei cărți — că terapeuții simt real
mente și cu regularitate schimbați de pacienții lor — Codul Etic
face mari eforturi de-a preîntâmpina acest fenomen sau de-a

244 nega că el există. Faptul de a-ți satisface propriile necesități în
cursul ședințelor de terapie este considerat abuziv, neprofesio-
nist și egoist. Și cu siguranță că acest lucru poate fi adevărat dacă
un terapeut adoptă un comportament care să îi satisfacă delibe
rat propriile necesități în detrimentul clientului.
— Codurile Etice presupun că toată învățătura este unidirec
țională, subliniază Pedersen. Noi știm însă că nu e adevărat. Sunt
momente când terapeutul sau profesorul învață chiar mai mult
de la client sau de la student. în Asia acest lucru este recunoscut
pe deplin — că expertul este și student. în timp ce în cultura
noastră facem tot ce putem pentru a împiedica relațiile duale,
există alte părți ale lumii în care ar fi lipsit de etică să nu fii im
plicat într-o asemenea relație reciprocă.
Pedersen mai scoate în evidență și faptul că reținerea unei
anumite părți a terapeuților de-a recunoaște că s-au schimbat ca
urmare a relației cu clienții provine din natura ierarhică a rela
ției. Indiferent că o recunoaștem sau nu, clienții se află vădit
într-o poziție de inferioritate și se presupune că nu trebuie să în
vățăm de la cei inferiori nouă.
Așadar, ceea ce a învățat în primul rând Pedersen din experien
ța cu acel grup din Japonia a fost umilința. Adevărata lui învăță
tură a început când a atins limitele învățăturii lui. Atunci a deve
nit suspicios față de așa-zișii experți și acum îi încurajează și pe
ceilalți să urmeze acest principiu. Una e să „știi" niște lucruri și alta
e să fii capabil să le aplici atunci când e cel mai important să o fad.
Post-scriptum
Pedersen nu a fost singurul care s-a simțit rușinat în urma re

uniunii. Majoritatea participanților, atât din Japonia, cât și din

SUA, au simțit că se comportaseră într-un mod ipocrit. Câțiva din 245
grupul japonez au simțit o asemenea stânjeneală, încât au ame
nințat serios să își facă seppuku, sinuciderea rituală, dacă rezul
tatele conferinței aveau să fie publicate vreodată. Acesta este mo
tivul pentru care copia japoneză a înregistrărilor este încuiată pe
vecie în subsolul arhivelor de la International House of Japan.

CAPITOLUL 20
Lenore Walker
A-ți face dreptate cu un baros
Mercedes părea să fi ieșit din paginile revistei de modă Women's

Wear Daily, îmbrăcată impecabil, corespunzător cu profesia sa —
era o excelentă decoratoare de interior. Felul în care se prezen
ta — îngrijit și politicos — arăta clar că aparențele erau foarte im
portante pentru ea. Se vedea limpede că avea succes în munca ei.
Cu o scurtă introducere, Mercedes spuse că motivul pentru
care venise la cabinet era că o maltrata soțul, care era un perso
naj politic eminent în oraș. Erau căsătoriți de vreo zece ani.
— Nimeni nu mă crede când îi spun că ticălosul ăla poate fi
atât de violent.
O spusese ca și cum se aștepta ca Walker să se îndoiască și ea.
— De ce nu v-aș crede? întrebă Walker.
Mercedes ignoră întrebarea, concentrându-se în schimb pe
problema ei principală din acel moment.
— Uite, indiferent că mă credeți sau nu, e un lucru care tre
buie să fie clar de la bun început. în niciun caz, nu trebuie să luați
vreodată legătura cu soțul meu. Dacă aude vreodată că vin la
dumneavoastră...

Mercedes lăsă restul în suspensie. 247
Walker dădu din cap în semn că a înțeles. își petrecură urmă
toarele minute elaborând un sistem de semnale astfel încât, în
cazul în care Mercedes avea nevoie să fie contactată, Walker să
îi poată lăsa un mesaj cifrat. Era o practică curentă în cazul fe
meilor maltratate care veneau la terapie.
Așa stăpână pe sine și îngrijită cum era când intrase în cabi
net, Mercedes începu în scurt timp să plângă în timp ce vorbea
despre groaza de-a trăi cu un bărbat care putea fi atât de violent
și de imprevizibil.
— Cui i-ați mai spus asta? întrebă Walker.
— Vă referiți la poliție? Nu mă cred niciodată. Fie și numai
faptul de-a sugera soluția asta arată că habar n-aveți ce putere și
ce relații are soțul meu în oraș. Pe deasupra, dacă ar descoperi
vreodată că am luat legătura cu autoritățile, lucrurile s-ar înrău
tăți cum nu vă puteți închipui.
Hohotele lui Mercedes arătau limpede cât de mare îi era
disperarea.
— Trebuie că i-ați spus cuiva ce se întâmplă, insistă Walker.
Unui prieten, de exemplu.
Mercedes scutură din cap. în timp ce își trăgea nasul și și-1 su
fla, spuse că mai fusese o dată la un psihiatru, dar respectivul nu
îi luase în seamă plângerile și îi prescrisese doar medicamente.
— Ce fel de lucruri vă face soțul?
— Mă strânge de gât, răspunse Mercedes cu un glas slab,
stânjenită să recunoască amploarea terorii sale zilnice. O face de
obicei când vrea o scuză ca să plece de acasă, dar se poate întâm
pla oricând. încerc să stau în afara dormitorului cât mai mult,
deoarece uneori se folosește de o pernă ca să mă sufoce — până
când îmi pierd cunoștința.
Clientul care m-a schimbat • Lenore Walker

248 Râse amar, apoi spuse:
— Se pricepe realmente să știe când să se oprească.
— V-a lovit vreodată cu pumnii?
— Vreți să spuneți, ca să lase urme? Glumiți? V-am spus, e foar
te puternic și nu ar face nimic care să-i pună reputația în pericol
în această comunitate. Altfel probabil că m-ar fi omorât de mult.
— Deci, ce v-a făcut să veniți la mine?
— Medicul meu. îmi făcea un examen al sânilor și a văzut că
am vânătăi pe gât. De obicei, soțul meu are grijă să nu lase nicio
urmă, dar cred că de data aceea își pierduse controlul. Oricum,
medicul meu a spus că ar trebui să vorbesc cu cineva. Așa că am
venit aici.
Mercedes spuse aceasta de parcă acum, că ajunsese aici, tera-
peuta urma să scoată o baghetă magică și să rezolve totul.
Primul lucru care trebuia făcut, evident, era ca Mercedes să
fie scoasă în afara primejdiei imediate. Trebuia să plece de aca
să. Dar situația se dovedi a fi mai complicată decât păruse ini
țial. La fel ca multe alte femei bătute, Mercedes avea cu soțul ei
o relație în care dragostea și ura se amestecau. Existaseră mo
mente când soțul ei fusese pe punctul de-a pleca de acasă și ea
îl implorase să rămână. Aceste conflicte provocau cele mai rele
izbucniri de mânie, ca și cum prețul rămânerii cu ea era o sufo
care sau o sugrumare deosebit de brutală.
— Deci, lămuri Walker, uneori sfârșiți prin a face ca lucrurile
să escaladeze și să se înrăutățească.
Mercedes încuviință jalnic din cap.
— Și ce anume pare să îl scoată din sărite, mai exact?
— Când mă agăț de el, spuse Mercedes. De fiecare dată când
încerc să mă cramponez de el, asta îl scoate pur și simplu din
minți.

— Păreți să vă dați seama de asta, spuse Walker, și totuși o fa- 249
ceți în continuare.
Era un tipar comun pe care îl mai întâlnise și la alte femei
agresate: erau speriate de bătăi, dar și mai speriate de-a fi pără
site sau de-a suferi și mai rău când soțul se întorcea acasă.
— Da, recunoscu Mercedes. E și mai rău de când copiii au ple
cat. Acum că suntem singuri, pare să fie și mai înfuriat pe mine.
Se referea la copiii ei dintr-o căsătorie anterioară, care erau
acum la facultate. Câtă vreme locuiseră cu ei, episoadele violen
te fuseseră mai limitate.
Secrete de familie
în cursul lunilor următoare, Walker îi oferi pacientei sale cât

de mult sprijin putu. Discutară și apoi aplicară căi alternative în
care ar putea reacționa și care să îi reducă vulnerabilitatea sau
s-o ajute să înfrunte lucrurile într-un mod diferit.
Pe măsură ce terapia progresa, Mercedes mărturisi că aflase
recent că soțul ei închiriase în taină un apartament. Nu era sigu
ră dacă pentru că plănuia să plece de acasă sau fiindcă avea ne
voie de un loc unde să meargă cu o iubită. Nu se putea hotărî ce
ar fi fost mai rău.
încrederea în relația terapeutică crescu după o perioadă de
mai multe luni. Mercedes continuă să dobândească încredere
și își făuri propria forță, ajungând în cele din urmă să îi poată
spune soțului ei că fusese la terapeut. Reacția lui fusese previ
zibilă.
— Cine naiba te crezi? îi spuse el lui Walker pe un ton ame
nințător. (O sunase imediat ce reușise să afle la cine mergea so
ția lui.)
Clientul care m-a schimbat ■ Lenore Walker

250 — Poftim? răspunse Walker, încercând să înțeleagă ce se
întâmplă.
— Am spus, cine naiba te crezi ca să te bagi în căsnicia mea?
— Nu sunt...
— Nu mă interesează scuzele tale, doctore.
Spuse acest lucru cu un dispreț anume care arăta că nu îi con
sidera pe terapeuți niște specialiști adevărați.
— Se pare că încerci să-mi distrugi căsnicia și n-o să permit
asta.
— în primul rând, protestă Walker, nu încerc să vă distrug
căsnicia. Ce încerc eu să fac e să împiedic ca anumite tipare vio
lente și primejdioase să se înrăutățească și asta-i destul de greu
atâta vreme cât soția dumneavoastră trebuie să țină secret fap
tul că încearcă să obțină ajutor. Pentru voi amândoi, aș putea să
adaug.
— Dacă mă ameninți, o să vezi ce...
— Nu vă ameninț, domnule Frederick, dar vă avertizez că,
dacă nu vă tratați amândoi, e probabil ca soția dumneavoastră
să sfârșească prin a fi grav rănită sau mai rău și asta n-o să fie
prea bine pentru niciunul dintre voi.
— Nu știu ce ți-a spus, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am
ridicat niciodată mâna asupra soției mele. Femeia asta e nebu
nă. De asta se duce la un psihiatru ca dumneata. Și nici nu e pen
tru prima dată. Pun rămășag că nu v-a spus de ceilalți doctori la
care s-a mai dus.
Walker își putea da seama ce se întâmpla și nu era deloc bu
curoasă că avea conversația aceasta la telefon, dar putea fi uni
ca și singura ei șansă de a-1 implica pe soț în terapie. Era greu,
dacă nu imposibil să se ocupe de această căsnicie doar cu imul
dintre parteneri prezent.

— Da, domnule Frederick, spuse Walker cât putea de calm, 251
încercând să nu îi răspundă atacurilor. La urma urmei, el încer
ca să o „sufoce" așa cum făcea în mod obișnuit cu soția lui și pro
babil că și cu alte femei din viața lui. Mercedes mi-a spus că s-a
mai dus la un psihiatru. *
— Nu, zău? Și ați vorbit cu medicul acela? Un medic adevă
rat, că veni vorba, nu un — ce sunteți dumneavoastră? Psiholog?
Spuse aceasta ca și cum nu ar fi fost mare diferență între ea și
un vraci.
— Dați-mi voie să vă întreb ceva, domnule Frederick. Walker
schimbă subiectul, refuzând în continuare să răspundă provocări
lor. Ce vreți de fapt de la relația aceasta cu soția dumneavoastră?
— Nu e treaba ta ce vreau eu.
— înțeleg.
— Chiar așa? Ar trebui să încetezi să te mai vâri unde nu
trebuie.
— Domnule Frederick, atâta vreme cât soția dumneavoastră
vrea să-mi ceară ajutorul, voi continua să fiu implicată.
Walker se opri o clipă, apoi adăugă:
— Mai ales dacă au loc nelegiuiri.
Walker își ținu respirația, așteptându-se la o explozie sau, cel
puțin, la pocnetul telefonului trântit. își putea simți inima bătân-
du-i deși încerca să pară calmă. Așa cum pacienta ei sublimase
în repetate rânduri, tipul ăsta era un om foarte puternic, foarte
răzbunător și foarte violent. în clipele în care îi auzea respirația
grea la celălalt capăt al firului, prin minte i-a trecut un potop de
imagini — se văzu dată în judecată sau hărțuită de autorități, sau
poate atacată în timpul traseului lung, prin întuneric, către ma
șina ei seara la plecare.
în cele din urmă, furia bărbatului păru să se domolească.

252 — Oricum, despre ce anume vorbiți de fapt cu soția mea?
— îmi pare rău, dar nu am voie să discut despre asta fără per
misiunea ei. De fapt, nici nu ar trebui să vorbesc cu dumneavoas
tră la telefon așa cum fac acum.
Ceea ce nu îi spusese Walker era că și ea avea o anumită pu
tere și influență, așa că poate că ar fi fost mai bine dacă încer
ca să coopereze.
— O să mai vedem noi, spuse el, după care închise brusc
telefonul.
Walker rămase nemișcată pentru o vreme, uitându-se la tele
fon, neștiind exact ce se întâmplase.
— Ce i-ai spus? întrebă Mercedes, înainte de-a se așeza la lo
cul ei obișnuit. Părea destul de agitată. (Era a doua zi după tele
fonul dat de soțul ei.)
Walker îi rezumă conversația, ca și impresia pe care i-o lă
sase. Făcuse însemnări amănunțite în vederea unei relatări
complete.
Mercedes era de-a dreptul ușurată că secretul fusese dezvă
luit. Nu numai că soțul ei știa că se ducea la un terapeut, dar
acum era conștient de faptul că exista un „martor" care știa ce
se petrece în spatele ușilor închise ale casei lui.
— Cred că e timpul să consult un avocat, anunță Mercedes.
Walker nu o mai văzuse niciodată atât de încrezătoare.
— Mă întreb dacă mi-ai putea recomanda imul.
Walker era mândră și deopotrivă surescitată de noua postu
ră proactivă a lui Mercedes. în cele din urmă, avea de gând să
facă ceva ca să se apere, ca să își continue viața, în loc să trăias
că într-o teroare permanentă. Sperase că, odată ce Mercedes avea
să se ducă la un avocat, va putea fi în stare să își reconstruiască
viața. Dar nu avea să fie așa.

în acest timp, firma lui Mercedes începu să meargă prost. în 253
parte era efectul recesiunii, dar cel mai mult al neglijenței și al
stresului ei; era pur și simplu incapabilă să se mai concentreze
la sarcinile profesionale. Abuzul prelungit își luase tributul și
acum îi afecta comportamentul și în alte domenii. Mercedes a
devenit din ce în ce mai obsedată de toate lucrurile rele care pu
teau să apară după ce căsnicia ei avea să ia sfârșit. Lua decizii
impulsive, incluzând-o pe aceea de-a reîncepe facultatea, deși nu
avea niciun plan anume de viitor.
Avocatul lui Mercedes descoperi că îi era greu să lucreze cu
ea. Nu putea obține informațiile necesare deschiderii procedurii
de divorț. Uneori, nu putea nici măcar să o facă să se supună ce
lor mai mici instrucțiuni. Walker a trebuit să intervină din când
în când, colaborând îndeaproape cu avocatul pentru a o ajuta pe
Mercedes să se descurce.
Soțul ei telefonă din nou pentru a o informa pe Walker că voia
să divorțeze cât mai repede cu putință.
— Știu că Mercedes a început procedura legală, dar o să du
reze la nesfârșit. Dacă nu vrea să meargă până la capăt, atunci o
să preiau eu comanda.
— Uitați-vă, domnule Frederick, încercă Walker să îl calme
ze, soției dumneavoastră îi trebuie ceva timp ca să rezolve totul.
Ea încearcă...
— Spune-i asta cuiva căruia îi pasă, o întrerupse el. Vă spun
că vreau să se sfârșească. Și o vreau acum. V-am sunat din poli
tețe, ca să puteți — nu știu — să faceți orice e de făcut.
— înțeleg. Și vă simt recunoscătoare, sincer. Dar vreau să știți
că Mercedes este foarte vulnerabilă în momentul de față. Face
tot ce poate, dar a fost maltratată destul de rău și încearcă din
răsputeri să-și revină.

254 — V-am spus, nu-mi pasă. E treaba dumitale să o faci pe fe
meia asta să fie sănătoasă.
Walker spuse că înțelege. Și chiar înțelegea. Mai întâi, bărba
tul acesta făcuse tot ce putuse ca să-și aducă soția în pragul ne
buniei și acum se simțea puțin vinovat din cauza aceasta. Voia
ca terapeuta să repare stricăciunile pe care le făcuse el, astfel în
cât să poată divorța liniștit. încetineala soției lui era un inconve
nient enorm pentru el și o blama pe Walker pentru acest lucru.
Și punându-și în practică amenințarea, se mută în scurtă vre
me de acasă.
Nevoia de dreptate
Mercedes deveni și mai obsedată după despărțire. Nu mai

dormea. începu să își urmărească soțul pe parcursul zilei și să
bântuie în jurul locuinței lui noaptea. Aruncă cu pietre în feres
tre ca să îl trezească și țipă la el. Nu mai e nevoie să spunem că
toate acestea nu l-au făcut să se răzgândească și să se întoarcă
acasă.
Pe măsură ce procesul de divorț continua, starea lui Merce
des se deterioră și mai mult. Walker deveni și mai îngrijorată de
comportarea ei haotică și încercă să o facă să înceteze cu com
portamentele distructive, ca de exemplu supravegherea soțului
ei. O convinse să angajeze în schimb un detectiv, un profesionist
care putea nu numai să îi supravegheze soțul, ci și să îi ofere o
oarecare protecție. Astfel încât detectivul particular se alătură
echipei împreună cu avocatul și cu toții se întâlneau cu Merce
des pentru a pune la punct campania.
în cele din urmă, Walker obținu permisiunea de-a vorbi cu fos
tul psihiatru a lui Mercedes, lucru pe care Mercedes îl refuzase

înainte, spunând că îl ura prea mult pe individ din cauză că nu o 255
crezuse. Walker voia să obțină nu numai niște date generale mai re
levante, ci și niște informații despre medicația care fusese de ajutor.
Lucrurile acestea s-au întâmplat cu vreo cincisprezece ani în
urmă, când se știa mult mai puțin despre diagnosticele și medica
ția care putea fi de ajutor. Privind retrospectiv, Walker își dă sea
ma că Mercedes manifesta probabil simptome de stres posttrau-
matic, ca și o tulburare bipolară. La acea vreme însă, acest lucru
nu era limpede; tot ce știa Walker cu certitudine era că Mercedes
avea nevoie să fie apărată — atât de soțul ei, cât și de ea însăși.
Psihiatrul nu voia să fie implicat din nou în acest caz și nici
nu credea că medicația respectivă i-ar fi fost deosebit de utilă pa
cientei sale. Era clar și că Mercedes spusese adevărul când afir
mase că nu îi luase în serios plângerile de abuz. Psihiatrul decla
ră că îi trimisese pe ambii soți la un terapeut de familie, însă,
după câteva ședințe, soțul refuzase să mai vină, declarând că to
tul era din vina soției sale și că nu avea nidun motiv să își schim
be comportamentul.
Intre timp, prin informațiile aduse de detectiv și de avocat,
aproape săptămânal apăreau noi aspecte ale cazului. Soțul fuse
se descoperit că are nu doar o aventură, ci două — una cu o fe
meie, cealaltă cu un bărbat.
Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, soțul manifesta și
el un comportament haotic. In unele zile, își respingea soția și îi
spunea că nu vrea să o mai vadă și să îi mai vorbească vreoda
tă, iar în altele (uneori, chiar a doua zi după ce o respingea) ve
nea acasă și îi spunea că vrea să se împace.
Mesajele acestea amestecate o scoteau cu totul din minți pe
Mercedes. La un moment dat, se înfurie atât de rău, încât se duse
la el acasă cu un baros și îi făcu praf Jaguarul.
Clientul care m-a schimbat • Lenore Walker

256 Walker o ascultă povestind, mușcându-și buzele și sforțân-
du-se să nu râdă.
— Nu poți face așa ceva, îi spuse ea lui Mercedes, zicându-și
în același timp: „Dă-i înainte, fato!" (Deși comportamentul în sine
era deplasat, realitatea era că paralizia lui Mercedes scădea în in
tensitate și că acum era mai capabilă să renunțe la căsnicie și la
toate visele cum că aceasta ar putea continua cu succes.)
— Știu, Lenore, dar zău că nu-mi pasă. O merita!
Lenore îi răspunse cu un zâmbet, știind că era un lucru im
portant pentru simțul de dreptate al pacientei sale. De fapt,
aceasta a fost una dintre multele lecții pe care Walker le-a învă
țat de la Mercedes și de la alte femei maltratate ca ea — și anu
me că impactul emoțional al abuzului poate fi reparat când tal
gerele justiției sunt echilibrate. Cheia era să găsească niște căi
mai potrivite (și mai legale) de a-1 pedepsi pe vinovat. Din feri
cire, cu avocatul și cu detectivul particular, Mercedes avea o echi
pă de nădejde.
A învăța să stabilești limite
în timp ce mulți alți oameni găseau că Mercedes este o feme

ie greu de suportat, dacă nu dificilă, Walker a început să o apre
cieze profund.
—> Da, era dramatică. Da, trăia în inima haosului. Era istovi
toare. Și totuși îmi plăcea să lucrez cu ea. Era realmente în stare
să se însănătoșească cu timpul și o parte a acestui lucru se dato
ra faptului că avea nevoie de cineva care să fie pur și simplu ală
turi de ea și să o sprijine. Eram în stare să îi ofer o oglindă în care
să poată privi înapoi la ce se întâmplase fără să simtă o frică pa
ralizantă. Așa am creat tipul de terapie de supraviețuire pe care

o fac. îi ajut pe oameni să își vadă puterea. Și când fac asta, des 257
copăr că toți, și ei, și eu, o apreciem mai bine.

La un nivel mai personal, cazul acesta i-a oferit lui Walker o
privire din interior asupra sănătății și puterii și a ajutat-o să re
nunțe la orice fel de iluzii sau dorințe în privința amândurora.
La început, a invidiat hainele, casele și mașinile lui Mercedes,
dar apoi și-a dat seama că ele o țineau prinsă în capcană.
Mercedes a mai învățat-o pe Walker și cât de important e să
stabilești limite, nu numai cu pacienții, ci și în viața personală.
Aceasta i-a impus lui Walker să o facă să înțeleagă pe Mercedes,
regulat și constant, că nu trebuia să facă anumite lucruri — de
exemplu, să o sune noaptea târziu. Fiind în stare să îi impună niș
te limite lui Mercedes, Walker a descoperit că putea face acest lu
cru și în alte privințe ale vieții ei, pentru a-și proteja intimitatea.
în ceea ce o privește pe Mercedes, s-a despărțit în cele din
urmă de soțul ei și a fost capabilă să-și reia viața pe cont propriu,
după vreo șase luni de la pronunțarea divorțului. Acum se sim
te bine. Walker o mai întâlnește ocazional prin oraș și, de fieca
re dată, cele două femei se îmbrățișează.

CAPITOLUL 21
Barry Duncan
Când curajul e de ajuns
Centrul de tratament rezidențial era specializat în ajutarea

adolescenților „grav bolnavi mental". Aceasta însemna că era un
loc pentru copiii care fuseseră respinși de sistem sau care fuse
seră considerați cazuri fără speranță. Erau adolescenți fugiți de
acasă, psihotici sau care încercaseră să se sinucidă. Toți fuseseră
abuzați — emoțional, fizic și sexual sau, poate chiar mai rău, fu
seseră neglijați și abandonați.
Duncan era doctorand la acea vreme și lucra la instituția respec
tivă pentru a se întreține. Era un începător conștiincios și foarte res
pectuos față de personalitățile care îi îndrumaseră studiile și carie
ra. Acestea îi includeau nu numai pe profesorii lui, ci și pe
îndrumători, care îl învățaseră să le urmeze exemplul și să aibă în
credere în judecățile lor. Având în vedere că se simțea lipsit de ex
periență și naiv, îi făcea bine să se bizuie pe niște mentori mai ex
perimentați. Totul mersese bine în timpul facultății, dar, de când
lucra la centrul rezidențial, Duncan începuse să aibă niște îndoieli.
în timpul scurtei sale angajări, Duncan începuse să observe
că cei mai mulți dintre copii erau supuși unei medicații masive

imediat ce se internau, înainte de-a li se fi pus un diagnostic 259
exact. Mai observă și că doctorul Walken, șeful instituției, o con
ducea cu o mână de fier. Pentru Duncan era limpede că el, imul,
era doar o rotiță în angrenaj, care trebuia să respecte ordinele și
să facă ce i se spunea. Ținând cont de lipsa lui de experiență,
Duncan simțea că era rezonabil ca toți să se aștepte ca el să se
supună indicațiilor doctorului Walken și ale celorlalți.
Duncan lucra cu adolescenții în ședințe de grup și indivi
duale. Din cauză că mediul era atât de restrictiv și de depri
mant, aranjă să îi scoată la plimbare cât mai des cu putință. Vi
zitară muzee sau grădina zoologică, iar, alteori, se duseră doar
să se plimbe într-un parc. Deși administrația nu aproba decât
cu greu această „terapie recreațională", Duncan continuă să în
cerce să îi cunoască pe copii cât de bine putea. în realitate, în
cele câteva luni de când lucra acolo, își dăduse seama că se
simțea din ce în ce mai pesimist în privința a ceea ce putea face
pentru a le fi de ajutor. Filosofia generală a personalului părea
să fie aceea de a-i interna pe copii și de a-i ține cât mai docili
cu putință.
Tratament cu heavy metal
Psihiatrii de copii erau foarte rari în acea vreme. Când docto

rul Walken plecă în concediu, nu a avut cine să îi țină locul. Fără
un psihiatru care să facă internări și să primească noi pacienți, sec
ția nu mai primea decât urgențe. Așa s-a întâmplat că Duncan era
de gardă când o fată de șaisprezece ani a fost adusă de poliție
fiindcă fugise de acasă. Nu i se cunoștea adresa și nici vreo rudă.
Tamara arăta categoric ca o adolescentă rebelă. Purta o ja
chetă militară și jeanși zdrențuiți. Avea părul lung, cu șuvițe
Clientul care m-a schimbat • Barry Duncan

260 colorate și nepieptănat. Expresia inițială de îmbufnare deveni și
mai ostilă odată cu începerea discuției.
— Așa deci, Tamara. Așa se pronunță numele tău?
Fata își scutură capul dezgustată.
— OK, încercă din nou Duncan. Poate îmi spui cum ai ajuns
aici.
— Uite ce e, doctore...
Duncan începu să îi explice că nu era medic, ci doar un rezi
dent doctorand, când Tamara îl privi cu și mai mare suspiciune.
— Uite ce, orice ai fi, spuse ea. Am mai fost în locuri din as
tea de multe ori.
Se opri o clipă, continuând să îl studieze pe Duncan.
— Probabil că mi-am petrecut mai mult timp în asemenea lo
curi decât tine, îl provocă ea.
— Probabil că așa e, răspunse el cu un zâmbet larg.
Ii plăcea fata asta. îi plăcea tupeul ei. Deși părea foarte înfu
riată și refractară, bănuia că are motive să fie așa.
— Nu vreau decât să-mi fac porția aici, omule. Șaptespreze
ce luni, până împlinesc optsprezece ani. Și o șterg de aici. O să
fiu de capul meu.
Duncan fu de acord că părea un lucru bun. începură să vor
bească despre ce ar fi fost nevoie pentru ca ea să își dobândeas
că emanciparea și libertatea. O întrebă despre școală, despre sluj
bele pe care le avusese și despre lucrurile obișnuite care trebuie
discutate în cadrul interviului de la internare, dar răspunsurile
Tamarei erau cât se poate de zgârcite.
—Asta e Iron Maiden? Duncan schimbă subiectul, obosit de du
elul verbal, și arătă imaginea trupei de heavy metal de pe tricoul ei.
Tamara își plecă ochii, zăpăcită pentru o clipă, apoi, obser
vând ce purta, începu să râdă.

— Cunoști trupa asta? 261
— Sigur, zâmbi Duncan. Ascult și eu heavy metal.

începură să vorbească despre muzică și alte lucruri despre
care Duncan credea că ar putea să o intereseze. în cele din urmă,
reuși să revină la povestea ei și la situația în care se găsea. Tama
ra mai fusese până atunci în vreo șase cămine adoptive. Fusese
abuzată sexual și atacată fizic și, în cele din urmă, fugise și trăi
se pe străzi, unde se simțea destul de în siguranță. Era fugară de
câteva luni și aceasta i se părea cea mai bună opțiune.
— Mă întreb, spuse Duncan, dacă aș putea face ceva ca să te
ajut să stai aici și să nu mai fugi. Știu că nu e tocmai un hotel de
lux, dar trebuie să recunoști că e mai bine decât într-un spital
de stat.
Tamara fu de acord să lucreze cu Duncan și stabiliră să facă
ședințe zilnice în următoarele câteva săptămâni.
Contestarea lecțiilorînvățate
Tamara a fost destul de cooperantă în primele zile. S-a înscris

imediat la liceu și a început să frecventeze un grup de terapie
din instituție, pe lângă ședințele individuale programate cu Dun
can. își petrecură cea mai mare parte a timpului vorbind despre
muzică și plimbându-se în afara secției. La urma urmei, era un
centru de tratament rezidențial, astfel încât ședințele se desfășu
rau în mod obișnuit informai, ca parte a altor activități.
După o perioadă de câteva săptămâni, Duncan se simți din
ce în ce mai protector față de Tamara. De când se știa fusese în
șelată, dacă nu abuzată, de atâtea personaje parentale și terape
utul simțea că era de datoria lui să îi arate că putea să aibă în
credere într-un adult fără să se „frigă". Pe deasupra, o plăcea cu
Clientul care m-a schimbat ■ Barry Duncan

262 adevărat și voia ca ea să se însănătoșească. Era un copil cu un
potențial ațâț de mare și, cu toate acestea avusese atât de puține
oportunități.
Duncan fusese învățat, nu numai la facultate, ci și de către în
drumătorii săi că tratamentul avea mult mai puține șanse de re
ușită în cazul copiilor supuși abuzului cronic și manifestând de
opotrivă un comportament antisocial extrem. I se vârâse în cap
că asemenea copii nu vor fi niciodată în stare să își revină de pe
urma traumei pe care o suferiseră. Pentru prima oară însă,
Duncan avea mari îndoieli în privința acestei afirmații. Voia să
creadă — nu, avea nevoie să creadă — că exista o oarecare spe
ranță. Altfel, ce rost mai avea să se dedice ajutorării oamenilor?
Pe deasupra, în adâncul inimii credea că Tamara putea realmen
te să își lase trecutul în urmă și să o ia de la capăt. Părea incre
dibil de rezistentă, foarte puternică și plină de resurse și învăța
deopotrivă repede. Bazându-se pe progresul pe care îl făcuseră
în numai câteva săptămâni, Duncan începu să reconsidere lecți
ile care îi fuseseră vârâte în cap de mentorii săi.
Apoi psihiatrul-șef se întoarse din concediu.
Mâinile rătăcitoare
Doctorul Walken poate că se simțea revigorat de concediu,

dar continua să manifeste același devotament înverșunat față de
psihofarmacologie ca până atunci. Duncan asistă la prima lui șe
dință cu Tamara. Doctorul părea nemulțumit că pacienta fusese
internată fără aprobarea lui.
— OK, tânără domniță, spuse el după ce petrecuse zece mi
nute punându-i câteva întrebări de bază și făcând rapid un ches
tionar de sănătate mentală. Am ceva pentru tine.

Și spunând asta cu un zâmbet lugubru, începu să scrie o rețetă. 263
— Ce-i asta? spuse Tamara, revenind la comportarea arțăgoa
să, agresivă pe care o avusese în prima zi când venise la spital.
Duncan era consternat văzând revenirea ostilității și a suspiciu
nii. Se străduise atât de mult în săptămânile care trecuseră să îi
câștige încrederea, făcând ca, în locul copilului asprit al străzii,
să apară o tânără femeie fermecătoare.
— Poftim?
Doctorul păru surprins de furia din glasul Tamarei. Nu era obiș
nuit să fie sfidat de nimeni și cu atât mai puțin de vreun pacient.
— Am spus, „Ce-i asta?" Ce crezi că faci?
Doctorul Walken se îndreptă în scaun și îi aruncă pacientei
privirea sa cea mai serioasă. Duncan putu vedea, după bătăile
lui din picior, că Tamara îl călca pe nervi și nu se putu împiedi
ca să zâmbească ușor. Găsise întotdeauna că psihiatrul era cam
pompos și îl amuza faptul că Tamara îl sfida. Nimeni din insti
tuție nu avea curajul să o facă.
— Ei bine, draga mea, spuse el, sunt medicul tău și...
— Nu, nu ești.
— Nu simt?
— Nu, spuse ea și apoi arătă către Duncan, care stătea deo
parte. El e.
Duncan păru înspăimântat de atenția brusc îndreptată spre
el. Se simțea ca și cum ar fi fost în clasă și fusese prins făcând
ceva nepermis.
Doctorul Walken zâmbi.
— Da, dragă, înțeleg. Duncați, pe care îl vezi aici e un
membru al personalului, dar eu sunt psihiatrul-șef. Și ce cred
eu că ar fi cel mai potrivit pentru tine e administrarea de litiu
și imipramină.

264 — Nu iau antidepresive. Nu iau niciun fel de medicamente.
Și își încrucișa brațele, vrând să arate că discuția se încheiase.
Nu era dar dacă Walken era mai surprins de sfidare sau de fap
tul că fata asta încăpățânată cunoștea medicamentele pe care i le
prescrisese. Chipul îi fu străbătut de o fulgerare de mânie, căreia îi
luă imediat locul ceea ce el presupunea a fi un zâmbet înțelegător.
Din colțul unde stătea, Duncan își zise că arăta și mai reptilian.
Walken se ridică în picioare și se îndreptă spre Tamara, pri-
vind-o de sus. Decât să îi dea satisfacția de-a recunoaște că era
literalmente mai jos de el, fata își aținti hotărâtă privirile asupra
stomacului său. Medicul se plimbă puțin încolo și încoace prin
cameră, oprindu-se în cele din urmă în spatele Tamarei. Fata îi
putea auzi respirația și privi nervoasă peste umăr.
— Uite ce e, draga mea, spuse Walken, se pare că am pomit-o
cu stângul.
își puse mâinile pe umerii ei și începu să îi maseze ceafa.
— Trebuie doar să te relaxezi un pic. Trebuie să ai încredere
în noi. Trebuie să ai încredere în mine.
Mâinile sale începură acum să îi mângâie ușor spinarea, miș-
cându-se încet în sus și în jos.
Duncan privea scena din ce în ce mai stânjenit. Nu îi venea
să creadă că tipul ăsta chiar o atingea pe Tamara. Chiar nu își dă
dea deloc seama prin ce trecuseră copiii ăștia de când se știau?
Nu era sigur dacă ar fi trebuit să spună ceva și înainte de-a se fi
putut hotărî, Tamara — fie-i inima binecuvântată — vorbi în lo
cul lui.
— Ți-am spus, doctore-cum-te-cheamă, că nu iau medicamen
tele tale. Și ține-ți mâinile alea scârboase departe de mine!
Și spunând acestea, se răsuci și îi împinse mâinile la o parte.
Duncan simți că îi vine să o aclame.
JEFFREY A. KODIER, JON CARLSON

A ști care ți-e locul 265
După cum era de prevăzut, Tamara avu o recădere după în

trevederea cu psihiatrul. Toată încrederea dobândită în săptămâ
nile anterioare părea acum primejduită. Tamara rămase îmbuf
nată și ostilă față de personalul medical și continuă să refuze să
ia medicamente. Acest lucru a fost interpretat ca împotrivire și
a fost pedepsit corespunzător. Duncan o privea neajutorat cum
se deteriorează. în cele din urmă, hotărî să intervină în numele
ei pe lângă doctorul Walken.
— Domnule doctor, spuse cât de calm și de respectuos putea,
Tamara a făcut progrese foarte mari. A...
— Doar te-a manipulat, îl întrerupse Walken, apoi se întoarse la
dosarele pe care le verifica stând în spatele biroului supraîncărcat.
Fără să ia în seamă comentariul, Duncan scoase în evidență
faptul că fetei îi mersese mai bine ca oricând.
— S-a dus la școală — și adevărul e că învață foarte bine. Ia
parte la terapia de grup. E cooperantă în cadrul instituției...
— Nu și din câte văd eu, îl întrerupse din nou Walken și se
întoarse iarăși la hârtiile sale. Duncan nici măcar nu era sigur că
îl ascultă.
— A fost cooperantă în ședințele cu mine.
Duncan hotărî să se mențină pe un teren sigur.
— Am vorbit o mulțime despre planurile ei de perspectivă.
Are o mulțime de planuri de viitor...
— Barry. Barry. Pare limpede că aici e vorba de niște reacții
de contratransfer. Pari mult prea implicat în...
— Domnule doctor, aici vorbim de Tamara, nu de mine.
Duncan era surprins de siguranța sa. Tipul ăsta chiar îl inti
mida, dar simțea o ranchiună teribilă la adresa lui din cauza a

266 ceea ce făcea ca să anuleze tot ce obținuseră el și Tamara prin
strădaniile lor și se simțea vinovat că nu îi luase apărarea fetei
mai devreme.
Pentru prima oară, Walken își ridică privirile și îi acordă
lui Duncan toată atenția. Părea totuși mai mult agasat decât
interesat.
— Pur și simplu, nu are rost, insistă Duncan, să o forțăm să
ia niște medicamente de care nu are nevoie...
— Deci, acum îi lăsăm pe pacienți să hotărască ce vor ei? Așa
te-au învățat la facultate?
— Nu spun asta. Vreau doar să subliniez că Tamara are o is
torie de fugă de acasă și a amenințat deja că o s-o facă din nou
dacă o silim să ia medicamentele pe care spune că le-a mai luat
înainte. O fac să se simtă ciudat. O facă să se simtă ca și cum nu
ar mai fi ea însăși.
— înțeleg, spuse Walken, părând gânditor.
Preț de o clipă, Duncan avu o oarecare speranță că poate îl va
convinge pe omul ăsta. Apoi Walken spuse:
— Ce văd eu e că fata asta ne șantajează — dacă nu facem
exact ce spune ea, adoptă comportamentul autodistructiv obiș
nuit. E dovada clară a faptului că e mult mai bolnavă decât vrei
să admiți.
Walken continuă în același stil, conferențiindu-i lui Duncan
despre natura tulburării bipolare și despre toate simptomele care
îl îndreptățeau să o considere pe Tamara bolnavă mental. Singu
rul lucru care ar ajuta-o, insistă el, era medicația, într-o mare va
rietate și în doze mai curând masive. îl mustră pe Duncan pen
tru că își depășea limitele formării și îi porunci să se supună
regulilor, deoarece în caz contrar va rămâne fără slujbă.
Fără să mai spună nimic, Duncan se ridică și ieși din birou.

A învăța să fii curajos 267
Duncan nu știa ce ar mai putea face în afară de-a o asigura

încă o dată pe Tamara că va rămâne în continuare alături de ea.
Fata îl ascultă în tăcere, fără să se poată ghici nimic din ce gân
dea. A doua zi se duse la școală, apoi fugi, așa cum amenințase
de la început că va face dacă avea să fie forțată să ia medicamen
te. Zilele au trecut una după alta fără să se mai audă nimic de
ea. Duncan era îngrijorat gândindu-se întruna la toate lucrurile
oribile ce i s-ar fi putut întâmpla.
Când a fost adusă în cele din urmă înapoi de poliție și inter
nată în secție, Duncan constată că lucrul de care se temuse cel
mai rău se întâmplase. în timp ce vagabondase pe străzi, Tama
ra fusese prinsă de un grup de indivizi și violată brutal și repe
tat. Când fusese găsită era beată, drogată și inconștientă.
Tamara își recăpătă cunoștința când fu adusă înapoi în sec
ție. Țipa isteric, implorând să fie lăsată în pace. în schimb, câți
va asistenți o ținură cu forța în timp ce i se făcea o injecție cu un
antipsihotic.
— Eram acolo, îi spuse ea mai târziu lui Duncan, învinețită
de lovituri și bătută de m-am căcat pe mine și futută până la
inconștiență, și ce mi-au făcut ei când am ajuns înapoi aici?
M-au ținut cu forța, mi-au dat jos chiloții și mi-au dat alte dro
guri. Ca să fiu sinceră, nu știu care dintre violurile de grup a
fost mai rău.
Și, spunând asta, râse, dar era un sunet răgușit, lipsit de ori
ce umor.
— Isuse, făcu Duncan, scuturându-și capul și fără să mai știe
ce să spună. Se străduia să își stăpânească lacrimile de frustrare
și de furie.

268 — Hei, Barry, îl liniști ea, nu-ți face griji pentru mine. Am tre
cut eu prin altele și mai rele.
Avea în fața lui o fată de șaisprezece ani, pacienta lui, care în
cerca să îl consoleze în toiul propriei ei crize. Deși știa că Tamara
era extrem de încăpățânată, fu uimit de ce urmă mai apoi. In săp
tămânile următoare, doctorul Walken și asistenții săi continuară
să încerce să o țină pe Tamara pe cât se putea de sedată și de do
cilă. Totuși, la fiecare încercare de a-i da medicamente, ea născo
cea o modalitate de a-i împiedica. Era de-acum expertă în ascun
derea pastilelor, în a le strecura sub limbă și în a le scuipa fără
să se vadă. Duncan nu putea decât să scuture din cap, stupefiat
de tenacitatea și istețimea ei; în comparație cu ea, se simțea slab
și lipsit de șira spinării.
Venise vremea ca Duncan să ia poziție. Nu mai putea să stea
și să vadă cum fata asta minunată era distrusă sistematic de per
sonalul medical. începu să facă singur cercetări despre psihofar-
macologie. Asta se întâmpla cu mulți ani în urmă, înainte de-a
se fi aflat o mulțime de lucruri despre medicamentele respecti
ve și despre felul cum acționau asupra sistemului nervos. Revă
zând toate studiile existente despre antidepresivele triciclice și
litiu, nu putu găsi nici imul care să confirme eficiența utilizării
lor la copii și la adolescenți. Dată fiind utilizarea lor prevalentă
la copii, atât în instituția lui cât și în altele, nu putu crede că acest
lucru era posibil, închipuindu-și că nu se documentase cum tre
buie. încercă din nou, de data aceasta cu ajutorul personalului
de cercetare al bibliotecii și din nou ajunse la același rezultat: nu
exista nicio dovadă a eficienței lor. Se părea că tot ce se spusese
despre temeiul utilizării acestor medicamente pentru bolile men
tale ale copiilor pur și simplu nu era adevărat sau, cel puțin, se
baza pe dovezi empirice reduse.
JEFFREYA. KOTTLERJON CARLSON

Duncan a strâns și a organizat informațiile într-un raport con- 269
cis care rezuma dovezile la zi. Stabili o întâlnire cu doctorul
Walken, care nu era tocmai bucuros să îl vadă din nou în biroul
lui. Duncan era extrem de anxios din cauza întrevederii, astfel
încât făcu eforturi să fie pe cât de supus cu putință. Prezentă
foarte calm ceea ce descoperise, menționând că era îngrijorat de
felul în care Tamara și alți copii din secție erau medicamentați
(sau mai degrabă supramedicamentați) și își încheie prezentarea
spunând că nu a putut găsi niciun singur studiu care să arate că
asemenea medicamente erau eficiente la pacienți atât de tineri.
Doctorul Walken îl ascultă — de data aceasta cu o atenție de
săvârșită. își împreună mâinile ca pentru rugăciune, cu vârfuri
le degetelor atingându-i buza inferioară, apoi își lipi palmele de
tăblia biroului și îl privi pe Duncan drept în ochi.
— Drept cine dracu' te crezi, tinere? spuse el. Ai exact cinci
minute ca să ieși din biroul ăsta, să-ți strângi lucrurile și să pleci
din spital. Ești concediat! Și cum îndrăznești să-mi pui la îndo
ială judecata?!
îmbrățișarea finală
Duncan reuși să o mai vadă o dată pe Tamara înainte de-a

pleca; îi spuse ce s-a întâmplat și că acum era pe punctul de-a
pleca.
— Hei, asta-i grozav, spuse ea cu un zâmbet. Măcar unul din
noi scapă de aici.
Duncan zâmbi și el, deși se simțea mai degrabă scârbit decât
mândru. Da, făcuse ce trebuia, dar acum o părăsea pe Tamara și
pe ceilalți copii.
Citindu-i gândurile, fata îi veni iarăși în ajutor.

270 — Nu-ți face griji pentru mine, spuse ea. Sunt o supraviețuitoare.
— Da, ești, fu el de acord.
— Mă simt bine acum. îți sunt cu adevărat recunoscătoare
pentru tot ajutorul tău. Nimeni nu a mai făcut așa ceva pentru
mine.
Se îmbrățișară, apoi Duncan ieși pentru ultima oară pe ușă.
Tamara l-a învățat pe Duncan să nu mai fie niciodată comple
zent sau complice, din virtute sau din ignoranță. Rezistența, de
terminarea și curajul ei desăvârșit au fost cele mai impresionante
lucruri întâlnite în cariera sa. Era o fată de șaisprezece ani capabi
lă să țină piept tuturor acestor medici aroganți. Fusese bătută, vio
lată, abuzată și umilită și totuși găsise o cale de-a riposta fără să
își piardă speranța sau demnitatea. Credea cu adevărat că putea
trece peste toate aceste neplăceri, că, într-un fel sau altul, va pu
tea învinge.
Duncan și-a zis că, dacă cineva ca Tamara putea face asta,
atunci oricine putea. Acest fapt l-a determinat să devină avoca
tul drepturilor pacienților.
— Acesta a fost momentul definitoriu al carierei mele, își
amintește el. Nu mai cred de mult lucrurile pe care le-am învă
țat doar fiindcă vin de la niște așa-ziși experți. începând din acel
moment, am început să pun la îndoială totul și unii dintre pro
fesorii și îndrumătorii mei nu s-au sinchisit prea mult de asta.
Până atunci, Duncan avusese niște convingeri idealiste și în
tru câtva naive despre felul în care merg lucrurile în sistemul de
sănătate mentală. Ar fi trebuit să cunoască mai bine situația, dat
fiind că se trăgea din clasa de jos, dar fusese orbit de încrederea
în mentorii săi. După experiența cu Tamara totuși, fusese zdrun
cinat până în adâncul inimii.

— Atunci am avut o imagine clară despre ce înseamnă să 271
fii terapeut și despre ce faptă nobilă era să vrei să fii terapeut.
Voiam cu adevărat, sincer, să îi ajut pe oameni. Acum îmi dau
seama că asemenea bune intenții ar putea să le facă rău oameni
lor dacă simt însoțite de anumite presupuneri. Asta m-a deter
minat să încep să contest și să pun totul la îndoială în loc să ac
cept pur și simplu ceea ce mi se spusese. Nimic nu a mai fost la
fel pentru mine după aceea. Mi-am pierdut inocența. M-am sim
țit umilit. Dar m-am simțit și umil.
După trei ani
Duncan s-a mai întâlnit în cele din urmă cu Tamara, când îm
plinise nouăsprezece ani și era în sfârșit independentă. Urma
cursuri la liceul comunitar și avea un copil. Continua să ducă o
viață grea, dar îi mergea mai bine. In scurta scrisoare pe care i-a
trimis-o voia ca el să știe că îi era și acum recunoscătoare pentru
tot ce făcuse pentru ea. Duncan își dori să îi poată spune cât de
mult îl ajutase și ea la rândul ei.

CAPITOLUL 22
Leigh McCullough
Doamna învăluită în ceată
J
Leslie fusese în terapie mai mult de 25 de ani și se descria

drept o „drogată a terapiei", cineva care voia să continue ședin
țele de-a lungul întregii vieți. Unul dintre motive era că fusese
neglijată în copilărie și, în consecință, era prea ușor de rănit de
către ceilalți, astfel încât, în cele din urmă, se îndepărtase de fa
milie și de prieteni și se izolase aproape cu totul. Era grav depri
mată și acut suicidară. Fusese internată de cinci ori pentru ten
tative serioase de automutilare.
Terapeutul ei anterior se mutase din oraș, ceea ce reprezenta
se cam singurul mod în care relația lor s-ar fi putut sfârși. Leslie
fusese trimisă la McCullough, care îi fusese terapeutului ante
rior consultantă timp de câțiva ani.
Lui Leigh îi trebui ceva timp ca să descopere cum să o ajute
pe această pacientă foarte deprimată și cu care era atât de greu
să lucrezi. Ani de zile, Leslie se descrisese ca pe o „groapă mare
de deșeuri toxice", de care nu îi păsa nimănui. Având în vedere
cât de mult timp se simțise astfel această femeie și cât de inten
se erau sentimentele ei de inutilitate, McCullough se întrebă cum

ar putea ea să facă o breșă în viața ei depresivă și singuratică. 273
După o vreme, Leigh hotărî că, dacă Leslie simțea că nimănui nu
îi pasă de ea, că nu contează pentru nimeni, era crucial pentru
ea să se convingă că ar putea conta pentru unii. Și dat fiind că se
înstrăinase de cei mai mulți oameni din viața ei, Leigh hotărî că
acest lucru trebuia să înceapă în cadrul relației lor.
Trecuseră mai multe luni de terapie când McCullough hotărî
în cele din urmă să exploreze această problemă cu Leslie într-un
mod mai direct și să se concentreze pe sentimentul de a conta
pentru cineva:
— Dacă te simți ca și când nu ai conta pentru nimeni, o între
bă ea pe Leslie, ce crezi că simt eu pentru tine? Crezi că tu con
tezi pentru mine?
Leslie păru perplexă, ca și cum nu s-ar mai fi gândit nicioda
tă la asta.
— Nu știu, spuse ea până la urmă. Cred că nu mă aștept să
contez pentru tine. La urma urmei, nu simt decât una dintre pa
cientele tale. Nu suntem prietene.
— Nu, nu suntem, fu de acord Leigh. Este o relație profesio
nală. Dar asta înseamnă că nu sunt deloc sentimente umane re
ale în ea? Ai colegi la serviciu. Nu ai niciun fel de sentimente
pentru ei?
Era o întrebare la care Leslie nu putea răspunde. Se părea că,
în anii anteriori de terapie, nu i se ceruse niciodată să vorbească
prea mult despre impactul imediat al relației ei cu terapeutul. în
cele din urmă, dădu din umeri și se uită în jos, nefiind în stare
sau poate nevrând să răspundă.
— Deci, ce crezi că aș putea simți pentru tine?
Leigh știa că era preferabil să o întrebe așa, decât să îi spu
nă direct că îi păsa de ea. Mai știa și că a spune că Leslie conta
Clientul care m-a schimbat ■ Leigh McCullough

274 pentru ea ar fi făcut-o pe aceasta să plece pe loc. Analogia la care
se gândea era că, în loc să îi dea un pește, încerca să o învețe pe
Leslie să pescuiască singură, ca să vadă dacă putea să intre în re
zonanță cu ceea ce terapeuta ar putea simți. în realitate, Leigh se
simțea foarte apropiată de Leslie, care suferea atât de rău. Era
extrem de îngrijorată că această femeie vulnerabilă și-ar putea
pune la un moment dat capăt zilelor.
Văzând cât de greu îi era lui Leslie să își transpună sentimen
tele în cuvinte, Leigh hotărî să insiste.
— Dacă te uiți la fața mea, ce ți se pare că simt pentru tine?
Leslie își ridică privirea preț de o clipă, uitându-se în ochii ei,
apoi și-o coborî din nou.
McCullough trase adânc aer în piept deoarece se simțea la
rândul ei anxioasă fiindcă bâjbâia pe teritorii necunoscute și spu
se și mai blând:
-— Dacă te uiți la mine, ce ți se pare că simt?
In modelul ei de terapie, Leigh crede că e important să îl ex-
pui pe pacient la sentimente reținute, dar, în cazul acesta, sim
țea că e important ca terapeutul să fie și el prezent din punct de
vedere emoțional sau „expus". Nu se simțea deloc în largul ei în
timpul acestui proces în care își invita pacienta să o examineze.
După un timp, Leigh întrebă din nou:
— Deci, ce vezi? Ce simți în ochii mei?
Leslie șovăi, apoi încuviință din cap — un gest timid, dar care
era totuși o încuviințare.
— Da, rosti ea în șoaptă.
— Da, ce?
— Da, se pare că îți pasă de mine.
— Și ce înseamnă asta pentru tine?
— Mă face agitată.
JEFFREY A, KOTTLER, JON CARLSON

Și spunând asta, Leslie se trase înapoi și se ghemui în scaun. 275
McCullough își dădea seama că Leslie era realmente îngrozi
tă de sentimente și își zise că ar putea fi util să facă o desensibi
lizare, expunând-o treptat pe Leslie la aceste sentimente până
când le va putea suporta fără să o ia la fugă. își petrecură restul
ședinței făcând exact acest lucru, expunând-o gradat pe Leslie la
acceptarea unor sentimente care erau neplăcute pentru eâ, dar
care erau și un semnal luminos — de la un om la altul — că pu
tea învăța să le răspundă și să le păstreze.
— Nu am ajuns pe cât de adânc am putea..., comentă Leigh
la un moment dat. Putea simți o căldură uriașă între ele.
— Dar e foarte plăcut, nu-i așa?
Leslie, care acum era mai puțin împovărată, zâmbi, ținându-și
ochii tot închiși.
— Ca de la un om la om, de la femeie la femeie, ce simți că
există între noi?
— Mă simt... mă simt ca o virgină, răspunse Leslie.
— Ca o virgină...
— E ca și cum ai privi adânc în mine. Și asta mă sperie.
în acel moment, McCullough se gândi să exploreze sentimen
tele sexuale, deoarece știa că Leslie avusese relații sexuale cu fe
mei. Oricum, problemele ei nu fuseseră legate de sex, ci de izo
larea și de înstrăinarea de ceilalți, astfel încât Leigh își zise că era
mai important să se mențină la tema apropierii în relația lor.
Dacă sentimentele sexuale ar fi continuat să iasă la iveală și să le
stea în cale, le-ar fi abordat, deoarece apropierea și sentimente
le sexuale simt strâns legate. Dar, în momentul acela, nu voia să
complice lucrurile.
— Cum simți, întrebă Leigh, aceste sentimente de apropiere
de cineva în corpul tău în clipa asta?

276 Leslie își puse mâinile pe piept.
— Le simt aici, spuse ea, și aici.
își mută mâinile în dreptul stomacului, apoi și le încleșta.
— îmi dă senzația unui loc cu o personalitate puternică. E
bine. Mă simt bine.
Și zâmbi.
Leigh putea simți ceva schimbându-se. Simți că, în acel mo
ment, pentru prima oară după mult, foarte mult timp, Leslie se
simțea bine cu ea însăși ca ființă omenească. In acel moment, nu
se mai simțea ca o groapă de deșeuri toxice.
în următoarele minute, cele două femei nu făcură decât să
își zâmbească reciproc. Apoi, Leslie începu să dea semne de an
xietate.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Leigh.
— Pur și simplu, nu pot să suport.
Leslie rupse contactul vizual.
— Spune-mi ce simți în clipa asta. Nu fugi de ce simți.
— Nu sunt... Nu pot împăca sentimentul că îi pasă cuiva de
mine cu senzația că nu contez pentru nimeni. Nu pot suporta
aceste două lucruri împreună.
— Aha. Spune-o încă o dată. „Nu pot..."
— Nu pot spune că nu contez dacă îmi îngădui să știu că îți
pasă de mine.
— Așa e!
Leigh era entuziasmată de faptul că expunerile anterioare îi
permiteau lui Leslie să se descotorosească mai ușor de mecanis
mele ei de apărare și să recunoască faptul că merita să fie iubită.
— Ei bine, oftă Leslie, asta nu mă face să vreau să stau aici pe
vecie, dar nu îmi vine nici să fug cu adevărat acasă ca să fiu sin
gură și să mă joc pe computer.

— Păi, atunci mă întreb dacă m-ai putea lua cu tine, dacă ai 277
putea lua sentimentele astea cu tine.
McCullough își zicea că acesta era, la urma urmei, punctul
crucial al terapiei — să îi ajute pe padenți să asimileze sentimen
tele pozitive din partea terapeuților și să le folosească pentru a
crea alte relații intime în viețile lor.
—Mda, ar fi frumos, încuviință Leslie cu un zâmbet melancolic.
— Nu mă ai doar pe mine, ci și pe terapeutul de dinainte, și
pe sora ta, și pe cel mai bun prieten al tău. Poți să ne păstrezi cu
tine tot timpul.
McCullough insistă până la capăt pe ideea că Leslie putea ge
neraliza ceea ce descoperise în ședință, extinzând-o asupra altor
aspecte ale vieții.
—Așa cred, fu de acord Leslie, deloc sigură că putea face așa ceva.
— La urma urmei, nu ți-ar fi de niciun folos dacă acesta ar fi
singurul Ioc unde te poți simți importantă pentru aneva. Ar tre
bui să vii aici mereu și nu ăsta-i scopul terapiei. Trebuie să ajungi
să fii liberă..., dar nu fără aceste sentimente.
Ținând cont de atașamentele anterioare puternice ale lui Les
lie și de dependența de fostul ei terapeut, McCullough încerca
din răsputeri să generalizeze aceste sentimente pozitive extin-
zându-le asupra altor situații din afara terapiei pentru a accen
tua cât mai mult cu putință independența și autonomia.
— Așa e.
— Trebuie să ajungi să fii liberă, dar fără toată nefericirea pe
care o duci cu tine.
Din nou, Leslie încuviință din cap. Părea să priceapă.
— Mă întreb dacă ai fi în stare să îți îngădui să te simți așa
când ești acasă. Să îți îngădui să te simți în siguranță și bine.
Fața lui Leslie se lumină toată de înțelegere și zâmbi.

278 — O, da!
— Mă bucur să aud că spui asta.
— Da.
— Unde anume o simți, mai exact?
Leslie se opri o clipă, gânditoare, apoi își ținu mâna la mijloc.
— Nu aici, zise ea (atingându-și pieptul), e mai jos în stomac,
mai în centru.
— Ce sentimente bune simt acolo, în centru?
— Putere, spuse imediat Leslie. Ca chakra budistă.
— Te simți puternică, reflectă Leigh.
— Mda, zâmbi larg Leslie. E destul de plăcut, trebuie să recu
nosc. Aș vrea să hălăduiesc în locul ăsta mai des!
McCullough așteptă puțin și o lăsă să asimileze acest lucru.
După o bătălie atât de îndelungată era minunat să stea așa, îm
preună, și atât.
— Știi, spuse în cele din urmă Leslie, e ca și cum aș fi fost în
ceață toată viața și acum tu ești farul care mă călăuzește spre
țărm.
— Da, dar mai sunt și alte faruri, răspunse Leigh și apoi îi
păru imediat rău. își dădu seama că primise un dar minunat fi
ind comparată cu un far și că minimizase complimentul în loc
să îl savureze. Poate că era puțin cam prea vigilentă să nu devi
nă dependentă — și cumva nervoasă ea însăși.
— Sigur că te călăuzesc, adăugă ea, dar nu sunt singura care
are aceste sentimente pentru tine.
Leigh se simți imediat ușurată că Leslie nu fusese ofensată
sau dezamăgită. își dădu seama că încercase să o respingă din
cauza propriei sale anxietăți legate de intimitate și era încântată
să vadă că pacienta ei nu se supărase pe ea.

— E adevărat, recunoscu Leslie, nu ești singurul meu far că- 279
lăuzitor, dar luminezi mai tare decât celelalte. Strălucești cu
adevărat.
— Mai ales în timpul unei furtuni, adăugă McCullough.
— Da. Furtună. Dar ce mă necăjește acum pe mine cel mai
mult e ceața.
— Furtuna a scăzut în intensitate față de cum era, spuse
Leigh, hotărând să se concentreze cât mai mult cu putință pe ele
mentul pozitiv.
— Mda. Uneori, când simt singură în barcă e ca și cum nu aș
avea nicio vâslă. Dar acum e atât de bine, ca și cum tocmai mi-aș
fi scos capul din ceață, și pot să văd farul tău strălucind acolo și
călăuzindu-mă.
Când ședința se încheie, Leigh era nespus de bucuroasă de
progresele pe care le făcuseră. Fusese o experiență dificilă, pro
vocatoare pentru ea să exploreze sentimentele dintre ele, dar re
zultatul părea să justifice riscul. Leslie părea schimbată în bine
și, încă mai semnificativ, rezultatele au persistat mult timp după
terminarea ședinței.
își petrecură următoarele șase luni de după această breșă
ocupându-se de căile prin care Leslie putea să își restructureze
viața. începu să își facă prieteni. Se înscrise într-un club de lec
tură. Intră la facultate. Avu o relație amoroasă cu o femeie pe
care o întâlnise și începură să trăiască împreună (și continuau
să o facă ultima oară când mai venise la Leigh). Gândurile sui-
cidare dispărură odată ce Leslie ieși din ceața izolării. Și, în tot
timpul acestor schimbări dramatice, Leigh rămase farul ei că
lăuzitor. Totul începuse cu metafora farului luminos care o că
lăuzea în ceață.

280 Reflecții personale despre experiență
— Când am devenit terapeut, își amintește McCullough, nu

eram sigură ce însemna intimitatea emoțională. Fusesem învă
țată să fiu un îndrumător și să fiu bună cu oamenii și totodată
generoasă. Să știu să ascult. Am intrat în acest domeniu fiindcă
eram energică și știam că îi fac pe oameni să se simtă mai bine.
Dar nu am învățat niciodată cum să-mi exprim cu adevărat sen
timentele tandre sau cum să mă dezvălui pe mine însămi în mo
duri intime.
Leigh menționă că, până când copiii ei nu au ajuns la două
zeci de ani, nu și-a cerut scuze pentru că nu a fost un părinte pe
cât de tandru ar fi trebuit să fie. La început, copiii au liniștit-o,
dar și ei au devenit mai conștienți de distanța emoțională pe care
o luaseră inițial drept normală. Totuși, în clipa când Doamna în
văluită în Ceață a pătruns în lumina și în căldura contactului
uman, Leigh s-a simțit ca și cum își urmărea propriul far lumi
nos care implica un mai mare contact personal cu ceilalți.
— Era un teren cu totul nou pentru mine. Am început să în
cerc să îmi revizuiesc relațiile cu copiii mei. Mi-am schimbat fe
lul în care le răspundeam prietenilor apropiați. Erau niște lucruri
pe care pur și simplu nu le știusem înainte și trebuie să spun că,
după ce trecusem deja bine de patruzeci de ani, încă mai învă
țam. Am continuat să învăț de la pacienții mei la fel cum am în
vățat de la această femeie deosebită.
Leigh se opri o clipă, simțind că îi dau lacrimile la gândul că
relațiile ei deveniseră atât de bogate în ultimii ani. Ne-a spus cât
de recunoscătoare se simțea față de pacienții ei și de colegii ei
pentru că o învățaseră cum să devină mai apropiată. Chiar în
acel moment, în timp ce vorbea despre ceea ce învățase din

ședințele ei terapeutice se simți într-atât de inundată de senti- 281
mente, încât avu nevoie de un răgaz ca să își vină în fire.
— Totul a fost ca un dar uriaș pentru mine. Maturizându-mă,
nu mai simțisem niciodată acest nivel al contactului uman cu
ceilalți. Acum îl am nu numai cu pacienții, ci și în viața mea per
sonală. Acum văd acest lucru ca pe o zonă crucială a terapiei
care este atât de des uitată și atât de rar luată în seamă. Știu că
ceea ce spun acum i-ar putea face pe ceilalți terapeuți să nu se
simtă bine — așa cum s-a întâmplat și cu mine la început. Noi,
terapeuții, nu prea vorbim despre asta, nu-i așa? Dar ar fi cazul
să o facem.

CAPITOLUL 23
Patricia Arredondo
Clienta care și-a inspirat terapeuta
Sandy a fost prima clientă al lui Arredondo după ce și-a luat

licența. Era o femeie care avea nevoie să discute cu cineva
despre conflictele din familie. La prima vedere, Sandy părea
deprimată și deopotrivă neajutorată; era genul de om care
practic te invită să ai grijă de ea. Deși obținuse o diplomă de
asistent în construcții civile și lucra sârguincios, vorbea despre
sine ca despre o ratată desăvârșită. Printre necazurile ei se nu
măra o relație foarte conflictuală cu mama ei, care suferea de
emfizem.
Arredondo era puțin crispată în timp ce se ocupa de prima ei
clientă, astfel încât revăzu în minte tot ce învățase despre dez
voltarea psihologică a femeilor, în special acele teorii relaționale
și feministe care erau mai nuanțate cu privire la gen. Un lucru
pe care îl observă pe loc era că nu putea să nu se identifice cu
educația catolică strictă a pacientei sale, care accentua clar rolul
femeii ca protector altruist al familiei. Arredondo își dădu sea
ma fără greutate că aceasta era o sursă probabilă a vinovăției și
a frustrării lui Sandy.

Deși era înstrăinată de mama ei bolnavă, ca și de imul dintre 283
frații ei, Sandy descrise o relație bună cu tatăl ei. El fusese cel
care se ocupase de ea când era copil și o îndrumase în primii ani
de adultă. Acestea erau informațiile de bază despre mediul fa
milial. Sandy avea o prietenă foarte bună, o colegă de liceu în
care avea încredere și care o sfătuise să meargă la terapeut.
Sperând într-o baghetă magică
— Trebuie să mă ajutați, imploră Sandy într-o manieră care îi

aminti lui Arredondo de im cățeluș. Trebuie să mă scoateți din
situația asta.
Arredondo dădu din cap în semn că înțelege, dar în sinea ei
era cuprinsă de panică. Ce trebuia să facă cu femeia asta care se
aștepta ca ea să fie salvatoarea având un răspuns la toate?
— De asta am venit aici, repetă Sandy, mi s-a spus că puteți
să mă ajutați.
— Și ce vă așteptați, mai exact, să fac pentru dumneavoastră?
Arredondo se temea de răspuns, dar trebuia să întrebe din
nou ca să fie sigură.
— Să-mi spuneți ce trebuie să fac.
— Atunci hai să vedem ce opțiuni ai, răspunse ea, sperând să
arunce răspunderea înapoi în spinarea pacientei.
— Poți continua să îți vizitezi mama în weekenduri. Poți chiar
să începi să îți vizitezi mama mai des, în timpul săptămânii, dacă
asta te face să te simți mai bine. Ce altceva ai mai putea face?
Sandy dădu doar din umeri, neajutorată.
— Păi, ai putea doar să îi telefonezi.
Din nou, o ridicare din umeri neajutorată. Arredondo nu pu
tea spune dacă era vorba de indiferență sau doar de faptul că nu
Clientul care m-a schimbat ■ Patricia Arredondo

284 știa ce voia să facă. Ce era sigur era că nu îi plăcea rolul acesta
de-a încerca să rezolve problema spunându-i ce să facă. își dădu
seama că nu făcea decât să întărească rolul de neajutorată al lui
Sandy, care avea nevoie de cineva care să îi dea răspunsurile și
de o persoană autoritară în viața ei.
— îmi dau seama că ești frustrată, încercă din nou Arredon-
do. Dar chiar că nu pot să-ți dau răspunsurile pe care le cauți.
Nu pot să fac totul în locul tău, dar vreau să te ajut să te gândești
la ce e important pentru tine.
— OK, spuse Sandy, vădit dezamăgită.
— Lucrezi cinci zile pe săptămână, nu?
Sandy încuviință din cap.
— Locuiești la vreo jumătate de oră de mama ta.
Altă încuviințare.
— Ai spus că, de fiecare dată când te duci la ea, te simți mai
rău din cauza asta. Nu te simți bine în ceea ce te privește și nici
nu te simți ca și cum ai fi răspunzătoare de mama ta. Așa este?
— Da.
— Vreau să te ajut să îți schimbi unele dintre „obiceiurile
proaste" de-a te dărui, astfel încât să te poți simți mai bine, in
clusiv ajutându-ți mama.
In silă, Sandy fu de acord că părea un plan rezonabil. Conti
nua să se simtă dezamăgită că Arredondo nu avea o baghetă fer
mecată care să rezolve pur și simplu totul deodată.
Tipare similare
în următoarele câteva ședințe, Sandy vorbi despre singurăta

tea ei. Era singură și nu mai avusese de o bucată de vreme o re
lație bună cu vreun bărbat. Continua să aleagă bărbați care nu

erau liberi. Chiar atunci, era cu un bărbat care se despărțise re- 285
cent de soție și nu avea prea mult de oferit în privința disponi
bilității sau a obligațiilor.
— Sandy, s-ar părea că ai grijă de John exact la fel cum ai gri
jă de mama ta, îi spuse de-a dreptul Arredondo.
— Ce vrei să spui?
— Păi, hai să vedem similitudinile. Și lui John, și mamei tale
le oferi foarte mult, fără să primești prea mult în schimb. John îți
spune întruna că vrea sprijinul, răbdarea și înțelegerea ta. Vrea
ca tu să fii prezentă pentru el — dar numai când e disponibil. Și
totuși nu primești în schimb ce îți dorești. Nu ți se pare ceva fa
miliar?
— Ba da, recunoscu Sandy râzând, dar ce pot să fac?
Se uită la Arredondo cu privirea familiară de cățeluș, după
care adăugă:
— Spune-mi ce să fac!
Arredondo ignoră rugămintea obișnuită de-a o sfătui și, în
schimb, o ajută pe Sandy să vadă felul în care se programase sin
gură pentru dezamăgire și pentru vinovăția care o făcea să își
piardă mințile. Când John nu o sima, așa cum spera era copleși
tă de descurajare și își spunea că nu e bună de nimic. Când
mama ei avea o zi proastă, Sandy se blama. Gândurile autodis-
tructive, nocive erau cumulative până la a o face să se simtă cu
totul inutilă și lipsită de orice valoare.
Sandy se mai plângea și de felul în care era tratată la serviciu.
Deși lucra ca inginer în construcții civile, deoarece era femeie într-o
lume dominată de bărbați și fiindcă era doar asistentă se simțea
la fel de lipsită de valoare ca și în viața socială și familială.
— Așadar, sublinie Arredondo, vedem iarăși același lucru pe
care îl faci cu mama ta și cu John.

286 Sandy spuse că nu înțelege, dar acesta era răspunsul ei obișnuit.
— Ești întotdeauna fata bună, cumsecade, spuse Arredondo.
Ești fiica cea bună. Ești angajata bună. Ești prietena bună. Faci
tot ce se așteaptă ceilalți să fad, lăsând deoparte propriile dorin
țe. Te ocupi de toți. îți asumi răspunderea pentru problemele tu
turor celorlalți.
— Vrei să spui, ca la serviciu, când nu mă apreciază?
— Exact. Ai spus că muncești de-ți sar ochii. îi acoperi pe toți,
dar nimeni nu pare să o recunoască. E ca și cum toți s-ar aștep
ta să faci asta.
— Simt niște oameni mai reci, spuse Sandy, pe jumătate apă-
rându-se, pe jumătate recunoscând.
— înțeleg. Ded, fiindcă ei simt ingineri și funcționari publici,
au voie să fie grosolani și să profite de tine?
Sandy zâmbi, înțelegând ce voia să spună terapeuta.
Mda, toți câștigă mai bine ca mine. își iau pauze lungi la
prânz în timp ce eu rămân la birou și le fac treaba. Și se poartă de
parcă ar fi normal să o fac. Nu-mi arată nidun pic de recunoștință.
— Ca mama ta. Și ca John.
Sandy încuviință, ținându-și capul plecat și având lacrimi în
ochi.
— Deci, sunt trei zone diferite ale vieții tale care simt în afa
ra controlului și care respectă destul de mult același tipar.
Sandy își ridică ochii și întâlni privirea lui Arredondo, apoi
dădu din cap a încuviințare.
— Ai avut parte de prea multe „ar trebui să" în viața ta, in
sistă mai departe Arredondo. Atâtea cereri pe care crezi că tre
buie să le satisfaci, cereri imposibile care nu vor mulțumi pe ni
meni niciodată. De asta te simți ca și cum i-ai lăsa baltă pe toți,
inclusiv pe tine.

Dat fiind că lucra într-un centru de tratament al femeilor, Ar- 287
redondo recunoscu acest tipar foarte familiar în rândul pacien
telor sale care aveau profesii în domenii dominate de bărbați. îi
spuse lui Sandy că nu era singură, că multe, foarte multe femei
se luptau cu probleme similare încercând să câștige respect și un
tratament egal la locul de muncă.
Un cadou
Arredondo făcu terapie cu Sandy săptămânal timp de mulți

ani. Era primul ei pacient și totodată cel cu care a lucrat cel
mai mult, două motive pentru care a avut un asemenea impact
asupra ei. Arredondo simțea deopotrivă o mare grijă și un
mare respect pentru Sandy deoarece se străduia atât de mult
în terapie, așa cum făcuse în toate domeniile vieții ei. Era în
tru totul hotărâtă să facă în așa fel încât să îi meargă mai bine
în ciuda tuturor problemelor cu care se confrunta și a tuturor
oamenilor din lumea ei care erau hotărâți să o facă să li se su
pună întru totul. Venea la ședințe în timpul pauzei de prânz,
deoarece era singura perioadă liberă pe care nu o alocase în
grijirii celorlalți.
Lucru trist, exact când începuse să facă progrese semnificati
ve în privința maturizării sale, lui Sandy i s-a pus diagnosticul
de cancer. A fost o traumă enormă pentru ea și deopotrivă pen
tru Arredondo personal, deoarece nu mai cunoscuse pe nimeni
cu o boală mortală. Era ca și cum un membru al familiei sale ar
fi fost în primejdie și exact așa o și simțea pe Sandy după toate
sutele de ore pe care le petrecuseră împreună într-o relație atât
de strânsă. Arredondo începu să se simtă neajutorată fiindcă nu
putea face mare lucru pentru Sandy.
Clientul care m-a schimbat « Patricia Arredondo

288 Privind retrospectiv la relația lor, Arredondo simte acum că
Sandy i-a făcut un dar neprețuit. De-a lungul întregii chimiote-
rapii și al tuturor tratamentelor, ea a dovedit un curaj, o dârze
nie și o hotărâre uriașă de-a supraviețui. în timp ce înainte de-a
se îmbolnăvi de cancer, Sandy se lăsa pe sine la urmă și se îngri
jea de oricine altcineva, perspectiva morții a trezit-o așa cum nu
o mai făcuse nimic altceva până atunci și a făcut-o să manifeste
o voință de-a trăi remarcabilă.
Sandy a determinat-o pe Arredondo să înființeze un grup de
sprijin pentru femei care se luptau cu probleme de stimă de sine
și de relaționare. Sandy a devenit vedeta grupului, fiind cea care
le inspira pe toate celelalte să ia poziții mai active, mai autorita
re în viețile lor personale și profesionale. Cancerul era ca o bom
bă cu ceas înăuntrul ei și, pur și simplu, nu voia să mai piardă
nici măcar o clipă din viața ei.
Membrii grupului de sprijin au devenit un înlocuitor pen
tru familia lui Sandy. Tot atunci, a întâlnit la serviciu un băr
bat care părea foarte deosebit de cei pe care îi întâlnise de obi
cei. La început, Arredondo s-a simțit protectivă față de Sandy
din cauză că era atât de vulnerabilă și de credulă, dar s-a do
vedit că bărbatul respectiv era realmente atât de bun pe cât
părea să fie. O duse pe Sandy în tot felul de locuri frumoase
din oraș și călătoriră împreună prin toată țara. Și apoi s-au că
sătorit. Toate membrele grupului au venit la nuntă, inclusiv
Arredondo.
Sandy s-a hotărât să renunțe la slujbă, ceea ce constituia alt
cadou pe care și l-a făcut sieși. La urma urmei, viața e prea scur
tă ca să o irosești cu o slujbă lipsită de rost și cu niște colegi fără
niciun haz. Pentru ea a fost un act de independență dramatic,
care a deschis un nou capitol în viața ei.

Odată ce s-au stabilit în Florida, Sandy a lucrat la societatea 289
locală pentru cancer, până când boala i-a revenit. Cam pe atunci
s-a dus Arredondo să o viziteze. Deși Sandy era foarte bolnavă,
Arredondo a fost stupefiată de transformarea ei: femeia aceasta
iradia incontestabil energie spirituală. Părea împăcată. Arredon
do era încântată să vadă că Sandy și soțul ei își construiseră o
viață frumoasă împreună și se bucurau de o relație solidă. Erau
fericiți. Și ea își trăia viața din plin.
Nu după multă vreme, Arredondo a primit un telefon care o
anunța că Sandy murise.
Evadarea din sistemele opresive
Arredondo fusese învățată în cursul formației sale să păstre

ze anumite limite, dar Sandy, prima ei pacientă, a învățat-o alt
ceva: că latura ei umană se împlinise mai mult odată ce renun
țase la atitudinea distantă. De atunci încoace a învățat, lucrând
cu multe alte femei, că era important să vezi persoana din celă
lalt, nu doar profesia sa (lucru valabil și în imaginea de sine). Au
fost momente când a renunțat la rolul ei de terapeut tradițional
în scopul de-a stabili legătura cu Sandy la un nivel mai perso
nal. Așa cum vom vedea în multe alte relatări din cartea de față,
o asemeena receptivitate aduce schimbări în cazul ambilor par
teneri din cadrul procesului.
Arredondo se putea lesne identifica cu problemele lui Sandy
deoarece multe din necazurile cu care se luptase erau legate de
regulile responsabilității, de acele „ar trebui să" referitoare la ce
trebuia să facă. Arredondo a învățat, la fel ca pacienta ei, că nu
poți respecta mereu regulile de la locul de muncă fără să te pierzi
pe tine însuți. în timp ce o privea pe Sandy cum se pierdea pe

290 sine subordonându-și dorințele față de cele ale colegilor, Arre-
dondo și-a dat brusc seama că și ea făcea același lucru.
Arredondo fusese profesoară la o universitate de elită de pe
Coasta de Est. Când acceptase postul, nu își dăduse seama că,
de mulți ani, niciun asistent nu obținuse titularizarea. Abia când
făcea terapie cu Sandy a văzut Arredondo limpede lucrurile: pro
babil că nici ea nu avea să fie titularizată. Faptul că tocmai tre
cuse printr-un divorț se adăuga necazurilor ei.
Ascultându-se pe sine și călăuzind-o pe Sandy către dobân
direa unei mai mari puteri, Arredondo nu putu să nu aplice ace
leași principii la propria viață. își dădu seama că nici ea nu era
mai satisfăcută de slujba ei decât Sandy. Dacă Sandy se simțea
maltratată de un sistem opresiv, la fel stăteau lucrurile și cu te-
rapeuta ei. Și în timp ce Sandy se străduia să se elibereze de opre
siunile sistemului, Arredondo hotărî că venise și pentru ea vre
mea să-și găsească un loc de muncă mai sănătos.
Propriile conștientizări și hotărâri ale lui Arredondo care au
apărut ca urmare a terapiei cu Sandy nu au fost niciodată discu
tate pe față în ședințe. De fapt, Arredondo nu și-a dat seama de
cât după încheierea terapiei de sursa impulsului ei de-a face
schimbări personale și profesionale. Chiar și astăzi, ea se simte
recunoscătoare în fața primei sale paciente pentru curajul și an
gajamentul pe care le-a demonstrat. Sandy nu și-a dat seama
niciodată de forța impactului pe care l-a avut asupra terapeutei
sale și nici de felul în care vitalitatea și implicarea ei au inspirat-o
pe Arredondo așa cum nimic altceva nu ar fi putut să o facă.

CAPITOLUL 24
Howard Kirschenbaum .
Un val de sentimente
— E vorba de fratele meu, începu femeia fără alte introdu

ceri. Ea însăși era consilier, așa că știa cum merg lucrurile și ce
anume ar putea să vrea să știe noul terapeut pentru a începe
terapia.
Kirschenbaum dădu din cap, încurajând-o să spună orice o
făcea să se simtă bine. Ca biograf al lui Cari Rogers, părintele te
rapiei centrate pe client, era obișnuit să le permită clienților să
structureze ședințele așa cum doreau. Avea să aștepte să îi audă
povestea și să își facă o idee despre ce se întâmpla, fără să o în
trerupă sau să intervină prea mult.
— Eram foarte apropiată de el, spuse Wendy cu glas scăzut.
Extrem de apropiată.
Kirschenbaum află că Wendy avea o familie foarte unită. Vor
beau mult unii cu ceilalți și se bucurau de apropierea dintre ei.
Aceasta o făcu pe Wendy să fie foarte surprinsă când află de la
un prieten că fratele ei, Scott, fusese văzut prin oraș strângând
bani în numele unui grup religios nedefinit care părea mai mult
un cult decât o organizație caritabilă legitimă.
Clientul care m-a schimbat ■ Howard Kirschenbaum

292 Lucru ușor de înțeles, părinții lui Wendy au fost necăjiți când
au aflat acest lucru și au rugat-o să afle ce se întâmplă. Scott nu
mai dăduse semne de viață de la o vreme, ceea ce nu îi stătea
în fire.
în cele din urmă, Wendy și-a localizat fratele și i s-a părut că
e foarte slab, de parcă nu ar mai fi mâncat ca lumea de mult
timp. Într-adevăr, trăia în comun cu un grup care îl ținea sub con
trol sever.
în timp ce Wendy povestea, Kirschenbaum observă că tonul ei
era destul de indiferent, ca și cum ar fi vorbit de niște lucruri ne
utre și pe care le repetase des. Abia când ajunse la descrierea vi
zitei pe care i-o făcuse lui Scott începură să apară sentimentele.
— M-au dus în camera aia, spuse ea și vocea i se frânse ușor,
înainte chiar de-a fi apucat să-1 văd, ei mi-au spus că nu avem
decât foarte puțin timp la dispoziție ca să stăm de vorbă.
— „Ei" fiind...?
— Cei care îl țineau acolo, rosti ea repede cu un fel de râs, dar
fără să zâmbească. Liderii acestui... cult... acestui grup.
Kirschenbaum dădu din cap în semn că a înțeles.
— Așa că am luat loc și ei l-au adus pe Scott. Am fost atât de
șocată când l-am văzut. Era atât de... nu știu... Nu mai părea de
loc fratele meu. Era așa de slab... Avea obrajii scobiți și fața își
pierduse aproape toată culoarea. Părea bolnav, ca un zombie sau
așa ceva. Era ca și cum... nu știu... ca și cum nu ar fi fost acolo.
— Deci, abia dacă mai semăna cu fratele tău așa cum îl știai.
Era ca și cum ar fi fost un altul?
Wendy dădu afirmativ din cap, apoi spuse că, atunci când
i-a vorbit de îngrijorarea ei, despre cât de neliniștiți erau părin
ții lor din cauza lui, el a răspuns cu o voce ca de robot că era
bine.

— A continuat să spună asta iar și iar, că era bine. Dar cu cât 293
o spunea, cu atât mă simțeam mai îngrijorată. Era cât se poate
de clar că nu se simțea bine deloc.
Se opri, părând cufundată în amintiri.
— Ce s-a întâmplat după aceea? o îndemnă Kirschenbaum.
Ai spus ceva?
— Da, am spus. L-am rugat să vină cu mine acasă. I-am spus
că nu trebuie să vină de tot, ci doar în vizită. Voiam să-l scot nai
bii din locul ăla înspăimântător și să-l duc departe de oamenii
aceia. Dar el doar a continuat să spună că e bine, că nu avea voie
să plece și că și asta era bine.
— Ți s-a părut că se hotărâse singur să rămână acolo? întrebă
Kirschenbaum, simțind încotro putea duce asta.
— Așa cred. Dar nu așa simțeam. Părea că nu e în stare să ia
singur asemenea hotărâri. Era ca și cum îi spălaseră creierul sau
ceva de genul ăsta.
— Deci, nu a vrut să vină cu tine?
Wendy scutură din cap.
— Nu. Am încercat să-l conving, dar el a insistat că e bine
și că nu avea de gând să plece. Nu puteam... nu puteam să fac
nimic.
Acela a fost momentul când în glas i-a apărut cu adevărat
emoția și ochii i-au fost inundați de lacrimi.
Wendy le-a spus celor de acasă ce se întâmplase. Părinții ei
au consultat niște avocați care le-au spus că nu aveau nicio bază
legală, că fratele ei era la vârsta la care putea lua singur hotărâri.
Au hotărât cu toții ca Wendy să mai facă o încercare, astfel încât
a mai așteptat câteva săptămâni și apoi s-a întors la sediul ace
lei comunități ca să încerce să îl scoată pe Scott de sub influența
cultului.

294 Imediat ce și-a văzut fratele, Wendy și-a dat seama că starea
i se deteriorase și mai mult față de la ultima ei vizită. Acum era
mai mult decât slab — arăta ca un deținut emaciat dintr-un la
găr de concentrare. Puterile îi slăbiseră, gesturile și cuvintele îi
erau apatice. Arăta ca și cum ar fi fost pe moarte.
Argumentele lui Wendy nu au fost nici de data aceasta con
vingătoare. Scott însuși nu părea să creadă în propriile afirmații
cum că se simțea bine și totuși continua să nu răspundă implo
rărilor surorii sale. Wendy îl rugă încă o dată să vină cu ea, dar
el nu părea să o audă. Stătea doar pe un scaun, încovoiat, pri
vind în gol. După scurtă vreme, doi membri ai cultului veniră să
îl ia pe Scott de acolo. Ultimul lucru pe care Wendy reuși să i-1
spună înainte de-a pleca a fost că îl iubea foarte mult. Chiar îna
inte de-a dispărea pe coridor, acesta se întoarse cu fața la ea și,
în clipa aceea, Wendy știu că era ultima dată când îl mai vedea
pe fratele ei. Imaginea aceasta a bântuit-o necontenit. Câteva săp
tămâni mai târziu, auziră că Scott murise.
In timp ce Kirschenbaum asculta povestea aceasta tragică avu
sentimentul că era vorba de niște sentimente mult mai adânci de
cât cele pe care le exprimase Wendy. Putea simți greutatea împovă
rătoare a tristeții — și sugestia vinovăției — pe care o ducea peste
tot cu ea. Când îi spuse acest lucru, Wendy păru să se prăbușească.
— Era pe moarte, rosti ea abia auzit. Și nu puteam face nimic
ca să-1 ajut.
Acum plângea în hohote, fără nicio reținere.
— Nu aveai cum să-1 ajuți, repetă Kirschenbaum, reflectând
la ceea ce părea să fie o temă recurentă pentru ea.
O spusese mai devreme și o spunea acum din nou. Kirschen
baum repetă:
— Nu puteai face nimic.

Wendy se uită la el și îi întâlni privirea. 295
— Nu puteam să-1 ajut! țipă ea, făcându-i pe amândoi să tre

sară. Era pe moarte și eu nu am putut face nimic ca să-1 salvez.
Era ca și cum s-ar fi produs o fisură în barajul care îi reținea
toată furia și disperarea, lăsând ca totul să se reverse. Wendy în
cepu să hohotească atât de sfâșietor, încât îți făcea rău să o auzi.
Howard nici nu își putea închipui cum trebuie să fi fost să ducă
toată povara asta cu ea atâta vreme.
— Cred că a fost cumplit pentru tine, răspunse el, să te simți
atât de neajutorată.
— Pur și simplu, nu l-am putut ajuta, gemea Wendy iar și iar.
Nu l-am putut ajuta... Am încercat... am încercat!... Dar nu am
putut să-1 ajut. N-am putut...
După care cuvintele îi fură înecate de hohote, ca și cum poto
pul de emoții creștea în intensitate.
Trecură așa zece minute, care lui Kirschenbaum i se părură
ore din pricina intensității lor. în cele din urmă, la fel de brusc
cum începuse, năvala de sentimente încetă. Avea în poală o gră
madă de șervețele udate de lacrimi. Se uită la ele ca și cum ar fi
fost șocată că din ochi i se scurseseră atâtea lacrimi.
Kirschenbaum mai așteptă câteva clipe, privind-o atent, apoi
o întrebă cum a suportat toate aceste sentimente pe care le du
sese cu ea atâta vreme.
Wendy scutură din cap, arătând clar că nu era un subiect de
spre care să vrea să vorbească în acel moment. După o pauză în
care își trase răsuflarea, începu să plângă din nou cu o intensita
te aproape înspăimântătoare.
Atunci Kirschenbaum se dădu cu totul bătut. Nu avea niciun
rost să mai pună vreo întrebare sau să comenteze niște senti
mente până când pacienta sa nu era în stare să asimileze ceea

296 ce discutau. Deocamdată se afla într-o stare în care tot ce putea
face era să sufere și să plângă.
Pătrunzând mai adânc sfera sentimentelor
— Imaginează-ți că sunt fratele tău, îi sugeră Kirschenbaum

lui Wendy după o vreme, când își mai veni în fire. OK?
Wendy dădu afirmativ din cap. Părea puțin stânjenită de iz
bucnirea care durase atât de mult, dar acum părea să își fi recă
pătat controlul. Formația de consilier pe care o avea părea să o
ajute să își dea seama că trebuia să facă ceva cu toată tulburarea
aceasta care ieșise la iveală; nu era nici pe departe de ajuns să o
exprime o singură dată.
— OK, deci eu sunt fratele tău, repetă Kirschenbaum, invi-
tând-o pe Wendy să i se alăture în această reconstituire. Adu-ți
aminte cum eram în camera aceea când m-ai văzut pentru ulti
ma dată.
Wendy își închise ochii preț de o clipă, concentrându-se asu
pra scenei pe care o descrisese înainte. Respiră adânc, încercând
să rămână concentrată și să nu se mai lase iarăși pradă tulbură
rii. în cele din urmă, dădu din cap, arătând că avea scena în fața
ochilor.
— lată-mă, spuse Kirschenbaum cu un glas hipnotic. Stau
acolo, slab, încovoiat, istovit, sleit. Așa e?
Wendy dădu afirmativ din cap.
— Acum mă întorc să-ți spun la revedere pentru ultima oară.
Sunt...
înainte de-a putea continua, Wendy scoase un țipăt sugrumat:
— Nu. NUU! Te rog, nu. Nu pleca, Scott! Te rog, Scott. Vino
cu mine. Scott. Scott!

Și apoi urletele ei i se opriră în gât și începu să hohotească 297
din nou.
Kirschenbaum se aplecă în scaun, venind mai aproape. Se în
tinse și luă mâinile lui Wendy într-ale sale. Știa că cineva care fu
sese adânc zdruncinat de o traumă avea nevoie disperată de un
contact imediat.
— Vreau să te uiți la mine, Wendy. Poți să faci asta?
Wendy se zbătu, cu privirile agitându-i-se între mormanul de
șervețele umede din poală și ochii terapeutului. Păstră contactul
doar pentru o clipă și apoi păru să alunece înapoi în scena cu fra
tele ei.
— Wendy, spuse Howard mai ferm, strângându-i mâinile,
vreau să te uiți la mine. Uită-te în ochii mei!
Așteptă până când Wendy trase aer în piept și putu să se uite
la el fără să își abată privirile.
— Era pe moarte, repetă Wendy ca pe o mantra. Era pe moar
te și nu l-am putut ajuta. Nu l-am putut salva.
Și apoi se trase de lângă Kirschenbaum, își smulse literalmen
te mâinile dintr-ale sale și se lăsă pe spate în scaun, ghemuindu-se
ca un animal rănit. Zgomotele pe care le scotea semănau efectiv
cu gemetele cuiva care moare de pe urma unei răni fatale.
Din nou se repetă ciclul cu Wendy plângând în hohote și
spunându-și întruna că nu și-a putut ajuta fratele. Kirschenba
um se mulțumi să aștepte, neștiind prea bine ce să facă și to
tuși fiind convins că acesta era lucrul de care ea avea nevoie în
acel moment.
Trecură câteva minute, suficient de multe pentru ca Kirschen
baum să se convingă că Wendy își exprimase cu certitudine în
treaga amploare a pierderii suferite. Acum puteau începe să ex
ploreze mai obiectiv aceste sentimente. Dar exact când încercară

298 să redirecționeze conversația către o tentativă de a înțelege și in
terpreta cele întâmplate, Wendy începu din nou să plângă și
simți nevoia să spună din nou toată povestea.
Sesizând tiparul care se anunța, Kirschenbaum o luă și el de
la capăt, prefăcându-se că tocmai începuseră ședința.
— înțeleg că ai un frate, spuse el pe un ton amabil, nevino
vat, invitând-o să descrie de la început tot ce se întâmplase. Fă
cea aceasta nu numai pentru a o desensibiliza la suferință, ci și
fiindcă era de părere că asemenea emoții distrugătoare aveau ne
voie de o descărcare fizică. Wendy avea nevoie să se elibereze de
toată durerea, mânia, vinovăția și tristețea. Până nu reușea să
scape de ele, erau slabe șanse de-a face vreun progres.
De-a lungul mai multor ședințe o începură pe fiecare ca și
cum s-ar fi întâlnit pentru prima oară. Howard începea mereu
cu invitația aparent naivă:
— înțeleg că ai un frate, ceea ce era semnalul pentru Wendy
de-a spune din nou toată povestea și de-a da drumul potopului
însoțitor de sentimente.
De fiecare dată când descria ce s-a întâmplat, Wendy repeta
iar și iar că fratele ei era pe moarte și că ea nu putea face nimic
ca să îl ajute, continuând să exprime sentimentul acela de nea-
jutorare și de lipsă de putere.
La un moment dat, după vreo șase asemenea repetiții, Kir
schenbaum puse o întrebare lămuritoare pentru a o încuraja pe
Wendy să își exploreze posibila vinovăție, dar ea se mărgini să
scuture din cap impacientată: nu era un subiect care să o intere
seze încă, mai ales dacă implica despărțirea de sentimentele ei
în vederea unei abordări intelectuale. în schimb, voia să conti
nue să spună povestea, adăugându-i noi detalii și straturi și în
cheind cu declarația:

— Nu puteam face nimic ca să-l ajut. 299
Kirschenbaum observă imediat că era o declarație foarte di

ferită de: „Nu l-am putut ajuta." înainte, ea spusese că nu putea
accepta ceea ce se întâmplase și continua să fie obsedată de ima
ginea fratelui ei pe moarte fără ca ea să poată interveni în vreun
fel. Acum totuși spunea povestea cu o întorsătură nouă: da, fra
tele ei murise fiindcă fusese neglijat, dar nu putuse face nimic
pentru a-1 opri. Ea și familia ei făcuseră tot ce se putuse.
Wendy făcu tranziția de la neajutorare și autoînvinovățire la
acceptare aproape pe nesimțite. Părea să recunoască într-un mod
diferit faptul că nu existase niciun lucru pe care ar fi putut sau
ar fi trebuit să îl facă. Dacă existase vreodată o problemă a vino
văției — și cu siguranță că fusese — ea nu a ieșit niciodată la
iveală. Era ca și cum și-ar fi descărcat toată energia negativă prin
potopul de lacrimi. Continua să aibă un sentiment de pierdere,
desigur, dar acum accepta ce se întâmplase și cum se întâmpla
se. Nu avea să poată uita niciodată ce se întâmplase, dar acum
putea trăi cu această amintire.
Kirschenbaum nu mai asistase și nici nu mai trăise vreodată
o asemenea profunzime a sentimentelor, indiferent că erau lega
te de tristețe sau de altceva. Nivelul groazei, chinul emoțional,
angoasa pe care le exprimase Wendy erau mai puternice decât
tot ce întâlnise la ceilalți pacienți anteriori sau în relațiile perso
nale. Cunoștea desigur destule despre Holocaust și despre alte
acte de cruzime omenească extremă. Multe rude pe care nu le în
tâlnise niciodată muriseră în lagărele morții. Se implicase în miș
carea drepturilor civile din Mississippi într-o vreme când trei co
legi de-ai săi fuseseră uciși bestial. Totuși, nu mai avusese
niciodată un contact atât de direct, de intim și de intens cu ex
primarea emoțională ca acela pe care îl trăise cu Wendy.

300 — Eram impresionat și intimidat de ceea ce se întâmplase, își
amintește Kirschenbaum. Asistasem la ceva care îmi afectase pro
fund înțelegerea emoției și a profunzimii cu care poate fi trăită.
Era un soi de tristețe care era dincolo de tot ceea ce cunoscusem
personal. Nu știu cum să îi dau un înțeles mai profund altfel de
cât spunând că era ca și cum aș fi avut un fel de experiență reli
gioasă, sau aș fi văzut una dintre cele mai mari capodopere, sau
aș fi asistat la nașterea unui copil — aveam un sentiment de ad
mirație și de respect. Desigur că nu era una dintre cele mai plă
cute sau frumoase părți ale vieții, dar era tot o parte a experien
ței umane. Eram profund recunoscător pentru ceea ce îmi
împărtășise Wendy.
Din punct de vedere profesional, Kirschenbaum a învățat că
în viața oamenilor există anumite probleme care, pur și simplu,
nu pot fi rezolvate. Există anumite lucruri pe care trebuie să ți le
asumi, să le înfrunți și să accepți realitatea că nu poți face mare
lucru pentru a le schimba. Acesta nu era doar țelul terapiei lui
Wendy, ci și al lui Kirschenbaum: el a învățat despre limitele pro
priei sale capacități de-a vindeca. Nu îl putea aduce înapoi pe
fratele lui Wendy și nici să facă să-i dispară amintirile dureroa
se. Tot ce putea face era să o ajute să trăiască cu ele, astfel încât
să nu o mai dezechilibreze. Wendy avea să ducă cu ea pierderea
profundă pentru tot restul vieții sale și el nu putea face nimic în
privința aceasta. Tot ce putea face era să fie alături de ea, să stea
cu ea pe moment și asta trebuia să fie suficient. într-un fel, era
suficient.
La un nivel mult mai personal, Kirschenbaum era capabil
acum, după terapia cu Wendy, să aibă acces la o profunzime mai
mare a propriilor emoții. în acel moment al vieții sale, nu pier
duse încă pe, nimeni drag. Acesta este unul din motivele pentru

care era atât de mișcat de suferința la care asistase și care depă- 301
șea complet tot ce cunoscuse vreodată.
— Steaua mea norocoasă m-a părăsit nu după multă vreme
și am început să asist la îmbolnăvirea și moartea unor ființe
dragi. Cred că am fost în stare să suport mai bine decât înainte
acest întreg proces dureros și pierderea datorită celor întâmpla
te cu Wendy. Dacă simt nevoia, pot acum să rog pe un membru
de încredere al familiei, pe un prieten sau pe un coleg să îmi as
culte povestea. Pot acum să mă despovărez de durere în feluri
pe care nu le utilizasem înainte. Acum știu că înțelegerea celor
lalți are o mare putere de-a mă ajuta să mă vindec.
De atunci încoace, Kirschenbaum a fost în stare să generalize
ze această lecție, extinzând-o și asupra altor emoții și contexte.
— Dacă cineva apropiat mie este supărat pe mine, acum sunt
capabil să îi permit să fie supărat fără să simt că trebuie să mă
apăr sau să mă supăr la rândul meu. Pot să recunosc că, în mul
te cazuri, ei nu vor decât să își exprime sentimentele și că nu au
nevoie ca eu să le răspund justificându-mă sau încercând să-i fac
să se simtă mai bine, că nu vor decât să se descarce spre binele
lor și poate că vor ca eu să-i ascult spunându-mi cât de supărați
sunt. Asta m-a ajutat în multe privințe ale vieții — furie, frică,
durere fizică și, desigur, pierderile de orice fel.
Kirschenbaum se opri o clipă, dându-și seama că, în viața lui,
se întâmplase recent ceva direct legat de subiectul despre care
vorbeam. Tatăl lui murise cu un an în urmă, la vârsta de 95 de ani,
după o îndelungată și chinuitoare luptă cu boala lui Alzheimer.
Howard fusese alături de el de-a lungul acestei îndelungate că
lătorii — fusese cu el într-un mod despre care știa că nu ar fi fost
posibil dacă nu ar fi reușit să suporte din ce în ce mai bine emo
țiile. A fost în stare să plângă treptat pierderea tatălui său, de-a

302 lungul anilor. Cu un an în urmă, când tatăl lui a cedat și a fost
internat în spital și apoi a fost mutat într-un cămin de bătrâni
unde a intrat într-un declin precipitat, Howard s-a dus în came
ra alăturată și a plâns în hohote. Infirmiera, vădit stânjenită să
audă un bărbat adult plângând, a încercat să îl încurajeze și să îl
facă să se oprească. Howard i-a explicat că se simțea bine și că
simțea doar nevoia să plângă. în următoarele două săptămâni,
înainte și după moartea tatălui său, l-a jelit în acest fel de mai
multe ori. La sfârșit, în el nu mai era o mulțime de durere acu
mulată. Asumase și își exprimase aceste sentimente așa cum sim
țise nevoia de-a lungul anilor și, în special, în ultima lună care îl
pusese la grea încercare.
Săptămâna trecută chiar, Kirschenbaum și familia lui au făcut
o slujbă de pomenire de un an pentru tatăl său, în care a fost dez
velită piatra de mormânt. în prezența prietenilor și a rudelor, el
a condus ceremonia în care au fost spuse rugăciunile tradiționa
le și cei prezenți și-au împărtășit amintirile despre defunct. Ho
ward a plâns doar puțin la un moment dat, îngăduind lacrimi
lor sale să cinstească amintirea tatălui și toate lucrurile pe care
le împărtășiseră. El se afla însă acolo și ca să își ajute mama și
mătușa, și alte rude ale căror lacrimi vărsate și nevărsate erau
vădit prezente. Jalea lor nu a mai incitat-o pe a lui, deoarece fu
sese întru totul sau cel puțin în suficientă măsură exprimată.
Faptul că a însoțit-o pe Wendy în și dincolo de profunzimea
uriașei sale dureri a jucat un rol important în a-1 ajuta pe Kir
schenbaum să ajungă de-a lungul anilor în profunzimea propri
ilor emoții — să le trăiască, să le accepte și să nu se lase afectat
de ele.

CAPITOLUL 25
În cefei cliențiiîși schimbă terapeuții

cu Mary Halunka
Am adăugat încă un membru echipei noastre în scopul de-a

ne duce la bun sfârșit studiul. Am practicat terapia peste trei de
cenii și am luat interviuri de felul celor din cartea de față de-a
lungul ultimilor cind ani; Mary este doctorandă și oarecum o ne
ofită. Ne-am gândit că este important să luăm în considerare im
plicațiile acestor relatări nu numai pentru practidenii experimen
tați, d și pentru cei care își fac debutul în acest domeniu. La urma
urmei, mesajele pe care le-am primit când am început cartea —
în principal că terapeuții nu se schimbă în terapie, iar dacă o fac
totuși e numai din cauză că au fost neglijenți și nu au respectat
păstrarea unor limite adecvate — se află într-un contrast marcat
cu temele despre care tocmai ați citit în aceste pagini. Nu numai
că cei mai proeminenți teoreticieni se simt schimbați de activita
tea lor și în special de anumiți clienți, ci par să fie de-a dreptul
recunoscători pentru aceste interacțiuni. Acest lucru nu ține de
loc doar de domeniul contratransferului, în care schimbările te
rapeutului simt definite drept proiecții sau reacții personale ne
adecvate.
Clientul care m-a schimbat ■ în cel fel clienții își schimbă terapeuții
304 Pentru unii este un teren interzis
Cititorul acestei cărți poate avea impresia că transformările

personale recunoscute ale terapeuților sunt niște cazuri frecven
te. Unii dintre intervievații noștri au fost categoric dezinvolți și
neutri în ce privește împărtășirea experiențelor lor. Câțiva au fost
atât de deschiși, de sinceri și de vulnerabili, încât ai fi putut cre
de că este vorba de un lucru obișnuit. Cu siguranță că nu e.
Un teoretician pe care l-am contactat pentru acest studiu (și
care va rămâne anonim) voia foarte mult să ne ofere o relatare.
L-am intervievat vreo 30 de minute, aproape jumătate din timpul
pe care ni-1 alocasem. Oricât a încercat, nu a putut să își amin
tească un singur caz în care vreun client să îl fi făcut să se schim
be. Niciunul.
— Cum e cu activitatea de profesor? l-am întrebat. în toți anii
în care ați predat cu siguranță că au fost studenți care v-au in
fluențat în mod durabil.
— Vreți să spuneți, care să fi contribuit la dezvoltarea mea in
telectuală?
— A, nu, am spus noi. Nu chiar. Ne referim la o schimbare a
personalității.
S-a gândit o bucată de vreme, apoi s-a scuzat. Nu, după mai
mult de 30 de ani în care a fost clinician, îndrumător și profesor
tot nu putea găsi un singur exemplu.
— Niciunul? am repetat noi iarăși, trăgând de timp. Era răs
punsul cel mai incredibil pe care îl primisem până atunci. Pen
tru noi părea de neconceput că era posibil să îți petreci atâta
timp în contact strâns cu oamenii și să nu te schimbi în urma
acestor interacțiuni. Se putea oare să se fi schimbat fără să își
dea seama?

— Stați o clipă. Stați o clipă, spuse el după încă o pauză. 305
M-am schimbat în multe feluri în urma unor lucruri pe care
le-am citit de-a lungul anilor. în special poezie. Era un poem...
Așadar, aveam în față un tip care nici măcar nu își putea în
chipui că ar fi putut fi influențat sau schimbat de către clienți. A
recunoscut că alesese deliberat specialitatea terapiei cognitive
din cauza limitelor ei clare în privința relației terapeutice (cel pu
țin așa cum le concepea el) și datorită discursului intelectual ac
centuat în locul acelor lucruri „haotice" care puteau duce la com
plicații inutile.
E ușor să iei în râs acest răspuns, dar cel care l-a dat este un
gânditor și un scriitor foarte respectat în domeniu și un clinician
de primă mână. Nu încerca intenționat să evite întrebările noas
tre. Nu a fost silit să participe la acest studiu, ci se oferise volun
tar și a făcut deopotrivă tot ce putea pentru a ne oferi ceea ce
căutam. Dar, pur și simplu, nu îi stătea în fire să își îngăduie să
ia în considerare schimbările personale aduse de activitatea lui.
Ne-ar fi plăcut să privim acest lucru ca pe o excepție, dar, din
păcate, sunt mulți în domeniul nostru care au fost formați astfel
încât să evite orice mențiune a reacțiilor personale ale terapeuți
lor, cu excepția cazurilor în care ar putea să intervină în trata
ment. La început, am fost stupefiați de acei terapeuți care păreau
atât de refractari la ideea de-a vorbi despre felul în care pacien-
ții lor îi făcuseră să se schimbe. Aveți mai jos o parte dintre răs
punsurile date de cei care au refuzat invitația de-a participa la
acest proiect:
„E stânjenitor să recunoști că ai vederi diferite."
„Nu vreau să par interesat și abuziv."
„Cred că nu e etic și profesional să îți permiți să fii schimbat
în felul pe care îl sugerați."
306 „Oamenii ar putea crede că sunt instabil, nebun sau slab.
Avem deja prea mult parte de așa ceva în domeniul nostru."
„Este pur și simplu ceva prea personal pentru mine. Nu mă
simt în largul meu."
„Am fost învățat categoric că meseria mea este să îl schimb
pe pacient, nu invers."
Fiecare dintre aceste motive declarate este legitim. Respectăm
punctele de vedere ale colegilor noștri care nu ne împărtășesc
credința puternică (și experiențele) legate de schimbările recipro
ce din terapie. Am oferit relatările din cartea de față ca pe o con
trapondere a acestei perspective.
Delimitarea unor teme specifice
Am examinat relatările din această carte cu scopul de-a

identifica niște teme-cheie despre cum și de ce se schimbă te
rapeuții. Citindu-le și recitindu-le, aceste teme încep să iasă
la iveală. Unele dintre ele sunt mai curând evidente, declara
te chiar explicit de către coaboratori. John Gray, de exemplu,
a recunoscut clar că paralelele dintre căsnicia lui și cea a lui
Marilyn și Nathan erau atât de puternice, încât și-a schimbat
pentru totdeauna modul în care privea comunicarea dintre
bărbați și femei. Nu numai că propria căsnicie s-a ameliorat,
dar a fost capabil să aplice ceea ce a învățat la sute de alte
cupluri.
Steve Lankton a atribuit unele dintre schimbările pe care le-a
trăit „incidențelor amintirii continue", pe care le explică drept
mesajele pe care unii clienți le transmit terapeuților despre o
zonă a propriei vieți care are nevoie să fie îmbunătățită. „în
cursul îndemnurilor pe care le dăm oamenilor în asemenea

împrejurări, spune Lankton, putem recunoaște uneori că nu le 307
vorbim numai lor, ci și nouă înșine."
Luând în considerare discursul public din mass-media și co
durile noastre profesionale despre toate modalitățile potenția
le prin care terapeuții le pot face rău pacienților, în special dacă
depășesc limitele stabilite este foarte încurajator să citești de
spre relațiile reciproc gratificatoare care simt posibile între client
și terapeut. Nu sugerăm în niciun caz că terapeuții ar trebui să
își satisfacă propriile necesități în cadrul ședințelor și nici că ar
trebui să desființeze limitele critice pentru menținerea siguran
ței și a previzibilității în relațiile terapeutice. Mai degrabă, spe
răm că relatările din această carte au oferit o oarecare lămuri
re în privința beneficiilor reciproce care apar în acest tip de
activitate. Terapeuții nu se pot împiedica aproape niciodată să
se schimbe ca urmare a faptului că petrec atât de mult timp ală
turi de niște oameni care depun eforturi atât de curajoase pen
tru a se vindeca.
Teme centrale
Relatările din această carte sunt atât de autentice, prezintă

atât de multe fațete și sunt atât de pline de semnificații, încât
este greu să compartimentezi esența fiecărei transformări. în
eforturile noastre de-a „codifica" și clasifica temele centrale care
au apărut din aceste relatări a devenit evident că mai mulți au
tori au menționat probleme care intră în mai mult decât o sin
gură categorie tematică. Când veți citi pentru prima dată rela
tările, s-ar putea să vă frapeze, așa cum ni s-a întâmplat și nouă,
că există vreo șase teme care ies în evidență, diferențiindu-se
de celelalte.
308 • Un număr de terapeuți (Gray, Lankton, Love, Arredondo,
Pittman, Marlatt, Keeney, Duncan) au fost schimbați de
contactele personale cu clienții lor. Fiecare a trăit o viață
paralelă cu a pacientului, care a fost ameliorată de relația
pe care au împărtășit-o. Aceasta a avut drept rezultat un
impact pe toată durata vieții.
• Unii terapeuți (Carlson, Oaklander, Ellis, Keeney, Scharff,
Arredondo) au rămas mai mulți ani alături de clienții lor și
au fost afectați pentru totdeauna de intimitatea creată în de
cursul timpului petrecut împreună. Alții (Ellis, Love, Hardy,
McCullough, Kirschenbaum, Carlson, Neimeyer, Scharff,
Duncan, Kottler) au trăit stări de stimulare emoțională in
tensă. Ei au fost deseori răscoliți de ceea ce au trăit. Indife
rent că terapeuții erau debutanți când au trăit această ex
periență (Oaklander, Pittman, Scharff, Hardy, Murphy,
Pedersen, Duncan, Arredondo, Ellis, Keeney, Brown, Lankton,
Love, McCullough) sau că au primit și aplicat lecțiile în toa
te etapele vieții lor (Carlson, Oaklander, Keeney, Gray,
Murphy), toți acești autori și-au îngăduit să fie vulnerabili
și receptivi la posibilitatea schimbării.
• E un dat că terapeuții au nevoie să fie mai sănătoși decât
clienții lor. In general, este bine să ne rezolvăm propriile
noastre probleme înainte de-a încerca să îi ajutăm pe alții
să facă la fel. Faptul că ar trebui să practicăm în propria
viață ceea ce le predicăm celorlalți nu este un lux profesio
nal, ci mai degrabă o misiune.
• în paginile următoare, vom revedea unele dintre temele
centrale (vezi Tabelul 25-1), după care vom vorbi fiecare
despre felul în care am fost schimbați în urma ascultării
acestor relatări.

Transcendența empatică 309
Mai mulți terapeuți (Gray, Lankton, Love, Arredondo, Pittman,

Marlatt, Keeney, Duncan) au relatat că au trăit momente în care
au fost mai mult decât alături de clientul lor. Pat Love și-a de
scris experiența printre lacrimi, dat fiind că și-a amintit sufe
rința pe care Loretta a împărtășit-o cu ea. Love este și acum
mișcată de această experiență și poartă cu ea profunzimea le
găturii pe care a trăit-o cu Loretta în fiecare ședință de terapie.
Este complet armonizată cu nevoile clienților ei și și-a dezvol
tat abilitatea de a-și îngădui să fie vulnerabilă și să le simtă
suferința.
Barry Duncan a trăit și el ceva aflat dincolo de relația terape
utică tradițională pe care fusese învățat să o respecte. în loc să
urmeze ordinele îndrumătorilor săi, Duncan a început să fie pre
ocupat personal de Tamara. A simțit suferința ei și astăzi își în
găduie să îl simtă pe client așa cum este el (sau ea) fără să facă
presupuneri. în fiecare dintre aceste cazuri, terapeutul nu numai
că a empatizat cu clientul său, ci a și împărtășit o înțelegere care
nu poate fi exprimată în cuvinte.
Faptul de-a simți nevoia de „armonizare" în viața personală a
jucat și el un rol în dimensiunea și intensitatea impactului pe care
l-a avut clientul asupra terapeutului. Brad Keeney a descoperit
ceva ce căuta, și anume utilizarea tehnicilor care mergeau dinco
lo de verbalizare. Keeney a căutat să implementeze imaginația,
creativitatea și trezirea spirituală prin intermediul ritualurilor și
să ofere accesul la noi domenii de transformare. El a vrut ca pa-
cienții lui să experimenteze ceva mai puternic decât limitările su
focante pe care le implica terapia verbală formală și a avut aceas
tă șansă cu Sven și cu părinții lui. Keeney a avut prilejul de-a
3io îndrepta familia lui Sven în noi direcții, dincolo de ceea ce și-ar
fi putut închipui ei vreodată. Ei au devenit mai armonizați unul
cu celălalt și Keeney a descoperit că putea să aibă o mai mare în
credere în instinctele sale. Keeney a făurit o relație specială cu
Sven și cu părinții săi care i-a depășit chiar și propria închipuire.
Tabelul 25-1. Teme de schimbare
Teme Autori
Transcendență Gray, Lankton, Love, Arredondo, Pittman, Marlatt,
empatică Keeney, Duncan
Intimitate Marlatt, Keeney, Love, Brown,
Carlson, Oaklander, Ellis, Scharff,
Arredondo, Lankton, McCullough
Stimulare emoțio Ellis, Love, Hardy, McCullough,
nală accentuată Kirschenbaum, Carlson, Neimeyer,
Scharff, Duncan, Kottler
încălcarea limitelor Keeney, Lankton, Brown, Love, Walker, McCullough,
Arredondo, Carlson, Neimeyer, Murphy,
Pittman, Marlatt, Scharff, Krumboltz, Duncan
A fi impresionat Oaklander, Pittman, Scharff, Hardy, Murphy,
Pedersen, Duncan, Arredondo, Ellis, Keeney,
Brown, Lankton, Love, McCullough
Validarea idealuri Oaklander, Marlatt, Ellis, Yapko, Walker, Pittman,
lor prețioase Love, Carlson, Lankton, Pedersen, Keeney, Gray,
Murphy, McCullough, Brown
Provocări ieșite din Carlson, Neimeyer, Ellis, Scharff, Hardy, Murphy,
comun McCullough, Lankton, Pedersen, Walker, Duncan
Martor la schimba Carlson, Oaklander, Neimeyer, Marlatt, Scharff,
re profundă Lankton, McCullough, Arredondo

Un exemplu adițional de transcendență empatică este cel 311
al clientei lui Pat Arredondo, Sandy. Ea a constituit impulsul
pentru multe dintre opțiunile pozitive pe care Pat le-a luat în
cursul vieții sale. Puterea lui Sandy, originalitatea și dăruirea
ei au inspirat-o pe Pat până în ziua de azi, astfel încât vorbim
de un fel de empatie „adâncă" ce merge cu mult dincolo de
acea empatie despre care se vorbește de obicei în literatura de
specialitate; este o stare de conexiune mutuală foarte profun
dă în care fiecare dintre participanți este profund afectat de
experiență.
Intimitatea
Natura inerent intimă a terapiei sugerează că toți terapeuții

trăiesc în cursul întrevederilor o mare apropiere față de clienții
lor. Totuși, unii terapeuți (Marlatt, Keeney, Love, Brown, Carlson,
Oaklander, Ellis, Scharff, Arredondo, Lankton, McCullough)
vorbesc despre profunda schimbare trăită ca urmare a relației
pe care au dezvoltat-o cu clienții. La unul dintre capetele șiru
lui, Laura Brown exemplifică deschiderea față de această rela
ție intimă reciprocă pe care prea mulți terapeuți o neagă și de
care poate că se tem (uneori pe bună dreptate). Ea afirmă că
mulți clienți de-ai ei au reușit să o schimbe într-un fel sau altul,
dar niciunul atât de mult ca Ellen. Această clientă a provocat-o
să privească în sinea ei ca parte a relației lor. Laura a rezistat ini
țial, îngrijorată de primejdiile legate de permeabilitatea prea
mare a stavilelor, dar, ulterior, a permis unei părți din ea, pe care
se lupta să o controleze, să iasă la iveală. Relația sinceră și au
tentică ce s-a dezvoltat între Ellen și Laura nu numai că a aju
tat-o pe Ellen să se vindece, dar i-a și îngăduit Laurei să își
312 înfrunte frica de o prea mare intimitate. Aceste schimbări le-au
ajutat pe ambele femei să trăiască vieți mai autentice și mai îm
plinite. Aici își spune cuvântul orientarea teoretică a terapeutu
lui, care îl informează și îl îndrumă (în legătură cu) oportunita
tea unei asemenea relații flexibile. Un psihanalist (ca Scharff) e
mai probabil să aibă o structură mai formalizată decât o femi
nistă (ca Brown).
Mai mulți terapeuți (Carlson, Oaklander, Ellis, Scharff, Ar-
redondo) au amplificat relația intimă cu clienții lor ca o con
secință a faptului că au petrecut mai mulți ani lucrând cu ei.
Jon Carlson a petrecut peste cinci ani cu Max și colaborarea
lor a culminat cu o schimbare enormă a amândurora. Jon a
asistat la transformările uriașe suferite de Max, începând cu
înfățișarea și cu sănătatea fizică și ajungând la desăvârșirea
studiilor și a situației profesionale. Relația lui Jon cu Max a
pus în discuție toate prejudecățile primului legate de ceea ce
înseamnă să fii nebun. în urma relației lor intense, în viața
profesională și personală a lui Jon au avut loc nenumărate
schimbări.
La fel, Violet Oaklander a petrecut mulți ani urmărind
transformarea lui Mary într-o tânără femeie și a creat cu ea o
relație care era mai deosebită decât oricare alta de dinainte
sau de după. Keeney a rămas în legătură cu Sven și cu fami
lia lui mai mulți ani. Sandy și Pat Arredondo au ținut legătu
ra foarte mulți ani și, cu toate că Sandy a murit între timp, ea
va avea întotdeauna un loc deosebit în inima lui Pat. Se pare
că, după ce îți petreci mai mulți ani cu un client, legăturile in
time apărute duc la schimbări care dăinuie întreaga viață. Nu
credem că acest lucru poate fi învățat din niciun manual de
specialitate.

Stimularea emoțională accentuată 313
Stimularea emoțională accentuată poate provoca creșterea

pulsului, anxietate și chiar scăderea funcției cognitive (Kaufman,
1999), dar alte studii au descoperit că există deseori o creștere a
nivelului de conștientizare și a acuității (Levine & Burgess, 1997).
Pentru unii terapeuți (Ellis, Love, Hardy, McCullough, Kirschen-
baum, Carlson, Neimeyer, Scharff, Duncan, Kottler, Pedersen)
intensitatea emoțiilor trăite în cursul unor ședințe specifice de
terapie cu clienții i-au făcut să se schimbe pentru totdeauna. Pat
Love a trăit suferința Lorettei ca și cum ar fi fost în pielea ei; nu
mai trăise niciodată o legătură atât de autentică. Ken Hardy a
trebuit să înfrunte circumstanțe de neimaginat, nu numai încer
când să învingă bariera rasistă a lui Joey, ci și gestionând desco
perirea faptului că nici colegii lui nu își recunoșteau propria ne
gare a discriminării de care avea parte Hardy. Hardy a izbutit să
depășească această provocare incredibilă și să își dedice cariera
dezvăluirii istoriei sclaviei și să devină un terapeut recunoscut.
Experiența lui Howard Kirschenbaum i-a deschis ochii la
imensa suferință pe care o implică pierderea cuiva drag. Abili
tatea lui Wendy de-a da curs liber durerii sale, chiar acolo, în fața
lui Howard, a fost un moment transformator neîndoielnic pen
tru el. Intensitatea emoțiilor sale a aruncat lumina asupra a ceea
ce avea să devină o nouă eră pentru terapeutul ei. Howard a în
vățat despre adevărul aflat în spatele faptului de-a fi alături de
client și despre cum să suporte viitoarele pierderi din propria lui
viață.
Mai mulți terapeuți (Carlson, Neimeyer, Scharff, Hardy, Dun
can) au relatat că inițial s-au simțit răscoliți de clientul lor. Ca-
rol a creat ceea ce părea să fie o situație imposibilă pentru Bob
314 Neimeyer. în decursul primei lor întrevederi, păruse catatonică
și disociată dureros de realitate. Neimeyer a observat-o neajuto
rat pe Carol vreme de trei ședințe înainte ca ea să scoată un sin
gur cuvânt. Faptul de-a realiza existența dureroasă a lui Carol
l-a făcut pe Bob să pună la îndoială modul în care lucra ca tera
peut. El a devenit extrem de conștient că acest caz era mult mai
complex decât oricare altul dinainte. în timp, a reușit să stabi
lească contactul cu Carol, iar ea, la rândul ei, a reușit să ia con
tactul cu el. Bob a dezvoltat un nou simț al sinelui și al finalită
ții și, datorită lui Carol, a fost capabil să comunice într-un limbaj
nou — acela al afecțiunii. Era ceva cu totul diferit de modul prea
logic în care lucrase înaintea întâlnirii lor.
Trăirea stimulării emoționale este extrem de stresantă și poa
te fi deopotrivă exaltantă. în momentul respectiv ne zicem frec
vent: „O, nu mai suport!" Dar, odată ce sentimentele sunt asu
mate de către ambii participanți, efectele le depășesc cu mult pe
cele ce ar fi putut apărea în circumstanțe normale.
încălcarea limitelor
Menținerea unor bariere stricte le îngăduie terapeuților să ră

mână obiectivi și imparțiali și să îi protejeze atât pe clienți, cât și
pe ei înșiși de inconveniențe (Chadda & Slonim, 1998; Herlihy &
Corey, 1997). Asemenea interdicții sunt absolut cruciale pentru a
evita abuzarea clienților, ca și pentru a demarca limpede limite
le relației. în special în cazul clienților grav perturbați, întărirea
barierelor stricte devine deseori esența tratamentului. Dar pot ba
rierele să micșoreze uneori ajutorul în procesul de vindecare?
Călăuzindu-se după instinct și renunțând la limitele stricte,
mulți dintre autori (Keeney, Brown, Love, Walker, McCullough,

Arredondo, Neimeyer, Carlson, Pittman, Marlatt, Scharff, Dun- 315
can) au descoperit că clienții au avut de câștigat. în realitate, nu

a existat niciun exemplu în care depășirea barierelor să îi fi făcut
rău clientului. Acești terapeuți au hotărât să se lase tulburați, să
intre în contact cu clienții lor într-o nouă dimensiune și să le per
mită să îi vadă ca pe niște ființe omenești. Laura Brown i s-a îm
părtășit lui Ellen și, în schimb, a învățat cum să se împărtășeas
că pe sine cu ceilalți oameni din viața ei. Ea a mai descoperit că
atunci când e eficientă pentru client, autodezvăluirea poate fi be
nefică și chiar vindecătoare.
Pat Love a primit din suferința Lorettei și a plâns împreună
cu ea într-o camaraderie împărtășită. Pentru prima oară, Pat era
în stare să fie întru totul prezentă și a realizat că a vărsa lacrimi
cu un client nu trebuia să fie altceva decât exprimarea armoni
zării pe care o simțea. Desigur, ne putem imagina multe situații
similare care pot avea un rezultat diferit. Eu (Jeffrey) îmi amin
tesc că eram odată cu un client imediat după ce tatăl meu a avut
un atac de apoplexie. (De ce mai tratam padenți în aceste împre
jurări este o întrebare bună.) în timpul ședinței, când clientul a
pomenit de tatăl lui, am izbucnit brusc în lacrimi. Nu a fost de
loc un lucru bun; de fapt, a reieșit că l-a distras și l-a tulburat
foarte mult pe pacient. In loc să ne facă mai apropiați, ne-a făcut
să ne depărtăm. Astfel încât contextul e totul.
Lenore Walker, ieșind din rolul de terapeut tradițional, a de
venit un membru al echipei care o ajuta pe Mercedes să se des
prindă dintr-o relație abuzivă. în final, ambele femei erau mai
capabile ca oricând să învingă obstacolele din viața lor.
Unii dintre terapeuți (Carlson, Neimeyer, Pittman, Marlatt,
Keeney, Scharff, Murphy, Duncan) au avut încredere în instinc
tele lor și au utilizat tehnici noi ca să își trateze clienții. Keeney
Clientul care m-a schimbat • în cel fel clienții își schimbă terapeuții
316 s-a folosit de imaginație, Neimeyer a renunțat la obiceiul său de
a utiliza strict terapia cognitiv-comportamentală și a pătruns
într-un nivel mai adânc de comunicare prin utilizarea limbaju
lui metaforic. Alan Marlatt a respins modelul standard al alcoo
lismului și a încurajat-o pe Tina să încerce ceva nou: meditația.
Experiența lor a dus la o schimbare pe viață a amândurora. Tina
a devenit mai puternică și și-a învins demonii. Alan, deopotri
vă, a devenit mai puternic și a ajuns capabil să le țină piept cri
ticilor săi și să descopere aspecte personale pe care le neglijase
multă vreme. Barry Duncan a refuzat să respecte tradiția medi-
cației masive și a restricționării severe a pacienților de la centrul
de tratament al adolescenților unde lucra. întâlnirea cu Tamara
l-a învățat despre importanța faptului de-a avea o relație cu clien
ții la un nivel personal. Odată ce a câștigat încrederea Tamarei și
i-a arătat cât de mult îi păsa sincer de ea, aceasta a fost în stare
să devină receptivă și să îl accepte pe Barry în lumea ei.
Faptul că s-au încrezut în instinctele lor și că au îngăduit ome
niei lor să le dicteze comportamentul în decursul terapiei i-a aju
tat pe acești terapeuți să intre în contact cu clienții și să descope
re noi posibilități de tratament. Din nou ar trebui observat că
aceste cazuri particulare au fost relatate ca atare deoarece au avut
rezultate pozitive. Nu pledăm în niciun caz ca toți terapeuții, în
toate situațiile, cu toți clienții să facă altceva decât să respecte co
dul etic al profesiei lor.
A fi impresionat
Un mare număr de terapeuți care apar în această carte (Oak-

lander, Pittman, Scharff, Hardy, Pedersen, Duncan, Arredon-
do, Ellis, Keeney, Brown, Lankton, Love, McCullough) au fost

impresionabili. Ei au devenit receptivi față de schimbare și 317
și-au îngăduit să fie vulnerabili față de clienții lor. Mulți din
tre terapeuții consacrați afirmă că au fost schimbați de cazuri
le lor timpurii sau inițiale. Aceasta ne face să ne întrebăm dacă
nu cumva avuseseră o „minte de începător" și dacă cu timpul
nu lucrează pe pilot automat, încetând să mai fie conștienți de
influențe.
Chiar și după 20 de ani, Violet Oaklander nu a uitat de darul
pe care l-a primit de la Molly.
— Am învățat cum să fiu mai tolerantă și mai răbdătoare cu
mine însămi. îmi amintesc zilnic de asta. Molly m-a mai învățat
să fiu mai optimistă și mai plină de speranță, nu numai cu clien
ții, ci și cu mine însămi.
S-ar putea ca tinerețea și lipsa lor de experiență să fi fost ceea
ce le-a îngăduit multor terapeuți să se schimbe în moduri de ne
închipuit. Frank Pittman și-a făurit propria cale și a hotărât pen
tru sine că nu toate ideile care prevalau pe atunci, cu peste 40 de
ani în urmă, erau literă de lege. A făurit un destin nou, pentru el
și pentru mulți clienți pe care i-a avut după Roger.
Ken Hardy era nou în domeniu și a fost trezit la realitate de
rasismul pe care l-a întâlnit, atât în terapie, cât și în spatele oglin
zii false. El și-a dat seama că ceea ce învățase la facultate nu era
reprezentativ pentru realitățile aspre ale lumii reale.
Sandy a fost prima clientă a lui Pat Arredondo (și cine nu își
amintește de primul lui client?). Ea a constituit cea mai mare pro
vocare pentru Pat și totuși a devenit cineva foarte important și
apropiat de inima ei.
Tamara era una dintre primele cliente ale lui Barry Duncan.
Ea i-a ațâțat pe loc curiozitatea și l-a învățat adevăratul înțeles
al curajului, al determinării și al compasiunii. Barry a ieșit din
318 relația cu Tainara complet schimbat, fiind în stare să disceamă di
ferența dintre ceea ce învățase și ce era real. Tamara l-a inspirat
și, după cum spune el, „Asta m-a făcut să încep să pun la îndo
ială și să contest totul în loc să mă mulțumesc să accept ceea ce
mi se spunea. Nimic nu a mai fost la fel pentru mine după aceea."
Experiența lui Paul Pedersen este unică. El nu făcea terapie
personală sau familială când a ajuns să își dea seama că nimic
nu era ce părea să fie. Era în Japonia, într-o misiune de amelio
rare a comunicării interculturale. La începutul carierei sale, el
avea o imagine idealistă a ceea ce avea să se întâmple în cursul
reuniunilor la care lua parte. Pedersen a plecat de acolo cu un
simț profund al umilinței și cu un nou mod de-a percepe mesa
jul de la „așa-zișii experți în domeniu".
Validarea idealurilor prețioase
Mulți dintre autori (Oaklander, Marlatt, Ellis, Yapko, Walker,

Pittman, Love, Carlson, Lankton, Pedersen, Keeney, Gray, Mur-
phy, McCullough, Brown) aveau convingeri adânci despre cum
e cel mai bine să fie făcută terapia. Violet Oaklander s-a jucat de-a
terapia cu Molly. Imaginația, formația și abilitatea ei de-a o lua
pe Molly așa cum era au făcut-o să fie în stare să facă minuni.
Prin intermediul lăzii cu nisip, a artei și a interpretării unor ro
luri, Violet a ajutat-o pe Molly să iasă din suferința ei. Molly a
învățat-o și ea pe Violet niște lecții prețioase despre răbdare și
toleranța de sine.
Bob a fost inspirat întâlnindu-se cu Michael Yapko datorită ac
tivității anterioare a lui Michael de critic constant al recuperării
amintirilor. Yapko a fost atât de răscolit de experiența lui Bob ca
urmare a manipulării fiicei sale căzute în mâinile unei terapeute

abuzive, încât și-a consacrat studiile schimbării modului în care 319
lumea percepea amintirile recuperate. Concepțiile greșite care
existau la acea vreme le dădeau terapeuților incompetenți drep
tul de-a practica propriul stil de recuperare a amintirilor. După
ce l-a întâlnit pe Bob, Yapko a ajutat la declanșarea unei mișcări
care a schimbat domeniul hipnozei și al recuperării amintirilor
așa cum bine știm.
După cum am menționat mai devreme, urmându-și instinc
tele și ținându-se de ceea ce simțea că e corect, Alan Marlatt a
ajutat-o pe Tina să câștige bătălia cu alcoolismul și cu o căsnicie
nefericită. Alan a călăuzit-o pe Tina pe o cale a puterii și a înțe
lepciunii lăuntrice. în același timp, se călăuzea pe sine însuși pe
aceeași cale. Opțiunile pe care Tina le-a făcut în ce o privește și
opțiunile pe care le-au făcut împreună au consolidat sentimen
tele și ideile lui Marlatt despre tratarea dependenței. Experiența
lui Marlatt cu Tina l-a adus din nou în contact cu spiritualitatea
sa. De atunci, el a dezvoltat un nou simț al existenței, ca psiho
log budist și ca rezultat al abilității sale de-a trata cu succes mulți
pacienți care sufereau de dependență.
La fel ca Marlatt, mai mulți terapeuți (Lankton, Keeney,
Brown) și-au descoperit sau și-au redescoperit latura spirituală.
Jane a făcut-o pe Lankton să îl redescopere pe Sfântul Duh în via
ța sa. Lankton a fost răscolită pentru totdeauna de experiența
de-a fi alături de Jane ca urmare a faptului de a-și fi îngăduit să
simtă profunzimea spiritualității sale și a acceptării de sine. Fap
tul de-a lucra cu Sven și cu părinții lui a revigorat credința lui
Brad Keeney în ritualurile și în credințele șamanice, precum și
în utilizarea imaginației. La fel, Laura Brown și-a redeșteptat cre
dința spirituală în timp ce lucra cu Ellen. De atunci încoace,
Brown a păstrat o legătură puternică cu credința ei, practicând
320 totodată arta autenticității — un lucru de care se temea înainte
de terapia cu Ellen — cu toți cei cu care vine în contact. Aceas
ta nu i-a îmbunătățit doar viața profesională, dat fiind că este
mai armonizată cu clienții ei, ci și pe cea personală. Conștiința
spirituală sporită este ceva atât de inimitabil, încât atunci când
cineva trăiește o trezire autentică, ea poate să îi schimbe de mul
te ori viața.
Provocări ieșite
/ din comun
Mulți dintre terapeuții intervievați (Carlson, Neimeyer, Ellis,

Scharff, Hardy, Murphy, McCullough, Lankton, Pedersen, Wal-
ker, Duncan) și-au dezvoltat curajul privindu-și clienții cum își
înfruntă dificultățile și încercările uneori insurmontabile. Când
Carlson l-a întâlnit prima oară pe Max, acesta era un psihotic în
toată regula. Chiar și după cinci ani și după marile progrese pe
care le făcuseră împreună, Max nu a încetat niciodată să creadă
că avea un microcip în creier.
în cazul lui Neimeyer, Carol fusese internată în spital, fiind o
victimă a abuzului și având idei suicidare. Era catatonică și in
capabilă să vorbească în timpul primelor lor ședințe, lăsându-i
lui Bob prea puține opțiuni. Acesta nu mai înfruntase niciodată
o situație atât de intimidantă ca aceea creată de clienta atât de
deosebită. Dar, ca urmare a acestei situații răscolitoare, el a în
vățat cum să intre în contact cu Carol la un nivel nou, ceea ce i-a
dat speranță în privința posibilităților viitoare.
Albert Ellis a fost bombardat cu vorbe pline de ură de către
Natalie, care nu a încetat niciodată să îl calce pe nervi. Suficient
de ciudată, agresivitatea plină de ură a Nataliei la adresa lui
Ellis l-a ajutat de fapt pe acesta (Al profita întotdeauna din plin

de orice situație). Ellis a devenit mai puternic, mai tolerant și mai 321
răbdător. Nu numai că a trebuit să se ocupe de Natalie în tot
acest răstimp, ci și să apere REBT ca tehnică terapeutică. Atacu
rile lui Natalie nu au diminuat, dar i-a mers mai bine — și lui
Ellis la fel. El și-a ameliorat metodele, a evoluat ca terapeut și a
dovedit lumii întregi că REBT era o tehnică folositoare.
John Murphy a fost pus în fața unui băiat care trăise în cir
cumstanțe tragice și care, la fel ca ceilalți, la început, nu voia să
vorbească. La drept vorbind, Murphy a fost capabil să utilizeze
tăcerea pentru a crea o legătură durabilă între el și Michael.
— Eram un terapeut axat pe orientarea comportamentală,
concentrat pe soluții — și chiar și acum m-aș putea descrie la
fel — dar Michael m-a învățat să nu mă îndrăgostesc de soluții
le mele sau să încerc să le impun altora, fiindcă aceasta implică
riscul de-a neglija cea mai importantă sarcină, aceea de-a stabili
și păstra o relație plină de respect cu clienții. în cazul lui Michael,
acest fapt mi-a impus să tac, să ascult și să fiu alături de el. Așa
cum a fost cazul majorității lecțiilor importante pe care le-am pri
mit de-a lungul carierei mele, și aceasta a venit din partea celui
mai mare profesor — clientul.
Schimbările pe care le-a trăit Murphy au depășit viața profe
sională și au pătruns în viața sa personală, învățându-1 cum să
fie alături de prieteni și de familie. Este o temă prevalentă în mul
te dintre cazurile trecute în revistă.
Martor la o schimbare profundă
Mai mulți terapeuți (Carlson, Oaklander, Marlatt, Scharff,

Lankton, McCullough, Arredondo) au fost surprinși de ce sunt
în stare oamenii, de cât limitativă și înrădăcinată în modelul
322 patologic este viziunea terapeutului. Mulți au relatat că au do
bândit vederi foarte diferite despre clienți și despre profesia lor.
Schimbările în sine au rezultat deseori din impactul pe care
l-a avut asupra lor faptul de-a fi martor la schimbările profunde
ale clienților. Max a evoluat de la statutul de psihotic, obez, lip
sit de viață la cel de soț de nădejde și plin de succes. Carlson a
fost mișcat pentru totdeauna de schimbările de necrezut pe care
Max a fost capabil să le înfăptuiască de-a lungul timpului petre
cut împreună. Violet Oaklander a urmărit-o pe Molly evoluând
de la starea de copil distrus, înfricoșat și torturat la cea de ado
lescentă plină de viață. A observat cum lumina vieții se întoarce
în Molly și o transformă în cea care merita să fie. Leigh McCul-
lough a călăuzit-o pe Leslie prin transformările ei dintr-o feme
ie sinucigașă și inaptă social într-o femeie plină de resurse și de
putere. Leslie a învățat-o pe McCullough cum să utilizeze efec
tiv intimitatea emoțională în terapie. Cu aceste instrumente și
asistând la schimbările pozitive neîndoielnice din viața lui Les
lie, Leigh însăși s-a transformat într-o mamă mai iubitoare și
într-o terapeută mai grijulie.
Darul de-a ajuta pe cineva aflat în suferință, puterea de-a vin
deca și satisfacția unui lucru bine făcut pot contribui deopotri
vă la satisfacția de neînchipuit de-a asista la schimbarea profun
dă a unui pacient. Sandy a murit, dar, așa cum am spus anterior,
ea va rămâne pentru totdeauna în inima lui Pat Arredondo.
Schimbările pe care le-a suferit Sandy, puterea pe care a dove
dit-o și inspirația pe care a adus-o în viața lui Pat nu vor fi uita
te niciodată. Pat, de asemenea, s-a transformat și a pornit cu un
curaj de netăgăduit într-o aventură cu totul nouă din viața ei, în
care are parte de dragostea și respectul care i-au lipsit și pe care
le-a meritat dintotdeauna.
■ JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

A lua parte la revenirea la viață a cuiva, a-1 privi cum iese din 323
cochilia sa de durere are invariabil un profund impact asupra
partenerului, profesorului, terapeutului. Ni s-a dat prilejul de-a
împărtăși acest miracol.
Cum s-a schimbat ]on
Eu (Jon) m-am simțit din nou încurajat văzând cât de dori

tori sunt oamenii de a-și împărtăși experiențele. Aceasta este
a patra carte pe care am scris-o împreună cu Jeffrey în care
le-am cerut unor terapeuți de frunte să fie deschiși și onești în
privința profesiei și a vieții lor. A fost minunat să ascultăm cât
de stimulatoare este terapia pentru terapeuți și cât de mult se
bucură fiecare dintre experți de ceea ce face. Aceasta m-a aju
tat să îmi dau seama sau, în orice caz, să-mi dau din nou sea
ma, cât de mult îmi place ceea ce fac și cât de privilegiat mă
simt zi de zi când oamenii vin la mine în scopul de-a avea o
viață mai satisfăcătoare. Nu numai că mă străduiesc din toate
puterile să îmi ajut direct clienții, ci mă simt și obligat să în
cerc la fel de mult să fiu sigur că duc o viață sănătoasă și că
practic eu însumi ceea ce recomand. Am o responsabilitate
enormă în a-i ajuta pe ceilalți și o iau în serios. Nu mi-am dat
seama cât de important este acest lucru pentru mine și cât de
mult mă impulsionează.
Am învățat să fiu mai onest în privința profunzimii schimbă
rilor care au apărut în viața mea. Multe dintre aceste schimbări
își au originea în clienții mei. Sunt conștient că am avut de lup
tat multă vreme cu probleme care nu m-au deranjat până când
imul dintre clienții mei nu a venit la mine cu respectiva proble
mă care îl deranja.
324 Am așteptat cu nerăbdare fiecare interviu și m-am întrebat
cum avea să descrie fiecare terapeut felul în care a fost schimbat
de clientul lui. Am observat că cele mai multe schimbări cores
pundeau cu modelul teoretic al terapeutului. Nu sunt sigur dacă
acest lucru era menit să sprijine modelul terapetului sau dacă te
oria expertului face parte într-o măsură atât de mare din pro
priul fel de-a explica schimbarea.
Am fost surprins să realizez diferența dintre bărbați și femei.
Femeile păreau să fi pătruns mai adânc în zone mai intime și mai
emoționale. Bărbații erau mai în largul lor lucrând în zonele con
vingerilor și ale comportamentelor schimbate. Mi-am dat seama
frecvent prin intermediul clienților mei — și a celor din cartea
de față — de unele dintre emoțiile mele îngropate adânc. Sunt
sigur că mai sunt multe altele de dezgropat pe măsură ce intru
în fiecare zonă nouă de relații personale. Se pare că această „de-
cojire a cepei" este un proces de o viață.
Poate că trebuie să vorbim mai mult în programele noastre de
formare despre schimbarea terapeutului. Poate că acest aspect
trebuie scos în evidență. Mulți terapeuți au declarat că, departe
de-a reprezenta un abuz al clienților, schimbarea terapeutului a
fost un lucru folositor pentru client. Schimbarea terapeutului a
fost elementul care a făcut posibilă schimbarea clientului.
S-ar putea să fi venit momentul de-a sancționa schimbarea te
rapeutului și de-a învăța să garantăm că acest lucru este în inte
resul maxim al clientului. Negarea existenței acestui schimb mu
tual ar părea un gest neprofesional, dacă nu o distorsionare a
realității. Terapeuții trebuie să accepte faptul că schimbarea este
reciprocă și e sănătoasă atâta vreme cât nu le face rău clienților.
Mulți experți au sentimentul că schimbarea terapeutului este o
componentă necesară a unei terapii eficiente.

Ce a învățat Jeffrey din acest proiect 325
Spre deosebire de Jon, care continuă să practice terapia, eu,

unul, am puțini pacienți în vremea din urmă și îmi petrec cea
mai mare parte a timpului predând, scriind și ținând conferințe
pretutindeni (Jon face și el aceste lucruri). în timp ce scriu aceste
rânduri, mă pregătesc pentru apropiata mea călătorie în Nepal,
unde m-am ocupat de dezvoltarea unor programe de asistență
medicală în zonele rurale. Consacru acestui proiect nu doar un
timp considerabil, ci și cât de mulți bani îmi pot permite.
M-am tot gândit la motivele pentru care îmi petrec atâta timp
făcând acest lucru, când aș putea să fac altceva (surfing, de exem
plu). După ce am citit relatările din cartea de față mi-am dat sea
ma de ce atâția dintre noi se consacră unor activități de ajutora
re, care nu prea au de-a face atât cu ajutorarea altora, ci cu
ajutorarea noastră personală. Nu vorbesc de „exaltarea" persoa
nei de sprijin, în cazul căreia au fost înregistrate modificări fizio
logice semnificative, ci la felul în care evoluăm și ne împlinim ca
urmare a faptului de-a ne alătura celorlalți în decursul procesu
lui de autodezvăluire.
Citind și revăzând relatările din această carte, mă simt foarte
mândru că sunt un membru al unei profesii cu atâția membri dă-
ruiți și pasionați. Colaboratorii la această carte nu sunt doar cole
gii, ci și prietenii noștri. Ei ne inspiră, exact așa cum ne așteptam
să o facă. Aș putea să nu fiu de acord cu ceea ce fac mulți dintre
ei în cadrul ședințelor (deoarece am un stil foarte diferit de-a prac
tica terapia), dar nu pot pune în niciun chip la îndoială dăruirea
pe care o au față de munca lor — nu, nu munca, ci vocația lor.
M-am simțit umilit de relatările din aceste pagini. Dat fiind că
am fost întotdeauna un pic nesigur, nu pot să nu fac comparații
326 între ceea ce au făcut acești mari terapeuți și felul diferit în care
aș fi putut proceda. De acord, aceste cazuri îi reprezintă pe cei
mai memorabili clienți pe care i-au avut, dar tot nu aș fi avut vre
odată curajul, prevederea sau creativitatea de-a concepe lucru
rile stupefiante pe care le-au încercat ei. Astfel încât aceste rela
tări mă inspiră să îmi asum mai multe riscuri în munca mea —
nu de genul celor care mi-ar pune în primejdie studenții sau pa-
cienții, ci al celor care mă silesc să ies din zona mea de siguran
ță și să încerc să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut nicioda
tă. Când ai avut atâția clienți ca mine și ai predat atâtor studenți,
e din ce în ce mai greu să te reinventezi de fiecare dată. Și totuși
știu că cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată e acela care
îmi dă senzația că îl fac pentru prima oară.
Lecțiile pe care le-a învățat Mary
Aceasta este realmente o examinare fără precedent a transfor

mărilor personale a peste douăzeci de terapeuți reputați. Rela
tările lor oferă dezvăluiri pătrunzătoare despre ceea ce se întâm
plă în realitate între pereții sanctuarului terapeutic și înăuntrul
terapeuților înșiși. Și, mai important, relatările dezvăluie că trans
formarea personală a terapeutului poate avea loc fără a-i face
vreun rău clientului.
Sunt recunoscătoare pentru relatările sincere ale terapeuților
din această carte. Ei și-au dezvăluit secretele, evoluțiile personale
și sufletele. Sunt mișcată și întru câtva surprinsă de dezvăluirile
lor. Fiecare teorie a psihoterapie! include o teorie despre felul în
care are loc schimbarea clientului. Mai am încă mult de citit de
spre schimbările pe care le poate trăi un terapeut. De fapt, am avut
până acum impresia că terapeuții nu trebuie să fie influențați de

client Terapeutul trebuie să rămână un participant stoic care ofe 327
ră empatie când e cazul și care ascultă întotdeauna. E bine pen

tru terapeuți să fie schimbați de pacient? Toată experiența mea
anterioară mă învățase că nu.
Ca doctorand, am fost învățată că trebuie să mențin limite
stricte, în caz contrar riscând să îmi pierd licența și credibilita
tea. Am fost învățată despre teoriile variate ale psihoterapie!, toa
te oferind tehnicile adecvate de-a îl schimba pe client. Am pri
mit mesaje amestecate: „Fii alături de client, fii deschisă" și
deopotrivă: „Rămâi detașat și nu îi dezvălui nimic despre tine
însuți clientului."
în cursul formării mele, am învățat cum să evit investiția afec
tivă și intimitatea exagerată și cum să rămân complet detașată.
Am învățat că panta alunecoasă a încălcării regulilor este inevi
tabilă odată ce terapeutul îi îngăduie clientului să îi penetreze
scutul profesional. Orice menționare a beneficiului terapeutului
ca urmare a relației terapeutice implică lipsa de scrupule a tera
peutului. Mesajul suprem este că terapeutul nu trebuie să bene
ficieze de pe urma relației și, dacă totuși o face, înseamnă că își
abuzează clientul.
în terapie, clientul este încurajat să reflecteze, să fie introspec
tiv și să se schimbe. Schimbarea clientului este lăudată drept cu
rajoasă și nobilă. Clientul evoluează, în timp ce terapeutul rămâ
ne un animator imparțial. Orice depășește simpla stimulare a
schimbării clientului de către terapeut constituie interes perso
nal și depășește limitele datoriei sale. împotrivirea clientului la
schimbare este „rezistență" și e privită ca nesănătoasă. După cum
subliniază Pedersen, „Codurile Etice presupun că toată învăță
tura este unidirecțională..., dar noi știm că nu e așa. Sunt momen
te când terapeutul sau profesorul învață chiar iriai mult decât
328 clientul sau studentul". Principiile terapeutice larg susținute ne
spun că schimbarea clientului este esențială, în timp ce schimba
rea terapeutului este, paradoxal, de condamnat.
Relatările teoreticienilor din această carte au fost realmente
revelatoare. Schimbările apar la toți, zilnic, ca urmare a fiecărei
interacțiuni. Declarația Laurei Brown despre schimbarea suferi
tă de terapeut m-a frapat ca fiind deosebit de percutantă. „Toți
cei pe care îi întâlnim ne fac să ne schimbăm. Fiecare întâlnire pe
care o avem ne transformă. Cum am putea fi terapeuți fără să
fim profund transformați în toate felurile posibile?"
Am observat că alianța terapeutică din toate relatările apare
ca fiind mai curând orizontală decât ierarhică. O relație orizon
tală este una în care niciuna dintre părți nu este expertă în expe
riența celeilalte. Terapeutul este expert în teoria psihologică, în
procesele și intervențiile psihologice, în timp ce clientul este ex
pert în propria experiență. Ei sunt egali în cadrul întâlnirii.
Această temă egalitară pare să stabilească cadrul pentru influen
țele reciproce consecutive dintre terapeut și client.
Am senzația că relatările din această carte sunt o pictură în
marea influențelor mutuale care se produc în cursul fiecărei șe
dințe de terapie. Schimbările care apar invariabil îl umplu pe te
rapeut de înțelepciune și îi sporesc eficiența cu viitorii clienți.
După cum afirmă Jeffrey, relațiile care apar ca urmare a orelor,
săptămânilor și lunilor de conversații intime sunt inerent trans
formatoare. Imunitatea la schimbare este imposibil de imaginat
dacă luăm în considerare toate detaliile complexe, traumele și
povestirile dezvăluite în decursul unei ședințe de terapie.
Aștept cu nerăbdare să pătrund în ceea ce pare să fie un do
meniu plin de satisfacții. Cred că voi fi capabilă să îi ajut pe oa
menii care au nevoie și aștept cu nerăbdare să mă împlinesc ca

terapeut și ca ființă omenească în cursul acestei călătorii. Nu îmi 329
pot imagina cum va fi să am o întâlnire care să aducă cât de cât

cu vreuna dintre cele menționate de terapeuții minunați din
această carte. Sper doar că voi fi capabilă să le ofer aceeași aten
ție clienților mei — și mie însămi — de care au dat dovadă tera
peuții din acest volum. Mi-e teamă de această posibilitate, dar
sunt și nespus de ațâțată. O să fiu în stare să ajut? O să cedez pre
siunii? O să vadă clientul meu că sunt pierdută? Fiind neîncre
zătoare, aceste relatări mi-au adus încurajare. M-au inspirat să
ajut, să fiu empatică, să fiu autentică și armonizată cu necesită
țile clienților mei. Sunt aici pentru drumul cel lung și mă aștept
ca, într-o bună zi, să ajung de cealaltă parte, vorbind de trans
formările mele personale, despre cel mai frumos moment din
viața mea!
Despre colaboratori
PATRICIA ARREDONDO este profesor asodat de psihologie

și educație la Arizona State University din Tempe. A publicat mai
multe cărți, printre care Counseling Latinos și La Familia: A Prac
ticai Guide and Multicultural Counseling Competencies.
LAURA BROWN este profesor de psihologie la Argosy Uni

versity din Seattle. A scris numeroase cărți, printre care Subver
sive Dialogues: Theory in Feminist Therapy, Recovered Memories of
Abuse și Diversity and Complexity in Feminist Therapy.
JON CARLSON este profesor titular la Governors State Uni

versity și psiholog la Wellness Clinic din Lake Geneva, Wiscon
sin. Printre cărțile lui Carlson se numără Time for a Better Marria
ge, The Intimate Couple și Bad Therapy.
BARRY DUNCAN este îndrumător și terapeut în Boca Raton,

Florida. Printre cele mai renumite cărți pe care le-a scris sunt: The
Heroic Client și The Heart and Soul of Changes: What Works.
ALBERT ELLIS a fost până în 2007 (anul morții sale) director

al institutului ce-i poartă numele, cu sediul în New York City, fi
ind fondatorul terapiei comportamentale rațional-emotive. Une
le dintre cele mai cunoscute cărți ale sale simt Reason and Emotion

in Psyhotherapy, A Guide to Rational Living și How to Stubbornly Re- 331
fuse to Make Yourself Miserable About Anything.
JOHN GRAY este editorialist, conferențiar și autor a nume

roase cărți, incluzând bestsellerul Bărbații sunt de pe Marte, femeile
sunt de pe Venus. Cea mai recentă carte a sa este The Mars and Ve
nus Exercise and Diet Book. Trăiește în Mill Valley, California.
KEN V. HARDY este directorul Centrului pentru Traumă în

Familie de la Ackerman Institute for the Family din New York
City. Doctorul Hardy a publicat multe articole și capitole de cărți
și a făcut un film premiat despre rămășițele psihologice ale pe
rioadei sclaviei.
BRADFORD KEENEY a fost vicepreședintele Ringing Rocks

Foundation, este antropolog cultural, locuind în Tucson, Arizo
na. Keeney a scris multe cărți, incluzând The Aesthetics of Chan
ge, Everyday Soul și American Shaman.
HOWARD KIRSCHENBAUM predă la departamentul de

consiliere și dezvoltare umană de la University of Rochester din
New York. Două dintre cele mai cunoscute cărți ale sale simt The
Carl Rogers Reader și Values Clarification: A Handbook of Practical
Strategies for Teachers and Students.
JEFFREY KOTTLER este profesor la departamentul de consi

liere psihologică de la California State University, Fullerton. Jef
frey a scris peste 60 de cărți, incluzând On Being a Therapist, The
Last Victim și Making Changes Last.
JOHN KRUMBOLTZ este profesor de științe ale educației la

Stanford University. A contribuit din plin la promovarea teoriei
Clientul care m-a schimbat ■ Despre colaboratori

332 învățării și a consilierii comportamentale și este autorul multor
cărți, printre care Planned Happenstance, Behavioral Counseling și
Changing Children's Behavior.
STEPHEN LANKTON este un terapeut ericksonian de frun

te și un îndrumător care locuiește în Phoenix, Arizona. A scris
multe cărți, printre care Practicai Magic, The Answer Within și
Tales of Enchantment.
PAT LOVE este o terapeută de familie și consultantă care tră

iește în Austin, Texas. Pat a scris mai multe best-selleruri, prin
tre care Hot Monogamy și The Truth About Love.
ALAN MARLATT este profesor la departamentul de psiho

logie de la University of Washington. Printre cele mai cunoscu
te cărți ale sale se numără Relapse Prevention, Assessment of Ad
dictive Behaviors și Harm Reduction.
LEIGH McCULLOUGH este conferențiar clinician la Harvard

Medical School și director al Institutului de Cercetare din cadrul
Spitalului din Vikersund, Norvegia. Printre cărțile ei se numără
Changing Character: Short-term Anxiety Regulating Psychotherapy
for Restructuring Defense și Treating Affect Phobia.
JOHN J. MURPHY este profesor la University of Central Ar

kansas. Este autorul cărților Solution Focused Counseling in Mid
dle and High Schools și Brief Interventions for School Problems.
ROBERT NEIMEYER este profesor de psihologie la Universi

ty of Memphis. A publicat multe cărți, printre care Constructi
vism in Psychotherapy și Lessons of Loss: A Guide to Coping.

VIOLET OAKLANDER este psihoterapeut și specialist în te- 333
rapie prin joc în Santa Barbara, California. Cea mai cunoscută
carte a ei este Windows to Our Children.
PAUL PEDERSEN este visiting professor la University of Ha

waii din Honolulu. Este unul dintre liderii mișcării de consilie
re multiculturală și autorul cărților Counseling Across Cultures și
A Handbook for Developing Multicultural Awareness.
FRANK PUTMAN este psihiatru particular în Atlanta, Geor

gia. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Turning
Points: Treating Families in Transition and Crisis, Private Lies și
Grow Up.
DAVID SCHARFF este psihiatru la Chevy Chase, Maryland.

A scris mai multe cărți în domeniul terapiei relațiilor de obiect,
printre care Object Relations Family Therapy, Object Relations Co
uples Therapy și Scharff Notes.
LENORE WALKER este profesor la Central de studii psiho

logice de la Nova Southeastern University și coordonator al cen
trului de formare în psihologie clinică medico-legală, la Davie,
Florida. A scris douăsprezece cărți, printre care clasica The Bat
tered Woman.
MICHAEL YAPKO este psiholog și consultant care a scris mai

multe cărți despre tratarea depresiei prin utilizarea unei integrări
a hipnozei clinice și a terapiilor cognitive și centrate pe soluții.
Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Breaking the
Pattern of Depression și Hand-Me-Down Blues.
Clientul care m-a schimbat ■ Despre colaboratori

Jeffrey A Kottler Clientul Care M A Schimbat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jeffrey A Kottler Clientul Care M A Schimbat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JEFFREY A.

Clientul care m-a schimbat

Traducere din engleză de

Copyright © 2005 Taylor & Francis Group, LLC

Copyright © Editura Trei, 2010

Clientul care m-a schimbat • Cuprins

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

* Dintre numeroasele cărți semnate de Jeffrey A. Kottler, în limba română au

Clientul care m-a schimbat ■ Despre autori

JON CARLSON, doctor în psihologie și în științele educației, este

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Miturile ocupă un loc central în inima experienței umane din

Clientul care m-a schimbat ■ De la argilă la foc

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ De la argilă la foc

JEFFREY A. KOTTLERJON CARLSON

Firește, există limite în privința aplicării mitului lui Prometeu

Schimbările asociate cu terapia simt deseori considerate în ter­

Clientul care m-a schimbat • De la argilă la foc

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ De la argilă la foc

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • De la argilă ia foc

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

In poveștile care urmează, veți avea prilejul de a-i asculta pe

Clientul care m-a schimbat ■ De la argilă la foc

La fel ca mulți alți terapeuți, am ales această profesie nu nu­

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ Jeffrey A. Kottler

Chiar dacă am avut pretenția, dacă nu tupeul, de-a ne aștep­

Neajutorarea a fost o temă majoră în perioada timpurie a vie­

JEFFREY A. KOTTLERJON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • Jeffrey A. Kottler

Ultima mea ședință

Deoarece credeam atât de mult în acea influență reciprocă și

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

terapie în care participanții își făceau introducerea obișnuită cu

Clientul care m-a schimbat ■ Jeffrey A. Kottler

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • Jeffrey A. Kottler

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • Jeffrey A. Kottler

Asta înseamnă pentru mine să fac terapie, indiferent dacă e

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ Jeffrey A. Kottler

JEFFREY A. KOTTLER, )0N CARLSON

Jon Carlson crede că a face terapie seamănă în mare măsură

Clientul care m-a schimbat • ]on Carlson

Când Max a venit să îl consulte, Carlson tocmai își făcea al

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • Jon Carlson

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ Jon Carlson

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat • ]on Carlson

Ca parte a angajamentului său de a-și ajuta vărul, Ronald îi

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ Jon Carlson

Nebun sau nu?

în ciuda eșecurilor ocazionale, Max continuă să facă progre­

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Clientul care m-a schimbat ■ ]on Carlson

JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON

Schimbările asociate cu terapia simt deseori considerate în ter

La fel ca mulți alți terapeuți, am ales această profesie nu nu

Chiar dacă am avut pretenția, dacă nu tupeul, de-a ne aștep

Neajutorarea a fost o temă majoră în perioada timpurie a vie

în ciuda eșecurilor ocazionale, Max continuă să facă progre

Carlson primise de-a lungul anilor o groază de cadouri ciu

Cea mai dramatică schimbare s-a produs într-o zi când se ju

Când tânărul cuplu și-a făcut apariția, Pittman observă că so

Pittman a ajuns să fie intrigat de cazul lui Roger la mai mul

Pittman compară efectele personale ale acestui caz cu Vrăjito

* Elmer Pudd este personajul de desene animate care îl întruchipează pe vâ

în cele din urmă, încetul cu încetul, Carol a început să vor