Elyn R. Saks - Centrul Nu Se Mai Sus Õine

Elyn R.
Saks
Centrul nu se mai poate

susține
Povestea nebuniei mele
Traducere din engleză de

Laura Netea
TRei
20. IUN. 2019
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Redactor:
VICTOR POPESCU
Coperta:
FABER STUDIO
Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
J, MIHAELA GAVRILOIU
----- —’ Corectură:
ROXANA NACU
ELENA BIȚU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

SAKS, ELYN R.
Centrul nu se mai poate susține: povestea nebuniei mele /
Elyn R. Saks ; trad.: Laura Nete ” ști: Editura Trei, 2016
I. Netea, Laura (trad.)
Titlul original: The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness

Autor: Elyn R. Saks
Copyright © 2007 by Elyn R. Saks f““ s j

THE BELL JAR by Sylvia Plath L I
Copyright © 1971 by Harper & Row, Publishers, Inc.
THE BELL JAR by Sylvia Plath reproduced by permission
of Faber and Faber Ltd. as publishers and © The Sylvia Plath Estate.
Copyright © Editura Trei, 2016

pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN: 978-606-719-841-6
Unele dintre numele și caracteristicile de identificare
ale persoanelor menționate în această carte au fost schimbate,
pentru a le proteja identitatea.
)
r
)
)
)
)
)
Cuprins
11 Prolog
16 Capitolul unu
32 Capitolul doi
51 Capitolul trei
72 Capitolul patru
87 Capitolul cinci
106 Capitolul șase
120 Capitolul șapte
134 Capitolul opt
153 Capitolul nouă
170 Capitolul zece
191 Capitolul unsprezece
202 Capitolul doisprezece
221 Capitolul treisprezece
238 Capitolul paisprezece
251 Capitolul cincisprezece
265 Capitolul șaisprezece
286 Capitolul șaptesprezece
302 Capitolul optsprezece
320 Capitolul nouăsprezece
338 Capitolul douăzeci
352 Capitolul douăzeci și unu
368 Capitolul douăzeci și doi
385 Capitolul douăzeci și trei
398 Capitolul douăzeci și patru
423 Mulțumiri
427 Unde sunt acum
430 Un interviu cu Elyn Saks
prolog
Este ora zece, într-o seară de vineri. Sunt cu doi colegi de

grupă, în biblioteca Facultății de Drept de la Yale. Ei nu sunt
prea încântați că se află aici; până una-alta, e weekend — ar fi o
grămadă de lucruri mai distractive pe care le-ar putea face. Dar
eu sunt hotărâtă să ținem întâlnirea grupului de lucru. Avem o
temă de făcut; trebuie s-o facem, trebuie s-o terminăm, trebuie
s-o scriem, trebuie... Așteaptă o clipă. Nu, așteaptă.
— Temele sunt pedepse divine, declar. Ele au anumite
semnificații. însemnul este pus pe capul fiecăruia. Ați omorât
vreodată pe cineva?
Partenerii mei de studiu se uită la mine de parcă tocmai ar fi
fost stropiți cu apă rece.
— E o glumă, nu? întreabă unul.
— Despre ce vorbești, Elyn? întreabă celălalt.
— A, lucruri obișnuite. Rai și iad. Cine-i ce, ce e cine. Hei!
spun eu, sărind de pe scaun. Hai să mergem pe acoperiș!
Fac, practic, un salt până la cea mai apropiată fereastră mai
mare, mă cațăr prin ea și ajung pe acoperiș, urmată câteva clipe
mai târziu de complicii mei, cam circumspecți.
— Asta sunt eu cea adevărată! proclam, fluturându-mi mâi
nile deasupra capului. Veniți la lămâiul din Florida! Veniți la
Centrul nu se mai poate susține

12 tufișul luminat din Florida! Unde lămâi se fac. Unde sunt pui
de drac. Hei, ce-i cu voi?
— Mă înspăimânți, bâiguie unul.
Iar la câteva clipe mai târziu:
— Mă duc înapoi înăuntru, spune celălalt.
Par speriați. Să fi văzut vreo stafie sau ceva? Și hei, stai un
pic — ei coboară acum înapoi pe fereastră.
— De ce vă duceți înapoi? întreb.
Dar ei sunt deja înăuntru, iar eu sunt singură. Câteva minu
te mai târziu, cumva ezitantă, cobor și eu înapoi prin fereastră.
Odată ce suntem toți din nou în jurul mesei, îmi așez cu grijă
manualele, unul deasupra celuilalt, într-un mic turn, apoi îmi
rearanjez paginile cu notițe. Apoi le rearanjez, din nou. Văd care
este problema, dar nu pot vedea soluția. Devin foarte îngrijorată.
— Nu știu dacă trăiți aceeași experiență pe care o trăiesc
eu, cu toate cuvintele sărind dintr-o parte într-alta a paginilor,
spun. Cred că cineva s-a infiltrat în fotocopiile cazurilor mele. în
situația aceasta, trebuie să cercetăm cum se articulează ideile. Eu
nu cred în articulații. Dar îți țin totuși corpul laolaltă.
îmi ridic ochii de pe hârtiile mele și îmi văd colegii, privin-
du-mă lung.
— Eu... eu trebuie să plec, spune unul dintre ei.
— Și eu, spune celălalt.
Par agitați, în timp ce se grăbesc să își strângă lucrurile și să
plece, promițându-mi cu jumătate de gură că ne vom întâlni mai
târziu și vom lucra la temă.
Mă ascund printre rafturi până bine după miezul nopții, ghe
muită pe podea, șușotind incoerent. Se face liniște. încep să se
stingă luminile. într-un final, îngrozită să nu fiu încuiată înăun
tru, mă reped afară, pitulându-mă prin biblioteca întunecată, cât
ELYN R. SAKS
C*> V.A-
(* urecH'a
să nu pot fi văzută de vreunul dintre gardieni. Afară e întunencr^w
Nu-mi place senzația pe care mi-o dă mersul înapoi spre cămin.
Și odată ajunsă acolo, oricum nu pot să dorm. Capul îmi este
prea plin de zgomot. Prea plin de lămâi, și teme pentru faculta
te, și genocide pentru care voi fi responsabilă. Trebuie să lucrez.
Nu pot să lucrez. Nu pot să gândesc.
Următoarea zi, am intrat în panică și mă duc repede la
Profesorul M., ca să-i cer o amânare a termenului-limită.
— Materialele pentru lucrare au fost infiltrate, îi spun. Sar
de colo-colo. Eram bună la săritura în lungime, pentru că sunt
înaltă. Cad lată. Oamenii amestecă tot felul de lucruri deodată
și-apoi spun că e vina mea toată. Eram Dumnezeu, dar am fost
retrogradată.
încep să-mi fredonez cântecelul cu sucul din Florida, învâr-
tindu-mă prin biroul lui, cu brațele întinse ca niște aripi.
Profesorul M. își ridică privirea către mine. Nu pot descifra
ce ascunde expresia aia de pe chipul lui. Și lui îi este frică de
mine? Pot să am încredere în el?
— Sunt îngrijorat pentru tine, Elyn, spune.
Chiar este?
— Am ceva treabă de făcut aici, iar apoi ai putea, eventual, să
vii și să iei cina cu mine și familia mea. Ai putea să vii?
— Bineînțeles! spun. O să fiu afară, pe acoperiș, până când
sunteți gata de plecare!
Mă privește în timp ce mă cațăr, din nou, pe un acoperiș.
Pare a fi locul potrivit. Găsesc acolo doi-trei metri de cablu tele
fonic și îmi confecționez o minunată curea. Descopăr apoi un
cui lung și frumos, de vreo cincisprezece centimetri și mi-1 stre
cor în buzunar. Nu știi niciodată când ai putea avea nevoie de
protecție.
1309834
14 Bineînțeles, cina la Profesorul M. nu iese bine. Detaliile sunt
prea plictisitoare; este îndeajuns să spun că, trei ore mai târziu,
sunt în camera de gardă a Spitalului Yale-New Haven, cedân-
du-i cureaua din cablu unui îngrijitor foarte drăguț, care pretin
de că o admiră. Dar nu, nu voi renunța la cuiul meu special. îmi
bag mâna în buzunar, strângându-mi degetele în jurul cuiului.
— Niște oameni încearcă să mă omoare, îi explic. M-au omo
rât deja de multe ori azi. Ai grijă, s-ar putea să se ia.
El doar dă din cap aprobator.
Când intră Doctorul, aduce cu el ajutoare — încă un îngriji
tor, unul nu așa drăguț, care nu dă niciun semn c-ar vrea să mă
ia cu binișorul sau să mă lase să-mi păstrez cuiul. Și-odată ce mi
l-a smuls din mână, s-a zis cu mine. în câteva secunde, Doctorul
și toată echipa lui de brute din Camera de Gardă se năpustesc
asupra mea, mă înhață, mă iau pe sus, direct de pe scaun, și
mă trântesc pe un pat din apropiere cu atâta forță, că văd stele
verzi. Apoi, îmi leagă ambele picioare și ambele brațe de patul
de metal, cu curele groase de piele.
Din mine, țâșnește un sunet pe care nu l-am mai auzit nicio
dată — jumătate geamăt, jumătate răcnet, foarte puțin ome
nesc și plin de groază. Apoi sunetul țâșnește din nou, împins de
undeva adânc din stomacul meu, scrijelindu-mi gâtul. Câteva
clipe mai târziu, mă înăbuș și mă înec cu un soi de lichid amar
pe care încerc să îl stăvilesc cu dinții, dar nu reușesc. Mă obligă
să-1 beau. Mă obligă.
Trăisem nopți pline de coșmaruri, din care mă trezeam asu
dată, iar acesta nu este primul spital prin care-am trecut. Dar
atât de rău n-a fost niciodată. Legată fedeleș, incapabilă să mă
mișc, și sedată, mă simt alunecând ușor. O, ia uite acolo, pe
cealaltă parte a ușii, privind la mine prin geam — cine-i acolo?
ELYN R. SAKS
E reală acea persoană? Sunt ca o insectă, prinsă într-un ac, zvâr- 15
colindu-mă neajutorată, în timp ce cineva contemplă la decapi

tarea mea.
Cineva privindu-mă. Ceva privindu-mă. A așteptat acest
moment atâția ani, tachinându-mă, trimițându-mi atenționări cu
privire la ce va urma. întotdeauna, înainte, am fost capabilă să
mă opun, s-o împing înapoi până începea să se retragă — nu în
totalitate, dar în mare parte, până când nu mai rămânea din ea
decât o mică pată răuvoitoare în colțul privirii mele, poposind
aproape de marginea vederii mele periferice.
Dar acum, cu brațele și picioarele strâns legate de un pat de
metal, simțurile prăbușindu-mi-se într-o mlaștină, și cu nimeni
care să acorde vreo atenție semnalelor de alarmă pe care am
încercat să le trag, în sfârșit, nu mai este nimic de făcut. Nimic
de făcut. Vor fi focuri mistuitoare și sute, poate mii de oameni, zăcând
morți pe străzi. Și totul — absolut totul — va fi din vina mea.

CAPITOLUL UNU
Când eram mică, mă trezeam aproape în fiecare dimineață,

întâmpinată de o zi însorită, de un cer senin nesfârșit și de
valurile albastre-verzui ale Oceanului Atlantic din apropiere.
Acesta era Miami-ul anilor '50 și al începutului anilor '60 —
înainte de Disney World, înainte de transformarea fabuloasă
adusă de restaurarea Deco din South Beach, pe vremea când
„invazia" cubaneză încă se referea la câteva sute de oameni
înspăimântați, ajunși acolo în bărci improvizate, nu la o
mișcare culturală de proporții seismice. Miami reprezenta, mai
ales, locul unde newyorkezii înfrigurați fugeau peste iarnă,
unde părinții mei veniseră (separat) de pe Coasta de Est, după
al Doilea Război Mondial, și unde se întâlniseră, în prima zi
de facultate a mamei mele la Universitatea din Florida, în
Gainesville.
Fiecare familie își are propriile mituri, acele povești-amulete,
care ne unesc pe unul de celălalt, soț de soție, părinți de copil,
frate de soră. Etnii, mâncăruri preferate, albumele cu poze sau
cufărul de lemn din pod, sau atunci când a spus bunica lucrul
acela, sau când unchiul Fred a plecat la război și s-a întors cu...
Pentru noi, frații mei și cu mine, prima poveste care ne-a fost
spusă a fost că ai mei s-au îndrăgostit la prima vedere.
ELYN R. SAKS
Tatăl meu era înalt și inteligent și făcea eforturi pentru a 17
se menține în formă. Mama era și ea înaltă, și ea inteligentă și

frumușică, cu părul brunet și ondulat și o personalitate deschisă.
La scurt timp după ce s-au cunoscut, tata s-a înscris la Drept,
unde a excelat. Căsnicia care a urmat le-a adus trei copii: eu,
fratele meu Warren, un an și jumătate mai târziu, și Kevin, după
încă trei ani și jumătate.
Locuiam la periferia din nordul orașului Miami, într-o casă
joasă, împrejmuită de un gărduleț, cu o curte în care aveam un
kumquat1, un mango și hibiscus roșu. Și o întreagă suită de
câini. Primul ne tot îngropa pantofii; al doilea ne hărțuia vecinii,
în sfârșit, la al treilea, un baset mic și gras, cu numele de Ruby,
am găsit ce căutam; era încă la ai mei când am plecat la facultate.
In timpul copilăriei mele și a fraților mei, părinții aveau o politi
că de weekend: sâmbăta era a lor (pentru timp petrecut în doi sau
ieșiri cu prietenii, la cină și la dans, într-un club local); duminica
era a copiilor. Deseori, ne începeam duminicile cu toții îngrămădiți
în patul lor mare, cuibărindu-ne unii într-alții, gâdilându-ne
și râzând. Mai târziu, mergeam ori în Parcul Greynolds, ori în
Everglades, la Grădina Zoologică din Miami sau ieșeam cu rolele.
Mergeam des și la plajă; tatăl meu adora sportul și ne învăța pe
toți diverse activități sportive. Când aveam doisprezece ani, ne-am
mutat într-o casă mai mare, care avea și piscină, așa că ne jucam
împreună și-acolo. Uneori, luam barca cu motor și schiam pe apă,
iar apoi luam prânzul pe o insulă micuță, nu departe de țărm.
De obicei, ne uitam și la televizor la grămadă — Familia
Flinstone, Familia Jetson, Leave It to Beaver, Rawhide, toate celelalte
1 Kumquatul este un pom fructifer din familia Rutaceae, ale cărui fructe comestibile
se aseamănă cu cele ale portocalului, având însă dimensiunea și forma similare
măslinelor. (N.t.)

18 seriale cu cowboy. Ed Sullivan și Disney, în serile de duminică.
Când a început să se redifuzeze Perry Mason, mă uitam zilnic,
după ce mă întorceam de la școală, uimită că Perry nu numai că
apăra oamenii, ci reușea și să elucideze toate crimele. Ne uitam
împreună la Saturday Night Live, strânși cu toții în sufragerie,
mâncând biscuiți Oreo și chipsuri, până când ai mei au dat legea
mâncatului sănătos și ne-au trecut pe fructe, iaurt și salate.
Era întotdeauna muzică în casă. Mai ales tata era un împăti
mit al jazzului, explicându-ne că, pe vremea când era el tânăr, să
fi dovedit o înclinație către jazz ar fi fost luat ca un act destul de
serios de rebeliune. Colecția mea de discuri coincidea parțial cu
a lui Warren — The Beatles, Crosby, Stills & Nash, Janis Joplin.
Linia se trăgea la The Monkees (mie îmi plăceau, lui deloc) și
mă tachina fără milă din cauza posterului cu Peter Noone, de la
Herman's Hermits, de pe peretele din dormitorul meu.
Și mai erau și filmele, pe care ai mei încercau să le selecteze
în funcție de cât de adecvate li se păreau: Mary Poppins și Sunetul
Muzicii erau OK pentru mine, dar unul dintre filmele cu James
Bond (nu-mi amintesc care, dar era dintre cele cu Sean Connery)
a iscat un scandal monstru între mine și tata: nu aveam încă
17 ani, iar Bond, cu paharele lui de Martini și cu iubitele lui în
bikini, era în afara limitelor.
In liceu, am lucrat o vreme la bufetul unui cinematograf
local — „Să vă adaug și-o Cola la comandă?" —, ceea ce însem
na că urmăream fiecare film pe care voiam să-1 văd, iar pe multe
dintre ele nu doar o dată; cred c-am văzut Billy Jack de mai mult
de 25 de ori. Nu mi-a luat mult însă să mă hotărăsc că nu-mi
plăceau filmele care induceau un sentiment de frică sau de
prea mare tensiune — filmele de groază erau eliminate, iar Play
Misty for Me, al lui Clint Eastwood, cu o femeie nebună, care îl
ELYN R. SAKS
urmărește și-1 hărțuiește pe protagonist, m-a bântuit săptămâni 19
întregi. Când managerul cinematografului a fost tâlhărit într-o
noapte, după închidere, părinții m-au obligat să renunț la job.
Mărturisesc o energică rivalitate fraternă cu Warren. Eu, fiind
cea mai mare, făceam tot posibilul să mă mențin înaintea lui,
dându-mi silința să excelez la lucruri pe care un frate mai mic
nu le putea face încă. Am învățat prima să merg pe bicicletă.
Odată ce a învățat și el, pur și simplu am început să merg eu din
ce în ce mai repede și pe distanțe mai lungi. Am mers cu schiu-
rile pe apă prima, iar apoi am făcut-o cu mai mare elan decât el.
Luam note mari și mă asiguram că el știa asta; își dădea însă la
fel de mult silința și lua și el note mari. Tata nu era genul care
să ne laude (considera că ar fi fost o invitație la invidie), așa că
nu făcea niciodată complimente nimănui. Dar mama o făcea, iar
eu și Warren eram în competiție pentru atenția primită de la ea.
In ce-1 privește pe Kevin, erau îndeajuns de mulți ani între
noi încât, o vreme îndelungată, l-am privit ca pe copilul meu.
Una dintre cele mai vechi și clare amintiri ale mele este cât de
entuziasmată am fost când a început să meargă de-a bușilea,
văzându-1 cum învăța să ajungă dintr-un loc într-altul. Nu doar
că era mai mic decât mine și Warren, era și, structural, mai socia
bil — era mai ușor să te înțelegi bine cu el, iar el era mai inte
resat de a petrece timp cu noi, pur și simplu, decât de a intra în
competiție cu noi.
Ca evrei întru câtva practicanți, mergeam la Sinagogă și res
pectam Zilele Sfinte. Copii fiind, am fost trimiși la școala evre
iască, iar apoi ne-au fost sărbătorite Bat și Bar Mitzvah-urile2.
2 Conform tradiției evreiești, Bar Mitzvah (pentru băieți) și Bat Mitzvah (pentru fete)
desemnează ritualul religios în urma căruia copiii ating vârsta majoratului, odată cu
împlinirea a treisprezece ani, de către băieți, și a doisprezece ani, de către fete. (N.t.)

20 Deși lucrurile astea n-au fost niciodată discutate prea detaliat,
mi s-a dat cumva de înțeles că, în multe locuri și circumstanțe,
evreii nu erau prea populari și că era necesar să fii atât discret, cât
și respectabil, pentru a ajunge bine în viață. Nu mâneam kasher3
(deși părinții tatălui meu o făceau); un alt element al mitologiei
mama-și-tata era că, pentru a-și impresiona viitorii socri cu cât
de cuviincioasă era, mama — a cărei familie nu mâncase nicio
dată kasher și nu prea știa regulile — făcuse greșeala de a-și
comanda homar, în seara în care tata o prezentase părinților lui.
Astfel că, cel puțin la prima vedere, viața noastră de familie
era cât se poate de plăcută — bună pentru coperta unei reviste
cu ilustrații idealizate sau ca subiect al unui serial ușurel din
anii '50. Mai mult, mama era ce s-ar numi astăzi o mamă casnică.
Era acolo când ne întorceam de la școală și întotdeauna se asigura
că luam o gustare — chiar și în ziua de azi, cerealele cu lapte rece
sunt, fără concurență, mâncarea care îmi aduce confortul psihic
când nu mă simt bine. Familia mea lua mesele împreună și, deși
mama nu gătea mult (o făcea o menajeră, căreia, în timp, i-a fost
luat locul de tata, care se pricepea grozav la asta), mereu existau
prăjituri în cămară (chiar dacă erau cumpărate), fructe proaspete
în frigider și rufe curate în șifoniere.
Insă, sub acea suprafață plăcută, lucrurile erau mai complexe,
cum sunt, în mod inevitabil, problemele de familie. Ca toți
părinții, ai mei își aveau punctele forte și slăbiciunile. Erau pro
fund apropiați unul de celălalt; de fapt, întotdeauna le-a făcut
mai multă plăcere să petreacă timp împreună decât cu oricine
altcineva, incluzându-i, uneori, pe propriii copii. In stilul multor
cupluri ale anilor '50, păreau să nu existe în niciun mod inde
pendent unul de celălalt. Mama era mereu foarte afectuoasă cu
3 Alimente „curate" care pot fi consumate, conform tradiției religioase evreiești. (N.t.)
ELYN R. SAKS
tatăl meu în public; el era mai puțin, dar niciodată nu se întâm- 21
pla să o respingă sau să fie nepoliticos. Doar că era întotdeauna
cât se poate de clar că el era șeful. Pentru mama, totul se reducea
la „Cum vrei tu, dragul meu", la fel cum fusese și pentru mama
ei. Dacă o fi avut vreo anume ambiție profesională atunci când
a plecat la facultate, n-am știut niciodată care a fost, deși a jucat
un rol central într-o afacere de succes cu antichități, pe care ea
și tata au pornit-o împreună. Cu toate astea, nu s-au schimbat
multe în dinamica lor de-a lungul anilor care au urmat. Recent
chiar, mama a anunțat că a renunțat la propriile-i opinii politice,
pentru a le împărtăși pe ale tatălui meu.
în ce-1 privește pe el, în ciuda unui simț al umorului deseori
frizând vulgaritatea, tata putea fi destul de inflexibil în privința
propriilor opinii și reacții. Exista, de asemenea, o doză de suspi
ciune în interacțiunile lui cu ceilalți, mai ales când era vorba de
bani. In această privință, era exact cum fusese și tatăl lui.
Părinții mei erau amândoi extrem de deschiși în a-și exprima
dezgustul față de bigotismul religios sau rasial. Spre exemplu,
puteam înjura cât voiam, dar folosirea de argou cu trimiteri rasi
ale sau etnice era strict și invariabil interzisă. Pe cât de provin
cial părea Miami în timpurile acelea (tata spunea des că avea
toate dezavantajele unui oraș mare, fără a avea niciunul dintre
avantaje), tensiunile dintre locuitorii afroamericani ai orașului
și imigranții cubanezi, ca și revoltele din 1970 (în timpul căro
ra menajera noastră afroamericană a fost hărțuită de poliție),
ne-au învățat că până și un peisaj familiar poate deveni violent
și imprevizibil sub imperiul prejudecății.
Indiferent însă de hibele lor (sau de ale noastre), nu am dus
lipsă de „te iubesc" din partea părinților când eram mică, cum
nu duc nici acum; până în ziua de azi, au fost întotdeauna vădit

22 afectuoși față de noi toți, chiar și prietenii mei fiind întâmpinați
cu o îmbrățișare și un sărut. Ai mei nu au fost niciodată cruzi
sau aspri, iar disciplinarea noastră nu a fost niciodată una fizică;
pur și simplu, ne-au făcut cunoscut, din fragedă pruncie, faptul
că aveau așteptări înalte de la comportamentul nostru, iar când
depășeam vreo limită, ne readuceau rapid pe făgașul bun.
N-am dus niciodată vreo lipsă nici din punct de vedere mate
rial. Familia mea era cât se poate de bine ancorată în clasa de
mijloc și, odată cu trecerea timpului, veniturile noastre au cres
cut. Firma de avocatură a tatălui meu se ocupa în principal cu
imobiliare, vânzări de terenuri și ceva planuri personale / imo
biliare, toate acestea extinzându-se pe măsură ce se extindea
însuși Miami. Când aveam treisprezece ani, ai mei au deschis
un mic magazin de antichități și obiecte de colecționat, la cinci
minute de casa noastră. Și acesta a prosperat, așa că au început
să cumpere și să vândă obiecte din Europa, ceea ce, în timp, a
însemnat două sau trei călătorii anuale în Franța, precum și mult
timp petrecut în New York City.
Așa că nu ne-am făcut niciodată griji că n-am avea un loc
plăcut în care să locuim, mâncare bună la dispoziție sau vacanța
noastră anuală în familie. Se aștepta de la noi să facem o faculta
te; era implicit faptul că părinții ne vor plăti studiile. Erau iubi
tori, muncitori, cu ambiții mari, dar realiste (față de ei înșiși, ca și
față de copii) și, în general, buni cu noi. împrumutând o expre
sie din scrierile de psihologie, erau „îndeajuns de buni"4 — și
au crescut trei copii buni, deși nu le-a fost ușor, cum nu i-a fost
niciodată nimănui. Frații mei au devenit bărbați reușiți; Warren
4 „Mama îndeajuns de bună", conform psihanalistului Donald W. Winnicott (1896-1971),

desemnează o mamă al cărei acordaj conștient și inconștient, fizic și emoțional, la nevoi
le bebelușului său, creează un mediu optim pentru etapele succesive de dezvoltare ale
acestuia și pentru funcționarea ulterioară, ca ființă separată de mamă. (N.t.)
ELYN R. SAKS
este afacerist pe Wall Street, iar Kevin este inginer constructor 23
în Miami. Amândoi sunt realizați în profesiile lor, cu soții și
copii pe care-i iubesc și care îi iubesc la rândul lor. Și propria-mi
înclinație către a munci din greu, precum și motivația spre a
avea succes știu că se trag cu totul de la părinții mei.
Pe scurt, mi-au oferit și m-au învățat ce aveam nevoie pentru
a scoate cât mai mult din talentele și puterile mele. Și (deși n-aș
fi putut prezice sau înțelege, pe vremea aceea, ce importanță
vitală va avea acest lucru în viața mea) mi-au oferit ce aveam
nevoie pentru a supraviețui.
Când aveam cam opt ani, am simțit deodată nevoia să fac

lucrurile un pic altfel decât cum și-ar fi dorit părinții să le fac.
Am dezvoltat, să spunem, câteva mici bizarerii. Spre exemplu,
uneori, nu puteam să ies din cameră decât dacă pantofii mei
erau perfect aliniați în șifonier. Sau lângă pat. In unele seri,
nu puteam să sting lumina din dormitor până când cărțile nu
erau ordonate pe rafturi. Uneori, după ce mă spălam pe mâini,
trebuia să mă mai spăl o dată, și-apoi încă o dată. Niciunul
dintre lucrurile acestea nu mă împiedica să fac ce era nece
sar — ajungeam la timp la școală, ajungeam la masă, ieșeam
afară la joacă. Dar toate activitățile necesitau o anumită pre
gătire, o anumită... precauție. Pentru că era absolut impera
tiv să le fac. Pur și simplu trebuia. Iar asta punea la încerca
re răbdarea oricui stătea în fața ușii dormitorului sau a băii,
așteptând să ies. „Elyn, haide odată, o să întârziem!" Sau
„O să pierzi autobuzul!" Sau „Ai fost trimisă la culcare acum
40 de minute!"

24 „Știu, știu", răspundeam, „dar mai am doar un lucru de făcut
și apoi totul va fi OK."
Nu la mult timp după ce bizareriile au devenit o parte din viața
mea, li s-au alăturat nopți pline de teroare, care se abătea asupra
mea în ciuda tuturor aranjamentelor și a organizării preventive.
Nu se întâmpla în fiecare noapte, dar îndeajuns de des încât
momentul când mă duceam la culcare să nu mai fie bine-venit.
Se stingeau luminile și, deodată, în camera mea era mai întune
ric decât puteam îndura. Nu conta (dacă aș fi putut pur și simplu
să ignor sunetul inimii mele bătând să-mi sară din piept) că le
puteam auzi vocile alor mei pe hol; nu ajuta să-mi amintesc că tata
era mare și puternic, și curajos, și neînfricat. Știam că era cineva
exact în fața ferestrei mele, așteptând numai momentul potrivit,
când dormeam cu toții, cu nimeni rămas de pază. O să intre bărba
tul ăla cu forța? Ce-o să facă? O să ne omoare pe toți?
După primele trei sau patru astfel de nopți, am reușit, în cele
din urmă, să-mi adun puținul curaj care îmi mai rămăsese și să-i
povestesc mamei despre asta.
— Cred că a fost cineva la mine la fereastră, i-am spus, cu o
voce abia auzită și tremurătoare. în curte. Așteptând ca tu și tati
să vă culcați, ca să poată intra și să vină peste noi. Sau să ne facă
ceva rău. Trebuie să găsești pe cineva care să-1 gonească. Crezi
că ar trebui să chemăm un polițist?
Expresia de pe fața ei a fost atât de blândă, încât îmi venea
greu să o privesc direct în ochi.
— Of, Babi — alintul ei pentru mine — nu e nimeni acolo, nu
e nimeni în tufișuri. Nu există nimeni care ne-ar putea face rău.
E doar în imaginația ta. Hmm, poate n-ar mai trebui să citim atâ
tea povești înainte de culcare. Sau poate luăm cina prea târziu,
iar burtica îi face feste minții. Hai, nu te mai prosti.
ELYN R. SAKS
în ce-o privea pe ea, acolo s-a încheiat povestea. 25
Am încercat s-o cred, chiar am încercat. Si mi-am mărturi-
sit temerile fratelui meu Warren când eram singuri acasă și am
făcut tot posibilul să ne liniștim unul pe celălalt — împreună,
ne adunam curajul și mergeam să verificăm dacă era Într-adevăr
cineva în fața ușii de la intrare. Și, bineînțeles, niciodată nu era
nimeni. Dar fricile mele n-au dispărut și o vreme îndelungată
am simțit adormirea ca pe o alunecare într-un spațiu al neaju-
torării. Mă luptam cu ea în fiecare noapte, cu capul sub pătură,
până ce, pura extenuare și un corp în creștere, obosit, pur și sim
plu mă învingeau.
Am șapte sau opt ani și sunt în sufrageria dezordonată a

casei noastre liniștite, privind afară, la ziua însorită.
— Tați, putem să ieșim pe-afară și să mergem să-notăm?
Se înfurie brusc:
— Ți-am spus că am de lucru, Elyn, și, oricum, s-ar putea să
plouă. De câte ori trebuie să-ți spun același lucru? Nu auzi nicio
dată ce ți se spune?
Inima mi se strânge la auzul tonului vocii lui: l-am dezamăgit.
Iar apoi, se întâmplă ceva straniu. Conștientizarea mea (a
propriei prezențe, a prezenței lui, a camerei, a realității fizice
înconjurătoare și generale) se încețoșează brusc. Sau se defor
mează. Am senzația că mă dizolv. Mă simt — îmi simt min
tea — ca un castel de nisip, din care nisipul alunecă în valul care
se retrage. Ce mi se întâmplă? Mi-e frică, te rog, fă să înceteze asta!
Mă gândesc că, dacă o să rămân nemișcată și în tăcere, o să se
oprească.
O astfel de experiență este mult mai greu și mai bizar de
explicat decât frica extremă sau teroarea. Majoritatea oamenilor

26 știu cum este să îți fie îngrozitor de frică. Dacă n-au simțit-o pe
pielea lor, măcar au văzut un film sau au citit o carte sau au vor
bit cu un prieten înspăimântat — pot măcar să își imagineze. Dar
să explici ceea ce am ajuns să numesc „dezorganizare" este un
cu totul altfel de provocare. Starea de conștiență își pierde trep
tat coerența. Centrul ți se frânge. Centrul nu se mai poate susține5.
Ce definesc prin „mine" devine o negură, iar centrul solid din
care derivă simțul realității se dispersează ca un semnal radio
prost. Nu mai există un punct de rezistență din care să poți privi
în afară, să poți integra lucruri, să poți evalua ce se întâmplă.
Nu mai există un nucleu care să țină lucrurile laolaltă, care să-ți
pună la dispoziție obiectivul prin care să poți vedea lumea, să
faci judecăți și să măsori riscuri. Se succed clipe aleatorii și dispa
rate. Imaginile, sunetele, gândurile și emoțiile nu mai sunt lega
te. Nu mai există un principiu organizator care să ia momentele
succesive și să le pună împreună, într-o ordine coerentă, din care
să se poată extrage un sens. Și totul se întâmplă cu încetinitorul.
Bineînțeles, tata nu a observat ce se petrecuse, de vreme ce se
întâmpla înăuntrul meu. Și pe cât de înspăimântată am fost la
momentul acela, am știut intuitiv că acesta este un lucru pe care
trebuie să i-1 ascund, lui, ca și tuturor celorlalți. Acea intuiție —
că era un secret pe care trebuia să-1 păstrez —, precum și toate
celelalte abilități de mascare pe care am învățat să le folosesc
pentru a-mi gestiona boala, au ajuns să constituie elemente cen
trale ale experienței mele de schizofrenie.
într-o seară, când aveam cam zece ani, toți erau plecați pen
tru o vreme de-acasă și, dintr-un motiv pe care nu mi-1 amintesc
5 Aluzie la un vers din poemul lui W.B. Yeats „The Second Corning" („A doua venire"):
„Things fall a part, the center cannot hold". (N.t.)
ELYN R. SAKS
acum, eram acolo singură, așteptându-i să se întoarcă. într-o 27
clipă, soarele a apus și afară s-a lăsat întunericul. Unde sunt cu
toții? Au spus că se vor întoarce până la ora asta... Deodată, am
fost absolut sigură că am auzit pe cineva intrând cu forța în casă.
De fapt, nu fusese neapărat vorba de un sunet, cât de o certitu
dine, un soi de conștientizare. O amenințare.
E bărbatul acela, mi-am spus. Știe că nu sunt oameni mari aici,
știe că sunt aici singură. Ce-ar trebui să fac? O să mă ascund în dula
pul ăsta. Trebuie să nu scot un sunet. Respiră încet, respiră încet.
Am așteptat în dulap, pietrificată de frică și înconjurată de
întuneric, până când ai mei au ajuns acasă. Probabil durase vreo
oră, dar îmi păruse că trecuse nesfârșit de mult timp.
— Mami, am țipat pe nerăsuflate, deschizând ușa dulapu
lui și speriindu-i pe amândoi. Tați, e cineva în casă! L-ai văzut?
Sunteți OK amândoi? De ce... ați fost plecați atâta timp?
S-au uitat unul la celălalt, iar apoi tata a dat din cap și-a spus:
— Nu e nimeni aici, Elyn. Nu a intrat nimeni în casă. E doar
imaginația ta.
Dar eu am insistat:
— Nu, nu, l-am auzit. Era cineva. Du-te să te uiți, te rog!
Oftând, tata a făcut turul casei.
— Nu e nimeni nicăieri.
Nu m-a liniștit, ci, mai degrabă, mi-a închis gura. Senzația
mea de pericol iminent nu a dispărut niciodată, ce a încetat a
fost doar să le povestesc părinților despre asta.
Majoritatea copiilor au același gen de frici, într-o casă sau o
cameră goală, chiar și într-un dormitor familiar, care arată deodată
straniu, după ce se stinge lumina. Cei mai mulți își depășesc fricile
odată ce cresc sau reusesc cumva să îsi folosească mintea rațională
pentru a-1 ține la distanță pe bau-bau. Dar eu nu am putut face

28 asta niciodată. Și astfel, în ciuda energicei competiții dintre mine
și frații mei, în ciuda notelor bune sau a sentimentului de putere
pe care îl aveam când eram cu schiurile pe apă sau pe bicicletă,
am început să mă micșorez un pic pe dinăuntru, chiar pe măsu
ră ce deveneam din ce în ce mai înaltă. Eram sigură că ceilalți
vedeau cât eram de speriată, de rușinoasă și de inadecvată. Eram
sigură că vorbeau despre mine de fiecare dată când intram într-o
cameră sau imediat după ce ieșeam dintr-una.
Când aveam doisprezece ani și devenisem dureros de
conștientă cu privire la greutatea pe care pubertatea o adău
ga corpului meu (și la înălțime, căci începusem simultan să tot
cresc, ducându-mă către un metru optzeci), am trecut, voluntar,
la o dietă cât se poate de drastică. Până la momentul respectiv,
ai mei renunțaseră cu totul la pâine; vorbeau constant despre
necesitatea de a calcula caloriile și de a menține un corp atră
gător, sănătos și subțirel. Greutatea în plus era considerată un
lucru rău — era neatrăgătoare; era un indicator al faptului că
persoana în cauză era fie lacomă, fie lipsită de control de sine.
In orice caz, fiecare lucru mâncat de oricare dintre noi era foarte
atent monitorizat.
Asta se întâmpla cu mult înainte să devină o modă sau un
fapt firesc să fii mereu atent la alimentație (de unde provine și
care este aportul de proteine și de carbohidrați, unde se înscrie
alimentul respectiv pe scala glicemică), cum sunt oamenii astăzi.
Și era, de asemenea, cu mult înainte de a se ști mai multe des
pre tulburările alimentare; anorexia și bulimia nu se înscriau în
radarul nimănui pe vremea aceea și, cu siguranță, nu știam pe
nimeni care să se fi adresat unui medic sau unui specialist în
sănătate mentală pentru creșteri sau scăderi în greutate — dar
nici pentru nimic altceva, de fapt. Tot ce știam eu era că mă
ELYN R. SAKS
îngrășasem și că trebuia să redevin slabă. Așa că m-am setat pe 29
a face exact asta.
Mi-am redus porțiile la jumătate. îmi mutam mâncarea de
colo-colo în farfurie, ca să pară că mâneam. Am spus nu car
tofilor și săream peste micul dejun de duminică. La școală,
săream peste masa de prânz. îmi tăiam carnea în bucăți mici,
iar apoi în bucățele și mai mici. Am eliminat gustările și nu
luam niciodată desertul. Greutatea a început să se topească
și, pentru o vreme, nimeni n-a observat nimic. Până s-o facă
cineva, aveam un metru optzeci și abia dacă patruzeci și cinci
de kilograme.
într-o seară, la cină, tata și-a dres glasul, pregătindu-se pen
tru ce știam că urma să fie o discuție serioasă de familie.
— Băieți, puteți să vă retrageți la teme acum, a spus, iar eu
l-am privit pe Warren speriată.
Asta ce mai urma să fie?
— Eu și mama trebuie să vorbim cu sora voastră despre o
problemă personală.
Băieții au plecat, dar nu înainte de a-mi arunca acea privire
de tipul „Ha, ha, ha, ce-o s-o mai încasezi acum", la care frații
sunt extrem de buni. Mi-am așezat mâinile în poală și mi-am
adunat toate puterile pentru orice avea să urmeze.
— Elyn, a început mama, eu și tatăl tău suntem puțin
îngrijorați în legătură cu...
— Nu mănânci destul, i-a tăiat-o tata. Ești prea slabă. Trebuie
să începi să mănânci mai mult.
— Sunt bine, am protestat. Mănânc ce mâncați și voi. Mănânc
ce mănâncă toată lumea. Doar că sunt în creștere.
— Nu, nu ești, a replicat tata. Ești mai înaltă, dar nu ești în
creștere. Pielea ți-e străvezie, abia te menții trează la masă, nu

30 mănânci nici cât un purice. Arăți ca un refugiat de război. Dacă
nu cumva ești bolnavă — și, nicio grijă, te pot trimite la un doc
tor pentru a ne lămuri — trebuie să insist să mănânci trei mese
pe zi. Pentru că, dacă nu ești bolnavă, cu siguranță vei fi, dacă
lucrurile continuă așa.
Am protestat; am argumentat. Mi-am apărat obiceiurile ali
mentare.
— Știu ce fac și mă simt cât se poate de bine, am spus.
— Atitudinea ta este foarte dezamăgitoare, a zis mama.
Sfidarea asta, ca să nu mai vorbesc de ce se întâmplă cu aspec
tul tău. Ți-ai pierdut controlul. Nu asta vrem noi pentru tine; de
fapt, poate de-asta o și faci. Așa este?
Diverse variante ale acestei conversații au continuat să apară
în zilele și săptămânile care au urmat. Urmăreau fiecare îmbu
cătură care îmi intra în gură. Le numărau pe toate cele care nu
intrau. Mă trezeau mai devreme de dimineață, îmi pregăteau
micul dejun, se așezau cu mine la masă și mă priveau în timp
ce făceam eforturi să mănânc. în weekend, mă scoteau în oraș
să luăm prânzul, iar apoi mă scoteau și la cină. Lovindu-se de
încăpățânarea mea, m-au amenințat cu scurtarea timpului pe
care aveam voie să-l petrec pe-afară și cu reducerea numărului
de filme pe care le vedeam. Va trebui, spuneau, „să ia anumi
te măsuri!" îmi țineau pledoarii; îmi ofereau mită. Mă simțeam
din ce în ce mai apăsată de presiunea intensă provocată de
combinația dintre supraveghere și predicile constante.
în cele din urmă, mi-a ajuns.
— Mă înnebuniți, am protestat. Nu sunt bolnavă, n-o să mor,
sunt cât se poate de bine. Știu ce fac. Până una-alta, am pierdut
toată greutatea de una singură, pot s-o pun la loc dacă vreau.
Tatăl meu a avut deodată o expresie foarte calculată.
ELYN R. SAKS
— OK, dovedește-o, a spus. Dacă te crezi atât de atotputer- 31
nică, dovedește-o. Pune greutatea la loc.
Spumegam de furie. Tata reușise, în sfârșit și cu mare
iscusință, să mă manipuleze până exact în poziția în care încer
caseră să mă aducă de săptămâni întregi: mă prinsese în capca
nă. Și nu aveam nicio altă soluție decât să mă supun cerințelor
lui; altfel, ar fi spus că îmi pierdusem controlul, iar apoi ar fi
avut justificarea necesară pentru a face orice (nu specificase
niciodată ce anume) ar fi considerat adecvat.
Așa că, pur și simplu, mi-am impus să mănânc. Ceea ce nu
a fost atât de îngrozitor, doar îmi plăcuse, oricum, întotdeauna
mâncarea, orice mâncare, oricând — numai că nu voisem să fiu
grasă. In trei luni, îmi revenisem la greutatea normală.
— Vedeți? am întrebat cu încântare. V-am spus că știam ce
făceam! Am spus că pot s-o fac și am făcut-o!
O simțeam ca pe un mare triumf — mă împinsesem până la
extrem într-o direcție, iar apoi, odată provocată, mă dusesem
până în extrema exact opusă. Și, în tot acest timp, deținusem
controlul — sau așa credeam.
Mă gândesc uneori la fetița aceea, la fetița care eram. Nu încă
o adolescentă, se prea poate să fi avut o voință remarcabilă; se
poate să fi fost încăpățânată, sau feroce, sau puternică, sau neîn
fricată; sau poate că era doar pusă pe harță. Dar un lucru pe
care sigur nu-1 avea era un control total asupra a ce se întâmpla
înăuntrul ei. Și urma să trebuiască să afle asta pe propria piele.

CAPITOLUL DOI
In vara dintre clasele a zecea și a unsprezecea, am mers,

împreună cu alți colegi, în Monterrey, Mexic, la o școală de
vară intensivă de limbă și cultură spaniolă, în cadrul instituției
ce purta impresionantul nume de Instituto Tecnolögico de
Estudios Superiores de Monterrey — sau cum am început
noi destul de repede să-i spunem, Monterrey Tec. Deși mer
sesem în multe călătorii cu ai mei, precum și singură în tabe
re, nu fusesem niciodată atât de departe de casă pe cont pro
priu. Iar această excursie era într-un campus universitar, într-o
țară străină, cu destul de puțină supraveghere din partea unor
adulți.
O parte din mine era entuziasmată de călătorie și de ocazia
de a scăpa de sub monitorizarea strictă a părinților mei; cealaltă
parte era neliniștită, chiar speriată. Nu era atât provocarea unui
curs de limbă intensiv; până la momentul respectiv, vorbeam și
citeam destul de bine în spaniolă și eram cu adevărat curioasă
cu privire la această țară, care într-o oarecare formă, în trecutul
îndepărtat, era legată de cubanezii care veniseră în Miami. Dar
să fiu într-un loc necunoscut, să-mi port singură de grijă, să fiu
departe de rutina previzibilă care îmi aducea un anumit con
fort — toate astea îmi creau un fel de gol în stomac. Golul s-a
ELYN R. SAKS
micșorat un pic, odată ce m-am instalat în camera mea de cămin 33
și am început să mă obișnuiesc cu locul, dar nu a dispărut nicio
dată în totalitate.
La Tec, erau elevi din toate colțurile lumii și, deși zilele ne
erau pline cu munca intensă la clasă și cu ocazionalele excursii
prin împrejurimi — spre exemplu, în locurile istorice din Mexico
City —, serile și weekendurile erau, în general, ale noastre.
Incet-încet, am început să ne aventurăm în ieșiri în mici cafene
le sau baruri mari și zgomotoase. Diminețile deseori începeau cu
café con leche și, eventual, câte o delicioasă plăcintă glazurată cu
ciocolată neagră mexicană. Seara, descifram meniurile și coman
dam tacos de pollo, empanadas sau burritos, pe care le făceam să
alunece mai ușor cu o limonadă acrișoară (sau, unii aventurieri
mai îndrăzneți, cu o tequila rece). După asta, cineva mai venea
cu ideea unei expediții într-un club local, unde, în general, stă
team pe margine; pe cât de mult iubeam muzica, întotdeauna
mă simțeam stânjenită pe un ring de dans și nu-mi plăcea ideea
de a fi privită, mai ales de oameni necunoscuți.
Uneori, seara devreme, eu și prietenii mei ne plimbam, pur
și simplu, prin zonele orașului despre care ni se spusese că
sunt „sigure" de cutreierat, pe lângă piața principală sau zôcalo.
Fetele noastre se uitau după băieții mexicani; băieții mexicani
se uitau după ele. Erau o mulțime de flirturi și de chicoteli și, în
fiecare noapte, câțiva dintre noi se întorceau împleticit înapoi la
cămin, la multe ore după cea care trebuie să fi fost ora lor limi
tă acasă.
Eram una dintre singurii din grupul de prieteni din liceu care
să nu fi fumat niciodată marijuana. Aveam o foarte puternică
opinie că fumatul era un lucru rău, că nimeni n-ar trebui s-o
facă, că până și o unică încercare ar putea sfârși prost. Dar, până

34 la urmă, ultimul nefumător, în afară de mine, din grupul nostru
a fumat iarbă. După multe seri în care fusesem doar spectatoare
la fumatul lor, într-un final, am cedat.
L-am urmărit pe unul dintre prietenii mei, în timp ce a luat
un joint aprins de la persoana de lângă el, l-a băgat în gură și a
tras în piept.
— Tine-o, mai tine-o înăuntru, nu-i da drumul încă! a dat
instrucțiuni cineva. Mai stai câteva secunde. OK, acum.
Și prietenul meu a suflat afară un mic nor de fum. Au trecut
câteva secunde, apoi alte câteva.
— Ei bine? am întrebat. Ceva-ceva?
Nici măcar nu încercasem și deja aveam o senzație ciudată
în piept; ca și cum așteptam ca, într-o clipită, capul prietenului
meu să izbucnească în flăcări.
— Mda, ceva, mi-a răspuns. E... slabă. Adică, arde, dar e des
tul de slabă.
£, ce mama naibii, m-am gândit.
— Hai, dă-mi-1 și mie, vreau să încerc și eu.
Nu prea cred că există o manieră elegantă de a trage prima
oară un fum dintr-un joint. E ceva care arde, până una-alta,
care face scrum și fum. Și, bineînțeles, e ilegal, așa că toată
povestea se face oarecum pe ascuns și e chiar și puțin stresan-
tă — este ca și cum ai fi inițiat într-un fel de societate secretă,
iar în timp ce vocea din mintea ta îți tot enumeră, ca o bandă
stricată, toate pericolele consumului de marijuana, tu îți dai
toată silința să nu pară că ești idiot sau, mai rău, că nu ești
cool.
în clipa în care am dus jointul la gură, am fost absolut sigu
ră că ai mei vor apărea ca prin minune la fața locului și — vor
face ce? Ei, da, m-am gândit. Nu contează; sunt la mii de kilometri
ELYN R. SAKS
distanță. Și-apoi am tras. Și, bineînțeles, am început să tușesc, 35
iar ochii mi s-au înfierbântat și-au început să lăcrimeze. Apoi
am tras din nou și-am așteptat. Și da, aspră și slabă era descrie
rea perfectă. Și-apoi, m-am auzit râzând scurt. Pentru că, cel
mai mult, îmi venea să râd. Și, cu asta, marea problemă privind
marijuana s-a rezolvat.
— E totul OK, le-am spus prietenilor mei. Sunt OK.
Și-apoi i-am pasat jointul înapoi persoanei care mi-1 dăduse.
în zilele care-au urmat, m-am gândit din când în când la ce
făcusem. Nu îmi displăcuse, dar nici nu simțeam că ar fi cazul să
mă grăbesc s-o fac din nou în curând. Fusese OK, dar, ce-i drept,
doar atât. în mare, mă bucuram că o făcusem.
Nu, eram mult mai interesată de băieți (cu tot binele pe care
mi l-a făcut asta în vara aceea) și de ciocolata neagră, dulce-amă-
ruie, și de multele zile care treceau fără să trebuiască să răs
pund de mai nimic în fața nimănui. Mi-am făcut câțiva prieteni
noi, am avut niște rezultate foarte bune la cursuri și am vizitat
Mexicul, care era minunat. Faptul că fumasem de câteva ori din
jointuri a fost un lucru destul de neînsemnat dintr-o vară, de
altfel, excelentă.
într-o seară de weekend, la câteva luni după ce mă întorsesem

acasă din Mexic și deja trecuse o bună parte a clasei a unspre
zecea (fiind deja agitată pe tema examenelor de la sfârșitul lice
ului și comandându-mi cataloagele facultăților), ieșisem în oraș
cu un grup de prieteni, la un cinematograf în aer liber. Eram în
mașina altcuiva; îmi luasem permisul, dar, de vreme ce știam că
eram un șofer teribil de prost (aproape că dădusem peste o pisi
că prima oară când condusesem, cu mama alături), preferam, de
obicei, să fiu pasagerul altcuiva.

36 — Am niște mescalină6, a anunțat, fără introducere, cineva.
Vrea careva?
Un prieten a început să chicotească; altul a răspuns, cu o voce
destul de stridentă:
— Da, clar, de ce nu?
N-am răspuns nimic inițial, uitându-mă, prin parbriz, la ce
film o fi rulat pe marele ecran din fața mea, încercând să mă
hotărăsc ce să fac. încercând să mă hotărăsc ce voiam să fac.
— Da, am spus, în cele din urmă. Da, vreau și eu.
Am înghițit micuța pastilă cu o gură de Cola caldă. S-a lăsat o
tăcere stranie în mașină (bineînțeles, cu excepția sunetului filmului,
care se-auzea prin difuzorul atașat de geam). Parcă ne-am fi ținut
cu toții respirația. Așteptând. Stomacul mi s-a întors pe dos — de
la agitație? de la pastilă? de la perspectiva necunoscutului? Apoi,
deodată, am simțit o căldură în stomac, căldură care a început să
radieze până spre omoplați. îmi ținusem pumnii încleștați; acum,
mi-am simțit degetele desfăcându-se, iar palmele mi-au căzut, des
chise, în poală. Iar apoi, cu toții am expirat și-am spus, în cor:
— Uaaa, uiteee!
Imaginile de pe marele ecran vibrau ușor, ca niște acuarele
care se întindeau, apos, pe pânză. Cel puțin, asta vedeam eu;
fiecare descria ceva diferit. Pentru mine, un albastru-verzui se
îmbina cu un portocaliu-roz, galbenul se lovea ușor de verde
și de maro, iar pielea de pe fețele actorilor începuse să arate ca
o plastilină elastică. Geamurile mașinii erau toate lăsate jos și
simțeam aerul nopții lichid, pe brațe și pe față, ca și cum aș fi
plutit într-o piscină cu apă caldă. Afară, roiuri de insecte plu
teau, ca prin vis, în luminile pâlpâitoare.
6 Alcaloid psihedelic extras din câteva plante din familia cactaceelor din Mexic, cunoscut
pentru efectele sale halucinogene. (N.t.)
ELYN R. SAKS
— Vreau să mănânc ceva! a țipat o prietenă, cu un soi de 37
urgență în voce. Să mergem să luăm ceva de mâncare!
Hmm, m-am gândit. Sună bine.
Încet-încet, am coborât din mașină și m-am îndreptat în
direcția cunoscută a bufetului, prietena mea fiind la câțiva metri
în față. Deodată, am strigat către ea:
— Ai grijă! Ai grijă la gardul ăla!
A tresărit un pic, s-a uitat în jur, apoi a început să râdă.
— Nu-i niciun gard aici, Elyn — ai vedenii. Și eu am, dar nu
cu garduri!
Când ne-am întors la mașină, am adus cu noi încă un difu
zor, iar apoi ne-am uitat la un film, ascultând sunetul de la altul.
Niciunul dintre noi nu avea nici cea mai vagă idee ce se întâm
pla în fața sau înăuntrul nostru. Nici nu conta. Era fascinant să
urmărești disonanța.
Pentru tot restul nopții și o bună parte din ziua următoare,
am continuat să văd culori aprinse și forme schimbătoare, plu
tind prin aer, pretutindeni în jurul meu — cercuri și linii ondula
te și niște lucruri de forma unor elastice de cauciuc, strălucitoare
și clare ca niște cristale, de culori foarte intense, ca niște cioburi
de sticlă colorată. Imaginile, toate vibrând, păreau să aibă și un
fel de sunet, ca și cum le-aș fi auzit de la o foarte mare depărtare.
Poate așa arată undele sonore, mă gândeam.
La început, eram fascinată, fiindu-mi chiar confortabile toate
aceste senzații diferite — totul în jurul și înăuntrul meu era așa
de frumos. însă, cu trecerea orelor, totul a început să se schimbe,
să se întunece cumva. Muchii ascuțite, unde nu fuseseră decât
colțuri rotunjite înainte. Senzația a ceva amenințător, deloc prie
tenos. în curând, nu-mi doream decât să dispară — nu puteam
s-o opresc, nu puteam s-o încetinesc și mă epuiza. Era ca și cum

38 nu mai rămăsese loc în mintea mea pentru a vedea sau auzi
nimic altceva.
Până seara, halucinațiile păreau să-și fi urmat cursul și să fi
tot slăbit, până dispăruseră. Ai mei nu observaseră nimic în nere
gulă; frații mei nu-mi mai acordau, oricum, de ceva timp, prea
multă atenție. Odată liniștită, mi-am promis să nu mai experi
mentez niciodată cu droguri de genul ăsta. Stările alterate de
conștiință nu-mi priau. Și cu asta, încheiasem povestea.
Și totuși, nu se încheiase. Chiar și după ce halucinațiile înce
taseră, nu reușeam să-mi fac corpul și mintea să funcționeze
bine. Nu fusesem niciodată mahmură, dar presupuneam că așa
trebuie să te simți la mahmureală. Mă mișcăm greu, îmi era
aproape greață. Nu eram în apele mele, ba eram chiar puțin
deprimată și prost dispusă, incapabilă să-mi recâștig interesul
pentru școală, socializat sau orice altceva. După câteva zile în
starea asta, a început să-mi fie teamă. Foarte teamă. Defectasem
ceva în mine? Se întâmplase ceva rău cu mintea mea?
Și astfel, împinsă, în egală măsură, de paranoia și de bra
vadă, m-am decis să le spun părinților despre consumul meu de
droguri — doar de marijuana, însă; sub nicio formă nu aveam
de gând să mărturisesc și despre mescalină. Nu știu la ce spe
rasem din partea lor — că mă vor asigura că totul va fi bine sau
că măcar mă vor calma sau poate că mă vor duce la un medic
care-mi va prescrie un remediu cu efect imediat. Știu doar că nu
mai puteam tolera starea asta, în care nu reușeam nici măcar să
citesc fără să mă ia amețeala, încercând să urmăresc propozițiile
care se roteau pe pagină. Asta nu mai putea fi îndurat; cineva
trebuia s-o oprească.
Era joi după-amiază, după școală. Vineri, toată familia
urma să plece în Bahamas, peste weekend (drumul din Miami
ELYN R. SAKS
dura mai puțin de o oră). Tata încă nu ajunsese acasă. Nu 39
știam când urma să ajungă, dar am decis că nu mai puteam
aștepta.
— Mama, am spus, gesticulând puțin agitat, pe măsură ce
vorbeam. Trebuie să-ți spun ceva și probabil n-o să-ți placă.
M-a privit, firesc, îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— Am... am luat niște droguri. în Mexic. Am fumat niște
iarbă. Am mai fumat de câteva ori și după ce m-am întors acasă.
Și cred că mi-e cam rău de la asta.
Ochii i s-au mărit brusc.
— Cum adică ți-e rău? Iarbă? Marijuana? Vai de mine, Elyn.
— E, nu rău, rău. Doar că nu tocmai... bine. Nu că mi-ar veni
să vomit sau ceva de genul ăsta. Doar niște senzații ciudate.
A încuviințat din cap, luând o expresie foarte îngrijorată. M-a
surprins faptul că nu părea cine știe ce furioasă.
— Ăsta este un lucru grav, a spus, și foarte îngrijorător.
Trebuie să vorbim mai mult despre asta. Dar cred că ar trebui să
așteptăm până ne întoarcem din Bahamas, înainte de a-i spune
tatălui tău. Haide să petrecem un weekend frumos în familie
și-apoi o să ne ocupăm de asta și-o să discutăm problema când
ne întoarcem.
M-am simțit ușurată; planul ei avea sens. Ne vom duce pe
frumoasele plaje imaculate, vom înota în frumosul ocean albas
tru și ne vom bucura de un weekend frumos și relaxant; până
luni, poate mă voi simți cu mult mai bine, încât nici nu va mai
fi cazul să-i spunem și lui tata.
Dar, bineînțeles, lucrurile nu urmau să se petreacă așa. Nici
nu ne întorseserăm bine acasă, că mama a început să insiste că
trebuia să purtăm Discuția și i-a și spus lui tata de ce.

40 — Elyn, asta-i o treabă foarte serioasă, a spus tata, cu o anu
mită urgență în voce, genul de urgență destul de cunoscută ca
venind în anii '60 din partea părinților care descopereau con
sumul de droguri al copiilor lor. Drogurile sunt periculoase, nu
sunt lucruri de joacă. N-ai nici cea mai vagă idee unde ar putea
duce așa ceva. Trebuie să-mi promiți că n-o s-o mai faci niciodată.
Până la momentul acela, efectul halucinogen se dusese întru
totul. Nu mai eram nici speriată, nici nu-mi mai era rău; eram
arsă de soare, curată ca lacrima și cu nicio dispoziție de a mi se
ține predici. Așa că m-am îndărătnicit:
— Nu, n-o să promit. Totul e bine acum, tata, serios. A fost
doar un pic de iarbă, nu mare lucru. Mă descurc.
Nu m-a crezut. De fapt, atitudinea mea — bravada, neluarea
în serios a îngrijorării lui, lipsa de respect din tonul meu — doar
au pus paie pe foc.
— Așa ceva este inacceptabil! a spus tata și, de data asta, se
înfuriase. In mod clar, n-ai nici cea mai vagă idee ce e bine pen
tru tine. Dacă nu pot avea o garanție de la tine că aici se-ncheie
povestea asta, va trebui să iau măsuri.
Pentru mine, auzul acestora a fost ca un ecou neplăcut al
discuțiilor despre dietă, avute cu câțiva ani în urmă — necla
ra amenințare cu „măsurile" pe care tata urma să le ia pentru a
mă supune voinței lui. Așa că, în loc să-1 mint sau să încerc să-1
împac (sau să dau vreo atenție expresiei din ce în ce mai îngrozi
te de pe fața mamei), tot ce-am făcut a fost să-mi îmbățoșez mai
tare spinarea de șaptesprezece ani:
— Pot să fac ce vreau, tată, i-am răspuns. Notele mele sunt
mari, nu deranjez pe nimeni aici și sunt îndeajuns de deșteaptă
ca să știu ce fac. Și dacă vreau să fumez iarbă, o să fumez. Nu
prea ai ce să faci în legătură cu asta.
ELYN R. SAKS
Firește, s-a dezlănțuit iadul. Tata a ridicat tonul; apoi mama 41
a ridicat tonul. Apoi, eu am mărit miza, declarând că nici măcar

nu-mi mai păsa de notele mari, doar era, oricum, o prostie.
Ăsta nu era genul de răspuns pe care niște părinți îngrijorați
speră să-1 primească de la copilul lor în timpul marii confrun
tări cu privire la droguri, dar, în retrospectivă, nu cred că era
atipic unui mare număr de puștani — cacialma și bravadă și,
aparent, nicio grijă față de consecințe. Pe de altă parte, nu fusese
nici genul de poziție în care s-ar fi pus o fată cu puțin simț prac
tic dacă și-ar fi dorit Într-adevăr să consume droguri și / sau ar
fi vrut să scape de gura părinților. Mai mult, vorbim de sfârșitul
anilor '60; marijuana avea o putere aproape legendară de a îngro
zi sau de a deruta părinții. Cultura exploda pe atâtea alte niveluri
și fiecare revistă sau ziar publica, zi de zi, povești înspăimântă
toare despre efectele consumului de droguri.
La mai puțin de o săptămână, eram pe bancheta din spate
a mașinii părinților mei, amărâtă și speriată, cu ai mei în față,
tensionați și tăcuți, cu toții îndreptându-ne spre ziua porților
deschise organizată de Operation Re-Entry, un centru de tra
tament pentru dependența de droguri din Miami. Era sâmbătă
seara și la radioul din mașină se auzea American Pie a lui Don
McLean. Iar eu — ei bine, eu eram în drum spre dezintoxicare.
Operation Re-Entry era administrat de „absolvenți" ai pro

gramului Synanon, una dintre cele mai notabile abordări a
adicțiilor de substanțe din țară, abordare bazată pe o „afecțiune
fermă și pragmatică". Synanon a pornit la sfârșitul anilor '50, în
California, și era renumit pentru rata sa de succes, deși, până

42 la sfârșitul anilor '70, atât programul inițial, cât și fondatorul
său, Charles Dederich, își pierduseră, în parte, buna reputație.
(Dederich declarase Synanon ca fiind o religie și chiar îi fusese
ră aduse niște acuzații grave.) Dar asta nu avea nicio legătură
cu mine sau cu locul pe care m-am obișnuit curând să-l numesc
„Centrul".
Nu prea îmi venea să cred cât de repede lumea mea se întor
sese cu susul în jos. Nu mai era loc de nicio tocmeală, lingușeală
sau muncă de convingere pe lângă ai mei. Tristul adevăr era că
propria mea sfidare mă învinsese, iar subiectul era închis — fără
alte negocieri, fără posibilitatea de recurs. Centrul, un program
în regim de zi, urma să fie destinația mea după școală, pentru
următorii doi ani. Voi merge acolo în fiecare zi, la ora trei, voi
sta până la opt, iar apoi mă voi întoarce direct acasă. în timpul
verii, urma să fiu acolo zilnic, toată ziua. Și nimic altceva de
comentat.
După orice analiză rațională, reacția părinților mei la confesi
unea mea (sau la „mica mea confesiune prostească", cum înce
pusem s-o privesc) a fost una extremă. Cu siguranță, era cât se
poate de exagerată afirmația că eu aș fi fost dependentă de dro
guri; cu atât mai mult cu cât admisesem deja, cel puțin față de
mine însămi, că nu prea îmi plăcuseră efectele drogurilor pe care
le încercasem. Dar ai mei erau speriați. Și, în fața bravadei mele
adolescentine — refuzul meu de a renunța la droguri și procla
marea diversității de valori culturale —, probabil că avuseseră
motive întemeiate să se sperie și dreptul de a căuta o soluție.
Dar chiar un centru de reabilitare? înconjurată de oameni care
chiar consumau droguri? Ce făcusem așa de rău?
Numele centrului, Operation Re-Entry, venea din zilele de
început ale programelor spațiale; termenul descria procesul prin
ELYN R. SAKS
care o capsulă spațială reintră, prin foc, în atmosferă, pentru a se 43
întoarce pe pământ. Ni s-a spus la acea primă întâlnire că majo
ritatea membrilor personalului erau ei înșiși foști dependenți
de droguri — știau fiecare mică tactică, fiecare minciună sau
strategie pe care ar fi putut-o încerca oricare dintre noi pentru
a scăpa ușor cu ceva. Și s-au jurat că, până la momentul la care
vor fi terminat cu noi, nu doar că nu vom mai avea nimic de-a
face cu drogurile, ci nu vom mai face absolut nimic ilegal, nici
măcar să traversăm pe roșu.
Ați zice că scoaterea cu forța din rutina mea confortabilă și
aruncarea în regimul restrictiv al unui centru de dezintoxicare ar
fi trebuit să mă potolească — să-mi fie învățătură de minte sau,
cel puțin, să aducă un pic de precauție în tendința mea de a mă
opune autorității. Dar nu. După doar o lună de urmare a progra
mului, a trebuit să mărturisesc (să mă „dau în vileag", în termi
nologia Centrului) că fumasem, din nou, iarbă; în același grup, a
mai mărturisit un băiat, Matt, și, în curând, deveniserăm cei mai
buni prieteni (un fel de „trage păduche la păduche", aș zice).
Oricine încălca regulile Centrului (și erau multe reguli) era
imediat pus la punct printr-o „experiență educativă" — o
pedeapsă publică, special menită să umilească, să supună acu
zatul și să îi edifice pe ceilalți. Pedeapsa mea, ca și a lui Matt, a
fost una rapidă și dureroasă: amândoi trebuia să purtăm la gât
o pancartă pe care scria „Mușc mâna care mă hrănește. Vă rog,
ajutați-mă". Pe Matt l-au obligat și să se radă pe cap. Din fericire,
fetele erau cruțate de umilința asta; în schimb, mi s-a dat să port
o căciulă tricotată oribilă. In zilele acelea, în Miami, așa ceva nu
însemna câtuși de puțin să fii la modă.
Umilirea mea nu s-a oprit însă la pancartă și la căciula urâtă:
am primit și sentința de a spăla scările Centrului — cu o periuță

44 de dinți — în timp ce toată lumea trecea pe lângă mine. „Ți-a
scăpat o pată", mai mârâia câte un membru al personalului.
„Du-te înapoi jos și ia-o de la capăt. Locul ăsta trebuie să fie
curat. Fiecare treaptă în parte. Nu vreau să mai văd niciun fir
de murdărie când termini." Și, de vreme ce un element-cheie
al acestei pedepse era să învăț să-mi țin gura și să fac ce mi se
spune, îmi era interzis să răspund în orice fel personalului —
fără scuze, fără pledoarii. Aplecată, sprijinindu-mă pe coate și
genunchi, încercând cu disperare să nu fiu văzută, dacă aș fi
putut să fac cumva să se deschidă pământul și să mă înghită,
aș fi făcut-o.
Poate chiar mai rău decât toate astea, eram în mod oficial evi
tată de toți ceilalți membri ai programului, ca parte din pedeap
să. Fuseseră instruiți să mă ocolească, să își vorbească în șoaptă
unul altuia și niciodată cu mine, până la momentul primirii de
alte instrucțiuni de la personal. întotdeauna îmi plăcuse să am
prieteni și să fiu prietena altora; acum, devenisem o paria, o pro
scrisă, izolată și în același timp expusă — păcătoasa, pusă pe
butuci în piața publică. Și așa urmau să rămână lucrurile până
când șefii s-ar fi convins că îmi învățasem lecția. Numai și numai
atunci mi-aș fi câștigat dreptul de a fi „reintegrată în comuni
tatea" Centrului.
Iadul ăsta a ținut două săptămâni, o perioadă marcată de o
constantă stare de rău, în care mă duceam la liceul „normal"
dimineața, unde încercam să mă mențin concentrată pe treburile
de școală, iar apoi schimbam brusc macazul, pentru a mă duce
la Centru și a fi umilită, ca seara să ajung acasă, epuizată și ten
sionată, și teribil de furioasă pe ce-mi făcuseră părinții.
Bineînțeles, în cele din urmă, experiența de învățare a avut
efectul scontat: nu am mai consumat niciodată droguri ilegale.
ELYN R. SAKS
Și procesul subteran (pe care nu-1 înțelegeam atunci, dar îl 45
înțeleg acum) de distrugere a structurii mele interne și de
reconstrucție a sa, în funcție de specificațiile altcuiva, începuse.
Deși eram din nou pe picioare, devenisem destul de tăcută și
retrasă — „în mine însămi", cum am început să descriu starea,
odată ce-a devenit una cu adevărat extremă. Dacă nu mi se vor
bea, nu aveam prea multe de zis; nici măcar nu eram sigură că
meritam să fiu auzită. începusem să cred (sau poate, spus mai
corect, să simt) că vorbitul era, de fapt, un lucru „rău". La un
moment dat, după ce ținusem o mică prezentare, la cerere, unul
dintre membrii personalului a făcut o remarcă asupra faptului
că vorbisem mai mult în acele câteva minute decât o făcusem
în ultimele câteva luni. Poate că ăsta a fost începutul înstrăină
rii mele de lume, primul semn al bolii mele, ceva ce nu trăisem
înainte și o deprindere a minții care avea să se manifeste, cu
intermitențe, pentru tot restul vieții mele.
Cam în vremea asta am citit Clopotul de sticlă al Sylviei Plath.
Deși era ficțiune, Plath descria descinderea treptată a protago
nistei în fărâmițarea bolii psihice într-un mod care nu s-ar fi
putut baza decât pe propriile-i lupte interne. M-am identificat cu
asta. M-am identificat cu ea. „Mă vedeam stând în crăcana aces
tui smochin, moartă de foame, numai pentru că nu mă puteam
hotărî pe care dintre smochine să o aleg. O voiam pe fiecare
dintre ele, dar dacă alegeam una, însemna să le pierd pe toate
celelalte, și, cum stăteam acolo, nefiind în stare să mă hotărăsc,
smochinele începeau să se zbârcească și se înnegreau și, una câte
una, cădeau la pământ, buf, lângă picioarele mele."7 Asta sunt
eu, mi-am zis. Ea sunt eu!
7 Fragment din Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath, reprodus după ediția românească, publi
cată în 2003, de Editura Polirom, Iași, pagina 95, traducere de Alexandra Coliban-Petre.

46 Cred că Plath le afectează în acest fel pe multe adolescente,
descriind, așa cum o face, sentimentul de izolare și de deco
nectare (plus o bună doză de frică) care caracterizează această
perioadă a vieții, mai ales în ce le privește pe cele mai sensibi
le, adeseori pierdute în universul cărților pe care le citesc. Zile
în șir, n-am putut să nu mă mai gândesc la fata din roman și la
lucrurile prin care trecuse — dintr-un motiv sau altul, deveni
sem agitată, distrasă. într-o dimineață, la ore, cu Plath în minte,
m-am decis brusc că trebuia să mă ridic, să plec de la școală și
să mă duc acasă. Acasă însemna la o distanță de cinci kilometri.
Pe drum, nu mi-a luat mult să observ că formele și culorile
a tot ce era în jur începuseră să se intensifice. Și, la un moment
dat, mi-am dat seama că, pe măsură ce treceam pe lângă ele,
casele îmi transmiteau mesaje: Privește cu atenție. Tu ești deosebită.
Ești deosebit de rea. Privește cu atenție și vei vedea. Sunt multe lucruri
pe care trebuie să le vezi. Vezi. Vezi.
Nu auzeam cuvintele astea ca pe niște sunete concrete, ca și
cum casele mi-ar fi vorbit, iar eu le-aș fi auzit; ci cuvintele pur
și simplu îmi apăreau în minte — erau idei pe care le aveam. Și
totuși, am știut imediat, instinctiv, că nu erau ideile mele. Erau
ale caselor, iar casele mi le puseseră în minte.
Până să trec pragul casei alor mei — o oră sau poate două
mai târziu —, eram obosită, îmi era foarte cald și extrem de frică.
Cum am ajuns, i-am spus mamei ce se întâmplase în timpul lun
gii mele plimbări și cât de înfricoșător fusese să mă trezesc cu
aceste gânduri ale caselor în cap. Complet speriată, l-a sunat
imediat pe tata, la serviciu. A venit rapid acasă și, după ce i-am
repetat ce s-a întâmplat, m-au urcat repede în mașină și m-au
dus nu la un doctor, ci la Centru. Am negat cu tărie că aș fi con
sumat vreun drog, consilierii m-au crezut și, deși toată lumea s-a
ELYN R. SAKS
purtat cu mănuși cu mine o zi-două, curând incidentul a fost dat 47
uitării, fără alte comentarii.

Centrul devenise locul în jurul căruia se rearanjase o mare
parte din viața noastră de familie. Eram dusă cu mașina, lăsată
și luată de acolo în fiecare zi. Părinții tuturor celor de la Centru
se vedeau acolo o dată la două săptămâni, la întâlniri de grup;
ocazional, se mergea la picnic cu familia sau la alte evenimente
sociale. Și, în ciuda unui resentiment slab, dar constant resimțit,
față de ai mei, pentru că mă plasaseră acolo până la absolvirea
liceului, mă acomodasem și ajunsesem să mă simt confortabil.
Cei mai mulți dintre noi realizează, pe măsură ce cresc, că,
în cele din urmă, vom aparține (sau vom fi împărțiți) de două
familii: cea în care ne-am născut și cea pe care ne-o facem.
Pentru unii adolescenți, începutul celei de-a doua familii este
echipa de fotbal sau grupa de teatru sau cei cu care se duc vara
în tabără, în fiecare an. Treptat, acestea pot fi înlocuite sau com
pletate cu prieteni dintr-un cămin de facultate sau cu colegii și
prietenii de la primul loc de muncă. Pentru mine, procesul de
creare a unei a doua familii a început la Centru. Aveam cu toții
ceva în comun — hotărârea de a trăi într-o lume fără droguri,
fără să ne bazăm, cu toate astea, pe ajutorul a nimic artificial sau
chimic pentru a ne susține în viețile de zi cu zi. împărtășeam
un scop comun; ne păsa foarte mult de binele celuilalt. Cum ne
simțeam, cum eram, cum ne vom descurca când vom reveni la
lumea din afară erau temele centrale de discuție: lupta pentru a
fi puternic, determinarea în a ne menține „curați". Refuzul în
fața tentației. Lupta până la capăt. A ceda nu este niciodată, dar
niciodată, o opțiune.
Deși îmi era ușor să fac față cerințelor de la școală (de fapt,
notele mele erau foarte mari și așa au și rămas), mă simțeam din

48 ce în ce mai puțin conectată cu locul unde aveam orele respec
tive sau cu ceilalți elevi. întreaga mea zi, la propriu și la figu
rat, avea ca obiectiv să ajung la Centru și să fac parte din acea
comunitate.
Am învățat să fumez acolo — de vreme ce consilierii (care
păreau să știe atât de multe și să merite atât de mult respectul și
admirația mea) erau fumători, atunci era OK să fiu și eu. Nimeni
nu vorbea, la vremea aceea, despre nicotină ca fiind un drog
sau despre fumat ca fiind o dependență cu un potențial la fel de
periculos ca oricare alta. Era, pur și simplu, unul dintre lucrurile
pe care oamenii le făceau la vremea respectivă. Foarte curând,
să n-am la mine pachetul de țigări mă făcea foarte neliniștită —
urmau să treacă decenii până să pot, în cele din urmă, să mă las
de tot.
Tot la Centru am avut și prima experiență sexuală.
Jack avea douăzeci și unu de ani, iar eu șaptesprezece. Este
o mare diferență de vârstă între șaptesprezece și douăzeci și
unu — atât îți ia să treci prin toți anii de liceu, prin toți cei de
facultate. In acei patru ani, au loc salturi majore, totale, în dez
voltare. Dată fiind vârsta mea, momentul era, probabil, potri
vit, dar sunt tot felul de motive îndreptățite pentru care locul și
relația în sine erau greșite.
Era ceva la Jack — un dependent în etapa de recuperare,
care călătorise prin toată lumea — care era incredibil de sedu
cător pentru o fată sensibilă, cu ceva probleme și cu o imaginație
bogată. Se poate ca el să fi fost grav afectat de consumul de
droguri și de alte experiențe de viață, dar eu nu asta vedeam.
Eu vedeam un bărbat atrăgător, mai în vârstă și mai „înțelept",
care mă asculta și căruia chiar părea să-i pese de ce gândeam.
Participaserăm amândoi la unele întâlniri de grup, treceam unul
ELYN R. SAKS
pe lângă celălalt pe coridoare, rămăseserăm la o cafea de câteva 49
ori, iar când m-a invitat la film, nici n-am stat pe gânduri. Să ne
ținem de mână, să-1 sărut, să mă sărute — îmi dădea fiori. Si,
cum el fusese în locuri în care eu nu fusesem și știa lucruri pe
care eu nu le știam, când a venit momentul să hotărâm dacă să
mergem sau nu mai departe, l-am lăsat pe el să preia conduce
rea și în cazul ăsta.
Pentru mine, la șaptesprezece ani, era amețitor, captivant, de
parcă făceam ceva interzis (ceea ce era, în parte, adevărat). Și
totuși, cu tot entuziasmul unei „prime dăți", știam îndeajuns
cât să-mi dau seama că n-a fost o partidă reușită. Bănuiala mea
este că aproape pentru toți „prima oară" nu iese prea bine, dar
întreaga poveste luase asemenea proporții în mintea mea încât
să termin odată și cu asta a fost, sincer, o ușurare. La fel cum
capul nu-mi explodase prima dată când fumasem iarbă, nici
inima nu mi s-a frânt prima dată când am făcut sex, nici n-am
rămas însărcinată și nici nu m-am ales cu vreo boală groaznică.
Ar fi putut fi cu mult mai rău.
Perioada petrecută la Centru s-a încheiat când am terminat

liceul, convinsă (asemenea multora, la optsprezece ani) că urma
să înceapă cea mai palpitantă parte din viața mea. Nu încape
îndoială că eram mai puternică decât aș fi fost altfel, întărită de
o comunitate care investise foarte mult în mine. Ajunsesem să
îi iubesc pe cei de acolo — consilierii, ceilalți „pacienți" — și să
cred că și ei simțeau același lucru pentru mine. Eram hotărâtă să
nu-i dezamăgesc sau să nu le înșel niciodată așteptările.
Cât despre misiunea antidrog a Centrului, da, și asta fuse
se un succes — dar, desigur, eu nici nu consumasem cine știe
cât droguri de la bun început. Ceea ce a făcut în primul rând

50 experiența mea la Centru a fost să-mi imprime o atitudine de
neclintit în fața bolii sau a slăbiciunii: luptă împotriva ei. Poți lupta
împotriva ei și o poți învinge. Să fii slab înseamnă să eșuezi; să-ți
lași garda jos înseamnă să te predai; și să renunți înseamnă să
ignori puterea propriei voințe.
Fisura fundamentală în toate astea însă este faptul că negli
jează ceva intrinsec complexității lumii reale și complexității
ființelor umane reale. De fapt, nu este neapărat adevărat că orice
poate fi învins doar prin puterea voinței. Există forțe ale naturii
și ale circumstanțelor care se află în afara controlului nostru, ca
să nu mai spun a înțelegerii noastre, și să insiști să obții o victo
rie în confruntarea cu așa ceva, să nu accepți nimic mai puțin,
nu înseamnă decât să ceri să ți se rupă sufletul. Adevărul este,
de fapt, că nu orice bătălie poate fi câștigată.
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL TREI
Deși Universitatea Vanderbilt din Nashville avea un campus

frumos — clădiri vechi, cu pereții acoperiți de iederă, mari întin
deri de gazon verde —, camera de cămin din primul meu an
de facultate era destul de dărăpănată și ponosită. Camera mea
de acasă fusese una liniștită, ordonată — menajera o menținea
curată și îngrijită, iar mama se ocupa de detaliile de finețe, cum
erau perdelele drăgălașe de la ferestre și o cuvertură de-o culoa
re vie pe pat. Dar odată ajunsă la Vandy, eram pe cont propriu,
posomorâtă și total nepregătită să mă gândesc la cum ar trebui
aranjată mobila, dacă aștemuturile se asortau sau care ar fi cea
mai potrivită poziție pentru biroul meu și pentru veioza de pe
el. înaltă, cu o înfățișare cam de tocilară și cu dificultăți de socia
lizare — purtând cam tot timpul blugi rupți și spălăciți (cu mulți
ani înainte ca tot restul lumii din acest campus să fi început să-i
poarte) și cu o coafură greu de descris — o luasem, din nou, de
la zero în a-mi purta singură de grijă.
La începutul anilor '70, Vandy se complăcea să rămână
înțepenită în anii '50 sau poate chiar mai devreme; de fapt,
n-aș exagera dacă aș spune că nimerisem în Vechiul Sud. Cu
norme sociale rigide și roluri strict determinate pentru bărbați și
femei, se afla la o distanță ca de la cer la pământ de unele dintre

52 celelalte școli unde m-aș fi putut duce, locuri care ar fi putut fi
mai primitoare față de o tânără evreică drăguță (chiar și una
cu ceva probleme și bizarerii). Dar facultățile respective erau în
nord, părinții mei voiseră să rămân în sud, așa că, în final, ale
gerea a fost să fie Vanderbilt.
Foarte frumușica mea colegă de cameră, Susie, era tot ce
nu eram eu — o brunetă minionă și plină de viață, cu vorbirea
tărăgănată specific sudistă și extrem de carismatică. Era descur
căreață, sociabilă și a devenit populară încă din prima zi petrecu
tă în campus, mai ales printre băieți. Când suna telefonul, întot
deauna ea era cea căutată. Se purta destul de frumos cu mine,
dar era mereu pe fugă, mereu în grabă să ajungă altundeva.
într-o după-amiază, în timp ce eu învățam, Susie a venit în
cameră și mi-a spus că vrea să-mi ceară sfatul în legătură cu o
altă fată din cămin.
— Sigur, i-am răspuns, cumva flatată că cineva, în mod evi
dent atât de priceput, ar vrea să mă consulte în legătură cu orice.
Despre ce e vorba?
— Ei bine, a spus, e, de fapt, ceva destul de jenant. E o fată
aici, în cămin, care, hmm, nu miroase prea bine. Și o parte din
tre noi am vorbit despre asta aseară. Am încercat să ne hotărâm
care ar fi cel mai bun lucru de făcut.
— De făcut în legătură cu ce? am întrebat eu.
— In legătură cu a-i spune, poate. Că, totuși, chiar ar tre
bui să mai facă un duș din când în când, a spus, strâmbându-și
nasul micuț. Și să se spele pe cap, știi? Nu mare lucru. Doar
că — e, nu știu, tu ce crezi? Crezi că ar trebui să-i spunem direct?
Ar putea totuși s-o rănească. Sau ar trebui să-i lăsăm mici indi
cii sau, poate, un bilețel? Nu unul răutăcios, bineînțeles. Ci ceva
care ar putea s-o ajute.
ELYN R. SAKS
— Doamne, am zis. Chiar că-i o treabă încurcată. Dar ce 53
drăguț din partea voastră să fiți așa de îngrijorați pentru ea.
Cred că ar trebui să-i spuneți direct. întotdeauna, cel mai bine e
să fii direct cu ceilalți, cel puțin asta-i părerea mea.
A încuviințat din cap.
— Da, probabil. Dar, totuși, ideea de a răni pe cineva... E,
oricum, mersi că am vorbit despre asta.
M-am întrebat, ulterior, ce s-or fi hotărât Susie și prietenii
ei să facă în legătură cu sărmana fată și care o fi fost reacția
ei. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte să întreb. Și nici nu
mi-am pus vreodată problema — la momentul acela — că fata
din cămin care trebuia să facă un duș, cea despre care vorbiseră,
eram, bineînțeles, eu.
Chiar și un observator neavizat va fi de acord că mulți
studenți în anul întâi devin cam delăsători după plecarea de-aca-
să; până una-alta, pentru prima oară în viața lor, nu mai stă
nimeni să curețe după ei sau să le pună hainele pe umerașe. Dar
pun pariu că și dacă grămezile de rufe murdare se ridică până
la tavan și camerele de cămin încep să arate ca niște cocini, foar
te puțini dintre puștii ăștia chiar ajung să neglijeze să facă baie,
să se spele pe cap sau pe dinți cu regularitate — pentru că asta
ar fi o garanție aproape sigură a sfârșitului vieții lor sociale. Și
atunci, ce se întâmpla cu mine? Totuși, fusesem crescută de niște
părinți atenți, într-o familie cu o situație materială bună, plus cu
doi frați care n-ar fi ezitat să-mi spună „Puți!". Și atunci, de ce
mă dezvățam de cea mai de bază dintre lecții: simpla curățenie?
Schizofrenia îți pătrunde în viață ca o ceață care se extinde
lent, devenind, imperceptibil, din ce în ce mai densă, pe măsu
ră ce trece timpul. La început, ziua este destul de luminoasă,
cerul este senin, razele soarelui îți încălzesc umerii. Dar curând,

54 observi o pâclă care începe să se adune în jurul tău și nu mai
simți aerul la fel de cald. După o vreme, soarele este doar un bec
care luminează slab, din spatele unei pânze groase. Orizontul
s-a pierdut într-o negură cenușie și simți o umezeală grea în plă
mâni în timp ce stai, înfrigurat și ud, în întunericul după-amiezii.
Pentru mine (și pentru mulți dintre noi), primul semn al ace
lei ceți este o deteriorare treptată a respectării regulilor de bază
ale igienei — ceea ce specialiștii în sănătate mentală numesc
„abilități de autoîngrijire" sau „activități specifice funcționării
cotidiene". Odată departe de privirile atente ale părinților, am
început să uit să-mi mai pun întrebări în legătură cu lucruri
pe care le luam de bune. Sau poate, uneori, nu-mi era clar care
ar fi fost răspunsurile la întrebările respective. Dușurile chiar
sunt necesare? Cât de des trebuie să-mi schimb hainele? Sau să
le spăl? Am mâncat ceva azi? Chiar trebuie să dorm în fiecare
noapte? Trebuie să mă spăl pe dinți în fiecare zi?
Intr-unele zile, răspunsurile erau cât se poate de clare: da,
bineînțeles. Pentru numele lui Dumnezeu, Elyn, spală-te! Așa că,
o făceam. Dar în alte zile, întrebările și răspunsurile erau, pur
și simplu, prea greu de deslușit. Nu știu, nu știu. Sau, nici mai
mult, nici mai puțin decât că nu reușeam să-mi amintesc. Am
făcut asta deja? Am făcut-o ieri? Să mă îngrijesc însemna să fac
mai mult decât să citesc o carte sau să termin un referat; însem
na să fac un plan, să mă organizez, să am un ritm. Și, în unele
zile, efectiv nu era destul loc în mintea mea pentru toate astea.
Lăsasem în urmă Centrul, îi lăsasem în urmă pe ai mei și totul
începuse, ușor-ușor, să se prăbușească.
Ca în cazul majorității studenților în anul întâi, mă dusesem la

facultate fără să mă fi hotărât exact în ce voiam să mă specializez
ELYN R. SAKS
sau ce îmi doream să fac în viață. Dar reușisem să scurtez un pic 55
lista. Poate ceva legat de engleză, pentru că iubeam atât de mult
cărțile și scrisul. Sau ceva în domeniul judiciar — mă puteam
imagina ca avocat, argumentând în fața Curții, în favoarea sau
contra unui lucru de o importanță crucială. Poate aș putea chiar
să ajut pe cineva. Poate chiar aș putea îmbunătăți viața cuiva.
Bineînțeles, această fantezie înflorită a viitorului meu lumi
nos și realitatea concretă a acelei perioade de început de la
Vanderbilt nu se puteau găsi la o distanță mai mare una de cea
laltă. Frățiile studențești — cluburi de fete sau de băieți — erau
centrul activităților sociale din campus; chiar și la începutul ani
lor '70, când tot felul de mișcări anarhiste luau naștere la cele
lalte facultăți de pe întregul țării, în campusul nostru adormit
din Tennessee era vorba tot despre tinerii gentilomi sudiști și
frumoasele lor domnițe. Și deși eram extrem de stângace la a
socializa, nu eram proastă — eram cam cât de departe se putea
de a fi o domniță sudistă. Cu toate astea, era dureros să fi ajuns
atât de repede pe dinafară, privind înăuntru.
De obicei, mâneam singură în sala de mese, dar, în cele din
urmă (sătulă de a mă simți total străină și de a fi privită întrebă
tor de ceilalți), am început să merg la Campus Grill, un restau
rant care se afla vizavi de biblioteca universității. Și acolo, am
reușit chiar să cunosc un tip. Un tip drăguț.
Peter era doctorand în științe politice. înalt (mai înalt decât
mine, ceea ce nu era valabil pentru majoritatea băieților), avea
un păr negru ca abanosul, o personalitate caldă și deschi
să și o inteligență impresionantă. Și chiar mă plăcea. Aveam
conversații, discuții serioase, în care mă întreba despre cărțile
pe care le citeam, scriitorii care îmi plăceau și ce credeam des
pre diverse lucruri. Era atât de deschis și făcea să-mi fie atât

56 de ușor să vorbesc cu el, că n-a durat mult până să-mi învin
gă excesiva rușine și să începem să ieșim împreună. Mergeam
la film, învățam împreună, luam masa împreună. Din fericire,
Peter locuia într-un apartament în afara campusului, așa că am
început să ne petrecem nopțile și acolo. Nu sunt sigură ce-mi
plăcea mai mult — să fiu cu Peter sau să fiu departe de cămin și
de Susie, care trăia într-o lume cu care aveam foarte puține sau
deloc în comun.
Nu știu de ce îmi fusese mai ușor să îmi fac un iubit decât
să îmi fac prieteni; ați spune că lipsa mea dureroasă de abilități
sociale ar fi trebuit să mă arunce peste bord. Cu siguranță, nu
eram prea senzuală și, teoretic, nu prea aveam mult timp de
investit într-o „relație" — regulile seducției (cel puțin la timpul
și în locul respectiv) îmi erau foarte greu de înțeles și-mi păreau,
mai degrabă, o limbă străină. Mai mult, eram, în majoritatea
timpului, absorbită de studiu. Dar, în acest caz, conexiunea cu
un bărbat a apărut într-un mod firesc. A apărut și ca o binecu
vântare.
Mai mult decât să-mi fie un prieten drag și un partener inte
lectual, Peter m-a învățat cum să mă bucur de simpla intimi
tate — petrecerea de timp împreună, fără a face prea multe,
ținutul de mână, statul în brațele cuiva, sentimentul, creat de
celălalt, că ești special. Peter m-a învățat să mă bucur de inti
mitatea sexuală, lucru care urma să devină foarte dificil pentru
mine, chiar înfricoșător, în anii în care boala mea și-a atins apo
geul. Părea să simtă o oarecare neîncredere din partea mea, pe
care a întâmpinat-o cu multă tandrețe și răbdare.
Deseori, când făceam dragoste cu Peter, deveneam, brusc,
înspăimântată, pierzând noțiunea de unde mă terminam eu și
unde începea el. Pentru o femeie sigură pe sine, acel sentiment
ELYN R. SAKS
de abandon, de lipsă de limite, de cedare a controlului, este unul 57
primar și pasionant; de fapt, este chiar nucleul riscului pe care
amanții și-l asumă, unul față de celălalt. Dar pentru mine, „a
deveni una" cu un bărbat mă făcea să am o senzație de pierdere
a sinelui și, uneori, era înfricoșător, ca și cum ceva cumplit se
ascundea în spate, ca și cum aș fi putut cădea într-un abis. îmi
doream atât de mult să trăiesc experiența a ceea ce citisem în
cărți — dragoste, pasiune, acea legătură profundă cu o altă per
soană, care să mă facă să fiu dispusă să îmi asum orice risc pen
tru asta. Dar, înainte de toate astea, trebuia să învăț să am încre
dere în propriu-mi trup și în propria-mi minte. Să învăț să am
încredere în Peter era un început bun și el m-a ajutat s-o fac, dar,
chiar și așa, în acele zile de început, sexul putea fi o experiență
înspăimântătoare.
într-o seară de iarnă, în timpul școlii, am avut un musafir,

fiica unui prieten de familie. Abia dacă o cunoșteam pe Linda,
dar era interesată de a veni și ea într-o bună zi la Vanderbilt, iar
după ce părinții ei vorbiseră cu ai mei, regulile de curtoazie au
impus ca ea să stea cu mine la cămin.
O fată subțirică și foarte drăguță, Linda avea un istoric de
consum de droguri și (îmi spuseseră ai mei) fusese obliga
tă să petreacă niște timp într-un spital de psihiatrie. Pe cât de
dornică fusesem inițial să am companie, prezența ei concretă
mă neliniștea — din momentul în care venise, eu devenisem
agitată, pe muchie de cuțit. Nu știu exact care a fost factorul
declanșator — faptul că știam ce i se întâmplase sau din ce în
ce mai întortocheatele mele mișcări interne — dar ce s-a întâm
plat în continuare a apărut ca de nicăieri. Deodată, am înșfăcat o
pătură de pe pat, am fugit afară, mi-am acoperit capul cu pătura

58 și am început să fug nebunește, de colo-colo, prin zăpadă și
gheață, cu brațele întinse, făcându-mă că zbor.
— Ce faci? a țipat Linda, care mă urmase afară din cămin.
Elyn, termină, mă sperii!
Deși o auzisem, deși percepusem frica autentică din vocea
ei, am continuat să alerg, ca și cum aș fi fost acționată de un soi
de motor.
— Nimeni nu mă poate prinde! am urlat. Zbor! Am evadat!
In cele din urmă, țipetele rugătoare ale Lindei m-au făcut să
mă opresc; era serios speriată și chiar și în bizara mea frenezie,
eram conștientă de asta. Poate era speriată pentru că recunoscu
se la mine genul de comportament pe care îl văzuse în spital. Sau
poate că îmi pierdusem într-atât controlul încât oricine m-ar fi
văzut s-ar fi speriat. De fapt, mă speriasem și pe mine însămi —
n-aveam nici cea mai vagă idee ce mă apucase. N-aveam habar.
Câteva luni mai târziu, eram în cămin, cu Peter și Susie, și,
deodată, m-am simțit din nou ca în seara în care fusese Linda în
vizită. Brusc, i-am provocat:
— Fac orice îmi cereți! am strigat. Cereți-mi orice și o s-o fac!
întâi râzând, s-au hotărât să intre în joc.
— Cântă ceva! a cerut unul dintre ei.
Am bălmăjit ceva — o piesă de la Beatles, cântând fals și cu
toate cuvintele puse anapoda. Publicul meu părea încântat.
— Dansează un twist! au zis.
Si am dansat.
— Haideți, cereți-mi să fac orice, le-am spus rugător. Vreți
să-mi dau jos bluza?
Și mi-am dat-o jos.
Uitându-se unul la celălalt nedumeriți, prietenii mei au înce
put să-și dea seama că ceva se dusese complet pe arătură.
ELYN R. SAKS
— Vreți să măcăi ca o rață? Pot să măcăi ca o rață! 59
Și-am măcăit.
— Vreți să iau tot flaconul ăsta de medicamente?
Și l-am luat.
Deodată, am realizat în ce mod se uitau la mine. Erau speriați
de moarte. Și brusc, la fel eram și eu — pericolul a ce făcusem
ne privea pe toți în față. Am fugit în baie și mi-am băgat imediat
degetele pe gât ca să vomit, iar apoi nu mă mai puteam opri din
tremurat, de frică. Peter m-a dus direct la Camera de Gardă a
Spitalului Vanderbilt, unde doctorii au crezut că fusese o tenta
tivă de sinucidere.
— Nu, nu, am spus încet. Glumeam doar. A fost o prostie.
O să fiu bine, serios.
Au vrut să cheme un psihiatru, dar i-am asigurat că nu era
nevoie, că eram perfect OK. In cele din urmă, oarecum reticenți,
ne-au lăsat să plecăm. Slăbită și destul de fragilă (și complet
șocată de mine însămi), am plecat de la spital cu Peter, amân
doi întrebându-ne ce naiba tocmai se întâmplase. Am vorbit
despre asta zile în șir după aceea și, treptat, intensitatea senti
mentelor și a experienței în sine a început să se diminueze.
Când se întâmpla să mă mai gândesc la acele momente, mi le
aminteam cu confuzie și cu o senzație crescândă de neliniște:
ce fusese asta?
Fiecare dintre aceste incidente era izolat și scurt, durând doar
în jur de o oră, și puteam să le opresc de una singură. Erau
impulsive, chiar periculoase. Cea mai bună presupunere este
că boala mea începuse să împungă prin carapacea (în lipsa unei
expresii mai potrivite) care mă ajuta, de fapt, care ne ajută pe
noi toti să menținem o limită între ce este real si ce nu este. In
următorii câțiva ani, acolo urmau să se dea luptele menținerii

60 echilibrului — eu, încercând să-mi mențin carapacea puternică,
și boala mea încercând cu tot atâta forță să o spargă.
în același timp în care mintea mea începuse să mă trădeze,

tot ea devenea, de asemenea, și sursa unor enorme satisfacții,
în spatele lumii înguste și dezamăgitoare a unui sistem social
studențesc în care nu-mi găseam locul, am descoperit viața și
comunitatea universitară — idei extraordinare, aspirații înalte
și oameni (atât profesori, cât și studenți) a căror proprie curi
ozitate intelectuală părea să le ofere un adevărat scop în lume,
în mod deosebit, am descoperit filosofia. M-am îndrăgostit de
ea. Spre marea mea încântare, am realizat că eram și destul de
bună la asta. Notele mele erau excelente; colegii erau interesați
de opiniile mele; iar profesorii mă primeau cu bucurie în birou
rile lor, pentru a vorbi despre ce studiam sau pentru a continua
discuțiile de la clasă.
Filosofia și psihoza au mai multe în comun decât le-ar conveni
multora să recunoască (mai ales filosofilor). Asemănarea nu este
cea la care v-ați putea gândi — că filosofia și psihoza nu au reguli
și ești aruncat, la întâmplare, prin univers. Din contră, ambele
sunt guvernate de reguli foarte stricte. Cheia ține de a descoperi
care sunt acele reguli și, în ambele cazuri, această cercetare are
loc, aproape în totalitate, în mintea cuiva. Și, cu toate că linia de
demarcație dintre creativitate și nebunie poate fi fină ca o lamă
de cuțit (fapt care, din nefericire, a fost, de-a lungul timpului,
mult prea romanțat), examinarea și trăirea lumii într-o manieră
diferită pot conduce către revelații clarificatoare și fertile.
Filosofia nu numai că mi-a oferit o surprinzătoare bucurie, ci
a și impus o anume structură atât minții, cât și rutinelor mele,
pe care nu reușisem să o găsesc singură. Rigoarea materialului și
ELYN R. SAKS
schimburile pline de viață dintre studenții și profesorii din cate- 61
dră mi-au așezat zilele într-o anumită ordine. Deodată, aveam
obiective realizabile, un simț al productivității și al scopului și
rezultate tangibile, pe baza cărora puteam să-mi măsor pro
gresul. Până în al doilea semestru al primului meu an, cei din
catedră mi-au dat voie să particip la cursurile postuniversitare.
Am terminat anul respectiv (ca și toți anii care i-au urmat la
Vanderbilt) cu zece pe linie.
în vara de după acel prim an, m-am întors în Miami și în

familie, cu o listă de lectură, ceva de lucru pentru finalizarea
unui curs și ceva muncă de cercetare, necesară pentru semestrul
următor. Dar odată aflată departe de Vanderbilt, de comunita
tea pe care o descoperisem acolo și de structura pe care mi-o
impunea viața academică, lucrurile au început aproape imediat
să se clatine. Nu simțeam niciun entuziasm față de vacanța de
vară sau pentru a petrece timp cu părinții sau cu foști colegi de
liceu și, în ciuda argumentelor obiective aduse de notele bune,
nu reușeam să-mi trezesc niciun sentiment de mândrie pentru ce
realizasem. în schimb, mă simțeam deprimată, confuză și ciudat
de epuizată. Lucrând izolată, fie în camera mea de acasă, fie în
răcoarea și tăcerea bibliotecii, mi-am dat seama că îmi era greu
să mă concentrez. Nimic din ce scriam nu era original sau înde
ajuns de bun pentru a fi predat profesorilor. Când mă trezeam
dimineața, gândul că urma să mă târăsc de la un capăt la altul
al zilei mă îngrozea. După câteva săptămâni în care îndurasem
starea asta cumplită, m-am hotărât să-i întreb pe ai mei dacă aș
putea vorbi cu cineva despre asta — poate un terapeut, cineva
care să mă ajute să-mi pun mintea în ordine și să pot să profit
mai mult de vara aceea.

62 Nu le cerusem niciodată înainte părinților genul ăsta de ajutor
(Centrul fusese ideea lor) și mi-a fost puțin jenă să le explic că,
efectiv, nu reușeam să-mi fac mintea să funcționeze cum trebuie.
Spre lauda lor însă nu s-au supărat, nici nu au intrat în panică și
nici nu mi-au spus să „mă pun pe picioare" singură. în schimb,
m-au luat în serios și au aranjat să mă văd cu o cunoștință de-a
lor, o psihiatră numită Karen. Avea reputația că trimitea oamenii
acasă după o primă întâlnire cu același diagnostic universal: nu
exista nimic atât de în neregulă, încât să nu poată fi rezolvat prin
câteva schimbări ale stilului de viață, probabil minore. în plus,
era, vehement, împotriva medicației. De fapt, era, în mare măsu
ră, percepută ca un fel de nonconformistă în profesia ei. Scrisese
o carte, pe care am găsit-o și am citit-o repede.
Deși cerusem acest tip de ajutor, nu a existat nimic în scur
ta perioadă în care am mers la Karen care să mă calmeze, să
mă consoleze sau să mă clarifice; din contră, m-a băgat în toți
sperieții.
— Elyn, vreau să te duci și să stai la colț, mi-a spus, la prima
noastră întâlnire.
Derutată, m-am uitat la colț, apoi înapoi la ea; eram pedep
sită pentru ceva?
— A... poftim?
— Da, da, du-te și stai la colț. Și apoi, vreau să te concentrezi
pe sentimentele pe care le ai acum înăuntrul tău. Când ești pre
gătită, vreau să le urli. Pur și simplu, urlă cât de tare poți.
Nu puteam să înțeleg despre ce naiba vorbea femeia asta.
Să urlu într-un colț? în niciun caz. Nu o cunoșteam, ea nu mă
cunoștea pe mine. Nici măcar nu eram sigură dacă aveam încre
dere în ea; cum puteam să știu că nu urma să înregistreze fiecare
mic detaliu din ce spuneam și făceam și să-1 reproducă alor mei?
ELYN R. SAKS
— Ei bine, am bâiguit. N-aș putea să fac asta. îmi pare rău, 63
dar eu... Nu putem, pur și simplu, să stăm și să vorbim despre

dificultățile astea pe care le am, despre problema cu concentra
rea? Și ai putea, poate, să-mi dai niște sfaturi pentru a-mi face
mintea să funcționeze așa cum am nevoie?
Cu răbdare, Karen a încercat să mă facă să mă răzgândesc,
explicându-mi că era o tehnică pe care o mai folosise înainte și
că, deseori, ducea la rezultate bune. Chiar ar trebui să încerc,
măcar un minut-două.
— Nu, am răspuns ferm. Nu pot.
După ce m-am întors acasă de la o a doua ședință la fel de
bizară (fapt în ciuda căruia programasem și o a treia), am avut
un fel de discuție de punere la curent cu ai mei. Mă simțeam mai
bine? Nu în mod deosebit. îmi recomandase niște exerciții sau noi
rutine prin care s-ar putea rezolva problemele pe care le aveam
cu a-mi face treaba pentru școală? Nu, n-o făcuse. Mi se părea că
urma, în curând, să mă ajute în vreun fel? Nu știam. Poate după
încă o întâlnire sau două, am putea găsi o modalitate prin care
să pot să repar lucrurile. Să mă repar. Am simțit anxietatea cres
cândă a părinților că nu exista o soluție clară a problemei.
în același timp, eram conștientă și nu-mi era confortabil faptul
că asta îi costa bani și că, dacă aș continua, i-ar costa și mai mult.
Ce sens avea? Mai mult, mă simțeam expusă într-un mod care
nu-mi plăcea — părea că unicul lucru despre care oamenii voiau
să vorbească cu mine la cafea sau seara la cină era funcționarea
mea mentală. Așa că m-am dus la a treia consultație cu Karen și
i-am spus că urma să fie ultima noastră întâlnire.
— Și de ce, exact? m-a întrebat.
— Ai mei sunt supărați că nu i-am dat de cap, am spus, și că
nu mi-ai propus vreun fel de planificare. Și-apoi, îi costă prea

64 mulți bani să vin la tine. M-am pregătit pentru a primi obiecțiile
ei, dar nu a venit niciuna.
— Bine, atunci, mi-a răspuns calm. Nu vom continua. Dar
uite ce cred: tu chiar ai nevoie de ajutor. Și vreau doar să știi că,
atunci când vei fi pregătită să-1 primești, ai putea și ar trebui să
vii înapoi.
Cam încurcată, i-am mulțumit și am ieșit repede din cabi
net. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, la vremea aceea (și
dacă i-o fi trecut lui Karen, n-a spus nimic în legătură cu asta),
că aveam mai multă grijă de părinții mei decât de mine însămi.
La sfârșitul verii, am plecat din Miami și m-am întors la
Vanderbilt, pentru anul al doilea. Chiar eram bucuroasă să fiu
înapoi acolo, întâmpinată de cei câțiva prieteni pe care mi-i
făcusem în anul dinainte și, din nou, entuziasmată de perspec
tiva trăirii unei vieți spirituale. Am descoperit orele de lucru de
sâmbăta și duminica de la bibliotecă și m-am cufundat din nou
în lecturile mele. Din păcate, relația cu Peter luase sfârșit. Cu
toate astea, mă simțeam destul de încrezătoare cât să ies cu alți
oameni, simțindu-mă mai în largul meu pe palierul ăsta al vieții
mele decât înainte.
Pentru că începusem să merg la cursuri postuniversitare,
curând, mi-am făcut un număr de prieteni care erau deja
absolvenți — în general, mai mari decât mine cu doar trei sau
patru ani. Păreau să mi se potrivească mai bine și să mă accep
te așa cum sunt, cu toate defectele și ciudățeniile mele. Și așa
am ajuns să-1 cunosc pe Kenny Collins, care-mi fusese profesor
de engleză în anul întâi și care își făcea doctoratul în literatură
engleză.
Cu opt ani mai în vârstă, Kenny era dintr-un mic orășel din
Tennessee, cum spunea el, „cu o populație de o sută optzeci și
ELYN R. SAKS
patru și în scădere". Era căsătorit cu iubita lui din liceu, Margie, 65
care era, oarecum, mai puțin deschisă decât Kenny, dar blândă
și primitoare. împreună, reprezentau imaginea tipului de viață
pe care mi-o doream pentru mine, într-o bună zi — doi oameni
care țineau, în mod evident, foarte mult unul la altul, un apar
tament plin de cărți și muzică, într-o comunitate unde primau
demersurile intelectuale și rafinamentul spiritual. Kenny avea
sofisticarea și manierele sudiste (deși accentul lui sudist era abia
perceptibil), dar putea fi ferm și exigent, când situația o cerea.
Era genul de profesor care aștepta foarte mult de la studenții lui,
nu doar pentru că ținea foarte mult la ei, ci pentru că Într-adevăr
iubea și respecta ceea ce preda. Muncitor și incredibil de inteli
gent, nu cerea cu nimic mai puțin de la propria muncă acade
mică decât le cerea studenților, așa că își petrecea majoritatea
timpului la bibliotecă, ca și mine.
Prietenii adevărați ne ajută să ne trasăm drumul prin lume,
iar în cazul meu — cu semnele incoerente cu care debutul schi
zofreniei începea să-mi îngreuneze capacitatea de a gândi lim
pede — Kenny a fost ca un ghid în mijlocul unei păduri. Dacă
mergi pe o cărare plină de mărăcini și de pietre, o cărare abrup
tă și întortocheată, e ușor să te rătăcești, să obosești sau să te
descurajezi. Ai putea fi tentat chiar să renunți întru totul. Dar
dacă un om bun și răbdător vine cu tine și te ține de mână,
spunându-ți: „Văd că ți-e greu — hai, urmează-mă, o să te ajut
să-ți găsești drumul", cărarea devine mai ușor de urmat și călă
toria mai puțin înspăimântătoare. In cea mai mare parte a anilor
mei de facultate, pentru mine, Kenny Collins a fost acea persoa
nă. Nu îngăduia întârzierea predării lucrărilor, așa că eram obli
gată să mă concentrez și să termin la timp. Când mă blocam, mă
direcționa — în loc să mă forțeze — către a descoperi ce voiam

66 să exprim. Pe măsură ce timpul trecea, mi-a devenit mai mult
prieten decât profesor, deseori voind să citească ce scrisesem
pentru alte cursuri, arătându-mi, cu blândețe, unde alesesem un
drum greșit sau sugerându-mi o altă direcție în care mă puteam
îndrepta. Din când în când, chiar mă ruga să citesc ce scrisese el
și-mi făcea marele compliment de a asculta ce aveam de spus și
chiar de a-mi prețui părerea.
Kenny, Margie și cu mine ne vedeam deseori și cu Pat, o altă
absolventă de engleză, care avea un extraordinar simț al umoru
lui. Ne petreceam zilele la bibliotecă și serile de weekend fie la
Kenny și Margie, fie în apartamentul lui Pat. Luam cina împreu
nă (din fericire pentru mine, toți ceilalți știau să gătească), ascul
tam muzică, vorbeam despre ce studiam și despre prieteni și,
mai ales, râdeam de ne prăpădeam. Berea și vinul erau aproape
mereu la dispoziție, dar m-am decis repede (cum se întâmplase
și în urma scurtei mele aventuri cu drogurile) că nu-mi plăcea să
beau. Nu-mi plăcea gustul, nu-mi plăceau caloriile și, mai ales,
nu-mi plăcea cum mă făcea să mă simt, nici atunci și nici a doua
zi dimineața. In plus, la momentul respectiv, viața părea mult
mai plăcută cu o minte limpede.
Nu fusesem niciodată o fată prea pusă pe glume, dar ceva la
acești oameni mă făcea să fiu veselă aproape tot timpul. Și cum
mi se părea că aproape tot ce spunea Pat era incredibil de amu
zant, nu era greu să mă apuce câte o criză de râs, moment la
care izbucnea și ea în hohote. începuse să fie un fel de joc ca, în
locuri publice, să încercăm să-1 facem de rușine pe dragul nostru
prieten, gentilomul sudist. Chicoteam și râdeam să leșinăm, ne
scălămbăiam, purtându-ne ca orice altceva decât niște doamne,
în timp ce Margie părea puțin rușinată, iar Kenny se făcea roșu
ca racul.
ELYN R. SAKS
— Trebuie să vă potoliți acum, spunea în șoaptă, în câte un 67
restaurant. Se uită lumea la noi. Elyn, Pat, gata, așa ceva este
inacceptabil!
Cu cât era mai deranjat (sau se făcea că e), cu atât mai tare
râdeam, oprindu-ne numai când ni se tăia respirația. Să fiu rela
xată și să mă prostesc intenționat față de niște prieteni buni îmi
aducea un sentiment de nebănuită libertate, o rară absență a
conștiinței de sine.
La începutul ultimului meu an, lui Kenny (care își termina
se studiile doctorale până la momentul respectiv) i s-a oferit un
post de profesor universitar foarte bun — dar nu la Vanderbilt.
In loc să mă bucur pentru el, mi-a rupt sufletul. Chiar mai rău,
am intrat în panică. Și Pat își terminase studiile postuniversi
tare și părăsea campusul. Deși aveam și alți prieteni, deși găsi
sem o nișă în catedra de filosofie, timpul pe care îl petrecusem
cu Kenny, Margie și Pat fusese ca regăsirea sentimentului de
acasă — deveniseră ca o familie pentru mine și erau, deseori,
mai toleranți decât familia mea reală. Cu siguranță, la momen
tul acela, mă cunoșteau mai bine decât ai mei. Iar acum totul se
sfârșea. Cum puteam să rămân în urmă, lipsită de prietenia lor,
de râsetele noastre și de călăuzirea și înțelepciunea lui Kenny?
Bineînțeles, a făcut tot posibilul să mă liniștească, cu calm
și blândețe, asigurându-mă că eram mai mult decât capabilă
să-mi termin cu succes anii de facultate și că, în plus, vom păs
tra mereu legătura. Viețile noastre urmau să se schimbe, dar nu
și prietenia noastră, iar, între timp, vor fi telefoane, scrisori și
vacanțe în care ne vom vizita.
într-o parte a minții mele, auzeam ce-mi spunea și îl cre
deam. In cealaltă, am început să mă prăbușesc. Eram frenetică
în timpul zilei și insomniacă noaptea. Curând, am început să am

68 un comportament haotic, asemănător cu cel din primul an —
am devenit iar prea gălăgioasă, prea lipsită de control, asumân-
du-mi provocări prostești, făcând lucruri aiurea, cu un râs care
deseori îmi devenea isteric. Am observat, o dată sau de două ori,
că oamenii mă priveau cu îngrijorare. N-au decât, mă gândeam.
Nu-mi pasă. Totul se duce dracului.
In ziua în care Kenny și Margie chiar au plecat din
Vanderbilt, am plâns, neconsolabilă, ore în șir. Apoi, săptămâni
la rând, n-aveam pic de energie sau de capacitate de concentra
re; mi se tot părea că îl văd prin campus, chiar în fața mea într-o
mulțime, sau acolo, sub copaci, la umbră. Dar, bineînțeles, știam
că era un miraj. Viața a mers înainte, dar nu cu ușurință, iar în
acel ultim an de facultate, nu a încetat niciodată să îmi fie dor
de el, am fost în permanență conștientă de absența lui, ca și de
absența unui fel de ordine emoțională pe care el o adusese în
viața mea.
Pe măsură ce propria mea absolvire se apropia, știam că

aveam niște decizii de luat. Timp de patru ani, avusesem rezul
tate academice perfecte; de fapt, fusesem desemnată șefă de
promoție a secției mele. Deși nu mi se cerea să țin un discurs la
ceremonie, urma să fiu chemată pe podium, prezentată și apla
udată, fapt care îmi trezea niște sentimente contradictorii. Cu
toate că eram mândră că mi se recunoșteau realizările, nu-mi
plăcea să ies în evidență și în niciun caz nu-mi plăcea ideea ca
alți oameni să mă privească. în plus, mă simțeam descurajată în
fața întregii idei de viitor (și mai ales în fața faptului că trebuia
să-1 plănuiesc). Un viitor însemna schimbare și incertitudine și
niciuna dintre ele nu-mi fusese vreodată confortabilă. Aveam
o senzație constantă de neliniște, ca și cum pământul de sub
ELYN R. SAKS
picioarele mele urma, din clipă în clipă, să se crape. Ceva tot 69
trebuia să urmeze, dar ce?
In studiile mele de filosofie, explorasem opera lui Aristotel și
continuam să fiu fascinată de ea — cu două mii de ani în urmă,
analizase, cu uimitoare iscusință, personalitatea umană și pusese
în discuție aceleași chestiuni de morală și etică pe care le dezba
tem și astăzi. Mersesem la îndeajuns de multe cursuri de grea
că încât să-1 pot citi pe Aristotel în original și mă hotărâsem că
voiam să continui să-1 studiez. Așa că, după ce m-am consultat
cu îndrumătorii mei universitari, m-am decis să aplic pentru un
masterat la Oxford. Existau două burse care mă puteau duce
acolo — Rhodes și Marshall — dar sistemul de aplicare la fiecare
dintre ele era extrem de competitiv și de complicat.
Interviul cu comisia de la Marshall a fost un dezastru,
întâlnirea a avut loc în Atlanta, Georgia, la Consulatul Britanic,
într-o încăpere mare și foarte bogat ornamentată. Stăteam în
jurul unei mese, pe niște scaune vechi, cu spătare înalte — eram,
probabil, cam zece oameni la masă și ceilalți nouă se uitau la
mine. Din cauza unui nefericit efect secundar al faptului că eram
din ce în ce mai neatentă cu mine însămi — parte din carențele
mele periodice în autoîngrijire, care se înrăutățeau la stres —
urechile îmi deveniseră atât de înfundate cu ceară că abia dacă
auzeam ceva din ce se vorbea.
— Așa, Elyn, spune-ne, de ce îți dorești să mergi la Oxford?
au început.
Mi-am rostit discursul exact cum îl repetasem:
— Oxfordul este probabil neîntrecut în ce privește tradiția
unor rezultate excepționale în studiul filosofiei antice, am
spus. Ador să-1 citesc pe Aristotel și să reflectez la cele citite.
Acesta este unul dintre motivele pentru care am învățat greaca

70 veche — ca să-1 pot citi în original. Nu aș avea unde să primesc
o educație mai bună în filosofia antică decât la Oxford. De ase
menea, o să-mi aducă o mare deschidere să trăiesc în mijlocul
unei culturi noi.
Na, m-am gândit. Cuvânt cu cuvânt, exact cum trebuia. Dar
capul îmi vâjâia de atâta anxietate: Vorbesc îndeajuns de tare? Prea
tare? Oare măcar am auzit bine întrebarea?
Se lăsau tăceri lungi între întrebările lor și răspunsurile mele
și tăceri și mai lungi după ce spuneam câte ceva. Vocile noastre
păreau să se audă cu ecou. Cineva tușea; altcineva se mișca în
scaun, iar scaunul scârțâia. Oare îi plictiseam?
Una dintre întrebările pe care le-am auzit totuși bine se refe
rea la cum mi se păruse cursul de fizică. Răspunsul meu aproa
pe nerespectuos a fost o indicație clară a faptului că nu realizam
prea bine situația în care mă aflam:
— Cursul ăsta de fizică a fost supersimplu!
O femeie din comisie m-a întrebat:
— Au existat schimbări în viața ta de când a început mișcarea
feministă?
Fără să-mi iau un timp să mă gândesc sau să iau în calcul
istoricul femeilor din încăpere — prin ce trebuie să fi trecut ca
să ajungă acolo, cât de grele trebuie să fi fost luptele lor — am
răspuns imediat că nu, nu observasem nicio schimbare; Într-ade
văr, nu mă lovisem niciodată de niciun fel de discriminare. Iar
apoi, ca și cum lăsam o însemnare într-un album de sfârșit de
liceu, le-am urat vesel tuturor femeilor „multă baftă în demer
surile voastre!" S-a lăsat o altă lungă tăcere.
Evident, se terminase. A urmat un rând politicos de
mulțumiri și de formule de la revedere, iar apoi am ieșit jenată,
fără să am nici cea mai vagă idee în legătură cu ce crezuseră sau
ELYN R. SAKS
cu ce șanse aveam. Deplorabil. Nicio speranță. De ce naiba și-ar 71
fi dorit să vină în sprijinul cuiva atât de inadaptat?
Din fericire, interviul pentru bursa Rhodes a mers ceva mai
bine, aproape ca și cum cel pentru Marshall ar fi fost o repetiție
de dinainte de spectacol. întrebările erau asemănătoare; răspun
surile mele păreau să vină cu mai multă ușurință. Sună bine ce
spun, mă gândeam. Sună bine. Cu toate astea, când m-au între
bat dacă făceam vreun sport, judecata mea s-a dus deodată pe
apa sâmbetei — am răspuns, în glumă, că principala mea formă
de exercițiu fizic era să duc șaizeci de țigări la gură în fieca
re zi. Am realizat în momentul în care am terminat propoziția
că spusesem ceva total nepotrivit — fusese fix ca nuca-n pere
te. Intervievatorii au scris, mai târziu, în motivarea respingerii
mele, că m-aș fi calificat pentru următorul interviu dacă nu ar fi
fost absența totală a activităților fizice din viața mea.
Spre norocul meu, nici dependența de țigări și nici stângăcia
în exprimare nu au fost luate ca bile negre de către comisia de la
Marshall. Spre marea mea surpriză, am fost acceptată la un pro
gram masteral de filosofie. Bursa Marshall urma să îmi acopere
taxele de școlarizare și să îmi aloce și un venit, plătit în lire —
iar la momentul respectiv, lira era puternică. Dacă eram chib
zuită, puteau chiar să-mi rămână niște bani. In august, urma să
mă duc și să mă înscriu la Corpus Christi College, Universitatea
Oxford.
Pe cât eram de mândră, consecința contradicției constante
dintre dorința de a mi se recunoaște meritele și cea de a nu ieși
în evidență a fost că, pentru tot restul verii, de fiecare dată când
oamenii credeau că mă refeream la a merge la Corpus Christi
College, Universitatea din Texas, îi lăsam să creadă asta în con
tinuare.

CAPITOLUL PATRU
După absolvirea de la Universitatea Vanderbilt, în iunie 1977,

m-am întors, pe durata verii, acasă, în Miami și în sânul familiei.
Pe parcursul întregului zbor până în Miami, am trăit o
agitație înnebunitoare — îndurerată că plecam de la Vanderbilt,
înspăimântată de Oxford și îngrozită că trebuia să vin acasă.
Schimbările au fost întotdeauna dificile pentru mine — eram
cea mai fericită când urmam o rutină previzibilă, pe care o sta
bileam și o controlam — dar ce se întâmpla acum mă copleșea.
Bibliotecile de la Vanderbilt, restaurantul Campus Grill, clădiri
le, și străduțele, și copacii, locurile prin care mergeam în fieca
re zi, prietenii pe care, în sfârșit, mi-i făcusem, programul care
acoperea aproape fiecare minut din durata unei zile — toate îmi
garantaseră o ordine clară și o ușurință în a-mi gestiona viața,
iar acum toate luaseră sfârșit. Astfel, pe măsură ce zilele verii
treceau, una după alta, cu Miami fierbând la foc mic, în căldura
și umiditatea anotimpului, și membrii familiei mele văzându-și
de propriile lor rutine, am început să mă destram.
Mi-am recreat regularitatea vieții de la facultate pe cât de
bine am putut, ducându-mă la biblioteca publică imediat după
ce-mi beam cafeaua de dimineață și petrecându-mi ziua acolo,
citindu-i pe Aristotel și alți filosofi; existau câteva lacune în
ELYN R. SAKS
cunoștințele mele de filosofie și trebuia să mă pun la punct. La 73
prânz, mă duceam la un magazin din apropiere, de unde-mi

luam un sendviș cald cu cașcaval și o cafea; cina o luam, de obi
cei, cu părinții și cu frații mei și făceam mari eforturi să suport
un minimum de discuții de complezență: „Cum ți-a fost ziua,
OK, și-a ta, OK." Seara, ascultam muzică, în camera mea, fumam
țigară de la țigară și mai citeam ceva. Nu mă deranja nimeni.
Ieșirile de weekend în familie se terminaseră de mult; frații mei
își trăiau propriile vieți, părinții erau și ei prinși în ale lor. Dacă
vreunul observase că nu mai eram acolo, nici chiar fiind, fizic,
în încăpere, nu se făcea niciun comentariu. Nimeni care m-ar fi
văzut nu și-ar fi dat seama că o furtună începuse înăuntrul meu.
Dar era o furtună în mine și era îngrozitor.
Lipsită de rutina programei mele universitare, am început, în
mod regulat, să mă simt invadată de cele mai ciudate fantezii,
care erau foarte intense și din mrejele cărora îmi era foarte greu
să mă eliberez — nu erau întocmai halucinații sau reverii, dar
erau extrem de vii și, pentru mine, nu întru totul ușor de distins
de realitate. Apăreau din senin, fără nicio avertizare și niciun
motiv pe care l-aș fi putut înțelege. Era ca și cum, în lipsa rutinei
familiare de la Vanderbilt, fanteziile apăruseră ca să umple golul
și nu puteam nicicum să le opresc. Noaptea, treceau ore întregi,
în care eram captivă în acest univers paralel, chinuindu-mă să
descifrez ce se întâmpla în mintea mea. Scenariile se înfiripau
și dispăreau după bunul lor plac — era ca și cum mi-ar fi fost
imposibil să ies dintr-o sală de cinematograf, în timp ce niște
filme demente se derulau pe ecran, fără întrerupere, pe toată
durata nopții. Am fost condamnată pe nedrept pentru consum de dro
guri și trimisă într-un centru rezidențial de reabilitare. Acolo lucrea
ză membri de la Operation RerEntry. La Centru, îmi petrec timpul

74 singură. Abia dacă scot vreun cuvânt. Mi-l iau pe Aristotel cu mine,
peste tot. Șefii mă cheamă și-mi spun că trebuie să încep să socializez
mai mult. Nu pot s-o fac. Mă cheamă din nou și-mi ordonă să încep
să vorbesc. îmi spun că-mi folosesc cartea ca pe o cârjă și că trebuie să
n-o mai iau cu mine. „Nu", țip, „n-o să renunț la Aristotel!" Membrii
personalului îmi iau cartea cu forța. Pierd controlul și le distrug tot
biroul, într-o frenezie sălbatică, urlând din toți rărunchii. Șefii mă
prind și mă opresc. Câțiva mă țin la pământ și sună la 112. Ambulanța
mă duce la Camera de Gardă.
Mă convinsesem că nu trebuia să mai vorbesc, mai ales des
pre mine însămi. Trebuia să nu cer nimic nimănui, nici măcar
încă o cafea de la magazin. Acele case care îmi spuseseră că sunt
rea atunci, demult — poate că avuseseră dreptate.
Și bărbatul acela care credeam că se uita pe fereastra camerei
mele, noaptea, când eram mică... Am început să cred că se întor
sese, că parcă tocmai auzisem ceva afară... în fiecare noapte,
când în casă era liniște și toți ceilalți dormeau de mult, venea un
moment în care inima începea să-mi bată nebunește. Mă acope-
ream de transpirații reci și începeam să respir sacadat. Nu știam
că stările astea erau atacuri de panică; știam doar că inima urma
să-mi sară din piept și lucrul ăsta mă îngrozea. Asta trebuie să fie,
m-am gândit: e ceva în neregulă cu inima mea.
Când le-am spus alor mei, m-au dus imediat la un cardiolog;
mi-a făcut câteva teste, dintre care niciunul nu indica vreo pro
blemă la inimă. Medicul a spus că era de părere că eram, pur și
simplu, anxioasă, dar m-a sfătuit să nu iau calmante, fiind îngri
jorat că ar fi făcut să-mi fie cu atât mai greu să mă concentrez.
Oricum, nu aș fi luat ceva — dacă fusese vreun lucru cu care să
fi rămas de la Operation Re-Entry era o hotărâre absolută de a
nu lua niciodată nimic care mi-ar fi alterat starea mentală. Așa
ELYN R. SAKS
că doctorul mi-a prescris, în schimb, Inderal, un beta-blocant, 75
care credeam că trebuia să-mi calmeze inima (se mai prescrie și
pentru atacuri de panică, anxietate și agitație psihică). Nu știam
că efectele secundare ale Inderalului puteau include depre
sia; Într-adevăr, la scurt timp după ce am început să-1 iau, mă
simțeam și tristă, și somnolentă. Dar nu mai simțeam că urma
să explodez. Nopțile mi s-au liniștit și am reușit să-mi termin
treburile pentru școală.
La sfârșitul verii, m-am urcat într-un avion către Washington,

D.C. Acolo, urma să mă întâlnesc cu ceilalți bursieri Marshall,
la Ambasada Britanică, iar apoi urma să ne continuăm drumul
către Oxford împreună. Nu prea știam cum să mă comport în
situația asta — care este purtarea adecvată față de un consul,
până una-alta? Anxietatea mea a început să crească: n-aveam
nici cea mai vagă idee cum mă voi descurca cu asta, iar apoi la
Oxford, cu studiile mele.
Mama mă ajutase să-mi găsesc haine, care era una dintre cele
mai neplăcute îndeletniciri; erau prea multe opțiuni, niciodată
nu mă puteam hotărî și, de fiecare dată când încercam să-mi
imaginez circumstanțe în care aș purta hainele astea noi, numai
gândul îmi producea anxietate. In mare parte, am comandat
pulovere și pantaloni din catalogul L.L. Bean și am cumpărat
câteva costume și cămăși, pentru ocazii speciale. Aveam nevoie
de un palton și de o jachetă. Aveam nevoie de pantofi, care să
nu fie sport. Poate aveam nevoie și de o umbrelă — mă duceam
totuși în Anglia. Cumva, să am lucrurile potrivite părea să fi
fost armura necesară pentru a mă aventura la mașter, în Anglia.

76 întâlnirea inițială din D.C. a trecut pe lângă mine ca un fel de
ceață. Am uitat numele fiecăruia imediat ce am făcut cunoștință,
deși m-am bucurat să constat că aproape toată lumea părea la fel
de neliniștită ca mine. Bineînțeles, erau niște reguli de etichetă
de urmat; spre marea mea ușurare, n-am încălcat niciuna dintre
ele, cel puțin, din cât îmi puteam da seama eu. Și apoi, am ple
cat către Oxford.
In ciuda limbii noastre comune, nu e niciun secret că Anglia
și America sunt țări extrem de diferite, cea mai mare diferență
fiind dată, probabil, de faimoasa reținere britanică. Multe aspec
te ale conversației obișnuite, total firești pentru un american,
sunt complet interzise în Anglia și nu mi-a luat prea mult să
realizez asta în noul meu mediu. într-o zi, l-am întrebat pe un
prieten britanic unde urma să își petreacă vacanța și a părut
destul de deranjat. Am aflat, mai târziu, că o asemenea între
bare nu se pune niciodată, pentru că răspunsul ar putea dez
vălui apartenența de clasă a cuiva. Purtarea caldă, deschisă, cu
influențe latine din Miami, combinată cu blândețea Vechiului
Sud din Vanderbilt păreau în celălalt capăt al lumii față de
mult mai vechile și mai rigidele enclave ale Oxfordului. Spre
exemplu, casierele nu spuneau niciodată: „Vă mai așteptăm pe
la noi!" sau: „S-aveți o zi bună!", după ce plăteam produsele.
Deseori, ieșeam dintr-un magazin, cu mâncarea sau punga de
cumpărături în brațe, întrebându-mă cu ce greșisem, de fusesem
tratată cu atâta răceală. Chiar nu le păsa ce fel de zi urma să am?
Vremea a devenit mai rece, cerul mai întunecat, zilele s-au
scurtat. Și ce mai contribuia la dezorientarea mea generală era
sistemul educațional, total diferit de cel în care îmi făcusem stu
diile universitare. Programul de la Oxford constă în cursuri și
seminarii opționale, deschise întregii universități, plus întâlniri
ELYN R. SAKS
individuale cu un îndrumător sau supervizor o dată pe săptă 77
mână, pentru o oră sau mai puțin. Examenele sunt la sfârșitul

a doi sau trei ani. Pentru lucrările practice săptămânale, stu
dentul citește un număr de articole și apoi prezintă o lucrare,
la care îndrumătorul face apoi comentarii. Eram obișnuită cu
a scrie două sau trei lucrări lungi de-a lungul a patru luni, nu
una scurtă pe săptămână. Nu-mi imaginam cum voi fi în stare
s-o fac.
Mi-am făcut o prietenă nouă, din America, Jean, care stu
dia la Londra; ne-am întâlnit într-o pauză de țigară, în toaleta
Ambasadei Britanice. înaltă — la fel de înaltă ca mine — și foar
te slăbuță și frumușică, Jean se pregătise pentru a deveni asis
tentă medicală, până îl cunoscuse pe logodnicul ei, Richard, un
doctor, care o încurajase să se reîntoarcă la școală și să-și termine
facultatea. Avusese rezultate bune și, în cele din urmă, câștigase
o bursă Marshall, pentru a studia lingvistică la University
College, în Londra. Era caldă și ușor de abordat. O plăceam și ea
părea să mă placă, la rândul ei. Dar ea era în Londra și eu eram
în Oxford; deși vorbeam la telefon cam o dată pe săptămână, era
la o oră distanță de mine.
Din când în când, mă întâlneam cu altă fată din cămin.
Era din Canada și, inițial, prietenia noastră părea destul de
promițătoare. Dar cu mine se întâmpla ceva — ceva ce începu
se vara anterioară — care ne-a omorât prietenia din fașă: mie
îmi era foarte greu să vorbesc. La propriu, cuvintele pe care le
aveam în minte nu îmi puteau ieși din gură. Conversațiile noas
tre la cină au devenit din ce în ce mai unilaterale, iar eu mă limi
tam aproape în totalitate la a da din cap, aprobator, pretinzând
că aveam gura plină și încercând să exprim ce gândeam prin
mimică. Încet-încet, prietenia s-a dizolvat.

78 Și nici nu puteam să vorbesc la telefon cu ai mei sau cu prie
tenii mei din America — hotărâsem că era prea scump și că era,
astfel, „interzis". De către cine, n-aș fi putut spune; părea, pur și
simplu, să existe o regulă vagă, dar de netrecut, în legătură cu
asta. Bineînțeles, ai mei ar fi fost bucuroși să plătească factura
la telefon, dar mintea mea tulburată îmi spunea că nu meritam
să cheltuiesc bani pentru mine însămi sau să-i fac pe ceilalți să
cheltuiască pentru mine. în plus, nimic din ce-aș fi avut de spus
nu merita auzit sau așa mi se părea mie. E greșit să vorbești. Să
vorbești înseamnă să ai ceva de spus. Eu n-am nimic de spus. Sunt
un nimeni, sunt un nimic. Vorbitul ocupă timp și spațiu. Nu meriți
să vorbești. Taci din gură. La câteva săptămâni de la sosirea la
Oxford, aproape tot ce spuneam se reducea la cuvinte monosi
labice.
Pe măsură ce-am devenit din ce în ce mai izolată, am înce
put să vorbesc nedeslușit, singură, și să gesticulez în timp ce
mergeam pe stradă, ceva ce nu făcusem nici în cele mai crun
te momente la Vanderbilt sau vara dinainte, în Miami. Când
auzeam sunetele pe care le scoteam, nu mă simțeam nici deran
jată, nici surprinsă; dintr-un motiv necunoscut, mă ajuta să mă
mai calmez. Părea să aducă și o distanță sigură între mine și
oamenii care treceau pe lângă mine pe stradă. în mod ciudat,
avea un efect liniștitor, foarte asemănător cu senzația pe care
trebuie să i-o aducă învelirea cu păturica lui preferată unui copil
înspăimântat. Și astfel, cu niciun punct de referință în afara
minții mele (prieteni, familiaritate, capacitatea de a avea vreo
realizare școlară), am început să trăiesc întru totul înăuntrul ei.
Și intensele fantezii mă urmaseră peste ocean. Doctorul meu
mă găsește cuibărită într-un colț. Vrea să socializez cu alți oameni de
la mașter. Eu nu vreau. Mă duc cu forța într-o cameră unde sunt și
ELYN R. SAKS
alți oameni. Trebuie să vorbesc cu ei. Un bărbat se prezintă: „Salut, eu 79
sunt Jonathan". Eu nu răspund. „Pe tine cum te cheamă?" Din nou,
nu răspund. „Ești studentă aici?" Spun ceva incoerent. Doctorul meu
se apropie și mă încurajează să vorbesc cu tânărul acesta. încep să țip
și să alerg nebunește prin încăpere. Câțiva îngrijitori mă imobilizează
cu forța.
Ce era real, ce nu era? Nu puteam să descifrez diferența și era
epuizant. Nu puteam să mă concentrez pe sarcinile universitare.
Nu înțelegeam ce citeam și nici nu reușeam să urmăresc cursuri
le. Și, cu siguranță, nici nu puteam să scriu ceva inteligibil. Așa
că scriam ceva neinteligibil, doar ca să am o lucrare pe care să o
predau îndrumătorului meu de fiecare dată când ne întâlneam.
De înțeles, acesta rămânea perplex.
— Așa ceva este inacceptabil, domnișoară Saks, spunea.
Nu era nici furios, nici rece, ci, cumva, derutat.
— Cu siguranță că sunteți de acord, nu? întreba. Pentru că,
vedeți dumneavoastră, este foarte greu de înțeles ceva din ce
prezentați aici.
Dădeam din cap, aprobator și tâmp, simțind scaunul tare de
lemn pe care stăteam. Abia reușeam să bălmăjesc câteva silabe.
— Da, spuneam. Da, știu.
Doar că nu știam ce puteam să fac în legătură cu asta.
Jean, prietena mea din Londra, care fusese asistentă medica
lă, a simțit, din conversațiile noastre telefonice, că era ceva foar
te în neregulă. Ii zisesem că doar îmi era greu să mă descurc cu
ce aveam de lucru, dar, evident, își dăduse seama din celelalte
lucruri pe care le spusesem sau din modul în care o făcusem
că mă luptam cu gânduri de a-mi face rău. Intr-una dintre con
vorbiri, Jean mi-a sugerat, cu blândețe, să vorbesc cu un doctor
despre posibilitatea de a merge la un psihiatru.
Centru! nu se mai poate susține

80 — A, nu, i-am răspuns, încercând să forțez un ton cât mai
nonșalant. Nu sunt nebună sau ceva de genul ăsta. Sunt doar
cumva... blocată.
înăuntru, avea loc un alt dialog: sunt rea, nu nebună. Chiar
dacă aș fi bolnavă, ceea ce nu sunt, n-aș merita să fiu ajutată. Nu sunt
demnă de asta.
Câteva săptămâni mai târziu, a venit în oraș Richard, logod
nicul lui Jean. Neurolog, Richard era ceva mai în vârstă decât
mine și Jean și avea un aer relaxat, dar autoritar. Părea să
înțeleagă intrinsec că, pentru unii oameni, este mai greu să fii
student decât deja specialist, lucrând în domeniul tău de activi
tate. Prezența lui era una reconfortantă, deloc amenințătoare; de
fapt, înălțimea și multele lui kilograme în plus îi dădeau aspec
tul unui urs de pluș mare și blând.
— Jean și cu mine suntem foarte îngrijorați pentru tine, a
spus încet. Credem că e posibil să fii destul de bolnavă. Te-ar
deranja dacă ți-aș pune câteva întrebări?
— Nu sunt bolnavă, i-am răspuns. Pur și simplu, nu sunt
îndeajuns de deșteaptă. Dar întrebări, da. Pune-mi întrebări.
— Te simți tristă?
- Da.
— Ți-ai pierdut apetitul pentru activitățile zilnice?
- Da.
— Probleme cu somnul?
- Da.
— Fără poftă de mâncare?
- Da.
— Cât ai slăbit în ultima lună?
— Cam șapte kilograme.
— Simți că ești un om rău?
ELYN R. SAKS
— Da. 81
— Vorbește-mi un pic despre asta.

— Nimic de spus. Doar că sunt un rahat de om.
— Te gândești să-ți faci rău?
Am așteptat o clipă înainte să răspund.
— Da.
Richard mi-a mai pus niște întrebări; am răspuns cu da la
fiecare. Pe cât eram de confuză, nu era greu să văd îngrijorarea
de pe fața lui.
— Trebuie să consulți un psihiatru cât de repede, a spus, pe
un ton măsurat. Trebuie să iei un tratament antidepresiv. Ești
în pericol, Elyn.
Mi-a explicat că lucrurile erau grave. Că nu-mi permiteam
să aștept.
Le-am mulțumit lui Richard și Jean pentru îngrijorarea lor
și le-am zis că mă voi gândi la tot ce-mi spuseseră. Dar nu mă
convinseseră. Pastile? Ceva chimic, care să-mi intre în corp și
să-mi umble prin el? Nu, asta nu ar fi în regulă. Asta învățasem
la Operation Re-Entry și asta credeam. Vocea tatălui meu:
Adună-te, Elyn. Nu puteam să iau medicamente — totul depin
dea de mine. Iar eu nu însemnam mare lucru. Nu sunt bolnavă.
Sunt doar o persoană rea, defectă, proastă și de nimic. Poate dacă aș
vorbi mai puțin, nu mi-aș împrăștia răul în jur.
Trebuia să mai prezint o lucrare la seminarul meu săptămâ
nal, dar nu puteam să scriu. O noapte albă, plină de spaimă,
a produs trei sau patru pagini de completă aiureală. Aberații.
Gunoaie. Cu toate astea, am citit-o cu voce tare. Sprâncenele s-au
ridicat. Dar nimeni n-a râs, toți au rămas în tăcere. Reușisem să
mă fac cu totul de râs în fața colegilor mei de la Oxford. Am venit
la Oxford și am eșuat. Sunt un om rău. Merit să mor.

82 Deodată, am știut, mai bine decât știusem orice altceva în
viață, că dacă aș încerca să mă sinucid, aș reuși. Mi-au reve
nit în minte cuvintele lui Richard și, de data asta, chiar le-am
auzit: eram în pericol. Era grav. Puteam să mor. Și atâția alții —
părinții, frații mei, prietenii, cei la care chiar îmi dădusem voie
să țin — ar suferi foarte mult. Oricât de tare mă durea, oricât
de vag atrăgător mi-ar fi părut un astfel de sfârșit al acestei
povești —, nu puteam să le provoc o asemenea suferință celor
pe care-i iubeam și care mă iubeau.
Nu mai era timp să mă gândesc, să analizez sau să încerc să
găsesc o cale de ieșire din asta. L-am sunat pe dr. Johnson, medi
cul la care fusesem repartizată la venirea acolo și i-am cerut o
consultație de urgență, chiar în ziua respectivă.
Odată ajunsă la cabinetul doctorului Johnson, i-am spus că
mă simțeam deprimată. M-a întrebat de ce și, ca reacție la răs
punsurile mele monosilabice, m-a asigurat că puteam să vin
să stau de vorbă cu el din când în când, atunci când simțeam
nevoia. Fără îndoială, văzuse destui studenți afectați de stres;
eram, probabil, unul dintre ei.
— Cred că trebuie să merg la un psihiatru, i-am spus.
— Cred că te pot ajuta eu, dacă mă lași, mi-a răspuns.
Nu dormisem de zile întregi, nu mă mai spălasem, nu-mi mai
schimbasem nici hainele — chiar și eu știam că arătam ca naiba,
de ce nu vedea și el asta? De ce nu era mai îngrijorat? Nu-și
dădea seama? Nu știa?
Dr. Johnson a început să-mi pună aceleași întrebări pe care
mi le pusese și Richard. Eram tristă? îmi pierdusem apetitul
pentru lucrurile care, în general, îmi făceau plăcere? Cum stă
team cu somnul și cu pofta de mâncare? Deși răspunsurile mele
erau aceleași pe care i le dădusem și lui Richard, Johnson încă
ELYN R. SAKS
nu părea foarte îngrijorat. Iar apoi m-a întrebat dacă mă gândi- 83
sem să-mi fac rău.
— Da, i-am răspuns.
— Ai și făcut ceva în sensul acesta?
— Da.
Și i-am arătat o arsură, de mărimea unei monede, de pe
mână, pe care mi-o făcusem punând intenționat mâna pe un
reșou electric.
Expresia de pe fața lui s-a modificat puțin.
— Dar să te sinucizi? a întrebat. Te-ai gândit și la asta?
— Da.
S-a aplecat puțin către mine.
— Și cum ai putea face asta? a continuat.
— Am un flacon întreg de Inderal. O prietenă mi-a spus că aș
muri de la ele, i-am răspuns.
Deși nu mai luasem medicamentele, nu le aruncasem. Mă
mai gândisem și la a atinge barele reșoului electric din camera
mea de cămin și la a mă electrocuta, i-am spus.
— Sau poate să arunc pe mine cu benzină, să-mi dau foc.
Asta ar fi, poate, cel mai bine, pentru că sunt rea și merit să
sufăr.
Apoi am început să bolborosesc incoerent, ceea ce încă nu
făcusem în fața nimănui cunoscut.
Dr. Johnson m-a rugat să aștept câteva minute afară, apoi m-a
chemat din nou în cabinet și mi-a spus că îmi făcuse o progra
mare în ziua respectivă, la ora unu, la Wameford, departamen
tul de psihiatrie al Facultății de Medicină de la Oxford.
— O să reușești să ajungi acolo?
-Da.
— O să te duci?

84 — Da.
Eram disperată. Aveam propria-mi viață în mâini și, deodată,
devenise prea grea pentru a o lăsa acolo.
Am chemat un taxi de la telefonul din cămin. Una dintre
„spioane" (cum li se spunea femeilor de serviciu de la Oxford)
m~a auzit pomenind de Wameford. M-am făcut mică sub privi
rea ei iscoditoare. Da, da, ai dreptate, sunt un rahat de om și mă duc
în locul pentru oameni răi.
Când am ajuns la Warneford, am fost condusă repede într-o
încăpere mică, fără ferestre, cu pereții bej. Acolo, o femeie
tânără, cu părul nisipiu și puțin pistruiată, s-a prezentat ca
dr. Smythe. Nu avea deloc o atitudine autoritară sau formală,
așa că am încercat să mă calmez îndeajuns cât să pot să acord
atenția necesară întrebărilor pe care mi le punea. Dar capul mi
se tot întorcea în direcția ușii, ca și cum ar fi vrut să mă conducă
pe mine și propriu-mi corp afară din încăpere.
Discuția noastră mi-a părut să continue pentru două sau trei
ore. Mi-a pus multe întrebări despre copilărie și chiar mai multe
despre viața mea în perioada respectivă. îmi amintesc că mă
gândeam că nu mă place. Totuși, la momentul acela, eram destul
de sigură că nimeni nu mă plăcea. Nu-i nimic la mine de plăcut.
într-un târziu, dr. Smythe m-a rugat să merg în sala de
așteptare, unde am stat, foarte agitată, vreo douăzeci de minute,
întrebându-mă ce mai urma. Când m-a chemat înapoi în cabinet,
mai erau prezenți încă cinci sau șase doctori, majoritatea bărbați
între vârsta a doua și-a treia. Deodată, m-am înspăimântat, de
parcă eram fix în centrul unei ținte.
Dr. Smythe mi l-a prezentat pe dr. Russell, cel care vorbea
în numele echipei medicale. Pe măsură ce a început să-mi pună
întrebări (cam aceleași pe care mi le pusese și dr. Smythe mai
ELYN R. SAKS
devreme), îmi era din ce în ce mai neplăcută atitudinea lui rigi- 85
dă. Intonația lui era una intenționată — de judecată, de dispreț.
Limbajul lui era formal și cumva lipsit de respect, ca și cum spu
nea: „Eu voi lua deciziile aici, iar tu vei face ce spun eu".
în cele din urmă, dr. Russell a spus:
— Am vrea să te internezi în centrul nostru de zi.
îngrozită (și furioasă, atât din cauza sugestiei lui, cât și a
modului în care îmi vorbea), am refuzat categoric. Aveam nevoie
de ajutor, nu de detenție. M-am uitat către ușa din spatele lui;
ducea afară. Afară.
— Este un centru de zi, domnișoară Saks. Veți putea să
mergeți acasă și să dormiți noaptea în propriul pat.
— Nu, i-am răspuns sec. Locul meu nu este într-un spital. Nu
sunt nebună. Ăsta nu este locul potrivit pentru mine.
Nici n-a clipit.
— Opinia noastră este că aveți nevoie de sprijinul și de ajuto
rul oferit de un centru de zi.
Ceilalți doctori se uitau la mine de parcă eram o mostră,
într-un borcan.
— O să fiu OK, am insistat, atât timp cât pot merge la un psi
hiatru o dată sau de două ori pe săptămână.
— Așa ceva nu ar fi îndeajuns, a spus Russell ferm. Chiar este
nevoie să vă internați în centrul de zi.
— în niciun caz! am spus, sărind de pe scaun și luând-o la
fugă, cât am putut de repede, afară din cabinet și afară din spi
tal. Am tot așteptat să aud sunet de pași în urma mea, vocile lor
mânioase, cineva strigând: „Opriți-o pe femeia aia!" Dar nu s-a
întâmplat nimic de genul ăsta. îi lăsasem în urmă.
Când am ajuns în stradă, inițial n-am reușit să-mi dau seama
în ce direcție trebuia s-o iau și n-am văzut nici vreo cabină

86 telefonică, de la care să chem un taxi. Așa că, pur și simplu, am
luat-o înainte, pe jos. Respirația îmi era greoaie și întretăiată,
inima îmi bătea atât de tare că eram sigură că trecătorii puteau
să-i vadă bătăile.
Am mers aproape încă șase kilometri, ca să ajung înapoi
la cămin. Odată ajunsă acolo, i-am sunat pe Jean și Richard și
le-am povestit ce se întâmplase. Imediat, au început să insiste că
trebuia să urmez recomandarea medicului.
— Nu, am răspuns și am închis telefonul, încăpățânată și spe
riată și complet năucită în legătură cu ce să fac în continuare.
Noaptea aceea a fost îngrozitoare. Am rămas trează, într-un
lac de sudoare, fiindu-mi imposibil să adorm, cu aceeași frază
repetându-mi-se necontenit în minte: Sunt un rahat de om și merit
sa mor. Sunt un rahat de om și merit să mor. Sunt un rahat de om
și merit să mor. Timpul se oprise. Până la miezul nopții, eram
convinsă că nu se va mai face niciodată zi. Gândurile de moar
te mă înconjuraseră; mi-am dat atunci seama că începuseră în
vara dinainte ca o mică picătură, care se transformase într-o apă,
în care înaintasem pe nesimțite. De atunci, apa crescuse din ce
în ce. Acum era adâncă și agitată și amenința să mă înghită cu
totul.
In dimineața următoare, epuizată și învinsă, am reușit să sun
la spital și să dau de dr. Smythe.
— Mă bucur că ai sunat, mi-a răspuns. Te rog, vino cât de
repede poți.
Noaptea aceea de singurătate își atinsese scopul. Nu mă
închisese nimeni împotriva voinței mele. Mă internam în spi
tal voluntar. Dacă era să devin un pacient de psihiatrie, măcar
urma să fie din propria-mi voință și a nimănui altcuiva.
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL CINCI
Așezat între dealurile înverzite și unduioase ale ținutului

Oxfordshire, Spitalul Warneford putea fi ușor confundat cu
moșia întinsă a unui gentleman britanic din provincie — pe cât
de agitată și confuză eram, stând pe bancheta din spate a taxi-
metrului care mă ducea acolo, nu m-ar fi surprins să văd cai și
câini de vânătoare alergând de-a lungul pășunilor, în urma unei
vulpi înspăimântate.
Construit la începutul secolului nouăsprezece (și cândva
numit Azilul de Nebuni Warneford), spitalul fusese inițial con
ceput „pentru adăpostirea nebunilor proveniți din înalta socie
tate". în zilele acelea, se obișnuia să se apeleze des la „lăsarea de
sânge" ca formă de tratament al pacienților, presupunându-se
că sângele rău care urca la suprafață și ieșea din corp ar duce la
răcirea creierului înfierbântat. De-ar fi așa de simplu.
Centrul de zi era separat de spitalul principal, într-o clădire
veche, înconjurată de copaci. La început, mă așteptasem la un
program asemănător cu cel de la Operation Re-Entry — întâlniri
de grup intense și provocatoare și un personal pregătit să adul
mece și să demaște orice duplicitate a pacienților. Cu toate astea,
la o oră după ce ajunsesem acolo, mi-am dat seama că eram
într-un loc cu totul și cu totul diferit. Programul zilnic consta

88 într-un număr de activități — terapie de grup, întâlniri indivi
duale cu un psihiatru, participarea la lecturi de piese de teatru,
jocuri de societate (cel mai mult, Scrabble, de care jucam, dar
nu reușeam să și câștig, pentru că nu puteam să gândesc lim
pede). Dar cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam într-o
cameră de zi, mobilată aproape ca o sufragerie, unde puteam să
stăm de vorbă, să fumăm sau, pur și simplu, să stăm în tăcere,
cu privirea pierdută în spațiu. Dar nu era o sufragerie. Oricine
și-ar fi dat seama într-o clipită că era un loc destinat pacienților
de psihiatrie.
într-un colț, era un tânăr, care se legăna înainte și înapoi în
scaun, vorbind singur, cu o privire goală, un păr care nu mai
fusese spălat de săptămâni întregi și rămășițele ultimei mese pe
el și în jurul lui. Mi s-a spus că se trăgea dintr-o familie bună,
bogată, din înalta societate. Toți frații lui merseseră la universi
tate; el, în schimb, ajunsese aici.
Acesta a fost primul pacient grav de psihiatrie pe care l-am
văzut vreodată. M-a speriat de moarte. A fost prima oară când
mi-am imaginat că și eu aș putea fi atât de bolnavă. O să ajung ca el?
Zilele petrecute la Warneford au crescut la o săptămână și
apoi la o a doua. îmi anulasem întâlnirile cu îndrumătorul, folo-
sindu-mă de ceea ce, cu siguranță, păreau niște scuze complet
neconvingătoare (pe de altă parte, era, probabil, obișnuit cu spo
radicele apariții și dispariții imprevizibile ale masteranzilor cu
toane). La cursuri, nu se făcea prezența, așa că absența mea a
trecut neobservată. în privința a ce mi se dăduse de lucru, eram
convinsă că voi reuși să țin pasul cu lecturile și, cumva, să ajung
la zi... Până una-alta, situația asta era temporară. Era ca o răcea
lă mai urâtă sau un acces de gripă. Ceva mersese prost; nu era
nevoie decât să aflu ce anume și să repar lucrurile.
ELYN R. SAKS
Dormeam în fiecare seară în patul meu, încercam să citesc 89
înainte să sting lumina, apoi mă trezeam a doua zi și mă târâm
înapoi la Wameford. Cred că ăsta a fost momentul în care viața
mea a început cu adevărat să funcționeze ca și cum mă aflam
în două trenuri diferite, cu liniile alăturate. Pe o linie, trenul
ducea lucrurile „lumii reale" — programul și responsabilitățile
mele academice, cărțile, menținerea legăturii cu ai mei (pe care
reușisem, până la momentul respectiv, să-i conving, în cadrul
unei serii de convorbiri telefonice la distanță îmbucurător de
scurte, că totul mergea bine la Oxford, mulțumesc de întrebare).
Pe cealaltă linie: mișcările interne ale minții mele, din ce în ce
mai confuzionale și chiar înfricoșătoare. Lupta era în a menține
trenurile paralele, pe liniile lor, de a nu le lăsa să intre, brusc și
violent, unul într-altul.
Pe zi ce trecea, gândurile îmi deveneau tot mai dezorgani
zate. începeam o frază, ca apoi să nu reușesc să-mi amintesc
ce voisem să spun în continuare. Am început să mă bâlbâi atât
de tare, încât abia dacă mai puteam să termin o idee. Nimeni
nu suporta să mă audă vorbind; unii dintre pacienți râdeau de
mine. Deconectată de la ce era împrejurul meu, stăteam în came
ra de zi cu orele, legănându-mi picioarele (nu puteam să stau pe
loc, oricât de mult încercam), fără să observ cine intra sau ieșea,
fără să scot niciun cuvânt. Eram convinsă că sunt extrem de rea.
Sau poate eram nebună — până una-alta, eram într-un spital de
psihiatrie, nu? Rea, nebună; rea, nebună. Care dintre ele era?
Sau erau amândouă?
Unul câte unul, fiecare dintre membrii echipei medicale a
încercat să mă convingă să iau un tratament antidepresiv. Reco
mandarea lor m-a surprins. Credeam că mă vor încuraja să iau
ceva care să-mi calmeze corpul sau să-mi organizeze vorbirea.

90 Fie că mi se propuneau medicamente împotriva anxietății, fie
împotriva depresiei, eram neclintită în refuzul meu. Toate pasti
lele care îți modifică mintea sunt rele. Sunt slabă, nu trebuie decât să
devin mai puternică, să încerc un pic mai tare și totul va fi bine. Cea
care vorbea era partea sănătoasă a minții mele sau cea tulbura
tă? Nu-mi puteam da seama.
Am petrecut cea mai mare parte a unui weekend disperat,
plimbându-mă singură într-un loc frumos de lângă universitate,
numit Christ Church Meadows. Dar frumusețea împrejurimilor
n-a avut niciun impact asupra mea; din partea mea, puteam să
mă fi plimbat și printr-o peșteră. Nu simțeam decât disperare și
un sentiment de profundă izolare care părea să sape mai adânc
în mine, cu fiecare zi care trecea. Ce risipă de oxigen era ca eu să
respir. Deodată, mi s-a arătat soluția: sinuciderea. Apăruse din
nou. Și părea cea mai bună opțiune. O să mă acopăr cu benzină
și o s-aprind un chibrit. Un sfârșit potrivit pentru o persoană atât de
rea ca mine.
Când m-am târât înapoi la Wameford și le-am povestit la ce
mă gândisem în timpul plimbării mele din weekend, au mărit
miza.
— Trebuie să te internezi în spital acum, Elyn. Trebuie să vii
la spital și să rămâi internată. Ești în mare pericol, dacă nu faci
asta.
N-a fost nevoie de prea multă muncă de convingere. îngro
zită de ce aș putea face dacă aș fi lăsată de capul meu, m-am
dus înapoi în camera mea de cămin, mi-am făcut bagajele și
m-am urcat într-un autobuz care mă ducea către un spital de
psihiatrie.
Mă urcasem într-un autobuz greșit. Confuză în legătură cu
unde eram, unde trebuia să mă duc și cum exact să ajung acolo,
ELYN R. SAKS
am sosit, în cele din urmă, înapoi la Wameford, cu o întârziere 91
de câteva ore.
Aveam toate trăsăturile unui pacient de psihiatrie perfect.
Prima dată, când mă dusesem la centrul de zi, măcar mă

întorceam în fiecare seară în căminul de la Oxford, așa că
puteam să continui să-mi spun că eram studentă. Pe parcursul
fiecărei zile, mă simțeam deseori prinsă undeva la mijloc. Eram
o pacientă de psihiatrie sau o studentă? Unde îmi era, de fapt,
locul, la Oxford sau la Warneford? Ar trebui să-mi petrec zilele
la bibliotecă sau la terapie de grup? Alegerea păruse întotdea
una să-mi aparțină.
Dar în clipa în care m-am internat în spital, amăgirea că încă
eram studentă n-a mai ținut: eram un pacient de psihiatrie,
într-un spital de boli mentale. De „ne-buni". In comparație cu
spitalele din State, însă, acesta nu avea ușile încuiate. Pot să plec
oricând vreau, îmi spuneam, încercând să mă liniștesc. Până la
urmă, dacă rămâneam, era pentru că asta hotărâsem eu.
Ca parte din procedura de internare în spital, dr. Smythe tre
buia să îmi facă un consult fizic complet. La început, mi-a părut
reconfortant să simt atingerea ei blândă, să-i aud vocea caldă și
liniștitoare, spunându-mi că totul va fi bine. întregul ei compor
tament era unul de deplină bunătate; când fusese ultima oară
când cineva se purtase cu mine cu bunătate? Când fusese ultima
oară când o altă ființă umană mă atinsese chiar, darămite într-o
manieră blândă și cu genul de grijă care ar fi putut fi perceput
ca o formă de afecțiune?
Dar, apoi, mintea mi s-a scurtcircuitat brusc: Sunt vulnera
bilă, sunt pasibilă de atac, sunt expusă în fața ei și o să-mi facă rău.
Odată ce examinarea a luat sfârșit, m-am ridicat repede și m-am

92 acoperit, uitându-mă fix înainte, în timp ce ea completa fișa de
internare. Numai cei mai nebuni dintre nebuni ajung la psihiatrie.
Sunt o leneșă. Nu m-am luptat îndeajuns de mult. Dacă aș fi încercat
cu adevărat, nu aș fi ajuns acum aici.
Majoritatea pacienților, inclusiv eu, dormeau într-un salon,
unde erau cam zece paturi într-o singură încăpere mare, deși
erau și câteva rezerve individuale în fiecare pavilion. Persoanele
pe care le-am cunoscut, cu care mâneam și cu care mergeam la
întâlnirile de grup, nu erau atât de diferite de cei pe care-i întâl
nisem la centrul de zi. Una dintre ele, o fată tânără, plăcută,
Lynn, era o profesoară care credea că oamenii îi trimiteau mesa
je codate prin maniera și ritmul în care mergeau. Avea un aspect
tipic britanic — pielea albă, părul blond, de înălțime medie, un
pic plinuță. Era ușor abordabilă, iar eu mă simțeam atât de sin
gură. Ne-am împrietenit.
Lynn și cu mine făceam deseori plimbări lungi în împrejuri
mile Wamefordului, uneori stând de vorbă cu orele. Unul dintre
subiectele ei preferate de conversație erau multele medicamente
pe care le lua.
— îmi dau pastile placebo, în loc de medicamente adevărate,
îmi spunea râzând.
Apoi, îmi împărtășea uimirea și încântarea că acestea chiar
funcționau! Cu câteva luni mai târziu, la mult timp după ce
amândouă ne întorseserăm în lume, am văzut-o plimbându-se
prin Oxford, într-o stare de stupoare, ajunsă obeză de la medi
camente.
O altă pacientă, o femeie mai în vârstă, revenită la Wameford,
pentru o a doua internare, oferea detalii cu privire la statutul ei
de pacient reintemat într-o manieră total nonșalantă, de parcă
nu ar fi fost ceva deloc neobișnuit, ba chiar ar fi putut fi un lucru
ELYN R. SAKS
bun. Pur și simplu, fusese „aici" anul trecut, plecase o vreme, iar 93
acum era din nou aici. Treptat, am început să realizez că mulți

dintre ceilalți pacienți nu erau prima oară aici, ci a doua sau a
treia. Nu, mă gândeam. Eu, nu. Asta este prima internare. Ultima.
Singura.
Dr. Smythe, ca și ceilalți membri ai echipei medicale, tot

argumenta în favoarea antidepresivelor. Eu mă opuneam; ei
continuau să mă preseze.
— Ce ți se întâmplă nu este din vina ta, Elyn, îmi explica doc
torul. Este biochimic. Depresiile netratate pot dura un an sau
mai mult — chiar vrei să aștepți atâta timp? Medicamentele te
vor face să te simți mai bine în câteva săptămâni. Nu sunt dro
guri, sunt o modalitate de a te face bine.
Refuzam.
— Oamenii ar trebui să se simtă mai bine pentru că fac ceva
în privința asta, nu pentru că iau nu știu ce pastile, spuneam. Să
iei pastile înseamnă să trișezi.
Cuvintele consilierilor de la Operation Re-Entry îmi răsunau
în minte ca un mare clopot de alamă: Asumă-ți responsabilitatea
pentru tine însăți. Ideea de a băga o pastilă în gură mă dezgusta.
La fel de dezgustător era și gândul că devenisem cumva atât de
slabă, încât să am nevoie de un medicament ca să mă fac bine.
— Nu sunt bolnavă, protestam. Sunt rea.
Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat perspec
tiva — care a schimbat totul.
M-am uitat în oglindă.
Era prima oară când mă vedeam, de săptămâni întregi. Și
a fost ca și cum cineva tocmai mi-ar fi tras un pumn în sto
mac. Dumnezeule, mi-am zis. Cine-i aia? Eram numai piele și os,

94 gârbovită cum ar fi fost cineva de trei sau chiar de patru ori mai
în vârstă decât mine. Fața îmi era suptă. Ochii îmi erau goi și
plini de groază. Părul îmi era vâlvoi și îmbâcsit, hainele șifonate
și murdare. Era imaginea unui bolnav mental, în demult uitatul
pavilion din spatele unui spital de nebuni.
îmi era frică de moarte, dar chiar mai frică de ce văzusem
în oglindă. Femeia care mă privea avea niște probleme foarte,
foarte grave. Mi-am jurat că voi face tot ce era nevoie pentru a
ieși din locul ăsta în orice mod posibil.
Alegerea părea simplă: medicamente sau moarte. M-am dus
imediat s-o caut pe dr. Smythe.
— OK, da, o să vă iau medicamentele, i-am spus, cuvintele
ieșindu-mi toate deodată, într-o formă îngrozită și incoerentă, pe
care, din fericire, ea a înțeles-o. Ca răspuns, mi-a zâmbit.
— O, Elyn, mă bucur atât de mult, mi-a zis. E cel mai bine
pentru tine, o să vezi.
Apoi, mi-a spus că va pleca din țară pentru o vreme și că dr.
Edwin Hamilton va fi noul meu medic. Ziua următoare, l-am
întâlnit pentru prima oară pe dr. Hamilton. Și am luat, în sfârșit,
pentru prima oară, un medicament de psihiatrie — amitriptili-
nă, un antidepresiv. De trei ori pe zi, suna soneria spitalului; de
trei ori pe zi, mă așezam la coadă, alături de restul pacienților,
pentru a primi tratamentul.
Cel mai pregnant efect secundar al amitriptilinei este seda-
rea — imediat, vorbirea mi-a devenit mai lentă, agitația mi s-a
diminuat și lumea părea să funcționeze cu încetinitorul. Iar gura
îmi era în permanență uscată și eram constant amețită. Pe cât de
inconfortabil îmi era (și pe cât de enervată eram de cât de încet
părea să îmi meargă mintea), eram hotărâtă să termin ce înce
pusem. Vestea bună era că am început imediat să dorm toată
ELYN R. SAKS
noaptea, ceea ce nici nu-mi mai aminteam când se întâmplase 95
ultima dată — cu o vară în urmă?
In prima noastră ședință de terapie după ce medicamentul
a început să-și facă efectul, dr. Hamilton m-a întrebat cum mă
simțeam. I-am spus de efectele secundare, iar apoi m-am mai
gândit un pic.
— In mod ciudat, mă simt mai puțin furioasă, i-am spus.
— Asta este foarte interesant, mi-a răspuns. Într-adevăr.
Până în momentul acela, nu realizasem câtă furie simțisem,
în special față de mine însămi. Era ca și cum cărasem un mare
sac de nisip în spate, iar acum, o parte din nisip — doar un
pic, dar, totuși, câtva — se scursese. Și cu povara devenindu-mi
doar un pic mai ușoară, poate aveam cum să încep un alt fel de
muncă grea.
Am avut imediat încredere în dr. Hamilton, care era un om

extrem de ușor de îndrăgit, ca să nu mai vorbesc și de aspectul
lui fizic foarte plăcut. Mama lui era dintr-o țară străină, așa că
el nici nu arăta și nici nu se purta în modul pe care ajunsesem
să-1 consider clasic britanic; părea mai deschis și mai abordabil
decât oricine altcineva cunoscut la Oxford. Ii venea natural să
glumească; îmi vorbea de parcă eram prieteni; părea să țină la
mine. Așteptam cu nerăbdare ședințele noastre, indiferent cât
de dificile erau conversațiile. Era o legătură umană, iar eu îmi
doream asta cu toată ființa.
în timp ce îmi asculta gândurile și sentimentele negative,
dr. Hamilton nu arăta un prea mare interes în legătură cu
conținutul lor; în schimb, se concentra numai pe cum aș putea

96 face să le îndepărtez. Mai degrabă decât să sape în trecutul sau
în inconștientul meu, era centrat întru totul pe prezentul meu —
ce am putea face ca să îmbunătățim lucrurile „acum" și cum
aș putea începe să-mi croiesc drumul afară din depresie. Mi-a
oferit niște sugestii simple, concrete, cum ar fi să-mi fac niște
liste scrise și un program, care să mă mențină într-un ritm și
necopleșită de ce aveam de făcut (precum lucrurile pe care tot
uitam să le fac, ca spălatul hainelor).
Abordarea lui se potrivea bine cu întâlnirile pentru activități
de grup zilnice, la care participam, unde eram încurajată să
duc la bun sfârșit lucruri mărunte; spre exemplu, să găsesc un
cuvânt bun la Scrabble sau să ajut la aranjarea mesei — realizări
simple, pe care le luasem întotdeauna de bune până atunci, dar
care acum îmi permiteau să am senzația unui pic de control sau
chiar de mândrie.
II adoram pe dr. Hamilton și aș fi făcut orice ca să mă fac
bine pentru el. Freud observase acest fenomen la începutul seco
lului douăzeci; îl numise „vindecarea prin transfer". Asemenea
unei școlărițe cu un măr pregătit pentru profesor, eram dorni
că să-mi lustruiesc sănătatea mentală și să i-o dau minunatului
meu doctor.
După numai o săptămână, i-am spus lui Hamilton că voiam
să mă externez curând. Iar la o săptămână după aceea, am
anunțat ferm că eram, oficial, gata de plecare.
— Elyn, ești sigură? m-a întrebat.
Puteam discerne scepticismul lui, îmbinat cu o reală îngrijo
rare.
— Nu este nicio rușine în a fi într-un spital, unde ești tratată
pentru o boală, știi.
Da, da, eram sigură.
ELYN R. SAKS
— Vreau să mă întorc la studiu, am spus. Dar, odată ce plec 97
de-aici, o să continuați să mă primiți ca pacient în ambulatoriu?

I-am fost recunoscătoare când nu numai că mi-a spus, în cele
din urmă, că îmi va respecta dorința, dar și că va continua să mă
primească în regim ambulatoriu. In schimb, ceilalți membri ai
echipei medicale au fost vizibil și explicit alarmați. Cei respon
sabili de îngrijirea mea m-au chestionat cu privire la planurile
mele și m-au avertizat în legătură cu așteptările pe care le aveam
de la viața înapoi în lume.
— Să nu te simți prost dacă trebuie să vii înapoi, mi-au spus.
— Se întâmplă, uneori.
Nu, mie nu mi se va întâmpla.
La doar două săptămâni de la internare, am plecat din spital,
înapoi la cămin și la munca mea universitară. Le-am spus tutu
ror celor care m-au întrebat că fusesem în vacanță și că eram
nerăbdătoare să încep noul semestru. Fostul meu îndrumător își
luase un an sabatic; din fericire, noul meu îndrumător părea dis
pus să lucreze cu mine mai îndeaproape. îmi țineam în geantă
cartea de vizită a lui Hamilton, pe care era trecută data următoa
rei noastre ședințe, de peste câteva zile. Totul urma să fie bine.
Până la cea de-a doua întâlnire cu dr. Hamilton de după exter

nare — la patru săptămâni după ce începusem să iau amitrip-
tilina — ne era clar amândurora că medicamentul făcea lucru
rile pentru care fusesem de acord să-1 iau. Aveam mintea mai
limpede, eram mai puțin tristă. în ciuda faptului că nu aveam
energia fizică pe care mi-aș fi dorit-o, simțeam că eram mai aten
tă, aveam o mai mare putere de concentrare, iar gândurile de
sinucidere dispăruseră aproape complet. începuseră să-mi facă
plăcere activitățile zilnice — mâncarea avea un gust bun, aerul

98 de-afară și chiar și vremea ploioasă din Anglia îmi făceau bine
și, cel mai important, mă puteam concentra. într-o noapte, fuse
sem foarte entuziasmată să constat că citisem timp de trei ore
dintr-un manual complicat și nu fusese nici măcar o dată nevo
ie să mă opresc și să reiau, să încerc să descifrez textul și sen
sul, și să-mi așez capul în mâini și să plâng de frustrare. Nu,
chiar înțelegeam. Încet-încet, am început să vorbesc cu oameni
din cămin și din campus, cu ocazia drumurilor pe care le-aveam
de făcut. Am mers la câteva evenimente organizate de faculta
te și chiar am ieșit la cină în oraș. Toate începeau să se reașeze
în făgașul lor; mă trezeam, ieșeam afară, învățam, vorbeam cu
oameni, ei vorbeau cu mine, mâneam, lucram, dormeam. Plăceri
și obiective simple, toate aparent posibile. In ciuda „instruirii"
mele de la Operation Re-Entry, începusem să am îndoieli — ar
putea oare ca medicamentele chiar să aibă ceva bun de oferit?
Surprinzător, acel întreg semestru academic a mers foarte
bine. Chiar am reușit să ajung la zi cu lecturile necesare și am
scris, în cele din urmă, șapte lucrări, fapt care l-a impresionat
pe îndrumătorul meu — la sfârșitul acelui semestru, mi-a scris
un raport de evaluare la superlativ. Ședințele ca pacient extern
cu dr. Hamilton mergeau și ele bine. Nu aveam nicio dificul
tate în a realiza sarcinile simple pe care mi le dădea ca „teme
pentru acasă", precum stabilirea unui program zilnic în fieca
re dimineață și îndeplinirea lui; serile, citeam din Metafizica lui
Aristotel, în original. Eram și pacientă de psihiatrie, și studentă,
și reușeam să le mențin cu bine în echilibru, să rămân într-un
ritm stabil și să le gestionez pe toate.
Și apoi, când semestrul se apropia de sfârșit, deodată, am
început să mă poticnesc. în mod misterios, nu reușeam să fina
lizez ultima lucrare din semestru. Citisem toate textele din
ELYN R. SAKS
programă, dar nu păream să am nimic de spus. începeam greșit 99
de fiecare dată, apoi mototoleam foaia și o aruncam pe jos. O a
treia propoziție, un al doilea paragraf, o a patra pagină — nimic.
Nu puteam să pun punctul pe i. Un blocaj care ar fi putut duce
doar la o simplă frustrare pentru altcineva — un caz ușor de
„crampa scriitorului", o schimbare de plan care ar fi putut
însemna să-mi iau o zi sau două libere, să mă duc la un film, să
ies la o bere — pe mine m-a umplut de spaimă. O iau, din nou,
de la capăt? N-am rezolvat asta, eu și Dr. Hamilton, nu s-a repa
rat de la amitriptilină? Fusese totul doar un fel de truc chimic?
îmi venea să mă dau cu capul de pereți. Simplul gând că trebuia
să mă întâlnesc cu îndrumătorul și să discutăm despre lucrare
mă făcea să izbucnesc în plâns. Nu am nimic de spus. Sunt o rata
tă. E doar o problemă de timp până când ceilalți o să-și dea seama că
sunt proastă. Și nebună.
Cei din echipa de la Warneford încercaseră să mă avertizeze
că nu fusesem încă pregătită să ies din spital, dar nu-i asculta
sem — iar acum, părea că tot ce puteam să fac era să privesc
neajutorată la cum, încă o dată, totul începea să-mi scape de sub
control. Am început să pierd din nou în greutate; în doar câteva
săptămâni, ajunsesem la patruzeci și trei de kilograme. Arătam
ca o victimă a torturii.
Cu toate astea, dr. Hamilton nu voia să dea atenție pierderii
mele în greutate. Era de părere că era o pistă falsă și că, de fapt,
altceva se întâmpla cu mine.
Mă simțeam total nedumerită.
— Dar ce e în neregulă cu mine, de nu pot să mănânc? O fi
anorexie? O să mor?
Mi-a spus că anorexia era doar un termen care nu spunea
nimic.

îoo — Nu o să ne concentrăm pe simptome și etichete, Elyn.
In schimb, hai să ne concentrăm pe a face în așa fel încât să-ți
poți face treburile. Și, deocamdată, pur și simplu, mănâncă mai
mult, OK?
Abordarea lui superficială a pierderii mele în greutate nu m-a
ajutat prea mult, dar nici nu mi-a schimbat sentimentele față de
el. Era atât de deștept, atât de sensibil, atât de bun. Mă cunoaște
mai bine decât oricine altcineva, îmi spuneam, și știe ce-i mai bine
pentru mine. Ieșeam din cabinetul lui temporar liniștită — ei
bine, dacă asta crede el, așa trebuie să fie — dar odată afară, mă
loveam de zidul adevărului: totul mergea din ce în ce mai rău.
Am început din nou să vorbesc singură — sunt un om rău, merit
să sufăr. Oamenii vorbesc despre mine. Vezi; se uită ciudat la mine.
Vorbesc despre mine. După cât se părea, partea asta, cel puțin, nu
era paranoia. La cum arătam, cel mai probabil, oamenii chiar
vorbeau despre mine.
In tot acest timp, nu le spusesem niciodată părinților mei des
pre boala de care sufeream sau despre internare. Nu voiam să
se îngrijoreze; și, mai mult decât atât, nu voiam să-și schimbe
părerea despre mine, să creadă cumva că eram o ratată, că eram
slabă sau nebună. Voiam să mă repar și problemele mele să nu
pătrundă în niciun fel în viețile lor. Dar perioada ținerii secretu
lui se apropia de sfârșit. Mă anunțaseră că urmau să meargă la
Paris — și, bineînțeles, se așteptau să mă duc să mă întâlnesc cu
ei acolo și să petrecem niște timp împreună.
In ciuda faptului că eram slabă ca o scândură, că mă speriam
și de propria-mi umbră, că refuzam să vorbesc cam cu oricine
și că mergeam de colo-colo, vorbind singură, speram că nu vor
observa nimic în neregulă. Într-adevăr, faptul că îmi imaginasem
că o s-o scot la capăt era o dovadă a judecății mele tulburate.
ELYN R. SAKS
Dar, imediat ce ne-am întâlnit, expresiile stupefiate de pe fețele 101
lor m-au făcut să-mi dau seama că n-avea cum să-mi iasă.
Cu toate astea, au trecut patru sau cinci zile de prefăcută
viață în roz până când tata mi-a bătut, în sfârșit, la ușă și mi-a
spus că voia să vorbească ceva cu mine.
— Mama ta și cu mine sunt extrem de îngrijorați pentru tine,
a spus.
Auzeam intensitatea ascunsă în vocea lui și vedeam efortul
pe care îl făcea pentru a-și menține o expresie cât de cât calmă.
— Am încercat să-ți dăm câteva ocazii să ne spui ce s-a întâm
plat, dar nu spui nimic. Suntem atât de îngrijorați, Elyn, n-am
mai dormit deloc. Te rog, spune-mi ce se întâmplă.
Am respirat adânc și mi-am luat inima în dinți.
— îmi pare rău că nu v-am spus, i-am răspuns. Am intrat
într-o depresie la începutul anului.
Expresia aia de pe fața lui era de ușurare? M-a făcut să mă
întreb ce-și imaginaseră el și mama în ultimele câteva zile.
Vorbiseră despre mine în fiecare noapte, în camera lor?
— Ești atât de slabă, a spus. Eram siguri că ai cancer.
— Nu, am răspuns. Doar depresie.
— Ce tratament ți-au dat pentru asta? m-a întrebat. Pentru că
iei un tratament, nu?
Acuma-i acum.
— Am fost într-un spital de psihiatrie.
A făcut o scurtă pauză.
— Ți-au dat vreun medicament sau ceva de genul ăsta? Nu
există acum medicamente pentru depresie?
— Ba da, au, i-am răspuns. N-am vrut să le iau, dar, în cele
din urmă, le-am luat și m-au ajutat.
Si
5
cu asta l-am văzut mai ușurat.
’

102 — Hai să mergem și să-i spunem mamei tale.
Ne-am îndreptat în tăcere spre camera lor.
Mama stătea pe marginea unui scaun, așteptând, în mod
evident, niște vești sumbre, care, fără îndoială, implicau moar
tea mea iminentă. Când i-am spus ce se întâmpla, de fapt, cu
mine (deși varianta prescurtată și mai curățică a adevărului pe
care i-1 spusesem tatălui meu), inițial, a tresărit la auzul veștilor,
dar apoi, când a auzit de medicație, s-a relaxat. Era o proble
mă, exista o soluție, iar acum era în proces de rezolvare. Punct.
Intimitatea și demnitatea fiecăruia dintre noi erau, încă, îndea
juns de intacte. Așa că, unde să mergem la cină?
— Elyn, trebuie, pur și simplu, să mănânci mai mult.
Ce ieșise la suprafață între noi nici nu mi-era prea conforta
bil, nici nu mă liniștea în vreun fel, dar, cel puțin, nu se îndepli
niseră cele mai urâte scenarii pe care mi le imaginasem. Nu mă
dezmoșteniseră, nici nu-mi spuseseră că eram o ratată, nici nu
mă acuzaseră că eram slabă, din cauza faptului că trebuia să iau
medicamente. Din contră, fuseseră blânzi, îngrijorați, încuraja
tori. Dar eram o dezamăgire atât de îngrozitoare față de mine
însămi. Cum puteam să nu fiu o dezamăgire și pentru ei?
In zilele care ne rămăseseră din excursia noastră la Paris, ai
mei m-au presat să mănânc. Ia o gură din asta, încearcă un pic
din aia. Și, cât de delicat puteam, gustam un pic, mă prefăceam
că luam o guriță, dar, de fapt, continuam să mă opun. Sunt rea.
Numai oamenilor buni li se cuvine mâncarea. Eu merit să mor de
foame. Merit să fiu torturată. Inaniția e o tortură potrivită pentru
mine.
Când m-am întors la Oxford, de la Paris, starea mea s-a

înrăutățit. M-am simțit obligată să mă întorc la primul meu
ELYN R. SAKS
îndrumător, pentru că voiam să învăț de la cel mai bun. Dar 103
ce-a urmat a fost un dezastru complet. Atitudinea lui era distan

tă, chiar indiferentă; din punctul meu de vedere, avea o păre
re foarte proastă despre mine. Mă simțeam blestemată. Nu mă
puteam concentra. Nu puteam să scriu. Nu dormeam, nu mân
eam. Nu mă spălam.
Petreceam din ce în ce mai mult timp vorbind singură, mer
gând în viteză, agitată, pe străzile Oxfordului, imaginându-mi ce
spuneau oamenii despre mine. In timp ce mergeam, îmi poves
team lucrurile care se întâmplau: Acum merge pe stradă. E urâtă.
Oamenii se uită la ea. Nu trebuie să ai încredere în oameni. Ai grijă.
EU atentă. îți vor face rău. Fața bărbatului ăluia tocmai s-a transfor
mat într-un chip de monstru. Nu ieși în evidență. Nu-i lăsa să te vadă.
Mai erau și fantezii.
Dr. Hamilton mă găsește în pat, piele și os, confuză. N-am mai
reușit să mă ridic din pat de săptămâni întregi. Se poartă cu blândețe
și mă asigură că poate să m-ajute. Vreau să cred că mă poate ajuta.
Mă ajută să mă ridic din pat, dar, chiar și cu ajutorul lui, abia pot să
merg. Sunt prea slăbită. Sunt slabă.
Gândurile de sinucidere s-au întors cu repeziciune, ca și niște
fantezii foarte intense despre cum aș face-o. Să mă arunc în râu.
Să-mi dau foc. Eram, în mod special, atrasă de a doua variantă.
Eram, în cele din urmă, o vrăjitoare; să fiu arsă pe rug părea cât
se poate de potrivit. Era exact ce meritam.
între timp, îi spuneam doctorului Hamilton unele, dar în
niciun caz toate lucrurile care îmi treceau prin cap. Fusese foarte
clar că nu voia să sape în partea mea întunecată — și, de vreme
ce încă încercam cu disperare să-i fac pe plac, cum aș fi putut să-i
spun niște lucruri atât de urâte? Te rog să mă placi; te rog să vrei
să mă ajuți. Te rog, nu fi scârbit de mine. Insista în permanență să

104 mănânc mai mult — iar apoi mi-a sugerat (sau poate a fost de
acord cu cererea mea, nu-mi mai amintesc acum exact cum a fost)
că poate medicația mea trebuia regândită. Poate medicamentele
erau cele care eșuau și nu eram eu însămi vinovată de eșec.
Abia dacă avusesem timp să diger posibilitatea asta, când
m-a anunțat că nu ar trebui să devin prea dependentă de el, de
vreme ce era timpul să modificăm frecvența întâlnirilor noas
tre — să începem să ne vedem o dată la două săptămâni.
Am fost îngrozită. Aveam nevoie de mai multă terapie, nu de
mai puțină — chiar și în starea în care eram, care se înrăutățea
din ce în ce, asta îmi era clar. Am rămas și nedumerită; în sine,
tăiase timpul petrecut împreună la jumătate. Era o respingere?
II dezamăgisem atât de tare? în cele din urmă, dr. Hamilton
mi-a explicat că urma să înceapă să lucreze prin rotație. De luna
următoare, urma să fie transferat în alt pavilion al spitalului.
Deci veștile erau chiar mai proaste decât crezusem: urma să nu
mă mai poată trata deloc.
Am încercat să mă agăț de logica explicației lui, dar tot ce
simțeam era o pierdere. Dr. Hamilton fusese cel care mă scose
se la lumină data trecută — cum voi mai putea vreodată să ies
acum? Până la momentul la care am ajuns la următoarea noastră
întâlnire, mă deteriorasem foarte rău; abia dacă mai puteam să
vorbesc, nu mă puteam uita în ochii lui.
Câțiva ani mai târziu, când mi-am primit dosarul de la
Warneford, am citit nota pe care dr. Hamilton o scrisese după
ce mă văzuse în ziua aceea: „Arată înspăimântător".
M-a întrebat dacă mă gândeam să mă sinucid.
- Da.
Din nou, gârbovită, cu ochii în pământ. Nu te uita la mine, nu
te uita la mine.
ELYN R. SAKS
— Trebuie să vii înapoi în spital, Elyn. Acum. 105
Și astfel, la opt luni după prima mea internare — când avu

sesem vaga speranță că mă voi repara repede și când începusem
să trăiesc ghicitoarea celor două trenuri paralele, „Sunt studen
tă / sunt bolnavă psihic?", — m-am dus înapoi la Warneford, la
capătul puterilor, pentru o a doua internare, devenind, în mod
oficial, unul dintre acei pacienți care „veneau înapoi". Fișa de
internare făcea un rezumat destul de bun: „Slabă, înaltă, fumă
toare înrăită, tristă, râs inadecvat ocazional, pare arierată fizic
și psihic".
Mă uram.

CAPITOLUL ȘASE
In acele prime ore nesfârșite ale celei de-a doua internări

la Warneford, am stat singură în camera de zi și m-am legă
nat înainte și înapoi, cu propriile-mi brațe în jurul meu, ca o
cămașă de forță, legănându-mă aproape în același fel în care o
mamă își calmează bebelușul agitat. Ritmul regulat al mișcării
mă liniștea. Scheletică, murdară și bolborosind în șoaptă sila
be fără noimă — și legănându-mă fără încetare — alunecam,
cu fiecare clipă care trecea, din ce în ce mai adânc în pro
pria-mi minte. Medici, membri ai personalului din spital și
alți pacienți intrau și ieșeau din încăpere și treceau pe holul
din afara ei: abia dacă îi vedeam sau auzeam și nici că-mi
păsa.
într-un sfârșit, o asistentă a înaintat cu grijă către mine și s-a
așezat exact în fața mea.
— Pari așa de agitată, Elyn, a spus, pe un ton în mod vădit
calculat, unul pe care l-ar folosi cineva apropiindu-se de un ani
mal care își roade propriul picior.
— Aș vrea să te vadă medicul de gardă.
Am dat din cap și camera s-a învârtit în jurul meu.
— Nu. Nu este necesar, am mormăit în șoaptă. Sunt bine.
Mersi, oricum.
ELYN R. SAKS
Imediat ce a plecat repede din încăpere, să caute un doctor 107
(evident, autodiagnosticarea mea nu-i păruse foarte credibilă),

m-am îndreptat și eu la fel de repede în direcția opusă, ca să
ies afară și să mă plimb prin curtea spitalului. Era ianuarie —
o vreme rece, umedă și aspră, cu pământul acoperit de petice
subțiri de chiciură. Aveam pe mine numai blugi, un tricou și
adidași și îmi era frig până în măduva oaselor; totuși, date fiind
circumstanțele, era posibil să-mi fi fost la fel de frig și dacă aș fi
fost îmbrăcată cu o canadiană, o căciulă de lână și ghete groase
de iarnă.
Picioarele mi s-au împleticit și m-am prăbușit încet pe
pământ, epuizată. Am stat acolo, pe jos, încovrigată, pentru ceea
ce mi-a părut a fi o veșnicie. Ce mi se întâmpla? De ce se întâm
plase? Și cine o să m-ajute? Dar n-a venit nimeni. Nu va veni
nimeni, niciodată, mi-am spus. Sunt un nimic, nu pot nici măcar
să-mi controlez propria minte. De ce-ar vrea cineva să mă salveze?
în cele din urmă, am tras de mine să mă ridic și m-am dus, isto
vită, înapoi înăuntru, mergând fără direcție, până când cineva
m-a îndrumat către locul unde urma să dorm. Din ce îmi amin
tesc, nu m-a văzut, până la urmă, niciun medic în acea noapte.
în ziua următoare, am fost dusă în fața unui grup de șase
doctori, pentru ce mi se spusese că urma să fie o evaluare în
vederea internării. întâlnirea a avut loc într-un cabinet foarte
mare și intimidant. Am fost ușurată s-o văd pe dr. Smythe, care
m-a recunoscut și mi-a zâmbit, cu blândețe. Apoi, a început
interogatoriul.
— Ești foarte slabă, Elyn. Poți să ne spui de ce-ai pierdut atât
de mult în greutate?
— Cred că e greșit să mănânci, le-am răspuns. Așa că nu
mănânc.

108 — Dar de ce? au întrebat.
— Mâncarea e malefică, am spus. Și, oricum, nu merit să am
parte de ea. Și eu sunt rea, iar mâncarea doar mi-ar da putere.
Are vreun sens pentru voi să întărești răul? Nu. N-are.
După alte câteva runde de întrebări, doctorii mi-au explicat,
cu grijă, recomandările lor. în Anglia, recomandările de trata
ment erau exact asta — recomandări. Să te externezi, să rămâi
internat, să iei medicamente, să participi la activități de grup
sau nu — nu am fost niciodată forțată să fac nimic și, de fiecare
dată, decizia mi-a aparținut. Chiar și în apogeul nebuniei, am
interpretat asta ca pe o demonstrație de respect. Când ești foar
te bolnav psihic, respectul este ca un colac de salvare pe care ți-1
aruncă cineva. Prinde-1 și poate nu te vei îneca.
în primul rând, voiau să reîncep să iau amitriptilină; am fost
de acord. în al doilea rând, voiau să rămân o vreme în spital —
câtă vreme, încă nu erau siguri. Și asta era OK pentru mine; la
cât eram de dezorientată, știam că nu puteam să nu fiu internată
acum. Dar când au sugerat să renunț întru totul la Oxford după
externare — iar apoi s-au întrebat dacă nu ar fi cel mai bine să-i
sune pe ai mei și să le spună ce se întâmpla cu mine — au între
cut limita.
Am revenit cu toată forța.
— Voi rămâne studentă la Universitatea Oxford. îmi voi lua
diploma în filosofie antică. Nw mă voi întoarce în Statele Unite
înainte de a-mi finaliza munca academică. Și sub nicio formă nu
îi veți contacta pe părinții mei.
Discursul ăsta fusese mai coerent decât orice fusesem capabi
lă să spun de săptămâni întregi; nu eram foarte sigură de unde
venise, dar mă epuizase. Și, în mod surprinzător, doctorii au
fost, până la urmă, de acord cu condițiile mele.
ELYN R. SAKS
Poate că ar fi trebuit să vreau sau chiar să simt nevoia ca ai 109
mei să știe în ce stare mă aflam. Poate ar fi trebuit să mă simt

rănită de faptul că nu dăduseră prea mare atenție sănătății mele
după ultima noastră întâlnire de la Paris, unde „mărturisisem"
cu ce mă luptam. Și totuși, nu era ca și cum aș fi fost total deschi
să față de ei. Fratele meu, Warren, care trăia în Paris la momen
tul respectiv, venise să mă viziteze la Oxford, dar îl pusesem să
jure că n-o să le spună părinților cât de prost îmi mergea. Cam
o dată pe săptămână, mă duceam până la o cabină telefonică,
aflată la câteva minute de mers pe jos de spital, și îi sunam, în
Florida, cu taxă inversă. Conversațiile erau întotdeauna scurte,
chiar pe fugă; dar, cu siguranță, erau îndeajuns cât să nu por
nească niciun semnal de alarmă. Discursul meu obișnuit: „Sunt
OK, studiile mele merg bine aici, la Oxford, și voi ce faceți?" In
afară de asta, în general, vorbeau mai mult ei, iar eu mă spriji
neam de peretele cabinei până la sfârșitul conversației, răspun
zând doar dacă era cazul, de obicei, monosilabic. Pe măsură ce
vedeam cum tot ce avea valoare pentru mine se dezintegra, lup
tam, totuși, să-mi păstrez cumva autonomia — șinele. De orice
natură ar fi fost lucrurile astea cu care mă luptam, era problema
mea; trebuia să găsesc o cale de-a o rezolva fără a le cere ajutorul
părinților sau a le atrage dezaprobarea.
Reintemarea mea la Wameford a coincis cu începerea lucru
lui prin rotație a doctorului Hamilton și mutarea lui în alt pavili
on. Deși știam că urma să se întâmple, n-am reușit să-mi țin sub
control anxietatea si tristetea la ultima noastră întâlnire, în care
mi-a prezentat-o pe dr. Bames, o doctoriță tânără, care urma să
se ocupe de tratamentul meu.
— O să vin să-mi iau la revedere înainte să plec, Elyn, mi-a
promis dr. Hamilton. Doar așa, să văd ce faci și cum te mai simți.

no Faptul că eram trecută sub îngrijirea înlocuitoarei lui însem
na că, în mod clar, era adevărat — mă părăsea. Și deși urma
să fie la doar câteva saloane distanță, era ca și cum ar fi plecat
peste ocean, de vreme ce mutarea lui făcea imposibilă continua
rea relației noastre. Ca lucrurile să fie cu atât mai rele, n-a mai
venit să-mi facă vizita de adio pe care mi-o promisese. Nu s-a
mai întors niciodată. Când mă gândeam la el, credeam că inima
o să-mi plesnească în piept.
Spre deosebire de prima mea spitalizare, de data asta, eram
complet incapabilă să particip la orice se întâmpla în pavilion;
activitățile de grup, care păruseră să m-ajute măcar puțin îna
inte, cum era să m-asigur că masa este aranjată cum trebuie,
erau acum inutile. Eram pradă unei dureri îngrozitoare, fizic
și emoțional. Mă durea capul, mă dureau brațele și picioare
le, mă durea spatele; nu mai era nimic de-al meu sau din mine
care să nu doară. Somnul îmi era, din nou, atât de haotic, încât
eram tot timpul extenuată și nu mă puteam concentra — ce
mare diferență ar mai fi însemnat pentru mine dacă lingurile
și furculițele erau în dreapta sau în stânga farfuriei? în schimb,
mă îndreptam ca teleghidată spre camera de muzică, unde îmi
petreceam ore în șir ascultând muzică clasică. Uneori, mi se
alătura acolo o femeie destul de plinuță, cu vreo zece ani mai
în vârstă decât mine. Ca și mine, nu prea vorbea, cu excepția
rarelor ocazii când mai scotea câte un cuvânt sau două des
pre mama ei, care murise cu mulți ani înainte. Când totuși vor
bea, conținutul era extrem de redus — putea fi descrisă prin
ceea ce psihiatrii numesc „sărăcirea limbajului". Cu toate astea,
împărtășeam un fel de tovărășie; părea că pe amândouă ne
calma și ne consola să-l ascultăm pe Mozart sau pe Brahms.
La anumite pasaje mai intense, privirile ni se întâlneau și
ELYN R. SAKS
încuviințam amândouă din cap, într-un soi de recunoaștere ni
reciprocă.
Celorlalți pacienți părea să le fie frică de mine — sau poate că,
văzându-mă în fiecare zi, stând cu capul în mâini, pur și simplu,
se gândeau că mai bine să mă lase în pace. Tânărul foarte grav
bolnav pe care-1 văzusem prima oară în centrul de zi era acum
și el în acest pavilion, într-o stare mult mai deteriorată decât îna
inte; se credea bebeluș și regurgita după mese și gângurea silabe
nearticulate. Așa o s-ajung și eu, mi-am zis. Spre asta mă îndrept.
într-o zi, a fost internat un bărbat atrăgător, de vârstă mijlo
cie, care însă, imediat, a dispărut. Am aflat mai târziu, din niște
comentarii scăpate de cineva din personal, că îl speriase în spe
cial apariția mea. După aceea, refuzase să petreacă noaptea în
spital, acceptând numai să fie pacient al centrului de zi și opu-
nându-se oricărei interacțiuni cu pacienți atât de bolnavi ca mine.
Iată, se pare, că exista o ierarhie a fricii la Wameford; mie îmi era
teamă de pacienți bolnavi mai grav, iar la rândul meu, le inspi
ram teamă celor mai puțin gravi.
O vreme, m-am împrietenit cu o fată, Lucinda. Era de vârsta
mea și suferea de anorexie. Cei din spital o puseseră pe un pro
gram comportamental, în care, dacă nu creștea o valoare presta
bilită în greutate, într-un anumit număr de zile, trebuia să petrea
că ziua următoare în pat. Și eu eram foarte slabă, dar medicii
hotărâseră că pierderea în greutate era cauzată de diagnosticul
meu principal (depresie severă) și nu de anorexie. Lucinda fuse
se, la un moment dat, tratată de dr. Hamilton și mi-a spus că nu-i
plăcuse deloc. Asta m-a șocat. Cum putea cineva să nu îl placă
pe dr. Hamilton?
La o lună după ce fusesem internată, medicii m-au mutat din
rezervă într-un salon cu mai mult de doisprezece alți pacienți,

112 explicându-mi, cu moderația clasică a britanicilor, că „eram prea
retrasă" și că, poate, să fiu în mijlocul altor pacienți m-ar ajuta să
reîncep să socializez. Mutarea nu a avut efectul scontat — pur
și simplu, mă refugiam în baie, unde îmi petreceam ore întregi
stând pe podea, fumând, legănându-mă în față și în spate și
gemând încet. Băile erau uneori murdare, cum pot fi băile din
spitalele de psihiatrie, dar nu-mi păsa. Nu-mi doream decât
să fiu singură. Iar dacă, pentru asta, trebuia să stau întinsă pe
podele sau sprijinită de pereți mânjiți cu fecale umane, asta era.
Existase odată o vreme în viața mea, când gândurile erau
bine-venite și cercetate cu atenție, ca paginile unei cărți preferate.
Pur și simplu, să mă gândesc la diverse lucruri — la vreme, la vii
tor, la tema unei lucrări pe care trebuia s-o scriu pentru școală,
la prietenul cu care urma să mă văd la o cafea — lucrurile astea
păreau atât de simple, nu erau niciodată puse la îndoială. Dar
acum, gândurile îmi loveau mintea ca o avalanșă de pietroaie
pe care cineva (sau ceva) o dărâma asupra mea — înspăimân
tătoare, furioase, cu muchii tăioase și necontrolabile. Nu le mai
puteam îndura, nu știam cum să mă apăr de ele și nu suportam
să fiu lângă nimeni când mi se întâmpla asta. Ești un rahat de om.
Nu meriți să fii printre oameni. Ești un nimic. Ceilalți vor vedea asta.
Te vor urî. Te vor urî și vor vrea să-ți facă rău. Ei sunt puternici. Tu
ești slabă. Tu ești un nimic.
Dr. Barnes părea să facă mari eforturi în ce mă privea. La
ședințele noastre, atitudinea ei era serioasă și stăruitoare, de
parcă eram arheologi, săpând împreună după adevăr. Dar, pur
și simplu, nu se crea o conexiune între noi. Avea un mod de-a
intra în relație atât de formal, cumva distant, chiar lipsit de
empatie și, în plus, se părea că și eu îi provocam ei neliniște —
îi era, în mod evident, inconfortabil să fim doar noi două într-o
ELYN R. SAKS
încăpere. Nu aveam încredere în ea și nu credeam, sub nicio 113
formă, că avea nici cea mai vagă idee cum să procedeze cu mine.
în zadar, în zadar.
Bineînțeles, n-ar fi contat cât de competentă era, de fapt,
dr. Barnes, având în vedere cât de aspru o comparam cu
dr. Hamilton, în totala ei defavoare. Eram încontinuu sfâșiată de
dor și stăteam cu orele la ușa pavilionului meu, legănându-mă
și nescoțând un cuvânt, sperând să-l văd măcar o clipă pe hol,
ducându-se sau venind de la o ședință.
Am fost surprinsă să aflu că aveam o colegă de suferință,
cu aceeași obsesie, o altă pacientă, de vreo douăzeci și ceva,
cel mult treizeci de ani. Auzisem că fusese pacienta doctorului
Hamilton pentru o perioadă îndelungată și, ca și mine, dezvol
tase un puternic transfer pozitiv față de el — de fapt, în mod
clar, se îndrăgostise de el. Pacientă a centrului de zi, de la opt
dimineața, la opt seara, era considerată unul dintre pacienții cel
mai grav bolnavi de-acolo. într-o noapte, acasă, dintr-odată, s-a
ras în cap, fără niciun motiv pe care l-ar fi putut ceilalți bănui.
Deși nu vorbea (sau, cel puțin, nu cu mine), aveam mai multe
în comun decât obsesia doctorului Hamilton; și ea își petrecea
majoritatea timpului așezată undeva, legănându-se.
La ceva timp după ce dr. Hamilton a plecat de tot din pavi
lion, colega mea de suferință părea chiar mai agitată decât de
obicei. Am privit-o cum, o zi întreagă, a mers frenetic dintr-un
capăt în altul al coridoarelor. A doua zi dimineața, prietena mea
din camera de muzică m-a anunțat, pe neașteptate, că femeia
se spânzurase în noaptea din urmă. Am rămas stupefiată, atât
din cauza veștii, cât și a tonului atât de calm cu care mi-a fost
dată. Pacienta asta s-a sinucis, mă gândeam, din cauza doctoru
lui Hamilton. De ce n-au făcut medicii nimic să împiedice asta?

114 De ce n-am făcut eu ceva? Nu realiza nimeni că ea aș fi putut să
fiu eu?
învăluită într-o ceață de izolare și singurătate, am început să

cred că primeam comenzi să fac anumite lucruri — cum ar fi
să merg singură prin vechile tuneluri abandonate din subtera
nul spitalului. Nu era clar de unde veneau comenzile. în mintea
mea, erau date de un soi de ființe. Nu oameni reali, cu chipuri
și nume, ci niște ființe puternice, lipsite de formă, care mă con
trolau prin gânduri (nu voci) care îmi fuseseră plasate în minte.
Mergi prin tuneluri și căiește-te. Acum întinde-te pe jos și nu te mișca.
Trebuie să stai nemișcată. Ești rea. Efectul pe care comenzile îl
aveau asupra mea în zilele și nopțile acelea era foarte puternic.
Nu m-am gândit niciodată că nesupunerea ar fi fost o opțiune,
deși nici nu mi-a fost vreodată clar ce s-ar putea întâmpla dacă
nu m-aș fi supus. Nu eu fac regulile. Eu doar le urmez.
în vechile tuneluri, era liniște și întuneric. Nu era însă peri
culos și era exact destulă lumină difuză, cât să văd pe unde
mergeam. Aerul era stătut și umed și, deși nu auzeam nimic
din sunetele spitalului plin de deasupra capului meu, eram
conștientă de clădirea de sus; deseori, parcă o auzeam asupra
mea, suspinând. Mă întrebam câte sute, poate mii de pacienți
fuseseră aici. Mă întrebam ce se întâmplase cu ei.
O altă comandă (sau gând, sau mesaj) pe care o primeam în
permanență era să-mi fac rău. Să-mi provoc durere, pentru că
asta era tot ce meritam. Așa că mă ardeam — cu țigări, briche
te (de care se făcea rost ușor — toată lumea fuma pe-atunci, ca
și mine), reșouri electrice, apă clocotită. îmi ardeam pielea în
locuri de pe corp pe care credeam că alții nu le-ar vedea nicio
dată. O făceam în baie, când nu era nimeni acolo, sau jos, în
ELYN R. SAKS
tuneluri, sau afară, în împrejurimile spitalului. Odată, în came- 115
ra de muzică, când încercam din răsputeri să-mi dau foc la o
șosetă, a trecut pe-acolo o îngrijitoare, a văzut ce făceam și m-a
oprit, cu blândețe.
De fapt, mulți membri ai echipei medicale știau ce se întâm
pla; până una-alta, ei îmi îngrijeau rănile, mă dădeau cu alifii pe
arsuri, notau când și unde mai apăreau, în fișele lor.
— Nu ești îngrijorată, mi-a spus unul dintre ei, în timp ce îmi
oblojea o rană, că vara viitoare, când o să fii în costum de baie,
se vor vedea toate cicatricile astea?
— Nu cred că înțelegeți, i-am răspuns calm.
La cum mă simțeam, nu credeam că voi supraviețui până
anul următor.
— Nu-mi fac nicio grijă în legătură cu mersul la înot în viitor
sau cum voi arăta în costum de baie.
Deși membrii personalului și dr. Barnes știau ce făceam, de
vreme ce nu eram sinceră cu ei, nimeni nu părea să știe sau să
înțeleagă de ce. Sub nicio formă, nu puteam să-i spun niciu-
nuia dintre ei că motivația din spatele comportamentului meu,
impulsurile cărora mă supuneam, veneau din mintea mea, deși
nu îmi aparțineau; că altcineva mă punea să fac lucrurile astea.
Mi-era teamă că medicii ar râde de mine — și pe cât de înspăi
mântată eram, gândul că s-ar râde de mine mă înspăimânta și
mai tare. Gândindu-mă retrospectiv, faptul că nu vorbeam des
pre asta îmi punea viața în pericol, cumva cum ar fi să-i ascunzi,
de rușine, cardiologului, faptul că suferi de dureri în piept frec
vente. Această reținere de informații era o greșeală de care eram
responsabilă eu, nu ei.
Așa au trecut aproape patru luni în spital, iar eu nu m-am
făcut mai bine; de fapt, starea mea doar s-a înrăutățit. La

116 douăzeci și unu de ani, eram convinsă că o să mor în curând,
în așa măsură încât refuzam să vorbesc despre viitor. îmi petre
ceam majoritatea timpului singură în camera de muzică sau
în baie, arzându-mi corpul sau gemând și legănându-mă, cu
brațele strânse în jurul trupului, protejându-mă de forțe nevă
zute care mi-ar fi putut face rău. Când eram capabilă să mă mișc
vreun pic, rătăceam prin tunelurile spitalului.
Deși erau conștienți că starea mea de sănătate nu se îmbu
nătățea, medicii de la Warneford au început să sugereze că era
timpul să părăsesc spitalul. Poate realizaseră că abordarea lor nu
dădea rezultate. In ideea asta, m-au trimis la dr. Anthony Storr, un
reputat psihiatru și psihanalist, care făcea consultații la Warneford.
Inițial, eu și dr. Storr am trecut prin seria clasică de întrebări
și răspunsuri, dar era ceva diferit la conversația asta și chiar cu
doctorul în sine — părea mai implicat decât eram obișnuită și
autentic interesat să asculte tot ce-mi trecea prin minte. Aveam
senzația clară că Într-adevăr eram ascultată, dar nu judecată. Așa
că, în loc de a-mi ține cele mai întunecate gânduri pentru mine,
cum făcusem cu dr. Hamilton, i-am spus doctorului Storr tot,
fără să tai nimic la montaj. N-a făcut ochii mari de surprindere
sau groază; nu m-a dojenit, nu a dat din cap dezaprobator. Doar
s-a aplecat înainte, a continuat să mă privească în ochi și a ascul
tat, cu atenție, fără nicio tresărire, fiecare cuvânt.
Recomandările ulterioare ale doctorului Storr au fost nu
numai simple, ci și în contradicție totală cu cele făcute de medi
cii care, cu patru luni în urmă, îmi sugeraseră să renunț la școală
și să mă internez.
— Mintea ta este foarte bolnavă, mi-a spus calm, și, la fel cum
i-aș sugera cuiva cu un corp bolnav, are nevoie de un tip specific
de exercițiu, care să o ajute să se însănătoșească. Asta înseamnă
ELYN R. SAKS
să te reapuci de munca pe care-o iubești. Te face fericită; îți dă 117
un scop; te provoacă. Așa că, trebuie să rămâi la Oxford, în pro
gramul masteral.
Am fost cuprinsă de bucurie și ușurare. Nu doar că mă ascul
tase, ci, cumva, mă și văzuse.
— Dar asta mai implică ceva, a continuat, iar eu am înghițit
în sec. Trebuie să intri într-o cură psihanalitică intensă. Intensă,
Elyn. Riguroasă, deseori dificilă și, dacă putem aranja, zilnică.
Și nu pe termen scurt, ci pentru o perioadă foarte lungă. Pentru
viitorul apropiat și îndepărtat. înțelegi ce îți spun?
Da, da, da, orice vrei tu. Sunt sigură că dădeam din cap ca o
marionetă. De fapt, dacă, la momentul respectiv, ar fi spus: „îți
recomand să mergi desculță pe cioburi, o oră pe zi", aș fi făcut-o
cu drag.
Dr. Storr mi-a scris repede o listă cu cinci psihanaliști care
m-ar fi putut trata, dar o anume Elizabeth Jones era singura per
soană de pe listă care avea un spațiu disponibil imediat.
îmi tot repetam numele ei. Elizabeth Jones, Elizabeth Jones.
Speram, cu disperare, ca această Elizabeth Jones să fie cineva
care mă va ajuta să recuperez ce mai rămăsese din viața mea.
Venisem la Oxford o fată ambițioasă și chiar idealistă. îmi
dorisem să-mi fac prieteni noi; îmi dorisem ca oamenii să mă
placă. îmi dorisem să studiez ce iubeam, să mă descurc bine,
să-mi iau diploma și să ajung, cu drepturi depline, în comu
nitatea academică, pe care-o admiram atât de mult. Dar nimic
din toate astea nu se întâmplase. Cu toate sforțările mele, nu-mi
câștigasem decât stigmatul unui bolnav psihic. După mulți ani,
cuvintele din evaluarea doctorului Storr par profetice: „Pentru
o astfel de persoană, nu există decât două ieșiri: fie o analiză, fie
sfârșitul".

118 Cabinetul lui Elizabeth Jones era, de fapt, o încăpere aflată la
etajul casei ei, o casă tipică pentru Oxford, veche de mai bine de
un secol și destul de demodată. Iar dna Jones — care m-a întâm
pinat la ușa de la intrare —, înaltă, bine făcută și impunătoare,
purta o rochie înflorată, lungă până-n pământ. Era, fără îndoială,
cea mai urâtă femeie pe care o văzusem vreodată.
— Bună ziua, dr. Jones. Mă cheamă Elyn Saks, m-am auzit
spunând, de parcă vocea îmi era un ecou urcat din fundul unei
fântâni. Mâinile îmi erau transpirate și-mi tremurau; pe jumăta
te, speram că mă va putea ajuta și, pe jumătate, mi-era teamă că
nu va putea. Sau că nici nu va vrea.
— Intră, te rog, mi-a spus cu blândețe. Să ne așezăm și să
stăm de vorbă. Apropo, eu sunt psihanalist, Elyn, nu sunt medic.
Așa că, te rog să-mi spui dna Jones.
Nu e medic? Asta m-a cam alarmat; femeia asta știa ce face?
Și dacă nu știa, ce alte opțiuni aveam? Nu eram sigură că mai
existau altele.
Dna Jones m-a condus într-o încăpere mică, toată numai
nuanțe de maro și verde. Nu era dezordine, dar nici perfect
aranjat și ordonat. Am aflat mai târziu că mai avea un cabinet
(într-o altă casă), în Londra; cel de-aici, din Oxford, era mai
modest și, în mod evident, folosit de foarte mult timp. Am avut
senzația că parcă mă primise într-un spațiu personal, care m-a
făcut să mă gândesc că pot să am încredere în ea.
După ce eu și dna Jones ne-am așezat, mi-a explicat cum va
funcționa psihanaliza. După externarea din spital (de peste câte
va săptămâni), ne vom întâlni de trei ori pe săptămână. Când va
avea două alte spații disponibile, vom începe să ne vedem de
cinci ori pe săptămână și voi plăti opt lire pe ședință — echiva
lentul a cam doisprezece dolari, la sfârșitul anilor '70. In State,
ELYN R. SAKS
un analist de nivelul ei ar fi avut un tarif de câteva ori mai mare. 119
Mi-a spus că exista o singură regulă a lucrului împreună: trebuia
să spun tot ce îmi trecea prin minte, indiferent cât de rușinos,
banal sau inadecvat mi s-ar fi părut. In anii pe care aveam să-i
petrecem împreună, am încălcat această regulă într-o unică
privință: nu i-am spus niciodată dnei Jones cât de urâtă mi se
părea că este.
Trei săptămâni mai târziu, am fost externată de la Wameford.
Prognosticul meu oficial: „stare deosebit de proastă". M-am întors
la camera mea de cămin și la cursurile mele, după patru luni de
absență. Nici măcar unul dintre studenții care locuiau în același
cămin nu m-a întrebat unde fusesem.

CAPITOLUL ȘAPTE
Am naufragiat în cabinetul lui Elizabeth Jones cu o speranță

disperată de a fi salvată, iar ce-a urmat a fost începutul uneia
dintre cele mai extraordinare experiențe din viața mea. Pentru o
vreme, deseori, era ca o dezlănțuire a iadului. Ceea ce începeam
cu dna Jones nu era o „consiliere" sau o „terapie", cum ar con
sidera-o mulți americani sau cum a fost propria lor experiență.
Nu, ce făceam noi era o cură psihanalitică, în forma ei cea mai
densă, riguroasă teoretic, provocatoare și tulburătoare: intrasem
într-o analiză kleiniană, o metodă de tratament ce-și avea origi
nile în opera lui Sigmund Freud.
Freud și-a construit propria teorie a psihicului și propria
metodă de tratament în jurul conceptului de „inconștient" al
omului — în ideea că noi toți gândim, simțim și facem ceea ce
facem din motive de care nu suntem întru totul conștienți. El
considera că inconștientul este un „cazan clocotitor", plin de
forțe primitive aflate în război, forțe care constituie, la propriu,
catalizatorii acțiunilor noastre. Un element central al gândirii
psihanalitice a lui Freud era puternica relație dintre analist și
pacient sau analizand. Din această relație, se dezvoltă „transfe
rul" — numele dat de Freud sentimentelor intense, credințelor
și comportamentelor pe care pacientul le recheamă din copilărie
ELYN R. SAKS
și, apoi, le direcționează către analist. Transferul însuși era cel 121
care trebuia analizat; el era cel care aducea materialul brut care
urma apoi să fie exploatat de analist și analizand de-a lungul
multor ani.
Freud avea, însă, multe rețineri în legătură cu ce s-ar putea
realiza cu un analizand psihotic. El considera că psihoza avea un
aspect prea narcisic, era prea pliată pe sine, pentru a-i da voie
pacientului să dezvolte o relație transferențială cu analistul, iar
în absența transferului, moara psihanalitică nu avea ce să maci
ne. Totuși, până la momentul respectiv, nimeni nu mă diagnos
ticase ca schizofrenică; de fapt, nici măcar termenul „psihoză"
nu fusese încă menționat. Cu toate astea, eram depresivă, mă
comportam straniu și oamenii aveau puternice bănuieli că eram
delirantă. Citisem destul Freud până atunci cât să știu că, prin
această nouă relație psihanalitică, urma să plonjez în ape necu
noscute și potențial tulburătoare.
Elizabeth Jones însă era „kleiniană" — practica o ramură a
analizei freudiene, dezvoltată de Melanie Klein, o psihanalistă
austriacă, emigrată în Londra la sfârșitul anilor '20. Spre deose
bire de Freud (și, mai târziu, de fiica sa, Anna), Klein credea că
psihoticii pot beneficia de pe urma unei analize și că transferul
necesar se putea dezvolta. Teoria ei era că psihoticii sunt plini
de (și chiar conduși de) o mare angoasă și modul de a aduce o
descărcare era să te concentrezi asupra celor mai profunde surse
ale acelei angoase.
Dat fiind că cea mai mare parte a angoasei umane se trage
din fantasme foarte primitive (a se citi, infantile) cu privire la
părți ale corpului și funcții corporale, natura directă a interpre
tărilor kleiniene necesită utilizarea aceluiași tip de limbaj în care
se înscriu fantasmele pacientului. Pentru a face asta, analiștii

122 kleinieni întrebuințează aceleași cuvinte și imagini folosite de
analizand — și, în consecință, analiștii kleinieni pot părea uneori
exact la fel de nebuni ca pacienții lor. Aceste schimburi simple și
totuși deseori răscolitoare, dintre analist și pacient funcționează
ca niște săgeți trase direct în ceea ce îl tulbură pe cel analizat.
Dacă săgeata își atinge ținta, o și străpunge; rezultatul este ca
deschiderea unei supape, din care se eliberează aburii de-atâta
vreme înăbușiți.
Un principiu fundamental atât al analizei clasice, cât și al celei
kleiniene este că analistul trebuie să rămână într-un cât mai mare
anonimat față de pacient — el nu va răspunde la întrebări perso
nale, nu va avea poze de familie expuse pe pereți, nu-ți va spune
unde și-a făcut studiile sau unde merge în vacanță. Mai mult, nici
măcar nu-ți vezi analistul în timpul ședințelor — cum arată când
reacționează la tine sau la ceea ce spui. Ești întins pe divan. Există
un motiv simplu pentru asta: dacă analistul este, cum s-ar spune,
un „ecran alb", trăsăturile pe care i le atribuie pacientul se vor
trage, în primul rând, din el însuși, mai degrabă decât de la analist.
De-aid se dezvoltă transferul, iar padentul începe să poată vedea
mai bine cum îi funcționează psihicul. Și acesta era procesul — și în
mod ideal, rezultatul — pe care l-am urmărit eu și Elizabeth Jones.
Deși n-am știut niciodată prea multe despre viața dnei Jones,
am ajuns să o cunosc bine din atitudinea pe care o avea față
de mine în cabinet: una tolerantă, răbdătoare și înțelegătoare.
Vocea ei era calmă și blândă; cu siguranță, nu se speria ușor. în
același timp, era cât se poate de empatică și de o onestitate rigu
roasă. Era, de asemenea, și prima femeie realizată profesional
pe care o cunoscusem.
în timpul ședințelor cu dna Jones, vorbeam în șoaptă —
pentru că eram sigură că oamenii din casa alăturată sau de
ELYN R. SAKS
peste stradă puteau s-audă ce spuneam. în curând, unele din 123
tre convingerile care începuseră să se dezvolte la Warneford

(spre exemplu, că ființe din cer îmi controlau gândurile și erau
determinate să-mi facă rău) au trecut din nou în prim-planul
gândirii mele. Bolboroseam fără noimă, cuvinte și rime inco
erente, care, chiar și pe măsură ce le rosteam în șoaptă, îmi
provocau o mare rușine. Nu voiam ca dna Jones să le audă,
în ciuda regulii ei de a-i spune absolut „tot ce-mi trecea prin
minte".
— Ei distrug fetuși. Cred că suntem noi, dar, de fapt, ade
vărul este Dumnezeu. Vocile s-au dus în locul sfânt, la capă
tul timpului. Timp. Timpul e prea mic. Micșorează explozia.
Televizorul își bate joc de mine. Personajele râd de mine. Ei cred
că sunt o ratată și că merit să sufăr. Toată lumea care se uită știe.
La televizor, se spune povestea vieții mele.
Medicii din spital avuseseră o atitudine mai degrabă rigidă
și formală față de mine, părând să fie mai interesați de a-mi da
sfaturi — „Mănâncă mai mult, Elyn!" — decât de a înțelege ce
se întâmpla în mintea mea. Dna Jones era altfel. Formarea ei o
pregătise bine pentru mine și s-a avântat direct în inima proble
mei, fără ca, în acest proces, să mă menajeze sau să se supună
presupunerilor mele în legătură cu felul cum s-ar cuveni să vor
bească o adevărată doamnă britanică.
— Vorbește-mi despre dificultățile pe care le întâmpini la
universitate.
— Nu sunt îndeajuns de deșteaptă. Nu pot să lucrez.
— Ai fost șefă de promoție la Vanderbilt. Acum ești supărată
pe situația de la Oxford, pentru că vrei să fii cea mai bună și ți-e
teamă că nu poți fi. Te simți ca și cum ai fi un rahat de la fundul
mamei tale.

124 — De-acum, trag perdelele de tot, pentru că oamenii de peste
stradă se uită la mine. Pot s-audă ce spun. Sunt furioși. Vor
să-mi facă rău.
— Iți evacuezi sentimentele de furie și ostilitate asupra acelor
oameni. Tu ești cea care este furioasă și critică. Și vrei să contro
lezi ce se întâmplă aici.
— Am controlul. Controlez lumea. Lumea e la degetul meu
mic. Controlez lumea și tot ce se află în ea.
— Vrei să simți că ai controlul pentru că, de fapt, te simți atât
de neajutorată.
— Am avut un vis. Făceam mingi de golf din fetuși.
— Vezi, vrei să omori bebeluși și-apoi să transformi asta
într-o joacă. Ești geloasă pe ceilalți bebeluși. Ești geloasă pe frații
tăi, pe ceilalți pacienți ai mei. Vrei să-i omori. Și apoi, vrei să-i
transformi într-o minge mică, ca să poți, din nou, să dai cu ei de
pământ. Vrei ca mama ta și cu mine să te iubim numai pe tine.
Deși conținutul a ceea ce-mi spunea dna Jones nu mă liniștea
întotdeauna (în general, era tulburător și avea efectul de a mă
prinde pe nepregătite), prezența ei în încăpere era liniștitoare.
Era atât de calmă, atât de înțelegătoare, indiferent cât de biza
re erau cuvintele sau imaginile pe care ea sau eu le foloseam.
Indiferent ce-i spuneam, indiferent cât era de dezgustător sau de
oribil, nu se ferea niciodată de ce ziceam. Pentru ea, gândurile
și sentimentele mele nu erau corecte sau greșite, bune sau rele;
pur și simplu, erau.
Trebuie să fi fost o arătare prin campusul Oxfordului, ocu-
pându-mă de drumurile mele într-o singurătate totală, încă vor
bind singură uneori, încă ignorând (la maximum) propria-mi
îngrijire, uitând să mănânc, îndeajuns de slabă încât o rafală de
vânt să mă poată lua pe sus și întotdeauna, dar întotdeauna,
ELYN R. SAKS
cărând după mine o geantă mare, plină cu cărți. Țineam în gean- 125
tă, bineînțeles, cărțile de care aveam nevoie pentru studiile uni
versitare, dar și multe altele: cărți de psihiatrie; cărți de psiho
patologie; o carte despre sinucidere, pe care mi-o recomandase
dr. Hamilton cu multe luni în urmă; o carte scrisă de dr. Storr,
despre tipurile de personalitate pe care se grefau, de obicei, boli
le psihice („depresivul" și „paranoidul" erau cele cu care rezo
nam cel mai mult).
Pentru că partea ciudată este că nu credeam că eram deose
bit de nebună și nici că gândurile sau sentimentele pe care le
aveam deseori mi se aplicau doar mie. In schimb, începusem să
cred că toți ceilalți aveau genul ăsta de gânduri sau sentimen
te, această senzație că o forță sau o energie malefică îi presează
să facă rău sau să fie distructivi. Diferența însă era că ei știau,
cu toții, cum s-o gestioneze, cum s-o ascundă, s-o controleze,
pentru că asta era social acceptabil. Aveau voințe mai puternice
și abilități mai mari de a face față unor astfel de lucruri decât
mine. Ei știau cum să-și țină demonii în frâu; eu nu. Dar poate
că puteam învăța.
Odată ce ședințele mele cu dna Jones au devenit mai nume
roase, iar eu m-am obișnuit să scot la suprafață straniile produ
se ale minții mele, paranoia mea a început să-și schimbe cursul.
Deși creaturile fără nume și fără chip din cer aveau încă putere
asupra fricilor și gândurilor mele, persoanele reale din viața mea
de zi cu zi au început să-mi pară mai puțin înspăimântătoare și
mai ușor de abordat. Nu-i mai percepeam ca pe o masă anoni
mă și amenințătoare, a cărei existență avea ca scop numai să mă
judece sau chiar să-mi facă rău (sau să fie ținta răului pe care
să-l fac eu), ci deveneau indivizi separați — ființe umane, ca și
mine —, vulnerabili și interesanți, poate având ceva în comun

126 cu mine, cu care aș fi putut chiar să mă împrietenesc. Incet-încet,
mi-am făcut un prieten, apoi încă unul. într-o seară, am mers
cu cineva la un curs; câteva zile mai târziu, am mers la o mică
petrecere. Privind printre gene și nesigură (de parcă aș fi stat
într-o peșteră, iar lumina, pe cât era de bine-venită, era ceva cu
care trebuia să mă obișnuiesc), am început să reintru în lume.
In timp, am început să-mi construiesc prietenii adevărate,

mai ales cu trei alți studenți: Dinah și Patrick, amândoi britanici,
și Sam, un coleg american. Dinah era înaltă și foarte slabă, ca și
mine, deși se îmbrăca, în general, mai degrabă ca o elevă șic,
decât ca o bursieră la Oxford. Avusese o scurtă internare pentru
depresie după terminarea facultății; asta mă făcea să mă simt
mai aproape de ea și mai puțin ciudată. Patrick, pe de altă parte,
era șarmant, relaxat și părea foarte bine adaptat și în acord cu
el însuși.
Sam — și el destul de înalt și atrăgător, cu niște ochi foarte
mari și expresivi — era deseori anxios din cauza banilor și chiar
mai nevrozat decât mine, în privința cantității materiei de par
curs. în ciuda faptului că-și petrecea enorm de multe ore dedicat
unei munci istovitoare, nu era sigur că va reuși să ducă la capăt
tot ce-avea de făcut și să-și ia diploma la timp. Deși avea o iubită
în Londra, părea chiar mai singuratic decât mine; cânta la chita
ră (și compunea) și, deseori, vorbea singur, plimbându-se prin
cămin, lucru care (ca și tratamentul de mai demult al lui Dinah)
îmi dădea senzația liniștitoare că nu eram singura nebună.
Noi patru am devenit, curând, inseparabili. Găteam împreună
sau ne duceam la Brown's, un restaurant din nordul Oxfordului,
unde se servea mâncare americană și britanică acceptabi
lă. Nu ne uitam la filme sau la televizor; într-un efort de a fi
ELYN R. SAKS
responsabilă cultural, m-am dus de câteva ori la Operă, dar nu 127
mi-a plăcut prea mult. In schimb, petreceam ore nesfârșite stând
de vorbă, până târziu în noapte, stând împreună în camerele
noastre de cămin sau, când vremea ne-o permitea, pe acoperișul
clădirii, lângă horn.
Cum fac prietenii odată ce prietenia își pierde din noutate, în
favoarea unei mai mari apropieri, le-am spus, în cele din urmă,
mai multe despre mine, mărturisindu-mi istoricul, chiar și par
tea mai dificilă — până una-alta, așa era corect, așa făcuseră și
ei cu mine. Să învăț să am încredere, să învăț ce secrete puteau
fi destăinuite — toate astea făceau parte din drumul anevoios
pe care învățam să merg.
Așa că știau că fusesem internată de două ori și că acum mă
străduiam să răzbesc cu psihanaliza. Cu toate astea, erau și părți
mari din mine pe care încercam cu disperare să le țin ascun
se. Știam, spre exemplu, că nu trebuia să le împărtășesc con
tinuul meu delir cu privire la forțele malefice și, mai ales, par
tea care ținea de răul din mine și de totala mea convingere că
eram capabilă de acte oribile de violență. Nu că gândurile astea
ar fi fost greșite; eu credeam că toată lumea gândea așa, doar
că știau mai bine decât mine să vorbească despre asta, cam la
fel cum toată lumea trage vânturi, dar nu în compania altora.
Dar oricât de tare încercam, uneori mă trezeam că îmi ieșeau,
pe neașteptate, pe gură cuvinte nepotrivite — spre exemplu, ca
într-o seară memorabilă, în care stăteam cu toții pe acoperiș,
când am menționat, cu nonșalanță, că omorâsem mulți copii.
— E o glumă! am spus cât de repede am putut, observând, cu
îngrijorare, expresiile de pe fețele lor — inițial, de derută, apoi,
încet-încet, cu o nuanță de groază. O glumă proastă! E, hai, toată
lumea vrea să omoare copii din când în când, nu? Doar că na,

128 bineînțeles că n-o fac — hei, nu e ca și cum eu chiar aș fi făcut-o!
Sau ca și cum aș fi capabilă s-o fac, știți asta, nu? Nu?
Da, mi-au răspuns cu toții, bineînțeles că știau, nu fi ridicolă,
Elyn. Știau că glumisem doar, nu erau îngrijorați, nu-i speria
sem. Deși, cu siguranță că îi speriasem și eram conștientă de asta.
Trebuie să-ți păstrezi controlul, mi-am zis. Adună-te. Ține-te bine.
în ciuda ocazionalelor mele scăpări, acești trei prieteni
dragi mă făceau fericită după multă vreme în care nu mă mai
simțisem astfel. Umpleau un loc în inima mea care avea nevoie
să fie umplut; era, din nou, cum fusese cu Kenny, Margie și
Pat — un mic grup de prieteni, care râdeau, învățau împreu
nă, împărtășind o viață care era centrată pe (și chiar legată de)
cărțile noastre, pe termenele-limită, cu un accent aparte pe rigoa
rea intelectuală. Mă gândeam că dacă puteam să-mi fac astfel de
prieteni, însemna că puteam să găsesc o cale de a mă salva.
Deși, uneori, mă simțeam prea rău ca să pot lucra, făceam
progrese în privința studiilor mele. Uneori, mergea atât de încet
și de greu, de parcă aș fi călcat în piatră seacă, și erau și unele
momente în care îmi pierdeam încrederea că voi putea fi vreo
dată mulțumită de munca mea sau că voi ajunge la un rezultat
îndeajuns de complet încât să termin într-un mod acceptabil.
Dar rutina zilnică mă tot forța să-mi țin mintea concentrată și
să împing prezențele malefice la o parte. La momentul respec
tiv, nu aveam cursuri obligatorii — singurele programări fixe
erau cu dna Jones — așa că aveam lungi perioade libere pentru
scris. Mi-am schimbat programul într-unul dedicat unei teze de
disertație, așa că trebuia să scriu o unică lucrare lungă, în locul
multora scurte și nu mai era nevoie să dau un examen. M-am
hotărât să scriu despre filosofia minții la Aristotel și am învățat
singură franceză, ca să pot să-1 citesc pe un critic medieval
ELYN R. SAKS
important, care se dedicase acestei teme. Nu mă simțeam întot- 129
deauna la înălțimea sarcinii, dar, de fiecare dată când alunecam
un pas înapoi, pur și simplu mă străduiam să înaintez alți doi
pași. Lucrează mai bine, lucrează mai mult, nu te opri din lucru.
Pe cât de mult se dovedea că mă ajuta relația cu dna Jones,

intensitatea a ce simțeam față de ea a deschis un fel de ușă, iar
gândurile psihotice au dat năvală înăuntru, devenind din ce în
ce mai violente, cu fiecare ședință.
— Am avut un vis. Eu și mama suntem afară. Auzim o explo
zie și ne uităm în depărtare. Vedem norul imens, produs de
explozia nucleară. Ne îmbrățișăm, plângând, și ne spunem că
ne iubim. Apoi suntem ucise amândouă.
— Furia ta este atât de mare încât distrugi planeta. Iar
mama ta — și eu — nu te protejăm. Ne urăști din cauza asta.
Sentimentele tale de ură fac planeta să explodeze. Ii spui mamei
tale că o iubești și că vrei să intri în contact cu ea și cu mine. Dar
apoi, furia ta ucide pe toată lumea.
Curând după asta, dna Jones însăși a devenit obiectul direct
al fantasmelor mele. In ciuda teoriei freudiene, psihoza mea nu
mă împiedicase să dezvolt un puternic transfer față de ea, iar
acest transfer nu era tocmai agreabil.
— Știu că spuneți că sunteți analista mea, am mârâit la ea
într-o zi. Dar știu și adevărul. Sunteți un monstru malefic, poate
diavolul. N-o să vă las să mă omorâți. Sunteți rea, o vrăjitoare.
O să lupt.
Nici măcar nu s-a mișcat în fotoliu, iar replica ei a venit pe
un ton măsurat.
— Ai sentimente de ură față de mine, Elyn. Urăști faptul că
eu știu lucruri pe care tu nu le știi. Urăști faptul că ai nevoie de

130 mine. îți pui sentimentele de ură în mine și de-asta crezi că sunt
periculoasă. îți este frică de acea parte rea din tine.
— încercați să mă omorâți? am rostit printre dinți. Știu de
bombe. Și eu pot să fac o bombă. Sunteți diavolul. încercați să
mă omorâți. Sunt rea. V-am omorât de trei ori astăzi. Pot s-o
fac din nou. Nu vă puneți cu mine. Am omorât sute de mii de
oameni cu gândurile mele.
Psihoticii care suferă de paranoia fac lucruri înspăimântătoa
re pentru că sunt înspăimântați. Și când ești și psihotic, și para
noid, este ca acel moment când te ridici în pat, la miezul nopții,
transpirat tot, dintr-un coșmar, și încă nu realizezi că n-a fost
real. Dar acest coșmar continua și pe toată durata zilei. Cu cât
mă simțeam mai apropiată de dna Jones, cu atât deveneam mai
terifiată: o să-mi facă rău. Poate chiar o să încerce să mă omoare.
Trebuia să iau măsuri să împiedic să se întâmple asta.
Plimbându-mă prin magazine cu obiecte de uz casnic, mă
uitam, prin vitrine, la cuțite, gândindu-mă că ar trebui să cum
păr unul și să-1 iau cu mine la următoarea ședință. Odată, chiar
am intrat într-un magazin de bricolaj, să mă uit la topoare, între-
bându-mă care dintre ele m-ar putea proteja. O vreme, am mers
cu un cuțit zimțat și cu un cutter în geantă, la ședințe — pentru
orice eventualitate. Este rea și este periculoasă. Mă tot omoară. Este
un monstru. Trebuie s-o omor sau s-o ameninț, s-o opresc din a-mi
face lucruri rele. O să fie o binecuvântare pentru toți ceilalți oameni
cărora le face rău.
în același timp în care eram înspăimântată de dna Jones,
eram la fel de înspăimântată că aș putea s-o pierd, în asemenea
măsură încât abia dacă puteam tolera weekendurile, când n-o
vedeam două zile la rând. începeam să mă dezintegrez de joi și
eram aproape imposibil de consolat până marți. Intre timp, mă
ELYN R. SAKS
foloseam de tot ce aveam la îndemână (inclusiv de prieteni), ca 131
să mă protejez de ce se întâmpla în mintea mea: „Da, clar, hai
să mergem să ne luăm hamburgeri, OK, hai să vorbim despre
cartea aia pe care am citit-o amândoi", în tot acest timp punând
la cale moduri prin care aș putea s-o împiedic pe dna Jones să
mă abandoneze: O s-o răpesc și-o s-o țin legată, la mine în debara.
O să am mare grijă de ea. O să-i dau de mâncare și haine de schimb.
O să fie tot timpul acolo, pentru când am nevoie să mă psihanalizeze.
Iar apoi, odată ajunsă din nou în cabinetul ei, îi spuneam de
fiecare lucru rău.
— N-o să vă las să plecați în vacanță anul ăsta. Am o armă. O
să vă iau la mine în cameră și-o să vă închid în debara. O să stați
cu mine. N-o să aveți de ales. N-o să vă las să plecați. Aruncați.
Adevărați.
— Te simți absolut dependentă de mine, ca un bebeluș, iar
asta te înfurie. Iți imaginezi moduri în care m-ai putea ține lângă
tine și unele dintre ele includ și violență, ca să-mi arăți, astfel, că
ești mai puternică decât mine.
Toleranța și înțelegerea ei păreau infinite, iar prezența ei
fermă și calmă mă conținea, ca și cum ea ar fi fost cleiul care mă
ținea laolaltă. Mă fărâmițam, mă disipam, explodam — iar ea
îmi aduna bucățile și le ținea împreună, pentru mine.
Psihoza este ca o infecție insidioasă, care îți lasă totuși unele

dintre facultăți intacte; spre exemplu, într-un spital de psihia
trie, chiar și cei mai deteriorați pacienți schizofrenici vin la timp
la masă și evacuează pavilionul dacă începe să sune alarma de
incendiu. La fel era și în cazul meu. Complet delirantă, încă
înțelegeam aspectele esențiale ale funcționării lumii. Spre exem
plu, îmi făceam treburile pentru școală și înțelegeam cât de cât

132 regula că, în contextele sociale, chiar și cu oamenii în care aveam
cel mai mult încredere, nu puteam să bat câmpii cu gândurile
mele psihotice. Să vorbesc despre uciderea de copii sau incen
dierea unor lumi întregi sau despre capacitatea de a distruge
orașe cu propria-mi minte nu se putea încadra într-o conversație
politicoasă.
Totuși, uneori, eram atât de psihotică, încât abia dacă mă
puteam conține. Delirul se extindea în halucinații floride, în
care puteam auzi clar oameni șușotind. Mă auzeam strigată pe
nume când nu era nimeni fizic acolo — dintr-un colț al bibliote
cii sau noaptea târziu, în camera mea, în care dormeam singură.
Uneori, zgomotul pe care îl auzeam era atât de copleșitor, încât
acoperea aproape orice alt sunet. Oprește-te, oprește-te, oprește-te.
Nu. Oprește-te. Treceau zile în care, pur și simplu, nu suportam
să am pe nimeni în preajmă; în afară de momentele când eram
cu dna Jones, stăteam singură în cameră, cu ușa încuiată și cu
lumina stinsă.
— Elyn, ești supărată pe mine? m-a întrebat Sam, într-o
după-amiază.
— Nu, i-am răspuns. De ce?
— Pentru că mă eviți. N-ai ieșit cu noi la cină, n-ai răspuns la
ușă nici aseară, nici seara trecută, și, chiar și acum, te uiți urât
la mine.
Asta din cauză că nu te aud, aș fi vrut să-i spun. Se aude mai
tare decât tine și dacă mi-aș îndrepta energia către tine, nu mi-ar mai
rămâne cu ce să lupt. N-o să mai pot s-o țin la distanță. O să fii în
pericol. Cu toții o să fim în mare pericol. Eram ancorată îndeajuns
de mult în lumea reală, cât să știu că lucrurile la care mă gân
deam în cea mai mare parte a timpului nu erau reale — sau, cel
puțin, nu ar fi fost reale pentru el.
ELYN R. SAKS
Gândiți-vă cum ar fi să ai o gripă urâtă într-o zi în care nu îți 133
permiți să stai acasă, sub plapumă. Ai treabă, ai responsabilități.
Așa că, încordându-ți puterile rămase, de care nu știai că dispui,
reușești cumva să tragi de tine de-a lungul întregii zile, transpi
rând, tremurând, salutându-ți politicos colegii, în timp ce abia
mai poți să-ți controlezi greața — pentru că știi că dacă reușești
s-o scoți cumva la capăt, poți, după aceea, să te duci acasă, unde
te așteaptă canapeaua (sau patul, sau o baie fierbinte, sau ce
înseamnă pentru tine confort și siguranță). Te ții tare și-apoi,
odată ajuns acasă, te prăbușești. Timp de doi ani, fără întreru
pere, îmi făceam treaba, mă supuneam obligațiilor, făceam față
fiecărei zile cum puteam mai bine, iar apoi fugeam la dna Jones,
unde, imediat, îmi eliberam mintea din lanțuri și mă fărâmițam.

CAPITOLUL OPT
La patru ani de la venirea la Oxford, mi-am luat, în sfârșit,

diploma masterală, în 1981. întregul proces durase de două ori
mai mult decât crezusem inițial că va dura, în acea zi îndepăr
tată în care pășisem pentru prima oară în bătrânul campus.
Pierdusem doi ani întregi din cauza bolii mele.
Deși (cel puțin, din perspectiva mea), juriul încă nu delibe
rase în privința sănătății mele mentale, se pare că exista totuși
un acord general asupra faptului că eram destul de inteligen
tă: evaluarea făcută de comisie tezei mele a fost, după stan
dardele Oxfordului, una de excelență, întrecându-mi total
așteptările. în raportul evaluatorilor, scria că, deși dimensiu
nea tezei mele se înscria certificării care urma să mi se acorde
(absolvent de studii masterale, Mașter of Letters sau M. Litt.),
calitatea ei era una pentru care aș fi meritat titlul de doctor în
filosofie sau D. Phil., cea mai înaltă certificare oferită de uni
versitate.
Din fericire, mai aveam destulă luciditate cât să fiu mândră
de mine și de realizarea mea. Nu mă dădusem bătută. Reușisem
să nu mă mai internez de doi ani, iar munca academică pe care o
făcusem în acest timp fusese catalogată ca fiind mai mult decât
bună, de către critici obiectivi, care n-aveau niciun motiv să mă
ELYN R. SAKS
menajeze. Și, fără nicio îndoială, dna Jones fusese factorul deter- 135
minant al tuturor acestor lucruri.
Și astfel, după ce m-am gândit foarte bine la toată povestea,
m-am hotărât că cel mai bine pentru mine, în acel moment, era
să mai rămân un an în Anglia, ca să-mi pot continua analiza cu
ea. Aveam resursele financiare necesare — ai mei ne dădeau fie
căruia dintre noi cadouri în bani în fiecare an și era decizia mea
pe ce îi cheltuiam. La momentul respectiv, nu mi-aș fi putut
imagina o investiție mai bună decât propria mea sănătate men
tală. în plus, prețul analizei era cu mult mai mic în Anglia decât
în America — doisprezece dolari pe ședință, față de șaizeci, la
vremea respectivă —, ceea ce făcea să aibă cu atât mai mult sens
să rămân unde eram și să-mi continui lucrul cu o analistă care
mă cunoștea, îmi știa istoricul și îmi câștigase încrederea.
Cu toate astea, de vreme ce nu mai eram studentă, trebuia să
mă mut din cămin și să-mi găsesc alt spațiu unde să locuiesc.
Printr-un prieten, am auzit de o tânără mamă divorțată, Janet,
care locuia într-o casă veche, cu fetița ei de cinci ani, Olivia, și
care își căuta chiriaș. M-am întâlnit cu Janet și am plăcut-o ime
diat. Casa era caldă și confortabilă, iar partea în care urma să
locuiesc eu era exact ce mi-aș fi dorit. Am bătut palma — mă
voi muta la ea. într-un gest destul de exagerat de bravadă pen
tru acea vreme, îmi cumpărasem o motoretă, cu vreo doi ani în
urmă, așa că acum, aveam prieteni, destul de multă libertate și
o cameră adorabilă și liniștită, numai a mea — fusese o vreme,
nu cu mult timp în urmă, când nu mi-aș fi putut imagina nimic
din toate astea.
De fapt, la începutul celui de-al treilea an de lucru cu dna
Jones, a fost încurajator pentru mine să constat că unele părți din
viața mea se îmbunătățeau câte puțin cu fiecare zi care trecea.

136 Bineînțeles, ieșitul la întâlniri era în afara discuției — nu eram
sigură când și dacă m-aș mai putea vreodată gândi la o relație
de cuplu. Dar aveam prieteni, prieteni buni. Locuiam într-un loc
drăguț, cu bonusul întâmplător venit sub forma unei adorabile
fetițe blonde, numite Olivia — Livy —, care înfrumuseța fiecare
oră a fiecărei zile petrecute în casa lui Janet. Și începusem chiar
să-mi fac planuri.
Deși nu mai eram studentă la Oxford, mă duceam deseori
la cursuri de-acolo și îmi și cream propria listă autoimpusă de
lecturi. Mă gândisem că a continua cu filosofia nu era deloc o
opțiune — prea multe amintiri urâte din ultimii patru ani, chi
nul de a pătrunde cele mai adânci profunzimi ale acelei litera
turi, aflată în ghearele psihozei. în schimb, eram din ce în mai
atrasă de studiul psihologiei și al dreptului. Spre exemplu, eram
fascinată de apărarea inculpaților cu tulburări psihice și de com
plicatele chestiuni de drept civil din jurul legii sănătății mentale,
precum internarea nevoluntară. Pe măsură ce răsfoiam lucrări
de psihologie, psihiatrie și drept, unele dintre cazurile prezen
tate îmi păreau, deseori, cumplit de familiare — cât de ușor aș
fi putut fi subiectul unuia dintre ele. Cât de ușor aș fi putut să
fiu prinsă în vârtej și dusă la fund, fără să mă mai ridic vreo
dată la suprafață. Mă întrebam dacă aș putea ajunge să joc un
rol în viețile unor oameni care sufereau într-un mod pe care îl
înțelegeam atât de bine.
Mediul în care trăiam îmi crease o ușurință atât de a gândi,
cât și de a mă vindeca. Nu mai petrecusem de multă vreme
„momente plăcute" cu propria mea familie, iar Janet făcea tot
posibilul să luăm mesele și să petrecem sărbătorile împreună. în
unele seri, stăteam în sufragerie și ne uitam la televizor împre
ună — televiziune britanică de calitate, ceva de care nu prea mă
ELYN R. SAKS
bucurasem până atunci. Deseori, ni se alătura și mama ei artis 137
tă, Katherine.
Janet era o persoană blândă și cumsecade și avea un extraor
dinar instinct matern. Deși nu vorbea mult despre ea, am aflat
destule despre viața ei, cât să înțeleg că lucrurile nu fusese
ră întotdeauna ușoare. Tatăl Oliviei nu făcea deloc parte din
viața lor, iar tatăl lui Janet murise când ea era foarte tânără.
Era foarte apropiată de Katherine, care avusese câteva episoa
de depresive. I-am spus lui Janet despre propriile mele inter
nări abia după trei sau patru luni, dar, când am făcut-o, într-un
sfârșit, i-am spus că fusese vorba de depresie; n-am făcut nici
măcar vreo aluzie la psihoză sau delirurile terifiante. Mi-era
prea rușine de ce-ar putea crede și mi-era teamă că m-ar putea
vedea ca pe un fel de amenințare pentru fetița ei. Știu acum că
aș fi putut să am încredere în Janet în legătură cu orice, iar în
acea zi, când, stând agitată în sufrageria ei, mi-am luat inima
în dinți și i-am spus tot adevărul pe care puteam să i-1 spun,
reacția ei a fost înțelegătoare și plină de compasiune, lipsită de
orice judecată.
Și, bineînțeles, în fiecare zi, mă bucuram de minunata Livy.
Afectuoasă și isteață, îi plăcea să deseneze și să coloreze sau
să inventeze scenarii, în care ne jucam de-a profesoara și eleva.
Abia aștepta să învețe să citească și să meargă și ea la școală,
asemenea copiilor mai mari din cartier. Se bucura să se cuibă
rească la mine în poală, în timp ce-i citeam, dar îi plăcea la fel
de mult ca eu s-o fac pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus — mă
punea să chicotesc ca o vrăjitoare în timp ce o fugăream prin
cameră, după care se trântea pe covor, râzând de mama focului.
Să mă prostesc aiurea, fără niciun alt scop decât acela de a mă
bucura de moment și de acea fetiță cu care îl împărtășeam — îmi

138 dădeau exact aceeași senzație ca soarele ieșind după o lungă,
lungă perioadă, în care plouase neîncetat.
Chiar și cu ședințele zilnice cu dna Jones și cu cercetarea și

lecturile de care mă apucasem, în pregătirea următoarei etape
din viața mea, tot aveam prea mult timp liber la dispoziție, lucru
care știam că nu îmi făcuse niciodată bine. Trebuia să găsesc un
mod de a-mi umple orele libere.
M-am hotărât că voiam să am cumva o contribuție, să îmi
plătesc datoria față de specialiștii care avuseseră atât de bine
grijă de mine, sperând că, în acest fel, aș putea să-i ajut și pe
alții. Eram de părere că înțelegeam experiența internării într-un
spital de psihiatrie într-un mod în care membrii echipei medi
cale (sau, cel puțin, cea mai mare parte dintre ei) nu ar putea-o
înțelege — ceea ce, evident, mi-am zis, m-ar face un foarte bun
voluntar.
Nu mai fusesem la Warneford de îndeajuns de mult timp
încât să cred că aș putea merge acolo fără să mă poată recunoaște
cineva. Așa că, într-o dimineață, după ce făcusem multe eforturi
să arăt bine și-mi repetasem cea mai bună atitudine de inter
viu, m-am întâlnit cu o membră a grupului de voluntari de la
Warneford și am început ceea ce părea a fi o conversație foarte
promițătoare.
— Vă mulțumesc mult pentru această întâlnire, am spus.
A dat din cap și mi-a zâmbit.
— Cu plăcere, mi-a răspuns. Acum, spuneți-mi tot despre
dumneavoastră, domnișoară Saks, și despre motivul pentru care
vreți să deveniti voluntar aici.
> 9
— Ei bine, am absolvit la Oxford și încerc să mă decid dacă

să continui prin a studia psihologia sau dreptul când mă întorc
ELYN R. SAKS
în State, i-am răspuns. Indiferent ce voi face, până la urmă, aș 139
vrea să aibă legătură cu a-i ajuta pe oamenii care suferă de boli
psihice. Așa că, m-am gândit că un voluntariat aici m-ar ajuta
să explorez acest domeniu și să capăt și o experiență valoroasă.
Reținându-și cumva entuziasmul — părea să-mi transmită
faptul că era de părere că aș fi o persoană potrivită —, a înce
put să-mi prezinte câteva posibilități, referitoare la cum aș putea
fi de folos la Warneford. Pe parcursul conversației, începusem
să mă simt încurajată, chiar optimistă; ar fi fost prima mea
experiență „profesională" de orice fel și, pur și simplu, părea
normal să se întâmple exact în acest spital.
Iar apoi, a menționat tocmai pavilionul în care fusesem inter
nată. Rămânând un pic blocată, m-am îndreptat în scaun.
— Ei bine, nu sunt sigură că acela ar fi cel mai potrivit loc
pentru mine, am răspuns, în cele din urmă. Am fost eu însămi
internată acolo, nu cu foarte mult timp în urmă. Inițial, am fost
pacientă a centrului de zi, iar apoi am fost internată o vreme,
hmm, ei bine, nu știu ce părere ar avea membrii echipei medi
cale despre asta. Adică, poate ar funcționa, dar, pe de altă parte,
mă gândesc că poate ar fi mai bine în alt pavilion, cel puțin la
început. Nu mai spune nimic, Etyn. Nu merge deloc bine.
O anumită expresie a apărut pe fața femeii, iar apoi a dispă
rut, înlocuită de o încercare forțată de a zâmbi.
— înțeleg, a spus, mutând niște hârtii de pe birou, dintr-o
parte în alta.
Apoi și-a încrucișat brațele. Din experiența mea, acesta era
rareori un semn bun.
— Știți, domnișoară Saks, trebuie să văd exact ce se poate
face, a continuat. Nu îmi este foarte clar, în acest moment, dacă
Într-adevăr există poziții disponibile de voluntari, sunt sigură că

140 înțelegeți. Oricum, vă mulțumesc că ați venit, vă voi contacta
imediat ce aflu mai multe.
Ieșind din clădire, am încercat să rămân agățată de optimis
mul inițial. Am tot reluat conversația în minte — a mers bine,
nu? —, iar apoi m-am urcat pe mica mea motoretă și am plecat
spre casă. Și am așteptat.
După ce trecuseră câteva zile, în care nu mă sunase, am
sunat-o eu pe ea și i-am lăsat un mesaj. Ziua următoare, am
sunat din nou și i-am lăsat încă un mesaj. După ce am sunat a
treia oară, fără să primesc, în continuare, niciun răspuns, am
realizat, într-un sfârșit, ce efect avusese mărturisirea mea. A fost
o lecție foarte dureroasă de învățat, dar una care m-a însoțit în
ultimii douăzeci și cinci de ani. Nu le spune niciodată nimic din ce
nu este nevoie să le spui. Nu le da niciodată nicio informație pe care
nu ți-o cer.
Mi-am mai lins rănile încă o zi-două, înfuriindu-mă și bodo
gănind, dezamăgită, la dna Jones. Apoi am aplicat din nou, pen
tru o altă poziție de voluntar, de data asta, la Spitalul Littlemore,
un alt spital de psihiatrie din Oxford. Și Littlemore fusese con
struit în secolul nouăsprezece, dar pentru săraci, iar clădirile
păstrau aceeași atmosferă sinistră și apăsătoare. In aplicație, pre
cum și în timpul interviului, n-am spus nimic despre propriul
meu istoric psihiatric. M-au acceptat imediat și mi-au făcut un
program, în care urma să fiu acolo între cinci și zece ore pe săp
tămână.
La Littlemore, lucram în cea mai mare parte în Secția de
Activități, unde veneau, în fiecare zi, să-și petreacă timpul
pacienții, majoritatea lor bolnavi cronic. Țineam grupuri de
exerciții fizice și de artă, iar, uneori, doar stăteam în camera de
zi și vorbeam cu pacienții. De la bun început, nu m-am simțit în
ELYN R. SAKS
niciun fel agitată sau anxioasă în prezența lor; îmi părea absolut 141
normal să fiu acolo, să fac orice puteam pentru a-i ușura măcar
puțin cuiva povara bolii.
Unul dintre pacienții mei preferați era Tom, un fost pacient al
lui R. D. Laing, faimosul psihiatru „anti-psihiatrie" din anii '60.
Inteligent și un foarte bun vorbitor, Tom mă delecta cu povești
despre petrecerile cu LSD pe care Laing obișnuia să le organi
zeze în pădure pentru pacienții săi. Mă întrebam exact ce căuta
el în acest pavilion, dar presupuneam că avea nevoie de acest
gen de structură pentru a putea rămâne așa de intact și coerent
cum părea.
Mai era un pacient, Robert, un bărbat scund și musculos,
care, inițial, nu îmi păruse deloc bolnav. Apoi am aflat că,
înainte de a veni la Littlemore, fusese internat la legendarul
spital Broadmoor, din Londra, unul dintre spitalele britani
ce pentru criminalii cu probleme psihice. într-o zi, în timp ce
pregăteam pacienții pentru o ieșire în oraș, Robert s-a îndrep
tat către mine, cu pumnii încleștați și destul de roșu la față și
furios, și a bolborosit ceva neinteligibil, într-un mod pe care
nu l-aș putea descrie decât ca pe un mârâit amenințător. Ce
naiba? Puțin speriată, am întrebat pe cineva din personal ce se
întâmplase.
— A, Robert și-a omorât mama, mi s-a răspuns cu nonșalanță.
De-asta a si9 fost internat la Broadmoor. întotdeauna9 devine asa
în preajma Zilei Mamei.
A, deci nu numai că omul era nebun — chiar omorâse pe
cineva. M-am întrebat dacă nu cumva, pentru o clipă, îi aminti
sem lui Robert de mama lui. Iar a doua zi, când el a fost singurul
care voia să meargă cu mine în oraș, am simțit o mare strângere
în stomac. Era furios pe mine? Eram, în vreun fel, în pericol în

142 fața acestui om, care omorâse o femeie și putea, eventual, să fie
provocat de forțe nevăzute să mai omoare una?
A fost totul OK pe parcursul ieșirii, și la dus, și la întors.
Atunci mi-am dat seama că, în ciuda tuturor bunelor mele
intenții, puteam fi, în același timp, și inițiatorul, și victima stig
matizării care ține de bolile psihice.
într-o după-amiază la spital, unul dintre pacienți, Henry, a
sărit cu totul — deodată și, aparent, fără a fi fost provocat —
asupra altui pacient, urlând sălbatic. Personalul și câțiva alți
pacienți l-au desprins de celălalt și l-au îndepărtat de acolo,
ducându-1 într-o altă parte a pavilionului, unde a rămas să se
calmeze. Cam o oră mai târziu, a venit un medic și a stat de
vorbă cu Henry, spunându-i calm că ce făcuse nu era adecvat și
că trebuia să nu se mai întâmple. Comportamentul lui Henry nu
a fost în niciun fel sancționat, niciun infirmier musculos n-a stat
pe-aproape, gata să împiedice vreo reacție și nici nu s-a apelat
la contenție8. Nici cămașă de forță, nici legături de piele, care
să îl țină pe Henry imobilizat într-un pat sau un scaun. De fapt
(și, într-o totală contradicție cu majoritatea spitalelor america
ne, chiar și în prezent), în spitalele britanice, rar se utilizează
orice formă de contenție, iar la această metodă s-a renunțat de
peste două sute de ani. Cu excepția unui mic procent de cazuri
extreme, rareori avea loc ceva dramatic în urma unui incident
precum cel tocmai provocat de Henry, iar consecințele erau o
reacție simplă, umană și clară, conținând un mesaj elementar la
adresa inadecvării unor astfel de comportamente, și nu la capa
citatea mentală deteriorată a pacientului.
8 Imobilizare forțată a pacienților, aplicată în situații de urgență psihiatrică, în vederea

calmării agitației psihomotorii, a stopării unui comportament agresiv sau autoagresiv
ori a administrării unui tratament; pot fi utilizate curele pentru încheieturi și glezne,
cămăși de forță, plase sau cearșafuri. (N.t.)
ELYN R. SAKS
In ciuda faptului că eram percepută de majoritatea pacienților 143
ca un soi de figură autoritară — aflându-măz ca să spun așa, „de
cealaltă parte a ghișeului de unde se împărțeau medicamen
tele" — empatizam, de obicei, mai mult cu ei decât cu mem
brii personalului. Sincer, uneori mă simțeam într-o ciudată
competiție cu pacienții, cântărind în minte care dintre noi eram
mai bolnavi, ei sau eu. Până una-alta, mă duceam la dna Jones în
fiecare zi și aveam, în permanență, gânduri psihotice. Și totuși,
iată-mă, funcționând autonom, aparent în perfect control și total
calificată să funcționez în lumea „de afară" — anume, în cea
sănătoasă. Da, o parte din mine era mândră de rolul de îngri
jitor, dar o altă parte din mine voia să fie îngrijită, cum erau
pacienții. Stările și sentimentele lor erau într-un haos total, tot
timpul, iar spitalul îngăduia asta. De la mine, pe de altă parte,
se aștepta să mă mențin atentă, disciplinată și cu un comporta
ment bine măsurat, în ciuda coloanei sonore din mintea mea,
care îmi spunea că eram malefică și, potențial, catastrofică. De
fiecare dată când plecam de la spital, mă gândeam că eram o
impostoare de nivel înalt.
Dar, cu toate astea, îmi făceam treaba acolo bine și
conștiincios, ceea ce îmi aducea multă satisfacție. După toți anii
în care stătusem îngropată în cărți, în care fusesem captivă în
propria-mi minte, faptul că eram acum în contact cu alți oameni
îmi dădea un scop. Făceam ceva care merita și eram conștientă
de asta. Ceea ce simțeam nu era aroganță, era mândrie, la fel de
multă mândrie cum simțeam când le aduceam alor mei carne
tul cu zece pe linie. Și când, în mod inevitabil, a venit vremea să
plec de la Littlemore, pacienții de-acolo mi-au făcut o felicitare
de rămas-bun, pe care a semnat-o fiecare dintre ei. Mulți dintre
ei scriseseră mici note, în care îmi mulțumeau pentru timpul

144 petrecut cu împreună. Până târziu, în acea noapte, în camera
mea, tot întorcând felicitarea de pe-o parte pe alta, citindu-le
cuvintele, mă tot minunam că eu eram cea căreia ei îi scriau și
nu invers.
La ceva vreme de la începerea acelui al treilea an de analiză

cu dna Jones, am observat, oarecum îngrozită, că mă transfor
mam într-un soi de ipohondră. Aproape orice mi se întâmpla în
plan fizic — o răceală, o zgârietură, o durere de cap, o lovitură
la un deget de la picior — devenea imediat cauza unei serioase
îngrijorări, un motiv pentru a merge la medic, o boală potențial
fatală. într-o zi, eram pe motoretă, când o mașină mi-a tăiat
brusc fața și am căzut pe asfalt, lovindu-mă la cap. Mi-am pier
dut cunoștința și cei care m-au consultat mai târziu au insistat
să rămân în spital peste noapte, pentru a mă ține sub observație.
Eram agitată, pe baza tuturor scenariilor grave la care poate
duce o lovitură la cap (moarte, amnezie, orbire, traume cerebra
le, convulsii...), dar, în același timp, în mod bizar, încântată că
totuși supraviețuisem. Dar, per ansamblu, mediul de spital —
mirosurile, sunetele, neoanele care nu se sting niciodată, ano
nimii oameni în uniforme care merg de colo-colo, vorbindu-și
într-un limbaj codat pe care numai ei îl înțeleg — toate astea mă
tulburau extrem de mult. Nu mă puteam gândi decât că trebuia
să plec de-acolo, înainte să se mai întâmple și altceva.
Ia te uită, asta e destul de interesant, m-am gândit. Dacă îmi este
atât de frică de moarte, poate asta înseamnă că nu îmi mai doresc să
mor. Poate înseamnă că Într-adevăr vreau să trăiesc și să văd ce se
întâmplă în continuare.
Aproape de sfârșitul celui de-al treilea an cu dna Jones,
fostul meu coleg de cămin, Patrick, urma să se căsătorească, în
ELYN R. SAKS
Manchester. Câțiva dintre noi am plecat împreună la nuntă, cu 145
mașina. Nu-mi amintesc exact cum am nimerit în acest grup,
de vreme ce nu-i cunoșteam — probabil c-a fost genul acela de
situație de tipul suni pe cutare și cineva mai ia niște oameni
cu el.
Nu cred c-am scos mai mult de zece cuvinte pe parcursul
întregii călătorii; eram complet pierdută în mintea mea, într-un
noian de fantezii cu privire la dna Jones și cum să fac să n-o pără
sesc. Dna Jones și cu mine hotărâserăm că venise timpul ca eu să
mă întorc în State, pentru a-mi continua viața acolo. Admisesem
că lucrul nostru împreună se îndrepta către sfârșitul firesc. Dar
chiar și pura contemplare a acelui „sfârșit" îmi poziționase deja
mintea și anxietățile într-o stare de iminentă coliziune.
In mașină, toți ceilalți sporovăiau veseli — pe drumul către
Manchester, în anticiparea nunții și a petrecerii, pe drumul îna
poi, reluând diferite momente și evenimente ale zilei trecute —
dar eu eram complet tăcută. Așa mi se întâmpla. Când eram
luată în stăpânire de fantezii, nu le vedeam decât pe ele. Și, deși
pierdută în ele, îmi încordam toate puterile pe care le puteam
aduna, pentru ca nimeni să nu își dea seama ce se petrecea.
Ceremonia, ținută într-o frumoasă biserică veche, a fost un
pic mai religioasă decât mă așteptasem și m-am surprins cu
ochii în lacrimi când mireasa și mirele și-au spus jurămintele.
Nu lacrimi pentru mine însămi, ci pentru Patrick, care îmi fusese
întotdeauna destul de drag, un prieten bun și apropiat. Merita
să fie fericit și chiar îi doream asta. Dar, în cea mai mare parte,
atât nunta, cât și petrecerea de după au trecut ca prin ceață. Pur
și simplu, aveam senzația unei nesfârșite treceri a timpului, la
care nu mă puteam nici conecta și față de care nici nu puteam
contribui în vreun fel.

146 Mă duc la ședință. O ameninț pe dna Jones cu un cuțit. Sunt foarte
psihotică și mi-am pierdut controlul. Dna Jones este bună și blândă,
îmi cere cuțitul și i-l dau. încep să țip. Mă arunc de perete. Dna Jones
și soțul ei mă opresc. Vine salvarea și mă duce la spital. îmi pierd din
nou controlul și sunt imobilizată. Plâng și urlu, că va trebui s-o pără
sesc pe dna Jones.
In psihoză, zidul care separă fantasma de realitate se dizolvă;
în mintea mea, fantasmele deveniseră reale și toate astea chiar
se întâmplau. Imaginile pe care le vedeam, acțiunile pe care le
făceam, toate erau reale și mă aduceau într-o stare frenetică. Dna
Jones fusese cleiul care mă ținuse închegată. Acel clei urmând
în curând să dispară, urma să mă fărâmițez în mii de bucăți?
Angoasa era copleșitoare, iar ședințele noastre au devenit mai
intense și mai halucinatorii:
— Nu puteți să plecați. N-o să vă las. Chestiuni de pluripe-
nitență ar trebui invocate. Anume atacate. Veniți cu mine acasă,
vă rog?
— Cred că îți induci confuzia, vezi tu, pentru a evita durerea
separării. Este tulburător gândul că eu am o viață a mea, sepa
rată de tine. încerci să trăiești înăuntrul meu.
— Sunt înăuntrul dumneavoastră! Organele vă sunt cleioase,
la fel cum sunteți și dumneavoastră. Credeți că vă aparțin, dar
dumneavoastră îmi aparțineți mie. Fiecare poruncă de-a mea
este dorința dumneavoastră. Nu existați.
— Ai vrea mai degrabă să mă faci să dispar decât să admiți
că sunt separată de tine.
— Eu văd adevărul. Dumneavoastră vedeți minciuni. In min
tea mea, merg în Carolina.
— Ești atât de afectată de plecare, pentru că se opune fantas
mei că îți aparțin. Ai avut fantasma controlului absolut asupra
ELYN R. SAKS
mea. Iar apoi, posesivitatea ta mă distruge. Dar trebuie să rămân 147
sub controlul tău cu orice preț.
— Sunteți sub controlul meu! Mergeți unde merg eu. Nu va
exista nicio separare. Am mai ucis oameni și îi voi ucide din
nou. Dau viață și iau viață. N-aveți de ales. Sunt Dumnezeu.
Nimic nu se naște din nimic. Nimic. Dumnezeu. Luat.
— Fantasmele te ajută să eviți durerea separării.
Ridicând vocea:
— Nu sunt fantasme! E real. Sunt Dumnezeu. Sunt Unicul.
Unul. Doi. E un haos.
Și chiar era. Plecam de la fiecare ședință complet secătuită și
rătăceam ore întregi, încercând să-mi adun îndeajuns de mult calm
(sau energia de a-1 disimula) ca să mă întorc în casa lui Janet, unde
beam un ceai, mă așezam pe podea și îi citeam un basm lui Livy.
După multe reflecții și cercetări, m-am decis în cele din urmă

să aplic la Facultatea de Drept, mai degrabă decât la un doctorat
în psihologie. Lista de universități era una ambițioasă — Yale,
Harvard, Stanford — și, ca pregătire pentru examenul LSAT9 pe
care urma să-l susțin, citeam mai intens decât o făcusem vreoda
tă, participând și la cursuri de drept, de psihologie și la unul care
combina psihiatria și dreptul. Dar nu dormeam decât câteva ore
pe noapte, ceea ce-mi crea probleme de concentrare a doua zi.
Trebuia să mă calmez, să mă odihnesc și, cumva, să mă concen
trez. Pentru prima oară în viață, chiar voiam să iau medicamente.
M-am dus la medic și i-am explicat ce se întâmpla, așa că mi-a
dat Halcion10, ca să pot să dorm. De data asta, nu mai era nevoie
9 Law School Admission Test (Testul de admitere în Facultatea de Drept) este un test
standardizat, administrat candidaților la facultățile de drept din Statele Unite. (N.t.)
10 Sedativ din grupa farmaceutică a benzodiazepinelor, având ca substanță activă
triazolamul, este utilizat în tratamentul insomniei severe. (N.t.)

148 să mă convingă nimeni să iau pastile; în schimb, în fiecare noap
te, când medicamentul începea să-și facă efectul și simțeam cum
alunec în somn, eram, pentru o clipă, profund recunoscătoare.
Epuizarea se prea poate să fi fost unul dintre factorii care au
dus la ce s-a întâmplat ulterior: încă un accident de motoretă.
Cu două zile înainte de data la care trebuia să merg la Londra,
pentru examenul LSAT, mi-a venit din spate un biciclist, care,
apoi, a virat brusc în fața mea. I-am lovit bicicleta și am căzut,
din nou, pe asfalt, de data asta fracturându-mi clavicula. Dacă o
fi existat o durere posibil mai mare decât asta, nu mi-o puteam
imagina. Medicii mi-au spus că urma să stau cu bandajul timp
de șase săptămâni. Asta însemna să-mi amân susținerea exa
menului și să fac tot posibilul să-mi țin corpul agitat în repaus,
până ce osul se va fi sudat singur înapoi.
Cu dna Jones, lucrurile mergeau din rău în mai rău. în timpul
ședințelor, mă plimbam agitată, dintr-o parte în alta a cabinetu
lui, sau stăteam ghemuită într-un colț, gemând de durere, fizi
că și psihică. Uneori, mă așezam pe podea și mă apucam strâns
de picioarele ei, bolborosind că nu pot trăi fără ea. începusem
chiar să mă încui în baie. Problema asta a fost rapid soluționată,
când dr. Brandt, soțul analist al dnei Jones, un american relocat,
a scos, pur și simplu, broasca din ușă.
Deseori, nu puteam să mai plec de la cabinet când ni se ter
minau ședințele. Dna Jones își lua foarte calm la revedere de la
mine, iar apoi dr. Brandt mă conducea afară din cabinet și din
casă. Nu doar o dată, am rămas în fața casei, legănându-mă îna
inte și înapoi, plângând și gemând pe înfundate. Inevitabil, dr.
Brandt venea și mă ruga, blând, dar ferm, să merg acasă.
într-un sfârșit, a venit momentul să mă duc la Londra pentru
examenele LSAT. Noaptea dinainte, am stat într-un motel, în care
ELYN R. SAKS
membrii unui cuplu, cazați la etajul de dedesubt, au reușit să se 149
certe, cu voci ridicate, pe toată durata nopții, fluxul și refluxul
scandalului pătrunzând prin podelele camerei mele ca un soi de
aer toxic. Am avut parte de cel mult două ore de somn agitat, iar
a doua zi, în timpul examenului, m-am simțit proastă și nepri
cepută. Eram convinsă că nu m-am descurcat. Și totuși, când au
venit rezultatele, am aflat că erau la fel de bune cât aveam nevoie
să fie. Toate universitățile m-au acceptat. Am ales Yale.
Am simțit o ușurare enormă, deși temporară. Planurile pen
tru anul următor erau în ordine. Aveam nevoie de structură și
de provocări, măcar atât știam despre mine, iar acum, din nou,
îmi ridicasem ștacheta
9 » la o mare înălțime. Asta este calea cea bună,
mă gândeam. O să fiu bine. Trebuie să fiu bine.
A venit și ultima mea ședință cu dna Jones. Perplexă și cu un

sentiment de ireal, am rămas pe aproape toată durata ședinței
în tăcere, iar când am ajuns la sfârșitul ei, am fugit în sala de
așteptare și m-am așezat pe jos, plângând. Dna Jones a ieșit pe
ușă, în spatele meu.
— Elyn, trebuie să pleci acum. Va veni în curând un alt paci
ent, iar timpul nostru împreună s-a încheiat.
Ea și soțul ei trebuie să se fi pregătit pentru acest moment,
pentru că, deodată, era și el acolo — era un fumător înrăit, iar
mirosul pe care îl emanau corpul și hainele lui a umplut încăpe
rea. Am simțit că parcă rămâneam fără aer.
— Este timpul să pleci de la noi, a spus dr. Brandt. Haide,
Elyn, așa ceva nu se poate. O să ne luăm la revedere aici, bine?
— Nu, am răspuns, îndoindu-mi umerii, ca și cum mă
așteptam din partea lor să mă lovească. Cum puteau fi atât de
cruzi cu mine?

150 — Nu plec de-aici. Nu pot.
— Ba da. Ba da, poți, au spus acum amândoi, în același timp.
Am dat din cap că nu. M-am uitat în sus, la ei, implorând din
ochi și din întregul corp.
— Nu pot, nu înțelegeți? Nu pot s-o părăsesc. N-o s-o părăsesc.
— Vin alți pacienți, Elyn, a spus dna Jones, cu blândețe, dar
ferm. O să-i tulburi. Numai imaginează-ți cum ar fi fost ca tu să vii
la ședința ta și să dai peste o astfel de scenă, între mine și alt paci
ent. Nu ar fi drept, nu? Poți mai mult decât atât. Haide, e timpul.
Dr. Brandt a pășit către mine, ușor, dar hotărât, și, exact când
era să mă ia de braț și să mă conducă afară din încăpere, cum
o făcuse de multe ori înainte, m-am repezit asupra țevilor care
coborau pe perete și m-am apucat de ele cât de strâns am putut.
Norocul a fost că era vară, pentru că, fiind țevi de încălzire, aș
fi putut să mă ard foarte tare. Dar acum, reci cum erau, m-au
ajutat să dobândesc un fel de balast care să-mi egaleze forța cu
cea a dnei Jones și a doctorului Brandt împreună. Cum putea
dna Jones să facă asta, după tot ce însemnasem una pentru cea
laltă? Sigur trebuie să mai fi existat ceva ce aș mai fi putut să fac,
ca s-o înduplec și să mi-o reapropii.
— Nu plec! am țipat și mi-am sporit strânsoarea.
Cu un gest care m-a făcut să mă simt de parcă fusesem lovită
de fulger, amândoi m-au înșfăcat deodată și au încercat să mă
desprindă. Dar eram mai înaltă decât ei și aveam în plus avan
tajul țevilor. Dr. Brandt încerca să-mi dezlipească mâinile, iar
dna Jones mă trăgea de păr. Cu toții ne pierduserăm complet
controlul, iar eu plângeam și țipam cu sălbăticie. Cum putea cea
care mă trăgea de păr și îmi ignora țipetele, prin care-o implo
ram să nu mai fie atât de rea, să fie dna Jones a mea?
— Trebuie să chemăm poliția, i-a spus soțului ei.
ELYN R. SAKS
Poliția? Pentru mine? 151
— Nu, nu, i-a răspuns dr. Brandt. Nu, n-o să facă decât s-o
ducă într-un spital de psihiatrie.
— Nu plec! am urlat din toți rărunchii.
în cele din urmă, învinsă, dna Jones a plecat din sala de
așteptare, la următoarea ei ședință.
— Este o rușine să-i faci una ca asta, Elyn, mi-a spus
dr. Brandt.
Dar nu înțelegeam. Deși stupefiată de trădarea ei, tot nu
puteam s-o las pe dna Jones în urmă.
într-un final, s-au hotărât să mă lase în pace. Fiecare dintre ei
a văzut câțiva pacienți, cu mine plângând înfundat, în tot acest
timp, în sala de așteptare. Au trecut câteva ore, iar aproape de
sfârșitul zilei, dr. Brandt a venit din nou la mine.
— Elyn, dna Jones este jos și așteaptă să-și ia la revedere de la
tine, mi-a spus. Dacă nu ești capabilă să pleci singură, va trebui
să chemăm poliția. Asta trebuie să se termine acum. Ești gata
de plecare?
în toată confuzia și durerea mea, știam că vorbea serios.
Știam că împinsesem lucrurile cât de departe se putea, fără
daune grave aduse față de ceva sau cineva.
— Da, sunt gata, am spus încet și am coborât cu el, cu ume
rii gârboviți și cu o greutate de-o tonă în fiecare picior. Cu toate
astea, când am îmbrățișat-o pe dna Jones, am început să plâng
incontrolabil, udându-i umărul. Ea fusese liantul care mă ținuse
legată de lumea exterioară, depozitarul celor mai întunecate din
tre gândurile mele, persoana care tolera tot ce era mai rău și
mai urât din mine, fără nicio judecată. Ea era translatorul meu,
într-o lume în care, cel mai adesea, mă simțeam o străină. Cum
aș putea supraviețui în lumea asta fără ea?

152 Dna Jones m-a bătut pe spate și mi-a dat drumul din
îmbrățișare.
— Fă-ți curaj, Elyn, fă-ți curaj.
Nu știu cum am ajuns acasă, dar acolo, toate luminile erau
stinse, iar Janet și Livy erau deja de mult în pat, dormind. Am
plâns toată noaptea.
Cursa mea înapoi către State a plecat în ziua următoare. în
lungile ore ale zborului, cu aerul lui stătut și mâncarea proastă și
sunetele intermitente ale plânsului bebelușilor și tusei pasageri
lor, îmi era frig, eram singură și mă înecam în fantezii și durere.
Din nou și din nou, am reluat în minte ultimii cinci ani, încer
când frenetic, în fiecare clipă, să-i țin pe demonii din capul meu
din a invada avionul și a-i sfâșia pe ceilalți pasageri. Din timp
în timp, m-am gândit s-o întreb pe însoțitoarea de zbor dacă ar
deranja-o dacă aș sări pe ieșirea de urgență. în afară de asta, a
fost un zbor lipsit de evenimente.
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL NOUĂ
Ca întotdeauna, familia m-a întâmpinat în aeroportul din

Miami. Am remarcat că ai mei îmbătrâniseră puțin de la ultima
noastră întâlnire, deși bănuiam că, din perspectiva unui obser
vator din afară, ei arătau mult mai în formă și mai voioși decât
mine. Numărul chipurilor bronzate și sănătoase care se învâr
teau în jurul nostru în timp ce așteptam să-mi recuperez bagaje
le și să trecem de controlul vamal îmi părea o acuzație la adre
sa mea — știam că aveam paloarea cuiva care nu ieșise demult
pe-afară, stând cu nasul în cărți și cu sufletul într-un vârtej.
Deși urma să le spun mamei și tatălui meu despre cea de-a
doua internare la scurtă vreme după ce mă întorsesem acasă,
urma să fiu, în mod intenționat, extrem de zgârcită în detalii.
Așa că, nu știau nimic mai mult și nici nu ceruseră alte lămu
riri, iar eu cu siguranță nu aveam de gând să le ofer vreunele
acum. La ce-ar fi fost de folos în afară de a le crește lor anxie
tatea, iar mie jena și rușinea? Așadar, conversația din timpul
drumului către casă s-a menținut, cu precauție, la subiecte de
suprafață: felicitări pentru excelentele rezultate academice. Ce
bine că te-avem, în sfârșit, înapoi în State. Dreptul la Yale, ce
palpitant. Ești tare palidă și slabă, Elyn, ți-ar face bine să mai
stai un pic la soare.

154 Se pare că ai mei se hotărâseră că pot să-mi port singură de
grijă și că nu aveam nevoie de niciun ajutor. Pe de o parte, eram
mereu ușurată când conversațiile noastre se reduceau la nimic;
pe de altă parte, mă întrebam cum ar fi fost dacă, măcar o dată,
s-ar fi ajuns la ceva. Dar exista întotdeauna între noi un zid de
adecvare; de fapt, ne petrecuserăm ani întregi construindu-1, eu,
de pe partea mea, cu setul meu special de unelte, ei, pe partea
cealaltă, cu uneltele pe care și le aleseseră. Atât timp cât nu urma
să se întâmple nimic neplăcut din senin (atât timp cât urma să
reușesc să mă mențin îndeajuns de adunată cât să interacționez
cu ei fără să fac niciun fel de mizerie), totul urma să fie calm,
de-a lungul acelei prime zile împreună, precum și pe parcursul
tuturor celorlalte zile dintr-acea vară nesfârșită.
— Cum ți-a fost ziua?
— A, a fost OK, am făcut multă treabă, dar a ta?
— A, ca de obicei. Ia, încearcă din roșiile astea nemaipo
menite.
Nimic, nimic, nimic.
Nu aveam niciun curs în acea vară; de fapt, nu aveam nicio
obligație de niciun fel — și absența unui orar și a unei structuri
organizate a început imediat să-mi dea de furcă. Mai mult decât
atât, nu luam nici medicamente, în afară de somnifere și uneori
nici măcar atât. Așa că îmi petreceam majoritatea zilelor închisă
în cameră mea, tastând frenetic pe mașina de scris, scrisori peste
scrisori, pline de durere, destinate dnei Jones. Câte zece sau
cincisprezece pagini odată, plângând încontinuu, cu volumul
muzicii clasice cât mai tare, ca să nu mă audă nimeni din casă.
Erau momente când credeam că durerea provocată de distanța
dintre noi o să mă lase doborâtă la podea. Orbitorul soare văra
tic din Miami, greutatea umidității, sporovăială ascuțită și
ELYN R. SAKS
freamătul continuu al oamenilor pe lângă care treceam când mă 155
aventuram pe-afară — ce-ar fi putut ei să știe despre fanteziile
mele? Sau despre demonii cu care mă luptam noaptea sau des
pre cum trebuia să strâng din dinți în timpul zilei, doar ca să-mi
adun puterile necesare pentru simple politețuri, ca „scuze" și
„mulțumesc" și „poftim"? Vă rog, dna Jones. Vă rog, vă rog.
Din când în când, primeam înapoi câte o scrisoare de la ea,
în care se exprima măsurat, blând și cu un ton precaut — reflec
tând, cel mai probabil, faptul că trebuia să menținem anumite
limite, de vreme ce nu ne mai aflam într-o relație analitică. Mă
simțeam profund ușurată de fiecare dată când îmi scria; însem
na că nu murise și că nici eu n-o făcusem, cel puțin în mintea ei.
Cuvintele ei încercau să mă aline, confirmând faptul că îmi era
foarte greu să trec prin această tranziție și că spera că toate se
vor îndrepta în curând. Știa că îmi era dor de ea. Mergi înainte
și totul va fi bine.
Iar apoi, deodată, s-a răspândit știrea despre niște oameni
împușcați la locul de muncă, poștași scoși din minți și colegi
care-și pierduseră viața din cauza furiei cuiva. Poștașul lăsase
în urmă o înregistrare cu ce-i trecuse prin minte; gânduri inco
erente și dezlânate care nu sunau atât de diferit de ale mele.
Omul suna complet nebun. Aș putea și eu face asta? Făcusem asta?
Omorâseră persoana greșită? Săptămâni întregi m-a bântuit, îngri
jorată fiind că avusesem cumva o contribuție la carnagiu. Era
acuzată persoana greșită? Ar trebui să merg la poliție și să mărtu
risesc? Sunt rea. Sunt voci și comenzi. Trebuie să faci ce îți spun.
Spune-le să plece!
Kenny și Margie Collins, vechii mei prieteni de la Vanderbilt,

locuiau în Carbondale, Illinois, unde Kenny preda engleză, de

156 șase ani, la Universitatea de Sud Illinois. Păstraserăm legături
apropiate și mă invitaseră să merg în vizită la ei. Disperată după
o schimbare de decor și nostalgică după simpla certitudine pe
care mi-o oferise întotdeauna prietenia lor, mi-am făcut baga
jele și am plecat din Miami, în ceea ce speram a fi o călătorie
frumoasă.
Prima parte a zborului era directă până la St. Louis; de-aco-
lo, trebuia să iau un avion ușor, cu elice, până la aeroportul cel
mai apropiat de Carbondale. Avionul era mai mic decât cele cu
care eram eu obișnuită și mult mai zgomotos. Zbura și mult
mai aproape de sol decât avioanele transatlantice, iar eu eram
hiperconștientă de pământul deasupra căruia zburam, cu fer
mele, șoselele si mașinile clar vizibile. Pe măsură ce treceau
minutele, m-am convins că ceva îngrozitor urma să se întâm
ple, că avionul se va prăbuși și va exploda și că numai puterea
mea de concentrare putea să prevină asta. Poate dacă mi-aș ține
respirația. Poate dacă aș închide ochii și aș număra. Nu, să stau
cu ochii închiși în mijlocul fanteziilor de moarte și distrugere nu
era niciodată o idee bună; trebuia să mă mențin vigilentă.
Bineînțeles, nu s-a întâmplat nimic. Zborul a fost lipsit de
evenimente, am aterizat fără probleme, iar fețele zâmbitoare ale
prietenilor mei când m-au întâmpinat au reușit să-mi învingă
fanteziile. Pe măsură ce-am început să mă mai adun puțin, am
făcut tot posibilul să particip cât mai bine la conversațiile hao
tice, de punere la curent, pe care prietenii vechi le au de obicei
când sunt din nou împreună, după multă vreme petrecută sepa
rat. îmi mergea gura ca unei ciocănitoare, despre Oxford, des
pre anii din Anglia, dificultățile relocării, provocările ce urmau
la Yale. Era ca și cum mi-ar fi fost frică de ce s-ar întâmpla dacă
aș tăcea.
ELYN R. SAKS
Kenny și Margie locuiau într-o casă mare și confortabilă și 157
făceau tot ce se putea pentru a mă ajuta să mă simt relaxată și
ca acasă acolo. Viața lor împreună părea atât de liniștită, atât de
normală. Kenny părea să se bucure de postul lui, de studenți
și colegi; Margie părea la fel de fericită, fiind educatoare la o
grădiniță din localitate. Știau de internările mele, dar nu le-am
spus niciodată că fusesem psihotică. Voiam ca ei să aibă o părere
bună despre mine. Nu voiam să se uite la mine și să vadă o per
soană nebună. Mai mult decât orice, voiam să stau cu ei cât mai
mult, sperând să absorb din normalitatea lor, să-mi adun curaj
din încrederea lor intrinsecă în faptul că eram o prietenă bună
și o persoană de bun simț. Dar nu mă puteam opri din a-i scrie
dnei Jones, iar noaptea nu mă puteam opri din plâns.
La scurt timp după întoarcerea mea în Miami, a venit timpul
să mă pregătesc pentru plecarea în nord, la Yale. Pe cât de mult
anticipasem asta, când chiar a venit momentul de a face planuri
și a lua decizii, am devenit complet dezorientată și panicată.
Făceam liste cu lucrurile pe care le aveam de făcut, iar apoi, la
fel de repede, tăiam unele lucruri și le înlocuiam cu altele. Să
iau un zbor până la aeroportul La Guardia, din New York, chiar
dacă New Haven e la două ore distanță? Sau să iau unul până
în Hartford, care e mai aproape, dar are mai puține zboruri dis
ponibile? La ce oră ar fi mai bine să zbor? Să iau totul cu mine
sau să trimit bagajele și hainele de iarnă înainte? Chiar, haine?
Facultate de drept, o universitate din Ivy League11... Ideea unei
expediții de cumpărături cu mama mă îngrozea (bănuiesc că și
pe ea la fel), așa că am apelat din nou la catalogul L. L. Bean,
11 Expresie informală, care desemnează un grup de universități foarte înalt cotate din
Statele Unite, ce include Universitatea Brown, Universitatea Columbia, Universitatea
Corneli, Universitatea Dartmouth, Universitatea Harvard, Universitatea din
Pennsylvania, Universitatea Princeton și Universitatea Yale. (N.t.)

158 de unde mi-am ales, în principal, pantaloni de stofă, închiși la
culoare, cămăși și pulovere subțiri. Mama a ridicat din sprânce
ne aproape imperceptibil, dar i-am măturat din cale orice îngri
jorare. Doar nu-mi păsase niciodată prea mult cum arătam, de
ce aș începe acum? Pe deasupra, nu aveam energie de irosit pe
exterior, când atât de multă din atenția mea se concentra pe abia
stăpânitul haos din capul meu.
Facultatea de Drept Yale — clădirea Sterling Law — ocupă

o întreagă stradă din centrul orașului New Haven, vizavi de
principala Bibliotecă Universitară. Construită în timpul Marii
Depresiuni, formează un grup de structuri gotice impozante,
acoperite de fireștile gravuri, sculpturi și vitralii, dintre care
multe sunt ornamentate cu medalioane de sticlă viu colorată.
Pe cât de măreț sună însă, în perioada în care am fost eu acolo,
complexul era dărăpănat, cu geamuri lipsă care produceau un
curent interior, și foarte precar întreținut — abia în 1995, a înce
put o extrem de necesară renovare, de milioane de dolari, care
a durat cinci ani până la finalizare.
Urma să stau într-un apartament de trei camere, cu o sufra
gerie comună, pe care o împărțeam cu Emily, o roșcată plină
de viață, care se trăgea dintr-o familie bogată și care era atât de
entuziasmată de a se afla acolo, încât, pentru oricine altcineva,
încântarea și veselia ei ar fi fost contagioase. Dar nu și pentru
mine. Nu eram nicidecum în formă pentru a o lua de la zero
în altă parte, cu atât mai puțin într-un loc atât de intimidant ca
Facultatea de Drept Yale.
Odată ce-au început cursurile, cantitatea de studiu care ni
se cerea impunea să mă opresc din a-i scrie dnei Jones. Aveam
cursuri aproape douăsprezece ore pe săptămână și multe ore de
ELYN R. SAKS
petrecut la bibliotecă, înainte și după cursuri, precum și până 159
târziu în noapte. Clădirea facultății și căminele formau un soi de
structură pătrată închisă, așa că majoritatea dintre noi aproape
că ne dădeam jos din pat și intram direct într-o sală de curs. Deși
Oxfordul presupusese multe provocări, acolo nu se pusese pro
blema unor asemenea restricții de timp și efort. La doar câteva
zile de la începerea cursurilor la Yale, eram deja pe o bandă de
alergat, care nu părea să aibă un buton de oprire.
Viața mea socială era cum fusese întotdeauna când ajungeam
într-un loc nou. Cunoșteam oameni noi, dar nu prea îmi făceam
prieteni. Nu îmi puteam asuma riscul ca vreo persoană să știe
adevărul. Nu era nimeni în care să pot avea încredere, nimeni
care nu ar fi fost dezgustat de ce se petrecea în mintea mea. Și,
deși întotdeauna mă simțisem o străină, sentimentul de alienare
a fost cu atât mai pregnant în acele câteva prime luni din New
Haven. Eram în 1982, iar eu nu mai fusesem în țară de cinci ani.
Nu știam aproape nimic despre viața culturală americană sau
despre ultimele mode sau celebrități în vogă și nici că-mi păsa.
Conversațiile pe teme politice mă lăsau rece; cât fusesem pleca
tă, cineva încercase să-1 asasineze pe președintele Reagan, iar eu
abia dacă înregistrasem informația. Oamenii din campus ascul
tau muzică la mici casetofoane cu căști și vorbeau despre clipuri
rock. Eu nu văzusem sau auzisem de clipuri rock niciodată (sau
de noul post de televiziune de muzică rock, MTV, darămite de
televiziunea prin cablu) și pierdusem cinci ani de cinema — nu
știu de ce eu și prietenii mei nu merseserăm la filme la Oxford,
dar n-o făcuserăm. Eu încă purtam pantofi bleumarin din pânză,
în timp ce tot restul lumii trecuse la încălțăminte sport mai
modernă, la adidași, care erau la modă. Vorbeam cu puțin accent
englezesc (pe care americanii îl considerau britanic, iar orice

160 britanic l-ar fi recunoscut imediat ca american) și, fără îndoia
lă, asta mă făcea să par cu nasul pe sus. De fapt, îmi însușisem
involuntar multe din atitudinea britanică — mă mențineam foar
te rezervată față de oamenii pe care nu-i cunoșteam și eram chiar
oarecum uimită când studenții se adresau unora dintre profesori
la pertu sau când puneau întrebări personale sau făceau comen
tarii familiare, pe care eu le percepeam ca nepoliticoase sau inva-
zive. Ultimii cinci ani, în orice context profesional, fusesem „dra
Saks"; trecerea la „Elyn" îmi părea stranie și puțin dezorientantă.
Corespondența cu dna Jones funcționase ca un fel de supapă
de siguranță sau depozitar al tuturor delirurilor mele. Știam că
persoana care îmi citea scrisorile mă cunoștea, mă înțelegea și
înțelegea contextul în care îi scriam. Dar odată ce n-am mai avut
timp să-i scriu, nu mai exista un spațiu în care să se ducă toată
nebunia, iar presiunea a început încet să se acumuleze. In plus,
nu mă aflam în nicio formă de tratament sau terapie și nici nu
luam niciun fel de medicație. Aveam destule indicii că ar trebui
să fac ceva — să vorbesc cu cineva, să iau niște medicamente.
Măcar de atât eram conștientă; până una-alta, nu eram proastă.
Dar pastilele erau rele, medicamentele erau rele. Cârjele erau
rele. Dacă ai nevoie de o cârjă, asta înseamnă că ești invalid,
înseamnă că nu ești îndeajuns de puternic să te descurci de unul
singur. înseamnă că ești slab și de nimic. Pentru mine, valoarea
personală se măsura în și prin muncă.
Am nevoie să muncesc. Am încercat să ignor faptul că eram
convinsă că persoana care preda cercetarea judiciară făcea
comentarii peiorative la adresa mea, în timpul cursurilor. Am
încercat să nu le acord nicio atenție celorlalți studenți care,
bineînțeles, mă credeau rea și defectă și care vorbeau despre
mine când nu-i puteam auzi. Nu mă puteam bucura de niciun
ELYN R. SAKS
un pic de liniște sau repaus în casa în care locuiam — acolo 161
învăța veșnic vesela mea colegă de apartament. Voiam s-o sun
pe dna Jones, dar Emily era mereu acolo, iar gândul că ea ar
putea auzi conversația mă îngrozea. Dacă doar aș încerca înde
ajuns de mult, dacă m-aș concentra îndeajuns de bine, aș putea
învinge treaba asta de una singură.
Și apoi, am început să am gânduri intens psihotice în legătură
cu profesoara mea de „contracte“, o femeie tânără, inteligentă și
amuzantă, plină de vervă, pe care ajunsesem repede să o idea
lizez. Are grijă de mine. E Dumnezeu. Are puterea să facă totul bine
pentru mine. Știe despre asasinate și vrea să ajute. Totuși, n-o s-o las
să mă omoare. Vrea să mă ajute. O să aibă grijă de mine. Are puterea,
pentru că e Dumnezeu. O să mă încălzesc la căldura ei dumnezeiască.
în fiecare noapte, petreceam ore în șir pierdută în aceste gân
duri, întrebându-mă dacă ar trebui să-i mulțumesc pentru tot
ce face în numele meu. Ar trebui să-i aduc vreun cadou? Sau ar
trebui, în loc, să-i scriu un bilet?
Și, de fiecare dată, mă durea capul de la toate aceste gân
duri — o durere reală, spasmodică, dogoritoare, nu ca durerea
fizică de cap, ci ca niște palpitații extrem de intense, undeva
sub cutia mea craniană; unde sonore. Aveam zile în care îmi
era teamă că, de fapt, creierul chiar mi se încingea și ar putea
exploda. Vizualizam materie cerebrală țâșnind în toată camera,
împroșcând pereții. De fiecare dată când mă așezam la un birou
și încercam să citesc, mă trezeam ridicându-mi mâinile la tâm
ple, încercând să țin totul înăuntru.
într-o zi, în timp ce stăteam de vorbă cu Emily, m-am întors
și, în spatele meu, am văzut un bărbat uscățiv, cu barbă și o
privire sălbatică, cu un cuțit mare în mână, pregătit să atace,
înspăimântată, mi s-a tăiat respirația.

162 — Elyn, ce e în neregulă? a întrebat Emily.
— Nimic, i-am răspuns. Nimic nu e în neregulă.
La numai două săptămâni de la începerea semestrului,
deja nu mai puteam îndura, așa că m-am hotărât să fac apel la
Centrul de Sănătate pentru Studenți. La prima consultație, am
întâlnit varianta americană a doctorului Bames, oarecum nepri
ceputul psihiatru care mă avusese în grijă la Oxford. O stagia
ră începătoare, dr. Baird era vizibil șocată de aproape incom
prehensibila mea turuială. Termenul tehnic pentru ce făceam
(atunci când cineva spune cuvinte care sună asemănător, dar nu
au nicio legătură reală între ele) este „salată de cuvinte" — deși,
în cazul meu, „salată de fructe" ar fi fost mai potrivit.
— Mă cheamă Elyn. îmi spuneau „Elyn, Elyn, pepenelin".
La școală. Unde mă duceam. Unde sunt acum și am probleme.
— Ce fel de probleme? a întrebat.
— Sunt probleme. Chiar aici, în River City. Căminul celor din
New Haven. Unde nu e niciun adăpost, nou sau vechi. Nu caut
decât un adăpost. Poți să-mi oferi adăpost? Nu ești prea tânără?
De ce plângi? Plâng pentru că vocile sunt la capătul timpului.
Timpul e prea bătrân. Am omorât o mulțime de oameni.
— E, ă, atunci, Elyn, a început, uitându-se întâi la carnețelul
ei și-apoi la mine, cred că ai niște dificultăți psihologice. Există
un cuvânt, „delir", care se referă la o credință fixă, dar falsă, care
nu se bazează pe un fapt real. Asta pare să se întâmple cu tine.
I-am mulțumit pentru lecție. Și-a închis carnețelul și mi-a
spus că ne vom vedea săptămâna următoare.
Când am plecat de la acea consultație, am plecat speriată.
Lucrurile îmi scăpaseră de sub control și nu știam de unde să cer
ajutor. De singura persoană care știam că m-ar fi putut face să
mă simt mai bine mă despărțea un ocean. Am început să devin
ELYN R. SAKS
îngrijorată mai ales de cine ar putea să fie rănit dacă ar fi urmat, 163
la propriu, să-mi explodeze capul. Problema victimelor colaterale.
Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază de vineri, m-am
convins că nu voi reuși să trec weekendul și m-am dus să
mă vadă medicul de gardă de la Centrul de Sănătate pentru
Studenți. Psihiatra care era de gardă era drăguță și un pic mai
în temă decât prima doctoriță care mă văzuse; această tânără
specialistă în sănătate mentală vorbea cu un accent latino și
părea extrem de empatică. Cu toate astea, la doar câteva minute
după ce am cunoscut-o, m-am hotărât brusc că trebuia să închei
conversația cu ea dinăuntrul micului ei dulap. M-am ridicat și
m-am îndreptat către el, iar apoi m-am vârât înăuntru. Dar ea
n-avea de gând să tolereze așa ceva.
— Elyn, dacă nu ieși acum, să stai de vorbă cu mine, va tre
bui să te internez.
Ascultătoare, am ieșit din dulap și m-am așezat.
— E un război în China, i-am spus. Trebuie să fii înarmat din
plin. Ești Dumnezeu? Ai omorât vreodată pe cineva?
— Nu, nu, pe nimeni, a spus încet. Elyn, după ce stăm puțin
de vorbă, dacă te întorci în apartamentul tău, cum crezi c-o să
te descurci restul weekendului?
Am dat din cap că nu știu. Din gură mi-au ieșit alte bol
boroseli.
Ea a mai chemat un terapeut în cabinet, un asistent social
tânăr, micuț, slab și musculos, cu o atitudine de tipul „fără pros
tii". E drăguț, m-am gândit. Nu e înspăimântător. Nu e înspăimân
tător încă.
După ce mi-au mai pus câteva întrebări și, practic, n-au pri
mit nimic în schimb, m-au anunțat că ei credeau c-ar fi cel mai
bine să-mi dea puțină medicație.

164 — Se numește Trilafon12, a spus femeia. Este un neuroleptic.
O să te-ajute cu gândurile tale confuze.
Știam exact ce este un neuroleptic — medicație antipsihotică,
cu efecte secundare îngrozitoare, cum ar fi sedarea profundă,
brațe sau picioare pe care nu le poți opri din tremurat (uneori,
ireversibil) și un scenariu cu totul negru, care includea moartea.
In niciun caz nu aveam de gând să iau prostia lor de medica
ment. De ce-ar trebui să iau un medicament, când tot ce fac este să
spun ceea ce gândesc și alți oameni, dar lucruri pe care, din cine știe ce
motiv, ei nu le spun? Cu toții gândim așa, așa sunt creierele noastre;
nu-i ca și cum aș fi psihotică sau ceva de genul ăsta. Spusesem asta
cu voce tare? Nu eram sigură.
Cei doi au chemat o a treia persoană — șeful serviciilor de
psihiatrie, un bărbat mai în vârstă, scund, cu părul alb. Toți trei
încercau să mă convingă să iau medicația.
— Nu, nu, am spus. Nu pot face asta. Sunați-1 pe soțul prietenei
mele Jean. Richard. El e neurolog. Ne știam din Anglia, dar acum
ei sunt în Washington, D.C.; o să vă spună. Richard știe cum stau
lucrurile cu creierul meu, o să știe el ce e cel mai bine de făcut.
Au clătinat din cap. Au început să-mi pară niște păpuși. Niște
marionete.
— Elyn, dacă nu ești de acord să iei medicația, este posibil să
trebuiască să te internăm.
Asta mi-a transmis ceva ca un șoc electric prin corp, care m-a
forțat să-mi concentrez mintea, m-a forțat să îmi adun vorbirea
și să reușesc să articulez cuvintele, care îmi ieșeau ca niște pie
tre din gură.
12 Medicament antipsihotic clasic, având ca substanță activă perfenazina, utilizat în

tratamentul psihozei și cunoscut pentru efectele sale de combatere a delirului și a
halucinațiilor. (N.t.)
ELYN R. SAKS
— Nimic din toate acestea nu este necesar, am spus pe cât de 165
ferm puteam să o fac. Simplul fapt de a fi fost aici, de a fi stat de
vorbă cu dumneavoastră — mă simt mai bine acum. Dacă m-ați
duce la un spital, mi-ar da drumul. Nu poți reține pe cineva care
este atât de bine ca mine. O să plec de-acolo imediat.
Fusese un joc de rol, dar mersese. Au fost de acord să mă
lase, în schimb, să-mi petrec weekendul în infirmeria centrului
pentru studenți. Și deși au continuat să argumenteze în favoarea
Trifalonului, mi-au promis că nu mă vor forța să-1 iau.
Câștigasem bătălia. Dar eram pe cale de a pierde războiul.
Asistentul social m-a însoțit până înapoi la cămin, ca să-mi
iau lucrurile; apoi ne-am întors și am mers la infirmerie, afla
tă la ultimul etaj al clădirii Centrului de Sănătate. Nu eram
mulțumită, dar încercam să mă consolez pe cât de bine puteam.
Cel puțin nu ești în spital. A fost cât pe ce.
Am rămas așezată pe marginea patului timp de câteva
minute, care mi-au părut foarte lungi, iar apoi m-am hotărât să
arunc o privire primprejur. Spre surpriza mea, am descoperit
că puteam cu ușurință să ajung la lifturi, fără intervenția nimă
nui, și să cobor la parter, adică exact ceea ce am și făcut. Am stat
afară, pe treptele clădirii, cel puțin o jumătate de oră, fumând și
gândindu-mă la ce-ar trebui să fac în continuare.
Era o frumoasă seară de toamnă în New England, cu un cer
senin, plin de stele. Aerul era proaspăt și înviorător, iar în cam
pus era o atmosferă de liniște și ordine. Locul meu nu-i aici, m-am
gândit. Ar trebui să fiu la bibliotecă, lucrând; toate astea nu sunt
decât o neînțelegere, o regretabilă neînțelegere. Dar este cel puțin zece
seara, e prea periculos de mers prin zona asta singură. S-ar putea
supăra sau înfuria dacă văd c-am dispărut. E, ce mama naibii, mai
bine mă-ntorc sus și-mi petrec noaptea aici. Oftând, am intrat înapoi

166 înăuntru și m-am îndreptat către lifturi, lăsând minunata noap
te în urmă.
Când am intrat înapoi în pavilion, m-a văzut una dintre
asistente.
— Uite-o! a țipat.
Brusc speriată, am luat-o la goană, ca o vulpe care tocmai a
auzit lătratul câinilor de vânătoare. Repezindu-mă pe cea mai
apropiată ușă, am fugit în jos pe scările de incendiu, auzindu-i
alergând după mine. Ecoul vocilor lor ajungând până la mine,
sunetul pantofilor lor tropăind pe treptele de metal. Cu doar
un etaj mai jos decât ei, am reușit să ajung până la unul din
tre etajele inferioare, unde am găsit o ușă deschisă. Părea să
fie o cameră de joacă pentru copii. Gâfâind, m-am ghemuit la
podea și m-am târât până sub o măsuță, încovrigându-mă cât
de strâns am putut. Auzeam agitația de afară, oameni strigân-
du-mi numele, alergând înainte și înapoi pe holuri, căutân-
du-mă. într-un final, cineva a intrat în camera în care eram și a
aprins lumina.
— Am găsit-o!
Am implorat-o, incoerentă.
— Vin mase de buldogi! Masele astea, boli! De ce îmi fac
asta? De ce?
Membrii personalului s-au adunat repede laolaltă, pentru a
se consulta, rămânând aproape, ca să se asigure că nu fug. Până
să ajungă clinicienii care erau de gardă, eram înapoi în camera
mea, stând calmă pe pat și incapabilă să alcătuiesc o propoziție
inteligibilă.
— Ce se întâmplă, Elyn? m-a întrebat asistentul social.
Am ridicat din umeri.
— Mă plictiseam, m-am hotărât să fac o plimbare.
ELYN R. SAKS
— înțeleg, a spus. Și te-ai gândit să pleci cât ai făcut plimba- 167
rea asta?
— M-am gândit la asta, am recunoscut, dar m-am hotărât să
rămân.
— O decizie bună, mi-a răspuns el și a zâmbit. Și cum te simți
acum?
— Bine. Sunt bine. Totul e OK.
— Da, chiar ne pari OK acum, a spus. Dar personalul de la
infirmerie crede că ești prea dificil de gestionat, așa că nu poți
rămâne aici.
Pe cât de drăguț era, mesajul era clar: eram dată afară din
Centrul de Sănătate. O rușine. Nu mă puteam hotărî dacă să
bufnesc în râs sau în plâns.
Psihologa și asistentul social mi-au indicat să petrec noaptea
la cămin și să mă întorc a doua zi dimineața, ca să vadă cum
mă simțeam. Am fost de acord. Mi-au dat o mică rezervă de
Trilafon, încurajându-mă că m-ar face să mă simt mai bine.
Urma să nu iau niciodată acel Trilafon; singura dată când
chiar m-am gândit la medicament a fost la câteva zile mai târziu,
când pachețelul mi-a căzut din buzunar, după cursul de drept
constituțional, iar profesorul meu, oarecum jenat, mi l-a retur-
nat a doua zi.
Cu toate acestea, m-am supus revenirii la centrul de sănătate
a doua zi dimineață. Nu dormisem, fanteziile mele umpluseră
încăperea și nu reușeam să-mi fac gura să funcționeze când a
venit momentul să mă întâlnesc cu psihologa și asistentul social.
— Unu. Ritm, pe rând. Timpul este un număr, le-am spus.
— Pari supărată astăzi, Elyn. Poți să ne spui cum te simți?
— Acolo sunt câmpurile de execuție, am spus. Capete explo
dând. N-am făcut nimic rău. Ei doar au spus: „Cutremurat,

168 neadevărat, de apă-nconjurat". Mergeam la schi. încercați să
mă omorâți?
— Nu, bineînțeles că nu, suntem aici numai pentru a te ajuta.
Te-ai mai gândit la a lua niște medicamente?
La acel moment, m-am vârât sub birou și am început să gem
și să mă legăn. Creaturile fără chip dându-mi târcoale, nevăzu
te de nimeni altcineva decât de mine, urmau să mă sfărâme în
bucățele. „Mă omoară. Mă omoară! Trebuie încercat. Decedat.
Falsificat. Lamentat."
— Vrem să-ți venim în ajutor, Elyn.
Psihologa mi-a spus că se va duce la cabinet, să dea niște
telefoane și că asistentul social va rămâne cu mine. M-am ghe
muit, acolo unde eram, legănându-mă și gemând sub scaun.
Creaturile voiau să mă omoare, iar doctorii voiau să mă trimită
la spital. Știam asta cu certitudine. Trebuia să fug de acolo.
Târându-mă de sub birou, i-am spus încet asistentului social
că aveam nevoie de puțină apă. M-a urmat din încăpere și către
dozatorul de apă. Deodată, am țâșnit către ușa laterală, spe
rând să cobor pe scări, dar el s-a mișcat repede, m-a prins după
câteva trepte și m-a cuprins cu brațele, imobilizându-mă. Deși
mic de statură, era foarte puternic și nu mă puteam mișca în
strânsoarea pe care a menținut-o, cât m-a adus înapoi în încă
pere.
— îmi pare rău c-am făcut asta, mi-a spus cu regret. Insă tre
buia, știi, dar mă simt prost c-am făcut-o.
Pe cât de fărâmițată eram, l-am crezut. Voia să se poarte fru
mos cu mine, dar, cumva, făceam ca acest lucru să-i fie dificil.
Psihologa s-a întors în încăpere și ne-a comunicat că era greu
de găsit un pat într-un spital în weekend. Apoi, asistentul social
a replicat că ar putea da și el câteva telefoane, ca să vadă dacă
ELYN R. SAKS
nu găsește vreun loc liber pe undeva. A plecat să dea telefoane. 169
Psihologa a rămas cu mine.
Mă duceam la spital pentru a treia oară, eram sigură de asta.
Urma să fiu din nou o pacientă internată și să mă forțeze să iau
medicamente. Fiecare celulă din corpul meu urla. Nu voiam spi
tal. Nu voiam medicamente. Nu voiam decât ajutor.
Străduindu-mă să-mi controlez groaza din glas, am întrebat-o
politicos pe psihologă dacă am putea merge pe hol, ca să beau
apă. M-a urmat din încăpere și apoi către dozatorul de apă și,
încă o dată, am tulit-o către ușa din lateral și către scări.
— Elyn, oprește-te. N-o să te pot prinde din urmă. Te rog,
oprește-te, acum.
Nu nu nu nu nu. Nevăzând nimic în jurul meu — obstacole,
alți studenți, oricine care m-ar fi putut observa — am fugit pe
de-a-ntregul campusului, până înapoi la mine în cameră. Din
fericire, colega mea de apartament nu era acolo.
Și astfel, cariera mea în drept a avut parte de un început de
rău augur.

CAPITOLUL ZECE
Mă așteptasem întru totul ca un angajat de la Centrul de

Sănătate să trimită poliția din campus după mine și mă pregăti
sem pentru venirea ei. O să mă ia de-aici. O să mă închidă. Am stat
multă vreme ghemuită, la mine în cameră, așteptând inevitabila
bătaie în ușă. Dar n-a venit nimeni. Speriată, dar agitată, m-am
hotărât că aș fi putut fie să rămân ascunsă la mine în cameră,
fie să-mi asum riscul de a ieși în lume. Și, știind exact ce m-ar
putea calma, am făcut ce făceam de fiecare dată când eram pusă
la zid — mi-am strâns cărțile și am plecat spre bibliotecă.
De cum am intrat pe ușă, am început să respir cu mai mare
ușurință. Mi-am petrecut întreaga zi acolo, citind și revizuin-
du-mi notițele, încercând să-mi concentrez gândurile asupra
cursurilor de săptămâna următoare. Din când în când, mă mai
uitam în spate, peste umăr, dar nimeni nu era atent la mine.
Până la sfârșitul zilei, reușisem să mă calmez.
Când m-am întors, în seara aceea, în cameră, am găsit un
mesaj telefonic pentru mine, pe care Emily nu-1 ștersese. Sunase
psihologa de la Centrul de Sănătate pentru Studenți și mi-a
părut atât profesionist, cât și frumos din partea ei că nu se pre
zentase. Mă rugase să o sun înapoi. M-am gândit câteva minute
la asta — care-ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla
ELYN R. SAKS
dacă nu aș face ce mă rugase? Dar apoi m-am hotărât că, dată 171
fiind starea în care fusesem în ultimele câteva zile, probabil că
era o idee bună să sun.
S-a dovedit că fusesem repartizată unui alt medic: Hans
Pritzer, psiholog cu experiență și psihanalist care, am descope
rit mai târziu, avea o reputație excepțională în abordarea „celor
mai dificile cazuri" ale Centrului de Sănătate.
Dr. Pritzer era austriac, bine făcut, roșcat și cu pielea albă;
vorbea cu un accent pronunțat, în care „s"-urile deseori sunau
a „z"-uri.
— Ai creat ceva agitație weekendul ăsta, mi-a spus la prima
noastră întâlnire, dând ușor din cap, ca un tată îngrijorat în fața
unei fiice neascultătoare.
Acezt veekend. Nu știu de ce, m-am relaxat un pic.
— Acum, trebuie să încercăm să lucrăm împreună, Elyn, ca
să evităm astfel de lucruri. Astăzi cum te simți?
Cum făceam aproape de fiecare dată când îmi era pusă între
barea asta de cineva pe care nu-1 cunoșteam, am răspuns repede:
— Bine. Mult mai bine, mulțumesc.
— Nu, nu prea cred că ăsta este adevărul, a spus el. Cred că
în mintea ta se întâmplă niște lucruri și că trebuie să îmi spui ce
gânduri îți trec prin minte, ca să putem să ne dăm seama care e
problema și cum s-o abordăm.
Ză putem za ne dăm zeaamaaa. Mă întrebam dacă așa suna
și cum vorbea Freud, cu „v"-urile și „z"-urile lungindu-se pe
măsură ce își conducea pacienții prin hățișurile propriilor minți.
Mintea mea, în schimb, se accelerase deja până la o asemenea
viteză încât abia dacă mai puteam să stau locului.
— Sunt oameni care mă controlează, îmi pun gânduri în
cap, i-am spus. Nu mă pot opune. îmi tot fac asta. Va trebui

172 să-i omor. Mă controlați? Ei mă fac să mă plimb prin cabinetul
dumneavoastră. Dau viată si iau viată.
Mergând dintr-o parte în alta, în timp ce vorbeam incoerent,
m-am oprit brusc, în mijlocul unei propoziții, țintuită locului de
ceva sau cineva nevăzut, iar apoi am început să mă legăn și să
gem. Voiam să mă întind pe divanul doctorului Pritzer, dar am
fost uimită de faptul că nu mi-a îngăduit asta.
— întinsul îi face pe oameni să regreseze, mi-a spus. Tu ești
deja prea regresată.
Surprinzător, mi-a spus că el nu credea că sunt schizofrenică.
— Pare că faci eforturi foarte mari să intri în contact cu mine,
a observat. Și ai funcționat cu succes în lumea asta, în timp ce
unele dintre trăsăturile principale ale schizofreniei sunt absența
contactului și incapacitatea de funcționare. Cel puțin, asta cred
deocamdată.
— Dar medicația? am întrebat. O să mă forțați să iau medi
camente? Pentru că nu vreau să fac asta. Nu pot să fac asta.
Medicamentele sunt rele, știți.
— O să vedem cum merg lucrurile, mi-a răspuns. O să stăm
de vorbă și, pe măsură ce aflu mai multe, o să luăm hotărârea
asta împreună.
Voiam atât de mult să am încredere în el, în acest gentle
man din Lumea Veche, care-mi vorbea deschis și a cărui unică
hibă, deocamdată, era că nu era mult-iubita mea doamnă
Jones. Am hotărât că urma să ne vedem de două ori pe săp
tămână.
Iar apoi dr. Pritzer m-a anunțat că era vremea să plec.
— Nu... nu pot, am spus. Picioarele, atât de agitate până
atunci, mi se transformaseră în plumb.
Din nou, a dat ușor din cap.
ELYN R. SAKS
— E, Elyn, trebuie. Este timpul. Am alt pacient, ne vom reve- 173
dea destul de curând.
Fără nicio tragere de inimă, mi-am târșâit picioarele până în
sala de așteptare și m-am așezat. Forțele mă împiedicau să plec,
nu puteam să ajung la ușa de ieșire. Câteva clipe mai târziu,
Dr. Pritzer a venit în sala de așteptare pentru a-și întâmpina
următoarea pacientă și a o conduce în cabinet. Apoi, deodată,
a revenit.
— Crezi că acum poți să pleci, Elyn? m-a întrebat.
Am fost ușurată să constat că, gândindu-mă a doua oară,
puteam. Așa că am făcut-o.
La fiecare consultație după aceea, mai petreceam puțin timp
în sala de așteptare, de una singură, după terminarea ședinței.
Era ca și cum trebuia să-mi adun puterile, pentru a părăsi un
loc sigur. Dar Pritzer mă lăsa să mă hotărăsc singură când eram
pregătită de plecare și, de fiecare dată, reușeam să iau decizia
pe cont propriu.
Intre timp, continuam să merg la cursuri, chinuindu-mă să
mă concentrez îndeajuns de bine încât să-mi pot face treaba.
Dar încă eram convinsă că profesoara de contracte avea grijă în
mod special de mine. Poate ea și Pritzer lucrează împreună la cazul
meu. Oare sunt căsătoriți? Poate e ceva sinistru la mijloc. Exact, e
un experiment! Profesoara de contracte lucrează cu psihologul. Au un
contract pe viața mea. Terapie experimentală cu mesaje trimise prin
cazuri contractuale.
într-o ședință cu dr. Pritzer, mă plimbam agitată dintr-o parte
în alta a cabinetului, devenind din ce în ce mai neliniștită, pe
măsură ce gândurile îmi deveneau mai violente.
— Am omorât oameni și voi mai omorî, am anunțat.
Aproape că mârâiam la el.

174 — Cine mai e cu noi în cabinet? Sunteți o ființă umană?
M-am îndreptat către o plantă mare, cu foarte multe frunze,
din colțul cabinetului și i-am rupt o frunză.
— Vedeți? Asta le pot face eu oamenilor.
— Nu ar fi trebuit s-o faci, Elyn, a spus dr. Pritzer, cu aspri
me. îmi place acea plantă. Nu vei mai face așa ceva.
Rușinată, m-am așezat și am încercat să stau liniștită restul
ședinței. Stabilea limite; încercam să mă supun lor. Dar limitele
nu țineau niciodată, cel puțin nu în mintea mea. Pe măsură ce
treceau zilele, mă simțeam din ce în ce mai în pericol, ca și cum
mă țineam cu greu de marginea unei prăpăstii, iar puterea mâi
nilor îmi slăbea.
La cursuri, mi s-a dat de pregătit primul referat de opinie și
interpretare juridică. Scopul lui era de a explica o arie a dreptu
lui foarte specifică, într-o manieră succintă și concludentă. într-o
astfel de lucrare, abordezi o chestiune din ambele perspective;
într-un eseu, argumentezi doar dintr-un singur punct de vede
re. Tema a fost anunțată cu două săptămâni înainte de terme-
nul-limită, cu un format prestabilit, iar lungimea trebuia să nu
depășească cincisprezece pagini. Ca și în privința tuturor celor
lalte limite, am depășit-o, bineînțeles, și pe asta — în plus față
de ce aveam de lucru pentru celelalte trei cursuri, am muncit la
lucrare zi și noapte, ore în șir, fără să dorm. Și când am terminat,
avea o lungime de aproape cincizeci de pagini. Am aflat mai târ
ziu că persoana responsabilă de acordarea calificativelor pentru
lucrări a fost de părere că fusese una dintre cele mai bune două
lucrări predate pe parcursul întregului an. Dar nu fusese ce mi
se ceruse.
— Este foarte bună, mi-a spus asistentul de curs. Dar nu este
un referat — este mai degrabă un articol.
ELYN R. SAKS
Dreptul este precis; se aștepta și din partea mea să fiu precisă. 175
Și voiam să fiu. Dar, de fiecare dată, ceva din mine mă împingea
mai departe decât ar fi trebuit să merg. Lucrarea era inaccepta
bilă. Eu eram inacceptabilă.
Și apoi, mi s-a dat de făcut un al doilea referat de opinie juri
dică. La momentul acela, era ca și cum mi s-ar fi cerut să urc
Everestul în teniși. Prea angoasată ca să pot citi, nu vedeam
decât cuvinte puse de-a valma pe pagină, fără nicio coerență. Ce
era mai rău, nu-mi mai aminteam nimic din ce citisem până la
momentul acela, iar când încercam să scriu, ieșeau numai non
sensuri — șiruri de cuvinte fără noimă și fraze care nu spuneau
nimic, nici în context, nici în afara lui, exact la fel cum se întâm
plase la Oxford, când îmi fusese cel mai rău. Dna Jones, unde
sunteți? Am nevoie de dumneavoastră. Am mai fost aici și m-ați scos
la lumină. Unde sunteți?
întreaga mea viață, cărțile îmi fuseseră colacul de salvare,
adăpostul, locul în care mă refugiam când nu mergea nimic alt
ceva. Dar acum cărțile nu-mi mai ofereau decât pagină după
pagină de nimic care să aibă vreun sens. Intrată în panică, m-am
îndreptat către vechiul meu volum de Aristotel, dar până și el
m-a trădat. Nimic, nimic.
Mi-am salutat cei doi colegi în biblioteca Facultății de Drept

Yale. Era ora zece, într-o seară de vineri.
Unul dintre ei era din Alabama și îl chema Rebel („pentru că
m-am născut cu picioarele înainte", explicase el), iar cealaltă era
o tânără pe nume Val. Amândoi erau în „grupul meu mic" —
singurul lucru de echipă pe care îl face un student în primul
semestru la Yale. Și niciunul dintre ei nu era prea încântat că
se afla la bibliotecă; până una-alta, era weekend și ar fi fost o

176 grămada de alte lucruri mai distractive pe care le-ar fi putut
face la zece, într-o seară de vineri. Dar, la insistențele mele, sta
biliserăm să ne vedem și să ne ocupăm de a doua lucrare. Deși
fiecare dintre noi era responsabil de lucrarea lui, aveam voie să
punem la punct strategia împreună. Trebuia s-o facem, trebuia
s-o terminăm, trebuia s-o producem, s-o...
— Lucrările sunt pedepse divine, le-am comunicat. Ele au
anumite semnificații. însemnul este pus pe capul tău. Așa spu
nea Pat. Ați omorât vreodată pe cineva?
Rebel și Val s-au uitat la mine de parcă tocmai ar fi fost — sau
eu aș fi fost — stropită cu apă rece.
— E o glumă, nu? a întrebat unul dintre ei, amuzat. Despre
ce vorbești, Elyn?
— A, lucruri obișnuite. Stiti voi. Rai si iad. Cine-i ce, ce e cine.
Hei! am spus, sărind de pe scaun. Hai să mergem cu toții pe
acoperiș. E OK. E sigur.
M-am grăbit până la cea mai apropiată fereastră mare, am
deschis-o, iar apoi m-am cățărat prin ea și am pășit pe acoperiș,
o suprafață plană și deloc înspăimântătoare. Câteva clipe mai
târziu, m-au urmat și Rebel și Val.
— Acuma, na, ar putea să ne vadă poliția și să cheme
mascații, am spus, râzând. Vă puteți imagina? „Cod roșu, cod
roșu, au fost puse sub urmărire persoanele care încearcă să intre
prin efracție în biblioteca de drept Yale." Mda, de parcă ar fi
multe lucruri de valoare acolo.
Nu aveau cum să nu râdă și ei. M-au întrebat ce mă apucase.
— Asta sunt eu cea adevărată! am proclamat, fluturându-mi
mâinile deasupra capului. Și apoi, târziu, într-o seară de vineri, pe
acoperișul Bibliotecii Facultății de Drept Yale, am început să cânt,
și nu încet. Veniți la tufișul luminat din Florida! Vreți să dansați?
ELYN R. SAKS
Zâmbetele s-au șters repede de pe fețele lor. 177
— Ai luat ceva, m-a întrebat unul. Ești fumată?
— Fumată? Eu? Nici gând. Nu drogurilor! Haideți, să dan
săm! Veniți la tufișul luminat din Florida! Unde lămâi se fac.
Unde sunt pui de drac. Mai e cineva aici cu noi? Hei, stați un
pic, ce-i cu voi? Unde vă duceți?
Rebel și Val îmi întorseseră ambii spatele și voiau să meargă
înapoi înăuntru.
— Mă înspăimânți, a spus unul dintre ei.
— OK, vin și eu înapoi. Dar nu e nimic acolo. Nimic.
în timp ce ne băgăm cu toții înapoi prin fereastră, unul din
tre colegii mei a spus ceva despre Centrul de Sănătate pentru
Studenți.
— Poate ar trebui, ăă, să te vadă cineva de acolo.
— Mă vede deja cineva de acolo, am răspuns eu. De două ori
pe săptămână.
— A. Bine. Dar totuși ce-ar fi dacă te-ai duce, poate, acum
până acolo?
Am dat din cap că nu.
— Nu. Nu acum. Trebuie să lucrez. Avem lucrarea asta.
Odată ce ne-am așezat toți din nou în jurul mesei, am început
să îmi pun cu grijă manualele, unul deasupra celuilalt, într-un
mic turn. Apoi, mi-am rearanjat paginile cu notițe. Nesatisfăcută,
le-am rearanjat, din nou.
— Nu știu dacă trăiți aceeași experiență pe care o trăiesc eu,
cu toate cuvintele sărind dintr-o parte într-alta a paginilor, le-am
spus. Cred că cineva s-a infiltrat în fotocopiile cazurilor mele. In
situația aceasta, trebuie să cercetăm cum se articulează ideile. Eu
nu cred în articulații. Dar îți țin corpul laolaltă.

178 Asta era mai mult decât s-ar fi așteptat oricare dintre ei.
— E aproape de miezul nopții și nu facem nicio treabă aici.
Hai să plecăm; putem să mai încercăm cândva mâine.
— Nu, nu, nu pot merge acasă încă. Trebuie să lucrez.
Huhurez. Din naștere.
— Elyn, noi trebuie să plecăm, au spus, strângându-și cărțile
și uitându-se agitați în jur.
Era evident că îi speria ceva.
— Te rugăm. Și trebuie să vii și tu cu noi.
— Nu, nu pot. Trebuie să lucrez. O să rămân aici și-o să mă
ascund între rafturi.
Am mai rămas multă vreme după plecarea lor, singură pe
podea, între două teancuri de cărți, vorbind șoptit și incoerent.
In bibliotecă s-a făcut chiar mai liniște; sector după sector, lumi
nile se stingeau. într-un final, îngrozită să nu rămân încuiată
înăuntru peste noapte, m-am ridicat și am plecat, privind în jos,
ca să nu trebuiască să am contact vizual cu vreunul dintre cole
gii mei, ceea ce nu prea ar fi avut cum să se întâmple la acea oră,
de vreme ce singura persoană ce părea să fi rămas acolo era total
indiferentul paznic de la intrare.
Bineînțeles, afară era complet întuneric. Nu-mi fusese nicio
dată confortabil în genul ăla de întuneric — sau, cel puțin,
nu fiind pe jos; pe acoperiș fusese mult mai plăcut. întregul
corp îmi tremura în timp ce mă îndreptam înapoi către came
ră. Și odată ajunsă acolo, nu puteam să dorm. Capul îmi era
prea plin de zgomot. Prea plin de lămâi, și lucrări pentru
facultate pe care nu le puteam scrie, și genocide pentru care
știam că voi fi responsabilă. Stând în patul meu, mă legănam
înainte și înapoi, gemând, cuprinsă de frică și de sentimentul
alienării.
ELYN R. SAKS
O făcusem, în cele din urmă: mă făcusem praf în public, în 179
fața colegilor, în fața colegilor mei de la Facultatea de Drept.
Cine eram, ce eram fusese dezvăluit. Acum toată lumea urma
să știe adevărul — cel al nimicniciei mele, al răului meu. Când
lucrurile fuseseră atât de urâte la Oxford, faptul că știam că o
s-o văd pe dna Jones în fiecare zi mă ajutase să-mi conțin gân
durile psihotice în prezența altor oameni sau când trebuia să
lucrez. Dar nemaiavând-o pe dna Jones, căreia să-i duc nebu
nia, și nemaigăsind nicio alinare în studiu, nu mai exista nicio
oază. Ceva îmi desfăcea degetele mâinii cu care mă mai țineam,
unul câte unul și, foarte curând, urma, pur și simplu, să cad
în gol.
După o noapte de insomnie, m-am dus, cu încăpățânare, îna

poi la bibliotecă și am încercat din nou să mă ocup de lucra
re, dar nu-mi puteam face mintea să funcționeze. Panicată, am
fugit, la propriu, la cabinetul profesorului meu. Nu era nimeni
acolo. Am așteptat. Când a apărut prof. M., mi-a aruncat o pri
vire bănuitoare.
— Am venit să vorbim despre lucrarea mea, am spus. îmi cer
scuze, dar am nevoie de o amânare a termenului de predare.
— Mai bine vino la mine în cabinet, să vorbim despre asta,
mi-a răspuns.
Când m-am așezat pe scaunul din fața biroului lui, m-am
aplecat în față, ducându-mi umerii la urechi, ca și cum m-aș fi
așteptat să fiu lovită.
— Materialele pentru lucrare au fost infiltrate, i-am spus,
uitându-mă în jos. Sar de colo-colo. Eram bună la săritura în
lungime, pentru că sunt înaltă. Cad lată. Mai e cineva în came
ră? E vorba despre punct. Există un plan. Oamenii pun lucruri

180 înăuntru și-apoi spun că e vina mea. Eram Dumnezeu, dar am
fost retrogradată. Sunteți Dumnezeu?
Prof. M. a rămas perfect calm.
— Pari destul de supărată, Elyn.
Capul îmi vâjâia. Lămâi și lucrări și genocide.
— Păi, cu toate omorurile, am de ce să fiu supărată, am spus.
Apoi, am început să-mi fredonez cântecelul cu sucul din
Florida, învârtindu-mă prin biroul lui, cu brațele întinse ca niște
aripi. Iar apoi m-am dus într-un colț al biroului și m-am așezat
pe jos, continuând să cânt.
Prof. M. mă privea. Expresia de pe chipul lui era greu de des
cifrat. Ii era frică de mine? Era încurcat? Nu mă puteam hotărî.
Poate nici el nu se putea hotărî.
— Sunt foarte îngrijorat pentru tine, Elyn, a spus, în cele din
urmă. Am ceva treabă de făcut aici, iar apoi poate ai vrea să vii și să
iei cina cu mine și cu familia mea. Crezi că ai avea cum să fad asta?
Cât de plin de sens sunase.
— Da, am răspuns. Chiar mi-ar face plăcere. Dar, dacă nu
vă supărați, cred că o să ies pe fereastra asta și o să aștept pe
acoperiș, până când e timpul de plecare.
Dacă asta nu i-o fi părut o idee bună profesorului M., nu mi-a
dat nimic de înțeles. Așa că, am ieșit pe fereastră, pe acoperiș.
Mi-am petrecut următoarea oră și ceva râzând și cântând și
bolborosind pe acoperișul Facultății de Drept Yale. Am găsit
acolo doi-trei metri de cablu telefonic și mi-am făcut un fel de
curea. Am cules tot felul de obiecte de metal de pe acoperiș și mi
le-am agățat de curea. Cea mai însemnată descoperire a fost un
cui destul de lung și frumos, de vreo cincisprezece centimetri.
L-am băgat în buzunarul de la pantaloni. Nu știi niciodată când
ai putea avea nevoie de protecție.
ELYN R. SAKS
— Elyn? Poți să vii înapoi în birou acum, te rog? 181
Prof. M. venise, din nou, la fereastră.
— Am vorbit cu soția mea, a spus, și ne-am dori nu numai să
iei cina cu noi, ci poate și să rămâi la noi peste noapte.
Mi s-a părut că oferta era extrem de generoasă și i-am spus
cât de mult le apreciam amabilitatea. Mâncare gătită, oameni de
treabă cu care să stau de vorbă, cu care să-mi petrec timpul...
poate asta ar putea împiedica să-mi explodeze capul, împroșcând
pereții.
Așa că, în acea minunată sâmbătă după-amiază de toam
nă, eu și profesorul am făcut o lungă plimbare prin campu
sul Yale, eu purtându-mi cureaua din cablu de telefon. Cina de
la el de-acasă n-a mers prea bine, așa că s-a decis să sune la
Centrul de Sănătate pentru Studenți, să vorbească cu psihiatrul
de gardă — căruia îi vom spune Doctorul.
Când profesorul M. mi-a înmânat telefonul, Doctorul
m-a informat abrupt că primise un telefon de la cineva de la
Facultatea de Drept în noaptea din urmă, care afirmase că
păream extraordinar de tulburată. Mi-a pus, apoi, un număr de
întrebări, la care am dat răspunsuri irelevante, iar apoi a suge
rat că poate aș vrea să merg să mă vadă. Suna ca genul de per
soană care se uită la ceas și bate din picior, în timp ce așteaptă
să-i răspund.
— Nu știu, am răspuns. Nu, de fapt, nu cred c-aș vrea.
Cred că Doctorul a fost surprins și m-a sfătuit să mă gândesc
mai bine. (Și apropo, din experiența mea, cuvintele „acum, hai,
calmează-te" au, aproape inevitabil, efectul opus asupra persoa
nei cu care vorbești.)
— Știi, chiar ești un nemernic, am spus și am închis tele
fonul.

182 — Nici eu nu cred că s-a descurcat prea bine, Elyn, mi-a spus
profesorul, referindu-se la propria interacțiune cu Doctorul.
— Cred că trebuie să vorbesc cu prietenul meu, Richard, am
spus. E neurolog, știți.
Ceva urma să se întâmple cu mine; nu eram sigură ce anume,
dar știam că nu urma să fie plăcut. Părea imperios necesar să
încep să-mi adun forțele.
Când prof. M. mi-a făcut legătura și vechea mea prietenă Jean
a răspuns la telefon, i-am spus:
— Eu sunt, am sunat să vorbesc cu tine și cu Richard.
— Vocea ta sună ciudat, mi-a răspuns Jean. Ce se întâmplă?
Cum ești?
— E, sunt sus. Și jos. Și peste tot, am zis. E vorba de comen
zile puse în capul meu.
Iar apoi i-am spus șoptit lui Jean, cât de încet puteam, dar
extrem de serios, că făceam tot ce îmi era în putință, chiar făceam.
— Dar lucruri foarte abjecte sunt pe rol. Am fost încolțită,
iar punctele sunt punctate. Sunt în plină desfășurare demersuri
pentru ca eu să fiu ucisă.
Mi-am băgat mâna în buzunar; cuiul de pe acoperișul
facultății era încă acolo.
La telefon, s-a auzit vocea lui Richard.
— Elyn, a spus. E ceva în neregulă?
— Veniți la copacul însorit din Florida, i-am spus, în loc de
salut.
Un moment de tăcere, apoi:
— Ce vrei să spui? a întrebat.
— Suc de lămâie proaspăt din natură. E un vulcan natu
ral. Mi l-au pus în cap. Erupe. Am omorât mulți oameni. Am
omorât copii. E o floare pe raft. O văd înflorind. Ai omorât
ELYN R. SAKS
vreodată pe cineva, Richard? Profesorul meu e Dumnezeu. Am 183
fost Dumnezeu, dar am fost retrogradată. Crezi că e vorba de
Kilimanjaro?
— De când te simți așa? m-a întrebat Richard.
— Nu e vorba de simțit, i-am răspuns. E vorba de lucruri
care mi se întâmplă. Dau viață și iau viață. Nu încerca să-mi
tragi țeapă, Richard, am omorât bărbați mai adevărați decât tine.
Copii. Suc de lămâie. Punct.
— Elyn, ar trebui să știi până acum, nu are de ce să-ți fie
teamă de mine, a spus. Jean și cu mine îți vrem numai binele,
nu ți-am face niciodată vreun rău și nici nu am lăsa pe nimeni
altcineva să-ți facă.
— Dar sunt oameni care încearcă să mă omoare, am gemut.
Ce-o să mă fac? Sunt în cer. Mă omoară. N-am făcut-o eu.
Cu o voce blândă și afectuoasă, Richard mi-a spus că înțelegea
cât de supărată eram.
— Acum, te rog, lasă-mă să vorbesc cu prietenul tău, prof. M.
Ascultătoare, i-am înmânat profesorului telefonul.
Puteam să-mi dau seama după expresia de pe fața lui că era
tulburător ce auzea profesorul de la Richard. Aveam un episod
psihotic, asta spunea Richard, și trebuia să fiu dusă la spital cât
mai repede. Exista posibilitatea să fiu periculoasă, poate chiar
pentru copilul profesorului. (Nu am făcut niciodată vreun rău
nimănui. Cu toate astea, nu era exagerat, la momentul respectiv,
având în vedere ce îi spusesem la telefon, ca lui Richard să-i fie
teamă că aș putea-o face.)
Deloc surprinzător, prof. M. l-a sunat imediat pe Doctor și i-a
spus că urma să mă aducă la Camera de Gardă cât de repede.
— Vă rog, nu, nu, l-am implorat. Nu mă duceți la spital. O
să-mi facă mai rău, vă rog, nu mă faceți să merg acolo. Sunt

184 bine. Am fost un pic supărată, dar mă simt bine acum. Vă rog,
nu mă duceți la camera de gardă.
Profesorul M. a încercat să mă liniștească, dar a rămas pe
poziție.
— Nu, eu cred că trebuie să mergem la Camera de Gardă,
Elyn. Ești o femeie tânără și inteligentă, iar acum nu ești tu. Iar
Richard, care te cunoaște și ține la tine, crede și el că trebuie să
mergi. In orice caz, nu poți sta singură și îmi pare rău, dar nu
te pot lăsa să stai aici. La spital, o să poți să vorbești cu cineva
care te poate ajuta.
Am încercat să mă calmez, să mă concentrez pe a-1 convinge
să vadă lucrurile din perspectiva mea.
— Mulțumesc, însă nu, nu cred. Aș vrea să chem un taxi
acum, ca să mă pot întoarce în camera mea.
Dar el era hotărât — m-a dus la mașină, a deschis portiera
de pe partea pasagerului și, cu blândețe, dar ferm, m-a băgat
înăuntru.
Am sporovăit agitată tot drumul până la Spitalul Yale-New
Haven.
— Dumnezeule, e atât de târziu, nu este nevoie să stați cu
mine, spuneam. Dar aș putea, eventual, să împrumut niște bani
de la dumneavoastră? Va trebui să iau un taxi până acasă ime
diat ce se încheie această consultație. Va dura doar cinci minute,
cel mult zece, o să vă spună că sunt perfect bine, sunt sigură.
— Da, sigur. O să-ți împrumut banii.
Când am oprit în fața intrării de la Camera de Gardă, înainte
ca prof. M. să fi apucat să închidă motorul, am sărit din mașină
și am luat-o la fugă în direcția opusă. Nu plănuisem să fug, dar
îmi era frică. Toate se apropiau de sfârșit. Studenții știau, profe
sorii știau, Richard știa. Ăsta e sfârșitul. Sfârșitul.
ELYN R. SAKS
Nu erau genul de împrejurimi în care o femeie — sau oriei- 185
ne, de fapt — ar fi trebuit să fugă de una singură, pe întuneric,
fără bani sau vreo idee în legătură cu unde se ducea. Din ferici
re, prof. M. m-a prins din urmă până la capătul străzii, m-a luat
strâns de braț și m-a condus înapoi la Camera de Gardă.
— Așa e cel mai bine, spunea.
Ne-am așezat amândoi, cu asistenta de la intrare, pentru a
completa formularele necesare, iar eu am explicat repede că
prietenul meu, prof. M., avea îngrozitoare dureri de stomac și
trebuia să fie imediat internat. Râdeam isteric.
Câteva minute mai târziu, eram singură într-o mică rezervă,
așteptându-1 pe Doctor. Rolul de înger păzitor al profesorului
meu se încheiase, iar el plecase acasă. în locul lui, era un îngriji
tor din spital, un bărbat foarte mare, cu un chip blând și o voce
caldă și măsurată.
— Nu va mai dura decât câteva minute, domnișoară. Nu vă
faceți griji.
— Dansezi? l-am invitat.
Zâmbind, m-a refuzat.
— E, atunci o să dansez eu, dacă nu te deranjează, am spus
și, în timp ce baletam prin încăpere, am încercat să-mi explic
situația. Sunt oameni care încearcă să mă omoare. M-au omorât
deja de multe ori azi. S-ar putea să iei și tu.
Mi-am desfăcut cureaua din cablu telefonic și am început să
plesnesc cu ea prin aer.
— Asta e o armă foarte puternică, am zis.
— Văd, a răspuns îngrijitorul. Știți, domnișoară, cred că tre
buie să v-o iau. Probabil că nu e o idee foarte bună s-o aveți aici.
Am făcut un pas în spate.
— Nu, am spus.

186 — Ba da, a zis el. îmi pare rău. Mi-o dați, vă rog?
Cu regret, am renunțat la curea.
— Dar nu pot să-ți dau cuiul, am spus, bătând cu palma pe
buzunar.
îngrijitorul m-a întrebat ce făceam în New Haven.
— Sunt studentă la drept, i-am răspuns.
— A, ce interesant, a zis el. Trebuie să fie foarte greu. Știți,
am avut alt student la drept aici noaptea trecută, cu probleme
psihice, îl chema...
Oare bărbatul ăsta drăguț urma în curând să-i spună altcuiva
despre minei Dacă mi-ar exploda capul, iar conținutul lui s-ar
împrăștia prin toată încăperea, ar putea fi acest lucru subiec
tul unei conversații oarecare? Credeam că ce ține de sănătate
ar trebui să fie confidențial. (Și, Într-adevăr, chiar și prof. M. —
deși, fără îndoială, din motive întemeiate — urma să le dezvă
luie colegilor mei de seminar că fusesem internată cu o cădere
nervoasă.)
— Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat. Cu studentul la drept,
adică.
— A, doar i-au dat niște medicamente și l-au trimis acasă.
Răspunsul aproape că mi-a șters îngrijorarea cu privire la
confidențialitate: studentul nu fusese internat? Doar a luat niște
pastile, iar apoi i s-a dat voie să plece? Nu mă gândisem nicio
dată că aș putea vedea lucrurile din perspectiva asta. Nu mai
fusesem într-un spital de trei ani și nu aveam de gând să-mi
întrerup perioada de succes acum; dacă luarea de medicamente
era singurul as din mânecă, era de luat în calcul.
Iar apoi a apărut Doctorul.
Era exact cum mi-1 imaginasem în timpul convorbirii tele
fonice: scund, birocratic (până la pixul pe-al cărui capăt tot
ELYN R. SAKS
apăsa), autoritar și lipsit de răbdare. Omul care trage toate sforile. 187
Mi-am băgat mâna în buzunar și mi-am strâns degetele în jurul
armei-cui. Privirea lui mi-a urmărit mâna.
— Dă-mi ce-ai acolo, a spus.
— Nu, am răspuns.
A chemat imediat paza. A mai intrat încă un îngrijitor, unul
nu așa drăguț, care nu dădea niciun semn c-ar vrea să mă lase
să-mi păstrez cuiul. Și-odată ce mi l-a smuls din mână, s-a ter
minat. Doctorul și toată echipa lui de brute s-au năpustit asupra
mea, m-au înhățat, m-au luat pe sus, direct de pe scaun, și m-au
trântit pe un pat din apropiere cu atâta forță, c-am văzut stele
verzi. Apoi, mi-au legat atât picioarele, cât și brațele de patul de
metal, cu curele groase de piele.
Din mine, a țâșnit un sunet pe care nu-1 mai auzisem nicio
dată — jumătate geamăt, jumătate răcnet, foarte puțin omenesc
și plin de groază. Apoi sunetul a țâșnit din nou, împins de unde
va adânc din stomacul meu, scrijelindu-mi gâtul.
— Nuuuuuu, am urlat. Opriți-vă, nu-mi faceți asta!
Ridicându-mi privirea, am văzut un chip privind întreaga
scenă prin geamul ușii de metal. De ce mă privea? Cine era?
Eram un exponat, un specimen, o insectă, prinsă într-un ac,
imposibil să scape.
— Vă rog, am implorat. Vă rog, așa ceva se făcea în Evul
Mediu. Vă rog, nu!
Undeva, în mijlocul haosului, un singur gând mi-a trecut prin
minte: dacă dna Jones ar fi aici, nu s-ar întâmpla asta. Nu ar fi
permis niciodată așa ceva. Cu dna Jones, uneltele cu care lucram
erau cuvinte, nu curele. Nu ar fi stat niciodată pe margine în
timp ce mi-ar fi făcut cineva rău, m-ar fi îngrozit sau m-ar fi
făcut să mă simt neajutorată și singură.

188 — Vreau să numeri înapoi, din șapte în șapte, începând de la
o sută, a comandat Doctorul.
M-am uitat la el ca la un nebun. Să număr? Pentru el? Să fac
orice pentru el? Venisem la spital înspăimântată, confuză și para-
noidă. Nimic din ce făcuse până acum nu ameliorase situația. Și
uite, iar apăruse chipul de pe cealaltă parte a geamului. Plătise
cineva intrarea ca s-o vadă pe femeia nebună?
In încăpere a intrat o asistentă, cu o tavă și un mic pahar de
carton pe ea.
— Te rog, bea asta, a spus.
— Nu, i-am răspuns. Bea-o tu.
— Dacă n-o bei, va trebui să ți-o injectez, a spus, cu fața
imobilă.
Cu brațele și picioarele legate, n-aveam nicio șansă.
Inăbușindu-mă și înecându-mă, am încercat să stăvilesc lichidul
cu dinții, dar n-am reușit. A fost prima mea doză de medicație
antipsihotică.
îngrozită că urma să dispar, trăgeam de curelele cu care eram
legată, trebuind să mă conving că încă eram acolo. Mă micșorez,
mă micșorez. Contenția era dureroasă, foarte dureroasă. Dar
măcar durerea însemna că încă nu mă evaporasem.
Doctorul a fost la fel de înțelegător și de dibace ca și până
atunci; a făcut unul dintre sunetele alea de profesor de școală
nemulțumit, „nț, nț", și și-a dat ochii peste cap, dezaprobator.
M-am întrebat de ce alesese psihiatria.
— Te porți ca și cum ai vrea să fii la spital, a spus, așa că o
să-ți găsim un pat.
Așa, deci — nu era vorba decât despre a mă purta frumos?
Vorbise de parcă lucrul de care trebuia să-mi fie cel mai teamă
era să nu fiu trimisă la culcare fără desert.
ELYN R. SAKS
— Nu, mulțumesc, i-am răspuns. Și ați putea, vă rog, să-mi 189
dați jos curele astea? Dor. Și sunt umilitoare.
— Nu, a spus. Vreau să te internezi singură în clinica de
psihiatrie.
— Ești nebun? am țipat. Tu ar trebui să fii în spital. Eu sunt
bine. Și aș vrea să merg acasă acum. Am de lucru. Dă-mi dru
mul din astea.
Doctorul a spus că urma să scrie un „Certificat Medical
de Urgență", care îi permitea spitalului să mă rețină timp de
cincisprezece zile. Am aflat ulterior că, în acel certificat, mă
numise „periculoasă față de ea însăși și față de alții"; mă descri
sese, de asemenea, ca „grav invalidată". Argumentul lui? Nu
reușisem să-mi fac tema pentru facultate. După ce vor fi trecut
cincisprezece zile, urma să am dreptul la o evaluare a unei comi
sii, dacă îmi doream una.
Bineînțeles, eu n-am aflat toate dedesubturile decât mai
târziu. Tot ce știam la acel moment era că mergeam la spital.
Indiferent de orice altceva.
Cu toate astea, s-a dovedit că nu era niciun loc liber pentru
mine în clinica de psihiatrie a Spitalului Yale-New Haven, așa
că mă trimiteau în partea cealaltă a orașului — la Institutul de
Psihiatrie Yale (IPY).
— O să fii în siguranță acolo, a spus Doctorul.
— Aș fi la fel de în siguranță acasă. în siguranță față de tine,
oricum, i-am răspuns.
Când au venit medicii de pe ambulanță ca să mă ducă în
mașină, am fost uluită de cât de frumos era unul dintre ei.
— Ești un star de cinema? l-am întrebat. Sunt destul de sigu
ră că ești un star de cinema. îmi stă pe limbă numele tău, pur și
simplu nu-mi vine în minte acum.

190 Ușurarea pe care am simțit-o când au desfăcut curelele
m-a ținut cam zece secunde; m-au legat imediat de targa din
ambulanță.
— De ce? l-am întrebat pe medicul cel tânăr și frumos. De ce
trebuie să faceți asta?
A părut puțin jenat și și-a ferit privirea.
— Astea sunt regulile. îmi pare rău.
Regulile. Noi reguli. Urma să am de învățat atât de multe
reguli noi.
— Poți să-mi acoperi fața cu o pătură înainte să mergem
acolo? am stăruit. Nu vreau să mă vadă nimeni așa.
Cu foarte multă blândețe, mi-a acoperit capul cu un cearșaf
alb, iar targa a ieșit din Camera de Gardă și s-a îndreptat către
ambulanță. Poate așa te simți când ești mort.
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL UNSPREZECE
Odată ajunși la IPY, medicii de pe ambulanță m-au dus pe

targă sus, unde așteptau asistente și îngrijitori. Culoarele erau
înguste și murdare, decorul instituțional clasic. Oamenii de aici
sunt cu toții nebuni, deci cui îi pasă dacă e urât?
Am fost dusă la „izolare" — o încăpere goală, cu excepția unui
pat solitar. Observând împrejurimile, abia dacă am reacționat
la ele, de vreme ce era mult după miezul nopții, iar eu eram
amețită, ca efect al medicamentului. Tot ce-mi doream să fac era
să mă culc; așa că patul ăsta părea la fel de bun ca oricare altul.
Psihiatrul de gardă din noaptea aceea, dr. Griffith, era o feme
ie tânără, cu părul șaten-deschis și cu o atitudine la ani-lumină
distanță de a Doctorului. Un zâmbet blând, un fel de a se purta
liniștitor. Asta, ce-i drept, până când chiar am auzit ce zicea:
— Am vrea să îți legi singură curelele, Elyn.
Dr. Griffith s-a apropiat de pat.
Nu. Nu pot.
— Vă rog, nu e necesar, i-am implorat — un grup de străini,
într-un loc straniu, în mijlocul acestei nopți stranii.
Un bărbat destul de mare, despre care urma să aflu mai târ
ziu că era student la teologie, a apărut cumva deasupra mea și
a mormăit:

192 — Fie îți pui singură curelele, fie ți le punem noi. E ale
gerea ta.
Fiind psihotică, antenele cu care detectam pericolul încă
funcționau destul de bine.
— Tu ești ăla mai mare de-aici? am bâiguit.
— OK, OK, a spus dr. Griffith, făcându-i semn executantului
să se retragă. Atunci doar întinde-te și putem sta de vorbă. Fără
curele.
Un val de ușurare a trecut peste mine, așa că m-am lăsat pe
spate pe pat, gândindu-mă doar la cum să-mi așez capul pe acea
pernă — clipă în care toți cei din încăpere au făcut exact ce făcu
seră și cei din Camera de Gardă. în câteva secunde, brațele și
picioarele mi-au fost înșfăcate, țintuite și legate de pat cu curele
de piele.
Am urlat din toți rărunchii și m-am zbătut sub mulțimea de
mâini care mă țineau de pat, dar nu-mi puteam măsura forța cu
a lor și, imediat, curelele au fost strânse bine. Iar apoi a urmat
ceva mai rău, de vreme ce se pare că legatul brațelor și picioa
relor nu era îndeajuns. Mi-au pus pe deasupra o plasă — chiar
o plasă de sus, de la gât, până jos, la glezne, acoperindu-mi
picioarele, trunchiul, pieptul. Iar apoi au întins-o bine, trăgând
de cele patru colțuri. Nu puteam să mă mișc deloc și simțeam
cum tot aerul îmi părăsește corpul.
— Nu pot să respir, nu pot să respir! am țipat.
— Ba da, poți, mi-au răspuns vocile, la unison.
Stăteau deasupra mea, privindu-mă. Am continuat să gâfâi
și să implor și, în cele din urmă, au mai slăbit puțin plasa, așa
că am putut, în fine, să trag aer în piept. (Am aflat mai târziu că
în jur de o sută de oameni mor în fiecare an în Statele Unite, în
timp ce sunt imobilizați sau cât sunt ținuți sub contenție.)
ELYN R. SAKS
După ce fusesem securizată — „pusă în siguranță", cum s-ar 193
fi exprimat Doctorul —, au plecat toți, inclusiv dr. Griffith. A
rămas doar studentul la teologie, care stătea de pază la ușa des
chisă a rezervei mele.
Nimic nu mă îngrozise la Wameford la fel de mult precum ce
se întâmplase aici. Nicio halucinație, nicio amenințare a forțelor
sau impulsurilor demonice pe care nu le puteam controla nu
mă ținuseră ostatică astfel. Nimeni care mă cunoștea, nimeni
care mă iubea nu știa că eram acolo, legată de un pat, cu o plasă
acoperindu-mi trupul. Eram singură în noapte, cu răul năpus-
tindu-se asupra mea atât dinăuntrul meu, cât și din afară. Era
de neimaginat pentru mine la acel moment că semnificația stră
veche a cuvântului „spital" este „adăpost". Refugiu. Confort,
îngrijire. Nu.
Pe cât eram de înspăimântată, pe atât eram și de furioasă și
înnebunită să găsesc un mod de a opune rezistență — o sarci
nă nu prea ușoară, când ai toate membrele legate și ești prinsă
sub un năvod. Eram legată... dar nu și la gură! Așa că, am tras
aer în piept cât am putut de tare și am început să cânt din toate
puterile o bucată din iubitul meu Beethoven. Din motive evi
dente, nu „Oda bucuriei", ci Simfonia a Cincea a lui Beethoven.
BABABA BAI BABABA BA! Ia te uită, ce forță a creat din aceste
patru note simple! Ecoul răsuna frumos pe culoare, așa că am
făcut-o din nou.
Ore în șir, am cântat-o și-am urlat-o și-am răcnit-o, cu toată
puterea care îmi mai rămăsese. Mă războiam cu ființele care mă
atacau, mă smuceam din curele și cântam din toată inima. O
dată la ceva vreme, venea o asistentă cu încă un mic păhărel de
lichid antipsihotic. îl înghițeam pasivă, iar apoi mă luptam să
înot până deasupra cetii pe care o crea. BABABA BA!

194 în cele din urmă, epuizată, am adormit, transpirată, convul
sivă și cu dureri chinuitoare. Trebuie să fi dormit în jur de o
oră când dr. Griffith s-a întors cu supervizorul ei, dr. Green.
Mi-a părut surprinzător de tânăr, pentru cineva care avea, cu
siguranță, puterea de decizie asupra a ce urma să se întâmple.
— Cum te simți acum? m-a întrebat.
Mi-a venit să izbucnesc: „E, e greu să te simți plin de viață
când o cameră întreagă de oameni te leagă de un pat și-ți toarnă
medicamente pe gât". Dar n-am făcut asta.
— Mă simt mult mai bine, am spus, încercând din răsputeri
să nimeresc tonul potrivit de supunere și penitență. îmi pare
atât de rău pentru tărăboiul iscat. Credeți că aș putea fi dezle
gată acum? Pentru că mă doare.
Nu.
— Am vrea să mai stai cu ele încă puțin, a venit răspunsul
lui criptic.
La momentul respectiv, eram deja ținută în curele de șase
ore. Mușchii mă dureau, iar pielea îmi era julită de la cât mă
zbătusem. îmi doream atât de mult să îmi pot întinde un braț,
un picior, orice. Nu puteam să-mi mișc nici măcar labele picioa
relor. Lumina din interiorul clădirii părea gri, aproape ca și cum
se prelingea din altă parte.
— Ce e în neregulă cu mine? am întrebat.
— Ai fost foarte psihotică azi-noapte, mi-a răspuns dr. Green.
— Dar cefei de psihoză? De ce se întâmplă asta?
A dat din cap. Datul din cap instituțional începea să-mi devi
nă foarte familiar.
— Chiar este prea devreme de zis, a spus.
— Dar n-aș putea, vă rog, să mă întorc la lucru, până ne
lămurim? am întrebat. Ca pacient în ambulatoriu? Am mai
ELYN R. SAKS
făcut asta. Trebuie să mă întorc la școală, pierd timp valoros 195
aici.
— Este prea devreme, a spus Green. Ești încă destul de bol
navă. Și avem nevoie de mai mult timp ca să monitorizăm efec
tele medicației.
— Cred că funcționează, am zis, ca veșnica bună elevă.
Pentru că gândirea chiar îmi e mai clară.
Și, de fapt, era.
Mi-a dat dreptate — se părea că mă amelioram. Dar ves
tea proastă era că el considera că era timpul să-mi contacteze
părinții.
— Cum? De ce? Nu, în niciun caz! Nu sunt de acord să-i
sunați, înțelegeți? Nu sunt de acord să le spuneți despre asta!
Nu trebuie să știe asta!
Am crezut că Green înțelesese, am crezut că a consimțit la
a-mi respecta dorința. Spitalul însă i-a contactat; după cum s-a
dovedit, în Connecticut era o lege care o impunea.
Cei doi medici mi-au mai pus niște întrebări — despre
cum mă simțeam și despre istoricul meu — dar au repetat că
nu erau dispuși să mă scoată încă de sub contenție; trebuia să
demonstrez o capacitate de a rămâne calmă. Iar apoi m-au lăsat
singură.
Următoarele trei ore, m-am uitat la tavan, simțindu-mi pulsul
bătând în încheieturi și în glezne, unde curelele mă țineau țintuită,
și am reușit să mă abțin de la a țipa ca din gură de șarpe. Am
reușit cumva să-mi țin și demonii sub control. Orice semn de slăbi
ciune, și nu se știa cât ar mai fi ținut sechestrul.
Când dr. Griffith s-a întors, într-un sfârșit, a venit cu vești bune.
— O să-ți dezlegăm picioarele, Elyn, și vedem cum merge,
a spus.

196 Și a mers, după criteriile lor, numai bine. Am reușit să
rămân acceptabil de calmă și, până la șapte în seara aceea, am
fost dezlegată cu totul. Am fost mutată în salonul de suprave
ghere, o încăpere în care exista o echipă medicală și un număr
mic de pacienți, care se considera că aveau nevoie de monito
rizare constantă. Permanent conștientă de privirile asupra mea,
mă întindeam și îmi mișcăm brațele și picioarele. Libertatea
de mișcare, odată ce ți-a fost luată și apoi redată, este un dar
neprețuit. De ce nu realizasem asta niciodată înainte?
Neștiind că ai mei fuseseră deja sunați de spital, am între
bat dacă aș putea să-i sun eu. Trebuia să încerc să le spun ce
se întâmpla — sau, cel puțin, o versiune a evenimentelor care
credeam că le-ar fi putut fi acceptabilă. Mi s-a dat voie să merg
până la cel mai apropiat telefon de pe etaj și să sun în Florida cu
taxă inversă. Controlându-mi propriul limbaj și intonația, le-am
spus, cu grijă, mamei și tatălui meu că am avut ceva din vechile
probleme, cam cum se întâmplase și în Anglia și că eram inter
nată pentru câteva zile, tratată de medici competenți, oameni
foarte de treabă, că, de fapt, totul mergea bine și că eram încre
zătoare că situația se va rezolva în curând.
— Nu, serios, a fost doar o mică recădere. Probabil din cauza
atâtor presiuni; știți, Facultatea de Drept e foarte riguroasă.
Poate că doar aveam nevoie de odihnă, de o pauză, să-mi trag
sufletul.
Răspunsul tatălui meu a fost calm și logic. Mi-a pus câteva
întrebări practice și a părut satisfăcut de răspunsurile mele. Dar
mamei îi tremura vocea și îi puteam auzi îndoiala.
Fratele ei mai mic, unchiul Norm, se lupta de ceva vreme cu
probleme psihice grave. Iși luase licența în medicină la treizeci și
ceva de ani, dar nu reușise să-și ia rezidențiatul și nu practicase
ELYN R. SAKS
niciodată. Fusese diagnosticat cu depresie. Era un bărbat fru- 197
mos, bun, foarte timid și tăcut. Deși nu discutasem niciodată
prea detaliat despre boala lui cu mama (la timpul respectiv, nu
ne stătea în fire niciuneia dintre noi), știam că era foarte îngri
jorată pentru el. Acum, auzind că și eu mă îmbolnăvisem din
nou, vocea ei era fragilă și înspăimântată — moment la care am
devenit chiar mai jovială, hotărâtă să o liniștesc și să împiedic
să-i crească anxietatea.
— Serios, mă simt mult mai bine acum, am spus. Probabil o
să mă externeze într-o zi-două.
Cu toate astea, ai mei mi-au zis că urma să vină să mă vadă,
punct în care anxietatea mea a urcat până în tavan.
— Nu, nu, nu e cazul de așa ceva, nu e nevoie, totul e OK aici.
Dar au insistat. La fel și eu.
Ciudat însă, începeam să devin conștientă de ceva după care
tânjeam în sinea mea. Chiar aveam nevoie de ei, chiar voiam să
vină, chiar voiam să-i văd. Aveam nevoie să fie cineva acolo, să
fie cineva lângă mine. Dar dacă veneau, asta însemna că, în mod
oficial, avea loc o criză medicală, de sănătate mentală — și, până
atunci, evitasem să privesc realitatea în față.
încă de la începuturile bolii mele, ținusem majoritatea detali
ilor departe de ai mei (comportamentul meu, diversele diagnos
tice, opiniile medicilor, terapia). Motivele erau și au rămas
complicate. în primul rând, îmi era rușine; cu siguranță că o
persoană cu nivelul meu de inteligență și disciplină ar trebui
să aibă mai multă putere asupra ei înseși. în al doilea rând, nu
voiam să-i îngrijorez; mai aveau doi copii, o afacere de gestionat
și propriile vieți de trăit. Până la urmă, eram un adult și până
atunci reușisem nu doar să mă descurc de una singură, ci și să
obțin două titluri academice deloc ușor de obținut.

198 în al treilea rând (și acesta este cel mai sensibil dintre moti
vele mele), nu voiam ca ei să se amestece în viața mea. Existau
deja mai mulți oameni decât puteam duce care cântăreau sta
rea minții mele și toate posibilele tratamente și rezultate și nici
măcar nu se stabilise încă un diagnostic clar. De ce să îngreunez
povara unei asemenea distribuții de personaje, dacă puteam să
evit asta? De ce să-mi fac una ca asta? Și, mai mult decât atât, cu
ce m-ar putea ei ajuta?
Deci, până acum, din propria-mi alegere, ai mei știuseră
minimul necesar despre boala mea, fapt care îi apăra și pe ei,
la fel cum îmi proteja și mie intimitatea și autonomia. Iar acum,
asta se sfârșise.
Mai târziu în ziua aceea, în timp ce mă pregăteam să plec
din salonul de supraveghere, l-am întrebat pe unul dintre îngri
jitori dacă îmi puteam lua un pachet de țigări din geantă; tre
cuseră mai mult de douăzeci și patru de ore de când fuma
sem ultima oară și simțeam nevoia atât de nicotină, cât și de
senzația fizică și de ritualul aprinderii unei țigări. Asistenta a
spus că era OK.
Poate a fost nevoia de nicotină; poate au fost efectele convor
birii telefonice cu ai mei. Indiferent care fusese motivul, am fost
deodată invadată din nou de frică și, când mi-am deschis gean
ta, ca să-mi iau țigările, am reperat o mică piesă de metal, de
forma unui inel, cam de mărimea unui drops Life Savers13, ceva
ce găsisem în timpul hoinărelii mele pe acoperiș, odată cu curea
ua din cablu telefonic. Deloc ascuțită, nicidecum pasibilă de-a
trece ca armă. Mai degrabă, un soi de talisman. Am băgat repe
13 Marcă americană de dropsuri, cu aromă de mentă sau fructe, cunoscute pentru forma
specifică, circulară, cu gaură la mijloc, și pentru ambalajul clasic, în foiță de staniol,
acoperită cu hârtie. (N.t.)
ELYN R. SAKS
de inelul de metal din geantă în buzunarul de la pantaloni, și, 199
după ce am mai fumat o țigară, mi-am mai băgat una — împre
ună cu bricheta — în același buzunar. Toate astea, desigur, erau
interzise, dat fiind statutul meu în cadrul spitalului.
La puțină vreme mai târziu, mi s-a spus că era timpul să mă
pregătesc de culcare și am fost pusă să-mi schimb hainele de
stradă cu îmbrăcăminte de spital. Când mă dezbrăcăm, piesa
de metal și bricheta au căzut din buzunar pe podea, atrăgând
atenția unei asistente. Panicată, m-am aplecat rapid și le-am
înșfăcat, iar apoi am fugit până în spatele încăperii mici unde
dormisem cu o noapte înainte.
— Dă-mi metalul și bricheta, Elyn, m-a rugat asistenta.
O, Doamne!
— Nu, am spus. Trebuie să le păstrez, pentru protecție.
— N-o să ai nevoie de ele, a zis ea. O să te protejăm noi.
Dă-mi-le.
— Nu, am insistat. N-o să pui mâna pe ele decât dacă vreau
eu să ți le dau, iar eu nu vreau. Se vor lua măsuri dacă încerci
să mi le iei.
Nu știu de unde venise asta. Nu știu ce anume mă făcuse
să gândesc așa despre inelul de metal și despre brichetă sau de
ce am amenințat-o pe asistentă. Nu aveam nicio intenție de a-i
face rău ei sau nimănui altcuiva; din contră, mă simțeam mică și
neajutorată, cu puține șanse (și incapabilă) de a face rău oricui.
Cu toate astea, cuvintele mi-au ieșit din gură, pe neașteptate și
înfricoșător, și îmi îndreptasem cât putusem de mult spatele, în
timp ce le scuipasem afară.
Asistenta s-a întors și a ieșit din încăpere. Când a revenit, la
câteva minute mai târziu, venise cu un număr de ajutoare. Un
grup de patru sau cinci, de fapt.

200 — Elyn, vrem să-ți pui singură curelele, a spus asistenta cu
fermitate. Și dacă nu o faci de bunăvoie, o să ți le punem noi.
Nu mi-a venit să cred.
— îmi pare rău, îmi pare rău, am implorat. Vă rog, nu mă
legați iar. O să fiu cuminte. Oricum, glumeam. Vă rog!
Dar pierdusem deja bătălia și eram conștientă de asta. Așa că
m-am întins, pasivă, pe pat, în timp ce echipa își făcea treaba. De
data asta, a fost aproape mai rău ca prima oară, pentru că acum
știam cum vor fi orele următoare.
Deși îmi fuseseră administrate doză după doză de Trilafon,
eram atacată de delirul meu, care devenea, cu rapiditate, din
ce în ce mai dens. Creaturile din cer voiau să mă omoare; crea
turile de aici, de pe pământ, erau în ofensivă. Nimeni nu mă
proteja. Nimeni nu mă ajuta. Și, pe măsură ce se înnopta mai
tare, psihoza mea se adâncea. Am cântat, am țipat, am urlat de
groază. Eram atacată. Și m-am zvârcolit sub curele până când
spatele a început să mă doară și pielea mi-a devenit carne vie.
în tot acest timp, ușa de la camera mea a rămas deschisă; ori
cine care trecea prin fața ei se putea uita înăuntru, și mulți au
făcut-o.
în cele din urmă, epuizarea și medicamentul m-au făcut să
alunec în somn — un hău fără fund de vise și coșmaruri și un
trup singur și învăluit de durere.
Până la momentul în care s-a strecurat lumina zilei, fusesem
legată aproape pe tot parcursul a douăzeci și patru de ore.
— Vă rog, dați-mi drumul, am implorat, printre hohote de
plâns, dar răspunsul a fost un nu scurt.
Dacă aveau vreun plan legat de când aș putea fi eliberată, nu
mi-1 împărtășeau. Ziua a trecut și, la opt seara, eram încă legată
și de brațe, și de picioare.
ELYN R. SAKS
într-un sfârșit, a intrat asistenta pe care o amenințasem cu o 201
seară înainte, din nou însoțită de o poteră încruntată. Sau poate,
de data asta, era un juriu. Folosindu-mi și ultima urmă de voință
care îmi mai rămăsese, am îngăimat, cu precauție, o cerere de
iertare — pentru că eram în proces de a învăța că regretul pen
tru un comportament urât prezentat în mod specific persoanei
pe care o amenințaseși (sau pe care o insultaseși sau o jigniseși)
era plata pentru un bilet de ieșire. Și, Într-adevăr, au desfăcut
curelele. M-am chinuit să mă ridic, iar camera se învârtea cu
mine.
— Dar nu poți părăsi încăperea, mi s-a spus. Așteptăm să
se elibereze un pat în pavilionul de evaluare de la Spitalul
Yale-New Haven. Când se eliberează, te trimitem înapoi acolo.
Era totul un vis? îmi făceam eu mie asta, dintr-un motiv
care, până acum, fusese îngropat atât de adânc, încât nimeni nu
reușise să-1 dibuiască? Sau eram, până la urmă, doar un alt om
nebun? Viața mea urma să se petreacă internându-mă și exter-
nându-mă din spitale psihiatrice, legată de diverse paturi, încer
când să mă apăr de atacuri venite atât din afară, cât și dinăuntru
și, inevitabil, pierzând pe ambele fronturi?
Cincisprezece ore mai târziu, am ajuns, din nou, la Spitalul
Yale-New Haven, de data asta în cadrul Unității de Evaluare
Psihiatrică. Memorial Unit 10 sau MU10. încă o oprire, într-o
călătorie care ajunsese, din multe puncte de vedere, cu totul în
afara capacității mele de înțelegere.

CAPITOLUL DOISPREZECE
Pentru un loc al cărui scop, aparent, era promovarea

sănătății mentale a persoanelor vulnerabile pe care le avea
în grijă, IPY constituise, pentru mine, o experiență brutală.
Petrecusem cea mai mare parte a ultimelor două zile închisă,
legată și forțată să înghit un medicament care (în ciuda benefi
ciilor sale) începuse repede să își arate efectele secundare: îmi
simțeam fața ca de lemn și îmi părea o mască; mersul mi se
încetinise până când începuse să semene cu lipăitul unei vic
time a unui atac cerebral, în loc de mersul meu fluid, cu pași
mari. Și nu puteam urmări nici cea mai simplă conversație.
„Cum te simți azi?" putea, la fel de bine, să fie în sanscrita
veche.
Speram cu disperare ca MU10 să fie o îmbunătățire. Spitalul
în sine, cel mai mare spital universitar din New Haven, era nou
și modem, iar pavilionul (de la etajul zece) era mic, de obicei
adăpostind mai puțin de doisprezece pacienți. Am fost pusă
într-o încăpere aflată exact vizavi de cabinetul asistentelor (unde
oricine dinăuntru putea fi ușor observat) și am așteptat acolo să
vină medicul. Ore în șir.
In cele din urmă, am fost direcționată pe hol până la cabine
tul doctorului Kerrigan.
ELYN R. SAKS
— Planul nostru este să facem o evaluare completă și să ajun- 203
gem la un diagnostic concret, a spus. Știu că perioada asta a fost
foarte dificilă și derutantă pentru tine, Elyn, și vrem să răspun
dem la unele dintre aceste întrebări. Iar apoi să îți facem cât mai
repede o recomandare către o instituție care te poate ajuta.
Dădea toate semnele unei persoane calde și încurajatoare, dar
cu autoritatea adecvată. Voiam să am încredere în el — voiam
să am încredere în cineva —, dar învățam să am răbdare, până
când oamenii își dădeau cărțile pe față. Așa că am ascultat cu
câtă atenție puteam (nu tocmai ușor de făcut, în ceața produsă
de medicație). Dar părea să spună doar că viitorul meu însemna
mai multe internări.
— Nu, nu înțelegeți, am spus.
In capul meu, vocea îmi suna ca un vechi disc de pick-up,
mergând la o viteză foarte scăzută.
— Trebuie să mă întorc la Facultatea de Drept. Pierd timp
valoros. Sunt de acord cu evaluarea și cu stabilirea unui plan de
tratament, dar nu pot sta într-un spital.
Puteam să fiu și în tratament, și la școală, nu? Până una-alta,
așa mersese cu dna Jones. Și nici nu vorbeam de liceu sau de
cursuri postliceale — mă descurcasem la Oxford. Și mă descur
casem bine.
Dr. Kerrigan mi-a răspuns prin ceea ce mi-am dat seama că
era ticul său verbal principal, foarte enervantul „Aud ce zici" —
în ciuda faptului că fie chiar nu mă auzea, fie mă auzea, dar
puțin îi păsa.
— Aud ce zici, a spus, aprobând solemn din cap. Și îți înțeleg
îngrijorarea. Dar mersul înapoi la școală, asta nu cred că o să se
întâmple, Elyn, cel puțin în viitorul apropiat. Ești foarte bolnavă.
— Mă simt mult mai bine acum.

204 — Putem vorbi despre asta.
Tonul vocii lui și expresia de pe chipul lui exprimau clar că
subiectul era închis.
M-am simțit de parcă dr. Kerrigan își folosise degetul mare și
arătătorul pentru a-mi stinge ultima scăpărare de speranță. Eu
eram o studentă, nu o pacientă de psihiatrie — de ce nu vedea
asta? Pe măsură ce întrevederea a continuat, cuvintele lui nu mă
făceau să devin decât mai agitată și mai dezorganizată, așa că
am început să vorbesc peste el.
— Pot să mă duc înapoi la școală când vreau eu, am insistat.
Știați că eram Dumnezeu? Dar nu mai sunt. Nu vă pot spune
ce sunt acum. Ați omorât pe cineva? Eu am omorât sute de mii
de oameni cu gândurile mele. Nu e din vrerea mea. Cineva
acționează prin creierul meu. Dau viață și iau viață.
M-am ridicat și am început să merg dintr-o parte în alta a
încăperii.
— Sunt aproape la fel de mare ca dumneavoastră. Nu puteți
să-mi faceți rău. Vedeți umerașul ăla cu sacoul dumneavoastră
pe el? Pot să-1 transform într-o armă, cu care să mă apăr. Vă
deranjează dacă vă iau umerașul, vă rog?
— Ia loc, a spus.
— Nu vreau să stau jos, am răspuns. Dar aș vrea umerașul
ăla, totuși.
— Nu prea cred, a zis el. Te rog, așază-te.
— Nu, aș vrea să mă întorc la mine în cameră acum.
— Cred că asta e o idee bună, a spus. O altă idee bună ar fi ca
tu să petreci niște timp sub contenție. Suntem de părere că asta
ajută pacienții să se simtă în siguranță, mai în control.
Nu-mi venea să cred ce auzeam.
— Să fiu legată nu mă face să mă simt mai bine.
ELYN R. SAKS
Stăruiam, dar mă și înfuriam. Cineva ar fi putut, cel puțin, să 205
mă fi întrebat ce mă făcea să mă simt mai bine.
— Nu este cazul să te alarmezi, a spus. Politica MU10 în
legătură cu contenția este puțin diferită de cea de la Spitalul de
Psihiatrie Yale. Poți să fii scoasă de sub ea chiar în jumătate de
oră, daca totul merge bine.
Cine definește ce înseamnă „merge bine", mă întrebam. Into
nația și expresia lui Kerrigan negau orice speranță de negociere —
încă o dată, nu aveam altă opțiune decât să fug, ceea ce am făcut,
exact în brațele personalului din unitate. M-am luptat, dar am
fost, din nou, legată de pat, cu un cearșaf întins bine peste piept.
La MU10, se considera că legatul oamenilor era o formă
de terapie. De fapt, în fișa mea, Kerrigan scrisese „A se folosi
contenția cât mai des". Și, timp de trei săptămâni, așa au și făcut.
De vreme ce eram considerată prea turbulentă pentru a lua
parte la orice grup de terapie, aveam foarte puțin de-a face cu
ceilalți pacienți și eram, în majoritatea timpului, ținută departe
de ei. Deseori, stăteam sub micul birou din salonul meu, legă-
nându-mă și gemând, vorbind nedeslușit și neîntrerupt, cuprin
să de deliruri îngrozitoare.
Mult mai târziu, când am avut ocazia de a-mi citi propria fișă,
am descoperit că personalului îi fusese frică de mine; ba chiar
fusesem atât de înspăimântătoare, încât fusesem desemnată „caz
special pentru personal", ceea ce însemna că un membru al echi
pei medicale trebuia să fie în permanență cu mine, supraveghin-
du-mi fiecare mișcare. Cineva stătea afară când mergeam la toa
letă, iar ușa era lăsată descuiată. îmi făceam duș după o perdea,
dar „garda mea personală" putea să intre în orice moment și să
tragă perdeaua, ca să vadă dacă eram în regulă. Ceea ce făcea.
Ceea ce mă îngrozea.

206 Când mi s-a dat voie să mă plimb un pic primprejur, am
cunoscut un tânăr student la facultate, numit James. Avusese,
în mod evident, o experiență foarte urâtă cu drogurile, care-1
catapultase într-un episod maniacal; mi-a spus că-1 ținuseră în
curele trei zile. Când i-am spus că asta nu era prima mea inter
nare, a reacționat aproape ca și cum, în scurta noastră amiciție,
îl trădasem cumva.
— Și o dată n-a fost îndeajuns? a întrebat, furios.
— A fost, cel puțin pentru mine. Nu sunt aici din proprie
alegere, știi. Urăsc spitalele. Sper să ai mai mult noroc decât am
avut eu și să nu te mai întorci niciodată. Cel puțin, tu poți face
ceva concret: să nu mai iei niciodată droguri.
— Pur și simplu, nu pot să cred că ai lăsat să ți se întâmple
asta, a spus.
— Omorurile chiar mă puneau la pământ. Cele cu gândurile
mele. Exploziile din creier pe care le cauzau crimele. Ai omorât
pe cineva în ultima vreme?
James a făcut, vizibil, un pas în retragere.
— Te rog, nu vorbi așa. Chiar mă supără.
— OK, am răspuns și, de atunci încolo, am încercat să nu mă
abat de la asta.
Aveam voie să mănânc numai cu tacâmuri de plastic și, la o
masă, mi-am ridicat, în glumă, furculița de plastic și i-am spus
unei asistente că puteam s-o înjunghii, dacă voiam. Am fost ime
diat legată.
Când deveneam agitată și mergeam dintr-un capăt în altul al
coridoarelor, eram legată.
Eram foarte atentă la fiecare moment în care cineva intra sau
ieșea din unitate; o ușă deschisă era întotdeauna o ocazie să
ELYN R. SAKS
încerc să fug de acolo. De fiecare dată când o făceam, persona- 207
Iul mă prindea. Și, de fiecare dată, eram legată.
Când dădeam glas delirului violent (care, în ciuda tuturor
eforturilor mele, includea, printre altele, gânduri despre a le face
rău membrilor personalului), eram legată.
De fapt, orice exprimare a oricărei emoții simțite — frică,
angoasă, neliniște, dezorganizare și idei delirante — ducea la
țintuirea imediată în curele. Nici măcar umorul nu era o idee
bună. Tendința mea la a blufa sau la a face glume inadecvate în
circumstanțe dificile era, din nou și din nou, interpretată greșit,
și mă trimitea sub contenție.
Prietenul meu James nu putea înțelege de ce mi-o tot făceam
cu mâna mea.
— Pur și simplu, fă ce zic ei, mi-a spus. Ce-i atât de greu de
înțeles în asta? Vrei să fii legată?
— Nu, i-am răspuns. Ce vreau e să plec de-aici. De-asta tot
fug către ușă. Ultima dată, am reușit să cobor un etaj. N-o să mă
opresc până nu reușesc. Șomaj în masă și introiecții14.
A oftat.
— Te rog, nu vorbi așa.
O parte din problemă era că mă purtam ca un pacient într-o
psihanaliză. Când lucram cu dna Jones, eram încurajată să
spun, întotdeauna, exact ce-mi trecea prin minte, indiferent
cât de nebunesc suna — așa funcționa analiza. Asta era ideea.
Altfel, cum ar fi știut ea ce se petrecea înăuntrul meu? Dar cei
de la MU10 nu voiau să știe. Dacă nu puteau tolera ce era în
capul meu, de ce își alesese oricare dintre ei profesia asta? Când
14 Mecanism psihic inconștient de incorporare a atitudinilor sau ideilor altuia în propria

personalitate; în cazul schizofreniei, se poate referi și la retragerea interesului față de
lumea înconjurătoare. (N.t.)

208 gândirea mea fărâmițată se autorevela, ei mă puneau în vari
anta spitalicească de „pauză". Care era „tratamentul" în aceste
condiții? Voiau să mă ajute să mă fac mai bine sau voiau doar să
devin adecvată social? în general, unicul mesaj pe care păreau
că voiau să-1 primesc era „poartă-te frumos!".
Asta este una dintre contradicțiile clasice în ce-i privește pe
pacienții de psihiatrie. Ei se luptă cu gânduri de a vrea să își
facă rău lor înșiși sau altora și, în același timp, au nevoie dispe
rată de ajutorul celor pe care amenință să îi rănească. Enigma:
spune ce ai în minte și vor fi consecințe; chinuie-te să-ți ții deli
rul pentru tine și, cel mai probabil, nu vei primi ajutorul de care
ai nevoie.
Echipa medicală a hotărât că tratamentul medicamentos
nu era suficient, așa că Dr. Kerrigan, pentru că nu voia să
depășească doza maximă recomandată de Trilafon, m-a pus și
pe Valium. Am urât Valiumul — mă făcea să mă simt drogată
și-mi amorțea și puținele procese de gândire rămase. Aproape
că îmi vedeam puterea minții făcându-mi cu mâna de pe țărm.
într-o zi, am refuzat, efectiv, să iau Valiumul. Echipa m-a
imobilizat și mi-a făcut o injecție. Am citit mai târziu, în fișa
mea, că Valiumul nu are efect când este injectat. Pur și simplu,
nu funcționează așa. Chiar și fără să fi știut asta, mă întrebam
ale cui nevoi erau, de fapt, satisfăcute în acest spital.
Contactați de dr. Kerrigan și de MU10, ai mei au venit să mă

vadă. (îmi fusese rușine într-o zi, în care auzisem, din întâm
plare, două asistente, vorbind despre absența lor: „Unde sunt
părinții lui Saks?" Deși îmi spuseseră de planul lor de a veni să
mă viziteze, le luase o săptămână să își facă apariția.) Spre sur
prinderea mea, i-au adus cu ei și pe cei doi frați ai mei. Pe cât
ELYN R. SAKS
de alinată eram de venirea lor, eram, în același timp, și complet 209
îngrozită că erau acolo. Niciunul dintre ei nu mă văzuse vreoda
tă așa. Mă simțeam o nimeni, o ratată. Dar nu puteam să le spun
ce simțeam, iar ei, bineînțeles, nu puteau să întrebe. Și, cu toate
eforturile pe care le-au făcut să pară că ne bucurăm de timpul
petrecut împreună, și ei păreau șocați că viața mea de studentă
la drept luase o asemenea întorsătură, la doar două luni după
ce ajunsesem la Yale.
Ni s-a dat voie să luăm cina de Ziua Recunoștinței împre
ună, într-o micuță sală de mese, care fusese „rezervată" doar
pentru familia noastră. La fel cum făcusem în timpul verilor și
vacanțelor petrecute împreună, eu și ai mei ne-am descurcat pe
cât de bine puteam, menținând conversația ușoară și limitată la
subiecte simple, chiar comice, în timp ce gravitatea situației mele
se furișa printre noi, asemenea unei explozii iminente care ar fi
putut să mă spulbere întru totul. Glumeam că erau microfoane
montate în armătura pereților și că probabil eram ascultați, iar
râsetele noastre se auzeau cu ecou pe hol. Frații mei erau oare
cum mai tăcuți și puteam să le citesc în priviri că erau derutați
și îngroziți.
Terapeutul de familie urma să scrie mai târziu că părinții
mei nu-mi luaseră în serios boala și că nu păruseră dispuși
să-i accepte gravitatea. Cert este că, până la acel moment, ei nu
știuseră decât puținul pe care li-1 spusesem și, de fiecare dată
când eram împreună, inclusiv de data asta, întotdeauna făcu
sem tot posibilul pentru a-i ascunde gravitatea: făceam glume,
râdeam și eram încântată când și ei făceau la fel. Era modul nos
tru de ne descurca; era obiceiul nostru — și fiecare familie își are
obiceiurile ei. Ușurința și ireverența ne ofereau posibilitatea de
a fi împreună fără să ne prăbușim complet cu toții.

210 Am mai avut și alți vizitatori. într-o după-amiază, au venit doi
dintre colegii mei de la drept, care auziseră ce se întâmplase și,
deși era limpede pentru mine că se chinuiau să-și aleagă cuvin
tele, am fost atât alinată, cât și mișcată de faptul în sine că veni
seră. Și dragul meu prieten Sam, de la Oxford, care locuia acum
în New York, a venit să mă vadă. Când i-am arătat curelele de
pe patul meu, folosite ca să fiu legată, a tresărit și a dat din cap,
cutremurat. înțelesese. Iar asta mi-a dat curaj. Era atât de ușor să
te simți izolat și singur acolo; fiecare dintre acești oameni care
țineau îndeajuns la mine încât să vină să mă viziteze mi-a dat un
motiv să sper că meritam să fiu salvată.
Firește, vizitatorii nu erau primiți când eram imobilizată
(deși, din motive evidente, nu erau informați că despre asta era
vorba). Așa că unii oameni au plecat crezând că nu voiam să-i
văd, când nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Cu toate
astea, să am companie era uneori extenuant și chiar derutant,
îmi încordam puterea de concentrare și energia pentru a ține
demonii departe în timpul unei vizite, iar apoi, după ce prietenii
și familia plecau, mă fărâmițam.
Tânărul James a plecat după prima mea săptămână la MU10,
iar, după aceea, am cunoscut doi pacienți noi, Susan și Mark, cu
care petreceam puțin timp aproape în fiecare zi (anume, când
nu eram pusă sub contenție sau încercam să fug). Susan, care
era cam de vârsta mea, era bulimică. Asta era o tulburare doar
recent recunoscută de comunitatea medicală, dar era încă depar
te de a fi înțeleasă — în mare, tratamentul părea să se constituie
din variațiuni pe tema „puterii minții asupra corpului".
— Doctorul meu spune că ar trebui să nu mai mănânc în
exces și-apoi să vomit, zicea Susan. Problema mea are o soluție
simplă, mi-a zis — pur și simplu, să încetez.
ELYN R. SAKS
Mi-am amintit când părinții mei și dr. Hamilton spuseseră, în 211
esență, același lucru despre anorexia mea.
— Știi, părerea mea e că „doar n-o mai face" este spus, de
obicei, de cineva care chiar nu înțelege.
A dat din cap aprobator.
— Acum o să mă pună în pavilionul cu oameni mai în vârstă,
cel cu internări de maximum o lună. Crezi că asta m-ar putea
ajuta?
— Oamenii de-aici sunt groaznici! i-am răspuns. Deci, trebuie
să fie mai bine în celălalt pavilion. Sper că o să ai parte de ce ai
nevoie acolo, chiar sper asta.
Mark avea abia optsprezece ani și suferea, cu siguranță, de
un soi de tulburare organică, deși nu-i știam cauza. Nu avea
memorie de scurtă durată (trebuia să mă prezint, din nou, de
fiecare dată când ne întâlneam), se afla într-o permanentă stare
de confuzie și avea atât dificultăți de vorbire, cât și de a înțelege
ce i se spunea. Era atât de înduioșător (și vulnerabil) de tânăr,
încât era greu să nu-ți trezească instincte materne. E un copil, mă
gândeam, simțindu-mă mai furioasă și mai protectivă de fiecare
dată când petreceam timp cu el. Nu există un alt loc unde ar putea
merge — un loc mai blând, cu specialiști care ar putea avea mai multă
grijă de el?
într-o zi, Mark mi-a spus că fusese programat pentru o elec
troencefalogramă nocturnă, care le-ar oferi medicilor o imagine
mai detaliată a activității lui cerebrale. Abia dacă înțelegea des
pre ce era vorba și, zile în șir, s-a opus supunerii la procedură.
(Unde erau părinții lui? mă întrebam.) Nu putea sub nicio formă
să înțeleagă raționamentul doctorilor. Tot ce știa era că urma să-i
lipească electrozi pe tot capul, să-i facă ceva înspăimântător la
creier și să nu se oprească până a doua zi dimineața.

212 — Nu-ți face griji, i-am spus, încercând să-1 liniștesc pe cât de
bine puteam. Lucrurile de pe cap nu sunt ace — n-o să te doară
deloc, n-o să simți nimic. Sunt ca niște mici aparate de fotogra
fiat, care fac poze la care să se uite medicii, ca să te poată ajuta
să te simți mai bine.
— Dar de ce îmi fac asta? m-a întrebat cu un tremur în voce.
Dacă greșesc ceva și o fac prost?
— N-o să se întâmple asta, am spus. Știu ce fac; asta o să-i
ajute să repare ce-o fi în neregulă.
Mă simțeam puțin ipocrită — eram destul de sigură că nu
știau ce fac.
— Hei, hai să mergem să jucăm cărți, OK? Putem să jucăm
orice joc vrei tu.
între timp, Certificatul Medical de Urgență care fusese emis

la internarea mea în IPY urma să expire. Certificatul permitea
spitalului să mă țină internată împotriva voinței mele timp de
cincisprezece zile; odată ce se termina acea perioadă, existau trei
posibilități. Puteam să fiu externată, care era varianta pe care
mi-o doream eu, dar asta nu urma să se întâmple. Puteam să
îmi dau acordul să rămân internată, semnând o hârtie numită o
„voluntară", ceea ce ar fi fost echivalentul la a spune: „Da, sunt
de acord să rămân aici și să primesc tratament". Dar nici asta nu
urma să se întâmple.
A treia opțiune era ca spitalul să ceară o măsură formală,
numită „audiere de privare civilă de libertate". Când un paci
ent insistă să fie externat, iar spitalul insistă să rămână internat,
audierea de privare civilă de libertate este ținută în fața unui
judecător, iar judecătorul este cel care ia decizia finală. Alegerea
îmi părea foarte clară: voi cere o audiere, voi cere să mi se dea
ELYN R. SAKS
drumul din spital, iar judecătorul, văzând absurditatea întregii 213
situații, urma, cu siguranță, să mă trimită înapoi la școală.
Ai mei m-au convins să nu fac asta, înțelegând mai clar decât
mine că spitalul ar avea câștig de cauză.
— Nu, mergi pe „voluntară", Elyn, m-a sfătuit tata. Nu te
poți încă descurca singură și sigur nu vrei să ți se adauge nimic
la dosar prin care un judecător îți ordonă să rămâi.
La momentul acela, nu-mi erau cunoscute consecințele unei
închideri civile într-un spital de psihiatrie, care pot fi aspre și de
lungă durată. Spre exemplu, multe forme de candidatură (cum
ar fi cea pentru a susține un examen de intrare în barou) includ
întrebarea cu privire la a fi fost închis civil. Nu știam asta atunci,
dar urma să vină o zi în care am fost foarte fericită că nu a tre
buit să bifez căsuța cu „da". Așa că, urmând sfatul tatălui meu,
am semnat „voluntară".
Apoi, am aflat niște vești șocante — MU10,/ăra permisiunea
sau cunoștința mea, îl contactase pe decanul de la Facultatea de
Drept, pentru a-i confirma că nu urma să mă întorc anul acela
sau chiar niciodată. în consecință, MU10 mă retrăsese de la
Facultatea de Drept.
Când echipa medicală mi-a spus asta, am fost copleșită de un
asemenea sentiment răvășitor de trădare că aproape mi s-a tăiat
răsuflarea. Ce se întâmplase cu asigurarea confidențialității? Ce
se întâmplase cu acceptarea lor a propriei mele autonomii? De
acord, eram, în mod cert, oarecum compromisă, dar nu eram în
comă — cu siguranță că cineva ar fi putut să vorbească mai întâi
cu mine. Cine făcuse asta? Cine își asumase responsabilitatea
de a dezvălui informații care îmi aparțineau numai mie și care
acum, fără îndoială, fuseseră înscrise în fișa mea academică, pro
babil cu litere mari, negre și îngroșate?

214 într-o stare de extremă agitație, mi-am implorat părinții să-l
sune pe decan și să pledeze în favoarea primirii permisiunii de a
mă întoarce și de a-mi relua cursurile. Ceea ce au și făcut. Poate
că nu credeau că eram pregătită să revin — până la urmă, nu
erau oameni nerealiști — dar, prin acest gest, mi-au demonstrat
că ei credeau pe deplin în mine, ceea ce a fost un mesaj puter
nic în acel moment. însă, în pofida sprijinului lor, bineînțeles că
decanul nu a avut de ales decât să le respingă cererile. Nimic nu
era permanent; puteam oricând să încerc din nou anul următor.
Și, pentru prima oară, așa cum Kerrigan îmi promisese la
internare, am primit un diagnostic concret: „Schizofrenie para-
noidă cronică, cu agravare acută". Prognosticul meu, mi s-a
spus, era înscris ca fiind „grav".
Așadar — asta era. O parte din mine așteptase de foarte
multă vreme acele cuvinte sau o altă versiune a lor, dar asta
nu le-a diminuat impactul nimicitor sau semnificația pe care o
aveau cu privire la viața mea.
în ciuda dificultăților constante cu care mă confruntasem
încă din primii ani de studenție (și, cel mai probabil, chiar îna
inte), nu mă considerasem niciodată cu adevărat „bolnavă" —
nici la Vanderbilt și nici măcar la Oxford, unde fusesem, în mod
evident, delirantă. Chiar credeam că toată lumea are gânduri
întortocheate, cum aveam eu, ca și ocazionalele ruperi de reali
tate și senzația că o forță nevăzută îi obligă la un comportament
distructiv. Diferența era că alții erau doar mai capabili decât
mine în a-și masca nebunia și în a prezenta lumii o fațadă sănă
toasă și stăpână pe sine. Credeam că ce era „stricat" la mine
era incapacitatea mea de a-mi controla gândurile și fanteziile
sau de a mă abține de la a le exprima. Citind tot ce-mi pica în
mână despre bolile psihice, nu căutam un diagnostic în sine, cât
ELYN R. SAKS
o explicație pentru comportamentul meu, care nu era, în mod clar, 215
acceptabil. Credeam că, dacă i-aș da de cap, l-aș putea învinge.
Problema mea nu era că eram nebună; ci că eram slabă.
Vara de dinainte de a veni prima oară la Yale (când mă întor
sesem de la Oxford și aveam prea mult timp liber la dispoziție),
descoperisem în biblioteca din Miami Manualul de Diagnostic și
Statistică a Tulburărilor Mentale, anume DSM-ul. îl citisem din
scoarță-n scoarță. Cunoașterea fusese întotdeauna salvarea mea,
dar, adâncindu-mă în DSM, începusem să înțeleg că existau
niște adevăruri prea dificile și înspăimântătoare de cunoscut.
Eram îndeajuns de deșteaptă pentru a citi textul — definițiile,
ramificațiile — și înțelegeam ce spuneau cuvintele. Și, până la un
anumit nivel, înțelegeam și câte ceva din partea științifică. Dar
să înțelegi și să crezi nu este același lucru; pur și simplu, refu
zam, la orice nivel conștient, să accept că lucrurile astea aveau
ceva de-a face cu mine. Iar acum, iată-le, în scris: Diagnosticul.
Ce însemna asta?
Schizofrenia este o boală psihică, care impune o pierdere
profundă a contactului cu realitatea. Este deseori însoțită de
elemente delirante, care sunt credințe fixe, dar false — pre
cum că ai omorât mii de oameni — și halucinații, care sunt
percepții senzoriale false — cum ar fi că tocmai ai văzut un
bărbat cu un cuțit. Adesea, vorbirea și gândirea devin dezor
ganizate, până la incoerență. Prognosticul: urma să îmi pierd
cea mai mare parte a capacității de a-mi purta de grijă. Nu se
aștepta să am o carieră sau nici măcar un serviciu care ar putea
aduce o remunerație. Urma să nu pot să-mi creez atașamente,
sau să-mi mențin prietenii, sau să găsesc pe cineva care să mă
iubească, sau să am o familie proprie — pe scurt, urma să nu
am niciodată o viată.9

216 în acea perioadă, erau foarte puține noutăți medicale încu
rajatoare cu privire la tratamentul schizofreniei; leacuri, cu
siguranță, nu existau, iar tratamentul eficient era rar. Cu
excepția câtorva medicamente antipsihotice, care aveau efec
te secundare îngrozitoare pe termen scurt și riscuri fizice ori
bile pe termen lung, în materie de medicație, mai erau foar
te puține de oferit unei persoane suferind de schizofrenie.
Medicamentele funcționau pentru unii oameni; nu funcționau
pentru alții. Trebuiau să fie constant monitorizate de medici
specialiști și reajustate. Ceea ce fusese o parte esențială a trata
mentului pentru mine — cura analitică intensă — nu era văzută
cu ochi buni.
Fusesem întotdeauna optimistă că, dacă și când misterul îmi
va fi elucidat, se va putea repara; acum, mi se spunea că tot ce se
defectase în capul meu era permanent și, după toate indiciile, de
nereparat. In mod repetat, mă loveam de cuvinte precum „debi
litant", „nefavorabil", „cronic", „catastrofic", „devastator" și
„pierdere". Pentru tot restul vieții mele. Restul vieții mele. Părea
mai mult o condamnare la moarte decât un diagnostic medical.
Și apoi, mai era și întreaga mitologie din jurul schizofre
niei, sprijinită și îmbogățită de ani de cărți și filme care pre
zentau oameni ca mine drept fără speranță de malefici sau de
blestemați. Urma să devin violentă, pe măsură ce delirul din
mintea mea urma să devină mai real decât realitatea însăși.
Episoadele mele psihotice urmau să se îndesească și să dureze
mai mult; inteligența urma să îmi fie sever compromisă. Poate
urma să îmi închei viața într-un spital; poate urma s-o trăiesc
într-un spital. Sau să ajung o persoană fără adăpost, o femeie a
străzii a cărei familie nu se mai poate ocupa de ea. Urma să fiu
personajul acela cu privire sălbatică, de care se feresc, pe trotuar,
ELYN R. SAKS
toate mămicile drăguțe care-și plimbă bebelușii în cărucioare. 217
Fugi de femeia nebună. Nu voi iubi pe nimeni; nimeni nu mă va
iubi. Pentru prima oară în viață, am înțeles pe deplin, în profun
zime, la ce se refereau oamenii când spuneau „Mi-a frânt inima/'
în timpuri mult mai vechi, oamenii care sufereau de schizo

frenie erau văzuți ca fiind fie binecuvântați de zei, fie blestemați
de ei. în unele culturi, „văzătorii" erau venerați și li se ofereau
privilegii de înalt rang; în altele, lumea se ferea de ei și erau
izgoniți din comunitate, precum leproșii. Mai recent, un manual
de îngrijire sanitară din anii '30 oferea o listă exhaustivă (deși
neverosimilă) a ce cauza schizofrenia: războiul, căsătoria, mas
turbarea și renașterea religioasă.
Istoria schizofreniei este bogată în învinovățirea famili
ei. Sub greutatea zdrobitoare a unui secol de explorare, boala
mea îi incrimina pe părinții mei. Cu ani în urmă, o psihana-
listă respectată a inventat expresia „mamă schizofrenogenă" —
literalmente, o mamă care creează un schizofren. O asemenea
mamă era descrisă (deloc surprinzător) ca rece, distantă, osti
lă, respingându-și copilul, ceea ce nu o descrie în niciun caz
pe mama mea și nici experiența mea de-o viață cu ea. Cu toate
astea, o altă teorie susținea că părinții cauzează schizofrenia
când îl supun pe copil așa-numitei „duble legături", o situație
în care copilul primește mesaje extrem de contradictorii, cum ar
fi „Vino, pleacă" sau „Ești o fetiță cuminte, dar ești foarte rea."
Teoriile mai recente despre originile schizofreniei fie nu iau
în considerare, fie chiar combat cu totul perspectiva transmi
terii familiale, în schimb concentrându-se asupra chimismului
cerebral al pacientului. Extinderea rapidă a cercetărilor asupra
funcționării genomului uman a ajutat la schimbarea focusării

218 către o predispoziție genetică la boală. Ca și în multe alte familii,
și în familia mea extinsă există boli psihice grave.
Schizofrenia tinde să debuteze la momente diferite la bărbați,
față de femei. Spre exemplu, primele „puseuri" tind să aibă loc
în adolescența târzie sau la puțin după douăzeci de ani. Pentru
majoritatea femeilor, lucrurile încep să se destrame mai târ
ziu, de obicei în jurul vârstei de douăzeci și cinci de ani. Dar
înainte ca boala să se manifeste cu adevărat, există o etapă —
numită „prodrom" — când, treptat, devine vizibil pentru ori
cine privește cu atenție că lucrurile nu sunt cu totul în regulă.
Este posibil ca faza mea prodromală să fi avut loc în timpul
petrecut la Operation Re-Entry. Cu siguranță, experiența cu
casele trimițându-mi mesaje înspăimântătoare în timpul ace
lui lung drum către casă a fost o foarte zgomotoasă avanpre
mieră a spectacolului care urma. Dar perioada dintre debutul
bolii și diagnosticarea ei poate varia de la doar câteva săptă
mâni la câțiva ani, cum se întâmplase în cazul meu. Iar studii
recente indică faptul că o diagnosticare mai timpurie (ceea ce
ar putea avea drept consecință tratamentul unor simptome de
nivel mai scăzut) ar putea contribui la un prognostic mai favo
rabil. Cercetătorii încep să exploreze beneficiile intervenției la
tineri înainte de momentul în care comportamentele lor devin
distructive și alienante — poate chiar o intervenție înainte de un
prim episod psihotic.
Problema este că simptomele prodromale, privite separat
sau împreună, reflectă ceea ce experimentează mulți adolescenți
sănătoși în trecerea lor normală prin perioada adolescenței: tul
burări de somn, dificultăți de concentrare, senzații difuze de
tensiune sau anxietate, o schimbare a personalității și poate o
retragere din viața socială a covârstnicilor. Deseori, părinții vor
ELYN R. SAKS
realiza (după ce copilul lor a fost diagnosticat) că a existat o 219
perioadă anticipativă identificabilă, în care se întrebaseră dacă
nu cumva copilul lor se afla într-o depresie. Ba mai mult decât
atât, în zilele noastre, nu doar adolescenților, ci și adulților, le
sunt prescrise antidepresive pentru a lupta cu această parte a
bolii lor. Uitându-mă înapoi, se poate ca Operation Re-Entry să
fi avut un rol similar pentru mine, oferindu-mi un foarte înalt
grad de stimulare și atenție, într-o perioadă în care, altfel, aș fi
putut cu ușurință să mă retrag în propria mea lume, sub pretex
tul de a fi fost o adolescentă închisă în sine sau timidă.
Pentru ca tabloul să fie chiar mai complicat, schizofrenia este
deseori confundată, clinic, cu tulburarea bipolară (care fusese
numită în trecut psihoză maniaco-depresivă) sau, în gândirea
populară, cu tulburarea de identitate disociativă (cunoscută și
ca personalitate multiplă). Dar tratamentele pentru aceste boli
au un spectru foarte larg. Iar potențialul de a nu primi niciun
diagnostic sau de a primi unul greșit este enorm.
Eu nu am fost diagnosticată devreme; nu am fost trata
tă devreme. Am mers împleticit prin întuneric ani la rând,
ținându-mă strâns de Aristotel și negociindu-mi viața pe cât de
bine putusem, până când am fost binecuvântată de înțelepciunea
și călăuzirea dnei Jones, care mi-a dat motive să sper în viitor.
Dar odată cu înștiințarea făcută de dr. Kerrigan, acele zile lua
seră, oficial, sfârșit.
Toată lumea de la MU10 era de părere că următoarea mea
internare se va măsura în ani, nu în săptămâni sau luni. Nu îi
credeam, dar îmi mențineam tăcerea în legătură cu asta — părea
să nu existe niciun beneficiu în a fi onestă cu privire la gânduri
le mele. Ai mei și cu mine ne-am gândit la clinici medicale din
Boston și New York, dar, în cele din urmă, am insistat pentru

220 a merge înapoi la IPY. Mă va ține în New Haven, aproape de
școală; de fapt, de la IPY, până la facultate, era doar un drum
scurt și drăguț, coborând un deal. Poate aș putea chiar să audiez
un curs sau două, în pregătire pentru întoarcerea de anul urmă
tor; poate aș putea chiar să mă îngrijesc de cele câteva firave
prietenii pe care le înnodasem înainte de a trebui să plec.
Fuseseră trei săptămâni foarte grele la MU10. Eram epuiza
tă și sedată, și profund înspăimântată de ce avea să urmeze.
Dar când m-am urcat în ambulanța care urma să mă ducă de
acolo, m-am simțit ușurată că lăsam acel loc în urmă. Nu mi
se întâmplase nimic încurajator sau de ajutor la MU10; de fapt,
multe dintre cele întâmplate fuseseră inumane și ineficiente. Dar
Institutul de Psihiatrie Yale oferea un fir de ață către viața pe
care încă speram, cumva, să o trăiesc. Așa subțire cum era, acel
fir de ață era tot ce mai aveam.
ELYN R. SAKS
CAPITOLULTREISPREZECE
Primul pacient pe care l-am cunoscut odată revenită la IPY

a fost Eric. Absolvent al unei universități din Ivy League, puțin
mai în vârstă decât mine, Eric petrecuse și el o perioadă la
MU10.
— Am fost acolo acum un an și ceva, dar mi-au dat drumul,
mi-a spus. Ar fi fost mai bine dacă m-ar fi obligat să rămân, iar
apoi poate să mă fi mutat aici, cum au făcut cu tine. I-am păcălit
că eram bine. Și m-am dus acasă. Și, apoi, l-am omorât pe tata.
Sigur n-am înțeles bine.
— Scuze, ce-ai făcut?
A confirmat din cap.
— L-am strangulat.
Am rămas împietrită. Și îngrozită. Chiar să-ți strangulezi
tatăl? Un act de violență care chiar omoară pe cineva? Asta era
foarte diferit de a avea gânduri care ar putea ucide. In plus, prin
mine lucrau niște entități; Eric părea a fi propriul său agent.
Ai mei s-au întors din Miami pentru prima întâlnire cu echi
pa care mă avea în grijă la IPY — medici, psihologi, asistenți
sociali și asistente. Când am fost întrebată despre relația cu fra
tele meu Warren, m-am oprit din legănat și murmurat cât să-1
corectez gramatical pe medicul care punea întrebările.

222 — Nu, corect este „între mine și tine", nu „între eu și tine".
Nu pot decât să-mi imaginez acum (deși nu eram câtuși de
puțin conștientă atunci) că trebuie să fi fost o cumplită tortură
pentru mama și tata să fie martorii dezintegrării progresive a
fiicei lor.
Am fost încadrată în Programul de Terapie Intensivă de la
IPY — PTI. îmi petreceam zilele într-o încăpere mică, alături
de un membru al personalului și unul sau doi alți pacienți PTI.
îmi luam mesele separat de oricine altcineva (fără socializare în
cantină) și noaptea dormeam încuiată, într-o cameră de izolare.
Și nu aveam voie să port pantofi. In acest fel, dacă fugeam din
clădire, echipa putea fi sigură că nu voi ajunge prea departe.
Toamna din New England se întețea afară și se făcea din ce în
ce mai frig în fiecare zi.
Primele trei săptămâni la IPY, am rămas la fel de florid psi-
hotică cum fusesem la MU10. Medicația îmi fusese crescută,
fiindu-mi administrată peste doza maximă recomandată de
Trilafon. Fără Valium, însă — se părea că echipa mă voia pe
medicamente care chiar îmi atenuau psihoza.
Cu toate astea, halucinațiile nu s-au oprit deloc. Pereții se
prăbușeau, scrumierele dansau; la un moment dat, m-am băgat
într-o debara de rufărie și i-am invitat pe ceilalți pacienți PTI să
mi se alăture acolo pentru o „petrecere de casă nouă", râzând și
bolborosind o după-amiază întreagă. Total pierdută în delirul
meu, avertizam pe toată lumea (în special pe personalul PTI)
în legătură cu prăpădul și marile grozăvii pe care puteam să le
asmut asupra tuturor cu puterea minții.
Incredibil, indiferent ce-am spus sau ce amenințări am făcut,
nu am fost niciodată legată. Dacă exprimam un impuls violent,
personalul mă încuraja să rup paginile unei reviste; dacă nu mă
ELYN R. SAKS
opream, mă duceau în camera de izolare, departe de alți oameni. 223
Comportamentul meu nu era diferit de cum fusese la Camera de
Gardă sau în timpul vizitei mele inițiale la IPY, cu câteva săptă
mâni în urmă, sau din timpul celor trei săptămâni de la MU10.
Dar reacția generală a celor din spital, cu siguranță, era. Evident,
posibilitatea de a fi sau nu ținută în curele avea mai mult de a
face cu unde se întâmpla să fiu decât cu comportamentul meu.
Totuși, ce câștigasem în libertate pierdusem în intimitate.
Eram ținută la distanță de cea mai mare parte dintre ceilalți
pacienți, însă niciodată lăsată singură. Poate era politica PTI —
aveam propriul meu îngrijitor special, umbra mea, care privea și
asculta, lângă mine, tot timpul. Când mâneam. Când dormeam.
Când vorbeam cu un prieten la telefon. Când mă întâlneam cu
familia. Mi se acorda o mică păsuire când mergeam la toaletă;
supraveghetorul băga un șervețel sub ușă, ca s-o țină puțin des
chisă, iar apoi se așeza în fața ei. Eram supravegheată de cineva
chiar și când îmi făceam duș.
Nu numai că îmi luaseră pantofii, dar nici nu mi se dădea
voie să port șosete noaptea, indiferent cât de frig era în secție.
Nu-mi puteam imagina cum mi-aș fi putut face rău cu șosetele,
dar, în mod evident, personalul avusese alte experiențe cu alți
pacienți. Deci, fără șosete, chiar și când asta însemna să tremur
toată noaptea.
Eram pe o doză înaltă de medicație antipsihotică, mergeam
la câteva grupuri de terapie și aveam și ședințe individuale de
trei ori pe săptămână — saturație totală. Dar nu existau lea-
curi-minune; în schimb, era doar mohorâta monotonie a vieții
de zi cu zi într-o secție de psihiatrie, iar aceasta era deosebit de
macabră. Veche, ponosită, cu culoare înguste și dărăpănate, vop
sea îngălbenită și ferestre acoperite de gratii, pe care nu intra

224 niciodată soarele (și mai era și-un soare jalnic de slab). Eram
urmată zi și noapte de paznicul meu și nu mi se permitea nicio
dată să ies afară, ca să-mi umplu plămânii cu niște aer proas
păt și răcoros sau măcar pentru o schimbare de decor. Nu-mi
făcusem niciun prieten în pavilion; ceilalți pacienți nu încercau
niciodată să socializeze vreun pic cu mine, nimeni nu pătrun
dea în izolarea mea și chiar și Eric, ucigașul de tată, mă oco
lea — cine era el, mă întrebam, să ocolească pe cineva? Nu fuse
sem atât de înfiorător de singură din perioada de început de la
Oxford. Fiecare zi era la fel și așa urma să fie pentru foarte multă
vreme. Anii se căscau nesfârșit în fața mea; părul îmi va albi aici,
eram sigură, în timp ce fiecare vis pe care îl avusesem vreodată
va fi absorbit de hidoșii pereți îngălbeniți.
Iar apoi ceva a apăsat un comutator în capul meu și am
înțeles. Am înțeles. Singurul obstacol dintre mine și ușa de ieșire
eram eu. Pur și simplu, trebuia să mă opresc. Să mă opresc din
a-mi verbaliza halucinațiile și delirul, chiar și când erau acolo.
Să mă opresc din bolborositul incoerent, chiar dacă acelea erau
singurele cuvinte care îmi veneau în minte; nu, nu, era mai bine
să tac. Nu mai opune rezistență; doar poartă-te frumos. Să fiu
într-un spital de psihiatrie n-are niciun sens, mi-am spus. Sunt o
studentă la drept, nu o pacientă de psihiatrie. îmi vreau viața înapoi,
fir-ar să fie! Și chiar dacă trebuie să-mi mușc limba până la sânge, o
să mi-o iau înapoi.
Ce se întâmpla, bineînțeles, era că, după săptămâni întregi de
medicație constantă, psihoza începea să se disperseze. Poate că
nu puteam opri gândurile din a-mi veni în minte, dar le puteam
organiza și le puteam opri din a ieși de-acolo. OK, gata.
Echipei i-a luat cam o săptămână să observe — mult prea
mult, îmi părea mie — și, când, în sfârșit, a făcut-o, a mai durat
ELYN R. SAKS
încă o săptămână până când am fost scoasă din Programul de 225
Terapie Intensivă și mi s-au acordat mai multe privilegii. Puteam
dormi cu șosete. Puteam să folosesc toaleta în liniște. Puteam
să-mi fac duș fără companie.
Da, da, eram total de acord cu ei că aveam nevoie de tra
tament.
— Dar nu aici și nu acest tip de tratament. Vreau să mă întorc
în Anglia, am spus. Dna Jones știe de ce am nevoie ca să mă fac
bine din nou. Pot să-mi fac tratamentul acolo, cu ea.
Cererea a fost întâmpinată de chipuri ca de piatră și de dat
din capete în semn că „nu". Celor de la IPY nu le plăcea ideea;
echipa de la IPY nu avea de gând să predea controlul tratamen
tului meu unei femei oarecare din Anglia care, după aprecierile
lor, cel mai probabil habar n-avea ce făcea.
Pe cât de bruscă (și de eficientă) crezusem că fusese schim
barea mea de atitudine, ceea ce mi s-a întâmplat ulterior a fost
la fel de brusc, doar că în direcția opusă. De fapt, e un caz —
parțial — de manual cu privire la suișurile și coborâșurile pro
vocate de dozele puternice de medicamente și de complicatul
biochimism care rezultă din asta: îmbibată în medicație antipsi-
hotică, cu psihoza chiar îndepărtându-se, am devenit profund
depresivă și am simțit cum slaba rază de energie și concentra
re se prelingea din mine. Deodată, nu mai puteam urmări nici
cel mai simplu serial de comedie la televizorul din pavilion și
nici descifra rândurile unei cărți pe care o citisem cu câteva zile
înainte. Mi s-a dat un test de inteligență și mi-a ieșit un scor
de „inteligență sub medie" la secțiunea verbală și de „intelect
de limită" la cea cantitativă. Nu e vorba că nu încercam îndea
juns — pur și simplu, nu puteam funcționa. N-aveam de unde
să știu că depresia ca urmare a unui episod psihotic nu este

226 neobișnuită; tot ce știam era că alunecam înapoi. Mi-am sunat
părinții și i-am implorat să mă scoată de acolo.
— Merge totul prost, din nou! țipam.
Mi-au promis că mă ajută și, încă o dată, am început căutările
unui alt spital, unde internarea ar fi putut fi de mai scurtă dura
tă. Ai mei au contactat-o chiar și pe Karen, terapeuta la care mer
sesem în vara de după primul an de facultate, care le-a sugerat
un spital din Philadelphia, unde locuia ea acum. îmi aminteam
ce îmi spusese cu atâția ani în urmă: „Chiar ai nevoie de ajutor.
Și vreau doar să știi că, atunci când vei fi pregătită să-1 primești,
ai putea și ar trebui să vii înapoi".
Echipa de la IPY a făcut tot ce-a putut ca să mă facă să mă
răzgândesc de la a pleca, fie că era în Philadelphia sau înapoi în
Anglia. Mi-au spus că m-ar muta într-un salon la liber, cu mai
multe privilegii. Aș putea chiar să-mi primesc înapoi pantofii.
I-am refuzat politicos.
La cinci săptămâni după ce ajunsesem la IPY, ai mei au venit
să mă scoată pe cauțiune. Au parcat mașina la intrarea în spi
tal, mi-au încărcat toate lucrurile în portbagaj și, împreună, am
plecat înapoi spre New Haven. Mă simțeam ușurată, prote
jată, chiar puțin optimistă; dacă îmi închideam ochii, puteam
chiar să-mi imaginez că eram din nou o fetișcană, în siguranță,
în mașină, într-o excursie cu mama și tata. Dar excursia nu
era la Disneyland; era dintr-un spital în altul și lăsam în urmă
Facultatea de Drept. Dar, chiar și-așa, era o zi bună.
Institutul Spitalicesc din Pennsylvania —ISP — era un loc cu

un aspect mult mai atrăgător decât IPY, în ciuda faptului că era
unul dintre cele mai vechi spitale de psihiatrie din țară. Așezat
de-a dreptul în mijlocul unei zone aflate într-un sever declin,
ELYN R. SAKS
clădirea strălucea, la propriu, cu plafoanele ei înalte și boltite și 227
cu podelele ei de marmură, care erau zilnic lustruite. Am fost
condusă în camera mea personală, cu baia mea personală. Dacă
exista un lanț trofic al centrelor de tratament, se pare că urca
sem o verigă. Deși încă încercam să ies din depresie, nu eram
nici pe departe atât de psihotică cum fusesem (mulțumită dozei
puternice de Trilafon). Eram convinsă că voi rămâne la ISP doar
câteva săptămâni. într-un sfârșit, urma să stau acolo trei luni.
Medicul cu care urma să lucrez, dr. Miller, era un psihana
list scund și rotofei, care avea o deschidere primitoare tipică
Vestului Mijlociu și care folosea cuvinte ca „fain". Era ușor să-1
placi — un lucru bun, de vreme ce ne vedeam de șase ori pe săp
tămână. In plus, urma să mă văd cu Karen, fosta terapeută din
Miami, în fiecare săptămână, pentru câteva ore. Iar acele întâlniri
urmau să aibă loc în afara spitalului, iar asta mă încânta; de fapt,
îmi era acordat cel mai înalt grad de privilegii, ceea ce însemna
că puteam inclusiv să mă plimb prin împrejurimi singură.
Cum se întâmplă în spitalele de psihiatrie, ISP punea la
dispoziție multe activități de grup pentru pacienți. In a doua
zi acolo, am mers la evaluarea pentru art-terapie. Nefiind artis
tă, am desenat ce știam să desenez — un omuleț din linii și un
copac.
— Ce lucrare primitivă excepțională! a exclamat terapeutul.
M-am dus la foarte puține alte întâlniri de grup după aceea.
In schimb, îmi citeam cărțile de drept, pregătindu-mă pentru
revenirea la școală în anul următor. Făcusem rost de cerințele
cursului și de bibliografia obligatorie înainte de a pleca din New
Haven și, în fiecare zi, mă cufundam în materie, pentru a fi pre
gătită când va veni timpul. Pentru că mă duceam înapoi. Cu sau
fără diagnostic, mă duceam înapoi.

228 După toate probabilitățile, să ai doi terapeuți i-ar deruta pe
mulți oameni, deoarece, chiar și cu cele mai bune intenții și cea
mai deschisă comunicare, se vor împiedica, probabil, unul de
celălalt. Dar mie îmi plăcea acest aranjament și îmi plăceau, de
asemenea, amândoi. Și am realizat repede că era un aranjament
care urma să funcționeze în avantajul meu. Miller era cel care
putea decide când urma să părăsesc spitalul, așa că încercam
să fiu cât se poate de precaută în legătură cu ce dezvăluiam din
ce se întâmpla în interiorul minții mele: voiam să plec de-aco-
lo, iar el era și judecătorul, și juriul. Karen, în schimb, nu avea
niciun astfel de rol și nicio asemenea autoritate. In consecință,
mă simțeam mai liberă în a-i spune ei ce se întâmpla — vise
le mele bizare și înspăimântătoare, precum și constantele mele
gânduri violente.
Cu toate astea, prima oară când am încercat să ajung la cabi
netul lui Karen a ieșit o comedie a erorilor departe de a fi amu
zantă. Șoferul taximetrului nu reușea să găsească adresa, iar eu,
cu siguranță, nu-1 puteam ajuta. Ne-am tot învârtit prin Phila
delphia, oprindu-ne să cerem indicații la câteva benzinării și,
când, în sfârșit, am ajuns, întârziasem mai mult de o oră și eram
complet deconcertată. Tremurând, am bătut la ușa lui Karen.
— Slavă Domnului că ești aici! a spus. Tocmai am închis cu
ai tăi, spunându-le că ai evadat — spitaliceză pentru „a fugi".
Acum trebuie să-i sun imediat înapoi, înainte să ne începem
ședința, sunt înnebuniți!
La început, eu și dr. Miller vorbeam în mare parte despre
cum trăiam și gestionam viața cotidiană, dar, curând, ședințele
noastre au devenit mai psihanalitice. Chiar am început să mă
întind pe divan și să lucrez din nou cu visele. Și vorbeam mult
despre dna Jones și despre cât de dor îmi era de ea.
ELYN R. SAKS
— De ce nu îi scrii? mi-a sugerat într-o după-amiază. Sau 229
poate chiar să vorbești cu ea la telefon? Ți-ar plăcea să faci asta?
Nu-mi venea să cred. Din nu știu ce motiv, credeam că s-ar
opune față de asta, cum făcuseră cei de la IPY.
— Nici vorbă, a spus. Cred că este o idee bună.
Cu sprijinul lui, i-am scris o scrisoare formulată cu mare
atenție dnei Jones, în care întrebam dacă ar consimți la a pro
grama o conversație telefonică transatlantică. Spre marea mea
ușurare, scrisoarea pe care a trimis-o înapoi spunea că da.
Când chiar i-am auzit vocea la telefon, mi-a sărit inima din
piept — iar apoi, imediat, m-am simțit copleșitor de tristă. Se
întâmplaseră atâtea de când o văzusem ultima oară, cele mai
multe rele. Simțeam că o dezamăgisem. I-am spus cât de îngro
zitor de dor îmi fusese de ea; mi-a spus că și ei îi fusese dor de
mine.
— Dnă Jones, credeți că aș putea veni acolo, să vă văd? Poate
vara asta?
Nu a fost nicio ezitare în răspunsul ei.
— Da, Elyn, bineînțeles, a spus. Cred că ar fi cât se poate de
bine și de potrivit.
Senzația de exaltare a revenit — acum aveam ceva ce să aștept
cu nerăbdare și cineva pe care îl cunoșteam și în care aveam
încredere urma să mă ajute să-mi elaborez un plan. Am înce
put să înțeleg profunda durere sufletească pe care o simțeam de
fiecare dată când mă gândeam la ea; fusesem atât de tristă când
o părăsisem, că nu reușisem să ne luăm un rămas-bun adecvat.
Nu fusesem pregătită să mă desprind și nu fusesem capabilă să
găsesc cuvintele potrivite. Poate, de data asta, voi putea s-o fac
într-o manieră cu care să pot trăi, care m-ar ajuta să mă opresc
din a mă uita înapoi și care să mă pornească, din nou, înainte.

230 în ciuda efectelor secundare, trebuia să recunosc că Trilafonul
mă ajuta. Cu toate astea, eram, ca întotdeauna, dornică să
scap de medicamente. Karen era și ea înverșunată împotriva
medicației, la fel cum erau și părinții mei, așa că Miller a fost de
acord că puteam încerca, dar foarte treptat.
Pe cât de atent a fost în reducerea dozei, am simțit efectele
aproape imediat. Fața mea pietrificată, ca o mască, s-a relaxat,
revenind la înfățișarea familiară și m-am oprit din a merge ca o
invalidă pe culoare. îmi simțeam mintea mai puțin încețoșată și
eram mai conștientă de ce se întâmpla în jurul meu.
— Totuși, îmi pari mai furioasă, a spus Miller.
Ieșisem din câteva ședințe înainte să se fi terminat oficial,
lucru care-1 îngrijorase.
— Pot să mă descurc, i-am spus, neliniștită. Să mergem mai
departe.
în două luni, nu mai eram pe nicio medicație, cu excepția
a ceva care să m-ajute să dorm. La trei luni, eram unul dintre
pacienții cei mai vechi din pavilion. De fapt, personalul mă con
sulta uneori în ședințele secției cu privire la pacienți mai noi —
cine se simțea bine, cine trebuie supravegheat și cine ar merita
mai multe privilegii. Nu-mi era confortabil în acest rol: le eram
colegă? Eram încă pacientă și, dacă da, de ce aveau încredere
în mine? Și în care dintre ei puteam eu avea încredere? Aș fi
preferat să fiu întru totul lăsată pe dinafară. Dar știam că fieca
re mișcare pe care o făceam era încă atent supravegheată; dacă
n-aș fi dat un răspuns, atunci când mi se cerea părerea, știam că
ar trebui să plătesc cumva un preț. Odată, mergând pe culoar,
am sărit în sus să ating tavanul, doar ca să văd dacă pot — iar
apoi m-am surprins panicată în legătură cu ce s-ar fi întâmplat
dacă aș fi fost văzută. S-ar fi trecut la fișă. Teama mea de priviri
ELYN R. SAKS
scrutătoare nu era paranoia. Existau alții care chiar mă suprave- 231
gheau, iar riscurile erau reale.
Până la începutul lui aprilie, eram mai mult decât pregătită să
plec de la ISP și, încă o dată, le-am cerut alor mei ajutorul pen
tru a ieși din spital.
— Nu crezi c-ar trebui să stai până când crede dr. Miller că e
timpul? a întrebat tata.
— Nu, am spus. In plus, tocmai mi-a spus că pleacă în
vacanță pentru două săptămâni. Vreau să plec de-aici acum.
Miller a sugerat că aș putea lua în considerare posibilitatea
de a merge acasă pentru perioada în care era el plecat — ca un
fel de permisie, presupun —, iar apoi să mă întorc la ISP pentru
încă o lună sau două, în pavilionul la liber. In secție, era o asis
tentă în care aveam încredere, așa că am întrebat-o ce părere are
ea despre asta.
— De ce-ar trebui să mă întorc înapoi dacă sunt îndeajuns de
bine ca să plec?
A cântărit asta un pic.
— Din experiența mea, medicii știu mult mai mult decât
pacienții lor ce este mai bine pentru ei, a spus, în cele din urmă.
Deci, cred că m-aș întoarce, dacă aș fi în locul tău.
Părinții mei, pe de altă parte, erau de acord cu mine — dacă
Miller chiar credea că eram îndeajuns de bine încât să fiu pe cont
propriu, acasă, timp de două săptămâni, înseamnă că eram înde
ajuns de bine să părăsesc spitalul de tot. Nimeni altcineva din
echipă nu era prea entuziasmat de asta. Totuși, acesta a devenit
planul: voi pleca în ziua în care-o face Miller. Pe biletul meu de
externare, scria „CRM" — Contrar Recomandării Medicale.
In ultima zi, în timp ce mergeam pe culoar, cu valiza în mână,
m-a văzut unul dintre paznicii care veneau zilnic în secție, un

232 bărbat atrăgător și bine făcut. Deși nu schimbaserăm niciun
cuvânt pe întreaga perioadă a șederii mele, de data asta, mi-a
zâmbit cu căldură și a arătat către valiza mea.
— Bravo ție că pleci.
Cu toate astea, în taxi, în drum spre aeroportul din
Philadelphia, sentimentul de a fi reușit să evadez și lăsarea spi
talului în urmă au fost mai mult decât puteam gestiona. Eram
singură și nesupravegheată și, pe măsură ce sentimentele se tot
îngrămădeau, unul peste celălalt, am fost repede copleșită de
ele. Ca și cum ar fi reușit să se furișeze pe lângă un paznic de la
poartă, delirul a dat năvală înăuntru — gânduri paranoice și un
mesaj puternic de la cineva, ceva, care insista să se facă auzit.
Eram centrul unui scenariu vast și complex, care le implica pe
creaturile din cer. Urma cumva să includă avionul pe care tre
buia să-1 iau. Dar ideea de a mă întoarce la spital nu mi-a tre
cut niciun moment prin minte. Strângând din dinți și încercând
din toate puterile să mă concentrez pe ce știam că e real, m-am
urcat, cu îndârjire, în avionul către Miami. Adună-te. Adună-te. A
fost, ca de obicei, un zbor lipsit de evenimente.
Era mai și eram acasă, asemenea multor alți tineri, la sfârșitul

unui an școlar. Din septembrie până în mai — un întreg an aca
demic de când traversasem campusul Yale etalând o curea din
cablu telefonic și vorbind nedeslușit despre complicitatea mea la
sfârșitul iminent al lumii. Iar acum, iată-mă din nou acasă, scă
pată complet de medicația antipsihotică și cât de cât funcțională,
deși la limită în unele zile. Zile bune, zile proaste. Mai multe zile
proaste. M-am dus la plajă cu fratele și cumnata mea, iar lumina
și căldura aproape că m-au făcut să vreau să mă ascund, de frică,
în doar câteva minute, eram convinsă că toată lumea de acolo
ELYN R. SAKS
venise la plajă ca să mă prindă într-o ambuscadă — credeau că 233
sunt rea, că ucisesem mulți oameni. Eram sigură că dacă m-aș
fi mișcat brusc, s-ar năpusti asupra mea și m-ar omorî. Stăteam
țeapănă ca o scândură pe prosopul meu, aproape de apă, rugân-
du-mă în tăcere să nu fiu observată. îmi doream să fi luat o armă
cu mine, ca să mă pot proteja, în caz că aș fi atacată.
Anii întregi de boală își cereau birul. Efortul constant de
a menține realitatea de o parte și delirul de cealaltă era exte
nuant și, deseori, mă simțeam epuizată, știind că diagnosticul de
schizofrenie pusese capăt oricărei speranțe pe care o avusesem
într-un leac sau o reparație-minune. îmi dezamăgisem familia;
îi făcusem de rușine. Mă întrebam cu voce tare dacă mă voi mai
ridica vreodată.
— Poate e prea târziu, am spus. Poate trebuie să fiu realistă
cu privire la viața mea.
— Trebuie să încetezi din a mai gândi așa, mi-a răspuns tata
ferm.
Știam dinainte de a ajunge la următoarea propoziție că mi se
pregătea familiarul discurs „pune-te pe picioare — mergi îna
inte ", ale cărui variante le tot auzisem pe parcursul unei mari
părți a vieții mele.
— Ăsta nu e cancer în fază terminală, Elyn — și oamenii și-au
revenit în forță chiar și de la diagnosticul ăsta, știi. Ce ai tu,
asta-i o nimica toată, în comparație. Poți s-o învingi dacă ai ati
tudinea corectă. Nu-ți mai plânge atâta de milă!
Mă întrebam ce aș fi făcut în locul tatălui meu — dacă i-aș fi
ținut sau dacă i-aș fi putut ține copilului meu același discurs, în
aceleași circumstanțe. Aveam o boala, era reală și îmi distrugea
viața — cum putea el s-o reducă (numai) la a trage de mine și a
mă pune pe picioare? Chiar nu înțelegea?

234 Dar apoi a trebuit să recunosc că da, probabil i-aș fi ținut
copilului meu un discurs aproape identic — pentru că reflecta
ce fusesem învățată toată viața: inteligența, combinată cu dis
ciplina, poate depăși orice obstacol. Și, în majoritatea cazurilor,
această credință mă ajutase. Problema era că se pleca de la pre
supunerea că respectiva inteligență era pe deplin funcțională,
pe deplin aptă — dar mie mi se spusese de către specialiști
că aveam probleme cerebrale grave. Creierul meu era același
lucru cu psihicul meu? Puteam să mă sprijin pe unul, accep
tând că celălalt era foarte defect? îi reproșam tatălui meu că
stabilise un standard pe care era posibil să nu-1 pot atinge, însă
părerea lui era totul pentru mine — iar el credea că pot învin
ge asta.
Mi-am căutat confortul în realitate, așa cum o știam: ieșisem
din spital, nu mai luam pastile. îl citeam din nou pe Aristotel
și chiar avea sens. Și mă întorceam la Facultatea de Drept.
Determinarea de a mă întoarce la școală nu făcea parte din gân
direa mea delirantă; făcea parte din șinele meu. Mă credeam a fi
persoana care se va întoarce la școală și o va termina. Asta cre
deam că sunt, iar asta nu ținea de delir.
Pentru a fi readmisă la facultate, politica universității impu
nea să am o întâlnire cu directorul Secției de Psihiatrie a
Centrului de Sănătate al Universității. Si, la fel cum făcusem
toată viața, am studiat din greu înainte de „test": am făcut cerce
tări cu privire la director și la toate articolele pe care le publica
se. Printr-o minunată coincidență, unul dintre articolele publica
te se referea la întrebările pe care reprezentanții universității ar
trebui să le pună acelora care au avut episoade psihotice și apli
că pentru readmiterea la școală. Nu-mi venea să cred ce noroc
aveam — sau poate era soarta? Nu mă interesa ce era; pur și
ELYN R. SAKS
simplu, mi-am repetat răspunsurile la întrebările din articol și, 235
cum era de așteptat, au fost cele pe care mi le-a pus.
Am fost ușurată să aflu că dosarul medical nu-mi fusese tri
mis de la spital; din ce știam, nu-1 ceruse nimeni de la Yale și,
bineînțeles, nici eu nu m-am oferit să-l aduc. Mai aveam simpto-
me? m-a întrebat. Credeam că voi face față stresului de la școală?
Și ce aș face dacă aș începe să mă simt rău? Pe cât de surescitată
eram (nu dormisem bine în noaptea dinainte și a trebuit să-mi
strâng bine mâinile în poală ca să nu vadă că-mi tremurau), chiar
n-a fost nevoie să spun nici măcar o singură minciună. In schimb,
doar am avut o strategie, de a rămâne cât de aproape de adevăr
puteam, fără să fie în detrimentul meu. Și, în orice caz, i-am spus:
— Cu ajutorul unui psihanalist, de patru ori pe săptămână,
sunt sigură că voi reuși să mă descurc foarte bine.
Am fost readmisă.
Următoarea încercare urma să fie călătoria mea apropiată în
Anglia, pentru a o vedea pe dna Jones. Pe cât de dificil era pen
tru mine să călătoresc și pe cât de greu îmi venea să-mi mențin
starea de bine, nu puteam vedea această călătorie în niciun fel,
altfel decât promițătoare. Poate timpul petrecut împreună se va
dovedi a fi exact catalizatorul de care aveam nevoie.
***
Era puțin straniu să fiu din nou în Oxford. Vara de-acolo era
verde și înfrunzită, și liniștită; arăta și se simțea pe cât de diferit
de Miami ar fi putut vreun alt loc să fie. Janet avea un chiriaș în
fosta mea cameră, așa că am stat într-un mic motel de lângă casa
ei. Era o bucurie să petrec timp cu ea și să fiu în vizită la micuța,
frumoasa și isteața Livy.

236 Următoarele două luni, m-am văzut cu dna Jones de trei ori
pe săptămână. Mă simțeam extrem de ușurată regăsindu-mă în
cabinetul ei familiar, din căsuța ei trecută de ani, întinzându-mă
pe divan și neavând nicio grijă în legătură cu ce-mi venea în
minte sau ce-mi ieșea pe gură. I-am spus despre contenție, des
pre medicamente și despre teama mea că pierdeam mai mult
din mine, cu fiecare episod. I-am povestit despre delir și despre
forțele în afara controlului meu, care erau necruțător de rele.
Eram malefică, eram rea, eram o distrugătoare de lumi.
Ei nu îi era teamă; nu mă privea cu îngrijorare. Nu mă judeca,
doar mă asculta și îmi reflecta înapoi ce auzea, spunându-mi ce
credea că însemna. Și nici nu a îmbrățișat diagnosticul de schi
zofrenie (deși a admis existența simptomelor și a comportamen
telor; până una-alta, erau imposibil de negat).
— Nu te concentra pe asta, mi-a zis. Nu te defini în termenii
a ceva ce nici mulți specialiști foarte experimentați și capabili nu
înțeleg complet.
Pentru ea, cea mai bună cale de înțelegere era cea psihana
litică. Era puțin loc pentru biologie și, în consecință, puțin loc
pentru medicație.
Când a venit, în cele din urmă, timpul pentru a pleca din
Oxford și a mă întoarce în New Haven, încrederea mea în mine
însămi se consolidase. De data asta, n-am mai simțit durerea
copleșitoare de a o lăsa pe dna Jones în urmă; era acolo pen
tru mine, vom ține legătura și mă voi putea întoarce s-o revăd.
Deocamdată, era timpul să revin la viața pe care voiam s-o duc.
Nu aș fi avut cum să știu atunci că va fi fost ultima oară când
o vedeam pe dna Jones în deplină sănătate. Anul următor, a
avut un îngrozitor accident de mașină, care a necesitat o traheo-
tomie și în urma căruia a rămas luni întregi în comă. Când și-a
ELYN R. SAKS
recăpătat cunoștința, mintea și corpul îi fuseseră sever afectate; 237
de altfel, a fost diagnosticată cu Parkinson pe fond traumatic.
Când soțul ei, dr. Brandt, mi-a scris despre ce se întâmplase,
m-am întors în Oxford cât de repede am putut și ce am văzut
acolo m-a îngrozit. Albă precum cearșaful, firavă și tremurând,
a întins mâna către mine și mi-a spus numele.
— Te iubesc, a zis.
Un an mai târziu, am vizitat-o iar, devastată de cât de fragilă
și mică se făcuse. Nu urma să se mai facă vreodată bine; nu urma
să mai fie niciodată cine fusese cândva. Agitată, am început să
vorbesc despre succesele celui de-al doilea an la Facultatea de
Drept și despre planurile mele de viitor. Spre marea mea amă
răciune, a început să plângă.
— O, dnă Jones, ce s-a întâmplat? am întrebat.
— îmi pare rău, mi-a spus plângând. Dar, pur și simplu,
nu-mi amintesc cine ești.
Când am întors spatele, pentru a pleca de la scurta noastră
întâlnire, mi-a trecut prin minte cât era, de fapt, de frumoasă.
Câteva luni mai târziu, a murit. Durerea pierderii ei mi-a
săpat adânc în suflet; fusese (și contase) precum moartea cuiva
din familie. Pentru atâta vreme, prin tot ce mi se întâmplase,
îmi adunasem curajul, știind că dna Jones era acolo, în casa ei,
în acel cabinet. Mă cunoscuse ca nimeni altcineva.

CAPITOLUL PAISPREZECE
M-am întors în New Haven cu câteva săptămâni înainte de

începerea cursurilor, pentru a iniția tratamentul cu un doctor
nou pentru mine — dr. Joseph White, un vechi membru al cate
drei facultății Yale, care îmi fusese recomandat de unul dintre
medicii de la IPY. White avea o largă reputație pentru munca
sa în psihiatrie, dar formarea lui includea și științele umaniste.
Avea un foarte mare nivel de experiență în lucrul cu pacienți
foarte bolnavi și era, de asemenea, un foarte cunoscut partizan
al „curei prin cuvânt". Pe scurt, aveam toate motivele să cred că
voi fi pe mâini bune.
Psihanaliza nu era sub nicio formă tratamentul cel mai indi
cat pentru boala mea; din contră, majoritatea specialiștilor de
la IPY mă avertizaseră împotriva ei. Psihanaliza, explicau ei,
cauzează regresie, iar eu eram deja prea regresată; psihotera
pia suportivă, combinată cu medicația, era alegerea potrivită. în
viziunea lor, eu trebuia să îmi consolidez apărările psihologice,
nu să sap sub ele sau să le demontez.
Dar, pentru mine, psihanaliza era singurul tratament care
avea sens. Fusesem invalidant de bolnavă în Anglia. Tratamentul
psihanalitic m-a ținut departe de spital, în timp ce chiar am
reușit să-mi obțin titlul academic de la Oxford. în State, în exact
ELYN R. SAKS
aceeași situație, am fost spitalizată, legată și forțată să înghit 239
medicamente antipsihotice groaznice — un an de viață pierdut,
costându-i pe ai mei mii de dolari din propriile buzunare, de
vreme ce valoarea echivalentă cu îngrijirea medicală timp de
treizeci de zile de internare pe care le-o oferea asigurarea mea
nu acoperea aproape deloc costurile. Se poate să fi fost nebună,
dar nu eram proastă — o să aleg ce mersese și înainte.
M-am întâlnit prima oară cu White la cabinetul lui, din cadrul
unui centru comunitar de sănătate mentală (pentru cei care
nu-și puteau permite îngrijire medicală privată, deși eu urma să
merg la el în regim privat), afiliat Facultății de Medicină Yale.
White era șeful uneia dintre secții, supraveghind rezidenții care
își făceau stagiatura la centru.
O clădire gri, foarte banală, de două etaje, centrul nu era prea
îmbietor, cum nu era nici cabinetul doctorului, la fel de gri și
banal. Cu toate astea, m-am instalat imediat ca acasă. White
avea o înfățișare distinsă și era de o rezervă aproape aristocrată.
Atunci, ca și acum, mi-a făcut impresia exemplului perfect de
profesor la Yale. Pentru moment, urma să ne vedem de patru
ori pe săptămână.
White era mult mai clasic freudian decât dna Jones. Kleinienii
merg repede în profunzimi, nepierzând nicio clipă pentru a
ajunge la miezul problemei, în timp ce stilul lui White era de a
acorda mult mai multă atenție defenselor mele, acele unelte psi
hologice de care ne folosim cu toții pentru a ne proteja pe noi
înșine de gânduri și afecte dureroase. Dna Jones se concentra
imediat asupra gândurilor și afectelor mele; White examina, în
schimb, modurile prin care țineam anumite părți ale minții mele
la distanță. Dacă dna Jones ar fi putut pune în discuție invidia
mea, White discuta despre cum admirația mea excesivă față de

240 cineva îmi permitea să evit invidia față de persoana respecti
vă. Aștepta, asculta, spunea două-trei cuvinte, iar apoi aștepta
și asculta din nou. In ciuda relativei lui tăceri, nimic nu scăpa
atenției lui. Si stabilea limite.
— Elyn, aș vrea să nu te mai plimbi dintr-o parte în alta a
cabinetului, mi-a spus într-o după-amiază.
— De ce? am întrebat.
O parte din mine chiar era curioasă; o altă parte din mine se
pregătea să se opună sfidător.
— Putem să vorbim la fel de bine și dacă mă plimb.
A dat din cap.
— Nu, a spus. Vreau să vorbești despre ce simți, nu să pui
în act.
Tonul lui nu era aspru; n-a spus-o furios. Era calm și
înțelegător, și îmi vorbea cum ar fi făcut-o un profesor la clasă,
unui student care era neliniștit și putea, cel mai probabil, din
cauza asta, să piardă lecția. White și-a dat repede seama că pro
pria putere a voinței, care îmi servise deseori, putea, la fel de
ușor, să îmi facă rău, când mă împingea spre un comportament
distructiv.
Odată ce aranjasem lucrurile cu White, următorul lucru pe
ordinea de zi era școala și cum să gestionez jenanta „poves
te" a dispariției mele abrupte din anul precedent. învățasem o
lecție neplăcută în acea zi de demult când încercasem să devin
voluntar la Warneford. Orice tentativă de a spune adevărul
m-ar condamna, atât social, cât și profesional. Așa că am născo
cit o poveste despre cum îmi luasem un concediu de un an pen
tru a mă hotărî dacă Facultatea de Drept chiar mi se potrivea.
Povestea a funcționat destul de bine, dar, de fiecare dată când
vreo colegă îmi spunea cât de impresionată era că efectiv îmi
ELYN R. SAKS
acordasem timpul pentru a lua această decizie, mă simțeam ca 241
o impostoare. Adăugarea unei minciuni deasupra unui secret nu
mă făcea să mă simt deosebit de bine, dar boala psihică vine cu
un preț — și nu eram dispusă să-1 plătesc.
Iar apoi, au început cursurile. Am intrat la primul curs din
noul an și m-am așezat cu o bucurie tăcută, aproape fragilă, și
cu un abia perceptibil oftat de ușurare: mă întorsesem.
îmi plăcea în mod special profesorul „grupului mic" din
care făceam parte, o grupă ca de seminar, cam de cincispre
zece studenți, obligatorie în anul întâi. Numele lui era Bob
Cover. La patruzeci de ani, primise Premiul Ames (acordat de
Facultatea de Drept Harvard ca recunoaștere a meritelor deo
sebite în domeniul judiciar), pentru lucrarea Justiția sub acu
zare: antisclavia și procesul judiciar. In afară de a fi un profesor
înțelept și fascinant, era și un erudit în filosofie, literatură și
istorie iudaică, precum și un activist al drepturilor civile — un
susținător de vârf al eforturilor de sindicalizare a muncitorilor
și funcționarilor, activ și în mișcarea de renunțare a Yale-ului
la investițiile sud-africane, înainte de sfârșitul apartheidului.
Implicat, pasionat și autentic uman — tot ce speram și eu să
fiu într-o bună zi. Mai târziu în acel an, urma să fiu îndeajuns
de norocoasă de a fi asistenta pe cercetare a lui Cover, pentru
un articol publicat în Harvard Law Review, intitulat „Nomosul
și narativul" (nomos este cuvântul grecesc pentru „lege");
am fost încântată să văd că mi-a mulțumit pentru eforturi
le depuse în prima notă de subsol a articolului. (Din păcate,
la sfârșitul celui de-al treilea an de drept, în 1986, Cover a
murit în urma unui atac de cord, la patruzeci și doi de ani.
Pierderea lui a afectat profund comunitatea judiciară din Yale
și nu numai.)

CAPITOLUL PAISPREZECE
M-am întors în New Haven cu câteva săptămâni înainte de

începerea cursurilor, pentru a iniția tratamentul cu un doctor
nou pentru mine — dr. Joseph White, un vechi membru al cate
drei facultății Yale, care îmi fusese recomandat de unul dintre
medicii de la IPY. White avea o largă reputație pentru munca
sa în psihiatrie, dar formarea lui includea și științele umaniste.
Avea un foarte mare nivel de experiență în lucrul cu pacienți
foarte bolnavi și era, de asemenea, un foarte cunoscut partizan
al „curei prin cuvânt". Pe scurt, aveam toate motivele să cred că
voi fi pe mâini bune.
Psihanaliza nu era sub nicio formă tratamentul cel mai indi
cat pentru boala mea; din contră, majoritatea specialiștilor de
la IPY mă avertizaseră împotriva ei. Psihanaliza, explicau ei,
cauzează regresie, iar eu eram deja prea regresată; psihotera
pia suportivă, combinată cu medicația, era alegerea potrivită. în
viziunea lor, eu trebuia să îmi consolidez apărările psihologice,
nu să sap sub ele sau să le demontez.
Dar, pentru mine, psihanaliza era singurul tratament care
avea sens. Fusesem invalidant de bolnavă în Anglia. Tratamentul
psihanalitic m-a ținut departe de spital, în timp ce chiar am
reușit să-mi obțin titlul academic de la Oxford. în State, în exact
ELYN R. SAKS
aceeași situație, am fost spitalizată, legată și forțată să înghit 239
medicamente antipsihotice groaznice — un an de viață pierdut,
costându-i pe ai mei mii de dolari din propriile buzunare, de
vreme ce valoarea echivalentă cu îngrijirea medicală timp de
treizeci de zile de internare pe care le-o oferea asigurarea mea
nu acoperea aproape deloc costurile. Se poate să fi fost nebună,
dar nu eram proastă — o să aleg ce mersese și înainte.
M-am întâlnit prima oară cu White la cabinetul lui, din cadrul
unui centru comunitar de sănătate mentală (pentru cei care
nu-și puteau permite îngrijire medicală privată, deși eu urma să
merg la el în regim privat), afiliat Facultății de Medicină Yale.
White era șeful uneia dintre secții, supraveghind rezidenții care
își făceau stagiatura la centru.
O clădire gri, foarte banală, de două etaje, centrul nu era prea
îmbietor, cum nu era nici cabinetul doctorului, la fel de gri și
banal. Cu toate astea, m-am instalat imediat ca acasă. White
avea o înfățișare distinsă și era de o rezervă aproape aristocrată.
Atunci, ca și acum, mi-a făcut impresia exemplului perfect de
profesor la Yale. Pentru moment, urma să ne vedem de patru
ori pe săptămână.
White era mult mai clasic freudian decât dna Jones. Kleinienii
merg repede în profunzimi, nepierzând nicio clipă pentru a
ajunge la miezul problemei, în timp ce stilul lui White era de a
acorda mult mai multă atenție defenselor mele, acele unelte psi
hologice de care ne folosim cu toții pentru a ne proteja pe noi
înșine de gânduri și afecte dureroase. Dna Jones se concentra
imediat asupra gândurilor și afectelor mele; White examina, în
schimb, modurile prin care țineam anumite părți ale minții mele
la distanță. Dacă dna Jones ar fi putut pune în discuție invidia
mea, White discuta despre cum admirația mea excesivă față de

242 în ani de experiență, învățasem să-mi mențin cea mai mare
parte a simptomelor departe de privirile celorlalți; deveneam
expertă în a mima normalitatea, chiar și când n-o simțeam.
Perfecționarea acestei mimări, a acestei aparențe era de o
importanță vitală dacă urma să-mi croiesc drumul în lumea
reală. Cu toate astea, în ciuda vigilenței mele, psihoza ieșea,
periodic, la suprafață. într-o zi, unul dintre colegii mei a fost
extrem de lăudat de unul dintre profesori; din fericire, am avut
o ședință cu White la scurt timp după asta.
— Cineva încearcă să mă omoare, am spus. E un prieten, e un
dușman și a trimis soldați în față, unde trebuia să-mi explodez
creierul. Mi-e frică.
— Cred că vorbești despre sentimentele tale de competiție
față de colegul tău, a spus White. Cam de acolo ai început, dar
apoi ți-a fost teamă să ai sentimente negative atât de puternice
față de un coleg — așa că, în mintea ta, l-ai făcut pe colegul tău
să te atace. Uneori, este mai ușor să te simți atacată decât să te
simți furioasă sau tristă.
M-a ajutat să înțeleg și că mă retrăgeam în gânduri cu privire
la propria mea violență când mă simțeam încolțită sau supărată;
chiar și pentru mine, asta avea destul de mult sens.
— Cred că vorbești despre amenințări și gânduri înfrico
șătoare, pentru că tu însăți te simți amenințată și înfricoșată,
a spus. Violența este apărarea ta împotriva fricii. Aici, ești în
siguranță.
Așa că m-am întors înapoi în lume, am îndesat violența și
delirul într-o debara și m-am rezemat cât de tare puteam de ușa
debaralei. Eram hotărâtă să nu mai pierd timp, să nu mai pierd
mai mult din mine... iar apoi profesorul Cover a repartizat gru
pului nostru mic primul referat. M-am speriat de cât de repede a
ELYN R. SAKS
reacționat corpul meu: căldură, frig, pumnii încleștați, ceva pro- 243
bleme de concentrare. Referatele sunt cele care m-au dat peste cap
ultima dată. Timp de două săptămâni, am lucrat la argumentație,
cufundându-mă în cercetare, în timp ce mă ocupam și de cele
lalte cursuri. E OK. Calmează-te. Concentrează-te.
Referatul s-a întors cu doar trei cuvinte scrise pe el: „Per
ansamblu foarte bun". Nu aveam de unde să știu că, venind
din partea lui Bob Cover, aceasta era, de fapt, o înaltă aprecie
re. Unora dintre studenți li s-a cerut să își rescrie complet refe
ratele; tot ce trebuia eu să fac era să pun la punct niște note
de subsol. Dar acele trei cuvinte nu au fost îndeajuns; pentru
mine, însemnaseră că nu eram suficient de bună. Până la lăsarea
nopții, gândirea și comportamentul îmi deveniseră mai dezor
ganizate decât fuseseră încă de la începutul verii. Biblioteca este
singurul loc sigur, m-am gândit. O să merg să lucrez.
Odată instalată, mi-am ridicat privirea și am văzut o colegă
apropiindu-se.
— In ce an suntem? am întâmpinat-o. Știi unde-ți sunt șco
larii? Cine e cu noi în bibliotecă? Ai omorât vreodată pe cineva?
Pur și simplu, nu-mi trecuse niciodată prin minte că alții nu
omorau și ei oameni cu gândurile lor. Colega mea (de un prag
matism impresionant, ca să nu mai spun de reacția rapidă) m-a
întrebat dacă exista vreun medic sau terapeut pe care l-ar putea
suna pentru mine. I-am dat numele și numărul lui White, iar
apoi i-am dezvăluit că manualul de drept pe care îl aveam cu
mine nu avea niciun „nu" în el. Apoi am început să recit din
Aristotel în greacă.
— Elyn, stai aici. Rămâi exact aici, mă întorc cât de repede pot.
Când s-a întors, mi-a spus că White era la telefon; iar apoi
m-a condus la respectivul telefon.

244 — Ce se întâmplă? a întrebat White.
— Avem sperioși și-avem studioși, i-am spus. Eu sunt o stu
dioasă sperioasă. Are de-a face cu efortul și cu alegerea sublimi
nală. Vertij și ucidere.
Deodată, m-am îngrozit.
Vocea lui White era calmă.
— Sună ca și cum nu te simți prea bine, a spus. Prietenele tale
sunt îngrijorate pentru tine.
— A, sunt devotate. Vă plac mâncărurile condimentate? Au
fost de trei ori îngurgitate. Toți îmi fac rău! îmi fac rău și mi-e
frică!
— Știu, a spus White. Dar nu ești tu, Elyn. E boala ta, care-și
face de cap. Totul o să fie OK. Vreau ca acum să te duci la
Camera de Gardă, medicii de acolo vor putea să te ajute.
Ca o rază de laser, sugestia lui mi-a focalizat mintea: Camera
de Gardă? Nu. Mi se dăduse o a doua șansă, nu aveam de gând
să repet evenimentele de anul trecut.
— In niciun caz, i-am spus. Nici moartă nu mă duc la
urgență.
— Dar cred că trebuie s-o faci, a zis el. N-o să-ți facă niciun
rău și cred că ți-ar putea da niște medicamente care să te ajute.
— Sau ar putea să mă lege și să mă încuie undeva, l-am con
trazis. Nicio cameră de gardă.
— Știu că ești înspăimântată din cauza anului trecut, a spus
White. Dar, de data asta, nu se va întâmpla așa. Și cred că ai
nevoie de ajutorul lor.
— O să mă gândesc, am mormăit.
Eram fragmentată, mă scurgeam printre crăpături, dar eram
hotărâtă: va fi nevoie de poliție și de aplicarea forței pentru a
ajunge înapoi la urgență.
ELYN R. SAKS
Am plecat de la bibliotecă într-o panică, am mers înapoi în 245
camera mea și am încercat să dorm, dar era inutil; chiar și aerul
din cameră părea să se învârtească în jurul meu amenințător.
Pericol. Rău. Epuizată, a doua zi de dimineață m-am dus la
Centrul de Sănătate pentru Studenți și, din nou, am ajuns
față în față cu un medic pe care nu-1 cunoșteam și care nu mă
cunoștea.
— Am vorbit aiurea, i-am spus, adăugând doar cel mai sche
matic istoric medical.
Mi-a dat niște Trilafon, pe care l-am băgat în buzunar. La
IPY, mă îmbuibaseră cu Trilafon până în punctul în care nu mai
puteam să merg și să citesc — de ce-ar trebui să-1 iau acum?
Aveam o ședință programată cu White în ziua următoare; o să
vorbim despre asta atunci.
Până a venit timpul pentru ședință, eram profund psihotică și
aproape amuțită. Mă legănam în fotoliu, îmi dădeam ochii peste
cap și mă uitam fix la podea.
— Cum stau lucrurile astăzi, Elyn? a întrebat White.
— Doi și diviziunea timpului.
Tăcere.
— Poți să-mi spui ce înseamnă asta?
Nu. Iar tăcere, iar legănat și gesticulat.
— Totul o să fie OK, a spus el. Este bine că te-ai dus la Centrul
de Sănătate; eram îngrijorat că te vei opune tratamentului când
nu te-ai dus la urgență.
Exista un medicament, mi-a spus — Na vane, un antipsihotic
ale cărui efecte secundare erau mai blânde decât ale Trilafonului.
O să începem de la o doză mică, zece sau douăsprezece mili-
grame.
— Nu, am spus. Nu e o idee bună.

246 — O să te ajute să te concentrezi, a zis el. Este mai ușor decât
celălalt, are efect rapid și, te rog, o să te ajute.
într-un sfârșit, disperată, am acceptat. Un singur referat și
deja mă făcusem praf. Cum naiba o să reușesc să trec de toate
referatele care urmau?
Navane și-a făcut efectul la fel de repede ca orice mai luasem,
în câteva ore, mintea mi se calmase. Puteam să citesc. Puteam
să gândesc.
Organisme diferite răspund diferit la medicamente diferite;
găsirea poțiunii magice cam ține de încercare și eroare. Acest
lucru pare evident, chiar simplist, dar este singurul fapt complet
adevărat în tratamentul bolilor psihice. De data asta, Navane a
funcționat. Am rămas pe el cam zece zile, am făcut multă trea
bă, iar apoi m-am decis că, deși mă ajuta, mă făcea un pic bui
macă și, în plus, probabil nu era necesar. O să-l iau când mă simt
rău, dar nu multă vreme; nu vreau să fiu sedată. în două zile, nu-1
mai luam deloc. îi păcălisem. Ceea ce, firește, naște întrebarea:
păcălisem pe cine?
Urma să îmi mai ia încă cincisprezece ani pentru a învăța
lecția cu privire la ce se întâmpla de fiecare dată când mă opu
neam medicamentelor. Fusese mult mai ușor să învăț greaca
veche și nici pe departe atât de autodistructiv.
Unul dintre cele mai urâte aspecte ale schizofreniei este pro
funda izolare — conștientizarea permanentă a faptului că ești
diferit, un soi de extraterestru, nu întru totul uman. Alți oameni
au piele și oase, iar, în interior, organe și țesuturi vii sănătoa
se. Tu ești doar o mașinărie, cu un interior făcut din metal.
Medicația și psihoterapia domolesc această teribilă senzație, dar
prietenia poate fi la fel de puternică precum oricare dintre ele.
ELYN R. SAKS
Steve Behnke era un student din anul întâi, cu un chip de 247
băiețandru, un cap acoperit de un păr aspru și nisipiu și o
constituție atletică. Am vorbit prima oară în cantina Facultății
de Drept, într-una din acele seri din New England, când frun
zele își schimbă culoarea și poți simți toamna în aerul răcoros.
Un grup de șapte sau opt dintre noi luam cina împreună, într-o
vineri.
Eu și Steve eram colegi la cursul de contracte și, de câteva ori,
mă întrebase despre câte o temă. în afară de asta, nu stătuserăm
niciodată de vorbă. Conversația de la cina din acea seară era
relaxată și plăcută, trecând de la un subiect la altul — cursurile
și ziarul judiciar, și joburi de vară. Am observat că Steve părea
destul de implicat — aproba, zâmbea — dar, după o vreme, a
început să-mi pară mai mult simplă politețe. Pe măsură ce alții
au pornit să se ridice și să plece, mi-am dat seama că eu încă nu
eram tocmai pregătită de plecare.
Și așa a început una dintre acele conversații care durează o
viață, una în care există un confort și o acceptare imediate, echi
valentul mâinii puternice pe care cineva ți-o oferă când ai cea
mai mare nevoie să te agăți de ea. Acea primă discuție s-a întins
în toate părțile: cum ajunsesem la Yale, din ce familii ne tră
geam, ce simțeam pentru ele. Apoi filosofie, apoi religie, și ce
era important pentru noi și de ce. Steve se specializase în limbi
le clasice la Princeton, unde fusese pe locul următor șefului de
promoție și, la absolvire, își ținuse discursul în latină. în vara de
după terminarea studiilor, lucrase ca îngrijitor într-un aeroport
dintr-un mic orășel, apoi mersese la Roma, unde locuise cu un
grup de călugări benedictin! și citise în latină la Vatican, sub
instruirea unui călugăr care avea funcția de specialist în latină
al Papei. Se gândise să se călugărească și să studieze filosofia

248 medievală, dar se hotărâse să nu facă asta — pentru că nu s-ar
fi putut căsători fiind călugăr (își dorea foarte mult o familie) și
pentru că își pierduse interesul față de filosofia medievală, cel
puțin ca obiect de studiu pentru întreaga viață. în loc să devină
călugăr, Steve venise la Facultatea de Drept Yale. Și asta făcusem
și eu. Și niciunul dintre noi nu era prea sigur de ce.
Ceva mai târziu, mi-a trecut prin minte că, în același moment
în care eu eram legată de un pat într-o secție de psihiatrie, urlând
ca din gură de șarpe și temându-mă pentru viața mea, Steve
intona cânturi gregoriene într-o mănăstire care dădea spre anti
cul oraș al Romei. Și iată-ne acum, ajunși în același loc, venind
din două direcții foarte diferite. Trecuse de miezul nopții când
ne-am spus noapte bună și, mergând înapoi spre camera mea,
am avut sentimentul clar, în mijlocul haosului meu obișnuit, că
tocmai fusesem, pe neașteptate, binecuvântată.
Nu știu de ce m-am decis să-i spun lui Steve adevărul des

pre mine; nu știu de ce m-am gândit că pot avea încredere în el.
Dar am făcut-o. Am crezut, încă de la prima noastră conversație,
că acest bărbat va fi un prieten important și o forță a binelui
în viața mea. Odată ce mi-a venit în minte această posibilitate,
mi-am dorit foarte mult să fie așa. Dar nu credeam că asta s-ar
putea întâmpla fără ca eu să-i dezvălui adevărul despre mine
însămi și să-1 las să mă „vadă" cu totul. Zi de zi, în cea mai
mare parte a timpului, mă prefăceam; știam că nu mă voi prefa
ce niciodată față de el.
Și astfel, într-o după-amiază ploioasă de duminică, într-o
pizzerie din New Haven, mi-am împărtășit istoria. în afară de
medici și de terapeuți, era prima oară când făceam asta cu ori
cine, oriunde.
ELYN R. SAKS
Steve este un om curios din fire, dar și un gentleman. Așa 249
că mi-a pus multe întrebări, dar într-o manieră foarte blândă și
noninvazivă. Mi-a spus că nu știa multe despre bolile psihice; nu
existaseră niciodată prea multe motive să se intereseze de asta.
Dar m-a ascultat și a fost empatic și, încetul cu încetul, a ieșit la
suprafață fiecare detaliu. Vorbind din perspectiva unei femei
evreice, am presupus că ar fi fost un preot foarte bun.
Când ne-am cunoscut eu și Steve, ideea unei relații de cuplu
era atât de departe de orizonturile mele, încât nici nu mi-a tre
cut vreodată prin minte să caut una sau, mai specific, să caut
una cu el. Pe măsură ce prietenia noastră evolua, mi-am dat
seama că devenea exact ce îmi doream. El era, în lipsa unui ter
men mai bun, fratern — asta dacă poți găsi un frate (sau o soră,
până una-alta) care citește aceiași autori ca și tine, are aceleași
credințe politice și filosofice, se clatină sub greutatea aceluiași
morman de cărți și îi este confortabil să facă glume nedelicate
despre bolile psihice. Mai precis, despre afecțiunea mea.
Era târziu, într-o noapte furtunoasă de toamnă, în mărunta
iele Facultății de Drept, când eu mă simțeam foarte rău, nu la
multă vreme după ce îi spusesem lui Steve despre mine.
— Nu poți să-ți imaginezi cum e într-o cameră de gardă —
e groaznic, felul în care te leagă și te fac să aștepți toată noap
tea, până are cineva timp să vină să te vadă. Intră în salonul
tău când se face lumină afară, pentru că sunt gata să vorbească.
Ce altceva s-ar putea aștepta să spui decât „Dați-mi dracului
drumul!"?
Steve s-a uitat la mine zâmbind ștrengărește.
— Să citezi din Hamlet, poate?
Și, cu cel mai shakespearian accent, a intonat: „O, nobile vin
decător, dimineața-nveșmântată, în mantă roșiatică, prin rouă,

250 la răsărit, pe dealul nalt se-arată.15 Dară, slăbește-mi lanțurile,
bunule domn, căci corvezile zilei stau în așteptare."
A zâmbit. Eu am râs. înțelesese. Știam că acest om, ale cărui
profunzimi sufletești erau egalate doar de ascuțimea minții sale,
îmi va fi un prieten de-o viață.
15 „Dar iată, dimineața-nveșmântată / în mantă roșiatică, prin rouă, / La răsărit, pe

dealul nalt se-arată." Fragment din „Hamlet", Actul I, Scena 1, în Teatru, de William
Shakespeare, reprodus după ediția românească, publicată în 1971, la Editura Univers,
București, pagina 155, traducere de Ion Vinea. (N.t.)
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL CINCISPREZECE
în timpul celui de-al doilea semestru, eram liberi să ne ale

gem ce cursuri ne doream. Am ales cursul clinic de legislație în
sănătatea mentală și încă unul, de drept penal. Steve era și el la
ambele.
Ca parte a cursului clinic de legislație în sănătatea mentală,
studenții reprezentau pacienți reali din spitalele de psihiatrie.
Cursul era ținut de profesorul Stephen Wizner. înalt, brunet și
cu părul creț, era deseori capricios și schimbător (uneori, făcea
într-o zi recomandări pe care le contrazicea în următoarea); cu
toate astea, m-a ajutat să mă simt încrezătoare în primele mele
tentative de a ajuta oameni care, adesea, arătau și sunau la fel ca
mine, în cele mai vulnerabile dintre momentele mele.
Joe Goldstein, un profesor de drept care era și psihanalist,
preda cursul de drept penal. Joe arăta ca un „profesor nebun"
tipic: haine lălăi, care arătau de parcă ar fi dormit în ele, plus un
păr zbârlit, ca al lui Einstein, și o manieră specifică, excentrică de
a vorbi. Dădea doar un număr foarte mic de pagini de citit pen
tru fiecare curs — iar programa lui făcea cursul să pară floare la
ureche — dar nu se juca. Se aștepta să citim fiecare pagină, fieca
re paragraf și fiecare propoziție; să faci altfel decât așa însemna
să-i stârnești furia lui Joe, care era una însemnată.

252 Organizația de Servicii Legale Yale — OSL — dispunea întot
deauna ca studenții să lucreze în echipă, așa că eu și Steve am
lucrat împreună la cazurile noastre de legislație a sănătății men
tale și, încă de la început, am reprezentat copii și pacienți de psi
hiatrie. Unul dintre primele noastre cazuri implica doi băieței
ai unui bărbat, la momentul respectiv închis pentru multiple
violuri. Mama băieților nu voia ca aceștia să aibă vreo legătu
ră cu tatăl lor, evident, un psihopat, cu o anumită capacitate de
seducție persuasivă. Deși există un semnificativ corp de dovezi
care susține că păstrarea legăturilor cu un părinte deținut este
benefică pentru copil, există o argumentație la fel de puternică
ce sprijină acordarea de drepturi totale părintelui care are copiii
în custodie — și, în acest caz, acest părinte era unul foarte bun.
Băieții erau sănătoși, fericiți și bine îngrijiți, într-o casă stabi
lă, de către o persoană în a cărei judecată te puteai încrede. In
Connecticut, copiii au dreptul la propriul lor avocat în chesti
unile care țin de custodie și stabilirea vizitelor și, ca avocați ai
băieților, noi cercetam ce era cel mai bine pentru ei, folosindu-ne
și de cunoștințele de specialitate ale Centrului Yale de Studii
asupra Copilului.
Eu și Steve, împreună cu micul nostru grup de prieteni,
ieșeam din ce în ce mai des la Yorkshire Pizza, în New Haven —
canapele din vinilin roșu, obiecte de colecție Yale și poze de
grup pe pereți, un tonomat la etaj și o consolă de joc Pac-Man la
parter. Printre chifteluțe cu sos sau pizze calzone sau nesfârșite
felii de pizza cu cașcaval și pepperoni, ne elaboram strategiile
pentru cazuri și vorbeam despre cursurile noastre. Eram și mă
simțeam mai normală decât fusesem din primii ani de facultate.
La sfârșitul semestrului al doilea, studiul a devenit mai
intens, iar examenele se apropiau. Variantele de calificative de la
ELYN R. SAKS
Yale: trecut cu felicitări, trecut, trecut la limită și picat. Am trecut 253
cu felicitări toate examenele scrise (care se dădeau cu manualele
pe bănci), cu excepția primului. Pentru lucrarea de finalizare a
cursului de drept penal al lui Joe Goldstein, ni s-a dat de ales
dintre mai multe teme, iar eu m-am decis să pun în discuție
dacă ar trebui să existe o lege specială pentru mamele bolnave
psihic care își omoară copiii. Am petrecut ore întregi consul-
tându-mă cu Steve (ceea ce ni se permitea) și alte ore organi-
zându-le pe toate în lucrare. Când au venit rezultatele, Steve
trecuse cu felicitări — eu primisem doar calificativul de trecere.
Ca majoritatea studenților din jurul meu, munca mea era foarte
importantă pentru mine. în comparație cu ei însă, pentru mine,
munca mea era tot ce aveam. Nu făceam niciun sport, nu cân
tam la vreun instrument, nu aveam niciun hobby și viața socia
lă pe care reușisem să mi-o încropesc era puțină și fragilă. Așa
că notele pe care le primeam erau singurul semnal obiectiv pe
care îl primeam vreodată cu privire la cum mă descurcam în
lume. Sarcina de a-mi stabili și de a-mi atinge țelurile academice
funcționa ca un soi de clei; aveam nevoie de asta ca să mă țină
laolaltă. Eșecul (sau, în acest caz, eșuarea în a-mi satisface pro
priile așteptări) desprindea acel clei, iar apoi fisura fragilul meu
sentiment de sine.
După ce mi-am primit rezultatul la examen în biroul secreta
rei de catedră și am văzut calificativul, m-am dus direct înapoi
în camera mea de cămin, am închis ușa în urma mea și m-am
vârât în pat. Acolo, m-am ghemuit în poziția fetală și mi-am
petrecut restul zilei gemând și bolborosind, total convinsă că
entități fără chip și fără nume îmi controlau („interziceau" era
cuvântul pe care începusem să-1 folosesc în delirurile psihotice)
gândurile. Eram în pericol în fața pumnalelor; erau îndreptate

254 către pielea mea și urmau să mă taie în bucățele dacă îndrăz
neam să mă culc. Fiindu-mi frică și să plec din cameră, și să
rămân în ea, m-am târât la ședința de după-amiază cu White,
care mi-a aruncat o singură privire și a știut imediat că ceva era
foarte în neregulă.
— N-am luat decât un calificativ de trecere, am spus. Au tre
cut peste mine. După ce m-au sedus. Interdicțiile zboară peste
tot și ceilalți copii au mâncat terciul de ovăz. Nicio veste nu-i
o veste bună, dar o veste proastă pocnește. Ca un delfin din
coadă.
Prezențele malefice erau în cameră.
— Mă omoară! Spuneți-le să plece!
White a încercat să mă facă să explic ce se întâmplase, dar
era peste puterile mele și mă înfuriam din ce în ce mai tare cu
fiecare clipă.
— Crimele sunt necesare și rele sau rele necesare! Ordinele o
să vină din altă parte!
Mergeam agitată, dintr-o parte în alta a încăperii, strângând
din pumni.
— Trebuie să luăm asta în serios, a spus White. Crezi că ar
trebui să fii internată?
— Nu, am țipat.
De parcă ar fi fost posibil vreun alt răspuns. Pe cât de răi
erau demonii mei, ideea de spital era și mai rea. Dna Jones, o, dna
Jones, am nevoie de dumneavoastră, am nevoie, am nevoie, am nevoie
de dumneavoastră.
Eram vag conștientă că White se lupta cu decizia lui și
încăpățânarea mea. Ar fi putut să insiste pe internare; cel mai
probabil, ar fi putut să facă în așa fel încât să fiu internată ime
diat. Dar nu a făcut asta.
ELYN R. SAKS
— în regulă, fără spital, a răspuns, pe un ton măsurat și 255
înțelegător. Dar vreau să revii pe Na vane, la dublul dozei tale
obișnuite. Și aș vrea să ne vedem de două ori pe zi până revii la
linia de plutire.
Pentru următoarele două săptămâni, am mers împleticit
înspre și dinspre cabinetul lui de două ori pe zi, cu capul plecat,
băgat între umeri și cu privirea în pământ. Petreceam orele din
tre ședințe stând în camera mea, pe podea, sau făcută ghem, în
pat, singură și vorbind nedeslușit, împreună doar cu demonii
mei și ocazionalele bătăi în ușă, la care nu răspundeam. Puține
dușuri, foarte puțină mâncare. Treptat, doza crescută de Navane
a început să se facă simțită, demonii s-au retras și ceața s-a ridi
cat. M-am ridicat de pe podea, m-am pus la punct și, încă o dată,
m-am întors în lume și am luat-o de la capăt.
Mulți dintre colegii mei și-au petrecut vara de după primul

an în New York City, unde firme de avocatură de prestigiu îi
plăteau foarte bine ca avocați sezonieri, în același timp ospă-
tându-i și curtându-i pentru viitor. Genul acesta de vară era
ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut imagina — stresul de a fi
într-o firmă de avocatură și haosul unei veri agitate în metropo
lă păreau mai mult decât aș fi putut gestiona. In plus, trebuia să
rămân aproape de White.
Prin intermediul unuia dintre clienții lui de la cursul clinic
de legislație a sănătății mentale, Steve aflase de o instituție de
reeducare pentru bolnavii psihic fără adăpost și se hotărâse să
lucreze acolo ca voluntar în timpul verii, pe o poziție de consi
lier rezident. Așa că amândoi am rămas în New Haven și ne-am
continuat munca la OSL, reprezentând pacienți de psihiatrie și
copii săraci, pentru câțiva dolari pe oră.

256 Unul dintre clienții noștri din acea vară era o tânără anorexi-
că, ce nu împlinise încă douăzeci de ani și fusese internată într-o
clinică privată de psihiatrie din Connecticut aproape doi ani.
Voia să plece din spital — părinții ei voiau să rămână acolo,
îngrijorarea lor era de înțeles; atât medicii, cât și publicul larg
începeau să afle adevărul despre anorexie, faptul că nu era o
boală închipuită și cu atât mai puțin o problemă de slăbiciune
a voinței, ci era o boală reală și potențial fatală. Dar nici măcar
asta nu însemna în mod automat că femeia renunțase la drep
tul de a avea ceva de spus cu privire la propriul tratament. Una
dintre vechile ei prietene din liceu, acum studentă în primii ani
la Yale, ne-a contactat în legătură cu cazul și, când ne-am întâl
nit cu tânăra femeie, m-am identificat repede cu ea, nu doar din
cauza luptei mele cu părinții pe tema pierderii în greutate, ci și
pe baza extremei frustrări care apare când soarta îți este pusă
întru totul în mâinile altcuiva și ești neputincios în a mai avea
vreun control.
Pentru pacienții psihiatrici, există întotdeauna cineva (sau un
întreg cor de persoane) care să le spună ce ar trebui să facă. Din
proprie experiență, descoperisem că era mult mai eficient să fiu
întrebată ce mi-aș dori eu, spre exemplu: „Dacă ai putea face
lucrurile în felul tău, ce ai vrea să se întâmple și cum am putea
să te ajutăm în acest sens?" în fapt, tânăra accepta că Într-ade
văr avea nevoie de tratament — voia doar și avea dreptul să-și
spună părerea în legătură cu unde și cum urma să aibă parte de
acel tratament. Era responsabilitatea mea să o ajut să obțină asta.
Și pe cât de empatică eram față de situația ei, am început, în
același timp, să înțeleg că, pe măsură ce cazul progresa, ca repre
zentat legal, nu pledam pentru mine — îmi foloseam abilitățile
pentru a pleda pentru altcineva. în cele din urmă, eu și Steve am
ELYN R. SAKS
reușit să-i găsim un loc în alt spital, unde speram că boala îi va 257
fi bine tratată, iar autonomia mai bine respectată.
Am rămas pe doza crescută de Navane pentru restul verii

și am luat și un antidepresiv. Trebuia să recunosc că medicația
funcționa — îmi puteam face treburile pentru școală, funcționam
îndeajuns de bine în lume — dar tot așteptam cu nerăbdare ziua
când voi fi pregătită să nu mai iau pastile.
Septembrie a venit cu provocările noului an, cu noi cursuri
și cu o doză mai mică de Navane — zece miligrame. Ședințele
cu White erau din nou patru pe săptămână. Dar în ciuda medi
camentelor și a terapiei, aveam niște scurte halucinații, mai ales
noaptea — odată am avut una a unui păianjen imens urcând pe
perete, dar, cel mai des, erau ale unor oameni care stăteau în
picioare și mă priveau. Nu sunt acolo. Nu sunt cu adevărat acolo.
Și chiar dacă sunt, de fapt nu se uită la tine.
Munca la OSL, reprezentând copii și pacienți de psihiatrie, ne
oferea mie și lui Steve un acces facil în Facultatea de Medicină
Yale și la Centrul Yale de Studii asupra Copilului. Amândoi am
făcut un „semestru intensiv" la Centru, participând la aproape
toate cursurile la care mergeau studenții la psihiatrie și psiholo
gii care făceau cercetări postdoctorale. Nici că exista un mediu
mai aproape de ideal pentru studenții la drept interesați de
abordarea psihanalitică. Totuși, existau instanțe în care amin
tiri din propriul meu istoric ca pacient de psihiatrie se iveau pe
neașteptate — cum ar fi când treceam, pe coridoare, pe lângă
dr. Kerrigan. El fusese cel care mă ținuse internată la MU10;
el fusese cel care decisese contenția. De fiecare dată când ni se

258 întâlneau privirile, mă întrebam cine avusese proasta idee ca
acest om să vină la Centrul de Studii asupra Copiilor. Sunt sigu
ră că se întreba același lucru despre mine.
— Cred c-aș vrea să renunț la medicamente acum, i-am spus

dr. White.
Lucrurile mergeau bine; mă simțeam bine. Mă puteam des
curca fără pastile.
— N-am nevoie de ele.
— Ei bine, a spus el, iar apoi a făcut o pauză de o clipă.
Am devenit brusc conștientă că încercam să-i citesc gându
rile.
— Ce spui despre asta: reduci doza treptat și vedem ce se
întâmplă. Să spunem că o scădem cu două miligrame pe săp
tămână.
Prea încet — în ritmul ăsta, ar fi trecut cinci sau șase săptă
mâni până scăpăm cu totul de ele. Dar, orice făceam, știam că
trebuie să fie cu supravegherea și sprijinul lui.
— OK, am răspuns, o să încep așa.
Nu era vorba doar de opoziția mea obișnuită față de a depin
de de medicamente; erau și efectele secundare. înainte de dez
voltarea, în anii '90, a unei noi clase de antipsihotice, medica
mentele care tratau psihoza creau gravul risc al dischineziei
tardive — DT — o tulburare neurologică, care cauzează mișcări
involuntare, întâi ale feței și ale zonei dimprejurul gurii și, une
ori, ale întregului corp. Oamenii care suferă de DT au spasme și
se smucesc — pe scurt, arată a bolnavi psihic și, odată ce ai DT,
în general, nu mai dispare. Petrecusem destul de mult timp în
și pe lângă spitalele de psihiatrie cât să știu că nu voiam să am
nicicum parte de așa ceva.
ELYN R. SAKS
In prima săptămână, nu m-am simțit cu nimic diferit. 259
— Merge bine, nu credeți? l-am întrebat pe White.
— O să vedem, a răspuns el.
în a doua săptămână, eram deja puțin agitată. Mergeam pe
sârmă. E doar stresul obișnuit, toată lumea se confruntă cu asta. Nu
te mai gândi la asta. Oprește-te.
în săptămâna a treia, eram vizibil fragmentată și mă chinu
iam s-o ascund, inclusiv de White. Simțeam că o să mă topesc.
Urma să fiu atacată și făcută bucăți. Oprește-te. Nu e real. O să
treacă.
— Sunt puțin stresată, i-am spus lui White, dar e probabil
doar imaginația mea. Nația mea. Care are legătură și cu a avea
paciență, și cu a fi pacient. Nu găsiți? înroșiți?
A ridicat din sprâncene.
— Sună ca și cum ai avea ceva dificultăți, a spus. Ar trebui să
creștem doza de Navane?
Am dat din cap că nu.
— Nu. Prea devreme. Sunt OK. Super OK. Trebuie doar să
încerc mai mult.
— Nu cred că ține de a încerca, Elyn. Cred că e vorba de a
avea sau nu nevoie de pastile. Dar dacă vrei să-i mai acorzi un
timp...
Părea să fie un semn de întrebare la sfârșitul frazei. Mă între
ba pe mine?
— Da, am spus, cu toată fermitatea pe care-o puteam aduna,
încă un timp.
Nu știu de ce era așa de răbdător cu mine. Poate chiar cre
dea că, într-un sfârșit, m-aș putea descurca fără medicamente;
poate voia să-mi respecte dorințele. Poate nici el nu voia să mă
vadă cu spasmele de DT. Indiferent de motivele lui, însă, asta

260 nu urma să fie singura oară când White a fost de acord să-mi
fie copilot, în timp ce eu încercam să-mi iau zborul fără pastile.
în a patra săptămână, aterizasem pe tărâmul psihozei în
drepturi depline. Oamenii din cer mă otrăvesc. Iar eu, la rândul
meu, voi otrăvi lumea.
— Cred că ai gânduri înfricoșătoare, pentru că acum ar trebui
să fii pe mai multă medicație, a spus White.
— Nu! Efectiv țipam. N-are nicio treabă cu pastilele! E un
atentat de proporții la deraierea medicală și fiziologică, ca să nu
mai spun psihologică, care a fost rezultatul dereglării șinelor!
— E greu să recunoști că ai nevoie de medicamente, a spus
White. Dar ai.
înfrângere, înfrângere.
— Nu-i nicio nevoie. Nu sunt bolnavă. Sunt malefică. Tra la
la. Sunt așa de bine, mulțumesc, așa de bine.
Dar amândoi știam că ajunsesem din nou la fundul sacului.
Și cum mi-a crescut doza de Navane, am început să mă simt
mai bine. Dar asta n-are nimic de-a face cu mine sau cu a fi bolnavă.
E vorba doar de-a fi capabilă să studiez. Nu sunt bolnavă, am doar
nevoie de puțin ajutor ca să studiez.
Lucrând cu Steve la cazurile noastre de la OSL, m-am

lovit nu doar o dată de absurditățile sistemului de ocrotire a
sănătății mentale. Aproape de fiecare dată, venea un moment
în care ne întrebam unul pe altul: „Stai puțin, de fapt, cine-i
nebun aici?" într-unul dintre cazuri, în fișa pacientului scria
că fusese pus sub contenție pentru că nu voia să se dea jos din
pat — ceea ce nu prea putea fi considerat un exemplu de „peri
col iminent față de sine sau față de alții", cum precizau legile
din Connecticut.
ELYN R. SAKS
în alt caz, reprezentam un tânăr care era internat de luni de 261
zile, refuzând medicația, din motive religioase. Nu era nicio
îndoială că era extrem de bolnav (deși el nu era de acord cu
această evaluare); spre exemplu, se automutilase grav, crezând
că Biblia cerea cel puțin atât din partea păcătoșilor. La momentul
respectiv, statul Connecticut permitea medicamentarea forțată a
pacienților nonvoluntari, dar noi am scris petiții consistente și
bine documentate spitalului, în care argumentam că nu ar tre
bui să îl medicamenteze pe clientul nostru, dacă el se opunea
medicației: libertatea religioasă impunea măcar atât. Spitalul a
fost de acord.
în cele din urmă, clientul a fost mutat într-un alt pavilion.
Acolo, nu vorbea cu nimeni, în special nu cu membrii perso
nalului, pentru că nu avea încredere în medici sau în nimeni
altcineva. Pe de altă parte, pe noi ne suna aproape zilnic sau îl
sunam noi, ca să discutăm despre cazul lui; de fapt, în unele zile,
abia reușeam să îl facem să încheie conversația telefonică, atât era
de prins în detaliile judiciare.
După câteva săptămâni de telefoane reciproce, spitalul a pro
gramat o audiere, pentru a-i stabili clientului nostru un tutore.
In pregătirea audierii, eu și Steve ne-am dus la spital, să ne întâl
nim cu el și să-i explicăm cum se vor derula procedurile. Ne-a
întâmpinat una dintre asistente.
— E psihotic, ne-a spus, cu absolută certitudine. Dacă nu mă
credeți, uitați-vă pe fișă.
Așa că ne-am uitat. O evaluare dactilografiată, în care, para
graf după paragraf, erau notate următoarele: „Pacientul este
foarte bizar. Este total mut. Cu toate acestea, știm că este capa
bil să vorbească, pentru că a fost deseori auzit vorbind la telefon
despre drepturile sale legale cu avocații săi imaginari".

262 Steve a început să fredoneze încet piesa de la Temptations,
„Just My Imagination" („E doar în imaginația mea").
Nimeni nu se sinchisise să observe că, în afară de a da tele
foane, clientul nostru uneori le primea; nimeni nu se deranjase să
se intereseze dacă el poate chiar avea un avocat sau mai mulți.
Era nebun — ergo, avocații lui erau imaginari. Gândiți-vă numai
la consternarea personalului când avocații imaginari au început
să se prezinte medicilor și asistentelor clientului lor.
Unul dintre cazurile mele favorite, implicând pe cineva cu
care am ajuns, în cele din urmă, să lucrez, din timp în timp,
vreme de șase ani, a fost Jefferson, un tânăr abia ieșit din
adolescență. Când l-am întâlnit prima oară, Jefferson fusese
internat într-un pavilion de cazuri abandonate de mulți ani,
după ce petrecuse niște ani și înainte într-un spital de psihia
trie de stat pentru adolescenți. în plus față de faptul că fusese
diagnosticat ca bolnav psihic, Jefferson avea și un retard mode
rat. Și în asta consta problema: întârzierea mentală nu este echi
valentă bolii psihice și păreau să nu mai existe dovezi actuale
că el încă ar fi fost bolnav psihic. Iar dacă nu era, un spital de
psihiatrie de stat era cu certitudine ultimul loc unde ar fi trebuit
el să locuiască.
După prima noastră vizită, a mai fost nevoie de încă trei sau
patru pentru ca Jefferson să ne recunoască și să-și amintească
cine eram; după puțină vreme, începuse chiar să pară că-i fac
plăcere vizitele noastre și să se fi hotărât să ne acorde încredere.
In ciuda limitărilor lui, noi consideram că avea „un interes pen
tru propria demnitate", ceea ce impunea să încercăm să aflăm
ce își dorea el.
— Iți place aici? l-am întrebat.
O față împietrită.
ELYN R. SAKS
— Nu. Nu-mi place aici. E un loc urât. 263
— De ce?
— John mi-a dat un pumn odată, dar l-am caftit.
— Vrei să rămâi aici?
— Nu, a spus. Nu-i nimic de făcut aici.
— Ai vreun prieten aici?
— Nu, nu-mi place de nimeni de-aici. Ceilalți oameni nu sunt
ca mine.
— Te-ai întâlnit cu vreun profesor? Să faci niște ore de școală?
— Ce școală? a întrebat. Nu facem școală aici.
Era clar ca lumina zilei că Jefferson trebuia să fie înconjurat
de niște oameni care să știe cum îl puteau ajuta; avea nevoie de
un cămin. Dar lungul lui istoric de internări în spitale de psihia
trie, împreună cu constituția lui (avea peste un metru optzeci și
o greutate de mai bine de o sută treizeci de kilograme) ne făcea
să fim precauți și îngrijorați — o exista vreun loc în care să mai
fie primit acum?
Am început să căutăm ceva pentru Jefferson, iar căutările au
durat săptămâni întregi — un loc era prea mic, altul prea mare,
în altele nu mai erau locuri libere (și aveau foarte lungi liste de
așteptare) sau rezidenții păreau neglijați. Pe toată perioada în
care căutam, ne tot duceam la spital, pentru a vedea ce face cli
entul nostru, ca să ne asigurăm că știa că nu uitaserăm de el.
— Pot, vă rog, să plec de-aici acum? ne întreba de fiecare
dată.
înăuntrul acelui corp masiv, era un copil singur, care știa că
nu se afla în locul potrivit.
în cele din urmă, am aflat de un loc liber într-un cămin foar
te plăcut, în vestul New Haven, unde majoritatea celorlalți
rezidenți erau atât autiști, cât și cu retard. Mărimea adecvată,

264 cu o echipă competentă și o reputație bună. Ar putea asta să fie
noua casă a lui Jefferson?
După câteva vizite în weekend și cu rămas peste noapte, în
care s-a descurcat foarte bine (fiind, evident, și foarte fericit),
Jefferson a fost, în sfârșit, externat din spitalul de psihiatrie, un
depozit în care nu-și mai avea locul de ani de zile — dacă, de
fapt, și-o fi avut vreodată locul acolo. Mă întrebam: cum fusese
pus acel prim diagnostic, cu atâția ani în urmă? Cine îl pusese?
Și câți alți Jeffersoni erau închiși în astfel de locuri — pierduți
sau diagnosticați greșit, petrecându-și întregile vieți așteptând
să-i vadă cineva cu adevărat și să-i recunoască drept cine erau
de fapt?
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL ȘAISPREZECE
Pe măsură ce se apropia sfârșitul Facultății de Drept, știam

un singur lucru cu certitudine: nu voi fi niciodată capabilă să mă
ridic în picioare în sala de judecată și să țin un discurs precum
cele ale lui Perry Mason. Și probabil că nu o să țin niciodată o
pledoarie de final patetică, în fața unui juriu, în apărarea unui
om bun sau în acuzarea unui om rău. Si nici nu voi fi avocatul
care să orchestreze mașinațiile legale ale unei corporații inclu
se în lista Fortune 500 sau unul dintre multele nume arborate
în antetul sofisticat al vreunei prestigioase firme de avocatură.
Dar o să găsesc un job. O să termin școala, o să trec cu bine exa
menul de intrare în barou, iar apoi o să am un serviciu. Care-o
fi să fie. Pe undeva.
Toate astea erau... descurajatoare. In afară de a vinde sucuri
și floricele dintr-o micuță gheretă de cinematograf, în afară de
scurta perioadă de ucenicie de la Centru și de verile lucrate la
OSL, nu fusesem niciodată altceva decât studentă. Si fusese
nevoie să mă lupt cu niște demoni teribili chiar și numai pentru
asta.
îmi era înfiorător de inconfortabil să vorbesc în fața clasei,
așa că o făceam rar sau aproape deloc. După unul dintre exa
menele finale, m-a sunat profesorul de curs, ca să-mi spună că

266 nu avea nici cea mai vagă idee cine eram — dar scrisesem cea
mai bună lucrare din grupă. De fiecare dată când se întâmpla
așa ceva, în ciuda notelor pe care le primisem în trecut, acest
gen de comentariu mă surprindea. Trebuia să-l reiau în minte
în mod repetat, înainte de a putea efectiv să opresc placa pe care
o auzeam aproape tot timpul: trebuie să se fi făcut o greșeală nefe
ricită, m-au confundat cu vreun alt student, de fapt, adevărata mea
prestație n-a fost una extraordinară și e doar o chestiune de timp până
ca toată lumea să afle adevărul.
Iar comentariile făcute în clasă nu erau singurul lucru aproa
pe imposibil pentru mine. Eram înspăimântată și de lucrările de
cercetare, care m-au terifiat până la momentul în care am deve
nit eu însămi profesor. Una dintre lucrările de care îmi amintesc
încă și în ziua de azi a fost pentru un curs despre Freud, ținut
de George Mahl. îmi era atât de teamă de a fi nevoită să scriu o
lucrare, încât aproape că era să nu-mi aleg cursul, lucru pe care
l-am făcut abia după ce Steve a reușit să mă convingă că va fi un
curs excepțional, în ciuda lucrării pe care va trebui s-o scriu — și
chiar a fost unul dintre cele mai bune cursuri la care am parti
cipat vreodată. Subiectul lucrării era Daniel Paul Schreber, care,
într-un anumit punct al vieții sale, fusese președintele Curții
Supreme de Justiție a statului german al Saxoniei. Schreber a
avut un raptus schizofrenic, despre care a scris în Memoriile unui
bolnav de nervi. Freud a fost autorul unui studiu de caz asupra
lui Schreber16, iar eu am elaborat o interpretare oarecum dife
rită a sistemului său delirant, a cărui idee principală era că se
transforma într-o femeie, care urma să fie fertilizată de raze divi-
16 Cazul președintelui Schreber este expus în „Observații despre un caz de paranoia

(Oementia Paranoides) descris autobiografic", în Opere esențiale, de Sigmund Freud,
voi. 7, Nevroză, psihoză, perversiune, publicatîn 2009, la Editura Trei, București. (N.t.)
ELYN R. SAKS
ne, pentru a da naștere unei noi civilizații. (Când am descris 267
asta într-un interviu la Facultatea de Drept de la Notre Dame,

am stârnit un comentariu absolut hilar din partea uneia dintre
călugărițe: „Și ce-i în neregulă cu asta?")
Când am primit rezultatul pentru lucrarea despre Schreber,
conținea o notă de la dr. Mahl, în care îmi spunea că lucrarea
era „publicabilă". (Mai târziu, profesorul a scris că lucrarea mea
finală era cea mai bună pe care o citise în douăzeci și cinci de ani
de predat.) Asta a însemnat foarte mult pentru mine, mai ales că
eram de părere că dr. Mahl era unul dintre cei mai buni oratori
pe care îi ascultasem până atunci sau chiar și până în ziua de
azi. La cursul lui Mahl, nu aveau loc discuții, dar prelegerile lui
erau atât de minunate, încât nimănui nu-i lipseau — și nici nu
se chiulea de la cursurile lui.
Feedbackul profesorului Mahl a avut un efect extrem de
puternic asupra mea — la început, unul pozitiv, iar apoi, aproa
pe imediat, negativ: m-am oprit, din nou, din a mai lua medi
camente. Sunt publicabilă, nu sunt deloc bolnavă psihic — ceea ce
înseamnă că n-am nevoie să iau medicație pentru bolnavii psihic. Am
terminat cu asta. Ultima dată când încercasem să renunț la pas
tile — folosind metoda de „înțărcare" a lui White — devenisem
doar din ce în ce mai agitată pe măsură ce treceau săptămânile
și reduceam doza. Fusese greșit așa. De data asta, o să mă opresc
brusc. Să doară o dată și bine!
M-am simțit bine o zi sau două; chiar extaziată. După cinci
zile însă, eram complet și florid psihotică, convinsă că ființe
malefice urmau să mă distrugă. Vorbeam singură; voiam să
mă ascund undeva. Nu puteam să lucrez, iar sfârșitul ultimu
lui semestru se apropia. în cele din urmă, White a insistat: îna
poi pe Navane, crescând din nou doza. Efectul a fost aproape

268 imediat, dar în loc să mă simt ușurată, eram furioasă. M-am sătu
rat de asta. Totul se reducea la a sprijini dorința pacientului —
nu? Dacă aveam competența de a lua decizia să renunț la medi
camente, atunci era o decizie competentă. O decizie luată de o
persoană competentă. Sau nu?
Unul dintre exemplele tragice ale sprijinirii alegerii pacien
tului a fost cazul apropiatului meu prieten Dan, al cărui prim
client în cadrul cursului clinic de sănătate mentală fusese un
adolescent numit Tony, care fusese instituționalizat marea parte
a vieții sale. Când Dan a preluat cazul, Tony era internat în spi
talul de stat pentru adolescenți cu boli psihice, deși, în mod ciu
dat, singurul său diagnostic clinic la momentul respectiv era tul
burarea de deficit de atenție — ADHD. Tony voia să iasă din
spital, iar Dan a reușit să-l scoată de acolo, în ciuda reticenței
părinților lui, care acceptaseră să-1 primească pe Tony înapoi
numai după multă muncă de convingere.
Câteva luni mai târziu — moment la care poate Tony ar fi
fost oricum deja externat —, Dan a primit un telefon de la el:
era în închisoare, pus sub acuzare pentru crimă. Dăduse foc
rulotei familiei, în care se găseau mama, tatăl și fratele de șapte
ani; muriseră toți. Dan a fost devastat; de fapt, toți studenții
de la cursul clinic au fost. Pentru un grup de cursanți idealiști
de la Facultatea de Drept, unele lecții erau mai greu de învățat
decât altele, iar aceasta — că „ajutarea oamenilor" nu este întot
deauna un lucru bun (sau, poate, că „ajutorul" se traduce prin
lucruri diferite de la caz la caz și trebuie privit cu foarte mare
precauție) — a fost tragică pentru toți cei implicați. Dilema,
bineînțeles, consta în faptul că nu aveam sub nicio formă cum
să știm dacă intervenția lui Dan influențase sau nu deznodă
mântul poveștii lui Tony.
ELYN R. SAKS
Totuși, în general, mă simțeam destul de bine ajutându-i pe 269
pacienții de psihiatrie. Existau multe variabile în privința diver
selor internări și atâta potențial de erori și de neglijență în mani
era în care erau tratați. Unele rele puteau fi compensate; unele
vieți puteau fi schimbate în mai bine. Mi-am dat seama de la
început că vizitele în secțiile de psihiatrie puteau uneori să mă
afecteze emoțional — probabil se activau propriile mele nevoi
de îngrijire, precum și furia față de cum fusesem tratată cât
fusesem ținută internată. Dar eram convinsă că înțelegeam mai
multe decât înțelegeau majoritatea oamenilor (atât specialiști în
medicină, cât și oameni de rând) despre cum era să fii pacientul
neajutorat din acel pat sau pacientul terifiat, legat de brațe și de
picioare.
Și, cu toate astea, pe cât de puternic îmi negam boala, îmi
înțelegeam prea bine limitările. Dacă nu puteam nici măcar să
vorbesc în fața clasei, nu era prea probabil să pot fi capabilă
de a deveni un împătimit soldat al avocaturii, luptându-mă din
greu în tranșeele curții de judecată, încercând să fac fie un admi
nistrator de spital, fie un sistem legal intransigent să-mi acorde
atenție. Dacă era să fac o schimbare în viețile pacienților de psi
hiatrie, trebuia să găsesc o cale diferită de a face asta.
Yale Law Journal, fondat în 1891, publica (și continuă să publi
ce) „lucrări academice originale în toate domeniile justiției și
ale studiilor judiciare". Articolele și eseurile au fost întotdeauna
semnate de cei mai importanți profesori și gânditori în domeniul
justiției din întreaga lume, dar revista includea și contribuții mai
mici, numite „Note", scrise de studenți colaboratori ai colectivu
lui redacțional. Pentru a deveni un membru al redacției, trebuia
să predau o scurtă prezentare a temei despre care voiam să scriu
în Nota mea — utilizarea contenției în spitalele de psihiatrie.

270 Când prezentarea mi-a fost acceptată, l-am rugat pe Steve să mă
ajute să-mi revizuiesc și să-mi pregătesc Nota pentru publicare,
ceea ce bineînțeles că a acceptat. Voiam ca argumentația mea să
fie cât mai concludentă și mai convingătoare posibil; de fapt, la
un anumit nivel, îmi doream ca acele cuvinte de pe pagină să
facă imposibilul — să se întoarcă în timp și să schimbe ce trăise
acea tânără, legată de un pat, la Institutul Psihiatric Yale și în
secția MU10 din Spitalul Yale-New Haven. îmi doream ca aceste
cuvinte să îi facă să se răzgândească pe toți medicii care mă tra
taseră vreodată și care înțeleseseră greșit. Se poate să fi fost prea
târziu pentru mine. Dar poate că nu era prea târziu pentru alții.
Cercetările pe care le-am făcut demonstrau că, în Anglia,
contenția nu se mai utilizase de mai mult de două secole; cu
siguranță, nu văzusem nimic de acest gen cât fusesem acolo (și
nici nu fusesem o pacientă docilă sau extrem de cooperantă).
Cu toate astea, în Statele Unite, era folosită din belșug. Chiar
era cel mai bun mod în care ne puteam descurca? Care erau
regulile, care erau variabilele, care tratament era rezonabil (și
care nerezonabil) când era vorba de pacienți deja înspăimântați
la momentul în care cineva cu autoritate îi lega cu forța? în
Nota mea, am propus un model de statut (un statut care putea
servi ca model pentru legislația din state individuale); în plus,
am argumentat în favoarea necesității unui mai mare grad de
neglijență înainte ca un medic să poată fi tras la răspundere pen
tru că nu a dispus contenția cuiva — pe scurt, îmi doream să
schimb motivația medicilor. Medicii mei, medicii tuturor.
Când îmi pregăteam Nota, am vorbit cu unul dintre
specialiștii în sănătate mentală de la catedra Yale.
— Nu ați fi de acord că este incredibil de degradant să fii legat?
l-am întrebat. Ca să nu mai spun dureros. Și înspăimântător.
ELYN R. SAKS
Profesorul m-a privit cu o expresie de cunoscător. 271
— Nu prea înțelegi, a spus cu blândețe. Acești oameni sunt

diferiți de mine și de tine. Nu îi afectează în modul în care ne-ar
afecta pe noi.
Dacă ar ști, m-am gândit.
Nota mea, „Utilizarea contenției mecanice în spitalele de psi
hiatrie", a fost publicată în Yale Law Journal, în 1986. Mândria pe
care am simțit-o era aproape prea mare ca s-o pot duce. Câteva
luni mai târziu — după absolvire — am primit un telefon de
la o avocată de la Centrul Juridic pentru Sănătate Mentală
Bazelon, atunci, ca și acum, considerată principala instituție de
avocatură cu interes public, ce îi reprezintă pe oamenii care
suferă de boli psihice. Bazelon, cu sediul în Washington, D.C.,
pledează, atât în curțile de judecată, cât și în Congres, în nume
le unei clientele care, în majoritatea cazurilor, nu se poate repre
zenta singură.
— Ți-am citit Nota cu mare interes, a spus, iar apoi a con
tinuat prin a-mi explica faptul că se folosise de informațiile
din ea pentru a elabora și a demara un proces civil colectiv de
proporții, cu privire la utilizarea contenției într-un anumit spi
tal din Vestul Mijlociu. Nota mea ajutase pe cineva. Munca mea
contase. Ajutase un alt avocat și ajutase pacienți care nu erau
diferiți de mine. Cu nimic diferiți.
Absolvirea a fost (cum este, bănuiesc, aproape pentru toată
lumea) un moment de reflecție. Pentru mine, asta a însemnat să
mă întreb cum ajunsesem acolo, ce mă ținuse departe de spital
și la cursuri și cum puteam să mențin o la fel de mare siguranță
și în perioada nesigură care urma.
In primul rând, mă aflam într-o analiză serioasă, cu un psiha
nalist care mă înțelegea și mă trata cu respect. Prin minuțioasele

272 interpretări aduse comportamentului meu, White mă ajutase să
deschid o fereastră către mine însămi, prin care mi-a arătat că
psihoza mea îmi servea ca protecție față de afecte și gânduri
dureroase. Psihoza juca, de fapt, un rol în viața mea psihi
că — inconștientul funcționând ca apărător al minții conștiente.
Dintr-un motiv sau altul, faptul că acum știam asta făcea totul
mai puțin toxic, mai maleabil. Poate că nu aveam un control
total asupra psihozei, dar nu eram nici întru totul la mila ei.
în plus (ca și cu dna Jones, dar în contrast cu toți medicii de
până acum), White nu se temea de mine. Nu m-a băgat nicio
dată în spital (sub pretextul de a mă proteja, dar protejându-se,
de fapt, pe sine), ci s-a menținut pe poziție în momentele în care
deveneam extrem de înspăimântătoare și și-a luat angajamentul
de a mă proteja. Știa mai bine decât oricine că, în cea mai mare
parte a timpului, eram, la propriu, scoasă din minți de frică.
Când se ajungea la chestiunea delicată a medicației, White
mă încuraja, dar niciodată nu m-a obligat. Chiar și în ciuda
intensei mele ambivalențe cu privire la a lua pastile, în majori
tatea timpului, le luam — pentru că, în White, aveam un speci
alist care Într-adevăr mă asculta, avea încredere în mine și îmi
recompensa încrederea în el.
în Steve, găsisem, în sfârșit, un prieten adevărat, aproape un
suflet-pereche, care îmi vedea și îmi accepta boala, totuși nepri-
vind-o ca fiind, de fapt, nucleul meu. Acea conexiune — cu un
om bun, un om inteligent, un om afectuos, amuzant și tole
rant — mă făcea să mă simt cu adevărat umană. Și mă făcea să
sper că voi găsi și alți oameni ca Steve și că și ei vor vedea din
colo de boala mea și mă vor valoriza pe mine cea reală.
Urmasem un program academic care oferea, în părți egale,
structură (de care aveam nevoie) și timp nestructurat (pe care
ELYN R. SAKS
aveam nevoie să învăț să-l gestionez). Toată lumea are nevoie, la 273
un anumit nivel, de un program zilnic de îngrijire: al meu fusese

Facultatea de Drept Yale.
Deci, o scosesem la capăt și reușisem să-mi construiesc niște
unelte de supraviețuire. Găsisem o școală care mă ajutase să
cresc, un psihiatru care mă făcuse să simt că viața poate chiar
ar merita să fie trăită și un prieten care mă făcuse să mă simt
umană. Și, deși poate că avea să treacă multă vreme până să
găsesc un bărbat care să mă facă să mă simt femeie, ceea ce adu
nasem până în ziua absolvirii nu era puțin lucru, date fiind toate
cele prin care trecusem. Absolvirea era o victorie — și, în fapt,
conducerea m-a ales pe mine și pe încă un student pentru a fi
șefii grupei, studenții care urcă pe scenă, pentru a primi diplo
ma, în numele întregii clase care absolvă. Toți membrii familiei
mele au fost prezenți la momentul la care am făcut acei pași și
nu puteam să nu mă gândesc cât de departe ajunsesem.
A fost o zi foarte bună.
Și totuși. Mai erau și deloc insignifiantele chestiuni cu privire

la comisiile juridice, la căutarea unui serviciu și la faptul că tre
buia să mă mut din cămin și să-mi găsesc un alt spațiu de locu
it. Ziua de după absolvire s-a învârtit doar în jurul schimbării și
niciodată nu m-am descurcat bine cu schimbările.
M-am decis să mai rămân o vreme în Connecticut; nu eram
încă pregătită să-1 părăsesc pe White, iar el a fost de aceeași
părere. In plus, și Steve mai rămânea. Plănuia să aplice la doc
torate în psihologie clinică, dar trebuia, mai întâi, să dobândeas
că mai multă experiență în mediul clinic. Așa că s-a angajat, de
asemenea locuind în instituția de reinserție pentru bolnavii psi
hic sever unde lucrase ca student la drept.

274 Examenul meu de intrare în barou era programat în iulie;
vânătoarea unui job trebuia să aștepte până după ce luam exa
menul. Nu prea am dormit în zilele dinainte de examen și eram
și puțin agitată — oricine ar fi fost, nu doar eu. Dar mă descur
casem bine la examenele practice și, în plus, timp de trei ani,
toată lumea de la Yale ne asigurase: „Nu vă faceți griji, cursul
de pregătire pentru examenul de intrare în barou o să vă învețe
tot ce trebuie" — nu aveam de ales decât să am încredere că
avuseseră dreptate. Am mai primit, însă, și un sfat în plus: nu te
gândi la asta. Așa că nu m-am gândit și am reușit să am un rezul
tat în percentila nouăzeci și nouă a celor care au dat examenul
în acea zi.
Eu și Steve mai aveam câteva cazuri de finalizat la Organizația
de Servicii Legale. într-o zi, la puțină vreme după examenul de
barou, când organizarea pregătirii pentru examen și anticiparea
zilei de examen în sine trecuseră, am intrat în biroul OSL și am
salutat-o pe Sally, una dintre secretarele de acolo, cu care mă
împrietenisem.
— Cum merg lucrurile? am întrebat-o. Vrei să vandalizăm
Facultatea de Drept împreună? Nu știu cine ne ascultă, dar
este o conspirație de proporții, care are de-a face cu întrebările.
Puncte. Puncte de vedere. Ar trebui să sar pe fereastră?
— Despre ce vorbești? m-a întrebat Sally, pe jumătate râzând.
— Sunt și eu glumeață, am spus. Fâneața are legătură cu oile.
Sunt prostuță ca o oaie. Ai omorât vreodată pe cineva? Eu am
omorât mulți oameni cu gândurile mele.
Zâmbetul s-a șters de pe fața lui Sally.
— Elyn, acum mă sperii un pic.
— Nu te speria, am zis eu. Sunt doar o pisică. Peștele e deli
cios. Mai bine mă duc și m-apuc de lucru acum.
ELYN R. SAKS
— A, nu, așteaptă, a spus. Cred că ar trebui să rămâi aici câte- 275
va minute...
M-am așezat, apoi am început să cânt, apoi m-am oprit.
— Te deranjează dacă fac o pălărie din umerașul ăla?
am întrebat-o pe Sally. Și, după asta, cred c-aș putea să sar pe
fereastră.
Rapid, Sally și încă o secretară, Maria (care, din fericire, îmi
devenise și ea prietenă) l-au sunat pe Steve Wizner, directorul
Serviciilor Legale. Wizner a venit imediat de pe unde era, a fost
pus la curent în câteva clipe, iar apoi m-a chemat în biroul lui.
— Deci, ce se întâmplă, Elyn? m-a întrebat. Pari să fii un pic
supărată — e totul bine?
— Sunt excepțional de bine, mulțumesc, excepțional, am zis,
pe un ton cântat. Am compus cântece pentru filme. Se face trafic
la negru în dosarele judiciare. O să fim dați în judecată, dar pe
mine nu mă cheamă Jude, mulțumesc foarte mult. Cum ai ajuns
la o asemenea înălțime? Să nu cazi în adâncime.
Râdeam isteric și mă chinuiam să nu cad de pe scaun pe
podeaua biroului.
Cu aproape doi ani înainte, îi spusesem lui Wizner despre
boala și istoricul meu, și știuse tot timpul despre tratamentul în
care mă aflam.
— Aș vrea să-1 sun pe Dr. White, a spus.
— Nu cred că este necesar, am spus eu, dar poți, dacă vrei.
Când a dat de White, Wizner i-a spus ce se petrecuse, iar apoi
mi-a înmânat telefonul.
— Crește doza de Navane la douăzeci de miligrame, Elyn, a
spus White, cu vocea lui calmă. Acum, te rog.
Dându-i telefonul înapoi lui Wizner, am băgat mâna în geantă,
am scos flaconul și, supusă, am înghițit numărul necesar de pastile.

276 — Mult mai bine acum! l-am informat veselă pe Wizner —
și am început amândoi să râdem, el ușurat, eu încă delirantă,
dar îndeajuns de conștientă cât să fiu jenată de scena pe care o
creasem.
Să-mi revin, totuși, cu adevărat, a luat ceva mai mult timp.
în cei trei ani de când fusesem ultima dată internată, asta
fusese numai a doua oară când devenisem vizibil psihotică față
de oricine altcineva în afară de White sau Steve și făcea parte
dintr-un tipar: îmi setasem niște obiective, le atinsesem cu suc
ces, iar apoi pocnisem pe la cusături. încă o dată, tot ce-mi era
familiar și confortabil în viață dispărea sau era lăsat în urmă. Ce
aveam în față era nou și înfricoșător. Eșafodajul fusese îndepăr
tat și nu eram sigură dacă puteam susține întreaga construcție
de una singură.
Când devin psihotică, cade un fel de cortină (a civilizației, a
abilităților sociale) și se arată o parte secretă din mine. Iar apoi,
după ce psihoza trece, am un sentiment de rușine copleșitor: am
fost văzută. Acum, știu și ei. Dar ceva la acest episod era intrinsec
diferit de cele pe care le avusesem înainte. Lucrasem cu Sally,
Maria și Wizner timp de trei ani; aveam încredere în ei și ei
aveau încredere în mine — ca prietenă, dar și ca un specialist
care se considerase că era suficient de competent ca să gestione
ze pacienți și cazuri într-o manieră responsabilă. Deci, în retros
pectivă, cred că fusese cumva aproape normal că mă dusesem
în acel birou ca să mă decompensez. Când ți-e frică, când ești pe
marginea prăpastiei, știi, în mod instinctiv, să te îndrepți către
un loc unde vei fi în siguranță; când dezvălui ceva atât de intim
precum psihoza, vrei ca martorii să fie oameni în care te încrezi.
în zilele care au urmat, am fost, în mod straniu, liniștită
de faptul că instinctul meu de supraviețuire păruse să se fi
ELYN R. SAKS
îmbunătățit de-a lungul anilor — în loc de a avea raptusul în 277
stradă, sau în alimentară, sau stând la coadă la bancă, reușisem
cumva să-1 stăvilesc până am ajuns într-un loc sigur. Deși cole
gii mei de acolo nu erau neapărat pregătiți pentru ce s-a întâm
plat, relația pe care o construiserăm cu toții le-a pus la dispoziție
instrumentele de-a o gestiona și de-a mă gestiona și pe mine.
Și-au păstrat calmul, au făcut ce trebuia, iar momentul a trecut.
Primul meu interviu pentru un job „adevărat" a fost la New

Haven Legal Assistance, probabil cel mai bun job de acest tip
din Connecticut. Eram agitată, dar nu mai medicamentată decât
de obicei. Dosarul meu era bun; credeam că Într-adevăr aveam
șanse. In urma interviului, avocații de la birou l-au sunat pe
Steve Wizner pentru a-i spune că, în ciuda dosarului meu con
sistent și a faptului că părusem o persoană drăguță, nu puteau
să-mi ofere jobul. In fapt, picasem interviul — fusesem, după
spusele lor, „practic, adormită".
La următoarea întâlnire (cu Connecticut Legal Services —
CLS — din Bridgeport), am fost sfătuită de avocatul care mi-a
luat primul interviu să „fiu mai înfiptă" când mă voi întâlni cu
directorul executiv. Ce-i drept, condiția de a fi „înfiptă" nu fuse
se inclusă niciodată în portofoliul meu — și nici nu o văzusem
niciodată trecută pe undeva printre cerințele jobului. Poate că
aveam nevoie doar de o cafea în plus. Indiferent despre ce fuse
se vorba, am reușit să fac o impresie credibilă, mi s-a oferit și am
acceptat poziția de la CLS.
Biroul era într-o casă veche și ponosită, într-o zonă care fusese
partea frumoasă din Bridgeport cu ani în urmă, dar care acum
era în inima mahalalei. Am început imediat să reprezint clienți,
jumătate din timp în procese de dreptul familiei și jumătate în

278 procese cu privire la spații de locuit. într-un birou tipic de servi
cii juridice (și la Bridgeport asta era), nu prea ai timp să reflectezi,
să înveți, să te gândești sau să-ți elaborezi strategii. Resursele și
personalul sunt minime, iar clienții înșiși se află, de obicei, la o
asemenea strâmtoare în momentul când iau prima oară legătu
ra cu biroul, încât, adesea, sunt puține lucruri pe care avocații
le pot face pentru ei. în prima mea zi de lucru, mi s-a cerut să
merg — singură — în Father Panik Village, în perioada respec
tivă, al șaselea cel mai mare proiect imobiliar din țară, și extrem
de cunoscut ca fiind și unul dintre cele mai rele, cu patruzeci
și șase de clădiri de cărămidă pe șase hectare și o populație de
aproape cinci mii de oameni, familii cu venituri scăzute, care se
confruntau cu probleme din ce în ce mai grave, de la o zi la alta:
arme, droguri, abuz domestic, un dezastru și-un haos general.
Panik era numele preotului care fondase inițial acest proiect
de spații de locuit în Bridgeport în timpul Marii Depresiuni; cu
toate astea, conotațiile cuvântului erau potrivite. Am spus că voi
merge acolo numai dacă mă va însoți cineva, ceea ce s-a aran
jat imediat. în acea primă zi, mi s-a desemnat și un caz care era
programat să intre în sala de judecată în numai o săptămână.
Nu se făcuse nicio pregătire. Nimeni nici măcar nu se văzuse cu
clientul. S-a ajuns la o înțelegere.
Mi-am dat seama repede că fusesem răsfățată la OSL. Acolo,
ne selecționam cu grijă cazurile și le alegeam doar pe cele mai
interesante sau pe cele care ar elucida vreun punct din legislație.
Lucram cu specialiști din varii domenii (care erau bucuroși să ne
sune înapoi când ne prezentam ca studenți la Yale), aveam timp
berechet pentru cercetări și strategii și aveam personal care să
ne sprijine. Aveam timp să lucrăm și timp să gândim; de fapt,
gânditul era chiar prețuit.
ELYN R. SAKS
La CLS, îmi petreceam majoritatea timpului negociind cu 279
avocați unși cu toate alifiile, care reprezentau capi odioși ai maha
lalei sau bătăuși de neveste. Nu aveam niciun pic de timp pen
tru a da telefoane sau a-i sima înapoi pe alții; nu aveam timp să
fac cercetări sau să mă gândesc la lege, iar partea de gândire era
cea care constituia nucleul iubirii mele pentru justiție. Deși îmi
plăceau și chiar îi admiram pe mulți dintre cei pe care îi repre
zentam (când chiar aveam timp să vorbesc cu ei), munca în sine
mi se părea îngrozitoare și extenuantă și, în scurtă vreme, m-am
simțit copleșită. Nu eram Perry Mason, cu siguranță nu eram
Ioana d'Arc, iar la sfârșitul fiecărei zile, abia dacă mă mai țineam
pe picioare. îmi făceam griji că nu-mi ajutam clienții așa cum ar
fi trebuit s-o fac. Am început să caut frenetic un alt loc de muncă,
orice alt loc unde aș fi primită. Mă simțeam oarecum vinovată că
voiam să plec, dar nu îndeajuns de vinovată ca să rămân.
în 1993, au fost relocați ultimii dintre locuitorii din Father
Panik Village. Un an mai târziu, au fost demolate clădirile, un
sfârșit potrivit pentru exagerat de optimista idee de comunități
cu mare densitate, în creștere rapidă, ca soluție pentru locuințele
pentru persoane cu venituri mici — acum recunoscută de
urbaniștii contemporani drept un coșmar inaplicabil (și, deseori,
inuman). în acea zonă, acum s-au ivit, pe ici, pe colo, case noi
pentru o singură familie și duplexuri, cu grădini sădite recent și
puieți de copaci abia plantați. Merge vorba că Bridgeport e pe
punctul de revenire. Mă întreb uneori dacă și unii dintre clienții
mei s-au repus pe picioare.
Am continuat, totuși, să lucrez pro bono la un singur caz de

legislație a sănătății mentale: acela al lui Jefferson. Odată ce eu
și Steve am reușit să-1 ducem într-un cămin, ne-am îndreptat

280 atenția către a-i oferi și educație. Problema era că el avea deja
douăzeci și unu de ani, iar legile relevante stipulau furnizarea
de educație specială numai pentru copii și tineri până în două
zeci și unu de ani. Prin urmare, am încercat o ipoteză nouă: de
vreme ce Jefferson nu primise niciun fel de educație în timpul
celor cinci ani petrecuți în spitalul de psihiatrie, i se datora o
„educație compensatorie" pentru acea perioadă. Acea ipoteză
este acum acceptată în legea educației speciale, dar, când am
adus-o noi în discuție, era nouă. Și, la capătul unui drum com
plicat și anevoios, am izbândit. Jefferson a primit dreptul la încă
cinci ani de educație, în cadrul principalei instituții de educație
specială din stat.
In perioada în care lucram în Bridgeport, programarea
ședințelor de analiză cu White a devenit dificilă. Am încercat să
găsim soluții potrivite atât pentru programul meu, cât și pentru
al lui, dar, deseori, era greu să ne vedem în toate cele patru zile.
Iar apoi, într-o zi, s-a ivit chestiunea diagnosticului meu.
Descoperisem că asigurarea medicală aferentă jobului de la
CLS îmi va acoperi o parte din analiză. Totuși, pentru ca asta să
se întâmple, White trebuia să completeze un formular în care să
specifice un diagnostic. Speram să scrie ceva inofensiv — tulbu
rare nevrotică de anxietate, poate — astfel încât să pot evita să
existe o înregistrare oficială a unei boli psihice grave. Speram
că voi mai avea și alte joburi în viitor și voiam să am acces la
ele, fără obstacole. Dar White mi-a dat foarte clar de înțeles că
intenția lui era de a completa formularul cu integritate și de a
spune adevărul. Și am înțeles imediat că nu va fi loc de negoci
ere cu el în privința asta.
Când am început lucrul împreună, White îmi pusese în
discuție diagnosticul. La acel moment, credea că sufeream în
ELYN R. SAKS
primul rând de depresie, nu de schizofrenie, ceea ce fusese o 281
mare ușurare pentru mine. „Dar să lăsăm etichetele la o parte",
spusese. „Sunt un mijloc de distragere și avem lucruri mai
importante de făcut."
Bineînțeles, rămăsesem extrem de interesată care va fi
diagnosticul lui final — depresia, chiar depresia psihotică,
încă era, în primul rând, o tulburare afectivă, iar asta puteam
accepta. Schizofrenia (sau o variantă a ei) era o „tulburare de
gândire" — o tulburare prin excelență psihotică — iar asta era
cu totul altceva.
După o zi-două, White mi-a înapoiat formularul. îmi simțeam
pulsul bubuindu-mi în urechi când l-am văzut în mâna lui,
întinsă către mine. L-am luat și am citit cuvintele: „tulburare
schizoafectivă, de tip depresiv". O boală psihotică. O boală doar
puțin diferită de schizofrenie. Vederea acelor cuvinte — venite
din partea cuiva cunoscut, cineva a cărui judecată clinică nu o
puteam contesta — a fost ca sentimentul morții. Și astfel, ca și
cum aș fi vrut să-mi merit întru totul diagnosticul, am început
imediat să mă decompensez.
In acea seară, în timp ce eu și Steve făceam o plimbare, i-am
spus că văzusem diagnosticul pus de White și că mă speriase.
— Retardare mentală ușoară, în pofida realizărilor cel puțin
excepționale, demonstrate prin finalizarea cu succes a Facultății
de Drept Yale, am spus încet, uitându-mă la el pe furiș, cu coada
ochiului, așteptând o reacție.
Steve s-a înroșit și a început să se bâlbâie, știind cât de impor
tantă era părerea lui White pentru mine.
— Elyn, realizez că White e foarte inteligent, dar nu e posibil
să se-nșele în legătură cu asta? Chiar nu cred că ești retardată
mental.

282 A ridicat privirea din pământ și a văzut că zâmbeam.
— Te-am prins! am spus, și am râs. îmi dădeam seama din
expresia de pe fața lui că nu se putea hotărî dacă să râdă cu
mine sau să se întoarcă și s-o ia în direcția opusă.
In ciuda râsului meu, nu era nimic prea amuzant la situația
asta; orice diagnostic care începea cu „schizo" era o condamna
re pe vecie și știam asta. De ce crede White asta despre mine? Chiar
sunt atât de bolnavă? Tot ce-am făcut, toate progresele pe care le-am
făcut nu sunt decât o glumă? Locul meu, până la urmă, chiar e într-un
spital de psihiatrie?
Parcă pentru a-și bate joc de mine, universul iar m-a aruncat
într-o gaură neagra, iar delirul s-a întors să-mi facă o vizită.
La insistențele lui White, am crescut din nou doza de Navane;
în câteva zile, mă stabilizasem. Dar diagnosticul lui încă mă bân
tuia. Eram atât de sigură că făcusem reale progrese; credeam că
trecusem peste acel prim diagnostic din spital. Dar acum greu
tatea verdictului lui White era palpabilă, chiar amenințătoare,
propria mea stânca sisifică — o împingeam în susul muntelui,
cădea înapoi jos, o urcam din nou, se rostogolea din nou până
jos. Avea tot potențialul de a mă zdrobi cu totul.
Am continuat sa petrec foarte mult timp cu Steve, care ajun
sese să-și iubească munca și să mi-o împărtășească; timpul
petrecut împreună îmi aducea alinare. Munca pe care Steve o
făcea la cămin îi aducea extrem de multă satisfacție și compara
locuitul acolo cu trăitul la mănăstire. Deseori, mă duceam acolo
la cină sau doar ca să stau la masa din bucătărie și să vorbesc
cu cei care locuiau acolo. într-o zi, de cum am intrat pe ușă,
mi-am dat seama că cel mai nou chiriaș era un pacient pe care
îl cunoscusem în secția de la IPY. Au fost câteva minute de stin
ghereală între noi, până când ne-am dat seama că și cafeaua, și
ELYN R. SAKS
conversația însemnau exact același lucru pentru amândoi, și din 283
aceleași motive.
Petrecerea timpului la cămin îmi amintea că a fi bolnav are
avantajele sale. Personalul de la Camera de Gardă și din spita
le este foarte atent cu pacienții foarte bolnavi, iar oamenii din
cămin aveau aproape întotdeauna pe cineva cu care să vor
bească. Dar să „te faci bine" înseamnă să renunți la acest tip de
atenție sau să găsești alte moduri, mai bune, de a ți se oferi. Era
lecția familiară: este minunat să pleci de-acasă, dar sunt foarte
puțini cei care pleacă la drum fără să se uite înapoi, cel puțin de
câteva ori, la început.
In acea vară, am aflat de un post pe o durată de doi ani într-o
facultate de drept locală (acum, Facultatea de Drept Quinnipiac),
ca profesor de cercetare și scrieri juridice. Poziția nu oferea
perspectiva de a deveni titular, dar îmi făcea posibilă fuga de
la serviciile juridice; avocatura nu-mi fusese niciodată ușoară,
iar în Father Panik Village, fusesem complet depășită. In plus,
cu acest job, puteam să rămân în New Haven și să-mi continui
analiza cu White. Așa că am candidat pentru el.
La interviu (o mare îmbunătățire față de cele la care mă
împleticisem la cele două birouri de servicii juridice), deca
nul, foarte cumsecade, m-a avertizat, pe cât de subtil posibil, că
această poziție de profesor ar putea fi sub nivelul meu de cali
ficare. Nu-mi păsa. Aveam nevoie să lucrez și voiam să lucrez;
în plus, nici el nu avea toate informațiile despre mine. Și nici
n-aveam de gând să i le ofer.
Când am primit oferta, am acceptat-o în aceeași zi.
— Trebuie să-ți spun ceva, mi-a spus Steve, cu cea mai blân
dă voce posibilă.

284 Mi-am adunat toate puterile, știind deja pe jumătate ce urma.
— Plec din New Haven și mă mut în Washington.
începuse o relație cu o femeie — o femeie pe care o plăceam
foarte mult, blândă și bună, care îl făcea să zâmbească. își finali
zase studiile la Yale și fusese acceptată într-un program doctoral
la Universitatea Virginia, din Charlottesville. Steve își dorea să
fie lângă ea, înțelegeam asta, îl susțineam; de fapt, știusem de
multă vreme că era doar o chestiune de timp până când între noi
vor fi zeci de kilometri, în loc de câteva minute.
Cu toate astea, durea extrem de tare. El era colegul meu,
confidentul meu, cel mai bun prieten și, într-o manieră com
plexă, cel mai bun martor — al bolii mele, al întunericului meu
și al luptei mele de a rămâne în lume și de a ajunge să am o
contribuție, ca membru al comunității mele profesionale. El îmi
critica lucrările, el mă ajuta să-mi mențin mintea fragmentată
laolaltă, el îmi nota progresele (și-mi amintea că le făcusem) —
chiar îmi încheia unele dintre propoziții. Și, deseori, și eu le ter
minam pe ale lui. Nu era nimic ce să nu fi știut despre mine. Nu
era nimic ce să nu vorbim, nimic asupra căruia să nu-i cer sfatul,
indiferent dacă era personal, profesional sau academic. Iar acum
mă părăsea? Deloc surprinzător că prima mea reacție la vestea
lui a fost „Nu!"
— Ba da, a spus. E timpul.
— Nu cred că mă pot descurca fără să te am aproape, am
spus eu.
Vocea îmi tremura.
— Ba da, poți, a zis. Elyn, întreaga ta viață a fost o poveste
despre cum te-ai luptat să obții lucrurile de care aveai nevo
ie și despre cum le-ai obținut. Ești cel mai bun exemplu de
supraviețuitor — ai găsit prieteni, terapeuți, profesori care să
ELYN R. SAKS
creadă în tine. Iar acum ești pe cale să-ți începi viața profesiona 285
lă. N-am făcut eu asta pentru tine — tu ai făcut-o!
— Dar am avut ajutorul tău, am spus.
— Și o să-1 ai întotdeauna, mi-a răspuns. Asta nu e sfârșitul
prieteniei — nimic nu ar putea duce la asta. Haide, recunoaște,
și tu vei merge în altă parte, cândva în curând. Ai o muncă
importantă de făcut și unde o să locuiesc eu când se va întâm
pla asta n-are nicio importanță.
Am luat masa împreună în ziua în care a plecat. Abia am
reușit să-mi termin omleta, luând, încet, înghițitură după
înghițitură, iar cafeaua avea un gust de parcă fusese făcută de o
săptămână. Iar apoi, Steve s-a urcat în mașina lui, un Ford Pinto
pe care îl cumpărase cu cinci sute de dolari, și a plecat, îndrep-
tându-se către autostrada de sud 1-95. Am rămas acolo, privind
în depărtare, câteva minute, amintindu-mi de acea zi de demult
în care Kenny și Margie Collins părăsiseră Vanderbilt și pe mine.
Mi se frânsese inima în acea zi și mi se frângea și acum, dar voi
supraviețui — pe cât de tristă eram, știam asta. Așa că m-am
urcat în propria mașină și am plecat (plângând tot drumul) îna
poi la facultate, la o întâlnire. Am parcat mașina și mi-am venit
în fire. Steve avea dreptate — aveam lucruri de făcut. Era timpul
să m-apuc de muncă.

CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE
Acceptarea poziției de profesor, chiar dacă nu era una pres

tigioasă (după cum observase însuși decanul) a fost una dintre
cele mai bune decizii profesionale pe care le-am luat vreodată.
Era o școală mai mică decât celelalte în care am lucrat, ceea
ce însemna să mă confrunt cu mai puțină presiune și tensiune
decât la Yale; studenții erau silitori și cu aspirații înalte, dornici
să asculte și să învețe (dar, cu toate astea, în comparație cu Yale,
exista și un procent semnificativ de cursanți care nu-și finalizau
studiile). Principala mea responsabilitate — să le evaluez refera
tele și argumentațiile juridice — îmi ocupa mult timp, dar nu era
complicat, iar în unele zile, mi se părea chiar simplu. In ciuda
dificultăților mele de a vorbi în public, schimburile pe care le
aveam cu acești studenți m-au ajutat să-mi cresc încrederea în
mine. Am început să mă văd ca pe o adevărată profesoară.
Unul dintre colegii mei de-acolo era profesorul Sandy
Meiklejohn, nepot al faimosului filosof și susținător al Primului
Amendament Alexander Meiklejohn. între absolvirea Facultății
de Drept și practicarea avocaturii, Sandy fusese jucător de
tenis profesionist, astfel că îl surprinsese faptul că reușise să-și
găsească o poziție de profesor. Odată ajuns aici însă, desco
perise că tradiția de familie a predatului (Alexander senior
ELYN R. SAKS
fusese decanul Universității Brown din 1901 până în 1912 și 287
președintele Amherst College din 1913 până în 1923) era adânc

înrădăcinată și în el. Sandy adora să fie profesor și, deși avea
reputația de a fi aspru cu studenții, era și profesorul favorit al
multora — nu-i trata de sus, dar nici nu-i răsfăța. Iar, pentru
mine, a fost un model excepțional.
Eu și Sandy am devenit buni prieteni și am luat multe cine
împreună, acompaniate de discuții profesionale; mi-a fost un
„antrenor" blând și intuitiv, în timpul șovăitoarelor mele zile de
început ca profesoară, și m-a ajutat cu o lucrare pe care încercam
s-o pregătesc pentru publicare. Din motive evidente, devenisem
interesată de atributele sau caracteristicile care făceau pe cineva
„apt" să decidă pentru sine dacă să ia (sau să nu ia) medicație
antipsihotică. Cum definea legea acest aspect? Cum o înțelegea
sistemul medical? Și cum ar trebui s-o înțelegem noi? De vreme
ce Sandy studiase capacitatea contractuală, feedbackul venit din
partea lui cu privire la o altă temă din sfera competenței era de
o importanță vitală pentru mine.
Acel an de predare a părut aproape să fi zburat pe lângă mine
și mă descurcasem bine — cu siguranță, mai bine decât m-aș fi
putut aștepta. Mă acomodasem cu multele schimbări din viața
mea cu mai multă ușurință decât o făcusem vreodată. Poziția
de profesor a făcut să-mi fie mult mai ușor să-mi programez
ședințele cu White și, deși îmi doream atât de mult să nu mai
iau pastile, rămăsesem pe Navane și pe un antidepresiv, Elavil
(amitriptilină) (dar, bineînțeles, uneori, mai umblam pe la doze).
Eram încrezătoare în rolul meu de profesor, îmi făcusem câțiva
prieteni noi, iar articolul meu despre capacitatea de discernă
mânt ieșea bine, cu Sandy citind manuscrisele și dându-mi câte
va idei în legătură cu unde l-aș putea trimite. Speranța mea era

288 că, dacă aș putea să public articolul într-o revistă juridică, poate
(după încă un an de lucru cu White), m-aș simți îndeajuns de
sigură pe mine cât să candidez pentru o poziție în altă parte și
să las New Haven în urmă.
Iar apoi, White m-a anunțat că urma foarte curând să se pen
sioneze — mai exact, în trei luni.
De parcă cineva ar fi apăsat pe un buton, am ajuns aproa
pe imediat într-o stare cumplită — mai rău decât fusesem de
la Oxford și în acele prime luni îngrozitoare de la Yale. în doar
câteva zile, izolată și aproape mută, am început din nou să mă
legăn și să bolborosesc, fie că eram singură sau în cabinetul lui
White. Eram înconjurată de o energie distructivă și de o spaimă
de nedescris.
— Vă rog, nu plecați, îl imploram pe White. Nu puteți. Se
sfârșește lumea.
Din fericire, Facultatea de Drept se afla în mijlocul unei
competiții în care studenții pledau ca în instanță, deci nu era
nevoie să fac mai mult decât să mă prezint la muncă — ceea ce
era un lucru bun, de vreme ce eu eram incapabilă să vorbesc,
într-o zi, mi-am adus toate bijuteriile în cabinetul lui White,
împreună cu un cec pentru o sumă foarte mare de bani — aproa
pe tot ce aveam.
— Vreau să-i dați bijuteriile astea soției dumneavoastră, i-am
spus. Eu n-o să mai am nevoie de ele. Și n-o să mai am nevoie
nici de bani, deci luați-i.
— Elyn, știi că nu pot accepta asta. Crezi că este timpul să
mergi la spital?
Nu! Niciun spital. în cea mai mare parte a timpului, stă
team în apartamentul meu, ghemuită pe canapea și bolboro
sind. Prietenii îmi aduceau țigări și mâncare, dar nu puteam
ELYN R. SAKS
să mănânc. De fiecare dată când era cineva cu mine, începeam 289
să vorbesc despre lucruri violente. „Am omorât mulți oameni",
spuneam, „iar acum că White a fost luat în stăpânire de diavol,
s-ar putea să trebuiască să-1 omor și pe el. Și el nu e singurul."
Steve călătorea pe la universități din țară, unde avea inter
viuri pentru diverse programe doctorale de psihologie. Sunase
de multe ori să vadă cum mă simțeam, dar nu răspundeam la
telefon, așa că a sunat la prieteni comuni, care i-au spus ce se
întâmplase. S-a întors imediat în New Haven.
Am deschis ușa garsonierei. Steve urma să-mi spună mai târ
ziu că, din toate momentele în care mă văzuse psihotică, ceea
ce-a văzut în acea zi l-a șocat. Nu mâncasem mai nimic de o săp
tămână sau chiar peste. Eram piele și os și mă mișcăm de parcă
picioarele îmi erau de lemn. Chipul îmi arăta (și îl simțeam) de
parcă ar fi fost o mască. De vreme ce trăsesem toate draperiile
(în mijlocul după-amiezii), în apartament era o beznă aproape
totală. Aerul era fetid, toată casa un haos. Steve a lucrat cu mulți
pacienți care sufereau de boli psihice grave. Până în ziua de azi,
a continuat să-mi spună că, în acea după-amiază, arătam mai
rău decât tot ce văzuse vreodată.
— Salut, am spus, iar apoi m-am întors pe canapea, unde am
rămas în tăcere vreo cinci minute. Mulțumesc c-ai venit, Steve,
am spus, într-un sfârșit. Lumea se fărâmițează. Cuvânt. Voce.
Spune-le ceasurilor să se oprească. Este timpul, timpul a venit.
— Pleacă White, a spus Steve, pe un ton sumbru.
— Sunt împinsă în groapă, situația e gravă, am gemut.
Gravitația mă trage în jos. Toți încearcă să mă omoare. Spune-le
să plece. Mi-e frică.
Steve a rămas câteva zile cu mine, în care eu ascultam muzi
că și fie bolboroseam incoerent, fie amenințam cu săvârșirea de

290 acte violente. Nu voiam să ies din casă, decât pentru a mă duce
la White și a-mi mai face apariția la facultate, cât să nu-mi pierd
jobul, dar Steve insista, cu blândețe, să ies mai mult. Trebuia să
fac baie, să mă spăl pe dinți, și să-mi pun niște haine curate, și
să mănânc ceva. Ba chiar, într-o seară, am luat cina cu niște prie
teni; din fericire, nimeni nu prea a avut vreo reacție, deși eu bol
boroseam încet, în timp ce toți ceilalți se simțeau bine la masă.
Iar apoi totul s-a schimbat din nou. S-a dovedit că, până la
urmă, White nu mai pleca, cel puțin nu încă. Cei de la Yale îl
convinseseră să mai stea încă un an, pentru că le lua timp să-i
găsească un înlocuitor. Norii s-au ridicat. Diavolii au bătut în
retragere; mintea mi s-a limpezit. Când mă liniștisem, White a
reînceput să-mi aducă interpretări.
— Fantasmezi că situația asta are legătură cu tine, mi-a spus
într-o ședință.
Bineînțeles că asta făceam. Doar chiar rămânea pentru mine.
Nu-i așa?
Cum îmi explic de ce m-am prăbușit atât de tare când

White și-a anunțat plecarea? In acest moment, indiferent unde
sunteți — în camera voastră, într-o bibliotecă, pe o bancă din
parc, într-un autobuz — sute de lucruri, la propriu, vă reclamă
atenția. In exterior, sunt imagini, sunete și mirosuri; în interior,
sunt gândurile, sentimentele, amintirile, dorințele, visele și fri-
cile voastre. Și toate aceste lucruri, din afară și dinăuntru, vă bat
la ușă, toate odată.
Dar aveți capacitatea de a alege căruia dintre lucruri sau cărei
combinații dintre ele să le acordați atenția. Poate senzației tactile
a cărții pe care o aveți în mâini sau temperaturii din încăpere.
Vă schimbați poziția și vă rearanjați perna de la spate. Recitiți
ELYN R. SAKS
ultimul paragraf din pagină, iar apoi treceți la pagina următoa- 291
re, iar apoi la următoarea. Vă gândiți să vă ridicați și să mergeți
în bucătărie, poate ca să vă pregătiți o gustare. Chiar dacă aceste
acțiuni ocupă doar o mică părticică din ce se întâmplă în min
tea sau în jurul vostru, aveți capacitatea de a le alege și de a le
împinge pe celelalte în fundal.
Iar acum gândiți-vă așa: aparatul de reglaj care filtrează
anumite informații și elimină alte informații se închide brusc.
Deodată, toate imaginile, toate sunetele, toate mirosurile care vă
înconjoară au aceeași greutate; fiecare gând, sentiment, aminti
re și idee vi se prezintă cu o intensitate la fel de puternică și de
exigentă. Primiți zeci de mesaje diferite, din zeci de medii dife
rite — telefon, e-mail, televizor, CD-player, un prieten care vă
bate la ușă, ideile pe care le-aveți în minte — și nu aveți posi
bilitatea de a alege pe care să le aduceți în față și pe care să le
amânați pentru „mai târziu". E ca și cum ați fi în mijlocul unei
tribune, la Campionatul Național de Fotbal, și toată lumea ar
urla, în același timp, în direcția voastră.
Sau încercați așa: așezați-vă în mijlocul unei încăperi. Dați
drumul la muzică, la televizor și la un joc video care bipăie
încontinuu, iar apoi aduceți în cameră câțiva copii mici, care
mănâncă înghețată. Dați volumul la maximum la fiecare aparat
și apoi luați-le copiilor înghețata. Imaginați-vă acest context ca
fiind unul permanent, în fiecare zi și în fiecare noapte a vieții
voastre. Ce ați face?
In primul rând, ați încerca cu disperare să găsiți o oază de
claritate, să ieșiți cumva din toată larma — ceva pe care să vă
concentrați, ceva de care să vă sprijiniți. Medicația ar putea fi
o soluție, dacă biochimismul vostru o tolerează. Ați putea, de
asemenea, să vă străduiți din răsputeri să vă faceți viața cât mai

292 previzibilă și mai ordonată cu putință — să controlați, la pro
priu, diversele ingrediente din care vă este compusă viața —
astfel încât să știți dinainte ce se așteaptă de la voi, ce urmea
ză să se întâmple și cum să vă pregătiți pentru asta. Scopul
vostru esențial ar fi să eliminați surprizele. încet, sârguincios,
v-ați reconstrui propriul aparat de reglaj intern, prin structură
și predictibilitate. Ce-ați pierde în spontaneitate, ați câștiga în
sănătate.
Reușisem să trec peste absolvire, peste un job dificil în secto
rul public, peste venirea la catedră și peste învățarea de abilități
noi. Și peste plecarea lui Steve. Și, în cea mai mare parte a tim
pului, mă menținusem pe picioare. White fusese un element
central al acelui plan, iar planul funcționa. Știam cum să lucrez
cu el și la ce să mă aștept din partea lui — asta îmi oferea acel
„ceva de care să mă sprijin", care îi dădea vieții mele structu
ră. Bineînțeles, știam că schimbarea era inevitabilă; învățasem
asta. Dar încă învățam cum să rămân la suprafață în timpul ei.
Anunțul de pensionare al lui White a apărut ca o surpriză catas
trofică, în maniera în care un trăsnet este o surpriză. Cât i-a luat
lui să pronunțe cuvintele, structura și predictibilitatea pe care
mi le construisem în viață pur și simplu mi-au explodat în față.
Aparatul de reglaj — cel pe care îl creasem cu atâta grijă, pentru
a înlocui aparatul lipsă — a fost distrus. Fiecare imagine, sunet,
miros, gust, amintire, afect, gând și idee, toate au început să urle
în același timp și m-au înăbușit.
Crezusem întotdeauna că episodul pe care îl avusesem în
primele luni de la Yale fusese parțial declanșat de faptul că nu
reușisem să-mi finalizez cum ar fi trebuit lucrul cu dna Jones —
acum, cu anunțul lui White, ceva dinăuntrul meu mi-a spus că
istoria se repeta. Dar acel cumplit scenariu nu s-a transformat
ELYN R. SAKS
în realitate. Steve a apărut ca un mesager al lumii externe, iar 293
schimbarea planurilor lui White a restabilit ordinea lumii mele
interne.
Cu toate astea, dacă White și-ar fi pus în practică planul
inițial de a se pensiona și nu ar fi avut cum să mă trateze în acel
an pe care contasem, sunt sigură că aș fi ajuns din nou în spi
tal. Știam cât se poate de bine că va veni momentul în care eu și
White vom cădea de acord că lucrul nostru împreună se apropia
de sfârșit. Dar pentru ca eu să-mi pot păstra sănătatea menta
lă, „sfârșitul" nostru trebuia să se petreacă la timpul și la locul
potrivit. Iar acum, acest lucru redevenise posibil.
Fusese, însă, o prăbușire înfricoșătoare, iar recuperarea,
deși îmi aducea și ușurare, a fost aproape la fel de extenuan
tă. începusem să înțeleg că permanența stării mele de bine nu
depindea numai de eforturile și de hotărârile mele, ci, în aceeași
măsură, de întâmplare. Pentru cineva a cărui supraviețuire în
sine atârna de structură și predictibilitate, asta nu era o veste
bună.
In vara lui 1988, îmi încheiasem anul de predare și îmi luam

avânt pentru săritura pe care urma să o fac în piața pozițiilor de
profesor la facultățile de drept. Finalizasem manuscrisul arti
colului pentru revistă, asupra gradului de discernământ nece
sar pentru a refuza medicația, și eram foarte încrezătoare că era
îndeajuns de bun încât să-1 pot folosi ca temă de „conversație
profesională" în cadrul interviurilor care urmau. Planul își rein-
trase pe făgașul normal.
Pentru acel weekend de 4 Iulie, ziua națională, plănuisem
o scurtă excursie în Miami, în vizită la ai mei. Dar în noaptea
dinainte de plecare, m-a apucat brusc o teribilă durere de cap.

294 Pe cât de multe probleme medicale avusesem, durerile de
cap nu fuseseră niciodată pe listă. A durat două zile întregi. Mă
durea capul, mă durea gâtul, mă durea spatele și, în cea mai
mare parte a timpului, îmi era greață.
Am încercat să am o atitudine cât mai filosofică și mai răb
dătoare față de corpul meu. Aveam prieteni care sufereau de
migrene; poate că acum venise și rândul meu. Poate, măcar o
dată, ceea ce mi se întâmpla era normal — efectele stresului
obișnuit. Sau poate era de la căldură. Sau de la umiditate. în
orice caz, la fel de brusc cum apăruse, durerea a dispărut.
După două săptămâni, s-a întors. Eram împietrită de durere,
dar și de incapacitatea de a scăpa de ea. Un prieten pe care mi-1
făcusem prin Steve — John, care nu era doar un preot înțelept, ci
și un psihiatru abil — m-a convins, în cele din urmă, să merg la
doctor. Am aflat mai târziu că mama lui John murise de tânără,
după ce avusese simptome similare cu ale mele.
Medicul a fost de acord cu mine — da, problema era una de
migrenă, posibil cauzată de stres. Mi-a dat o rețetă de Tylenol
cu codeină. După consult, am plecat cu mașina înapoi spre Yale,
să le fac o vizită prietenilor mei de la Serviciile Legale; ultimul
lucru pe care mi-1 amintesc este cum am fost cuprinsă de niște
vărsături violente. Chiar și acum, nu-mi amintesc nimic altceva
din ce s-a întâmplat în următoarele cinci zile.
Din legăturile pe care le-am putut face de atunci, după ce am
vomat, Maria și Sally m-au dus acasă și mi-au spus că trebuia să
mă bag direct în pat. în dimineața următoare, au sunat să vadă
cum mă simțeam, dar era ocupat. A sunat ocupat ore în șir. Până
la amiază, se îngrijoraseră îndeajuns de tare, încât au venit îna
poi la mine, unde m-au găsit îmbrăcată în aceleași haine pe care
le purtasem cu o zi în urmă. Patul nu fusese desfăcut și repetam
ELYN R. SAKS
o singură propoziție — „De ce-ați venit, de ce-ați venit?" îmi 295
spuneau de ce, iar, după câteva momente, le întrebam din nou,
fiind, la propriu, incapabilă să-mi mențin gândul în minte de la
o clipă la alta.
M-au băgat imediat în mașina lor și m-au dus la urgență.
Unde a avut loc un dezastru complet previzibil: cei din camera
de gardă au descoperit că aveam un istoric psihiatric. Iar acesta
a fost sfârșitul oricăror demersuri ulterioare de diagnosticare.
Stigmatizarea bolilor psihice este un balaur cu multe capete,
iar unele dintre acele capete sunt pe umerii comunității medica
le. Un pacient de psihiatrie dintr-un program în care lucra Steve
a stat săptămâni întregi cu spatele rupt; nimeni din echipa medi
cală care îl consultase pe pacient nu i-a luat durerea în serios —
doar era bolnav psihic. Așa că, odată ce personalul de la urgență a
aflat că aveam o boală psihică și eram pe medicație antipsihotică,
diagnosticul a fost bătut în cuie: aveam „doar" un episod. Sărmana
Maria sărise, la propriu, în sus, tot încercând să-i spună oricui ar
fi fost dispus s-o asculte că mă văzuse psihotică și că asta era cu
totul altceva. Dar protestele ei n-au ajutat cu nimic — eram un
pacient de psihiatrie. Cei din camera de gardă m-au trimis acasă.
Maria a hotărât că trebuia să merg acasă la ea; indiferent ce se
întâmpla cu mine, îi era evident că nu aș fi fost în siguranță de
una singură. Până să ajungem la ea, nu mai aveam nicio amin
tire a faptului că fusesem la urgență și nu știam unde suntem
sau de ce. încercând să mă liniștească, i-a sunat pe ai mei. Mama
s-a urcat imediat în avion din Miami — tata se recupera după
o intervenție oftalmologică și a urmat-o cât de repede a putut.
Mama a venit direct la Maria, a stat cam jumătate de oră cu
noi acolo, iar apoi m-a dus înapoi în micul meu apartament.
A ieșit doar câteva minute, ca să ia ceva de mâncare de la un

296 magazin din apropiere. Când s-a întors și a bătut la ușă, am
deschis-o și am fost uimită s-o văd acolo, cu tot cu cumpărături.
— Ce cauți aici? am întrebat-o.
— Am coborât doar să fac niște cumpărături, a spus. Nu-ți
amintești că te-am luat de la Maria și te-am adus acasă?
— Nu. Dar ce cauți aici? E cineva de-acasă bolnav?
— Nu, Elyn, nu e nimeni bolnav. Decât, poate, tu. Așa că am
venit să văd ce se-ntâmplă cu tine și dacă pot să te-ajut.
Cinci minute mai târziu: „Ce cauți aici, mamă?" Și după încă
cinci minute: „Ce cauți aici?" Și, apoi, din nou: „Ce cauți aici?"
Mama m-a dus înapoi la medicul meu. La început, nu a părut
excesiv de îngrijorat — până când a realizat că nu aveam nicio
amintire a faptului că mai fusesem la o consultație, că vorbisem
despre durerile mele de cap sau că-mi dăduse o rețetă pentru
ele. Imediat, i-a spus mamei să mă ducă înapoi la spital.
Așa că ne-am întors la urgență. Timp de câteva ore, am stat
întinsă pe o targă, pe coridor. într-un sfârșit, mi s-au pus între
bările standard și, din nou, părea că urmau să mă trimită acasă.
Dar apoi, medicul de gardă m-a întrebat dacă mă durea dacă
încercam să-mi ridic picioarele și să-mi ating, în același timp,
degetele de la picioare cu cele de la mâini. Da, durea.
Funcția lombară pe care a cerut-o imediat a scos la iveală un
lichid gălbui, cu sânge uscat. Am fost diagnosticată cu hemora
gie cerebrală — creierul îmi sângera.
Rata de deces în cazul acestui tip de hemoragie este cam
de cincizeci la sută, deși nu știam asta la momentul respectiv.
Aveam treizeci și doi de ani și, până atunci, creierul meu îmi
făcuse și foarte mult bine, și foarte mult rău.
Era trei dimineața când a intrat chirurgul în cabinetul
de consultații. Voia să mă supună unei proceduri, numită
ELYN R. SAKS
angiogramă, care i-ar fi permis să examineze vasele sangvine 297
din creierul meu. Angiogramele sunt proceduri riscante, indi

ferent de caz, dar de data asta, era absolut necesar. Dacă angio-
grama dovedea existența unui anevrism, trebuia să fiu imediat
operată pe creier.
Cuvintele astea mi le amintesc — împreună cu neoanele orbi
toare, mirosul și sunetul de spital, și cu mine și mama plângând.
— Dacă e să mi se-ntâmple ceva, vă rog, tu și tati trebuie să
vă continuați 9
viata
9
si
> să aveți
9 o viată
9
frumoasă. Asta îmi doresc.
Mama a început să plângă mai tare. Pe cât de frică îmi era
pentru mine însămi, eram chiar mai înspăimântată pentru ai
mei. Dacă muream...
Angiograma a ieșit neconcludentă. Deseori, o angiogramă
nu poate determina cauza unei hemoragii, punct în care medi
cii presupun că o anomalie structurală — cum ar fi un ane
vrism foarte mic (și astfel, nedetectabil) sau o malformație arte-
ro-venoasă (MAV) — s-a drenat, autodistrugându-se. în orice
caz, n-ar fi nevoie, până la urmă, de operație. Când am auzit
veștile, m-am simțit atât de ușurată, că am început să țip de
bucurie, până în pragul isteriei.
Tata a ajuns la scurtă vreme după ce am fost internată. Am
mai rămas acolo încă trei săptămâni; după o zi-două, memoria
mi se îmbunătățise, deși a durat mai mult până să-mi treacă și
durerile de cap. Mi s-a făcut un șir nesfârșit de investigații —
tomografii, RMN-uri, încă o angiogramă și câte o puncție lomba
ră în fiecare zi, până când măduva spinării pur și simplu a cedat
și n-au mai putut să-mi facă puncții.
Cât am stat internată, m-au scos de pe antidepresive; la
câte alte sedative luam, medicii s-au gândit că și un antidepre-
siv ar fi prea mult pentru organismul meu. Așa că, în mijlocul

298 investigațiilor, al înțepăturilor și al membrilor echipei medicale,
stând în jurul meu și spunând câte un „hmm" și câte un „e, pe
de altă parte, ar putea fi așa și pe dincolo", eram îngrozitor de
tristă și de înfricoșată. Și, inevitabil, psihotică.
într-o noapte, am început să cred că eram așa-numitul
„Ucigaș tocător de lemne", un bărbat care era, la momentul
respectiv, judecat în Connecticut pentru că își dezmembrase
soția cu o drujbă și îi tocase apoi părțile corpului cu un tocător
de lemn. Agățată de suportul de perfuzie, m-am dus până jos, la
cabinetul asistentelor și le-am spus că trebuia să sune la poliție
și să le spună unde sunt. Cu mare blândețe, m-au condus înapoi
în salon și m-au băgat înapoi în pat.
Ziua următoare, în timpul vizitei medicale, unul dintre medi
cii rezidenți m-a întrebat ce se întâmplase.
— Am auzit că ai fost supărată azi-noapte, ce-a fost în
neregulă?
— Păi, practic, credeam că sunt Ucigașul tocător de lemne,
i-am spus. încă nu sunt sigură dacă sunt sau nu. în orice caz,
sunt o persoană foarte rea — malefică, de fapt.
Reacția doctorului a fost un hohot de râs atât de puternic
încât l-au auzit asistentele de pe culoar, ceea ce m-a făcut ime
diat să-mi fie rușine. Crede că sunt nebună.
Era vară, iar dr. White era plecat din oraș, în vacanță; din feri
cire, îl rugase pe un coleg, psihiatru colaborator al spitalului, să
treacă să mă vadă. Dr. Feinstein a venit pe la mine aproape în
fiecare zi, s-a purtat cu mine cu blândețe și m-a liniștit, ceea ce
era exact ce aveam nevoie.
— Mi-e foarte frică, i-am spus. Acum văd că viața îți poate fi
luată uite-așa, și mi-am pocnit degetele în aer.
A aprobat din cap.
ELYN R. SAKS
— Este adevărat. Și este foarte trist. Dar știi, Elyn, majorita- 299
tea oamenilor au revelația asta când sunt trecuți de cincizeci de
ani — tu doar ai avut-o foarte devreme.
Vizitele lui Feinstein, ca și constanta prezență a părinților
mei, care au venit să mă vadă în fiecare zi, în timpul celor trei
săptămâni cât am fost internată, m-au ajutat enorm. Și fratele
meu din New York mai venea cu familia, să petreacă puțin timp
cu mine; mergeam cu toții împreună în cantină la o gustare sau
să luăm masa. Noaptea târziu, după ce pleca toată lumea, cobo
ram în sala de așteptare, cu suportul de perfuzie după mine.
Ajunsă acolo, fumam o țigară și ascultam muzică clasică pe pos
tul de muzică de la televizorul din sală. Ai mei lipiseră un afiș
pe ușa mea, pe care scria „Risc de absență fără învoire", care,
deși pe noi ne amuza, îi irita, în mod evident, pe doctori. Ne tra
tau de parcă nu luam îndeajuns de în serios internarea sau eve
nimentul care o cauzase, când, de fapt, fuseserăm înspăimântați,
iar glumele erau modul nostru de a ne proteja de acea spaimă.
Pe măsură ce treceau zilele, deficitul de memorie s-a mai
redus, dar nu a dispărut întru totul, ca și durerile de cap, așa că
cei din echipă au cerut să mi se mai facă niște testări psihologi
ce — rezultatele erau scrise de mână în fișa mea, ceea ce le făcea
destul de ușor de citit. Câțiva oameni, cu specializări diferite,
îmi cântăriseră situația și starea, iar varietatea opiniilor mi s-a
părut fascinantă. După spusele unuia dintre ei, rezultatul testării
sugera că era posibil să „mă confrunt cu idei delirante persisten
te și ideație de autopersecuție". Nimic nou aici.
Alt evaluator, care îmi dăduse un lung test de memorie,
un psiholog care ajunsese la nivelul de masterat și se semna
cu „masterand" în urma numelui, venise cu o ipoteză stra
nie: rezultatele sugerau că eu încercam în mod deliberat să par

300 disfuncțională, în mod deosebit în ce privea pierderea de memo
rie. Supervizorul lui notase că, mai degrabă decât a sugera că
încercam să par disfuncțională, rezultatele testului ar fi putut, în
același timp, să fie interpretate în direcția faptului că Într-adevăr
eram. Masterandul mai presupusese și că durerile mele de cap
ar fi putut fi cauzate și de proasta alimentație, în timp ce altă
persoană fusese de părere că motivul erau „procesele de gân
dire tulburateDeci: fie mă prefăceam, fie eram nebună, fie nu
mâneam cum trebuie. Cumva, existența unei hemoragii cerebra
le reale le scăpase din vedere.
Masterandul pusese la îndoială și capacitatea mea de a-mi
purta singură de grijă în propriul apartament, din perspecti
va „nutriției și a igienei"; o treia persoană avusese bunăvoința
să-mi facă o recomandare către departamentul de servicii soci
ale, „pentru asistență în vederea nevoilor de îngrijire pe termen
lung". Mi-ar fi plăcut la nebunie să primesc asistență pe termen
lung pentru nevoile mele, de vreme ce planul meu pe termen
lung era să public multe cărți la cele mai importante edituri,
să scriu cel puțin vreo zece articole juridice și să obțin un post
de titular în cadrul Facultății de Drept dintr-o universitate de
prestigiu. Chiar și în cele mai bune circumstanțe și în cea mai
deplină stare de sănătate, oricine își propune așa ceva va avea,
desigur, nevoie de multă asistență.
La sfârșitul a trei săptămâni, am fost, în cele din urmă,
externată din spital, fără nicio concluzie clară cu privire la ce
cauzase hemoragia. Deși memoria mea n-a umplut niciodată
spațiile goale din acele zile de dinainte de spitalizare, durerile
de cap au dispărut. Ai mei s-au întors în Miami; eu m-am întors
la viața mea, asa disfuncțională, si încâlcită, si misterioasă, si
promițătoare cum era. O vreme m-am simțit fragilă; știam că ce
ELYN R. SAKS
se întâmplase fusese cu adevărat înfricoșător, chiar amenințător. 301
Dar ceea ce conta era că nu murisem; supraviețuisem și îmi spu
neam asta în fiecare zi. într-un fel, e ca și cum un meteorit ar
cădea în curtea din spatele casei tale, fără să atingă casa. Poți să
te concentrezi pe meteorit și pe ce aproape că s-a întâmplat sau
poți să te concentrezi pe întâmplarea fericită că a ratat casa, deci
pe ceea ce nu s-a întâmplat. M-am hotărât să fac tot posibilul să
mă concentrez pe faptul că mă ratase.

CAPITOLUL OPTSPREZECE
In septembrie, m-am întors la cel de-al doilea an de predare

în cadrul micii facultăți de drept și am început să-mi pregătesc
candidaturile pentru o poziție de profesor cu perspective de titu
larizare în altă parte. Deși nu mersesem pe drumul tradițional al
absolvenților de drept către o poziție academică — să lucrez ca
procurist pentru un judecător și să colaborez ca asociat sezonier,
pe durata verii, cu o firmă importantă de avocatură — am fost
încântată când răspunsurile la aplicațiile mele au fost neașteptat
de pozitive, mai mult de treizeci și cinci de facultăți de drept
exprimându-și interesul în privința mea.
Voiam să fiu optimistă — și, pe hârtie, aveam toate moti
vele să fiu optimistă — dar mai exista un mic obstacol bio
chimic. De când cu aventura mea din spital, nu revenisem pe
tratamentul meu obișnuit. în doar câteva zile, trecusem de la
a mă simți un pic tristă la a fi profund depresivă, iar apoi la a
mă îndrepta către o dispoziție suicidară. White mi-a recoman
dat să trec imediat înapoi pe amitriptilină (mai erau câțiva ani
încă până la apariția Prozacului), iar Steve mi-a ținut o predi
că serioasă la telefon cu privire la stresul cu care mă voi con
frunta în căutarea de job și la faptul că trebuia să mă mențin
tare și adunată.
ELYN R. SAKS
— Te cunosc, știu la ce te gândești, mi-a spus. Dar ăsta nu e 303
momentul să te joci cu pastilele.
Pe cât de mult îmi doream să scap cu totul de medicamente,
a trebuit să accept că avea dreptate.
Pe de altă parte, era ușor să fac gafe în alte privințe. Spre exem
plu, într-o scurtă călătorie la Universitatea din Miami, pentru un
interviu care se întindea pe-o zi întreagă, am fost atât de dis
trasă și de stresată, încât n-am mâncat cum trebuie, iar în timpul
interviului și al discuției profesionale, am făcut o impresie foar
te proastă. „Practic, adormită", din nou. Chiar mai rău, când am
încercat să cobor din avion, după aterizarea în New York, am
leșinat și a trebuit să fiu scoasă de-acolo într-un scaun cu rotile.
Cu un îngrozitor sentiment de jenă, am categorisit experiența în
registrul „autoîngrijire deficitară — Elyn, fii mai atentă!".
Restul interviurilor au decurs considerabil mai bine, iar în
cele din urmă, am primit o serie de oferte atractive. Cea care
mă tenta cel mai mult era din partea Universității din California
de Sud, din Los Angeles. Din punct de vedere academic,
Facultatea de Drept din UCS avea o reputație excepțională și era
poziționată între locurile cincisprezece și douăzeci dintre cele
mai bune din țară. Vizita făcută acolo pentru interviu a fost con
fortabilă și surprinzător de lipsită de tensiune; cei din catedră
cu care am vorbit erau nu doar geniali (îmi făcusem temele —
știam cu exactitate ce publicase fiecare dintre ei și în ce reviste),
ci și prietenoși și deschiși. în plus (și foarte important), campu
sul era minunat, luminos și cald, parcă mângâindu-mi pielea.
Așadar, când am primit oferta de la UCS, decizia a fost rapidă
și ușoară — am acceptat.
Dar până la mutarea propriu-zisă mai erau multe luni. Intre
timp, încă aveam responsabilitățile de profesor în New Haven

304 și mă ocupam și de cazul, încă în desfășurare, al lui Jefferson, pe
care continuasem să-l reprezint, pe măsură ce își croise drumul
prin sistemul de stat.
încercam să-1 vizitez o dată pe săptămână — ne întâlneam
la el la cămin și mergeam împreună la o cofetărie, unde mân
eam o înghețată și stăteam de vorbă. Fiind un bărbat masiv, cu
deficiențe evidente și discernământ limitat, oamenii se speriau
deseori de el, dar cu mine era întotdeauna cuminte și politicos.
Se descurca bine și era fericit.
De fapt, făcuse asemenea progrese, atât în viața de la cămin,
cât și la școală, încât echipele din ambele locuri se gândeau că
acum ar fi pregătit să se mute într-un cămin pentru persoane
mai înalt funcționale. De vreme ce urma să ia ceva timp până
să se elibereze un spațiu pentru el, aveam destulă vreme la
dispoziție pentru a face niște verificări prealabile în numele lui,
având multe discuții lungi și detaliate cu personalul din ambele
cămine și de la școală. Am vorbit și cu mama sa, care se întor
sese de curând în viața lui. Și am avut conversații serioase și cu
Jefferson, care nu doar că avea încredere în mine, ci mă vedea ca
pe o prietenă și o confidentă. A făcut câteva vizite de weekend
și cu rămas peste noapte reușite în potențiala lui nouă casă; i-a
plăcut. Da, mi-a spus, voia să se mute.
Pe hârtie, totul arăta bine. Cu toate astea, mă luptam cu niște
îndoieli — ale mele. Se știe că adulții cu retard mental și cu
disfuncții comportamentale ca ale lui Jefferson se străduiesc să
le facă pe plac celorlalți, mai ales celor care au o anumită putere
de influență asupra vieții lor; în principiu, își doresc cu dispera
re să spună ce trebuie și să mulțumească pe toată lumea. Părea
preocupat cu ce ne-ar bucura pe mine și pe membrii personalu
lui. Așa că eram îngrijorată: vedeam situația exact așa cum era?
ELYN R. SAKS
Chiar era varianta asta cea mai bună pentru el? Era momen 305
tul potrivit și era acela locul potrivit? Da, da, da, spuneau toți.
In cele din urmă, mi-am dat acordul — OK, e cel mai bun lucru
de făcut. Si l-am mutat.
Lucrurile au mers bine câteva săptămâni; toată lumea a înce
put să se relaxeze. Iar apoi, ceva l-a activat. Nu a fost niciodată
clar ce anume îl făcuse să izbucnească, dar, în orice caz, ceva l-a
înfuriat. A început să țipe și să urle și să-i amenințe pe colegii de
cămin și pe cei din personal. A fost chemată poliția — și, fiind
puși în fața unui bărbat de culoare mânios și uriaș, polițiștii l-au
supus cu forța și l-au dus la spitalul de psihiatrie local. Acolo,
s-au întâmplat chiar cele mai rele lucruri care se puteau întâm
pla: contenție, medicamentare forțată și plasare în izolare —
toate lucrurile de care eu și Steve reușiserăm să-l ferim de când
îl scoseserăm din spitalul de psihiatrie de stat.
Din păcate, asta a declanșat o reacție în lanț și o trecere
din rău în mai rău, care, pentru o vreme, a părut ireversibilă.
Internarea a fost scurtă acea primă oară, dar nu a fost ultima.
Nu putea să se întoarcă în fostul cămin; spațiul lui fusese ocupat
de altcineva. Și nu putea nici să revină în cel nou — era evident
că nu mersese și nu-1 voiau înapoi. Termenul „violent" a înce
put să-i tot apară în dosar; era mutat dintr-un cămin în altul,
până când ceva mergea prost și trebuia din nou să fie inter
nat. Până la momentul în care eu m-am mutat în Los Angeles,
pentru noua mea poziție de profesor, Jefferson încă nu se
stabilizase.
In cele din urmă, lucrurile s-au mai liniștit — câțiva ani mai
târziu, când i-am făcut o vizită, era într-un cămin în care lucru
rile păreau să meargă bine. Dar, pentru o vreme, a fost ca și cum
un circuit din el se defectase și nu ar mai fi putut niciodată să se

306 descurce la fel de bine ca în primul cămin. Noi toți, binefăcătorii,
noi l-am făcut să dea greș?
— Eu am făcut asta? îl întrebam pe Steve. Noi am făcut-o, e
din vina noastră?
Nu, nu, îmi răspundea. Ne folosiserăm cât se poate de bine
judecata și făcuserăm ce părea potrivit la momentul respectiv.
Dar mă temeam că luptaserăm pentru ce păruse potrivit din
punctul nostru de vedere, și nu din al lui Jefferson. Poate ce
s-a întâmplat cu Jefferson s-ar fi întâmplat oricum, nu avem de
unde ști asta. încă o dată, o lecție dură de învățat pentru niște
avocați aflați la început de drum.
Odată ce a venit primăvara, iar timpul meu în Connecticut

se apropia de sfârșit, mi-am plănuit o excursie în Los Angeles,
în vacanța de primăvară din aprilie, ca să-mi cunosc noii colegi,
să mă familiarizez cu campusul și cu orașul și să-mi găsesc
o locuință. în plus, aveam câteva nume de psihanaliști de pe
Coasta de Vest, pentru a-mi putea continua tratamentul fără
întrerupere. Eram hotărâtă să-mi construiesc o structură cât se
poate de solidă pentru ce urma a fi noua mea viață.
Exact înainte să plec în călătorie, am primit un telefon de la
tata.
— A murit unchiul tău Norm, s-a sinucis, mi-a spus.
Unchiul Norm, fratele mai mic al mamei, avea doar patruzeci
și șapte de ani când a murit. Nu era niciun secret că avusese
probleme psihice aproape toată viața — într-o depresie severă,
petrecuse un an în Clinica Merminger, din Topeka, Kansas. La
un moment dat, la recomandarea mea, petrecuse câteva luni și
în Institutul din cadrul Spitalului din Pennsylvania, sub supra
vegherea medicului meu, Dr. Miller; când plecase, o făcuse
ELYN R. SAKS
Contrar Recomandării Medicale. Iar acum, se ajunsese la asta — 307
își luase singur viața, printr-o supradoză de pastile.

întristată și rămasă fără cuvinte, cumva, n-am fost însă și sur
prinsă. Și pe cât de calm fusese tata, cu mama era altă poveste.
Era copleșită de durere — tatăl ei murise și el nu cu multă vreme
în urmă, dar pierderea fratelui, după atâția ani de luptă, era mai
greu de îndurat. Tânărul meu unchi, blând și frumos, se duse
se. Uite-așa. Dar n-am putut să merg în Florida, pentru înmor
mântare; trebuia să plec a doua zi dimineața în Los Angeles, cu
foarte multe întâlniri prestabilite acolo și aveam la dispoziție
numai această mică fereastră de timp ca să le fac pe toate. îmi
dorisem să merg la înmormântare; am regretat (și continui să
regret) că n-am fost acolo pentru mama și pentru a onora lupta
unchiului meu.
Suicidul lasă aproape întotdeauna în urmă supraviețuitori
naufragiați, care se gândesc că poate ar mai fi fost ceva ce-ar fi
putut să facă, ce-ar fi trebuit să facă, pentru a-1 menține pe cel
drag în viață. „Dacă aș fi spus asta, dacă aș fi făcut aia... Ce ne-a
scăpat, unde-am greșit?" In acele prime zile îngrozitoare, nimeni
nu poate spune sau face nimic să mai aline din acea cumplită
suferință, iar orice sugestie că era „inevitabil" ce s-a întâmplat
este imediat respinsă.
Mai rău decât atât, m-am surprins identificându-mă prea
mult cu unchiul Norm. Asta mi se va întâmpla și mie într-o zi?
Voi ajunge vreodată în punctul în care simpla idee de încă un
doctor, încă un test, încă o pastilă, încă un episod, încă o inter
nare mă va împinge, pur și simplu, peste limită?
După ce am închis telefonul, singură în mica mea garsonie
ră, cu bagajele făcute și cu restul vieții mele pe cale să înceapă,
mi-am strâns pumnii și mi-am spus, cu îndârjire: nu, nu! Asta i

308 se întâmplase lui, în viața lui, din motivele lui; iar asta eram eu,
în propria-mi viață.
Un factor vital pentru supraviețuirea mea și un motiv esențial

al călătoriei mele era să-mi găsesc un analist bun. învățasem, sub
îndrumarea dnei Jones și a dr. White că, fără plasa de siguranță
bine pusă la punct a unei analize, restul nici nu mai conta. Am
fost la patru întrevederi (la analiști recomandați de prieteni, de
colegi și de White) și, în cele din urmă, alegerea a fost cea pe
care o sugerase White. Numele lui era Kaplan și impresionan
ta sa experiență profesională includea lucrul cu mulți pacienți
gravi într-un spital din regiunea Los Angeles.
Prima mea vizită la cabinetul lui Kaplan a fost reconfortan
tă — era decorat la întâmplare, cu o colecție de obiecte care
păreau să n-aibă legătură unele cu altele (teancuri peste tean
curi de cărți, hârtii și agende așezate peste tot, veioze de toate
felurile, mobilă în mai multe stiluri). Pentru mine, era o reflexie
clară a statutului său de specialist activ, implicat în foarte multe
lucruri — predat, scris și tratarea pacienților. De vreme ce pro
priul meu birou, atunci, ca și acum, a fost întotdeauna într-o
dezordine haotică, m-am simțit încurajată să descopăr că al lui
Kaplan era cam la fel. Și îmi și amintea, într-o oarecare măsură,
de cabinetul dnei Jones — era în asta o sugestie implicită a fap
tului că lucrurile exterioare nu prea contau, ci că drumul către
cele interioare era cel care conta enorm.
Mi-a fost clar încă din primele noastre minute împreună că
dr. Kaplan nu doar că îmi înțelegea boala, dar nici nu avea nicio
problemă în a îmbina o abordare psihanalitică și prescrierea de
medicație (ceea ce nu este valabil în cazul tuturor analiștilor).
Dar mă întrebam dacă era pregătit pentru intensitatea și violența
ELYN R. SAKS
pe care le aveau uneori episoadele mele. Poate omul se angaja la 309
mai mult decât realiza.
— Nu-ți face griji cu privire la asta, mi-a spus White.
— Nu te speria prea tare de ea, i-a spus lui Kaplan.
Restul listei de lucruri de făcut — prânzuri și cine cu cei care
urmau să-mi devină colegi și căutarea unei locuințe — a mers
mai bine decât mi-aș fi putut imagina; de fapt, am reușit să scap
de toate complet nevătămată. Ținând seama de povețele lui
Steve, mi-am luat pastilele, am mâncat cum trebuie, m-am odih
nit îndeajuns și chiar m-am simțit bine. Apartamentul pe care
l-am găsit — unul mărișor, cu două camere — era într-o clădire
modernă de stuc, tipică pentru partea de vest a LA-ului și cam
la jumătate de oră sau patruzeci și cinci de minute de mers cu
mașina de campus. De vreme ce mă hotărâsem cu multă vreme
în urmă să nu locuiesc niciodată la parter — cine ar fi putut ști
ce se afla de cealaltă parte a ferestrei? — mă simțeam foarte con
fortabil la etaj. în urma experienței cu casele vorbitoare din liceu
(o amintire care mă răscolește chiar și în ziua de azi), nu aveam
niciun interes față de un mic bungalou drăgălaș sau orice fel
de căsuță. Și nici față de curți, terase sau balcoane, cu copaci în
spatele cărora să nu se vadă sau cu umbre stranii proiectate pe
pereții casei. Nu-mi doream decât să fiu adăpostită, în siguranță,
de patru pereți înalți și inaccesibili.
în ce-i privește pe viitorii colegi, toată lumea părea dornică să
mă facă să mă simt ca acasă, ceea ce s-a și întâmplat. în timp ce
ne plimbam prin campus și ei începuseră să-mi dea indicații —
aici e clădirea Facultății de Drept, acolo e biblioteca, aici e par
carea — devenisem cât se poate de conștientă de soarele cald
care-mi cădea pe umeri și de un fel de moliciune a aerului. O să
fie bine aici, mă gândeam. O să fie foarte bine. Toate încep să se așeze.

310 Firește, cu excepția chestiunii deloc neînsemnate a creierului
meu imprevizibil. în ciuda istoricului meu, în ciuda diagnosti
celor și a medicamentelor, a ideilor delirante și a vizitelor male
fice constante — nemaipunându-1 la socoteală și pe Kaplan —
eu încă nu eram convinsă că aveam o boală psihică. Cum nu
eram convinsă nici că Într-adevăr aveam nevoie de medicație.
Să recunosc orice dintre toate astea ar fi însemnat să admit că
aveam o problemă cerebrală extrem de gravă și, pur și simplu,
nu puteam face asta. Și nici nu puteam să-i las pe alții să-mi afle
secretul.
Luasem hotărârea de a nu le spune despre situația sănătății
mele psihice persoanelor din contextele profesionale (spre deo
sebire de contextele personale), cu excepția cazurilor în care
a nu le fi spus ar fi echivalat cu a minți de-a dreptul. Spre
exemplu, în candidaturile pentru facultățile de drept, fiecare
instituție, cu o singură excepție, întrebase dacă am fost vreo
dată obligată să-mi iau concediu de la altă școală pe baza unor
dificultăți emoționale. Teoretic, nu fusesem nevoită să mă retrag
de la facultate când mă îmbolnăvisem la Oxford, pentru că
lucram la o disertație, nu participam la cursuri. Prin urmare,
răspunsul dat în toate aplicațiile a fost că nu și mi s-a părut
corect așa. Pe de altă parte, cei de la Stanford întrebaseră dacă
a trebuit vreodată să-mi iau concediu sau să-mi reduc cantita
tea de lucru din cauza unor probleme emoționale. Acolo, a tre
buit să răspund că da, deși, în explicația aferentă, m-am referit
la depresie și nu la psihoză. Să fi făcut altfel mi-ar fi diminuat
speranța de a avea vreodată o carieră — odată ce s-ar fi ofi
cializat, toate ideile și scrierile mele ar fi fost văzute doar ca
ruminațiile unei femei nebune. Ignor-o, e nebună. Nu puteam
permite să se întâmple așa ceva.
ELYN R. SAKS
Mintea mea era unealta pe care îmi bazam succesul și mân- 311
dria, dar era și purtătorul instrumentelor care mă puteau distru
ge. Da, pastilele mă ajutau, dar, de fiecare dată când le băgăm
în gură, îmi aminteau că anumiți oameni — oameni inteligenți,
pe care îi respectam și în care aveam încredere — credeau că
sunt bolnavă psihic, că sunt defectă; fiecare doză de Na vane era
o resemnare cu acest fapt. îmi doream mai mult decât orice să
fiu sănătoasă și întreagă; voiam să exist în lume ca șinele meu
autentic — și credeam cu tărie că medicamentele împiedicau
asta. Așa că tot încercam să mă îndepărtez de ele, umblând la
dozaje, văzând cât de departe puteam ajunge fără să mă ard.
Și, bineînțeles, mă ardeam de fiecare dată — chiar și în negarea
mea, știam asta. Dar dacă focul care mă ardea era un avertis
ment al distrugerii, era, de asemenea, același foc care mă făcea
să mă ridic din pat în fiecare dimineață și mă trimitea la biblio
tecă, chiar și în cele mai cumplite dintre zile.
Steve îmi spunea „mica locomotivă care poate"17 și eram
mândră de porecla asta. De fiecare dată când căzusem la
pământ, reușisem să mă ridic din nou. Nu exista niciun motiv
pentru a nu continua s-o fac. Trebuia doar să îmi controlez min
tea, nu viceversa, și, dacă aveam grijă, urma să pot să reclam și
să iau cu totul în stăpânire viața pe care mi-o doream.
Când anii mei în New Haven și-au atins, în cele din urmă,
sfârșitul, mi-am luat rămas-bun, c-un gust dulce-amărui, de la
toți prietenii mei de-acolo și, în special, de la dr. White. Făcusem
echipă bună — nu doar că încă eram pe picioare, chiar mergeam
înainte. Și astfel, în weekendul de 4 iulie din 1989 — la fix un an
17 Aluzie la The Little Engine That Could (Mica locomotivă care poate), o foarte cunoscută
carte ilustrată pentru copii, publicată pentru prima oară în Statele Unite în 1930; poves
tea este încă utilizată de părinți și în cadrul sistemului educațional pentru a-i învăța pe
copii despre valoarea optimismului și a străduinței în muncă. (N.t.)

312 de la primele simptome ale hemoragiei cerebrale — m-am urcat
în avionul către LA, de data asta definitiv. Și, de data asta, a fost
un zbor mult mai lin.
Firește, întrebarea nu prea era dacă o să mai am un episod

psihotic, ci, mai degrabă, când.
Să-ți pui întreaga viață în valiză și s-o iei din nou de la
capăt se află foarte sus pe lista celor mai mari factori stresori în
existența cuiva — este așezat acolo sus, lângă divorț, diagnosti
carea unei boli grave, concedierea de la un vechi loc de muncă,
începerea unui job nou și doliul care urmează unui deces în
familie. Și-apoi, mai era și lista lucrurilor mai mici, lista cotidia
nă: Unde e alimentara? Unde e banca? Care este cel mai bun loc
de unde să cumperi pastă de dinți sau becuri sau fructe proaspe
te sau de unde să închiriezi un film într-o seară de vineri? Când
vine cineva să-mi monteze telefonul și unde au ajuns toate scri
sorile redirecționate?
Adăugați la toate astea „aparatul de reglaj" al schizofrenicu
lui și nevoia de a-1 reconstrui, din nou. Cum poate cineva con
strui, într-un cadru nou și necunoscut, o viață complet previzi
bilă, familiară și gestionabilă, una în care să nu existe surprize?
Și trebuie s-o construiești repede, pentru că viața ta depinde, la
propriu, de asta.
Ei bine, a ajutat faptul că Los Angeles-ul îmi amintea de
casă — periferiile întinse, palmierii, cerul albastru, apropierea
de ocean. De fapt, am ajuns repede la concluzia că Los Angeles
era un Miami mai bun decât Miami: vreme mai bună, mâncare
mai bună, filme mai bune, teatru mai bun, fără uragane (deși,
cu câte un cutremur) și (în general) mai puțină umiditate. Dar,
în afară de asta, tot restul era un dezastru.
ELYN R. SAKS
Steve era la trei mii de kilometri distanță; își începuse stu- 313
diile doctorale la Universitatea din Michigan din Ann Arbor.
Vorbeam la telefon aproape în fiecare zi, dar nu era același
lucru cu a sta față în față, la o pizza, vorbind fără întrerupere o
după-amiază întreagă. îmi era dor de el și de modul în care îmi
punea o mână pe umăr sau mă bătea cu blândețe pe spate, spu-
nându-mi că totul o să fie bine. Când fusese ultima dată când
mă atinsese cineva sau când reușise cineva să mă liniștească așa
cum o făcea el, așa cum numai el putea s-o facă?
Și, deși dr. Kaplan era bun, nu era White (la fel cum nici
White nu fusese dna Jones). Totul în ce-1 privea era diferit; ce mă
tulbura în mod deosebit era că fotoliile din cabinetul lui nu erau
poziționate la fel ca în cel al lui White — ceva total neînsemnat
pentru unii, dar efectul pe care îl avusese asupra mea fusese ca
și cum aș fi fost oarbă, aș fi intrat într-o încăpere familiară și aș
fi descoperit, împiedicându-mă de ceva, că toată mobila fusese
repoziționată.
Colegii de la facultate erau prietenoși și primitori, dar, în
sine, nu-1 cunoșteam pe niciunul dintre ei. Relațiile dintre mem
brii catedrei de la Facultatea de Drept din cadrul UCS sunt des
tul de informale și de colegiale, la orice nivel — observam cu
invidie cum se salutau pe coridoare, cum își citeau unul altuia
lucrările și programau ateliere împreună. Când voi fi și eu în
locul lor? Voi fi și eu vreodată așa?
Trebuia să îmi elaborez o strategie. Trebuia să mă organizez.
Trebuia să-mi fac încă o listă: obiectivele mele și pașii pe care
trebuia să-i urmez ca să le ating. In primul rând, era chestiunea
titularizării: UCS impunea publicarea a cel puțin trei articole de
anvergură; urma să am patru ani la dispoziție să le scriu. Partea
asta era ușoară — o să-mi petrec majoritatea timpului în birou,

314 lucrând. Știam că munca, mai mult decât orice altceva aș putea
face, mă va stabiliza. De fapt, patru ani păreau mai mult decât
îndeajuns — în atâta timp, puteam cu ușurință să scriu patru
sau poate chiar cinci lucrări. Nu era nevoie să fie niște scrieri
geniale, era destul să fie o muncă bine făcută, adecvată, provoca
toare, de o calitate suficient de bună cât să obțin un post de titu
lar. Și dacă o să investesc îndeajuns de multe eforturi și de mult
timp, o să pot să o iau un pic înainte și să-mi asigur posibilitatea
unui răgaz în cazul în care m-aș îmbolnăvi și aș avea nevoie de
niște timp liber — ceea ce era aproape sigur că se va întâmpla.
Ar fi ca pusul banilor deoparte pentru zile negre.
UCS cere din partea celor aflați în primul an ca profesori să
predea un curs în fiecare semestru; într-un an academic, asta
însemna un curs de tip seminar, cu un număr mic de studenți, și
un curs cu foarte mulți participanți. Am avut norocul ca primul
meu curs să fie seminarul, pe legislația sănătății mentale, la care
aveam doar opt studenți. Cunoșteam materialul mai bine decât
și-ar fi imaginat oricare dintre studenții mei; puteam discuta
despre chestiuni precum privarea civilă de libertate, dreptul de
a refuza medicația, confidențialitate și competență. Deci, acesta
îmi era planul. In timpul în care n-o să mă pregătesc pentru curs
și n-o să fiu la clasă, o să scriu. Nicio problemă.
încă de la începutul primei întâlniri la seminar, am văzut că
studenții erau inteligenți, energici și implicați — per ansamblu,
o grupă bună. Speram că timpul petrecut cu ei va fi unul exce
lent folosit, atât pentru mine, cât și pentru ei. Discuțiile noastre
se întindeau pe o mare varietate de teme, în timp ce eu făceam
tot posibilul să găsesc un echilibru între punctele principale,
istoricul, teoria și normele legii, care se aplicau bolnavilor psi
hic. Unul dintre cazurile pe care le-am studiat era cel al unei
ELYN R. SAKS
studente Ia medicină, care suferea de o boală psihică și care fuse- 315
se exmatriculată pentru că se zgâriase și se tăiase după ce se
supărase pe conducerea facultății. După o vreme, încercase să
fie reprimită ca studentă la medicină.
— Chiar ar trebui exmatricularea să fie permisă într-un ase
menea caz? am întrebat. Sau este aceasta o discriminare de
nepermis?
Unii dintre studenți au remarcat că în perioada care trecuse
de la exmatricularea acestei persoane, ea reușise să termine un
masterat de sănătate publică și să mențină un serviciu cu res
ponsabilitate. în plus, nu era un dat că, dacă ar deveni medic, ar
constitui în mod automat un risc față de pacienți — spre exem
plu, ar putea alege să se dedice cercetării. Dar, până la urmă,
nici să fie un medic în contact cu pacienții nu era exclus: sunt
foarte puține dovezi că autovătămarea impulsivă ar echivala cu
un risc semnificativ de vătămare a altora — acolo este vorba de
o cu totul altă psihodinamică.
O studentă (asistentă într-un spital de psihiatrie) a făcut o
observație care m-a lovit puternic:
— Bineînțeles că pacienții de psihiatrie n-ar trebui să fie
medici! a spus. Mai ales dacă își fac rău. O mulțime de oameni
care-și fac rău ajung totuși să le facă rău și altora, chiar dacă nu
toți o fac. Ce ar opri-o pe pacienta asta, atât de impulsivă, de la
a-și răni pacienții?
Mi-am adunat gândurile un moment, iar apoi am întrebat-o:
— Ai aceeași părere și despre avocați care nu au integritatea
fizica, a altora în propriile mâini?
— Dumneavoastră ați apela la un avocat care e pe medicație
psihotropă? a întrebat, cu scepticism. Pentru că eu sigur n-aș
face-o.

316 — Da, i-am răspuns. Da, de fapt, chiar aș apela. Dar ce-ai spune
despre a fi în clasa cuiva aflat pe medicație psihotropă? mă întrebam.
Iar apoi s-a pus problema competenței.
— Ar trebui pacienții să aibă dreptul de a refuza medicația în
timpul internării? am întrebat clasa.
— Ar fi cam stupid să internezi pe cineva ca să-l tratezi, a
răspuns un student, iar apoi să nu-1 poți trata. Și-ar și costa o
grămadă de bani.
— Dar, a intervenit alt student, nu le dăm voie celor apți să
facă tot felul de alegeri scumpe și riscante — spre exemplu, să
sară cu parașuta?
Acum ajungem undeva, m-am gândit.
Așadar, cursul a început bine și făceam progrese cu prima
mea lucrare, cea despre capacitatea de discernământ. Dar asta nu
garanta nimic, iar într-un weekend, la începutul toamnei, după ce
adrenalina primelor zile se risipise, am simțit că începeam să alu
nec. Eram singură în biroul meu, scriind la articol. Am simțit că
ceilalți — ființele care nu păreau niciodată să se afle la prea mare
depărtare când mă îmbolnăveam — erau cu mine în birou. O pre
zență malefică, care devenea din ce în ce mai puternică. De ce sunt
aici? încearcă să pună stăpânire pe mintea mea? De ce vor să-mi facă rău?
Gândurile au devenit mai insistente; în doar câteva minute,
nu le-am mai putut îndepărta. Era după-amiază; îi știam progra
mul lui Steve și știam că vor trece ore bune până când aș reuși
să dau de el. Așa că l-am sunat, în schimb, pe Steve Wizner, din
New Haven.
— Elyn, s-a auzit vocea lui la telefon. Ce bucurie să te-aud!
— Ce faci? l-am întrebat. Sunt o ea-roină, nu un el-rou.
Eforturi eroice. Timp de ispășit. Ca la închisoare. Văd prin pris
ma vieții. Am ucis mulți oameni.
ELYN R. SAKS
— Trebuie să-ți suni doctorul, acum, a spus. 317
Știa de Kaplan; știa că dr. Kaplan preluase tratamentul meu,
ca urmare a recomandării lui White.
— Bine, am spus. Și am sunat la Kaplan, unde am dat de
mesageria vocală. în timp ce, pe o linie, îi lăsam eu un mesaj,
Wizner l-a sunat pe cealaltă, lăsându-i un mesaj că situația în
care mă aflam chiar era o urgență.
în mai puțin de o oră, Kaplan m-a sunat înapoi.
— Steve Wizner spune că nu te simți prea bine în după-amia-
za asta, a spus. Deci, ce nu este în regulă?
— Regula este doar într-un anumit sens. Mai degrabă am
vorbi de neregulă. Nu-mi place deloc, mulțumesc foarte mult.
Refuz să fiu omorâtă. O să omor la rându-mi. încearcă niște
oameni să mă omoare?
— Aș vrea să ne vedem la cabinet într-o oră, a spus. Poți ajunge?
— Da, dar e duminică, ziua soarelui, am zis eu. Sundance
Kid. Bărbos și gri. Cu toate interferențele.
— La mine la cabinet, într-o oră, OK?
— OK, am răspuns. OK.
Numai pacienții cei mai răi trebuie văzuți duminica. O să mă dea
afară Kaplan și-o să facă in așa fel încât să scape de mine? S-ar putea
purta mai frumos. Cine interferează cu gândurile mele? Ce vor de la
mine? Ce-o să mă pună să fac?
Kaplan era deja la cabinet când am ajuns acolo.
— Intră, Elyn.
M-am așezat. îmi țineam brațele în jurul trupului, legănân-
du-mă speriată.
— Pare că te simți rău, a spus.
— Fac rău. La răcoare. Pentru toate crimele. Totuși, ei le fac
prin mine. Cei din cer. Eu sunt un instrument. Un instrument al

318 diavolului. Vă rog, nu-i lăsați să mă omoare. Capul mi-e așa de
fierbinte pe dinăuntru. Mi-e frică să nu explodeze.
— Ai simptome psihotice în acest moment, a spus el.
Lucrurile de care ți-e teamă nu se întâmplă în realitate.
— Știu că sunt reale, am zis. Vi se par nebunești, dar sunt
reale. O să le rostogolesc pe toate înăuntru. Spuneți-le să plece!
Mă legănam și mă strâmbam, dând cu mâinile prin aer, ca și
cum mă luptam cu interferențele entităților.
— White îți creștea doza de Navane când te simțeai așa, a
spus. Așa că, aș vrea să o crești la treizeci și șase de miligrame
pentru câteva zile.
— Nu e o problemă medicală, am gemut. E o chestiune de
bine și rău. Copiii inocenți sunt răniți. Este o parte și ce e pus deo
parte. Țipete și șoapte. Frică și tremur și greață, până la moarte.
— Da, știu că suferi teribil, a spus. Ai Navane la tine?
- Da.
— Atunci, numără optsprezece pastile și ia-le acum, OK?
- OK.
Am băgat mâna în geantă, am bâjbâit după flaconul de pasti
le și am numărat cu grijă, pe birou, optsprezece. Iar apoi, para
noia s-a întors împotriva lui Kaplan.
— Tu de partea cui ești? l-am întrebat. încerci să-mi faci rău
sau să m-ajuți?
Mi-a întins un pahar cu apă.
- încerc să te ajut, mi-a răspuns. Te simți rău acum, dar ar
trebui să te simți mai bine în curând. O să ne vedem mâine, la
ședința de dimineață și o să te sun și diseară acasă, ca să văd
cum te simți. OK?
— OK, am spus, iar apoi mi-am luat, supusă, pastilele și am
plecat acasă.
ELYN R. SAKS
Kaplan m-a sunat în acea seară, așa cum promisese; încă îmi 319
era frică, ființele nu dispăruseră complet, așa că m-a liniștit să-i

aud vocea. Până a doua zi dimineața, mă simțeam mult mai
bine.
Așadar — acum văzuse despre ce era vorba. Nu se speriase
și nici nu încercase să mă interneze; făcuse exact ce ar fi făcut și
White și mă însoțise prin cuvinte. Acea continuitate mă consola.
Amândoi spuseseră că vom reuși să facem acea tranziție, dar îmi
fusese teamă că nu va fi așa, iar acum văzusem că se întâmplase.
Pe de altă parte, Kaplan lua deja o poziție mai fermă cu pri
vire la medicație decât White. Asta a devenit tema următoarelor
câteva ședințe. El mă voia pe o doză mai mare de Navane; eu
mă opuneam, crezând că eram cu atât mai puțin defectă, cu cât
luam mai puține pastile. Am rămas la treizeci și șase de miligra-
me doar cât să mă simt mai bine, iar apoi am început din nou să
iau din ce în ce mai puține, pe ascuns. N-am lipsit de la nidun
curs și am reușit să revin la lucrarea mea în doar câteva zile.
Astfel, încă de la bun început, eu și Kaplan am pus bazele
luptei care urma să țină ani de zile — cât de multă medicație
considera el că am nevoie versus cât de puțină medicație con
sideram eu că am nevoie. Relația noastră urma să devină ase
mănătoare aproape oricărei relații dintre doi oameni hotărâți,
încăpățânați, care se văd des. In unele zile, mergea bine, chiar
entuziast. In altele, era un dezastru total.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
începusem să mă simt destul de confortabil cu câțiva dintre

noii mei colegi și, când mă întâlneam cu câte unul separat sau
într-un grup mic, de trei sau patru, la o cafea sau la masă, aveam
senzația că mă descurcam chiar bine. De altfel, în scurtă vreme,
am devenit cea care aduna, în fiecare zi, oamenii, ca să ieșim cu
toții la masa de prânz. Mă forțasem să încep să fac asta tocmai
pentru că mi-era atât de teamă că, dacă nu aș fi făcut-o eu, aș fi
fost lăsată complet pe dinafară. (Adevărul este că și în ziua de
azi continui să fiu cea care-i strânge pe toți și am devenit cunos
cută în Facultatea de Drept ca „Mama prânzului". Chiar cred
c-ar trebui să primesc o cotizație pentru asta, dar decanul nici
nu vrea s-audă.)
Cu toate astea, la momentul respectiv, să am de-a face cu
mai mult decât câțiva oameni deodată era un chin cumplit —
termenul „dureros de timidă" era unul adecvat. Să vorbesc în
cadrul sau în fața unui grup mare de oameni mă umplea de
groază. Eram convinsă că nu aveam nimic interesant de spus.
Poate cei de la UCS făcuseră o greșeală să mă angajeze; poate
și alții începuseră deja să-și pună întrebări în privința asta. Mă
descurcasem îndeajuns de bine la interviuri, dar să mențin acea
primă impresie de-a lungul lunilor și anilor care mai erau până
ELYN R. SAKS
la a obține o poziție de titular — eram îngrijorată că nu voi reuși 321
s-o scot la capăt.
Poate sesizând cât mă străduiam, un coleg titular, Michael
Shapiro, a început să manifeste un interes deosebit pentru mine
și munca mea. Deși avea o aparență aspră, nu mi-a luat mult
să descopăr că Michael avea o mare capacitate de empatie și o
deschidere către prietenia de modă veche. Un specialist renu
mit în domeniile bioeticii și al dreptului constituțional, publi
case (împreună cu Roy G. Spece, Jr.) prima colecție de cazuri
de bioetică, Bioetică și justiție: cazuri, date și probleme. Michael a
început să-mi citească manuscrisele lucrărilor și aveam cu el
discuții cu privire la teme despre care aș putea scrie. O dată
la câteva săptămâni, mă invita la el acasă, unde cinam cu soția
sa de atunci și cu băiețelul lui (în cele din urmă, au ajuns să ni
se alăture doi băieței). Să stau cu familia în jurul mesei — oare
măcar ar fi posibil să existe așa ceva și în viața mea într-o bună
zi? Nu realizasem cât de mult tânjeam după o conexiune umană
până în momentul în care Michael mi-a oferit mai multă prie
tenie, și ce dar bine-venit a fost. Ca profesor titular, ar fi putut,
cu siguranță, să-și petreacă timpul în alte moduri, dar alegea să
petreacă o parte din el cu mine. Mă gândeam că dacă un aseme
nea om vede ceva de valoare în mine, atunci poate chiar există
ceva valoros în mine.
Edward McCaffery era alt coleg care făcea, în acele zile de
început, tot ce-i stătea în puteri pentru a mă face să mă simt
bine și inclusă. Ed era „colegul meu de clasă" din Facultatea de
Drept — începusem să predăm în același timp, biroul lui era
vizavi de al meu și, în cele din urmă, am devenit profesori titu
lari în același an. Fiind „bobocii", eu și Ed petreceam ore în șir
încercând să-i descifrăm pe colegii de rang mai înalt, elaborând

322 strategii de a ne dobândi pozițiile de titular și împărtășindu-ne
ideile despre cum ne-am putea dezvolta niște reputații bune în
specialitățile noastre — a lui era sistemul federal de taxe și codul
bizantin pe care se baza. Cu foarte multe lucrări publicate, este
foarte citit și respectat de specialiștii în justiție din toată țara.
Pe măsură ce trecea acel prim semestru, iar eu păream să
mă descurc bine, am început să mă gândesc la publicarea unui
al doilea articol juridic. Unul dintre colegii mei a menționat că
văzuse un articol într-un ziar despre un bărbat cu tulburare
de personalitate multiplă (TPM) care era judecat, la momentul
respectiv, pentru că-și ucisese părinții. Am fost imediat intri
gată de chestiunile legale din jurul unui asemenea caz: cum
putea curtea de judecată să atribuie responsabilitatea unei
crime cuiva cu personalitate multiplă? Dacă o persoană avea
zece personalități, ar fi trebuit ca toate zece să fie vinovate pen
tru a o băga la închisoare? Sau vinovăția uneia singure ar fi fost
îndeajuns pentru condamnare? Dacă erau zece personalități și
una singură era conștientă de comiterea unei crime, ce drepturi
la apărare și la protecție ulterioară aveau celelalte?
Cu cât mă gândeam mai mult la caz și la complexitatea lui
practică, cu atât deveneam mai fascinată și de întrebările filo
sofice pe care le ridica: Ce este o persoană? Care este diferența
dintre o persoană și o personalitate? Poate o persoană să aibă
mai mult de o personalitate alternativă? Am descoperit repede
că, deși această situație fusese folosită, de-a lungul anilor, ca
intrigă în telenovelele din timpul zilei de la televizor, de fapt, se
scriseseră foarte puține lucrări de specialitate asupra subiectu
lui. Chiar și înainte de a începe să fac cercetări serioase, mi-am
făcut un plan de lucru în minte. Mă gândeam că, dacă Într-ade
văr depun eforturi, aș putea avea o versiune finalizată până la
ELYN R. SAKS
sfârșitul verii următoare. Articolul meu despre capacitatea de 323
discernământ ar fi și el gata de trimis revistelor juridice până
atunci.
Bineînțeles, reflecțiile asupra TPM m-au condus la a-mi pune
întrebări similare despre mine însămi: Cine eram eu, în nucle
ul meu? Eram esențialmente o schizofrenică? Această boală mă
definea? Sau era un „accident" al existenței mele — și doar un
aspect periferic în ce mă privea, mai degrabă decât „esența"
mea? Am observat de-a lungul timpului că persoanele care sufe
ră de boli psihice se luptă cu aceste întrebări poate chiar mai
mult decât cele cu boli fizice grave, pentru că boala psihică îți
implică mintea, precum și șinele fundamental. O femeie cu can
cer nu este Femeia Canceroasă; un bărbat cu o boală cardiacă nu
este Bărbatul cu Inima Bolnavă; un adolescent cu un picior rupt
nu este Puștiul cu Piciorul Fracturat. Dar dacă, așa cum părea să
sugereze societatea noastră, sănătatea ținea, parțial, de puterea
minții asupra trupului, ce speranțe mai avea cineva cu o minte
fracturată?
Cursul meu de al doilea semestru era de drept penal și, în

prima zi, am fost întâmpinată de o sală foarte plină, în care
șaptezeci de studenți, dintre care mulți căscau, aveau priviri
le ațintite asupra mea. Deși era un curs la care trebuia doar să
țin prelegeri, mă simțeam atât de slăbită de anxietate, încât nu
puteam sta în picioare, iar după câteva minute, m-am așezat.
Am stat jos tot restul semestrului.
Știam de la bun început că nu aveam o la fel de mare pre
gătire în drept penal cum aveam în legislația sănătății mentale
și, încă de la primele cursuri, am început să dau rateuri, aproa
pe la fel cum ar fi făcut orice student dezorientat. Trebuia să

324 fac și eu ulterior cercetări asupra majorității întrebărilor care mi
se puneau la clasă. Deseori, eram atât de anxioasă și de distra
să, încât îmi scăpau mare parte din întrebările și răspunsurile
studenților. Nu-mi plăceau aspectele de prestație ale prelegerilor
ținute în fața unui public numeros; știam că nu voi reuși nicio
dată să gestionez așa ceva. Și chiar nu voiam să mă privească
atâția oameni.
La sfârșitul acelui semestru, evaluările cursului (în comparație
cu cele pozitive primite pentru seminarul de legislația sănătății
mentale) au demonstrat că nu fusesem singura care avusese
senzația că întreaga experiență fusese o tortură. Un student scri
sese: „Doamna profesoară Saks este o persoană foarte drăguță,
dar un profesor extrem de mediocru". Alt comentariu era chiar
mai dureros: „Nu i-a luat nimeni un interviu femeii ăsteia îna
inte de-a o angaja?" Când am citit asta prima oară, mi-a venit să
intru în pământ. în timp însă, am putut s-o citesc și să mă pot
amuza un pic. Avea dreptate; fusesem pur și simplu îngrozitoa
re. El aplicase la o facultate de drept bună, plătise (fie că el, fie că
altcineva) mulți bani să fie acolo și, în schimbul tuturor acestora,
avusese parte de mine.
Pentru ediția umoristică de sfârșit de an a revistei Law Review,
cursul meu chiar a dat naștere unei anecdote: „Elyn R. Saks,
metoda socratică așezată: lecții de dinamism".
Am predat cursul de drept penal timp de patru ani și, deși
am devenit un pic mai bună cu fiecare an, nu mi-a fost niciodată
confortabil în acest rol și am așteptat, de fiecare dată, perioada
evaluărilor cu la fel de multă groază. Evaluările au devenit mai
bune, dar mi-a displăcut întotdeauna să am studenți de anul
întâi. Cum îmi plăcea să spun, nevrozele studenților în primul
an intrau într-un prea mare conflict cu propria-mi nevroză.
ELYN R. SAKS
Mă luptam cu demonii mei obișnuiți și în afara sălii de curs. 325
Tot nu vorbeam foarte mult, decât cu trei sau patru oameni
de care mă apropiam din ce în ce mai mult. In urma unui ate
lier pentru membrii catedrei deosebit de dificil, o colegă m-a
luat deoparte și mi-a spus că trebuie să mă implic mai mult în
discuțiile din catedră, atât cele formale, cât și cele informate.
— Nu vreau să te jignesc, Elyn, mi-a spus, dar ești, practic,
adormită acolo.
Dacă nu mi-ar fi fost atât de teribil de rușine, aș fi putut să
bufnesc în râs la auzul terminologiei familiare.
— Mersi, i-am spus, și chiar îi eram recunoscătoare. Apreciez
că m-ai făcut atentă la asta.
Nu prea puteam să-i spun cât de greu era să te relaxezi și să
te bucuri de o masă sau de o întâlnire cu colegii când demonii
îți bat în ușa debaralei și cer să fie lăsați să iasă.
Când primul an a luat, în cele din urmă, sfârșit, m-am simțit
extrem de ușurată și am ieșit cu Ed la o cină, să sărbătorim.
Am băut amândoi ceva (lucru neobișnuit pentru mine, având în
vedere că nu-mi plac efectele și, în plus, alcoolul nu merge prea
bine cu medicamentele psihotrope) și am închinat în cinstea suc
cesului amândurora: reușiserăm să trecem de primul an.
Cursurile se terminaseră, deci aveam aproape patru luni îna
inte, în care să-mi pun la punct planul de bătălie. Și, bineînțeles,
nu puteam să las lucrurile să meargă bine în continuare. De
vreme ce nu mai aveam responsabilitatea studenților, am decis
că era timpul să mă apuc serios să renunț la Navane. Kaplan a
acceptat, cu reticență, să coopereze și, treptat, am început să-mi
reduc doza. O lună mai târziu, psihoza își intrase în drepturi.
Cu excepția ședințelor cu Kaplan, mă țineam departe de
lume.

326 — Am dureri de cap, i-am spus. Dureri de Cap, Capete
Dureroase. Poate încă o sângerare. Simplu ca sângele. Ha ha ha.
Se-aud râsete din culise. O să iau calea scenei.
Kaplan și-a dat imediat seama ce mă tulbura.
— Ești îngrijorată în legătură cu sănătatea ta, a spus. Este de
înțeles, dat fiind istoricul tău. Deci, de ce să nu iei acea frică în
piept și să mergi să te vadă un medic, ca să te liniștești? Ți-1
recomand cu încredere pe doctorul Edwin Jacobson.
— Sângele s-a terminat. S-a terminat cu mine, am răspuns eu.
OK, o să merg să mă vadă dr. Jacobson.
Când am ajuns la cabinetul lui Jacobson, i-am explicat că
suferisem o hemoragie cerebrală și că aveam dureri de cap
îngrozitoare. Mi-a pus întrebări; am răspuns la ele cât de bine
am putut. Unele dintre lucrurile pe care le spuneam aveau sens;
majoritatea n-aveau.
— Sunt îngrijorată din cauza durerilor de cap. Ar putea să mi
se scurgă creierul pe urechi și o să înec o mulțime de oameni.
Nu pot lăsa să se-ntâmple asta.
In mod evident, vorbise cu Kaplan, iar modul în care mi-a
răspuns nici că putea fi mai la obiect.
— N-ai de ce să-ți faci griji că ai putea să îneci oameni cu cre
ierul, Elyn. Asta nu se poate întâmpla.
Vocea lui era calmă și reconfortantă.
— Sună ca și cum dr. Kaplan ar avea dreptate, că ar trebui să
iei o doză mai mare de medicamente. E ca și cum ai avea ceva
ca diabetul; trebuie să fii pe suficient de multă medicație cât să-ți
păstrezi echilibrul.
Nu mă contrazisese; nu încercase să mă convingă făcând-o pe
doctorul cu mine. în schimb, mă asigurase că nu aveam niciun
motiv pentru care să-mi fac griji. De asta aveam cea mai mare
ELYN R. SAKS
nevoie — ca medicul meu să-mi potolească anxietatea — și asta 327
a făcut. Și folosise o metaforă pe care s-o pot înțelege. Ca și în

cazul diabetului, boala mea era tratabilă; ca și cu diabetul, pur și
simplu trebuia s-o tratez. Auzisem metafora asta și înainte, dar,
de data asta, mi-a rămas în minte.
In următoarea ședință, Kaplan mi-a dat clar de înțeles că voia
să-mi cresc doza de Navane. Acea ședință a fost chiar tulbură
toare. Așa ceva chiar nu avea cum să mă facă să mă simt bine,
din două motive: în primul rând, pentru că dr. Kaplan îmi spu
nea ce să fac; în al doilea rând, pentru că mărirea dozei mă făcea
să mă simt neputincioasă. Ambele îmi displăceau teribil, dar am
consimțit, în silă, să revin la treizeci și șase de miligrame.
La scurt timp după aceea, am plecat într-o vacanță de câte
va zile în New York, unde i-am vizitat pe ai mei și am petrecut
un timp mult prea scurt cu nepoțica și nepoțelul meu. Nu mă
așteptam să am vreodată copii, așa că faptul că ei doi făceau
parte din viața mea mă umplea de bucurie.
Și ținusem în mod special să ajung în New Haven și să-1 văd
pe Jefferson, care era acum ceva mai stabilizat, într-un cămin.
— Bună, Elyn, a spus, cu frumosul zâmbet pe care îl știam,
îmi amintesc de tine, ești prietena mea. Merge bine. Putem să
ieșim la o înghețată? Unde-ai fost?
— M-am mutat în California, i-am spus. Este în cealaltă parte
a țării, așa că e greu să vin să te văd mai des. Cum a mai fost?
— Bine, a răspuns. Lucrez acum. Pun lucruri într-o cutie. E
bine.
Suna bine; speram să și fie.
— Hai să mergem la înghețata aia, OK? am spus. Și o să mai
vin să te văd și data viitoare când ajung în Connecticut. Și știi,
poți să mă suni dacă vrei. Cei de la cămin au numărul meu.

328 — OK, a zis. înghețată, și-apoi o să vii în curând să mă vezi.
Am fost bucuroasă că părea să fie mai bine — îmi doream
să-i meargă cât de bine se putea. Date fiindu-i vulnerabilitățile
la imprevizibilitatea sistemului, mi-era ușor să mă regăsesc în
el. Dacă el era fericit și în siguranță, însemna că poate și eu aș
putea fi fericită și în siguranță într-o bună zi.
Iar veștile pe care le-am primit de-a lungul timpului au fost
din ce în ce mai bune: am aflat de curând că s-a scris într-un ziar
local despre Jefferson, care avusese niște succese artistice, iar
asta mi-a creat un minim confort că, poate, implicarea noastră
în viața lui avusese, totuși, un impact pozitiv.
Când am revenit în LA, mai era încă destul din vară. M-am
întors la birou, unde îmi petreceam aproape fiecare oră de tre
zie. Atât timp cât continuam să-mi iau pastilele, mă puteam con
centra, iar până la sfârșitul verii, terminasem o primă versiu
ne a lucrării mele despre tulburarea de personalitate multiplă.
Articolul meu despre discernământ, primul din portofoliul pen
tru titularizare, era finalizat. Era pregătit să fie trimis revistelor
juridice pentru publicare.
Referatul pentru Bob Cover fusese primul meu test ca stu
dentă la drept; articolul despre discernământ urma să fie primul
meu test ca profesoară la drept. Am pus la poștă patruzeci de
copii ale articolului, împreună cu o scrisoare de intenție, le-am
urat noroc și am sperat că-1 vor avea.
Când o revistă juridică îți acceptă un articol, ești sunat; res
pingerile vin prin poștă. într-o săptămână-două, cutia mea
poștală era plină, iar telefonul nu suna. Să nu mi se publice pri
mul articol ar fi pus capăt oricărei șanse realiste la titulariza
re și mi-ar fi sfărâmat orice speranță de a ajunge vreodată un
ELYN R. SAKS
profesor adevărat. Mă simțeam de parcă îmi așteptam rezultate 329
le la testarea pentru o boală incurabilă; din clipă-n clipă, docto

rul pieirii putea veni cu veștile rele. Mă uitam la telefon de parcă
ar fi fost viu. Iar apoi, într-o zi, chiar a sunat.
Telefonul venea din partea unei reviste juridice nu foarte
renumite, iar publicarea în paginile ei nu m-ar fi ajutat prea mult
în procesul de titularizare. Până ziua următoare, fără să mă mai
fi contactat nimeni altcineva, mă convinsesem că planul meu de
a fi profesor la drept se apropia de eșecul total. O să ajung pe
străzi, singură și în dizgrație. In doar câteva ore, dezamăgirea
mea s-a transformat în psihoză. Încearcă să mă omoare cu laude
mincinoase, iar capul mi-e atât de fierbinte pe dinăuntru că mă doare.
L-am sunat pe Steve și i-am lăsat un mesaj, iar apoi am ple
cat către cabinetul lui Kaplan. Cu viteza luminii, a mers direct
la esența problemei.
— îți este teamă că vei sfârși ca unchiul tău Norm, care s-a
sinucis, nu-i așa? m-a întrebat. Dacă nu obții titularizarea, va
trebui să te omori. Sau, cel mult, vei ajunge un bolnav psihic
cronic, uitată într-un pavilion de spital, pentru tot restul vieții.
Steve a fost la fel de direct, dar într-o altă manieră.
— Ce naiba e-n neregulă cu tine, Elyn? a spus, în mod clar
cu răbdarea pusă la încercare de data asta. încă mai aștepți vești
din cincisprezece sau douăzeci de locuri. E un articol excelent,
o să fie publicat într-o revistă juridică de renume. Te-ai convins
singură că n-o să reușești, pur și simplu trebuie să încetezil
în loc să mă lovească, cuvintele lui m-au făcut să mă adun.
Dacă așa credea el, poate era adevărat.
Cu toate astea, am fost prinsă într-o psihoză ușoară cam
toată săptămâna următoare, timp în care mi-am mărit doza
de medicație. Ed, care primise imediat o ofertă bună pentru

330 primul lui articol, înțelegea exact prin ce treceam (deși nu știa
de demonii care mi se plimbau prin minte). Ar fi putut să intre
în competiție cu mine, chiar să-mi arunce succesul lui în față,
dar, în schimb, a fost, atunci și întotdeauna, cald și susținător;
vedeam că Într-adevăr îi păsa.
— O să se-ntâmple, Elyn, mai e puțin. Așteaptă doar, te vor
suna zilele astea.
La aproximativ zece zile după ce mă decompensasem, am
primit o ofertă din partea North Carolina Law Review, o revistă
juridică foarte respectată. Publicarea acolo ar atârna în favoarea
titularizării. O făcusem. Lucrarea fusese acceptată. Eu fusesem
acceptată. Puteam din nou să respir; nu o să fiu unchiul Norm,
cel puțin nu acum.
Până la începerea celui de-al doilea semestru din anul urmă

tor, mai ținusem un seminar și mă mai relaxasem la cursul de
drept penal. Chiar reușeam să-i aud pe studenți; le puteam chiar
și răspunde. Articolul despre TPM era pe drumul cel bun. în
martie, l-am prezentat în cadrul unui atelier al catedrei. Reacția
celorlalți a fost încurajatoare; le plăcuseră rezultatele mele.
Dar apoi, un alt coleg — unul căruia nu-i fusese tocmai ușor
să-și obțină titularizarea — m-a luat discret deoparte și mi-a
sugerat că poate mai era nevoie de încă un an de lucru la articol.
— Dar nu înțeleg, am spus. Tot restul lumii spune că lucrarea
e gata de publicare.
— Se poate să-ți spună asta în față, dar nu e cazul să-i și crezi
întotdeauna.
Am fost șocată; înțelesesem greșit reacțiile celorlalți? Aveau
cumva niște intenții ascunse în a mă încuraja să trimit spre
publicare un articol aflat sub standardele necesare de calitate?
ELYN R. SAKS
Și, vorbind de intenții ascunse, de ce ar arunca un profesor titu- 331
Iar o asemenea bombă cuiva aflat la început care, în mod evi
dent, se străduiește cât poate? Cu cât mă gândeam mai mult, cu
atât lucrurile îmi păreau mai clare. încrede-te în propriu-ți instinct,
Elyn, mi-am spus. E o lucrare bună. Așa ți-au spus și prietenii tăi.
Am început să lucrez la ce urma să devină un al treilea articol,
tot asupra condițiilor în care oamenii nu aveau discernământul
care să le permită să refuze medicația antipsihotică, cu precădere
cei ale căror dificultăți erau cauzate de deficiențe noncognitive,
anume deficiențe rezultate din altceva decât gândirea dezorga
nizată. Argumentația mea consta în faptul că multor persoane
(mai multe decât am crede) ar trebui să li se permită să refuze
medicația. Eu însămi având beneficii de pe urma medicației, știu
că această chestiune, a dreptului de a refuza să fii medicamen
tat, este una complicată. Dar cred, în același timp, că autonomia
individuală are o importanță vitală, chiar inestimabilă — până la
urmă, ține chiar de centrul nostru, ca ființe umane ale planetei,
înzestrate cu liber-arbitru și conștiință de sine.
Pe măsură ce lucrul progresa și timpul trecea, prieteniile cu
cei din facultate au început să însemne foarte mult pentru mine.
Prânzurile, cinele, scurtele schimburi de pe holuri — eram recu
noscătoare pentru toate astea. Mă simțeam mai puțin singură; mă
simțeam mai în control. Poate chiar se apropia momentul în care
le-aș putea spune prietenilor mei adevărul despre mine însămi.
Pe de altă parte, mai era și Kaplan. Cum făcusem mereu,
umblam la dozele medicamentelor, scăzându-le oricând puteam
și confruntându-mă cu efectele, spre evidenta și crescânda lui
iritare. într-o seară, spre sfârșitul verii, l-am sunat pe Kaplan ca
să-i spun că pământul se năruia și că trebuia să se pună la adă
post. A oftat.

332 — Elyn, ia mai multe pastile.
Acesta părea să fie răspunsul lui de fiecare dată când deve
neam psihotică.
Mai târziu în acel an, Kaplan se pregătea să facă o călătorie
lungă — în China, după cum reușisem cumva să aflu. Deodată,
am început să alunec. Demonii erau peste tot, iar răul începuse
să se prelingă pe pereți. Nu puteam să-mi adun gândurile, nu
puteam să scriu. In câteva zile, stăteam ghemuită pe canapea
ua din biroul meu, vorbindu-i nedeslușit lui Steve la telefon,
care și-a dat seama că nu eram în regulă și a reușit să dea de
Kaplan — nefiind însă genul de lucru care să-i fi fost vreodată
ușor sau confortabil de făcut. Dar se gândise că, de data asta,
era necesar.
Mai târziu, Steve mi-a redat conversația cuvânt cu cuvânt:
„Dr. Kaplan, sunt foarte îngrijorat pentru Elyn. Pare mai psiho
tică decât a fost de foarte multă vreme și m-am gândit c-ar tre
bui să știți asta. Spre exemplu, mi-a spus că se va duce în China
înainte să ajungeți dumneavoastră acolo, ca să o curețe de toate
persoanele malefice".
„Ce frumos din partea ei!" răspunsese Kaplan sec. Iar apoi
recomandase să-mi cresc doza de medicație.
Existau, în perspectiva lui Kaplan, trei tipuri de lentile prin

care mă vedeam pe mine însămi — trei de „mine", cum spunea
el, fără însă vreo implicație că acestea chiar erau trei forme de
sine separate sau trei personalități sau persoane sau orice altce
va de acest gen — nu era decât o perspectivă euristică. Una era
Elyn, una era Profesoara Saks, iar a treia formă de „mine" era
„Doamna cu Dosar" — persoana care era o pacientă de psihi
atrie. Nu puteam aduce niciun argument contra metaforei, de
ELYN R. SAKS
vreme ce rezuma destul de bine modul în care funcționa viața 333
mea: eram Elyn cu familia și prietenii, Profesoara Saks, când pre

dam sau scriam articole, și Doamna cu Dosar când eram bolnavă.
Kaplan era de părere că Elyn era cea mai neglijată dintre cele trei.
Erau multe zile în care credeam că nu eram cu nimic mai
mult decât Doamna cu Dosar — o femeie nebună, care reușise
să se strecoare într-o poziție de profesor, dar care va fi descope
rită în curând cine este de fapt și va fi dusă unde îi este locul —
într-un spital de psihiatrie. Alteori, negam chiar și pura existență
a Doamnei cu Dosar, pentru că boala mea nu era reală. Dacă aș
putea numai să scap de tot de medicamente, Doamna cu Dosar
ar dispărea. Cum altfel aș putea să împac existența Doamnei cu
Dosar cu cele ale lui Elyn și Profesoarei Saks? Fie eram bolnavă
psihic, fie eram capabilă de a avea o viață personală și profesio
nală satisfăcătoare, dar nu puteau fi ambele adevărate; erau stări
de a fi care se excludeau reciproc. Să o admit pe una însemna să
o neg pe cealaltă. Pur și simplu, nu puteam să fiu și una, și alta.
Nu înțelegea nimeni asta?
în primăvara celui de-al doilea an împreună, relația cu
Kaplan a devenit chiar anevoioasă. Cum reușisem cumva mai
mereu să fac, îmi mențineam aproape toată gândirea psihotică
pentru ședințe. Pe divan, mă puteam întinde și relaxa; acolo,
mă simțeam în siguranță. Dacă ușa debaralei în care îmi țineam
închiși demonii se izbea brusc de perete și cu toții dădeau buzna
înăuntru deodată — ei bine, era în regulă. Eram în analiză, unde
era firesc să se întâmple astfel de lucruri. Spune tot ce-ți trece
prin minte — sau, cel puțin, așa mă învățaseră dna Jones și
dr. White.
Dar Kaplan hotărâse că maniera mea de a folosi analiza deve
nise ea însăși o problemă; era modul meu de a nu mă ocupa

334 de probleme mai apăsătoare. Doamna cu Dosar îi acapara tot
timpul, iar Elyn nu ajungea nicăieri. îmi umpleam orele petre
cute pe divan cu ruminații psihotice. Nu avusesem o întâlnire
romantică de ani de zile și, cu siguranță, nu aveam nici vreo per
spectivă apropiată de vreo relație sau de căsătorie, lucru pe care
insistam acum că mi-1 doream cu ardoare. Kaplan considera că
analiza devenise prea nestructurată și mi-a adus asta în atenție.
Apoi, din nu știu ce motiv, a trebuit să plece pentru o peri
oadă; în timpul absenței sale, am mers la un alt psihiatru, supli
nitorul lui Kaplan, pe care ajunsesem să-1 cunosc și să-l plac.
Când Kaplan s-a întors, la câteva săptămâni mai târziu, mi-a
spus că suplinitorul lui îi comunicase că observase ce păreau
a fi niște fine tremurături în jurul gurii mele, un posibil prim
semn al dischineziei tardive — DT — tulburarea de mișcare
cauzată de medicamentele antipsihotice. Poate că ați văzut
așa ceva, la oameni ai străzii bolnavi psihic: plescăituri, limba
atârnată, membrele tremurând incontrolabil. DT este un semn
inconfundabil că este ceva în neregulă; ai putea la fel de bine
să ai o pancartă atârnată de gât pe care să scrie „nebun". Chiar
mai rău, există suficiente dovezi că tulburarea este progresivă
și ireversibilă.
Imediat, Kaplan mi-a recomandat un expert în domeniu,
dr. Stephen Marder, un cercetător în aria schizofreniei, de renu
me mondial. Într-adevăr, m-a diagnosticat cu o formă ușoară
de DT. Din rezultatele la MIA (Testul de Mișcări Involuntare
Anormale), a reieșit că buzele mi se mișcau involuntar și că ochii
îmi clipeau prea apăsat și prea des. Deși mișcările erau fine, nu
exista nicio garanție că vor rămâne așa. Și prietenii de la faculta
te observaseră ceva, mi-au mărturisit mai târziu. Dar, din amabi
litate (și neștiind care era cauza), nu-mi spuseseră nimic.
ELYN R. SAKS
In ciuda diagnosticului lui Marder, Kaplan a insistat că el nu 335
observase niciodată mișcările.
— Nu sunt convins că ai DT, mi-a spus ferm.
Marder era expertul în DT; cu toate astea, Kaplan refuza să
confirme diagnosticul, ceea ce mi-a părut o ignorare a serioasei
mele îngrijorări, care se baza tocmai pe ceea ce descoperise spe
cialistul la care Kaplan însuși mă trimisese. Mulțumită medicilor
mei, în care aveam încredere, se pare că luasem medicamente
ale căror efecte secundare vor îndepărta acum orice dubiu pen
tru lumea exterioară cu privire la cine eram cu adevărat: foarte
tremurânda Doamnă cu Dosar, o bolnavă psihic.
Nu-mi aminteam care fusese ultima oară când mă simțisem
atât de furioasă și de frustrată sau dacă mai atinsesem vreodată
un asemenea nivel. White și Kaplan mă trădaseră cu insistențele
lor constante ca eu să iau medicamente. Firește că fusesem
conștientă de riscuri, dar, chiar și-așa, cuvântul „trădare" îmi
răsuna în minte. Mă pricepeam destul de bine la a ascunde ce
gândesc, dar odată ce DT s-ar instala, cum se presupunea c-aș
putea ascunde cum arătam?
Iar apoi, peste rănile deja provocate, Kaplan a adăugat și insulta.
— Nu mai poți sta întinsă în timpul ședințelor, a spus.
De-acum înainte, va trebui să stai ridicată, pe fotoliu.
Ce naiba? După mintea mea, tocmai îmi spusese că nu eram
îndeajuns de bine ca să fiu într-o psihanaliză. Deși Kaplan insista
că efectele analizei au loc pe sau în afara divanului, eu auzeam
că îmi spunea că nu eram analizabilă. Eram Doamna cu Dosar.
Adio, Elyn. Adio, Profesoară Saks.
— Mă gândesc serios să închei cu dumneavoastră, i-am zis,
plină de mânie, și același lucru i-1 spuneam și lui Steve la tele
fon, înainte și după ședințe.

336 — N-are niciun sens să mai lucrez cu el, Steve; oricum, nu
mă vrea acolo, asta-i clar. II irit, nu fac ce mi se spune. In plus,
nici măcar nu-mi acordă o reală atenție — alți oameni văd că-mi
tremură buzele, el nu. Alți oameni văd cum clipesc tare și des,
el nu. Care-i rostul lui?
— Care-i rostul dumneavoastră? l-am întrebat pe Kaplan. Nu
numai că sunteți de părere că eu sunt numai Doamna cu Dosar,
ci păreți hotărât să mă expuneți sub forma asta și lumii întregi!
Furia mea alterna cu o totală disperare. Analistul meu, care
se presupunea că era cel care trebuia să mă cunoască cel mai
bine, a cărui funcție era să mă ajute să mă descurc în lume și
s-o înțeleg, credea, în mod evident, ca eram, de fapt, destinată
să nu ajung cu nimic mai mult decât un om al străzii. Ei bine,
atunci, poate ar trebui să mă mut direct pe stradă și să închei
povestea. Sunt sortită degradării. Locul meu e pe stradă. Tot restul
e prefăcătorie.
Fanteziile mele de a ajunge, la propriu, un om al străzii deve
neau din ce în ce mai intense pe zi ce trecea; până una-alta, nu
era prima oară când posibilitatea asta fusese adusă în discuție.
Specialiștii de Ia MU10 prevăzuseră același lucru când fusesem
internată în New Haven. Poate avuseseră tot timpul dreptate în
ce mă privea; poate eu mă înșelasem.
Kaplan era de neclintit, dar îmi găseam consolarea cu Steve.
Vorbeam ore în șir la telefon în fiecare zi, el ascultându-mă
tunând și fulgerând și încercând din răsputeri să mă liniștească,
cât să-mi mai vin în fire.
— Cred că nebunia lui e una bine chibzuită18, a spus.
— Nebunia lui? am zis eu.
18 Parafrazare a unei celebre replici date de Poloniusîn Hamlet: „There's a method to his
madness". (N.t.)
ELYN R. SAKS
— Da. E ca și cum ar stabili un alt cadru, o altă dinamică între 337
voi decât cea cu care ești tu obișnuită. Rămâi în analiză, Elyn, și
stai pe fotoliu, dacă trebuie. Chiar ar fi atât de îngrozitor? Te-ai
apucat de scris, te-ai apucat de predat, totul a mers bine. Ești
atât de aproape de tot ce ți-ai dorit vreodată, doar să reușești să
treci prin perioada asta dificilă cu el. O să dai cu piciorul la tot
numai pentru că ești furioasă?
Iar apoi, Kaplan mi-a dat lovitura de grație: diagnosticul.
Schizofrenie.
— In trecut, te-am diagnosticat cu „psihoză atipică". Dar asta
n-a făcut decât să-ți permită să-ți minimalizezi situația. Acum
cred că m-am înșelat.
Discursul lui a fost rece și tăios, de parcă mi-1 servea cu un
cuțit de vânătoare. Așa stau lucrurile, îți convine sau nu-ți con
vine.
— Când ești bolnavă, nu te diferențiezi prin nimic de cei mai
gravi schizofrenici. Asta nu se va schimba, nu va fi mai bine
și nici nu se va transforma în altceva. Este timpul să nu te mai
lupți și să accepți toate astea.
— Să nu mă mai lupt? Dacă înainte fusesem furioasă, acum
eram furibundă. Să nu mă mai lupt?
Credeam că se presupunea că eu eram cea nebună din încă
pere.
O să-i arăt eu lui; nu-mi mai lăsase nicio altă opțiune. O să
le-arăt eu lui Kaplan și lumii întregi că nu eram bolnavă psihic.
Eram Elyn și eram Profesoara Saks, dar nu eram Doamna cu
Dosar; ea era o născocire a imaginației lui, nu a imaginației mele.
O să le-arăt eu tuturor — o să renunț la pastile odată și pentru
totdeauna. Și atunci, o să vadă ei toți cum stau lucrurile.

CAPITOLUL DOUĂZECI
Kaplan mă ruga să mă predau. Asta auzisem eu în ce-mi

zisese și asta și simțeam, în adâncul sinelui meu. Mă ruga, pe
naiba — îmi spunea să mă predau. Nu mă predasem în legătură
cu nimic în viață. Dacă, până la acel moment, medicii avusese
ră dreptate, n-ar fi trebuit ca până acum să fiu undeva, într-un
spital? Practic, fiecare dintre specialiștii cu care avusesem de-a
face sugerase, mai devreme sau mai târziu, că asta îmi era soar
ta. Dacă i-aș fi crezut vreodată cu adevărat, dacă m-aș fi predat
în fața versiunii lor în ce mă privea (în loc să mă fi agățat cu
încăpățânare de versiunea mea în legătură cu mine), încă m-aș fi
târât prin tunelurile subterane ale spitalului Warneford, arzân-
du-mi picioarele și brațele cu o brichetă și așteptând ca diavolii
să detoneze lumea folosindu-se, într-un mod malefic și inexpli
cabil, de neurotransmițătorii mei.
Dar nu-i crezusem și iată unde ajunsesem: avocată, intelec
tuală, cu multiple titluri și onoruri academice, la începuturile
promițătoare atât ale unei cariere editoriale, cât și în învățământ.
Locuiam singură, îmi făceam prieteni, îmi simțeam în fiecare zi
umerii încălziți de soarele cald din California și eram recunos
cătoare pentru toate astea. Deci — să mă predau? Să renunț? Să
nu mai lupt? Nu puteam. Așa mă învățaseră părinții, așa mă
ELYN R. SAKS
învățase Operation Re-Entry: nu te preda. Intră în defensivă. 339
Luptă.
Ideea că ar exista vreo victorie în a te preda este total străi
nă aproape tuturor celor pe care i-am cunoscut vreodată, fie ei
bogați sau săraci, bolnavi sau sănătoși, fericiți sau triști. Predarea
îți dă sentimentul eșecului, al înfrângerii. Chiar mai rău, senti
mentul unei pierderi — a sinelui, a autonomiei și a speranței. Să
te predai înseamnă să-ți strângi cortul și să fugi de pe câmpul de
bătălie. înseamnă să spui: „Nu sunt îndeajuns. Mă dau bătut". Și
eu, pur și simplu, nu eram construită să pot face asta. Nu încă.
Așa că mi-am făcut un plan. în primul rând, mi-am găsit un
psiholog cognitiv-comportamental, dr. Benson, și i-am cerut
niște sugestii cu privire la cum aș putea să-mi țin gândirea psi-
hotică în frâu, în timp ce reduceam numărul pastilelor. Acea
întâlnire și discuția noastră mi-au amintit atât de mult de dr.
Hamilton de la Oxford — el mă ajutase să trec nevătămată de
acele prime câteva luni de boală gravă, iar dr. Benson avea
aceeași orientare teoretică cu dr. Hamilton. Cu precauție, dar
foarte clar, a făcut tot posibilul să-mi explice ce s-ar putea întâm
pla pe parcursul următoarelor săptămâni.
— O să fie greu, a spus, și nu există garanții că o să meargă.
— Dar trebuie să încerc, i-am răspuns.
— Da, a spus ea. Așa cred și eu.
Am revizuit de sute de ori planul meu cu Steve, care încer
ca să fie cât de răbdător putea, dar nu-și putea ascunde scepti
cismul. Ca întotdeauna, era dispus să mă sprijine în orice mă
hotărâm să fac, dar mi-a dat foarte clar de înțeles că, după păre
rea lui, ce îmi propusesem nu era o idee bună. Niciunul dintre
noi nu vedea nimic contradictoriu în faptul că el se menținea
pe ambele poziții; era, pur și simplu, paradoxul tipic pe care îl

340 indusese mereu prietenia noastră — dacă, în ciuda dovezilor
care indicau contrariul, eu voiam să fac ceva echivalent cu a mă
arunca de pe un bloc, el întâi mă prevenea, iar apoi îmi făgăduia
că va fi acolo să mă prindă.
— Ai grijă, Elyn, mă avertiza. Nu-i același lucru cu a modifica
doza de analgezic pentru o durere de cap.
De vreme ce știam că dr. Kaplan nu ar fi niciodată de acord
cu ce intenționam să fac, i-am spus într-o manieră vagă și gene
rală că plănuiam să-mi reduc medicația, în primul rând din
cauza îngrijorării față de efectele secundare. Am adăugat că spe
ram ca, în cele din urmă, să renunț întru totul la ea, dar că voi
acționa cu precauție, făcând cele mai mici modificări posibile;
nimic semnificativ, nimic brusc.
Ca ultim punct, am vorbit cu Marder, specialistul în DT și
schizofrenie. Mi-a spus că, dacă eram hotărâtă să diminuez
medicația, ar trebui să fac asta într-un ritm de un miligram la
șase luni. Mi-o redusesem deja până la șase miligrame; în rit
mul sugerat de Marder, mi-ar fi luat trei ani să scap de tot. Nu
îndeajuns de repede. Nu îndeajuns de curat. M-am decis să scad
un miligram pe lună — de șase ori mai rapid decât mă sfătuise
Marder, dar mult mai lent decât le scăzusem vreodată în trecut,
în mod ideal, aș fi scăpată de pastile până la mijlocul verii.
Și m-am pornit. Aveam o misiune. La final, urma să fiu ori
Doamna cu Dosar, ori o combinație rezonabilă între Elyn și
Profesoara Saks. Dar cineva trebuia să dispară.
La recomandarea pe care mi-o făcuse în acea primăvară

dr. Benson, mă înscrisesem într-un grup de sprijin, Asociația
pentru Manie Depresivă și Depresie din Los Angeles — AMDD.
Căutasem un grup de sprijin pentru persoane cu schizofrenie,
ELYN R. SAKS
dar nu găsisem nimic. AMDD era cel mai apropiat lucru. Grupul 341
se întâlnea o dată pe săptămână, într-un spital din apropiere.
Pe cât de teamă îmi fusese de ce ar putea implica să parti
cip într-un grup de sprijin — autodezvăluire totală, prezența și
părerile unor oameni pe care nu-i cunoșteam, bărbați și femei
care se luptau cu propriii lor demoni — mi-a fost surprinzător
de ușor acolo. Aproape toată lumea din încăpere lua un medica
ment sau chiar o combinație de medicamente și niciunuia dintre
ei (chiar și celor care își acceptau boala) nu le convenea absolut
deloc asta. Eram defecți, eram deficienți, nu eram îndeajuns. Pe
cât de multe probleme avea fiecare dintre noi, nimănui din încă
pere nu-i plăcea să știe că soluția la ele se afla într-un micuț fla
con de plastic. Sau în două flacoane. Sau în trei.
— Pur și simplu, nu mai sunt eu când le iau, a spus cineva.
Mă transformă în altcineva.
Câțiva dintre cei de la AMDD nu credeau defel că ar avea
vreo boală, cu atât mai mult una care ar necesita supraveghe
re și medicație constante. Din când în când, cineva mai venea
la o întâlnire într-o stare maniacală — două sau trei săptămâni
la rând — iar apoi, dintr-un motiv sau altul, se decidea să-și ia
pastilele; până săptămâna următoare, arăta și se simțea mult mai
bine. Cu toate astea, spunea ceva de genul:
— Data viitoare, va trebui doar să fac mai multe eforturi. Știu
că poate să-mi iasă data viitoare.
încuviințam; știam exact despre ce vorbea.
Totuși, insistențele mele încăpățânate pe „opoziție" nu erau
întotdeauna bine primite de către cei din grup. Unul dintre prie
tenii mei cei mai apropiați de la AMDD era un bărbat extrem de
inteligent, cam de vârsta mea, care se lupta cu boala lui de ani
de zile. Deși inteligența și capacitatea lui îmi păreau cât se poate

342 de intacte, el renunțase, practic, la orice speranță de a mai reali
za ceva în viață. în schimb, se pensionase pe caz de boală și mai
avusese și diverse îndeletniciri, așa cum simțea nevoia sau după
cum își dorea. Deși îmi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu el,
m-am surprins pierzându-mi din ce în ce mai mult toleranța față
de atitudinea lui față de boală și față de muncă.
— Cred că ai renunțat, i-am spus într-o seară, la cină. Cred că
te-ai dat bătut. îți e mult prea confortabil în rolul unei persoane
bolnave psihic.
în clipa în care mi-au ieșit cuvintele pe gură, am vrut să le
iau înapoi. Expresia de pe chipul lui a fost una care reflecta că îl
rănisem, una chiar de durere. Avusese încredere în mine; acum,
o regreta.
Kaplan spunea uneori că aveam un Supraeu republican când
venea vorba de prietenii mei cu boli psihice. Trăsesem de mine
ani la rând; sforțările astea mă ajutaseră să supraviețuiesc. Așa
că nu eram încă pregătită să le permit altora ceea ce nu-mi per
miteam mie însămi. în retrospectivă, intoleranța mea spusese,
bineînțeles, mai multe despre mine însămi decât despre priete
nul meu. îi cauzase suferință. Și m-a costat o prietenie.
A trecut prima mea lună cu doza de Navane scăzută. Mă

simțeam... nesigură. Mai sunt și alți oameni în încăpere cu mine
și Kaplan? Lucrurile par un pic bizare. Nu știu de partea cui e
Kaplan.
A venit și-a trecut și a doua lună. Acum ajunsesem la doar
patru miligrame. Cursurile se încheiaseră. Puteam să scriu, dar
cu foarte mare greutate — este dificil să te concentrezi când niște
omuleți de câțiva centimetri duc un război nuclear în capul tău.
Cineva îmi strecoară anti-antipsihotice în sânge și mă face să par
ELYN R. SAKS
psihotică. Dar eu nu sunt. în numele lui Dumnezeu, o să vă spun eu 343
când sunt psihotică, mulțumesc foarte mult.
Cu eforturi imense, îmi mascam simptomele în fața lui
Kaplan. Să fi făcut altceva n-ar fi însemnat decât să-i fi dovedit
că a avut dreptate. Stăteam pe fotoliu; îmi controlam luminățiile.
încă o membră din AMDD a încercat, fără să reușească, să
renunțe la pastile. Da, da, se simțea mai bine acum că le lua din
nou.
— Dar mă gândesc că poate doar nu a fost momentul potri
vit pentru biochimia mea, a spus. O să fac altfel data viitoare
când încerc.
în acea seară, vorbind cu Steve la telefon, i-am spus:
— Știu
9 că bolile sunt diferite si
* că medicamentele sunt dife-
rite. Dar, știi, începe să mi se pară că ar fi niște paralele intere
sante între ce încerc eu să fac și ce încearcă să facă cei din grup.
— Serios, chiar crezi? a spus Steve.
Aproape că îi puteam auzi zâmbetul de pe față.
— Hai, mai taci.
Ajunsesem la trei miligrame pe zi. Zilele și nopțile treceau

mai greu acum. Cumplitul efort fizic de a-mi conține corpul și
gândurile mă făcea să mă simt de parcă aș fi încercat să țin în
frâu o herghelie de cai sălbatici. Somnul îmi era superficial și
plin de vise care mă făceau să mă trezesc acoperită de sudoare
și plină de groază. Cu toate astea, am scăzut doza la două mili
grame.
Cu câteva luni înainte, când fusesem invitată să particip la un
atelier în Oxford, acceptasem. Era prea târziu acum să mă mai
răzgândesc fără să înfurii pe nimeni de-acolo, fără să le creez
niște încurcături destul de mari și fără să mă pun într-o postură

344 iresponsabilă profesional. Pe cât de dezorganizată mă simțeam,
trebuia să merg. Ajunsă acolo însă, am reușit cumva să scap ca
prin urechile acului fără să mă deconspir, deși sunt sigură că
tuturor celor de la atelier li s-a părut că sunt cea mai ciudată per
soană pe care au cunoscut-o vreodată. Până în momentul în care
m-am îmbarcat în avionul către casă, eram cu totul la pământ.
Când am intrat în cabinetul lui Kaplan, în prima zi după ce
mă întorsesem, m-am dus direct în colțul încăperii, m-am ghe
muit la podea și am început să tremur. Peste tot în jurul meu
erau ființe malefice, înarmate cu pumnale. Urmau să mă taie în
felii subțiri sau să mă forțeze să înghit cărbuni aprinși. Kaplan
m-a descris mai târziu ca „zvârcolindu-mă în agonie".
— Elyn, trebuie să îți crești doza de medicație, a spus ime
diat. Ești acut și florid psihotică.
— Unu. Efort. Număr. Explozie.
— Ai de gând să iei mai multe medicamente?
Tremuram, dar, în același timp, dădeam din cap că nu. Nu
puteam să iau mai multe. Misiunea încă nu este îndeplinită.
Imediat după aceea, am mers să mă vadă Marder. Nu mă
văzuse niciodată bolnavă; trăise cu impresia (pe care nu încer
casem să i-o schimb) că sufeream de o boală psihotică ușoară
și că principala mea preocupare era să evit DT. Odată ajunsă
în cabinetul lui, m-am așezat pe canapea, m-am chircit și am
început să bolborosesc. Eram o epavă — nu-mi puteam aminti
când dormisem ultima oară sau ce mâncasem. Când mă spăla-
sem ultima dată — în Oxford? înainte să plec la Oxford? Mai
conta, de vreme ce urma să murim cu toții, oricum? Oricine ar fi
intrat atunci în cameră ar fi crezut că Marder trata un om al stră
zii cu schizofrenie. Cu câteva săptămâni mai târziu, mi-a spus
că exact așa arătam.
ELYN R. SAKS
— Explozii de capete și oameni care încearcă să ucidă. E OK 345
dacă vă distrug complet cabinetul?
— Va trebui să pleci dacă asta crezi c-o să faci, mi-a spus
Marder.
— OK. Mic. Foc pe gheață. Spuneți-le să nu mă omoare! Ce-am
făcut greșit? Toate exploziile. Sute de mii cu gândurile. Interdicție.
— Elyn, crezi că ești un pericol pentru alți oameni? Sau pen
tru tine însăți?
— Asta-i o întrebare încuietoare.
— Nu, nu este, a spus el. Vorbesc serios, cred că ar trebui să
fii în spital. Aș putea să-ți fac internarea la UCLA chiar acum și
toată povestea s-ar putea face foarte discret.
— Ha ha ha. Vă oferiți să mă internați? Spitalele sunt greșite,
sunt smintite, sunt nenorocite. Trebuie să stai departe. Sunt
Dumnezeu. Sau am fost. Dau viață și iau viață. Iertați-mă, căci
nu știu ce fac.
— Chiar cred că internarea ar fi o idee bună, a spus Marder.
— Nu, vă mulțumesc atât, dar atât de mult, am răspuns eu.
— Bine, atunci, dar, dacă aș fi în locul tău, aș sta departe de
muncă o vreme. Nu vrei să te vadă colegii așa.
— Mulțumire, zăgăzuire, lovire, la revedere. Pe curând.
Ignorând expresia de pe fața lui, am plecat.
In acea seară, Kaplan m-a sunat acasă.
— Elyn, dr. Marder mi-a spus despre conversația voastră.
Este îngrijorat în ce te privește, cum sunt și eu. Povestea asta
este serioasă, chiar periculoasă. Dacă vrei să previi o internare,
trebuie să-ți iei medicamentele acum.
— O, nu, o, nu, o, nu, am spus, gângurind. Știu că dacă doar
fac mai mult efort, o să pot să scap de pastile. Pastile și paturi.
O să mă culc acum.

346 Undeva în mintea mea, am înregistrat faptul că dr. Kaplan
era mai supărat decât fusese vreodată. Dar misiunea mea nu se
finalizase încă. Doamna cu Dosar încă era în puteri.
Nu știu cum am dormit în acea noapte. Mă simțeam de parcă
brațele și picioarele mi se vor desprinde și-mi vor zbura în toate
cele patru direcții. Poate pur și simplu leșinasem de epuizare. în
dimineața următoare, m-am târât până la birou — ascunzătoa
rea mea, adăpostul meu.
Dar am dat de Ed McCaffery pe coridor. Cu câteva luni înain
te, îi spusesem despre boala mea, dar numai în linii mari. Nimic
nu l-ar fi putut pregăti pentru persoana cu care s-a trezit în față,
smucindu-se din toate încheieturile și arătând de parcă ar fi fost
prinsă într-o tornadă. Am încercat să mă agăț de niște gânduri
coerente, cu o vagă intenție de a-1 păcăli, dar acele gânduri s-au
dezintegrat într-o incoerență totală, fără niciun sens.
— Sunt oamenii ăștia mici cu exploziile. în capul meu.
Mesagerie vocală și interdicție și trebuie să se facă ceva. Mai
e cineva aici? Am fost acolo, iar apoi au spus „x, y și z" și mai
sunt și câmpurile de execuție, dar cine-ar fi putut ști despre con
damnare?
La început, Ed a zâmbit un pic, crezând că făceam un fel de
glumă, dar, pe măsură ce mă ambalam mai tare, a realizat ce se
petrecea.
— Elyn, ce naiba se întâmplă? Prima oară, am crezut că
glumești, dar nu-i o glumă, nu-i așa? Mai știe cineva despre
asta? E OK să mai știe și altcineva?
— Nu m-ar deranja să-i spun lui Michael, i-am răspuns. Nu
Arhanghelul Mihail. Celălalt.
— Stai aici, mi-a spus ferm. Stai aici. O să-1 sun pe Kaplan.
Și pe Donna.
ELYN R. SAKS
Soția de atunci a lui Ed, Donna, era medic. 347
în câteva minute, Ed s-a întors și, în aceeași clipă, a sunat

telefonul. Am ridicat receptorul și l-am auzit la celălalt capăt pe
Michael Shapiro, dragul meu coleg de la bioetică.
— Elyn, cum te simți? m-a întrebat.
— O, atât de bine, mulțumesc. Dar sunt interdicții aici și simt
responsabilă de multe morți. Pe tine te-am omorât deja?
— Dă-i telefonul lui Ed acum, mi-a spus scurt.
Ascultam cu atenție replicile lui Ed.
— Nu, nu, nu putem să-1 sunăm pe vicedecan, a spus, pe un
ton ridicat. Am vorbit cu doctorul ei, o să sune el aici în câteva
minute. O să facem ce spune el. Dar e grav, crede-mă.
Cum am pus receptorul în furcă, telefonul a sunat din nou.
Kaplan.
— Nu o să iau mai multe medicamente, i-am spus. Pot să fac
asta, trebuie doar să mă străduiesc mai mult.
Iar apoi i-am închis.
Dacă aș putea doar să am mai mult control asupra creierului
meu încăpățânat, dacă aș putea doar să mai rezist puțin, misiu
nea mea de a o eradica pe Doamna cu Dosar n-ar eșua. Mă lup
tam pentru Elyn și pentru Profesoara Saks. Nu dădusem nicio
dată greș la nimic, n-aveam de gând să încep acum.
— O să te duc acasă, mi-a spus Ed. Și o să stau un pic cu tine
acolo. Elyn, trebuie să-ți iei pastilele.
— Nu, am replicat. Și da. Nu la pastile, da la dusul acasă.
— N-o să sari din mașină din mers, nu? m-a întrebat.
— Nu. N-o să sar. Gata suntem, să ne înălțăm în sălbatica
și-albastra nesfârșire.
De-a lungul drumului de la școală până în Westwood, Ed a
vorbit fără încetare.

348 — Nu înțeleg, spunea. Cariera ta, scrisul — toate merg bine
când îți iei pastilele, nu? Și-atunci nu-i evident? Adică, faptul că
trebuie să le iei?
Dădeam din cap că nu.
— Nu, răspundeam. Nu e clar. Clar, coșmar, apropiat, stimat.
Stigma victimei. Nu pot da greș.
Odată ajunși în apartamentul meu, Ed a sunat-o pe Donna,
ca să-i spună unde era și cum eram eu.
— Ce vrei să-i fac, s-o leg? a rostit printre dinți în receptor.
Nu suna prea binedispus. Nici eu nu eram.
L-am sunat pe Kaplan.
— Nu vreau să le mai iau! am spus, suspinând.
— Știu că nu vrei, mi-a răspuns. Dar ce faci acum o să te
ducă, în schimb, direct în spital. Trebuie să accepți că suferi de
o boală și că trebuie să iei medicamente ca s-o ții sub control. Nu
este drept, nu este plăcut, dar asta este.
Nu, nu. Nu pot să mai iau pastile și nu pot să fiu internată!
Camera era cuprinsă de un vârtej de demoni, rotindu-se și
batjocorindu-mă, forțe care țâșneau din pereți și din tavan.
Ed nu-i vedea, dar eu știam că sunt acolo. Din clipă în clipă,
ceva monstruos urma să ni se întâmple amândurora.
— Mă atacă, i-am strigat lui Kaplan. Mi-e atât de frică.
Ajutați-mă, vă rog!
— Ai medicamentele acolo? m-a întrebat.
— Da, i-am răspuns.
— Atunci, este momentul să le iei. Treizeci și șase de miligra-
me — optsprezece pastile. Fă asta acum.
Mi-am ridicat privirea. Ed se uita la mine, împietrit. Steve
urma să sune în curând, cum făcuse în fiecare zi, să-mi spună
că era timpul să-mi iau pastilele. Marder îi spunea lui Kaplan să
ELYN R. SAKS
mă interneze. Kaplan îmi spunea că, fără medicamente, urmă- 349
toarea mea oprire era la spital.
— OK, am spus stins în receptor. OK.
Dădusem greș.
Am luat întreaga doză odată. In câteva minute, mă moleșisem
și-mi era somn. Ed a plecat, eu m-am băgat în pat și, cu excepția
câtorva ședințe cu Kaplan, am rămas în casă următoarele câte
va zile.
Nu mai puteam nega adevărul și nici nu-1 puteam schim
ba. Zidul care le ținuse separate pe Elyn și Profesoara Saks de
Doamna cu Dosar se surpase și zăcea fărâmițat la picioarele
mele. Doamna cu Dosar era reală. Acesta era adevărul.
Zile în șir după aceea m-am simțit ca și cum aș fi supraviețuit
unui accident de mașină: cu dureri difuze, epuizată, ca și cum
cea mai slabă pală de vânt m-ar fi putut pune la pământ. Făceam
tot posibilul să evit oglinda din baie, dar iar ajungeam față în
față cu ea, cu femeia cu privirea sălbatică pe care o văzusem
prima oară în oglindă la Warneford: părul încâlcit și murdar;
fața suptă, corpul aproape numai piele și oase. Oricine ar fi
încercat să-mi ghicească vârsta mi-ar fi dat cu douăzeci de ani
peste cea adevărată. Eșec, eșec. Speranța murise, iar eu eram în
doliu. Mi-aș fi dorit să mă înfurii, să tun și să fulger prin casă,
dar eram mult prea obosită ca să pot face altceva decât să pun
mâna pe periuța de dinți și, în cele din urmă, și pe peria de păr.
Psihoza îți absoarbe energia ca o gaură neagră în univers,
iar de data asta, chiar întrecusem orice limită. Mergând greoi
pe trotuare — făcând fiecare pas cu mare grijă, parcă verificând
asfaltul, care ar fi putut în orice clipă să se deschidă și să mă
înghită cu totul —, nu mă puteam gândi decât la bătrânelele
care aveau un astfel de mers și cât de mult le compătimeam.

350 Ideea de a merge la cumpărături — a face liste, a mă urca în
mașină, a merge într-un anume loc și a îndeplini ceva atât de
simplu ca a lua unt, ouă, pâine și cafea — mă copleșea întru
totul. Slavă Domnului că aveam prieteni buni.
In urma unei pierderi, oamenii gravitează în mod natural
către ce le este familiar, pentru a găsi alinare. Asemenea unui
animal rănit, m-am adăpostit în peștera mea și m-am înconju
rat cu obiecte și voci familiare. Vorbeam ore întregi cu Steve la
telefon, reluând fiecare hotărâre pe care o luasem, încercând să
dau un sens haosului, îndoindu-mă de ce făcusem, de cum o
făcusem și încercând, de fiecare dată, să modific maniera în care
se sfârșiseră lucrurile. Aveam ședințe cu Kaplan, în care „ți-am
spus eu" era în aer, dar nu a fost niciodată rostit. îmi petreceam
timpul cu prietenii care mă văzuseră bolnavă, nu mă respinse
seră și, în mod ciudat, păreau să țină la mine.
Și, într-un final, am revenit în biroul meu de la Facultatea de
Drept, unde încercam să lucrez la un articol și să-mi pregătesc
cursurile din toamnă. Dar, în cea mai mare parte a timpului,
ascultam muzică clasică și îmi luam lungi pauze de somn pe
canapeaua din birou. Până una-alta, canapeaua încă era a mea;
pereții erau ai mei, cărțile și lucrările erau ale mele și ușa birou
lui avea înscrisă pe ea numele meu. Când ți-e teamă că vei cădea
în gol, te agăți de orice ai la îndemână.
Până la începerea cursurilor din acea toamnă, eram deja oare
cum înapoi pe picioare, capabilă să mă concentrez și autentic
entuziasmată de întâlnirea cu studenții și colegii pe care nu-i
mai văzusem în timpul verii. Cred că cel mai simplu mod de
a arăta cum stăteau lucrurile ar fi că era ca și cum aș fi avut o
gripă foarte urâtă; a durat ceva să treacă cu totul, dar în fiecare
zi mă simțeam ceva mai bine. Chiar și în însorita Californie, cu
ELYN R. SAKS
cele două anotimpuri ale ei, septembrie îți creează întotdeauna 351
sentimentul special că urmează ceva promițător.

în ciuda urâtelor si nefericitelor mele bătălii cu medicatia,
reușisem să mă mențin în grafic cu privire la planul meu inițial
de titularizare — acela de a scrie și a publica destule lucrări,
încât să am o „rezervă" în cazul în care m-aș îmbolnăvi și ar
trebui să-mi iau timp liber. Publicasem deja câteva articole în
reviste juridice asupra capacității de discernământ și dreptului
de a refuza tratamentul, iar lucrarea pe care o scrisesem pentru
cursul despre Freud al lui George Mahl apăruse într-o revistă
psihanalitică. îmi terminasem și prima lucrare cu privire la res
ponsabilitatea penală a persoanelor cu tulburare de personali
tate multiplă și începusem să schițez alte câteva, în care explo
ram în continuare chestiuni privind TPM și legea. Din motive
evidente, psihanaliza și justiția deveniseră principalele mele arii
de interes și de cercetare.
Câțiva membri ai catedrei din Facultatea de Medicină a UCS
remarcaseră lucrările pe care le publicasem și am fost atât încân
tată, cât și flatată când mi s-a propus o poziție acolo. Am accep
tat bucuroasă, dar am și simțit că era necesar să mă retrag din
grupul de suport AMDD — poziția de la medicină era în cadrul
departamentului de psihiatrie și nu-mi puteam asuma riscul ca
boala mea să fie cumva expusă, și cu siguranță nu înainte de
a-mi obține titularizarea. L-am sunat pe Steve Wizner de la Yale
și i-am spus că îmi depășisem statutul de-o viață de pacient și
devenisem colega unei întregi facultăți de medicină.
— M-am infiltrat în liniile inamice, i-am spus.
Sunetul râsului său mi-a umplut sufletul.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU
Lucrurile nu mergeau bine cu Kaplan. Indiferent ce făceam

sau spuneam, îi puneam răbdarea la încercare. Spre exemplu,
îmi făcusem un control medical de rutină, în timpul căruia doc
torul îmi descoperise un nodul la tiroidă care necesita o biop
sie. Ulterior, m-a consultat un endocrinolog, care mi-a spus
că probabil sufeream de sindromul Marfan, o boală geneti
că a țesutului conjunctiv, care, în cazul femeilor, conduce la o
speranță de viață în jur de patruzeci și cinci de ani (în ultimii
ani, cercetările au dus la o aproximare la peste șaizeci de ani). La
momentul respectiv, eu aveam treizeci și șapte. Am fost devas
tată și complet cuprinsă de angoasă.
Așa că am făcut ce fac întotdeauna — am găsit articole des
pre Marfan, le-am citit pe nerăsuflate pe toate și m-am regăsit pe
fiecare pagină. Aveam, cu siguranță, toate caracteristicile fizice:
înaltă și slabă, cu încheieturi foarte flexibile, un puls ridicat și o
hemoragie cerebrală în istoricul medical. Eram condamnată la
moarte, știam asta cu certitudine. Sfârșitul era iminent.
— Lincoln a avut Marfan, i-am spus, printre hohote de plâns,
lui Steve.
— Dar nu din cauza asta a murit, Elyn. Haide, adună-te. Pur
și simplu, nu te duce la teatru.
ELYN R. SAKS
Kaplan n-a pierdut niciun pic de timp în a-mi spune că era 353
de părere că toată povestea era o absurditate, desființând-o fără
drept de apel.
— Doctorul face din țânțar armăsar, a spus.
— E expert în domeniu, am protestat eu. Profesor doctor la
UCLA. Și a zis că ar fi „surprins" dacă n-aș avea Marfan. De ce
nu luați asta mai în serios?
Rezultatele investigațiilor medicale au demonstrat că,
Într-adevăr, nu aveam sindromul Marfan. Dar asta nu mi-a oprit
psihoza de la a se furișa pe la colțuri pentru următoarele câteva
zile. Trebuia să recunosc: eram o ipohondră get-beget. Corpul
mă trădase de atâtea ori în trecut, așa că de ce se aștepta Kaplan
să mă comport ca și cum nu ar mai putea niciodată s-o facă?
Iar la scurtă vreme după aceea, într-o zi, am revenit la tema
tica familiară:
— M-am tot gândit, i-am spus. Poate, dacă aș lua anxiolitice,
aș putea să scap de medicația antipsihotică.
Kaplan și-a ieșit din fire.
— Ți-am spus în mod repetat că va trebui să rămâi pe
medicație pentru tot restul vieții, că încercările de a renunța la
medicamente te mențin blocată în același loc — de la bine, la
delir și înapoi la bine.
Efectiv țipa.
— Nu voi mai tolera așa ceva de acum înainte! Dacă îți mai
reduci doza o dată, nu mai poți rămâne la mine în terapie. De
fapt, nu poți nici măcar să mai vorbești despre scăderea dozei și
să rămâi în terapie. De-acum, s-a terminat cu toate astea.
Expresia de pe chipul lui trăda o reală furie. Și cu asta, gata.
Nu se mai putea pune în discuție medicația cu Kaplan. Subiectul
se încheiase.

354 Steve i-a dat dreptate. în ce-1 privea pe el, după ultimul epi
sod, datele erau clare.
— Când îți reduci medicația, judecata îți e compromisă, mi-a
spus. De fiecare dată, ești prinsă într-o spirală descendentă, iei
numai decizii proaste, una după alta, niciuna dintre ele în inte
resul tău. E... obositor. N-ai obosit și tu?
O, Doamne, ba da, obosisem — eram obosită de-a fi singu
ră, de-a o lua razna, de-a ajunge într-un punct mort. Atâția ani
mă opusesem „cârjei" pastilelor — să le iau însemna că voința
îmi era prea slabă, că eu însămi eram prea slabă. Dar acum
începusem să-mi pun la îndoială propriile convingeri. Spre
exemplu, dacă mi-aș fi rupt un picior și-aș fi avut nevoie de o
cârjă, aș fi folosit-o fără să mă gândesc de două ori. Creierul
meu nu merita la fel de multă îngrijire ca picioarele mele?
Adevărul era că aveam o boală care necesita medicație. Dacă
nu o luam, mă îmbolnăveam; dacă o luam, mă făceam bine.
Nu știu de ce a trebuit să tot învăț asta cu atâtea chinuri, dar
așa a fost necesar.
Un prieten a folosit metafora curenților marini: ești prins în
vârtej și primul tău instinct este să te opui. Cu cât te lupți mai
tare, cu atât consumi mai multă energie. Dar adevărul obiec
tiv este că vârtejul este mai puternic decât tine; nu poți să-1
învingi și, dacă vei continua să încerci s-o faci (dacă recurgi la
o „încăpățânare dezadaptativă", cum continuam eu s-o fac), te
îneci. Lecția simplă (pe care o învață din nou și din nou, în fie
care an, surferii din California) este să nu te mai opui și să te lași
dus de curent. Cruță-ți forțele, nu mai lupta și curentul însuși
te va împinge în afara pericolului, în ape mai liniștite. în acel
moment, dacă ți-ai conservat energia, poți să ajungi singur îna
poi la mal. Dar, la început, trebuie să te predai vârtejului.
ELYN R. SAKS
Pe cât de exasperant și de înspăimântător fusese, pentru pri- 355
etenii și medicii mei, procesul în care, ani la rând, jonglasem cu
pastilele, înțeleg acum cât de important a fost pentru mine s-o
fac; a fost o etapă de dezvoltare necesară, prin care trebuia să
trec pentru a deveni eu cea întreagă. A fost singurul mod prin
care mi-aș fi putut accepta boala.
Așa că mi-am promis să continui să iau Navane și să nu mai
fac alte experimente. Ce s-a întâmplat după aceea a fost o sur
priză plăcută: aproape imediat, chiar mă simțeam bine. încă o
dată, am învățat că nu încăpățânarea sau disciplina mea erau
cele care țineau demonii la distanță; medicamentele făceau asta.
Știam că demonii nu dispăruseră; găseau, în fiecare zi, moduri
prin care să-mi amintească, indiferent cât de subtile erau acele
atenționări. Dar, cu toate astea, erau în spatele ușii, iar ușa era
bine ferecată, cel puțin deocamdată. Și, în plus, m-am decis că
existau alte părți, mai interesante, ale vieții mele, spre care meri
ta să-mi îndrept atenția.
***
Cunoscusem pe cineva, cineva care îmi plăcea. Numele lui

era David și era microbiolog — și părea să mă placă. M-a invi
tat chiar la o întâlnire, prima, de la cea din vremea studenției
la drept. Prima întâlnire a mers bine. A doua întâlnire a mers
binișor. La scurtă vreme însă, începuse să mă preseze în
direcția sexualului. Nu eram pregătită pentru asta, nici cu el,
nici cu altcineva, iar lucrurile au continuat, dar nu cu ușurință.
După o perioadă, să fiu cu David nu mai însemna să simt plă
cere, ci tensiune, iar tensiunea era ultimul lucru de care aveam
nevoie.

356 Nu ne-am mai văzut, dar am rămas prieteni buni până în
ziua de azi. Este un om bun, inteligent și amuzant, cineva a
cărui prietenie o prețuiesc. încheierea relației fusese o decizie
bună, dar mă întristase. Nu pentru că eu și David nu mai eram
împreună, ci din cauza unei întrebări mai serioase: exista cine
va undeva pentru mine? Multe dintre colegele mele își puse
seră viețile personale în așteptare, pentru a-și finaliza studiile
sau a-și începe cariera, dar, în ultima vreme, multe dintre ele își
găseau parteneri, se îndrăgosteau, făceau copii — trăiau genul
de viață pe care eu abia dacă mi-1 puteam imagina. Mă uitam la
filme în care oamenii se întâlneau și se îndrăgosteau, iar eu doar
stăteam acolo, simțindu-mă ca și cum aș fi aterizat de pe altă
planetă. La naiba, vreau și eu asta. Intimitate și dragoste, și încre
dere, și senzația brațului cuiva în jurul umerilor mei, și a mâinii
cuiva într-a mea. Doamna cu Dosar nu mai avea nimic de spus
în perioada asta, iar Profesoara Saks mergea liniștită pe drumul
ei. Deci, ce urma să facem în privința lui Elyn?
Cu cât exploram mai mult tulburarea de personalitate mul

tiplă, cu atât mă intriga mai mult și, de vreme ce articolul des
pre TPM fusese bine primit, m-am gândit că aș putea încerca să
scriu o carte despre ea. Ca parte din pregătire, trebuia să mă gră
besc cu prezentarea clinică a tulburării. Prin urmare, am mers o
dată pe săptămână, timp de câteva luni, la un spital local, unde
am cunoscut persoane care chiar fuseseră diagnosticate și erau
tratate pentru TPM.
Prima tânără cu care am vorbit era absolut încântătoare —
îndrăzneață, fermecătoare și dedicată terapiei și dorinței de a se
face bine. Mi-a spus că se măritase de curând, dar abia după doi
ani de logodnă, timp în care iubitul ei, ca urmare a propriilor lui
ELYN R. SAKS
insistențe, o ceruse de soție și primise acceptul din partea fiecă- 357
reia dintre personalitățile ei alternante!
M-am uitat și la o sută de ore de înregistrări video cu pacienți
cărora li se administra un instrument de evaluare clinică, numit
Interviul Clinic Structurat pentru Tulburările Disociative (SCID-D).
Deși se pot aduce, cu ușurință, argumente cu privire la diagnos
ticarea eronată cu TPM — și uneori chiar la crearea ei de către
specialiștii înșiși —, mi-a fost cât se poate de clar, urmărind
acele înregistrări, că TPM este un fenomen autentic.
în mod ciudat (dar, din fericire), faptul de a fi într-un spital și
a vedea alți pacienți fiind evaluați cu SCID-D nu m-a agitat deloc
și nici nu mi-a trezit demonii. Nu aveam prea multe în comun
cu acești pacienți, deși i-am putut observa pe unii dintre ei, care
aveau, în mod evident, TPM și care o negau cu desăvârșire (ei
bine, acest comportament îmi era extrem de familiar). Urmărirea
procesului chiar mi-a deschis ochii față de unele dintre asemă
nările existente între majoritatea bolilor psihice; se pare că toți
avem zone care coincid parțial cu ale altora.
în timp ce lucram la cartea asupra TPM, am avut o
conversație telefonică foarte amuzantă cu unul dintre nepoții
mei. La momentul respectiv, avea în jur de zece ani și m-a între
bat ce făceam la birou în ziua aceea.
— Scriu o carte despre personalitățile multiple, i-am răspuns.
— Ce-i aia? a întrebat el.
O, Doamne, mi-am zis; cum fac să ies din asta?
— Ei bine, unii oameni cred că au o mulțime de alți oameni
înăuntrul lor, i-am spus. Și dacă unul dintre acești oameni face
ceva rău, ar trebui să meargă toți la închisoare?
S-a gândit un pic la asta, am mai vorbit puțin și apoi am
încheiat convorbirea.

358 Câteva zile mai târziu, m-a sunat fratele meu.
— Ce i-ai spus copilului ăstuia? m-a întrebat, părând cam
supărat pe mine. Ieri, făcea prostii, iar maică-sa i-a spus să înce
teze. Nu voia să se potolească, așa că, până la urmă, l-a între
bat: „Ce Dumnezeu se-ntâmplă cu tine azi?" Iar el i-a răspuns:
„N-am făcut eu nimic, era altcineva înăuntrul meu!"
In toamna celui de-al cincilea an la UCS, mi-am depus dosa

rul de titularizare: cinci articole lungi, patru articole mai scur
te și o propunere de carte extrem de detaliată. Atât Ed, cât și
Michael mă încurajaseră foarte mult. Lucrările mele urmau să fie
citite de o subcomisie, formată din trei persoane, care urma să
le trimită, apoi, unui număr de aproximativ doisprezece recen-
zori; când veneau înapoi recenziile, subcomisia trebuia să se
întrunească și să voteze; iar apoi, lucrările trebuiau să ajungă
în fața întregului grup de profesori titulari, membri ai catedrei
Facultății de Drept. In cele din urmă, catedra urma să primească
buletine de vot și să aibă la dispoziție o săptămână pentru a tri
mite urna decanului. Rezultatul votului decidea dacă voi deveni
profesor titular.
Anul trecuse liniștit, chiar lin. îmi țineam cursurile și scriam.
Petreceam timp cu prietenii. II vizitasem pe Steve în Ann Arbor,
unde își finaliza doctoratul în psihologie clinică. Rămăsesem pe
medicație, la o doză care îi părea acceptabilă lui Kaplan. Deși nu
mai avusesem alte întâlniri, îmi atrăsese cineva atenția, anume
un bibliotecar, care lucra în biblioteca Facultății de Drept. Era
blond și atrăgător, dar deschis și modest — cămăși din flanel,
părul prins într-o codiță. Nu era la fel de înflăcărat ca majo
ritatea studenților; nu era nici atât de sobru, ca marea parte a
profesorilor. Se afla undeva la mijloc și părea să se simtă acolo
ELYN R. SAKS
ca acasă. Am descoperit că numele lui era WilL Lucra de ceva 359
vreme acolo. Cineva mi-a spus că, în timpul liber, confecționa
mobilier și se ocupa de grădinărit. După ce ne-am intersectat o
dată sau de două ori, a început să îmi zâmbească atunci când mă
vedea. Avea un zâmbet foarte frumos. Ia te uită, m-am gândit. Se
poate să fi roșit. Sunt destul de sigură că am roșit.
Mă plânsesem la un moment dat lui Kaplan că, în ziua

respectivă, la prânz, eram cea mai în vârstă persoană de la masă
și că nu prea îmi plăcuse asta.
— A, vrei să spui că ești un boboc care nu vrea să devină rață!
Le-am spus povestea asta unora dintre prietenii mei. Și,
de-atunci, obținerea titularizării la UCS a fost poreclită „a deve
ni rață".
Urnele de vot au plecat din biroul decanului într-o vineri din
februarie, la patru ani și jumătate după ce ajunsesem, pentru
prima oară, la Facultatea de Drept UCS. A trecut o săptămână
întreagă. Vinerea următoare stăteam în biroul meu — să bată
cineva la ușă, vă rog. Sau să mă sune. Sau să-mi trimită un e-mail.
Sau un porumbel voiajor pe fereastră. Ceva, orice. La mijlocul
acelei după-amiezi, a sunat, în cele din urmă, telefonul. Am răs
puns, tremurând.
— Felicitări, doamnă profesor Saks, mi-a răspuns decanul.
Profesoara Saks. Reușisem; eram profesor titular la Facultatea
de Drept Gould din cadrul Universității din California de Sud.
Devenisem, în sfârșit, o rață. Un coleg mi-a făcut cadou un tri
cou marca The Mighty Ducks19 ca să puncteze momentul.
19 Anaheim Ducks, cunoscută sub denumirea populară de The Mighty Ducks (Mărețele
Rațe), nume bazat pe filmul omonim din 1992, este o echipă americană de hochei pe
gheață profesionist, la al cărei logo se face aluzie în text. (N.t.)

360 Moment în care am făcut ceea ce devenise deja previzibil:
am devenit psihotică. Schimbarea, fie bună, fie rea, nu mi-a priit
niciodată. „Un avion mare cu reacție poate să pătrundă lin prin
curenți puternici și rafale vijelioase", e vorba lui Steve. „Dar
un mic avion cu elice poate să ricoșeze și din cauza unei brize
slabe." Avionul meu era unul tare mic; obținerea titularizării era
un vânt, deși plăcut, extrem de puternic, iar timp de câteva săp
tămâni, a amenințat să mă prăbușească cu totul.
In acea seară, colegii mei m-au scos la cină, să sărbătorim. Nu
am vrut să-i deranjez anunțându-i că entități din cer îmi folo
seau creierul pentru a răspândi moarte și distrugere de-a lun
gul și de-a latul pământului — asta ne-ar fi stricat un pic seara
(ca să nu mai spun că i-ar fi făcut să-și pună la îndoială voturi
le). Am vorbit cu Kaplan, mi-am crescut de bunăvoie doza de
medicație și am tot încercat să mă adun o vreme, timp în care
demonii dansau în colțurile fiecărei încăperi în care intram. Iar
apoi, totul a revenit, din nou, la normal. Doamna cu Dosar s-a
retras; Profesoara Saks era titulară. Și a venit momentul să-mi
redirecționez atenția către cel mai în nevoie membru al acestui
trio, Elyn.
— Odată cu titularizarea, mi-a spus Kaplan, problematica
centrală a vieții cuiva se modifică, dintr-una a supraviețuirii, în
una a dorinței.
OK, supraviețuisem. Așadar — ce îmi doream?
îmi luase cinci ani să învăț cum să-mi folosesc constructiv
timpul petrecut cu Kaplan. La început, îmi adusesem psihoza
în ședințe, la fel cum făcusem cu dna Jones și cu White. între
timp, lucrasem la a-mi ține simptomele invizibile pentru aproa
pe toți prietenii mei din LA, cu câteva excepții — și, chiar și în
aceste cazuri, îmi împărtășeam gândurile psihotice rar sau când
ELYN R. SAKS
mă simțeam extrem de rău și, efectiv, nu mă mai puteam abține. 361
Dar cu Kaplan, puteam să-mi las garda jos, în același mod în
care cineva s-ar odihni un pic pe o bancă, la umbră, în timpul
unui urcuș lung și anevoios.
Dar, așa cum îmi indicase, din nou și din nou, Kaplan ajunse
se la concluzia că acea bancă îmi devenise prea confortabilă și, în
cele din urmă, îmi dăduse un ultimatum: nu mai puteam rămâ
ne așezată acolo. Umplerea ședințelor noastre cu nimic altceva
decât deliruri psihotice nu mai era o opțiune. In schimb, trebuia
să vorbim despre viața pe care mi-o doream și despre cum boala
mea mă împiedicase de atâtea ori să o obțin.
A fost o strategie foarte riscantă din partea lui Kaplan și, la
început, am fost înspăimântată. Dacă nu-mi puteam aduce psi
hoza în acea cameră, unde o puteam duce? Dar el m-a ajutat în
tot acest parcurs; îmi întrerupea gândurile delirante, le oprea
și mă redirecționa — către profesia mea, studenții mei, scrisul
meu, prietenii mei. Ședințele noastre au început să se centreze
din ce în ce mai puțin pe psihoză; și din ce în ce mai mult pe
viața mea „reală". In al șaselea an împreună — anul ce a urmat
titularizării —, Doamna cu Dosar mai avea doar apariții rare,
episodice, nemaifiind personajul principal. Era timpul să mă
ocup de alte lucruri.
Schizofrenia este o boală care atinge, în majoritatea cazurilor,

oameni tineri, aflați la sfârșitul adolescenței sau trecuți puțin
peste douăzeci de ani — o perioadă în care ar trebui să învățăm
să ne facem prieteni, să îi păstrăm și să ne găsim drumul în
lume. Dar schizofrenia te poate abate de la acest drum chiar
și pentru trei sau patru ani — și, uneori, pentru totdeauna. De
fapt, în ciuda progreselor în cercetare și tratament, statisticile

362 recente arată că numai una din cinci persoane afectate de schi
zofrenie va avea posibilitatea de a locui singură și a avea un loc
de muncă.
Intrările și ieșirile din propria-ți viață (din cauza episoadelor
psihotice sau a internărilor) nu sunt la fel cu a coborî dintr-un
tren la o stație și a te urca, mai târziu, la o alta. Chiar și dacă te
poți urca înapoi (iar șansele nu țin cu tine), vei fi acolo singur.
Cei cu care te urcaseși la început sunt acum cu mult, mult îna
intea ta, iar tu ai rămas blocat undeva, încercând să-i prinzi din
urmă.
Un element-cheie al legării unei prietenii este împărtășirea
istoriei personale, ceea ce poate fi privit drept un ritual foarte
primejdios dacă ești schizofrenic. Golurile din viața ta — cum le
vei explica? Ai putea oricând să inventezi povești, dar să începi
o prietenie printr-o minciună cu privire la viața ta nu este foar
te confortabil. Sau ai putea să nu spui nimic despre cum ți-ai
petrecut ultimii câțiva ani, ceea ce oamenilor li se va părea ciu
dat. Sau ai putea alege să le spui despre boala ta și să afli, pe
propria piele, că cei mai mulți nu sunt pregătiți să afle despre
ea. Boala psihică are atașată stigmatizarea, iar acea stigmati
zare poate cauza reacții negative chiar și din partea celor mai
drăguțe persoane, cu intenții și suflete bune. Chiar și pentru
astfel de oameni, cei care suferă de boli psihice sunt alții; nu
sunt ca noi.
La un moment dat, în al cincilea an la UCS, eram în drum
spre a lua cina cu una dintre administratoarele Facultății de
Drept și îi povesteam despre un articol pe care îl scriam, asupra
dreptului de a refuza medicație psihotică.
— Mie mi-e frică de oamenii bolnavi psihic, a spus Leslie. Pot
fi violenți și pot ajunge să facă rău multor persoane.
ELYN R. SAKS
Oarecum surprinsă, i-am explicat cu răbdare ce demonstrau 363
cercetările.
— Vasta majoritate a persoanelor bolnave psihic nu sunt cu
nimic mai periculoase decât oricine altcineva, i-am zis, și prezin
tă chiar o tendință la violentă mai mică decât multe altele.
9 9
— Nu știu, a spus Leslie. Nu pot să nu mă gândesc că sunt

capabili de cine știe ce. Poate sunt prejudecățile mele. Adică, nici
n-am cunoscut niciodată pe nimeni care să aibă o boală psihică.
Am zâmbit ștrengărește și i-am răspuns:
— Adică n-ai cunoscut niciodată pe nimeni despre care să știi
că are o boală psihică.
Leslie a mimat o expresie de teamă și mi-a replicat:
— Ai putea să mă duci înapoi la mașina mea acum?
Am bufnit amândouă în râs.
„Nebunii" nu devin subiect de discuție când își gestionează
viața cu succes; auzim de ei numai când se întâmplă ceva îngro
zitor. Femeia care și-a înecat copiii; bărbatul care a oprit mașina
pe calea ferată, ca să se sinucidă, dar a sărit din ea și a privit la
cum au murit la impact, în locul lui, oamenii din tren. Bărbatul
care l-a ucis pe John Lennon; bărbatul care a încercat să-1 asa
sineze pe președintele Reagan. John Nash, matematicianul care
a luat Premiul Nobel și a cărui viață a fost povestită în filmul
O minte sclipitoare, este excepția care confirmă regula.
Există în noi toți o tendință foarte puternică să vorbim despre
traumele noastre. „Un episod psihotic este la fel ca o experiență
traumatică", spune Steve. Și cred că Steve are dreptate când
vorbește despre psihoză ca despre o traumă. Pentru că psiho
za, Într-adevăr, te traumatizează, cam în același mod în care te
va traumatiza faptul de a te strecura printre focurile de armă
într-o zonă de război sau de a avea un grav accident de mașină.

364 Și cea mai bună metodă de a îndepărta puterea traumei este să
vorbești despre ce ți s-a întâmplat.
Când și dacă pot, cei care au avut experiențe traumatice
vor povesti, din nou și din nou, prin ce au trecut. Povestirile
și repovestirile pot ajunge agasante pentru prieteni, dar sunt
un lucru sănătos și important, iar prietenii buni îl vor încura
ja. In ce privește psihoza însă, trebuie să cauți, cu atenție, un
echilibru între impulsul de a povesti și consecințele inevitabile
ale povestitului. Dezvăluirea adevărului, chiar și față de cineva
pe care îl cunoști și în care ai încredere, aduce cu sine proprii
le complicații. Oamenii care suferă de schizofrenie — oamenii
ca mine — citesc ziarele și urmăresc știrile de seara de la tele
vizor. Vedem cum este portretizată boala și cum este cel mai
posibil să ne perceapă un prieten nou, odată ce ar afla adevă
rul. înaintăm cu mare precauție, pentru că așa trebuie. Să facem
altfel ar însemna să fim... ei bine, nebuni.
Ajungând la ce voiam să spun cu asta, facem un salt îna
inte la 11 septembrie 2001. Steve m-a sunat dis-de-dimineață
din Washington, D.C., să-mi spună despre atacurile îngrozi
toare asupra New York City și Pentagonului. Era cu trei ore
mai devreme în Los Angeles. Știa că mă va găsi încă în pat și
voise să-mi dea el veștile, cât mai delicat cu putință, decât să mă
lovească vocea venită de la un radio dat la maximum sau a cuiva
urlând în parcarea facultății.
în acea zi, aveam o ședință cu Kaplan de dimineață; era
încă prea devreme ca el să fi auzit știrile. Am început ședința
într-o stare emoțională de surescitare, spunându-i despre cum
națiunea se afla sub asediul teroriștilor și mii de oameni muri
seră sau urmau să moară. Cu grijă, Kaplan a început să împin
gă conversația într-o altă direcție — moment în care s-a anunțat
ELYN R. SAKS
prin difuzoare că trebuia să evacuăm clădirea. Chiar și astăzi, 365
sunt convinsă că dr. Kaplan crezuse că eram în mijlocul unui
episod psihotic.
în afara celor doi ani de izolare de la Oxford, reușisem, în

ciuda tuturor dificultăților, să îmi fac și să îmi păstrez câțiva pri
eteni buni, cu care ținusem legătura, care erau loiali și cărora le
eram dragă. Dar viața mea sentimentală lipsea cu desăvârșire.
Puteam număra pe degetele de la o singură mână la câte întâl
niri fusesem din primul meu an de studenție de la Vanderbilt.
Nu aveam nici cea mai mică idee despre cum i-aș putea atrage
cuiva atenția. Nu știam să flirtez; nu știam cum să-i arăt cuiva că
sunt interesată de el; nu știam cum să-mi dau seama dacă este
el interesat de mine. Era ca și cum lipsisem de la școală, la lecția
despre „cum să fii fată".
Spre exemplu, era Will, bibliotecarul cel drăguț. Zâmbetul
lui când mă vedea era unul autentic, dar nu știam cum să răs
pund la el. Așa că i-am zâmbit înapoi, cu titlu de încercare. Data
următoare când am venit la bibliotecă, am înghițit, am tras aer
în piept și am spus „Bună."
— Bună, mi-a răspuns și el.
OK, acum ce fac? Ce-ar trebui să se întâmple în continuare?
Trec câteva zile. Mă duc din nou la bibliotecă. Zâmbesc și eu,
zâmbește și el.
— Bună, îi spun.
— Bună, spune și el.
— Am, ă, am auzit că faci mobilă, am reușit într-o zi să con
tinui, bâlbâindu-mă. Mi-ar plăcea tare mult s-o văd într-o zi. Eu
abia dacă am ceva mobilă în apartament; e, asta cel mai probabil
pentru că locuiesc mai mult la birou. Taci, Elyn. Taci odată.

366 — Sigur, mi-a răspuns. Mi-ar plăcea să ți-o arăt. Nu e mare
lucru, dar îmi place s-o fac.
Am încuviințat.
— E, OK, bine, am zis eu. Poate luăm prânzul împreună
într-o zi.
— OK, excelent, a zis el. Hai să facem asta.
Am ieșit din biblioteca facultății de parcă întreaga clădire era
în flăcări.
A trecut timpul și, în cele din urmă, Will a plecat de la biblio
teca facultății. Dar ne mai întâlneam întâmplător, iar într-o zi, a
sunat telefonul.
— Bună, a spus vocea unui bărbat, la celălalt capăt. Sunt Will.
De la bibliotecă? Mă întrebam dacă ai fi liberă la prânz într-o zi,
săptămâna asta.
Am mers într-un mic restaurant italian aproape de campus
și chiar am reușit să înghit niște mâncare. Mi-a povestit des
pre mobilă, despre cât de mult iubea să lucreze la ea, despre
cum folosea cele mai bune feluri de lemn și de vopsele și des
pre cum îi lua zile întregi să proiecteze și să finalizeze o piesă.
Și avea și un papagal, pe care îl dresase și pe care îl iubea. Iar
apoi, mai era și grădinăritul, o sursă de imensă plăcere pentru
el. Fascinată, cred că mai mult am încuviințat din cap.
Ziua următoare, Will a apărut pe neașteptate la mine la birou.
Avea în mână o frumoasă pană de pasăre multicoloră. A venit
până lângă biroul meu, a luat o bucată de bandă adezivă și a
lipit pana pe monitorul computerului meu.
— E de la papagalul meu, mi-a spus, iar apoi a plecat.
Am stat acolo mai bine de cincisprezece minute, hipnotizată
de pană. Era singura decorațiune din biroul meu — nu aveam
poze, tablouri, nu existase nicio încercare de a crea o atmosferă
ELYN R. SAKS
sau vreo alegere de estetică personală; pereții erau goi. Nu avu- 367
sesem niciodată nimic decorativ în niciunul dintre birourile pe
care le ocupasem; nu crezusem că aș fi meritat-o, așa că părea
potrivit să nu fie nimic nicăieri. Iar acum apăruse această mică
pană. Efectiv strălucea.
în acea seară, vorbeam la telefon cu Kenny, de la Vanderbilt.
— Kenny, am o întrebare. Crezi că un tip care îi smulge o
pană păsării lui și mi-o aduce mie chiar ar putea să mă placă?
L-a bufnit râsul.
— Nu știu, Elyn, dar un lucru e sigur — te place mai mult
decât își place pasărea.
Cam la o săptămână, am primit o scrisoare de la Will — o
scrisoare adevărată, scrisă de mână și ilustrată cu flori desena
te de el. Mă întreba dacă mi-ar plăcea să facem o excursie de-o
zi până la Rezervația de Maci de lângă Lancaster, California.
Fiind primăvară, macii tocmai înfloriseră și era extrem de fru
mos acum acolo. Mi-aș dori să merg?
— Da, i-am spus când l-am sunat. Mi-aș dori foarte mult asta.
Era Într-adevăr frumos acolo și a fost minunat să fiu în afara
campusului pentru o zi întreagă. Florile erau splendide — întin
deri nesfârșite de maci, de nuanțe de la portocaliu arzător la ivo
riu și crem. Dar în ciuda soarelui care strălucea deasupra noas
tră, era răcoare; primăvara venea cu ceva întârziere în acel an.
Uimită de mine însămi, tot făceam aluzii la faptul că îmi era frig,
îmi doream brațul acelui bărbat în jurul meu. Chiar îmi doream
brațul acelui bărbat în jurul meu. Dar nu s-a întâmplat asta.
La sfârșitul zilei, când m-a lăsat acasă, Will a ezitat o clipă în
timp ce ne luam la revedere. Iar apoi s-a aplecat și m-a sărutat. A
fost un sărut lung și de o mare tandrețe. A fost minunat. A fost
fantastic. A fost chiar mai bine decât să-mi fie publicat un articol.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI
Demult, în New Haven, White îmi spusese că obținerea titu

larizării le eliberează drumul universitarilor spre cele mai mari
reușite profesionale. Speram că avusese dreptate, pentru că erau
atât de multe lucruri pe care voiam să le fac, iar acum aveam
libertatea să mă apuc de ele. Pentru prima oară, după ani de
zile, puteam să trag aer în piept, să privesc în jur și să mă gân
desc cu entuziasm la viitor. De fapt, anticipasem titularizarea
în aceeași manieră în care un adolescent așteaptă cu nerăbdare
majoratul: felicitări, este oficial, ai devenit adult! Deci — ce urma
în continuare?
In privința vieții mele personale, nutream o speranță fragi
lă, dar crescândă pentru o relație cu Will. Primele noastre clipe
împreună au fost șovăitoare și adorabile; el era tandru și blând
și, mai mult decât orice altceva, mă distram cu el. In ciuda fap
tului că am ceea ce cred că este un destul de mare simț al umo
rului, nu mă mai distrasem atât de mult dinainte de a mă îmbol
năvi. De câte ori ieșeam pe undeva și auzeam oameni râzând
împreună, mă întorceam către sunetul acela în cam același mod
în care o floare se întoarce către soare. Să râzi, să tachinezi; să
nu-ți fie teamă să faci sau să spui ceva stupid sau stângaci, pen
tru că, și dacă ai face-o, ai fi iubit oricum și ai ști întotdeauna
ELYN R. SAKS
asta. Cum ar putea fi să te simți ca acasă în viața cuiva și să 369
nu fii singur? Să merg prin campus și să-1 văd pe cel pe care-1
iubesc îndreptându-se spre mine și să mă gândesc uite-l — el e
omul meu?
îmi doream acest lucru și, încet-încet, am început să cred
că mi s-ar putea Într-adevăr întâmpla. încă nu-i spusesem lui
Will despre mine, deși știam că va trebui s-o fac. Ar fi fost
o ușurare, dar voiam să fiu sigură pe mine când o voi face.
Problema intimității mă speria; cea a unui angajament față de
cineva mă speria poate chiar mai mult. Mi-am promis că voi fi
realistă si că voi avea răbdare, atât cu el, cât si cu mine. Nu va
fi simplu, știam asta, dar nu era nicio grabă. Am fost amândoi
de acord să ne dăm tot timpul necesar și să le luăm pe toate
așa cum vin.
între timp, Will îmi aducea flori la birou și mi-a făcut un
tort de ziua mea. Eu abia dacă reușisem să-mi dau seama pe
ce butoane trebuia să apăs la cuptorul cu microunde de acasă
(darămite cum funcționa cuptorul), dar Will nu numai că știa
să gătească, ci adora să o facă — și chiar a apărut cu un tort de
cocos făcut de el, pentru a sărbători ziua în care m-am născut! A
fost delicios, iar eu eram uluită — cum am dat peste un aseme
nea noroc? mă întrebam.
Și, încă o dată, Will a mai adăugat ceva drăguț decorului din
biroul meu înainte gol — o fotografie cu mine, din timpul excur
siei noastre în Lancaster, privind în zare, peste imensul câmp de
maci portocalii. îi adăugase chiar și un comentariu: „Persefona
trimite chemare florilor primăverii să lumineze lumea ostenită
de iarnă".
Dacă prietenia lui Steve mă făcuse să mă simt o ființă umană,
Will mă făcea să mă simt femeie.

370 Direcția vieții mele profesionale se schimba și ea. Până acum,
totul fusese atent calculat, cu obiectivul titularizării. Majoritatea
lucrărilor mele publicate se referea la statutul judiciar al persoa
nelor aflate în stări psihice extrem de grave, examinând relația
dintre boala psihică și legislație, în contextul deciziilor medi
cale importante, cum ar fi consimțământul la a se supune unor
intervenții chirurgicale sau refuzul medicației psihiatrice. Eram
interesată de dimensiunea etică a cercetărilor din psihiatrie și,
inițial, mă concentrasem asupra chestiunii capacității legale în
acel context. Mai mult decât atât, în colaborare cu Facultatea de
Medicină din San Diego, din cadrul Universității din California,
elaborasem un instrument de măsurare a acestei capacități, pe
care l-am utilizat apoi pentru a studia pacienții cu psihoze. (Am
fost atât mișcată, cât și onorată când mi s-a oferit o poziție de
profesor de psihiatrie asociat în cadrul Facultății de Medicină
UCSD.) Poate că un critic obiectiv mi-ar fi reproșat că abor
dam teme care mă și vizau. Pe de altă parte, cine ar fi fost mai
potrivit decât mine? Fusesem medicamentată împotriva voinței
mele, fusesem legată, urlând și implorând să mi se dea drumul.
Pentru mine, nu era vorba de un exercițiu academic; era vorba
chiar de viața mea.
Cu toate acestea, odată ce obținusem cu bine titularizarea,
mă întrebam dacă nu era poate timpul să explorez ceva puțin
diferit. Mă întrebam — dacă Zâna Carierei ar fi să-mi îndepli
nească cea mai mare dorință, care ar fi aceea? Răspunsul a venit
imediat și a fost unul evident: voiam să fac o formare în psih
analiză.
Fusesem întotdeauna fascinată de Freud și de teoriile sale,
chiar și pe vremea liceului. O scurtă vreme, în primii ani de
studenție, chiar mă gândisem la a mă forma în psihanaliză. Dar
ELYN R. SAKS
asta fusese înainte să mă îmbolnăvesc. După, nu prea îmi mai 371
trecuse prin minte. Cursul de an pe care îl urmasem la Yale
despre Freud avusese ca rezultat articolul scris despre cazul
Schreber, asa că nu mă simțeam total ca o novice. Știam că nu-mi
doream să-mi schimb complet cariera — îmi iubeam jobul de la
UCS (și încă îl iubesc, cu fiecare zi care mai trece). Dar când am
început să reflectez la munca pe care o făcusem deja din punct
de vedere profesional (și la drumul personal pe care mersesem
simultan), pur și simplu îmi părea limpede că acesta ar trebui
să fie pasul următor.
Justiția se bazează pe o premisă ce asumă statutul nostru de
persoană; anume, pe concepția conform căreia cineva face anu
mite alegeri și își asumă consecințele, înțelegând amenințarea
pedepsei. Doctrina consimțământului informat (în sine, și marea
parte a teoriei politice americane) presupune că nu suntem doar
subiecți care pot fi direcționați, ci mai degrabă ființe autonome,
capabile de a lua decizii independente. Iar pentru mine, psih
analiza reprezintă cel mai interesant drum spre înțelegerea a
ce înseamnă acest fapt cu adevărat, pentru că psihanaliza pune
întrebările fundamentale: de ce fac oamenii ceea ce fac? Când
pot fi oamenii considerați responsabili pentru acțiunile lor? Este
motivația inconștientă relevantă în termenii responsabilității? Și
ce face ca o persoană să nu fie capabilă de a lua decizii?
Voiam să știu de ce și cum a funcționat psihanaliza la mine.
Voiam să știu ce era în mintea analiștilor mei când mă tratau.
Voiam să am experiența de a fi de cealaltă parte a divanului. Și,
dacă era posibil — voiam să găsesc o formă de răsplată pentru
ce mi se oferise — să folosesc ce învățasem și experimentasem,
îmbinate cu formarea profesională, pentru, poate, a ajuta pe alt
cineva în modul în care fusesem ajutată eu.

372 Pe de altă parte, nu eram sigură dacă boala mea (indiferent
cât de bine ținută sub control) chiar ar putea să permită așa ceva.
Pe măsură ce trecea vremea, iar viața mea devenise mai puțin
tumultuoasă, în timp ce lucrul (și relația mea) cu Kaplan deve
niseră mai satisfăcătoare, am scos cu grijă ideea din micuța cutie
în care fusese încuiată cu atâta vreme în urmă și am început s-o
privesc din nou, cu mai multă atenție. Până una-alta, reușisem
să realizez multe lucruri care se presupusese inițial că mi-ar fi
fost imposibile. De ce nu ar putea formarea în psihanaliză să fie
încă o provocare adăugată în acea listă?
Prima oară când i-am menționat lui Kaplan posibilitatea de a

mă înscrie în Societatea și Institutul Psihanalitic din Los Angeles
(LAPSI), răspunsul lui a fost negativ. Afară din orice discuție.
Poate chiar inadecvată. Mai mult decât atât, propriul meu isto
ric ar fi putut constitui un motiv pentru a fi respinsă și știam
amândoi care ar putea fi reacția mea emoțională la acea respin
gere. Am continuat totuși să vorbim despre asta și, încet-încet,
poziția lui Kaplan a devenit mai flexibilă. Poate... poate, cine
știe, ar putea merge.
încurajată de schimbarea lui de atitudine, l-am sunat pe
președintele comisiei de admitere și i-am cerut o întrevedere.
Din fericire, reușitele mele profesionale l-au ținut la telefon și a
fost de acord să ne vedem la un prânz, la care am vorbit despre
perspectivele mele de a fi admisă în program. M-a întrebat care
erau motivele pentru care îmi doream o formare psihanalitică,
despre rezultatele mele academice până la acel moment și des
pre experiențele mele cu tratamentul psihanalitic. Cu toate astea,
nu m-a întrebat în mod specific despre istoricul meu psihiatric.
Nici nu mai este nevoie să spun că, în absența întrebării, nu am
ELYN R. SAKS
oferit în mod voluntar nicio informație. în timp ce ne terminam 373
cafeaua, m-a încurajat să candidez și a lăsat să se înțeleagă că,
dacă aș face-o, cel mai probabil aș fi admisă.
Până la acel moment, decizia de a dezvălui sau de a reține
informații cu privire la boala mea avusese întotdeauna scopul
de a mă proteja pe mine — anume, a nu permite apariția niciu-
nui obstacol în a-mi încheia studiile, a avea rezultate bune la
muncă și o poziție profesională importantă. Știam cât se putea
de bine că stigmatizarea care însoțește bolile psihice putea ori
când să mă prindă în capcană, dar, în măsura în care ținea de
mine, cu siguranță nu aveam de gând să contribui la propriu-mi
„sfârșit". Chiar și Congresul și-a asumat potențialul costurilor
pe care le-ar putea avea adoptarea Legii cu privire la americanii
cu dizabilități, care le interzice angajatorilor (și instituțiilor de
învățământ) chiar și să întrebe despre istoricul psihiatric.
Pe de altă parte, acum problema era mai complicată decât
dacă s-ar fi redus la propriile mele țeluri și ambiții. Dacă aș avea
posibilitatea de a trata pacienți, i-ar pune boala mea în vreun
pericol? Ar face perioadele mele delirante, indiferent cât de scur
te, să-mi fie dificil să știu ce (și cine) este real? Kaplan mi-a suge
rat că întrebările mai importante erau: aveam capacitatea de a ști
când ceva era în neregulă? Aveam discernământul de a ști când
nu mai eram funcțională? Și aveam integritatea de a face pașii
necesari de protecție? Atât Kaplan, cât și eu eram de părere că
răspunsul la toate acestea era că da.
Așa că, în candidatura pentru admitere, am ridicat, cumin
te, un steag roșu cu privire la faptul că aveam probleme psi
hologice — referindu-mă la o „perioadă turbulentă" de mai
demult din viața mea care „dăduse naștere interesului meu față
de problematica sănătății mentale". M-am hotărât să nu spun

374 nimic mai mult, decât întrebată. Cu alte cuvinte, deși nu am
mințit la propriu, am ascuns în mod deliberat niște informații
pe care altcineva le-ar fi putut considera de o importanță
vitală.
In ani întregi de încercări și erori, învățasem atât cum să mă
gestionez pe mine, cât și cum să gestionez maniera în care eram
privită de ceilalți, la fel cum încearcă să facă orice persoană care
suferă de o boală cronică sau care are o dizabilitate, pentru a
se descurca în lume. în orice caz, știam că probabil nu va veni
niciodată momentul în care să nu mai fiu eu însămi în trata
ment, ceea ce ar constitui în sine o plasă de siguranță eficientă.
Ceea ce nu înseamnă că problema etică era una simplă; căci nu
era. Este o problemă complexă, chiar controversată și va fi așa
întotdeauna. Dar nu am luat niciodată astfel de hotărâri — să
predau, să mă înscriu la Institut, să tratez clienți — de una sin
gură. Am discutat chestiunile legate de formarea mea extrem de
detaliat atât cu White, cât și cu Kaplan.
Din fericire, cei de la LAPSI au părut să fie mult mai interesați
de abilitățile și de formarea mea decât de „perioada mea tur
bulentă", iar în al șaselea an în California, am devenit candi
dat în anul întâi al Institutului și Societății Psihanalitice din Los
Angeles. în timp ce mă pregăteam să-mi încep formarea pentru
a deveni psihanalist, mă minunam de confluența evenimentelor
care mă aduseseră aici: în aceeași măsură în care medicația mă
ținuse în viață, psihanaliza fusese cea care mă ajutase să găsesc
o viață care să merite trăită. Ne-am întâlnit ca grupă cu o seară
înainte de începerea propriu-zisă a cursurilor — un mic grup,
de cinci oameni, care știau că se vor vedea în fiecare săptămână,
pentru următorii patru ani (sau șase, pentru cei dintre noi care
se decideau să facă și doctorate).
ELYN R. SAKS
în comparație cu alte mari schimbări din viața mea, aceas- 375
ta a fost însoțită de foarte puțin stres; eram entuziasmată și
perfect sigură că mă aflam unde trebuia. Eram bucuroasă
și pentru că primisem sprijinul colegilor și decanului de la
Facultatea de Drept; câțiva colegi chiar îmi spuseseră că ei cre
deau că era „tare" ce făceam. în multe feluri, aveam senzația
că întreaga mea călătorie mă condusese aici — cu Institutul și
cu UCS, simțeam că acum aveam parte de tot ce era mai bun
din cel puțin două lumi. De fapt, m-am simțit atât de bine
la acea primă întrunire, încât am făcut o glumă despre cum
vom fi noi cei mai aprigi rivali, iar apoi am adăugat repede
„Glumesc!"
— Nu, nu glumești, mi-a replicat cineva râzând și așa am
cunoscut-o pe Alicia.
(Când i-am povestit asta lui Kaplan ziua următoare, mi-a
spus:
— Ar trebui să existe un semn pe acea ușă: „Fumatul și inter
pretările interzise!")
Deși are acum peste șaptezeci de ani, Alicia arată ca și cum ar
fi cel mult trecută de cincizeci — cu o condiție fizică excelentă,
energică, total implicată în propria viață. Ador să aud povestea
despre cum tatăl ei i-a dat, pe când avea doar trei ani, o pereche
de mănuși de box, spunându-i: „Să nu lași niciodată pe nimeni
să te doboare!" Cuvântul „cârcotaș" este poate folosit cu tot felul
de conotații în ziua de azi, dar, în cazul ei, se potrivește.
Alicia își pierduse soțul, care murise de cancer, cu câteva luni
înainte să o cunosc. Reușise să preschimbe acea durere într-un
fel de înțelepciune cu privire la condiția umană — nu întâmplă
tor, ambele ei fiice sunt medici, ea însăși fiind un foarte capabil
clinician.

376 Janet este cu câțiva ani mai în vârstă decât mine; este inteli
gentă și amuzantă, căsătorită (cu copii și nepoți) cu un bărbat
care lucrează și el în domeniu, în practică privată. Este speciali
zată în adicții și tulburări de alimentație și mi-a fost ușor, încă de
la început, să vorbesc cu ea despre propria mea boală. Am fost
uimită să aflu că fusese în analiză la cineva care chiar o cunos
cuse pe dna Jones a mea; îmi place acest gen de coincidențe, care
ne amintesc cât de mică-i lumea.
Cea mai mare parte a vieții mele, m-am considerat o per
soană timidă și stângace, pliată pe mine însămi, cu boala și cu
cărțile mele. Știam că timpul și circumstanțele îmi modificase
ră realitatea externă, dar nu eram foarte conștientă că și lumea
mea internă se schimbase — că prieteniile imediate nu doar că
erau acum posibile pentru mine, ci puteau deveni valoroase și
de-o viață. Alicia a fost cea care mi-a adus această revelație și
a venit însoțită, în același timp, de Janet. Pe cât de multe mi-a
oferit LAPSI de-a lungul ultimilor câțiva ani, aceste două femei
au fost darul cel mai neașteptat și, în cele din urmă, cel mai
semnificativ.
Grupul nostru se întâlnea miercuri dimineața, pentru două
cursuri, a câte două ore fiecare. Clădirea, frumoasă și acoperită
de iederă, conține patru săli de seminar, așezate una după alta;
ca un exercițiu interesant în ale „concretului", avansezi la sala
următoare din rând la sfârșitul fiecărui an pe care îl finalizezi —
prima sală în primul an, a doua în anul doi etc. Chiar în prima
zi, am propus să luăm prânzul împreună după cursuri, iar apoi
l-am luat împreună de fiecare dată, într-un restaurant japonez
deloc sofisticat de peste stradă. Ne-am apropiat îndeajuns de
repede unii de alții, încât ne vedeam deseori și în weekend, la o
cină sau la un film.
ELYN R. SAKS
Cursurile noastre variau de la o tematică istorică la una teore 377
tică, la clinică; am avut un curs despre „începuturile freudiene",

unul despre „relațiile de obiect"20, câteva de tehnică și prezen
tări ale cazurilor aflate în desfășurare. Erau incluse toate școlile
de psihanaliză — clasică, psihologia sinelui, kleiniană. Ca în
toate situațiile de predare / învățare, unii dintre profesori erau
extraordinari; alții nu ar fi putut să ne explice ceva nici dacă
viața lor ar fi depins de asta. De vreme ce mă alesesem cu câteva
vânătăi descoperind cât de dificil este să predai, m-am abținut
de la a judeca; nu era ca și cum am fi rămas vreodată fără acces
la cunoaștere într-un astfel de loc.
Cursurile fiind ținute într-un grup mic și devenind dese
ori destul de intense, dată fiind tematica lor, apariția unor
conflicte inevitabile între colegi era absolut de așteptat. într-o
seară, la cină, președintele a făcut un comentariu cu privire
la asta.
— Grupul nostru n-a trebuit niciodată să se confrunte cu așa
ceva, am spus eu. E uimitor cât de bine ne înțelegem!
— Știu, a spus el amuzat, și suntem cu toții foarte circumspecți
în legătură cu asta!
După ce avansasem destul în formare încât chiar să încep să
tratez oameni — în ultima parte a primului an de cursuri —,
am luat pacienți în terapie timp de câțiva ani, aflându-mă sub
o atentă supervizare. Lucrul cu ei a fost o adevărată provocare,
însă una gratificatoare. Este dificil de înțeles analiza întru totul
fără a avea experiența de a te găsi „de cealaltă parte a divanu
lui". Nu intenționez să continui cu munca clinică, de vreme ce se
20 Referire la teoria relațiilor de obiect, conceptualizată de psihanalista Melanie Klein

(1882-1960), care descrie procesul de dezvoltare psihică a bebelușului în relație cu
ceilalți membri ai mediului său. (N.t.)

378 presupune că analiștii trebuie să fie „anonimi" față de pacienții
lor, iar această carte va complica asta.
Cu cât lucram mai mult cu toți cei de la Institut, cu atât înce
peam mai mult să cred că era important (pentru noi toți) să le
spun despre boala mea; într-un sfârșit, m-am dus la Jean, șefa
„comisiei de progrese" a Institutului (care îți monitorizează pro
gresele și îți permite să avansezi de la un an la următorul și de
la un caz la următorul) și am început să-i dau detaliile.
— Stai, stai, a spus și inima mi-a stat pentru o clipă.
Mă dau afară, mă dau afară. Dar nu era câtuși de puțin vorba
despre asta.
— Te deranjează dacă îmi iau notițe? m-a întrebat. Pentru că
sunt foarte surprinsă!
In acea zi, a devenit consilierul meu și atât ea, cât și comi
tetul m-au sprijinit și m-au încurajat cu privire la munca mea.
Deși lucrul meu clinic va trebui să rămână în suspensie deocam
dată, am făcut deja progrese semnificative cu privire la lucra
rea mea de doctorat — tema este „consimțământul informat în
psihanaliză". LAPSI a fuzionat recent cu Institutul Psihanalitic
din California de Sud, iar acum ne numim New Center for
Psychoanalysis.
Bineînțeles, Kaplan mi-a urmărit progresele foarte îndeaproa
pe; evident, ele au adus foarte multe boabe de măcinat în moara
noastră psihanalitică. Mi-a spus că, deși candidații la psihanaliză
au de obicei multe obiecții cu privire la institutele în care se for
mează, eu păream a fi „foarte în elementul meu acolo".
— Exact așa și sunt, i-am răspuns. Foarte în elementul meu.
Merită menționat că eu și Steve făceam mult mai mult decât

să vorbim despre crizele mele în cadrul frecventelor noastre
ELYN R. SAKS
convorbiri telefonice maraton; deseori, lucram împreună, și încă 379
lucram din greu. El mă direcționase, ca specialist, cu creativita
te și nesfârșită răbdare, în scrierea articolului despre contenție,
și colaborasem la scrierea cărții Procesul lui Jekyll: tulburarea
de personalitate multiplă și dreptul penal (Jekyll on Trial: Multiple
Personality Disorder and Crime Law), publicată la New York
University Press în 1997 și suscitând recenzii pozitive.
Steve se mutase din Michigan la Harvard, unde devenise
psihologul-șef al secției de zi din Centrul de Sănătate Mentală
din Massachusetts, lucrând cu pacienți aflați într-o condiție foar
te similară cu cei din căminul din New Haven. Treptat, inte
resele lui se îndreptaseră din ce în ce mai mult către etică și
devenise membru de catedră la Centrul Harvard pentru Etică
Profesională. Acceptase, în același timp, și un post în cadrul
Diviziei de Etică Medicală a Facultății de Medicină Harvard și,
în cele din urmă, a fost numit și Director pe Etică al Asociației
Psihologilor Americani, din Washington, D.C. In ciuda faptului
că locuiam pe coaste diferite, prietenia noastră a devenit din ce
în ce mai solidă. Vorbeam des, scriam lucrări împreună și ne
vedeam la întruniri profesionale sau când mergeam să-mi vizi
tez familia în est.
Este interesant că (în ciuda colaborării noastre) Steve nu
era de acord cu teoria principală a cărții mele despre TPM —
anume, că o persoană care suferă de tulburare de personalitate
multiplă, al cărei alter ego comite o crimă ar trebui să fie găsită
nevinovată pe motiv de nebunie temporară, întrucât celelalte
personalități inocente nu ar trebui pedepsite. („Mai bine lași
zece vinovați liberi../7) Steve era de părere că „persoana tota
lă" nu ar trebui să fie absolvită de responsabilitate. M-a între
bat dacă m-ar deranja să scrie un articol în care, propriu-zis,

380 să-mi contrazică argumentația. I-am spus „N-ai decât!" Odată
ce i-a fost publicată lucrarea, am participat împreună la emi
siunea Dateline de la NBC, pentru a ne susține fiecare pozițiile
judiciare aflate în opoziție.
Prietenia, sprijinul și întovărășirea intelectuală pe care mi
le oferise Steve mă purtaseră de-a lungul anilor în multe călă
torii interesante, dar asta chiar era ceva cu totul nou. A fost o
experiență foarte intensă, oarecum stresantă și, la un anumit
nivel, puțin ireală. Ne-au luat un interviu de patru sau cinci
ore, dar, în cele din urmă, n-au folosit decât vreo trei minute.
N-a fost/oc încrucișat. Am fost credibili ca profesioniști, cât se
poate de raționali și n-am apelat la înțepături personale, deși, de
câteva ori, Steve a spus totuși: „Iar începi". Bănuiesc că eu aș fi
putut face un comentariu că era cazul să mai treacă pe la frize
rie sau că el ar fi putut să mă tachineze că mi-am cumpărat un
costum albastru nou, special pentru acea ocazie. Este destul de
complicat să te afli într-o dezbatere cu un prieten vechi, care te
cunoaște atât de bine cum mă cunoaște Steve pe mine — și, de
fapt, abia acum, în retrospectivă, realizez că Steve era complet
capabil de a argumenta din ambele perspective asupra subiec
tului, iar eu aș fi putut, pur și simplu, să rămân liniștită acasă,
cu Will.
Ca orice medicament, Navane (pe care îl luam de doisprezece

ani) are efectele lui secundare. Unele sunt periculoase, cum ar fi
sindromul neuroleptic malign, o complicație potențial fatală, în
care medicația efectiv devine toxică pentru organism; altele sunt
extrem de iritante și incomode, cum e DT. Iar apoi, mai sunt
și efectul sedativ, amețeala, pe care le combăteam cu cantități
impresionante de cafea.
ELYN R. SAKS
La femei, unul dintre efectele adverse comune ale adminis- 381
trării de Navane este un nivel ridicat de prolactină, hormonul
care determină producerea de lapte pentru nou-născuți. Un
nivel normal de prolactină este treisprezece. Majoritatea feme
ilor care iau medicație antipsihotică ajung la 30 sau 40. Nivelul
meu era constant între 130 și 140. Există motive să se presupună
(deși cercetările sunt controversate) că nivelul crescut al prolac-
tinei este asociat cu cancerul la sân. Ginecologul meu a fost de
acord că prolactină ridicată constituia un factor de risc pentru
mine, moment în care i-am spus lui Kaplan că aș vrea să iau în
considerare și alte medicamente.
Mi-a recomandat Zyprexa, un medicament dintr-o nouă clasă
de antipsihotice, care părea foarte promițător și apăruse recent
pe piață. în ciuda lucrurilor bune pe care le auzisem, eram reti
centă cu privire la pastile noi și aș fi vrut să aștept o vreme, ca
să văd dacă Zyprexa și frații lui vor continua să fie considerați
siguri și eficienți. Dar un nivel de prolactină de 130-140 m-a
convins că acum venise momentul să fac înlocuirea, așa că am
început să iau Zyprexa în loc de Navane.
Schimbarea a fost rapidă și spectaculoasă. în primul rând,
efectele secundare erau mult mai slabe decât la Navane. în loc
să mă simt amețită sau obosită, mă simțeam alertă și odihni
tă, energică, într-o manieră în care nu mai fusesem de multă
vreme — de fapt, atât de multă, încât aproape că uitasem cum
era acea stare de bine. Pe de altă parte, m-am îngrășat rapid și
foarte mult — aproape cincisprezece kilograme. Cu toate astea,
fusesem destul de slabă în ultimii ani, așa că, în afară de fap
tul că mă enerva că deodată mă strângeau toate hainele, pur și
simplu am hotărât că trebuia să găsesc o cale de a face mai mult
sport și de a micșora puțin numărul de kilograme.

382 Rezultatele clinice au fost, fără să exagerez, ca soarele apă
rând după furtună — vedeam lumea așa cum n-o mai văzusem
niciodată. în măsura în care Navane mă ajutase să-mi „îmblân
zesc" psihoza, trebuise să-mi mențin întotdeauna vigilența.
Gândurile psihotice fuseseră mereu prezente și deseori aveam
„simptome episodice" — gânduri psihotice pasagere — de
câteva ori pe zi. Cu Zyprexa, însă, am închis acea ușă și, pen
tru prima oară în ani de zile, a rămas închisă. Puteam să fac o
pauză, să-mi iau liber, să mă relaxez puțin. Nu era cazul să mă
păcălesc; boala era încă acolo, dar nu mă mai ducea unde voia
ea, așa de mult cum o făcuse înainte. în sfârșit, puteam să mă
concentrez pe obiectivul curent, fără povara amenințării demo
nilor în așteptare.
Cel mai profund efect al noului medicament a fost de a mă
convinge, odată pentru totdeauna, că Într-adevăr sufeream de
o boală reală. Mă luptasem cu acceptarea acestui fapt timp de
douăzeci de ani, în unele zile apropiindu-mă de ea cât de mult
se putea, iar în altele trăgându-mă înapoi. Luciditatea pe care
mi-a adus-o Zyprexa mi-a doborât și cel din urmă contraar-
gument.
în ciuda inteligenței și a educației mele, în ciuda tuturor
medicilor și a episoadelor psihotice, și a internărilor, și a lecțiilor
pe care le învățasem, reușisem totuși să îmi mențin credința că
gândurile mele nu erau, practic, cu nimic în neregulă. Mintea
oricui conținea haosul conținut de a mea, numai că ceilalți se
descurcau, cu toții, mult mai bine decât mine în a-1 gestiona. Toți
oamenii credeau că erau controlați de forțe rău-voitoare, care le
puneau și le scoteau gânduri din cap și care le foloseau creiere-
le pentru a ucide populații întregi — doar că ceilalți nu spuneau
asta. Problema mea, credeam eu, ținea mai puțin de mintea mea
ELYN R. SAKS
și mai mult de lipsa mea de curtoazie socială. Nu eram bolnavă 383
psihic. Eram doar lipsită de tact.
Bineînțeles, asta nu era adevărat. Majoritatea oamenilor nu
aveau gânduri ca ale mele. Nu erau mai disciplinați în a-și redu
ce demonii la tăcere, ci pur și simplu nu-i aveau (sau, cel puțin,
nu unii care i-ar fi putut conduce către un diagnostic de psiho
ză). Mulțumită noilor substanțe care îmi circulau prin corp, am
început să am experiența unor lungi perioade de timp în care
trăiam la fel cum o făceau ceilalți — fără niciun fel de gândire
psihotică. Medicamentului Zyprexa i se datora asta.
Nu este nicio exagerare în a sublinia ce efect revelator a avut
acest lucru pentru mine. Și, în urma acestei revelații, ultima și
cea mai adâncă rezistență pe care o mai aveam față de ideea că
eram bolnavă psihic a început să cedeze. In mod ironic, cu cât
acceptam mai mult că sufăr de o boală psihică, cu atât mai puțin
mă mai definea ea — moment la care am fost eliberată din vârtej.
***
Descoperisem, cu bucurie, că scrisul pe teme pe care le

cunoșteam bine și care mă interesau în mod autentic — boli
le psihice în diverse contexte judiciare — îi interesa și pe alții,
incluzând edituri și redactori-șefi la reviste. Refuzul îngrijirii: tra
tament forțat și drepturile bolnavilor psihic (Refusing Care: Forced
Treatment and the Rights of the Mentally III) a fost publicată în
2002 de către University of Chicago Press. Temele erau cele afla
te aproape de sufletul meu: privarea civilă de libertate, dreptul
de a refuza medicația, contenția și izolarea. Cartea a fost primi
tă bine, obținând o recenzie bună în Times Literary Supplement și
una extrem de bună în The New England Journal of Medicine.

384 Deși predatul încă mi se părea stresant, eram plăcută de către
studenți și mă apropiasem foarte mult de unii dintre ei, mai
ales de cei care mă ajutau cu cercetarea. Deși nu fusesem „des
chisă" cu privire la boala mea, studenții știau că am o empatie
deosebită față de bolnavii psihic. Deloc surprinzător, unii din
tre cei care își aleg cursul de legislație a sănătății mentale se
confruntă cu propriile probleme; într-o zi, o tânără mi-a dat un
bilețel în mijlocul cursului, pe care scria „Vreau să mă sinucid"
și am direcționat-o imediat către serviciile de consiliere pentru
studenți. Altă studentă, aflată în primii ani de studiu, mi-a măr
turisit că fusese diagnosticată eronat, puternic medicamentată
(cu narcotice, nu doar cu medicamentele obișnuite de psihia
trie) și internată, perioadă în care fusese și sedusă de terapeutul
ei. Credea că fusese cumva programată să se sinucidă până la
o anumită dată. Simțea că faptul că venise la cursul meu și că
putuse să vorbească despre îngrozitoarele ei experiențe o împie
dicase să facă asta.
Am reușit să îi fac o recomandare către un alt terapeut, unul
etic, care avea foarte multă experiență în lucrul cu pacienți cu
problematici similare. Studenta a intentat o acțiune disciplinară
împotriva fostului terapeut. In prezent, vorbesc din când în când
cu ea și îi urmăresc progresele cu un mare sentiment de mân
drie. Recent, a luat examenul de admitere în barou. în refuzul
ei de a se lăsa ignorată sau învinsă, mă recunosc un pic pe mine
însămi — și îmi place asta.
ELYN R. SAKS
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI
Aveam aproape patruzeci de ani și, pentru prima oară în

viața mea, eram îndrăgostită.
Chiar și simplul fapt de a citi acum acea frază îmi creează
un sentiment de nebănuită uimire și fericire. Știam că țineam
la Will; știam și că el ținea la mine. Dar abia după ce am avut
o primă ceartă serioasă și apoi ne-am împăcat, chiar am rostit
cuvintele:
— Ești prima persoană de care am fost îndrăgostită vreoda
tă, i-am spus.
— Asta mă întristează foarte mult, a spus el și m-a îmbrățișat.
Așa cum ne propuseserăm de la bun început, ne acordase
răm tot timpul necesar pentru a ne cunoaște îndeajuns de bine
încât să ne apropiem fără nicio presiune, ceea ce a condus la
ceva mai profund și mai complex decât orice relație pe care o
cunoscusem. Ne-am hotărât să locuim împreună; s-a mutat în
apartamentul meu de la etaj, unde ne străduiam împreună să
descifrăm simbolurile de pe sofisticatul meu cuptor european,
pe care nu încercasem niciodată să-1 folosesc.
Și Will mai era și un bărbat diferit de toți cei pe care îi cunos
cusem. Departe de a fi „nu mare lucru", mobila pe care o făcea
era minunată, fiecare piesă fiind unică, creată cu atenție și

386 dragoste, de mâinile lui; piese de muzeu, așa-mi păreau. Făcuse
un felinar de grădină din cupru forjat, incrustat cu sticlă șlefuită,
care reflecta o lumină albastru-verzuie, asemănătoare cu cea a
oceanului. Avea o colecție imensă de muzică, de toate genuri
le, și un sistem de sunet imens. Grădinăritul era un act creativ;
la fel era și să facă un tort de ciocolată, sau bezele, sau o tartă.
Avea, pe scurt, sufletul insațiabil al unui artist, iar ceva din acel
suflet luase hotărârea de a mă iubi.
Kaplan îmi spusese că, deseori, femeile trăiesc cu senzația că
nu au un cuvânt de spus cu privire la sex, dar în timpul petre
cut împreună, m-a ajutat să înțeleg că alegerea era Într-ade
văr a mea — unde, cu cine și în ce circumstanțe. Știam prea
bine că boala mea complica lucrurile — făcea ca unele riscuri
să fie mult mai mari decât ar fi fost pentru altcineva. Să-ți dai
jos hainele poate fi perceput ca a-ți dezbrăca armura; arătarea
vulnerabilității îți dă senzația că ești în pericol. Și chiar și cea mai
sănătoasă persoană trebuie să recunoască faptul că experiența
fizică a orgasmului este foarte tulburătoare, chiar cumva haluci
nogenă — pentru mine, acel sentiment de renunțare, de cădere
prin spațiu nu fusese întotdeauna unul bun. Când spațiul seamă
nă suspect de mult cu un abis și când a „te pierde" poate echi
vala cu psihoza, cedarea controlului poate fi înspăimântătoare.
Fusesem îndeajuns de dezamăgită de sex de-a lungul anilor
încât să știu că data următoare când îmi voi asuma riscul unei
relații fizice, voi avea nevoie să fie din dragoste. Și deși, ca în
orice cuplu, eu și Will avuseserăm suișurile și coborâșurile noas
tre, el știa în mod intuitiv cât de important era acest lucru pen
tru mine, iar când a venit momentul, s-a întâmplat în modul cel
mai tandru și mai plin de iubire. Ce s-a petrecut între noi a fost
tot ce sperasem că va fi. In brațele lui, mă simțeam în siguranță,
ELYN R. SAKS
iubită și împlinită. (Și a doua zi dimineața, când am intrat în 387
baie, am găsit pe oglindă o mare inimă făcută din pastă de dinți,
care a pecetluit relația.)
Dar, cu toate astea, mai era un ultim adevăr pe care trebu
ia să-1 spun și, după multe luni de la începutul relației noastre,
încă nu-mi adunasem curajul s-o fac. Cum ar reacționa? Ar fi
îngrozit sau scârbit? S-ar îndepărta fizic? M-ar părăsi? îmi repe
tam scena în minte, din nou și din nou: „Will, știi că merg la un
analist, dar, de fapt, situația sănătății mele mentale e un pic mai
complicată. Am o boală psihică destul de gravă..." Iar apoi, sur
priză, el mi-a luat-o puțin înainte.
într-o zi, mi-a dat să citesc un articol dintr-o revistă.
— Aș vrea să citești ceva, a spus.
Articolul era despre sindromul Asperger, o formă de autism
înalt funcțional. Will sublimase pe hârtie unele lucruri.
— Unele sună a tine, nu ți se pare?
— Sună un pic a mine, i-am răspuns. Și asta pentru că oare
cum sunt. Will, e ceva ce am tot vrut să-ți spun de foarte multă
vreme, dar mi-a fost teamă. Teamă de reacția ta, teamă că m-ai
părăsi. Chiar am o boală psihică gravă, o am de ani de zile și n-o
să treacă niciodată.
îi priveam cu atenție expresia, în timp ce-mi rosteam discur
sul. Deocamdată, nu văzusem nimic care să mă alarmeze.
— Serios? m-a întrebat el. Bănuiam că e ceva de genul ăsta,
dar n-am vrut să întreb. M-am gândit că o s-ajungi tu să-mi spui
într-o bună zi. Și ce boală ai, de fapt?
— Schizofrenie, am spus. Știi ce înseamnă? Nu e dublă per
sonalitate.
— Cred că știu, a spus încet. E atunci când oamenii pierd
contactul cu realitatea. Asta mă cam sperie. Dar nu schimbă ce

388 simt pentru tine. Cât de des se întâmplă? Există medicamente
pentru asta?
— Mai am uneori episoade, am răspuns. Și da, există
medicație, medicamente destul de eficiente. Dar am, din când
în când, simptome pasagere. Mi le pot declanșa diverse lucruri.
Stres, chestii de genul ăsta.
— O să-mi spui când ți se-ntâmplă? m-a întrebat. Vreau să
știu.
Ce-a fost interesant a fost că majoritatea celor cărora le dez
văluisem boala mea psihică — iar asta include și specialiști în
sănătate mentală — au fost surprinși să afle adevărul sau, poate,
proporțiile lui. Faptul că Will nu fusese surprins și că mi-a spus
că bănuise ceva de la bun început a fost foarte grăitor. Fie ajun
sese să mă cunoască mai intim decât oricine altcineva, fie era
mai dispus să fie sincer cu privire la bănuielile lui, fie văzuse
mai mult în spatele bizareriilor mele.
— Cum ți-ai dat seama? l-am întrebat.
— E, întotdeauna ai fost un pic mai excentrică, a spus, cu
blândețe.
îmi dădeam seama că își alegea cu grijă cuvintele.
— Și ai foarte multe lacune. Cultural, adică. Dacă fac vreo
referire la aproape orice dintre 1965 și 1980, se vede că nu știi
despre ce vorbesc. Aproape ca și cum ai fi fost în altă parte în
perioada aia. O grămadă de lucruri din anii '70 îți sunt total
necunoscute, știi?
Da, știam. Fusese atent, intuise ceva și avea dreptate. Ar fi
greu de explicat acum, dar ceva din modul în care a fost com
plet prezent în încăpere în acea seară — ceva din limbajul tru
pului, din privirea și din vocea lui — mi-a spus că vom rămâne
împreună. N-a tresărit, n-a râs și n-a plecat. Bineînțeles, încă nu
ELYN R. SAKS
mă văzuse „florid psihotică", dar aveam sentimentul că, atunci 389
când se va întâmpla, va rămâne pe poziție.
într-o seară, am ajuns acasă, de la o cină cu cineva cu care

prezentasem o lucrare în cadrul seriei noastre de ateliere.
— Chiar o invidiez, i-am spus lui Will.
— De ce? m-a întrebat.
— E, are un post excelent la o facultate de drept excelentă,
e foarte inteligentă și are o căsnicie fericită. Ce altceva ți-ai mai
putea dori?
A ieșit cam zece minute din cameră, după care s-a întors.
— Deci, stai puțin, a spus. Adică să fii căsătorit e un lucru
bun în ochii tăi? E ceva ce ți-ai dori?
— Da, absolut.
Credeam că inima o să-mi sară din piept direct pe podeaua
din sufragerie.
— Păi, atunci — vrei să ne căsătorim?
N-a fost nevoie să mă gândesc la asta nici măcar o secundă
în plus.
- Da!
Iar apoi a început tot circul, cel care le este familiar cuplurilor
logodite de peste tot: Organizarea. Luni și luni de Organizare.
Am ignorat-o o vreme — părea încâlcit, complicat; îmi dădea
atacuri de panică, îmi dădea dureri de cap. Unde să ținem cere
monia, ce fel de ceremonie să fie, când s-o avem, ce să mâncăm,
ce să bem, pe cine să invităm — foarte rapid, toate au părut
copleșitoare. Iar apoi, ceața s-a risipit deodată. Da, da, le voiam
pe toate — ceremonia, petrecerea, sărbătorirea, rudele, prietenii
și colegii, recunoașterea publică a angajamentului pe care ni-1
luam unul față de celălalt. La naiba, voiam toată povestea.

390 l-am sunat pe ai mei și le-am spus ce se petrecea, iar când
am întrebat-o pe mama dacă voia să vină în vest și să m-ajute
cu pregătirile, a ezitat un pic, iar apoi mi-a răspuns, cu greuta
te, că era de părere că ar fi cel mai bine să mă ocup eu de toate
astea. M-a durut pentru o clipă, dar apoi m-am decis repede
că, probabil, așa era mai bine. Eu și Will ne-am intrat în roluri
le de organizatori de nuntă — iar Will a revendicat una dintre
necesități.
— Eu o să fac tortul, a afirmat solemn.
Un lucru amuzant s-a întâmplat când ne-am dus să ne întâl
nim cu rabina Julie, care acceptase să oficieze ceremonia de
nuntă. După ce condusesem cam o oră, până departe în Valea
San Fernando, am ajuns, într-un sfârșit, la ea acasă. Poftindu-ne
în hol, soțul ei ne-a rugat, dacă nu ne deranja, să ne descălțăm,
ca să nu murdărim covorul alb. Apoi, am petrecut cam o oră cu
rabina Julie, ne-am recuperat pantofii și am plecat înapoi spre
casă. în timp ce intram pe palierul blocului nostru, m-am uitat
în jos, la adidașii Reebok albi și l-am întrebat pe Will:
— N-am mers cu adidașii negri la rabină?
Practic, reușisem să plec acasă cu adidașii soțului rabinului!
La scurtă vreme după ce eu și Will ne-am logodit, am primit

niște vești grele: prietena mea dragă, Alicia, fusese diagnosticată
cu cancer la sân.
Imediat ce auzise de logodna noastră, Alicia se oferise să
ținem nunta la ea acasă, în curtea ei umbroasă și presărată cu
flori. Acum totul se întorsese pe dos. Cum puteam să-mi duc
la capăt cu bucurie toate planurile, când Alicia se lupta pentru
viața ei? Sau, stai, poate n-ar mai trebui deloc să facem nunta
acum.
ELYN R. SAKS
— Nici nu intră în discuție, mi-a spus ea. Va fi minunat să ne 391
ocupăm împreună de așa o petrecere frumoasă. Haide, o să fie
bine și o să-mi dea și ceva fericit de așteptat!
M-am uitat în calendar și mi-am dat seama că era timpul
să-mi fac și eu propria mamografie. Iar acolo, lucrurile au luat o
altă întorsătură urâtă. Interpretul se uita la planșă după planșă
și păreau să aibă loc și niște discuții în camera de alături. Când
dr. Giuliano s-a întors, într-un sfârșit, să-mi spună că descoperi
se niște „anomalii" îngrijorătoare, m-am prăbușit cu totul. Toate
defensele s-au risipit, iar încăperea a fost invadată de psihoză.
— Melci codobelci, și proporții astronomice, și oameni cărora
le cresc tumori. Este o industrie în creștere.
— Ce vrei să spui, Elyn? au întrebat dr. Giuliano și asistenta
Becky Crane aproape la unison.
— Cursul s-a schimbat. N-o să se mai aleagă nimic. Rămân
înecații și deprimații. Nu se poate sub nicio formă supraviețui.
— Prietena ta Alicia este în cabinetul de alături, a spus
Giuliano. Te-ar ajuta să vorbești cu ea?
Alicia știa că sufeream de o boală psihică, dar nu știa detaliile
și nici nu mă văzuse vreodată bolnavă. Când am intrat în came
ra de consultații în care era ea, am început să bolborosesc, tulbu
rată și speriată. Alicia a venit în întâmpinarea mea cu incredibil
de multă blândețe și grijă.
— Of, drăguța de tine, ce s-a întâmplat? m-a întrebat. Haide,
haide, totul o să fie OK. Nu, n-o să-ți explodeze capul.
M-a îmbrățișat si m-a tinut strâns. Si am strâns-o si eu în
brațe din toate puterile.
Ziua următoare, mi-am făcut biopsia. După încă o zi, m-am
dus cu Will și Alicia să luăm rezultatele: aveam și eu cancer la sân.
Existau niște zone mari in situ (așa-numitele CDIS — carcinoame

392 ductale in situ) și o mică regiune micro-invazivă. Asta însemna
că numai o mică parte din cancer pătrunsese în țesutul canale
lor lactifere; restul cancerului nu se extinsese. Când Giuliano și
Becky mi-au dat veștile, mi-am pierdut controlul și am început
din nou să vorbesc incoerent. Will nu mă văzuse niciodată așa;
abia câteva luni mai târziu, mi-a mărturisit, în cele din urmă, cât
de tare îl speriase ce văzuse.
Deși cancerul se afla într-o fază incipientă, trebuia să mă ope
rez, iar apoi să mă supun, săptămâni întregi, la radiații. Stresul
tuturor acestora m-a copleșit — încă o dată, micul meu avion
fusese înghițit de o furtuna. învățasem să mă aștept ca un dezas
tru să pândească la fiecare colț — cred că îmi imaginam că asta
îmi era soarta —, dar Will este, în sine, un optimist, așa că a con
tinuat, cu calm, să se comporte ca atare.
Kaplan era plecat din oraș la momentul respectiv și mă
vedeam cu suplinitorul lui. Știam că fiica suplinitorului murise,
în prima tinerețe, de cancer. Când i-am spus despre diagnosti
cul meu, i-au dat lacrimile, ceea ce m-a mișcat. Când s-a întors
Kaplan, m-a primit imediat și mi-a spus că va fi disponibil ori
când aș avea nevoie de el.
Intensitatea inițială a fricii și anxietății s-a diminuat treptat,
dar, timp de câteva zile după diagnosticare, n-am fost capabilă
să fac mai mult decât să stau acasă și să ascult muzică, încercând
să nu pierd contactul cu realitatea. Will a știut instinctiv că n-aș
fi putut tolera mai multă intimitate decât să fiu ținută în brațe.
Mai târziu, a știut și când eram pregătită să fiu din nou iubită.
Părinții mei au venit cât au putut de repede. Prietenii și cole
gii s-au strâns cu toții în jurul meu. Și mulți oameni mi-au trimis
flori. Când a ajuns Steve, s-a uitat peste umărul meu, în timp ce
mă îmbrățișa, și a făcut o remarcă asupra numărului mare de
ELYN R. SAKS
buchete de flori care se adunaseră pe masa din sufragerie. Când 393
ai cancer, oamenii trimit flori; când îți pierzi mintea, n-o fac.
Nimic nu-ți concentrează mintea mai bine ca un diagnostic
de cancer, chiar și când aceasta este una tulburată. Când parcur
geam radioterapia — cinci zile pe săptămână, timp de opt săptă
mâni — era greu să mă gândesc la altceva în afară de unde eram,
ce făceam acolo și de ce. Eram îngrijorată că pe prietenii mei îi
afecta să fie în preajma mea; poate că le aminteam de propria
mortalitate. Pentru așa ceva nu exista o pastilă — erau doar zaruri
aruncate și în fiecare zi mă rugam ca norocul să fie de partea mea.
Locuiesc deasupra unuia dintre cele mai mari epicentre din
lume, dar nu mi-e frică de cutremure. Nu-mi este frică de acci
dente de mașină și nu-mi e frică de a fi atacată sau jefuită când
mă aflu pe drumul de întoarcere de la birou la mașină, în întu
nericul serii. Dar sănătatea mea, corpul meu neconsecvent, mă
speria de moarte. De câte ori, mă întrebam, va trebui să mă con
frunt cu trădarea venită din partea acestei mase de nervi, și vase
de sânge, și mușchi, și piele? O asemenea angoasă, chiar furie,
mă înnebunea.
Prietena mea dragă Janet (de la LAPSI) lucrase la un moment
dat într-o filială din Los Angeles a Wellness Community, un
grup de suport care îi are ca beneficiari pe supraviețuitorii can
cerului și care a fost fondat la mijlocul anilor '80 (și a devenit
cunoscut datorită vizibilității și participării unuia dintre mem
brii de la începuturi, Gilda Radner). La recomandarea foarte
serioasă a lui Janet, m-am hotărât să merg și eu. N-aș fi putut
spune de ce anume aveam nevoie când am ajuns acolo, dar orice
ar fi fost, l-am găsit.
Empatia împărtășită de oamenii care se luptă cu cancerul este
una extrem de puternică; conține forță, solidaritate și o înțelegere

394 implicită, de care oamenii „sănătoși" nu dispun, în ciuda celor
mai mari eforturi. Mi-am făcut niște prieteni foarte buni și
apropiați în Wellness Community. Inevitabil însă, dată fiind
natura faptului care ne adusese împreună, am și pierdut prie
teni. Uneori, eram întrebată dacă nu mă încărca mai mult să-mi
petrec timpul într-o încăpere plină de oameni cu cancer decât
dacă aș mai fi sărit din când în când peste o întâlnire. Dar aveam
nevoie să-i văd. Erau acolo oameni cu mult mai bolnavi decât
mine și oameni care erau bolnavi de mult mai multă vreme, dar
care își trăiau viețile de zi cu zi cu calm, demnitate și chiar umor.
Cum aș fi putut să-mi refuz confortul și lecțiile pe care mi le ofe
reau, fără a cere absolut nimic în schimb? Și, pe măsură ce timpul
trecea și în urma mea veneau și oameni „noi", cum aș fi putut
atunci să nu mă întorc către ei și să le împărtășesc ce învățasem?
Obosite, dar nu învinse, eu și Alicia (și familiile noastre)

am reușit să învingem în lupta cu cancerul. Eram extenuate,
șubrezite și puțin zdrențuite pe la colțuri, dar, fie ce-o fi, urma
să organizăm o nuntă!
Săptămâni în șir înainte, Will făcea torturi și testa rețete, iar
o dată la câteva zile, mai apărea cu o invenție. Vă amintiți când
erați mici și spuneați ceva de genul: „Odată, când o să mă fac
mare, o să mănânc câte prăjituri vreau!"? Ei bine, asta făceam
noi în fiecare seară, după muncă. Un tort franțuzesc, cu albușuri
de ou și arahide. Unul cu aromă de ghimbir și zmeură. Unul cu
cremă de lămâie, pe care apoi Will a înlocuit-o cu portocale. Da,
am fost amândoi de acord — ăsta e! Bucuroși, am angajat apoi o
firmă de catering, care să prepare și să servească restul mâncă
rii. Dacă Will s-ar fi ocupat de orice altceva în afară de tort, atât
bucătăria, cât și relația noastră ar fi fost în pericol.
ELYN R. SAKS
Făcuse, în același timp, și un curs de animație pe calculator 395
și ajunsese aproape la mijlocul secțiunii de „editare avansată" a

cursului, când i-a venit ideea unei invitații la nuntă ingenioase
și foarte amuzante. Era un clip, care începea cu tema muzicală
din clasicul serial tv I Love Lucy, fonturile cunoscute care fuse
seră întotdeauna folosite în serial și o scenă alb-negru în sufra
geria lui Lucy și a lui Ricky Ricardo — cu mine și Will apărând
în locul lui Lucy și Ricky, completată de un dialog scris. Pentru
fundal, făcuse niște „capturi de ecran" de pe postul tv cu seri
ale clasice Nick-at-Nite, iar apoi montase clipul cadru cu cadru,
înlocuind „portretele" lui Lucy și Ricky de pe peretele din sufra
gerie cu poze cu mine și Will. Când dădea indicațiile pentru cei
care veneau cu mașina, a folosit tema muzicală din vechiul serial
Route 66, iar la sfârșitul invitației, a încheiat cu tema din varie-
teul The Jackie Gleason Show. Am trimis cincizeci de copii în toate
colțurile țării. Nu era de mine hârtia crem simandicoasă de la
Tiffany's; nu, nunta asta trebuia să fie anunțată printr-un arte
fact cultural contemporan!
Ne-am căsătorit în iunie, într-o frumoasă zi însorită. Martori
ne-au fost Janet și soțul ei, Al, și Michael și Ed, de la facultate;
Steve și Alicia au fost invitații mei de onoare. După ceremonie,
Steve a ținut un toast plin de dragoste și extrem de amuzant.
în ciuda naturii informale a evenimentului, am inclus exact
câte elemente tradiționale era necesar ca să-mi îndeplineas
că ideea cu privire la cum ar trebui să fie o nuntă adevărată.
Familia mea era acolo. Fratele meu, care se lupta de o vreme cu
o fobie îngrozitoare de zbor, a reușit să facă totuși călătoria. A
fost cel mai generos dar pe care mi l-ar fi putut oferi.
Ceea ce nu înseamnă că ziua a trecut fără o piedică-două: mai
devreme, în acea dimineață, după ce mă coafasem, eu și Steve

396 stăteam la mine în mașină, vorbind încet, departe de vacarmul
pregătirilor. O întrebare foarte serioasă nu-mi dădea pace de ore
întregi, așa că, într-un sfârșit, a trebuit să întreb:
— O să participe și extratereștri la ceremonie?
— Nu, mi-a răspuns calm și a întins brațul, ca să mă țină de
mână. N-o să fie niciun extraterestru acolo, Elyn. Nu-ți face griji
în legătură cu asta.
Aveam nevoie să îmi confirme el asta, iar odată ce a făcut-o,
am mers, fericită, mai departe cu ziua mea. A fost mai frumos
decât mi-aș fi putut vreodată imagina și mi-a lăsat o senzație de
oarecare fragilitate, de parcă un zgomot sau o mișcare bruscă ar
putea să-mi întrerupă deodată visul. Deci, chiar era adevărat:
eram măritată cu bărbatul pe care îl iubeam.
Eu și Will ne-am dus în luna de miere într-o călătorie în
Franța și Anglia. Acolo, ne-am întâlnit cu prieteni vechi din zile
le mele de la Oxford — Patrick, Dinah și Janet — și ne-am distrat
copios amintindu-ne de acele vremuri. Janet avea o relație cu un
american drăguț, iar minunata ei fiică, Olivia, avea acum vârsta
pe care o avusesem eu când locuisem în casa lui Janet. Deși la
multe mile depărtare, continuasem să-i iubesc și să-i prețuiesc
pe acești oameni, care rămăseseră prietenii mei constanți și am
crezut întotdeauna că si ei simțeau același lucru fată de mine.
Iar acum, îl puteam adăuga și pe Will grupului. Will, soțul meu.
***
In câțiva ani, cu douăzeci si cinci de articole si trei cărți

publicate, am fost considerată de Facultatea de Drept meri
tuoasă pentru a primi „o catedră onorifică", una dintre cele
mai înalte distincții pe care le poate acorda o universitate unui
ELYN R. SAKS
membru. într-o după-amiază de primăvară, alături de fami- 397
lie și de prieteni, Facultatea de Drept din cadrul Universității
din California de Sud m-a numit Profesor „Orrin B. Evans" de
Drept și Psihiatrie, precum și de Științe Comportamentale. Ed
McCaffery — „colegul meu de clasă" și prietenul meu drag — a
fost și el recompensat cu același titlu. Nu era greu să ne amintim
de primele noastre zile, în care rătăceam pe culoarele facultății
împreună, încercând să ne dumirim ce ar trebui să facem ca să
reușim și pe jumătate îngrijorați că în orice clipă am fi putut fi
„descoperiți" ca impostori. Am fost atât de fericită că eu și Ed
am fost onorați în această manieră în același timp. în discur
sul meu de acceptare, chiar am îndrăznit să fac o mică glumă,
sugerând că poate ar fi fost mai potrivit pentru mine să primesc
un divan și nu o catedră. După, s-a organizat o foarte frumoasă
recepție de zi, la Town and Gown (la care se face des referire ca
fiind „sufrageria" universității), care a fost urmată de altă petre
cere pe care a dat-o, în acea seară, familia mea, pentru mine. Au
fost o zi splendidă și o noapte plină de distracție și de sentimen
te intense. Se părea că, în sfârșit, ajunsesem într-o etapă a vieții
mele în care aveam mai multe zile bune decât zile rele.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU
Creierul uman însumează cam doi la sută din greutatea totală a

unui individ, dar consumă mai bine de 20% din aportul de oxigen
al acelui corp și controlează 100% din acțiunile lui. Deci, în terme
nii raportului dintre teritoriul ocupat de creier și puterea pe care o
exercită — ei bine, este, Într-adevăr, teribil de puternic. Și pe cât de
multe am descoperit despre creier de-a lungul timpului (în mod
special în ultimele două decenii), nu ne aflăm nicidecum aproape
de a ști tot. Fiecare revelație deschide drumul către alt set de între
bări; fiecare mister rezolvat conduce către un altul. Pentru un om
de știință dedicat cercetării, al cărui principal domeniu de studiu
este creierul, trebuie că uneori laboratorul se aseamănă mai mult
cu o sală a oglinzilor; în ce mă privește pe mine și explorarea mai
degrabă ad hoc pe care am întreprins-o asupra creierului, în unele
zile am senzația că merg pe marginea Marelui Canion, fiind în mod
constantin pericol de a face acel mare pas greșit. Și, de fiecare dată,
exact înainte să cad, apare aceeași întrebare: cum am ajuns aici?
***
Pe cât de bine îmi mersese în tratamentul cu Zyprexa, îmi

făceam obișnuitele griji cu privire la efectele secundare; până
ELYN R. SAKS
la urmă, era totuși un medicament relativ nou. Și apoi, mai era 399
și iritanta creștere în greutate, pe care îmi era dificil să o inver
sez. Așa că, încă o dată, am început să mă gândesc la reducerea
dozei. Eram capabilă să o fac și, dacă da, cât de departe puteam
s-o duc și încă să fiu în siguranță? Când am discutat asta cu
Kaplan, a fost de acord să mă sprijine de această dată, dar cu o
condiție obligatorie: dacă, în opinia lui, mă simțeam rău, iar el
hotăra că trebuia să-mi cresc din nou doza, o voi face imediat —
fără negocieri, fără echivoc.
— Trebuie să-mi promiți, mi-a spus ferm.
— OK, am încuviințat. Mi se pare corect.
Următoarele câteva săptămâni, pe măsură ce îmi scădeam
dozele, am început ușor-ușor să simt ceața lăsându-se, primele
semne ale începerii dezorganizării. Strângeam din dinți și mă
concentram pe muncă. Pot să mă acomodez cu asta, mă gândeam.
O să-mi fie mai bine. Așteaptă numai. Am făcut o călătorie în vest
pentru a zecea reuniune a Facultății de Drept (însoțită, în timpul
zborului, de ororile familiare) și, în cea mai mare parte a serii
petrecute la Yale, am stat lângă Steve și m-am luptat cu impulsul
de a sări de pe scaun și de a urla, îngrozită de creaturile înspăi
mântătoare care mișunau prin aerul din încăpere.
Când m-am întors acasă și i-am dat raportul lui Kaplan, a
invocat rapid pactul nostru: trebuia să revin la doza obișnuită,
sănătoasă de Zyprexa. Ne-am hotărât asupra dozei mele uzua
le, de patruzeci de miligrame, dublul dozei maxime recoman
date de producător, dar una care funcționase bine în cazul meu
înainte.
La scurtă vreme după aceea, am mers în San Francisco,
unde eram programată să prezint două lucrări în cadrul unei
conferințe de o săptămână, asupra tulburărilor disociative. în

400 mod evident, renunțarea la doza inițială de Zyprexa avuse
se un efect mai grav asupra organismului meu decât fusesem
conștientă, lăsându-mă vulnerabilă și chiar puțin fragilă. Am
început să nu mă mai simt „în toate apele" la puțin timp după ce
ajunsesem la hotel. încă o dată, am strâns tare din dinți și mi-am
limitat puterea de concentrare la muncă și la responsabilitățile
pe care le aveam la conferință, sperând că nimeni nu va suspec
ta că ar fi ceva în neregulă. Dar delirul și dezorganizarea s-au
intensificat; balamalele începuseră să slăbească. L-am sunat pe
Kaplan.
— Dacă poți, de ce nu-ți prezinți lucrarea de sâmbătă, așa
cum a fost programată, mi-a spus, iar apoi să te întorci aici?
Și după, poți să zbori înapoi miercuri dis-de-dimineață, ca s-o
prezinți pe cealaltă.
La un anumit nivel, sugestia lui avea sens; nu-mi era nicioda
tă bine pe teritoriu străin, dar poate aș putea să-mi recapăt con
trolul dacă aș fi înapoi în LA, în propria-mi casă sau la adăpos
tul biroului meu. Dar cântărind recomandarea lui Kaplan, am
decis că a trebui să plec de la conferință ar însemna că eșuasem.
Dintre cele două scenarii — să fiu bolnavă sau să fiu o ratată —,
puteam să-1 accept mai ușor pe primul. Așa că m-am hotărât să
rămân.
Moment la care boala mea a luat o întorsătură nouă și teri
bilă. Din cine știe ce motiv, am ajuns la concluzia că Steve și
Kaplan erau impostori. Arătau la fel, vorbeau la fel, erau în toate
formele identici cu originalele — dar fuseseră înlocuiți de către
cineva sau de către ceva. Era intervenția unor ființe extrateres
tre? Nu aveam de unde să știu, dar eram terifiată.
Mult mai târziu, am aflat că ceea ce mi se întâmpla se numea
„sindromul Capgras". Literatura științifică asupra sindromului
ELYN R. SAKS
aseamănă senzația pe care o produce cu filmul cult Invazia hoților 401
de trupuri. In mintea mea, oamenii de care depindeam atât de
mult pur și simplu dispăruseră, iar cei doi care rămăseseră nu
erau cine spuneau că erau. Așadar, nu mă puteam încrede în
niciunul dintre ei.
A fost un chin, dar am reușit să-mi prezint lucrarea de mier
curi, iar apoi am fugit înapoi în Los Angeles, șubrezită și com
plet paranoidă. In aproape zece ani de terapie, nu lipsisem nicio
dată de la o ședință cu Kaplan. Iar acum, nu m-am prezentat la
următoarele două ședințe programate și nici nu l-am sunat să-i
spun de ce. Așa că m-a sunat el.
— Elyn, nu ai venit la ședință. Ce se întâmplă?
Nu am răspuns. Nu e el. Nu scoate un cuvânt, nu e el.
— Elyn, ce se întâmplă?
Nimic.
— Cred că este important pentru tine să vii la ședințe, a spus
el. Mă aștept să fii aici mâine. Pot să te ajut cu ceva?
— Știu ce se întâmplă și cine sunteți sau nu sunteți, am spus,
într-un sfârșit.
— Asta nu ne duce nicăieri, mi-a răspuns. Spune-mi clar ce
vrei să zici.
Nimic. Niciun răspuns. Pentru că tu nu ești tu.
— Bine, atunci, ne vedem mâine.
Si a închis.
Nu m-am dus la următoarea ședință.
Steve, simțind că era ceva în neregulă, mă suna des. Nu-i răs
pundeam și nu-1 sunam înapoi.
Bineînțeles, Will și-a dat seama că eram foarte agitată, dar nu
știa de ce.
— Ce se întâmplă? m-a întrebat.

402 — Cei doi care se prezintă ca Steve și Kaplan sunt impostori,
i-am răspuns. Cei adevărați au dispărut și au fost înlocuiți; cei
care lasă mesaje pe robotul de la telefon sunt falși.
Spre veșnica mea recunoștință, Will a rămas calm. îl avertiza
sem că s-ar putea întâmpla asta, iar acum se întâmplase.
— Poate ar trebui să-1 sun pe Steve, mi-a spus.
— Nu văd sensul, de vreme ce Steve nu mai e acolo, am spus
eu. Dar n-ai decât, dacă te face să te simți mai bine.
S-a gândit un pic la asta, iar apoi, în toiul nopții, l-a sunat pe
Steve. El s-a trezit devreme, a găsit mesajul pe robot și a sunat
înapoi. Pe cât putea, în condițiile date, Will i-a explicat ce se
petrecea.
Steve a început să sune și să-mi lase mesaje pe robot de
zece, uneori chiar de douăsprezece ori pe zi. Le ignoram —
pentru că el nu era Steve. Și m-am înfuriat — pentru că mă
trata ca pe un copil recalcitrant. în analiză, există un termen
pentru asta: infantilizare. Cum îndrăznește, mă gândeam eu,
uitându-mă la robotul telefonului de parcă și el ar fi fost infil
trat de extratereștri. Dar, firește, el se afla într-o situație impo
sibilă.
Eram înspăimântată și izolată. Chiar dacă știam că Will era
adevăratul Will, asta nu mă liniștea. Nu puteam să dorm, nu
puteam să lucrez și nu puteam să fac diferența dintre ce era real
și ce nu era.
Ziua următoare, după ce lipsisem de la a treia ședință cu el,
Kaplan m-a sunat și a insistat să cresc doza de Zyprexa. Chiar
dacă știam în adâncul sufletului că nu era de fapt Kaplan, l-am
ascultat, pentru că ajunsesem extrem de disperată și de depri
mată — iar pe parcursul următoarelor câteva zile, încet-încet,
delirul s-a disipat.
ELYN R. SAKS
Dacă mai nutream vreo speranță că mă voi elibera vreodată 403
de nevoia de a lua medicație antipsihotică, faptul că i-aș fi putut
pierde atât pe Kaplan, cât și pe Steve din cauza psihozei mele,
m-a convins în totalitate.
Aceasta a fost prima experiență majoră a lui Will cu mine
grav delirantă. Nu s-a speriat foarte tare, nu a fugit și nu m-a
tratat niciodată cu altceva decât blândețe și grijă plină de iubire.
După, a recunoscut însă că fusese atât zguduit să mă vadă atât
de tulburată și de nefericită, cât și frustrat că nu putea să mă
consoleze sau să mă calmeze.
— Dar tot vreau să-mi spui când începi să te simți așa, a insis
tat. Nu-ți pot fi de prea mare ajutor dacă nu-mi spui ce se-ntâmplă.
Uneori, chiar și acum, când intru într-un episod, nu îi spun —
nu pentru a-i ascunde, ci pentru a nu-1 împovăra. Cu toate astea,
aproape de fiecare dată, el știe. Iși dă seama din tăcerea mea —
sau dintr-o anumită formă de tăcere. Este un adevărat dar să am
lângă mine pe cineva care mă cunoaște atât de bine.
Eu și dr. Kaplan lucraserăm bine împreună ani de zile —

treisprezece ani, ca să fiu exactă. Și, în tot acel timp, realizasem
multe schimbări de succes în viața mea. Dar deseori fusese dur
cu mine și, de-a lungul vremii (nepunând în discuție multele
puncte forte și umanitatea lui Kaplan ca analist), începuse să mi
se pară prea aspru, chiar punitiv. Devenise, oarecum, mai restric
tiv — spre exemplu, nu-mi permitea să mă plimb prin cabinet;
nu voia să-mi acopăr fața cu mâinile în timpul ședințelor, ceva
ce făcusem cu toți analiștii, pentru că mă ajuta să mă simt în
siguranță și conținută. îmi tot spunea că, dacă lucrurile nu se
vor schimba, va „încheia" cu mine. „O să închei cu tine." Era
brutal să aud asta, era brutal ca el s-o tot repete. O făcea ca să-mi

404 stârnească o anumită reacție? Nu mă mai simțeam în siguranță
cu el; era imprevizibil, nestatornic, chiar furios. In unele zile,
plecam de la ședință simțindu-mă ca și cum aș fi fost bătută.
— Nu ajungem nicăieri, spunea. Ce facem noi nici măcar nu
este terapie.
Mergea prost de doi ani, considera el — cam din perioada în
care fusesem diagnosticată cu cancer și mă logodisem cu Will.
Eram conștientă că scârțâia ceva oarecum, dar credeam că asta
se întâmpla doar de câteva luni.
Iar apoi, Kaplan m-a amenințat că va comunica Institutului că
nu mai eram în analiză. Institutul din care făceam parte (ca majori
tatea, în ziua de azi) merge pe regula „neraportării": anume, ana
listul nu raportează evoluția ta (în analiză) Comisiei de Progrese
a Institutului. Insă raportează existența „orelor de analiză", așa
că are la dispoziție, indirect, o manieră de a-i semnala Institutului
că nu te supui întocmai standardelor. In cele din urmă, i-am spus
consilierului meu de acolo ce mă amenințase Kaplan că va face.
La câteva ședințe după aceea, mi-a spus că nu mai era necesar
să dea curs amenințării. Cu toate astea, nu m-a liniștit cu nimic.
Nu puteam să merg pe sârmă pentru el și, în cele din urmă, nu
am mai putut suporta asta. M-am decis că aveam nevoie să mă
consult cu cineva care ar putea să fie obiectiv, așa că am stabilit
o programare la dr. Roth, la care mersesem la un moment dat, ca
suplinitor al lui Kaplan, și pe care îl cunoșteam de la Institut.
— Ai făcut ani de zile treabă bună cu el, Elyn, mi-a spus Roth.
Relațiile trec prin perioade de tranziție; poate asta este una din
tre ele. Chiar ar trebui să încerci să rezolvi lucrurile cu Kaplan.
Este de-o importanță vitală să faci asta.
Nu eram sigură că aș putea; nu eram sigură nici măcar că aș
vrea să încerc.
ELYN R. SAKS
— Dacă nu reușim — dacă eu nu reușesc — ați fi de acord 405
să-mi deveniți analist dacă nu pot continua cu dr. Kaplan?
A dat din cap, în semn de dezaprobare.
— Nu ar fi etic din partea mea nici să discut asta cu tine, cât
încă te afli în tratament cu el. Mergi înapoi și discută asta cu el,
Elyn. Trebuie să ajungeți la o hotărâre împreună.
M-am dus la birou ca să-mi elaborez un plan, unul cumva
de negociere. Mă întrebam ce trebuia să se schimbe ca să rămân
la Kaplan. Am făcut o listă: aveam nevoie ca el să nu mai tot
spună că nu mergeam nicăieri. Trebuia să nu mă mai amenințe
cu „încheierea". Era necesară o diminuare a restricțiilor fizice.
Niciunul dintre aceste lucruri nu părea atât de inacceptabil. I-am
spus lui Kaplan că aveam nevoie ca toate astea să se schimbe
pentru ca eu să pot continua să lucrez cu el.
Kaplan a refuzat, fără să clipească, să schimbe orice.
Am fost șocată.
— îmi pare rău, am spus. Atunci, bănuiesc că asta înseamnă
că va trebui să finalizăm lucrul împreună.
Tot restul ședinței, a fost ca si cum un semn de IEȘIRE ar fi
atârnat exact deasupra ușii. Odată ce-am terminat și mă pregă
team să ies pe ușă, m-am întors și m-am uitat la el.
— La revedere, am spus. Mulțumesc pentru tot. Pe altă dată.
Abia atunci l-am văzut pe Kaplan tresărind.
Apoi l-am sunat pe dr. Roth și i-am spus că plecasem de la
Kaplan. Nu știu ce aș fi făcut dacă Roth nu ar fi acceptat să-mi
devină analist, dar a făcut-o.
Câteva zile mai târziu, m-a sunat Kaplan.
— Unde ai fost? m-a întrebat. Ai lipsit de la două ședințe
programate.
Am inspirat adânc.

406 — V-am spus că închei cu dumneavoastră și vorbeam serios,
i-am răspuns. M-am transferat la Roth.
S-a lăsat un moment de tăcere la celălalt capăt al liniei.
Surprindere? Mânie?
— Cred că trebuie să vii și să vorbești cu mine despre asta, a
spus Kaplan.
— Nu, nu trebuie, am spus eu, dar simțeam că deja încep să
tremur.
Nu am fost niciodată bună la confruntări. Poate mă mișcasem
prea repede. Poate greșeam.
— Putem să negociem modificările pe care le-ai cerut, a zis
Kaplan. In orice caz, așa ceva este prea abrupt. Dacă o să înche
iem ședințele noastre, ar trebui să o facem de la o decizie asu
mată, de la o înțelegere.
Am fost de acord să mă văd cu el de două ori pe săptămâ
nă, până încheiam; simultan, mă vedeam cu Roth. Poate era
prea mult sau poate era durerea provocată de tranziție, dar, în
următoarele patru săptămâni, mi-am petrecut fiecare ședință cu
Kaplan plângând — ceea ce, în ciuda faptului că sunt o persoa
nă destul de emotivă, nu fac. Pur și simplu, nu sunt genul care
să plângă. Dar ceva din a fi în acea încăpere cu el mă rupea în
bucăți, în fiecare ședință în parte. Mă simțeam tristă și vulnera
bilă; părăseam pe cineva important, ceva important și sentimen
tul era al unui doliu.
Spre cinstea lui, Kaplan nu a folosit acea perioadă pentru a
mă convinge să revin, iar când i-am zis că Într-adevăr urma să
continui să merg la Roth, mi-a spus că era un clinician desăvârșit
și mi-a urat să-mi meargă bine. Iar apoi, s-a terminat.
Dr. Kaplan m-a ajutat probabil mai mult decât oricine altci
neva din viața mea și îl iubesc și astăzi cât de mult aș putea iubi
ELYN R. SAKS
pe cineva. Pentru multă vreme, am purtat în mine o senzație *07
palpabilă de pierdere. Decizia de a-1 părăsi a fost atât de îngrozi
toare, dar nu puteam vedea nicio altă soluție în afară de asta; în
plus, am simțit întotdeauna că el luase această hotărâre primul.
Refuzând să negocieze cu mine, amenințându-mă și presân-
du-mă, el mă dăduse, de fapt, afară. Mă respinsese, mă trădase.
Și de ce nu am ajuns să mă internez în urma acestei violente răs
turnări de situație, nu știu nici astăzi.
Cu toate astea, chiar și acum, când mă simt rău, primul lucru
care îmi vine în minte este să-l sun pe Kaplan. De fapt, încă sun
la el, doar ca să-i aud vocea pe robotul telefonului. Dar nu las
niciodată un mesaj. Acea vreme s-a încheiat.
Dr. Roth are, aș zice, cam șaizeci de ani și înfățișarea unui om

bun. în comparație cu Kaplan (care, ca și tatăl meu, are o per
sonalitate foarte puternică), Roth are o anumită blândețe și căl
dură. în același timp, se menține ferm. Nu se luptă cu mine; se
îndreaptă direct asupra a ce simt și mă ajută să înțeleg cum îmi
folosesc, uneori, gândurile psihotice pentru a evita sentimente
le negative obișnuite, pe care le experimentează toată lumea —
tristețe, furie, dezamăgiri de toate tipurile.
în același timp, Roth are mai multă încredere în procesul
analitic decât am eu; chiar crede că, într-o bună zi, aș putea să
scap cu totul de pastile. în plus, încearcă să înțeleagă motivația
și semnificația (care, bineînțeles, există) din spatele gânduri
lor mele psihotice. Uneori, interpretându-le, refuză să aducă
în discuție un diagnostic. „Schizofrenia este doar o etichetă",
spune, „care nu ne-ajută cu nimic."

408 Ambele perspective mă tulbură destul de profund. Mi-am
petrecut ani de zile luptându-mă cu ideea că sunt schizofreni
că și că am nevoie de medicație. Acum, că am acceptat faptul
că sunt astfel și că am nevoie de medicamente, el ridică posibi
litatea ca lucrurile să nu fie atât de limpezi. Sunt de părere că
Roth, pe de o parte, încearcă să-mi dea speranță și, pe de altă
parte, nu realizează pe deplin componenta foarte reală de natu
ră biologică a bolii mele. Principala lui arie de interes este cea
psihanalitică; din acest motiv, mi-a recomandat să merg la un
psihofarmacolog, dr. Gitlin — cunoscut în domeniul lui pe plan
internațional — pentru a se ocupa de aspectele care țin de tra
tamentul medicamentos. Opinia lui Gitlin este că va trebui să
rămân pe medicație pentru tot restul vieții.
Recent, a trebuit din nou să-mi schimb medicamentele.
Zyprexa a devenit oarecum mai puțin sigur și am început să am
o mulțime de „simptome episodice". Creșterea dozei nu era o
opțiune; doar luam deja dublul dozei maxime recomandate. Așa
că Gitlin a sugerat Clozapina, un medicament prescris, în general,
persoanelor rezistente, la un nivel sau altul, la tratament, și mi-a
dat o doză foarte puternică, șase sute de miligrame. Clozapina
este un medicament dificil de luat; la început, necesită analize de
sânge săptămânale, pentru a monitoriza efectele secundare și a
urmări posibilele semne de agranulocitoză, o scădere rapidă și
masivă a globulelor albe din sânge, care poate fi fatală. Cu toate
astea, funcționează; și funcționează bine; am acum zile în care
mă simt aproape vinovată că îmi merge așa de bine.
Dar asta nu s-a petrecut peste noapte. Într-adevăr, tranziția
de la un medicament la altul poate fi dificilă, cum s-a întâmplat
când am început să merg la Gitlin și am încercat să înlocuim
pastilele. Pe scurt, am devenit foarte psihotică.
ELYN R. SAKS
— Elyn, ce se întâmplă? 409
— Sunteți adevăratul dr. Gitlin sau marioneta dr.-ului Gitlin?
— Ei bine, sunt adevăratul dr. Gitlin.
— Exact asta ar spune și marioneta.
Dr. Gitlin mi-a spus mai târziu că s-a gândit serios să mă
interneze, ca rezultat al acestui episod. Din fericire, în loc să
meargă pe calea simplă, a mers pe cea dificilă și a așteptat să-mi
revin.
Deci: modificările de medicație pot declanșa psihoza, pentru
că tranziția biochimică din corpul meu de la un medicament la
altul poate lua timp. Și schimbările bruște o pot declanșa; din
acest motiv, familiaritatea este piatra mea de căpătâi. Și stre
sul — din surse externe, presiune sau evenimente pe care nu le
pot controla — poate avea efectul apăsării butonului malefic de
„start", care îmi reactivează simptomele.
Cum se întâmplase și cu diagnosticul de cancer la sân, un
control de rutină a indicat că exista posibilitatea să am cancer
ovarian. Și, încă o dată, realitatea s-a retras rapid și diavolii au
dat năvală. Trebuia să aștept două săptămâni până la intervenție;
după aceea, trebuia să mai aștept încă două săptămâni venirea
rezultatelor. Auzisem că exista o rată de supraviețuire de numai
20% după trei ani de la instalarea acestei forme de cancer. Eram
disperată și îngrozită, dar și tristă; ajunsesem atât de departe, mă
luptasem atât de mult, doar ca să fiu din nou învinsă de corpul
meu, în care nu puteam avea deloc încredere?
încă o dată, apartamentul s-a umplut de flori; încă o dată,
Will nu a șovăit nicio clipă în a-mi oferi toată căldura și nici în
credința lui că totul va fi bine. Prietenii s-au strâns în jurul meu;
Steve a venit din Washington; chiar și cineva cu care ieșisem
pentru o scurtă vreme la Yale — un psihiatru și avocat, care

410 continuă să-mi fie un bun prieten — a venit să mă vadă și să mă
susțină. Dar părinții mei erau dintre cei absenți.
In fine, teoretic, nu erau; erau prezenți la telefon. Tata nu voia
să vină și nu voia să-mi explice de ce. Mama mi-a spus, cu o evi
dentă lipsă de entuziasm:
— Poate aș putea să vin pentru câteva zile. Iar tata o să vină
dacă diagnosticul este unul rău.
Faptul că ai mei n-au venit să mă vadă a fost o lovitură foarte
puternică. întreaga mea viață, îi idealizasem, deși existau multe
complicații în relația noastră. Când simțeam că moartea îmi bate
la ușă, iar primul și ultimul lor impuls a fost să rămână unde
erau, am fost devastată. Nu mai puteam să le neg neajunsurile
(pe care cu toții le avem) și nici faptul că, uneori, au ales în mod
deliberat să nu-mi fie disponibili. Poate asta face parte din pro
priile lor mecanisme de ajustare; poate că însăși boala este prea
mult de dus pentru ei. Sau poate este rezultatul mesajelor pe
care eu le trimit lor: sunt bine, sunt puternică; nu am nevoie de
voi. Nu sunt sigură; nu am vorbit, de fapt, niciodată despre asta.
Mă gândesc că, deseori, sunt două tipuri de înșelătorie care
au loc în viața mea. Boala — entitatea — este întotdeauna unde
va pe-aproape, abia ascunsă vederii. Dar știu că este acolo. Și
încearcă să mă păcălească fie că acesta nu este Will cel real, aces
ta nu este Steve cel real, că realitatea nu este realitate, că pot
ucide mii de oameni cu gândurile mele sau că sunt profund
malefică și nevrednică.
In același timp, eu încerc să-i păcălesc pe cei din jurul meu.
Sunt OK, sunt funcțională, sunt bine. Și poate, uneori, acest efort
constant de a-i păcăli păcălește însăși boala. Este ca o mare și
complexă înșelătorie. Steve spune că n-a mai văzut pe nimeni
care să lupte cum o fac eu. Nu mă consider o luptătoare (și,
ELYN R. SAKS
cu siguranță, nu mă prezint ca fiind prea feroce). Dar, dacă are 411
dreptate, atunci poate că în copilăria mea și în acest du-te-vino
dintre mine și părinții mei, s-ar putea discerne nu doar începu
turile bolii mele, ci și semințele sănătății și ale puterii mele. Dacă
sunt o luptătoare, asta poate se datorează faptului că așa m-au
învățat ei să fiu.
— Nicio problemă, i-am spus mamei. Nu veniți. Vă sunăm
noi când se termină.
Rezultatele finale au fost bune, deși semnele de avertizare
erau acolo; în consecință, m-am supus la o histerectomie totală
și o ooforectomie (extirparea ovarelor). In contrast cu tristețea și
sentimentul de pierdere pe care îl au multe femei în urma unei
proceduri atât de copleșitoare, ce am simțit eu a fost aproape
o ușurare. Pericolul dispăruse. Și de vreme ce acceptasem deja
de mult realitatea că eu — eu și Will — nu vom avea niciodată
copii, am fost împăcată cu asta.
Ce este schizofrenia? în Statele Unite, diagnosticele sunt

hotărâte, în cele mai multe dintre cazuri, în funcție de catego
riile stabilite de Asociația Psihiatrilor Americani, în Manualul
de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale. DSM-ul face o
distincție grosieră între tulburările de gândire și tulburările
afective. Schizofrenia este un exemplu de tulburare care afec
tează gândirea, așa că este considerată o tulburare de gândi
re. Tulburarea bipolară (care se numea în trecut psihoză mania-
co-depresivă) este un exemplu de tulburare dispozițională sau
„afectivă" — o tulburare care se referă în mod principal la cum
se simte cineva.

412 DSM-ul plasează schizofrenia între tulburările de gândire
caracterizate de psihoză. Psihoza este definită, în linii mari, ca
pierderea contactului cu realitatea — fapt la care unul din pro
fesorii mei de la Yale a făcut referire spunând a „o lua razna".
Schizofrenia, cea mai gravă dintre tulburările psihotice, pare
să afecteze cam unul din o sută de indivizi. Unii cercetători sunt
de părere că ar putea fi, de fapt, vorba despre o întreagă serie
de boli, nu de una singură, ceea ce ar explica de ce oameni cu
același diagnostic pot părea atât de diferiți unul de celălalt. în
orice caz, orice ar fi schizofrenia, nu este o „personalitate cliva
tă" sau dublă personalitate, deși cele două sunt deseori confun
date de opinia publică; mintea schizofrenică nu este clivată, ci
fărâmițată.
O percepție greșită comună este că persoanele cu schizofrenie
sunt extrem de psihotice tot timpul. Cele mai multe, ca și mine,
nu sunt. Când sunt simptomatică, sufăr de delir și halucinații,
iar gândirea îmi devine confuză și dezorganizată. Deși nu am
des halucinații — uneori văd lucruri, uneori aud lucruri —,
deseori devin vădit delirantă. Gândirea dezorganizată de care
sufăr este și ea un element-nucleu al schizofreniei.
Aceste simptome sunt exemple de simptome „pozitive" ale
schizofreniei, anume lucruri pe care le ai, dar pe care nu le vrei.
Multe persoane cu schizofrenie au și simptome „negative", un
tip de deficite sau lipsuri, cum ar fi apatia sau retragerea, o
„nepăsare" profundă sau, mai precis, o nepăsare față de faptul
că nu-ți pasă. Cu excepția primilor câțiva ani de la Oxford, am
avut norocul să scap de simptomele negative.
Ce este important în toate astea este că am o tulburare de
gândire. Nu sunt o persoană a cărei boală să constea în primul
rând în a avea stări afective bune sau proaste. Iar acest aspect al
ELYN R. SAKS
bolii mele — natura sa cognitivă — a fost unul central în decizia 413
mea de a scrie această carte.

Mulți oameni care suferă de tulburare bipolară și de depresie
duc vieți pline și bogate: jurnaliștii Mike Wallace și Jane Pauley,
scriitorul William Styron, scriitoarea Kay Redfield Jamison
sunt doar câteva exemple remarcabile. Mai sunt și multe figuri
istorice care se poate să fi suferit și ele de tulburări afective —
Abraham Lincoln, Vincent Van Gogh, Virginia Woolf și Samuel
Johnson. Mergeți la orice grup de sprijin pentru persoane cu tul
burări afective și cei de acolo, cu un simț de mândrie de înțeles,
îi vor numi pe celebrii lor străbuni și pe eroii lor contemporani.
Dimpotrivă, cei cu tulburări de gândire nu au o listă de
oameni faimoși și de succes care să le împărtășească proble
ma. Nu ar avea cum să aibă una, pentru că nu există. Prin
comparație, foarte puțini schizofrenici duc vieți fericite și con
structive; iar cei care au astfel de vieți nu se grăbesc în niciun fel
să spună lumii despre ei înșiși.
Cu toate astea, unele persoane care suferă de tulburări de
gândire realizează lucruri mărețe înainte de a deveni incapaci
tate de boală. Spre exemplu, John Nash a primit Premiul Nobel
pentru descoperiri pe care le făcuse la începuturile carierei. Apoi
însă, și-a petrecut mult din abia începută viața adultă delirând,
rătăcind prin campusul de la Princeton, intrând și ieșind fără
țintă de pe porțile bibliotecii universității. In timp, Nash (ală
turi de familia și de medicii săi) a construit un sistem de sprijin
îndeajuns de bun pentru ca el să-și poată gestiona boala și chiar
să se „recupereze", fapt care a fost emoționant captat în O minte
sclipitoare.
Cu toate acestea, un exemplu mai tipic al modului în care
oamenii cu tulburări de gândire ajung în vizorul presei este

414 exemplul tragic al lui Michael Lauder. Ca și mine, Lauder și-a
făcut studiile la Facultatea de Drept Yale. In 1995, la scurt timp
după absolvire, în New York Times, s-a publicat un articol despre
cum cineva care suferea de tulburare schizoafectivă a reușit să
finalizeze, cel mai probabil, cea mai însemnată facultate de drept
din țară. Facultatea de Drept Yale, le-a spus Lauder celor de la
Times, a fost „cea mai suporți vă instituție de sănătate mentală
care există în America". In urma absolvirii, a semnat un contract
de scriere a unei cărți despre viața, greutățile și succesele sale.
Iar apoi, în 1998, din cine știe ce motiv — nimeni nu este prea
sigur ce anume l-a declanșat — Lauder nu și-a mai administrat
medicația. Când logodnica sa însărcinată a încercat să-1 convin
gă că avea nevoie și de medicamente, precum și de o posibilă
internare, a înjunghiat-o mortal, la masa din bucătărie.
Mă gândeam deja de multă vreme să scriu o carte despre
viața mea, la momentul la care povestea lui Lauder a deve
nit publică. Eram deja destul de ambivalență în legătură cu a
pune totul pe hârtie. Povestea tragică petrecută în celălalt colț
al țării n-a făcut decât să-mi crească ambivalența. Poate că fap
tul de a-mi dezvălui boala va schimba modul în care mă per
cep prietenii, colegii și studenții mei. Poate că, odată ce-ar ști
adevărul, m-ar considera prea fragilă sau prea înfricoșătoare
ca să se mai încreadă în mine ca profesionist sau ca prietenă
intimă. Poate vor crede că o decompensare violentă și tragică
va fi inevitabilă.
In cele din urmă, însă, povestea lui Lauder a fost cea care m-a
convins să merg înainte cu planul. Frenezia mediatică ulterioa
ră doar a contribuit la mitologia care alimentează stigmatizarea:
concepția că schizofrenicii sunt violenți și periculoși. Pe drept
cuvânt, marea majoritate a schizofrenicilor nu ar face niciodată
ELYN R. SAKS
vreun rău nimănui; de fapt, când și dacă o fac, este mult mai 415
posibil să și-l facă lor înșiși mai degrabă decât oricui altcuiva.
Un alt motiv care m-a împins spre a scrie despre viața mea
a fost acela de a le da oamenilor speranță: diagnosticarea cu o
boală psihică nu vă condamnă în mod automat la o viață seacă
și plină de suferință, goală de plăcere sau bucurie sau realizări.
Am dorit, de asemenea, să mai dărâm din miturile întreținute
de mulți dintre înșiși specialiștii în sănătate mentală — că per
soanele care suferă de o tulburare de gândire gravă nu pot trăi
independent, nu pot avea profesii solicitante, nu pot menține
prietenii adevărate, nu pot avea relații de cuplu însemnate și
satisfăcătoare sexual, nu pot duce vieți marcate de o bogăție
intelectuală, spirituală sau emoțională.
Fără nicio îndoială, medicația a jucat un rol central în a mă
ajuta să-mi gestionez psihoza, dar ceea ce mi-a permis să dau
un sens luptei mele — să înțeleg semnificația a tot ce s-a întâm
plat înaintea și pe parcursul bolii mele și să-mi mobilizez toate
forțele de care dispuneam spre crearea unei vieți bogate și pro
ductive — a fost psihanaliza. Se presupune că oamenii ca mine,
cei cu tulburări de gândire, nu pot avea mari beneficii de pe
urma unui astfel de tratament, o psihoterapie orientată pe insight
și fundamentată pe relația analitică. Dar eu am beneficiat. Poate
există vreun substitut pentru această conexiune umană — a doi
oameni care stau împreună într-o încăpere, unul dintre ei având
libertatea de a spune tot ce-i trece prin minte, știind că celălalt îi
oferă o atenție plină de grijă și de înțelegere —, dar nu știu care
ar putea fi acel substitut. Este, în miezul lucrurilor, o relație, iar
pentru mine, a fost cheia care mi-a deschis drumul către fieca
re dintre celelalte relații pe care le prețuiesc. Deseori, navighez
în propria-mi viață prin ape tulburi, chiar amenințătoare — am

416 nevoie ca oamenii din viața mea să îmi spună ce inspiră
siguranță, ce este real și de ce merită să mă agăț.
Așadar, scriu pentru că știu cum este să fii psihotic. Și știu,
mai bine decât majoritatea, cum tratează legislația pacienții bol
navi psihic, cunosc sentimentul de degradare pe care îl suscită
să fii legat de un pat împotriva voinței tale și medicamentat cu
forța, cu substanțe pe care nu le-ai cerut și nu le înțelegi. Vreau să
văd acea schimbare, așa că acum sunt activă în a scrie și a vorbi
despre nevoia disperată de acea schimbare. Vreau să le aduc
speranță celor care suferă de schizofrenie și înțelegere celorlalți.
Am acum aproape tot ce mi-am dorit în viață, dar boala mea
mi-a pricinuit enorme pierderi. Am pierdut ani întregi din viață.
Am trecut pe lângă nenumărate relații — prieteni intimi, iubiți
îndrăgiți. N-am avut niciodată copii. Nu m-am bucurat nicio
dată de exaltarea de a lucra într-o firmă de avocatură puternică,
ocupându-mă de cazuri complicate și având colegi extrem de
dedicați și de inteligenți. Nici măcar acum nu pot călători așa
cum mi-ar plăcea s-o fac — dintr-o decizie spontană, pentru săp
tămâni întregi, într-un loc nou și necunoscut. Vorbesc spaniola,
dar nu pot merge în Spania. Limita de confort pentru călătorii în
afara orașului, chiar și alături de Will, este de aproximativ patru
zile. El mă tot amenință că o să-mi creeze un program pe calcu
lator care să genereze un „birou virtual", ca să putem pleca din
oraș, iar eu să mă simt încă în siguranța biroului meu de la UCS.
Munca îmi este atât alinarea, cât și oglinda — când pierd urma
a cine sunt, este acolo, înscrisă pe hârtie, ca să-mi amintească;
când sunt departe de ea, îmi pierd reperele.
Ani la rând, mi-am privit corpul ca pe spațiul în care locu
iam, iar eu cea reală eram în mintea mea: corpul era doar carcasa
care o purta și una nu foarte de încredere — cumva murdară,
ELYN R. SAKS
animalică, nestatornică. Will a schimbat mult din percepția mea 417
asupra acestui lucru și la fel a făcut și faptul de a fi supraviețuit
cancerului. In ultima vreme, îmi este mult mai confortabil în
propriul corp și poate am chiar și un control mai mare asupra
lui — dar rămân, în același timp, precaută. Până la urmă, m-a
trădat nu doar o dată.
Așa că lupt împotriva letargiei pe care o creează faptul de
a sta îngropată în cărți, în timp ce iau medicamente sedative.
Exercițiul fizic a fost întotdeauna o problemă pentru mine —
nu mi-au plăcut niciodată benzile de alergare sau bicicletele de
fitness; mă plictisesc. Și, în comparație cu restul Californiei, nu
mi-a plăcut cu siguranță niciodată să merg la alergat. Părinții
mei au început să meargă la patinaj în Central Park acum câțiva
ani și, la un moment dat, mi-au propus să merg cu ei; am crezut
că poate o cam luaseră un pic pe arătură, dar m-am dus și mi-a
plăcut la nebunie, din prima. Așa că acum patinez și merg la
cursuri — de patinaj artistic, de dans, plus de mișcări și meto
de de bază. Pentru o vreme, am făcut asta de două ori pe săp
tămână; acum, reușesc să îmi fac timp doar pentru o ședință pe
săptămână, cu un antrenor profesionist. Patinajul se bazează pe
concentrare și pe disciplină, este previzibil și te înviorează. Și,
de cele mai multe ori, este, pur și simplu, distractiv.
Decizia de a scrie această carte s-a bazat pe faptul că trebuia

(și îmi doream) să încep să le spun adevărul despre boala mea
celor care nu-1 știau încă. Unii dintre aceștia îmi erau prieteni
destul de apropiați, dar prieteni față de care, dintr-un motiv sau
altul, fusesem reticentă să mă dezvălui până atunci. Spre exem
plu, unul dintre prietenii mei obișnuia să facă multe glume pe
seama bolnavilor psihic; credeam că mă va desconsidera odată

418 ce-ar afla adevărul. Alți prieteni erau colegi de profesie pe care
mi-i făcusem destul de recent și nu voiam să-și piardă încrede
rea în abilitățile mele academice.
Experiența trăită pe parcursul dezvăluirii bolii tuturor aces
tor oameni mi-a deschis cu adevărat ochii asupra unor lucruri.
Majoritatea oamenilor au primit foarte bine ce le-am împărtășit;
mulți au spus că n-aveau nici cea mai vagă idee și că sunt șocați.
Unul dintre ei, un profesor de drept, mi-a mărturisit, la rându-i,
că suferă de tulburare bipolară; pornind de la aceste dezvălu
iri — și alături de sprijinul reciproc acordat de-a lungul anilor —,
am devenit prieteni foarte apropiați. O altă prietenă, psihiatru,
a încercat să mă convingă să folosesc un pseudonim literar la
publicarea acestei cărți, dar am fost de părere că așa ceva ar
transmite un mesaj greșit — că toate acestea sunt prea îngrozi
toare pentru a putea fi spuse cu voce tare. Iar apoi, mi-a spus
ceva care m-a pus pe gânduri: „Dar, Elyn, chiar vrei să devii
cunoscută ca schizofrenica aceea care are un job?" întrebarea ei
m-a uluit. Asta este ceea ce sunt? Numai asta este ceea ce sunt?
în cele din urmă, m-am hotărât că a scrie despre mine însămi
ar putea face mai mult bine decât toate articolele academice pe
care le-aș publica vreodată. De ce aș face-o sub pseudonim dacă
intenția mea era de a spune adevărul? Nu vreau să fiu margi-
nalizată; m-am luptat împotriva acestui fapt întreaga mea viață.
Trebuia să aduc împreună două idei, ambele de o importanță
crucială: faptul că puteam atât să fiu bolnavă psihic, cât și să duc
o viață bogată și satisfăcătoare. Trebuia să fac pace cu demonii
mei, pentru a nu-mi mai consuma atâta energie luptându-mă
cu ei. Trebuia să învăț cum să-mi croiesc drumul printr-o cari
eră și prin relațiile personale, fiind uneori agățată de realitate
printr-un fir foarte subțire. Trebuia să înțeleg ce se ascundea
ELYN R. SAKS
în spatele teribilelor mele gânduri și sentimente și în ce fel psi- 419
hoza servea în a mă proteja. Pe parcursul multor ani de lucru
intens și dificil, dna Jones, White, Kaplan și Roth mă ajutaseră
să găsesc calea către o viață care să merite trăită. Ultimele mele
două internări mă lăsaseră cu prognosticurile de „grav" și „foar
te grav". Acelea sunt prognosticurile pe care le-aș fi atins dacă
niște terapeuți — psihanaliști — extrem de abili și de dedicați
nu mi-ar fi fost alături.
Cred (cel puțin nu am niciun motiv să nu cred) că abilitățile și
talentele sunt distribuite între bolnavii psihic mai mult sau mai
puțin la fel cum sunt distribuite și în cadrul populației generale.
Pentru oricine, există o nișă. Cu siguranță, resursele sunt mult
mai puțin la îndemâna bolnavilor mental, motiv pentru care
majoritatea nu are nicio șansă să-și realizeze nici măcar parțial
potențialul. In aceeași linie, m-aș simți groaznic să știu că o per
soană care a citit această carte i-ar spune unui membru al fami
liei sau unui prieten: „Ea a reușit, la fel poți și tu". Nu spun
că oricine suferă de schizofrenie sau de o tulburare psihotică
poate deveni un profesionist sau un universitar de succes; eu
fac excepție de la multe lucruri și sunt conștientă de acest fapt.
Dar multe lucruri în această privință țin de lozul câștigător pe
care l-am tras eu: părinți cu o situație bună, accesul la specialiști
bine formați și abili și o iritantă trăsătură dominantă, care mi-a
fost încăpățânarea și care a lucrat la fel de des în beneficiul și în
detrimentul meu.
Viața mea de astăzi nu este lipsită de dificultăți. Sufăr

de o boală psihică gravă. Nu mă voi vindeca niciodată de

420 schizofrenie. Voi avea întotdeauna nevoie să rămân pe medicație
antipsihotică și în psihanaliză. Voi avea mereu zile bune și zile
proaste și încă mai am episoade.
Dar tratamentul pe care l-am primit mi-a permis să mă
bucur de o viață minunată, care merită Într-adevăr să fie trăită.
Facultatea de Drept UCS este un spațiu ideal pentru a scrie și
a preda. Am colegi inteligenți și generoși, care mi-au purtat de
grijă în perioade dificile și de mari încercări. îi număr pe deca
nul facultății și pe decanul adjunct printre bunii mei prieteni
și ambii m-au sprijinit foarte mult. Facultatea m-a susținut în
dorința de a mă aventura și în alte discipline, psihiatria și psiho
logia, și mi-a pus la dispoziție resurse care să-mi permită să fac
cercetări empirice semnificative pentru progresele mele în dome
niul juridic. în 2004, UCS mi-a oferit Premiul Colaboratorilor
pentru Creativitate în Cercetare, acordat anual unui număr de
doi profesori — cea mai înaltă distincție pe care universitatea
o acordă pentru progrese academice. în același timp, lucrarea
mea, Refuzul îngrijirii (Refusing Care), a fost onorată prin primi
rea Premiului Phi Kappa Phi de Recunoaștere a Facultății, din
partea USC. După spusele consiliului de administrație, nimeni
până acum nu a câștigat aceste două premii în același an.
Recent, viața mea a devenit chiar mai bună. Cu excepția
celor câțiva ani în care am predat drept penal, am fost întot
deauna un profesor destul de popular. Dar, de-a lungul timpu
lui (deși lucrurile ar fi trebuit să se îndrepte în direcția opusă),
ținerea cursului a început să mi se pară din ce în ce mai stre-
santă. Binecuvântată cu un decan care a încercat întotdeauna
să mă susțină și să mă ajute, mi s-a oferit o nouă poziție: Decan
Asociat pentru Cercetare. în loc de a preda, acum îi ajut pe
colegi să obțină burse de cercetare. Bineînțeles, cel mai mult îmi
ELYN R. SAKS
face plăcere să mă ocup de propriile-mi cercetări, dar date fiind 421
toate responsabilitățile pe care le-ar putea avea cineva în cadrul
unei facultăți de drept, să îmi ajut colegii să găsească sprijin pen
tru munca lor este o excelentă alternativă.
Studiile mele pentru a deveni un psihanalist dedicat cerce
tării au avut și ele loc într-un mediu fertil și mi-au adus colegi
interesanți și plini de energie, dintre care mulți mi-au devenit
prieteni. Sunt activ implicată în viața de comitet a Institutului
Psihanalitic. încă vorbesc des — aproape în fiecare zi — cu dra
gul meu Steve și mă bucur de munca pe care o facem împreună.
Sunt îndrăgostită și măritată cu un om bun și amuzant, care mă
înțelege, mă acceptă și mă face să mă simt femeie. Deci — una
peste alta, este o viață bună.
Cu toate astea, recent, un prieten mi-a pus o întrebare: dacă
ar exista o pastilă care m-ar vindeca instantaneu, aș lua-o?
Poetului Rainer Maria Rilke i s-a oferit o cură psihanalitică. A
refuzat, justificând: „Nu-mi luați diavolii, pentru că ar putea
să-mi fugă și îngerii". Pot înțelege asta. Starea maniacală din
tulburarea bipolară a fost deseori descrisă ca o dispoziție înaltă
și plăcută, care aduce cu sine sentimente de omnipotență. Dar
experiența schizofreniei nu este așa, cel puțin nu pentru mine.
Psihoza mea este un coșmar în stare de trezie, în care demonii
sunt atât de înspăimântători, încât toți îngerii mi-au fugit deja.
Deci, aș lua pastila? într-o clipită.
Acestea fiind spuse, nu vreau să pară că regret că am pierdut
viața pe care aș fi putut-o avea dacă nu aș fi fost bolnavă. Și nici
că aș cere mila cuiva. Ce aș vrea, mai degrabă, să transmit este
că umanitatea pe care o împărtășim cu toții este mai importantă
decât boala psihică, pe care se poate să n-o împărtășim. Cu un
tratament adecvat, cineva care suferă de o boală mentală poate

422 duce o viață plină și bogată. Lucrurile care fac viața minuna
tă — prieteni buni, o profesie care să-ți aducă satisfacții, relații
de iubire — sunt tot la fel de valoroase pentru cei dintre noi care
luptă cu schizofrenia ca și pentru toți ceilalți.
Dacă ești o persoană care suferă de o boală psihică, principala
provocare este să descoperi viața care îți este potrivită. Dar până
la urmă nu este aceasta cea mai mare provocare pentru noi toți,
bolnavi psihic sau nu? Norocul meu nu a fost că mi-am revenit
dintr-o boală mentală. Nu am făcut-o și nici nu o voi face vre
odată. Marele meu noroc constă în faptul că mi-am descoperit
viața.
ELYN R. SAKS
mulțumiri
/
Ca și viața mea, această carte a fost un efort de colaborare,

rezultatul contribuțiilor aduse de mulți prieteni și colegi.
în termenii scrierii propriu-zise a cărții, două persoane au
jucat roluri centrale. Prin scriitura ei, Larkin Warren a ajutat
în aducerea cărții la viață, într-o manieră care să îmi permită
să „vorbesc", prin intermediul acestor pagini, cât mai multor
oameni. Stephen Behnke, un scriitor talentat și cel mai apropiat
prieten al meu, mă cunoaște, așa cum îmi cunoaște și stările
psihotice — „transele", cum le numește uneori Steve, când mă
tachinează — mai bine decât oricine. Steve a fost cel care a suge
rat multe dintre metaforele din carte, pentru a transmite cât mai
bine experiența bolii mele.
Doresc să le mulțumesc celor care au avut activități editoria
le ce au condus la publicarea acestei cărți: agentul meu, Jennifer
Joel, și editorul meu, Leslie Wells. Fiecare dintre ele a făcut o
treabă strălucită. Eforturile lor sunt cele care au transformat car
tea de față într-o realitate.
Au existat și alte persoane dedicate scrisului care au luat
parte la crearea cărții: Tristine Rainer, prima mea profesoară de
„memorii"; Samantha Durm, profesoară la două cursuri de scrieri
autobiografice; și Gladys Topkis, o prietenă editor, care a citit și a

424 făcut comentarii asupra manuscrisului. Le mulțumesc în mod deo
sebit lui Scott Altman, Judith Armstrong, Gregg Bloche, Catherine
Broger, Dinah Cannell, Kenny Collins, Gerald Davison, Susan
Estrich, Esther Fine, Susan Garet, Michael Gitlin, Janet Hali, James
High, Lissy Jarvik, Dilip Jeste, Shannon Kelly, Stephanie Losi,
Edward McCaffery, Alexander Meiklejohn, Thomas Morawetz,
Stephen Morse, Michael Shapiro, David Shore, Larry Simon, Janet
Smith, Matthew Spitzer, Philip Stimac, Nomi Stolzenberg, Randy
Sturman, Carmelo Valone, Marlene Wagner și June Wolf.
Aș dori, de asemenea, să le mulțumesc celor de la UCS, care
m-au ajutat din punct de vedere administrativ, pentru a mă
putea dedica scrisului: asistentului meu, Keith Stevenson, și
bibliotecarilor referenți Brian Raphael și Jessica Wimer.
De-a lungul studiilor mele universitare, anumiți oameni mi-au
deschis mintea. In retrospectivă, ei au fost cei care m-au pornit pe
drumul către a-mi folosi mintea pentru a o vindeca. John Lachs,
profesorul meu de filosofie de la Vanderbilt, mi-a trezit apetitul
pentru plăcerile gândirii și ale învățării. Joseph Goldstein și Jay
Katz de la Facultatea de Drept Yale au mers în continuarea ace
lei lecții, extinzând-o la a-mi deschide interesul față de sănăta
tea mentală. Stephen Wizner m-a ajutat să îmi pun abilitățile de
gândire în serviciul ajutării persoanelor defavorizate, lecție pe
care Steve a oferit-o multor generații de studenți de la Yale, nu
doar prin cuvintele sale, ci și prin însuși modul în care Steve își
trăiește propria viață. George Mahl a fost cel al cărui curs des
pre Freud s-a numărat printre cele mai bune cursuri la care am
participat vreodată și a contribuit la a-mi stârni interesul față de
formarea în psihanaliză.
Prietenii sunt un grup de oameni care îți fac viața să meri
te trăită și am fost binecuvântată să am mulți. Printre cei mai
ELYN R. SAKS
apropiați, sunt: Russ Abbott, Scott Altman, Judith Armstrong, 425
Meiram Bendat, Gregg Bloche, Catherine Broger, Dinah Cannell,
Joel Chesler, Maria Chvirko, Kenny și Margie Collins, Paul
Davis, Patrick Dennis, Esther Fine, Paul Forbath, Ronald și Susan
Garet, Elizabeth Garrett, Thomas Griffith, Janet Hall, Norah
Heenan, Carrie Hempel, Joshua și Tamar Hoffs, Lissy Jarvik,
Ehud Kamar, Ken Kress, Martin LeVay, Andrei Marmor, Edward
McCaffery, Alexander Meiklejohn, Thomas Morawetz, Craig
Parrish, Allan Rabinowitz, Noel Ragsdale, Daria Roithmayr,
Catherine Sabatini, Sam Scheer, Jean Scott, Michael Shapiro,
Larry Simon, David Slawson, Janet Smith, Edward Sokolnicki,
Matthew Spitzer, Nomi Stolzenberg, Christopher și Ann Stone,
Randy Sturman, Jennifer Urban, Robert Von Bargen, Catharine
Wells, Richard Wittenbom, Stephen Wizner, John Young și Mark
și Martha Youngblood.
Mi-am făcut, de asemenea, prieteni buni la Wellness
Community, un grup de sprijin pentru supraviețuitorii canceru
lui. Liderul grupului nostru, Caria, ne-a ajutat pe mine și pe multi
alții în luptele noastre și am construit legături puternice cu multi
din grup, printre care Alex, Ann, Bracha, Carl, Christina, Hiam,
Janet, Julia, Margie, Mira, Sarah, Tracey și Trudy. Nimeni nu
înțelege mai bine cancerul decât alți pacienți cu cancer, iar colegii
mei de grup au fost deseori pentru mine o adevărată inspirație.
Cei mai importanți mentori de la New Center for Psycho
analysis au fost Gerald Aronson, Helen Desmond, Maimon
Leavitt și Heiman Van Dam. Ei m-au ajutat să mă pot folosi de
ce ne spune gândirea psihanalitică despre complexitățile fiecărei
interacțiuni umane.
Psihiatrii și terapeuții mei mi-au salvat viața. Le sunt extrem
de recunoscătoare psihiatrilor, care s-au concentrat pe aspectele

426 biologice ale bolii mele, care-i includ pe Michael Gitlin și Stephen
Marder. Ei m-au ajutat să mă descurc în timp ce mă confruntam
cu simptome îngrozitoare și m-au adus într-un punct în care
să pot beneficia cât mai mult de pe urma psihanalizei. Nu îi
numesc pe cei patru analiști pe care i-am avut (în textul cărții,
folosesc pseudonime), pentru că acest lucru le-ar putea compli
ca relațiile cu foști pacienți sau pacienți curenți. îmi datorez atât
succesul, cât și starea de bine — o datorie pe care nu voi putea
niciodată să o răsplătesc cu adevărat — lucrului psihanalitic pe
care l-am parcurs împreună.
Doresc să mai spun niște ultime cuvinte despre cei care îmi
sunt cei mai dragi. Părinții și frații mei mi-au oferit dragostea
și sprijinul care i-a permis vieții mele să meargă înainte. Am
ținut lucruri ascunse de ei, din motive complicate, care au ser
vit nevoilor tuturor, dar asta nu înseamnă că nu-i iubesc enorm.
Steve mi-a fost coleg, confident și cel mai bun prieten, adevăra
tul martor al luptei mele. Steve mă înțelege cât de bine ar putea
să o facă cineva și el este cel care mi-a dat, de atâtea ori, puterea
de a continua. Will — ei bine, ce aș putea spune despre Will.
Este adevărata mea iubire — el este cel care dă vieții mele un
sens pe care nu l-aș fi crezut posibil. Merg la culcare în fieca
re seară și mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă cât de
norocoasă sunt că l-am găsit.
Din partea tuturor acestor oameni și a altora, prea numeroși
pentru a-i menționa, am primit ce aveam nevoie pentru a avea
o viață care să merite să fie trăită. Sper că, prin scrierea acestei
cărți, îi voi ajuta, la rândul meu, pe alții să găsească puțin din ce
au nevoie pentru a-și îmbunătăți și ei, un pic, viețile.
ELYN R. SAKS
unde sunt acum
Publicarea cărții mele a fost o decizie destul de riscantă.

Stigmatizarea bolilor psihice, în mod deosebit a schizofreniei,
este foarte puternică. Oare colegii mă vor desconsidera pe mine
sau munca mea? Prietenii vor deveni temători? Străinii vor face
glume pe seama mea? Cum am menționat în carte, o prietenă
m-a avertizat că, odată cu publicarea acestei autobiografii, voi
deveni cunoscută — numai — ca „schizofrenica aceea care are
un job".
Din fericire, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâm
plat. Din contră, modul în care a fost primită cartea mea nici că
putea fi mai satisfăcător. Rezultatul a fost o revărsare de spri
jin. Colegii și prietenii mei m-au făcut să mă simt mai iubită ca
înainte — și mă simțisem foarte iubită și înainte. M-au contactat
prieteni din copilărie și din primii ani de studii. S-au îndreptat
spre mine oameni complet necunoscuți, pentru a le da lor și
familiilor lor speranță. Dar, bineînțeles, trebuie repede să adaug
că autodezvăluirea mea a avut loc într-o etapă a vieții mele pro
fesionale în care eram în siguranță și protejată de daunele pe
care mi le-ar putea aduce stigmatizarea.
E-mailurile pe care le-am primit de când a fost publicată car
tea sunt interesante. Se încadrează în câteva categorii. Prima

428 constă în mesaje de la membri ai familiei și cititori care îmi
mulțumesc pentru captarea experienței psihozei și pentru fap
tul că le ofer speranță. Unii dintre cititori vor să se facă auziți
în decizia lor de a nu „se mulțumi" — vor să își reia studiile,
să aibă profesii satisfăcătoare, să nu se lase și să nu se predea.
Aceste mesaje sunt extrem de gratificatoare. Al doilea set de
mesaje sunt din partea acelora care mă întreabă cum să-și con
vingă partenerul, copilul, fratele să ia medicație. Dacă aș ști răs
punsul la această întrebare, aș deveni a doua persoană cu schi
zofrenie care să câștige Premiul Nobel! Al treilea grup de mesaje
vine din partea oamenilor care îmi spun că se vor ruga pentru
mine. Mă gândesc că nu-mi face niciun rău să se roage cine
va pentru mine. Iar al patrulea grup constă din mesaje în care
mi se recomandă noi remedii. Deși sunt recunoscătoare pentru
considerația lor, pentru moment, cred că voi rămâne la trata
mentele mai convenționale.
Cel mai amuzant mesaj pe care l-am primit a fost din par
tea unui bărbat care-mi spunea: „Tu și toți medicii tăi ați greșit!
9 un extraterestru. Iar medicatia
Chiar ești » este otravă!"
Am vorbit destul de mult în fața publicului de când a apă
rut cartea — în cadrul unor facultăți de medicină, la conferințe
și evenimente de binefacere. Asta îmi este destul de dificil, de
vreme ce nu-mi este confortabil să fiu departe de casă și nici
nu-mi face mare plăcere să vorbesc în public. Cu toate astea,
este important pentru transmiterea mesajului, așa că o fac și, în
același timp, fac tot posibilul să nu mă decompensez.
Atenția presei s-a dovedit a fi mai stresantă decât mă
așteptasem și m-a făcut uneori să mă simt destul de expusă.
Este un sentiment straniu să fi păstrat acest secret întreaga mea
viață, iar acum să știu că se află la dispoziția oricui este interesat.
ELYN R. SAKS
Iau lecții de patinaj. Profesorul meu are cartea, dar nu știu dacă 429
a citit-o. Asta mă face să mă simt nesigură în preajma lui — dacă
a citit cartea, ce crede? Ar trebui să spun ceva?
Nu am primit prea multe reacții negative la carte, dar știu că
au existat câteva. Am auzit că un absolvent al facultății mele de
drept se întreba cum de UCS m-a acceptat ca profesor. O altă
persoană a spus că nu s-ar fi împrietenit cu mine dacă ar fi știut,
la începuturile prieteniei noastre, că sunt schizofrenică. Aceste
întâmplări nu au făcut pentru mine decât să sublinieze faptul
că până și oamenii buni, inteligenți și binevoitori pot contribui
la stigmatizare.
Am speranța că, dând bolii psihice un chip, pot îndepărta
măcar puțin din stigmatizare. Este enorm de mult de lucru. Dar
acestea sunt speranțele mele.
— Elyn R. Saks

un interviu cu elyn saks
Care sunt cele mai comune prejudecăți cu privire la

SCHIZOFRENICI ȘI CARE SUNT SIMPTOMELE REALE?
Mulți oameni confundă schizofrenia cu tulburarea de

personalitate multiplă sau cu dubla personalitate. Spun
lucruri de tipul „parcă ești schizofrenic", referindu-se la
a gândi „cu două minți". Mintea unei persoane cu schi
zofrenie, însă, ar fi cel mai bine descrisă prin faptul că
este fărâmițată, nu clivată. Schizofrenia este numită o tul
burare de gândire sau o tulburare psihotică și implică
simptome precum delir, halucinații și vorbire dezorga
nizată.
Ce percepții sperați să schimbați spunându-vă povestea?
îmi doresc ca această carte să le dea speranță celor care

suferă de schizofrenie și să le aducă o mai bună înțelegere
celorlalți. Povestea mea ar trebui să ajute la prăbușirea
unor mituri întreținute atât de specialiștii în sănătate men
tală, cât și de publicul larg, printre care: faptul că oamenii
cu schizofrenie sunt deseori violenți; că nu pot locui inde
pendent; că nu pot avea profesii sau că nu-și pot întemeia
familii.
ELYN R. SAKS
Faptul de a fi diagnosticat cu schizofrenie nu trebuie 431
să echivaleze cu a fi condamnat la o viață plină numai de
suferință. Deschiderea unei ferestre către experiența mea
ar trebui să diminueze stigmatizarea socială, reducând
frica și ostilitatea.
Cum este să ai un episod psihotic?

Un episod psihotic este ca un coșmar în stare de trezie.
Simți o adevărată teroare si te afli într-o stare de confuzie.
Și mai este și ceea ce am ajuns să numesc „dezorganizare".
Șinele tău își pierde coerența — este ca un castel de nisip
luat de apă. Pe scurt, centrul nu se mai poate susține.
A AVUT SOȚUL DUMNEAVOASTRĂ REZERVE ÎN A SE IMPLICA

ÎNTR-O RELAȚIE CU CINEVA CARE SUFERĂ DE O BOALĂ
INCURABILĂ?
Când i-am spus adevărul, cât mai delicat cu putință,

el mi-a răspuns — în comparație cu alții — că nu era sur
prins; mă cunoștea îndeajuns de bine. Și nici n-a dat bir
cu fugiții. Știu că îi este greu să mă vadă psihotică. Dar
a rămas lângă mine. I-a spus cuiva de aici, de la UCS, că,
pentru el, boala mea psihică este, în propriile-i cuvinte,
„aproape total contrabalansată" de calitățile mele, cum ar
fi inteligența și căldura.
Ce impact are boala asupra vieții dumneavoastră de zi

cu zi?
Trăind cu psihoza, este ușor să devin suprastimulată,
așa că încerc să-mi mențin nivelul de stimulare scăzut.
Nu-mi place să fac modificări în rutina mea și am nevoie

432 să-mi petrec mult timp singură. Acest lucru este dificil
pentru soțul meu, căruia îi place să călătorească și și-ar
dori să ne petrecem weekendurile împreună, dar eu tre
buie să merg la birou șapte zile din șapte. Sunt foarte vul
nerabilă la stres așa că, uneori, este nevoie, pur și simplu,
să mă retrag din viața cotidiană, chiar dacă numai pentru
o perioadă scurtă.
Ce v-a făcut să vă acceptați, într-un sfârșit, diagnos

ticul DE SCHIZOFRENIE ȘI DE CE V-AȚI ÎMPOTRIVIT ACESTUIA
PENTRU ATÂTA TIMP?
Este greu de acceptat că ești bolnav și devine cu atât

mai greu când boala este una psihică — o boală care sapă
adânc în personalitatea ta. Așa că m-am luptat din toate
puterile ani de zile.
într-un sfârșit, am acceptat-o, atunci când s-au întâm
plat două lucruri: am făcut, o ultimă oară, toate eforturile
posibile să stau fără medicație și am eșuat fără echivoc; și
am trecut pe o medicație nouă, care mi-a oferit o claritate a
minții pe care n-o avusesem niciodată. Cu această evoluție
a lucrurilor, profunda mea credință că toți oamenii aveau
gânduri înspăimântătoare, ca mine — dar se pricepeau
mai bine la a le ascunde —, m-a părăsit. în mod ironic,
odată ce am acceptat că sufeream de o boală, ea a început
să mă definească mult mai puțin.
Credeți că veți accepta vreodată în totalitate că boala

DE CARE SUFERIȚI ESTE INCURABILĂ?
O parte din mine acceptă deja asta. Ceea ce îmi face

viața să meargă mult mai bine, deci, fie și numai din
ELYN R. SAKS
rațiuni pragmatice, o accept. Dar trebuie să mărturisesc 433
că există întotdeauna o mică parte din mine care crede —
speră — că e totul doar cumva o mare greșeală.
Ați pus vreodată în pericol siguranța celor din jurul

DUMNEAVOASTRĂ?
Când am avut cele mai puternice episoade psihotice,

în timpul ultimilor ani de la Oxford și al primului an în
New Haven, aveam o mulțime de gânduri înfricoșătoare și
violente. Dar oamenii au gânduri violente în primul rând
pentru că lor înșiși le este frică — aceste gânduri sunt o
apărare față de frică. In cele din urmă, cred că au existat
niște riscuri, dar nu unele grave. Sunt extrem de recunos
cătoare că nu am făcut niciodată niciun rău nimănui. Iar
în ziua de astăzi, așa ceva nu mai intră nici măcar vag în
discuție.
In Centrul nu se mai poate susține, vorbiți public despre

BOALA DUMNEAVOSTRĂ PENTRU PRIMA DATĂ. SUNTEȚI ÎNGRI
JORATĂ CU PRIVIRE LA CUM VOR REACȚIONA OAMENII — SPRE
EXEMPLU, FOȘTII DUMNEAVOASTRĂ STUDENȚI ȘI PĂRINȚII LOR?
Nu poți niciodată prevedea ce vor spune oamenii, dar

nu cred că simptomele mi-au afectat vreodată abilitățile
de predare. Din contră, studenții mei de la cursurile de
legislație a sănătății mentale ar putea să aprecieze faptul
că, de fapt, le vorbeam în mai mare cunoștință de cauză
decât și-ar fi imaginat vreodată că o făceam. Experiențele
mele se poate chiar să mă fi făcut un profesor mai bun de
legislație a sănătății mentale. Totuși, trebuie să menționez
că toți cei cărora le-am spus până acum s-au arătat

434 extraordinar de atenți și de săritori. Nici că mi-aș fi putut
dori o reacție mai bună decât cele pe care le-am primit,
atât din partea facultății, cât și din cea a institutului psih
analitic (unde sunt în formare ca psihanalist dedicat cer
cetării).
Credeți că oricine care suferă de schizofrenie poate

AVEA LA FEL DE MULTE SUCCESE CA DUMNEAVOASTRĂ?
Nu spun că oricine poate deveni specialist într-un

domeniu. Cred însă că mult mai mulți oameni decât
s-ar presupune ar putea să își atingă potențialul pe
care îl aveau înainte de îmbolnăvire, dacă ar avea la
dispoziție ajutorul și resursele potrivite. Subestimarea
capacităților oamenilor creează așteptări negative,
ceea ce este foarte păgubos, de vreme ce munca oferă
majorității oamenilor o structură și un adevărat senti
ment de bine.
Care a fost ultima experiență a unui episod psihotic?
Depinde la ce vă referiți prin episod psihotic. Am

așa-zise simptome psihotice „episodice" foarte frecvent.
Am mai avut, oarecum des, și simptome de durată mai
lungă. Chiar luna trecută, a trebuit să nu vin la birou timp
de două zile, pentru că am avut musafiri acasă și, până
la sfârșitul celei de a doua zile, devenisem foarte simpto
matică, dar am rămas așa numai pentru o noapte. Cred
că ultimul episod psihotic mai profund de durată a fost
în toamna lui 2001, când mi-am înlocuit medicamentele.
Sper să mențin episoadele la o distanță cât mai mare unul
de altul.
ELYN R. SAKS
Drepturile legale ale pacienților cu boli psihice au 435
DEVENIT PRINCIPALA ARIE DE INTERES A CARIEREI DUMNEA
VOASTRĂ. ODATĂ CE V-AȚI IMPLICAT, CARE DINTRE MODIFICĂ
RILE DIN CADRUL SISTEMULUI AU FOST CELE MAI IMPORTANTE
PENTRU DUMNEAVOASTRĂ?
Sunt două mari schimbări. în primul rând, acorda

rea de mai multe resurse în cadrul sistemului, pentru ca
oamenii să poată beneficia de tratamentul de care au nevo
ie, pentru a duce vieți fericite și productive. în al doilea
rând, direcționarea resurselor către a cerceta în ce manieră
trebuie să-i ajutăm pe oameni să ceară voluntar tratament,
pentru a minimaliza utilizarea forței. în Anglia, lucrurile
stau mult mai bine decât aici; ar trebui să studiem ce fac ei.
O altă chestiune importantă este că ar trebui să existe
așa-numita paritate între tratamentele care vizează sănăta
tea mentală și cele care se referă la cea somatică. Bolile psi
hice sunt tot boli, în aceeași măsură în care sunt și bolile
cardiace, cancerul sau diabetul, și ar trebui să le tratăm ca
atare. Și, mai mult decât atât — cu tratamente mai multe
și mai bune, chiar am putea să descoperim că paritatea
este și rentabilă.
În ce moment ați realizat că trăiați viața pe care v-o

DOREAȚI?
Nu m-am trezit deodată, pornind de la vreun medica

ment nou sau de la insight-uri noi și importante în tera
pie, să spun: „Am viața pe care mi-am dorit-o". Totul s-a
întâmplat în timp, treptat — un pas aici, un moment acolo.
Dar sunt conștientă că am cam tot ce și-ar putea dori cine
va — fie bolnav psihic sau nu. Am o profesie pe care o

436 ador, un soț minunat, o familie și prieteni apropiați. Ce
mi-aș putea dori mai mult?
Cum mi-a spus un prieten bun, medic (ținând cont
de faptul că m-am confruntat și cu câteva boli somatice
grave): „Pentru o persoană lipsită de noroc, ești foarte
norocoasă".
Ați trăit o viață remarcabilă, ce mai urmează (spre

EXEMPLU, LA CE PROIECTE LUCRAȚI ACUM)?
Este măgulitor să aud asta. Unul dintre proiectele mele

curente este studiul indivizilor înalt-funcționali care sufe
ră de schizofrenie — subiecții noștri includ un doctor în
psihologie, un cercetător în medicină și persoane cu poziții
înalte în Departamentul Regional din LA pentru Sănătatea
Mentală. Ne interesează tehnicile pe care le-au dezvoltat
ca să se ajusteze la realitate sau ca să-și gestioneze simp
tomele.
într-un alt studiu, voi fi eu însămi subiectul (precum și
investigatorul): voi fi evaluată psihiatric, supusă la teste
neuropsihologice și mi se vor face tomografii cerebrale.
Speranța este că, poate, vom descoperi lucruri care îi vor
ajuta și pe alții.
ELYN R. SAKS

Elyn R. Saks - Centrul Nu Se Mai Sus Õine

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elyn R. Saks - Centrul Nu Se Mai Sus Õine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elyn R.

Centrul nu se mai poate

Traducere din engleză de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Netea, Laura (trad.)

Titlul original: The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness

Copyright © 2007 by Elyn R. Saks f““ s j

Copyright © Editura Trei, 2016

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Este ora zece, într-o seară de vineri. Sunt cu doi colegi de

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

colindu-mă neajutorată, în timp ce cineva contemplă la decapi­

Centrul nu se mai poate susține

Când eram mică, mă trezeam aproape în fiecare dimineață,

se menține în formă. Mama era și ea înaltă, și ea inteligentă și

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

4 „Mama îndeajuns de bună", conform psihanalistului Donald W. Winnicott (1896-1971),

Când aveam cam opt ani, am simțit deodată nevoia să fac

Centrul nu se mai poate susține

Am șapte sau opt ani și sunt în sufrageria dezordonată a

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

In vara dintre clasele a zecea și a unsprezecea, am mers,

Centrul nu se mai poate susține

într-o seară de weekend, la câteva luni după ce mă întorsesem

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

a ridicat tonul. Apoi, eu am mărit miza, declarând că nici măcar

Operation Re-Entry era administrat de „absolvenți" ai pro­

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

uitării, fără alte comentarii.

Centrul nu se mai poate susține

Perioada petrecută la Centru s-a încheiat când am terminat

Centrul nu se mai poate susține

Deși Universitatea Vanderbilt din Nashville avea un campus

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Ca în cazul majorității studenților în anul întâi, mă dusesem la

Centrul nu se mai poate susține

într-o seară de iarnă, în timpul școlii, am avut un musafir,

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

în același timp în care mintea mea începuse să mă trădeze,

în vara de după acel prim an, m-am întors în Miami și în

Centrul nu se mai poate susține

dar eu... Nu putem, pur și simplu, să stăm și să vorbim despre

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

Pe măsură ce propria mea absolvire se apropia, știam că

Centrul nu se mai poate susține

Centrul nu se mai poate susține

După absolvirea de la Universitatea Vanderbilt, în iunie 1977,

prânz, mă duceam la un magazin din apropiere, de unde-mi

Centrul nu se mai poate susține

colindu-mă neajutorată, în timp ce cineva contemplă la decapi

Operation Re-Entry era administrat de „absolvenți" ai pro

Până la cea de-a doua întâlnire cu dr. Hamilton de după exter

ce-a urmat a fost un dezastru complet. Atitudinea lui era distan

Și astfel, la opt luni după prima mea internare — când avu