ELEMENTELE PROTEZEI

SCHELETATE

CONECTORII PRINCIPALI
Elementele structurale ale protezei
scheletate sunt:
*şeile protezei
*conectorii principali
*elementele de menţinere, sprijin şi
stabilitate
*conectori secundari
*arcadele artificiale
CONECTORII PRINCIPALI
Sunt elemente transversale ale protezei
parţiale scheletate care unesc
componentele protezei de o parte şi de alta a
arcadei cu cele de partea opusă;astfel
conectorul principal poate uni şeile protezei
între ele sau o şa de elementele de
menţinere, sprijin şi stabilizare.
CARACTERISTICILE COMUNE ALE CONECTORILOR
PRINCIPALI
a)Rigiditate
Se obţine fie prin lăţimea conectorului principal, cum se realizează la maxilar,
fie prin grosime şi profil deosebit, aşa cum se realizează bara linguală la
mandibulă.
b)Profilaxia ţesuturilor câmpului protetic
Conectorii nu trebuie să producă nici o suferinţă ţesuturilor parodontale
marginale sau mucoasei în timpul funcţiilor, static sau la inserţia şi dezinserţia
protezei.Există zone ale câmpului protetic pe care conectorii se sprijină, cum
se întâmplă la maxilar în edentaţiile de clasa a-I-a şi clasa a-II-a, unde
conectorul principal se sprijină pe bolta palatină.
În acelaşi timp, tot la maxilar sunt zone care trebuie despovărate de
presiuni sau faţă de care conectorul trebuie să treacă la distanţă.
La mandibulă, bara linguală, care este cel mai utilizat conectorul
principal, trebuie să fie la distanţă atât de mucoasa procesului alveolar, cât şi
de parodonţiului marginal.
c)Confortul pacientului se realizează prin:
►simetria conectorului principal faţă de linia mediană;
► aplicarea conectorului principal perpendicular pe planul medio-sagital;
► plasarea conectorului principal în zone cât mai puţin funcţionale;se evită
pe cât posibil zona rugilor palatine, pentru a nu exista interferenţe cu limba în timpul
fonaţiei;
► grosimea conectorului principal astfel încât să nu schimbe substanţial
conturul ţesuturilor cu care vine în contact;pentru aceasta la maxilar sunt plaţi şi nu
bombaţi, pentru ca limba să-i sesizeze mai puţin;
► reproducerea cât mai fidelă a conturului anatomic pe care îl acoperă, ceea
ce se obţine prin modelare corespunzătoare, cum este cea a rugilor palatine;
► acoperirea ţesuturilor să nu fie mai mare decât este cea minimă necesară;
► întâlnirea conectorilor principali cu celelalte elemente ale protezei să se
facă în unghiuri rotunjite, iar suprafaţa externă a conetorului să fie perfect lustruită,
pentru a evita retenţiile alimentare sau iritaţiile limbii.
 CLASIFICAREA CONECTORILOR

A.MANDIBULARI B.MAXILARI
*plăcuţă mucozală cu lăţime
*bara linguală redusă
*placa dento-mucozală *plăcuţă mucozală cu lăţime
mandibulară mare
*plăcuţă mucozală anterioară
*bara vestibulară şi posterioară
*conectorul principal *plăcuţă mucozală în formă
dentar de “U”
*plăcuţă dento-mucozală
*placa palatinală completă
 BARA LINGUALĂ
►Condiţii de utilizare:înălţimea de cel puţin 9 mm a procesului alveolar,
între fundul de sac lingual şi parodonţiul marginal.
Poziţie:bara linguală este plasată
în dreptul versantului lingual
al procesului alveolar
mandibular, între parodonţiul
marginal şi fundul se sac.
Faţă de parodonţiul marginal,
marginea superioară a barei
linguale se află la o distanţă
de 4-5 mm.
Extremitatea inferioară este
plasată în fundul de sac
lingual, astfel încât să nu
împiedice mobilitatea
fiziologică a planşeului bucal
sau a frenului limbii.
►Distanţarea barei linguale: faţă de procesul alveolar, bara linguală trebuie
plasată la o distanţă de 0,3-2mm în funcţie de: sprijinul protezei, forma
anatomică a procesului alveolar, rezilienţa mucoasei crestelor alveolare.
Această distanţare se face prin foliere pe modelul funcţional cu ceară specială.
Când proteza scheletată are sprijin dento-parodontal, folierea va fi
minimă de 0,3 mm.
Când sprijinul este mixt, grosimea folierii va fi mai mare, în funcţie
de rezilienţa mucoasei pe care se sprijină şeile terminale, deci de posibilitatea
de înfundare a şeilor. Dacă procesul alveolar este vertical şi rezilienţa minimă,
folierea este de 1 mm.Când procesul alveolar este oblic, folia va fi de 1,5 mm,
iar dacă se adaugă şi o rezilienţă mare a mucoasei crestelor, grosimea foliei va
trebui să ajungă la 2 mm.
Când procesul alveolar este retentiv sau dinţii sunt uşor lingualizaţi,
folierea va fi cuprinsă între 1,5 mm şi 2 mm, pentru a putea face inserţia şi
desinserţia protezei fără ca bara linguală să interfereze cu mucoasa procesului
alveolar sau cu dinţii.
Când există torus mandibular, va fi necesară o foliere în funcţie de
mărimea torusului, grosimea fiind cuprinsă între 0,5-1 mm.
►Profilul barei:cea mai adecvată formă pe secţiune este cea
semipiriformă;porţiunea cea mai voluminoasă se află plasată către fundul de
sac, iar extremitatea subţiată,către parodonţiul marginal.
►Dimensiuni:-înălţime de 4-5mm
-grosime de 1mm la extremitatea superioară şi de 3mm la cea
inferioară.
►Zonele de minimă rezistenţă sunt reprezentate de joncţiunea cu conectorii
secundari, la unirea cu şeile, unde bara este ceva mai subţire şi la mijlocul
barei.
 CROŞET CONTINUU
Pentru a fi rezistent croşetul
continuu trebuie să aibă:
-o lăţime de 2-3 mm
-pe secţiune va fi semioval
-grosimea maximă de 1 mm.
Rolul croşetului continuu:
●rigidizarea barei linguale şi mărirea rezistenţei
mecanice a protezei;
● contribuie la sprijinul parodontal al protezei;
● asigură menţinerea indirectă a protezei terminale;
● stabilizează proteza în sens disto-mezial;
● solidarizează dinţii restanţi;
● poate reface punctele de contact pierdute prin
migrarea orizontală a dinţilor restanţi.
 PLACA DENTO-MUCOZALĂ
MANDIBULARĂ
Este un conector principal care se
plasează între fundul de sac lingual
şi zona supracingulară a dinţilor
frontali.Extremitatea inferioară are
forma pe secţiune a barei linguale
prin plasare nu trebuie să jeneze
mobilitatea fiziologică a planşeului
bucal sau a frenului limbii.
Spre superior, această extremitate
îngroşată se continuă cu o plăcuţă
metalică subţire de 0,4-0,5 mm,
care se termină pierdut pe dinţii
frontali, acoperind toată zona
supracingulară
 BARA VESTIBULARĂ

Se aplică în caz de inserţie înaltă a

planşeului bucal, cât mai ales în
cazurile clinice ce prezintă o
lingualizare mare a dinţilor frontali,
sau un torus lingual exagerat.
Singurul incovenient al barei
vestibulare este confortul
pacientului, acest conector
principal putând să producă
modificări ale reliefului buzei sau
iritaţii ale mucoasei mobile prin
plasarea sa în fundul de sac
vestibular.
CONECTORUL PRINCIPAL DENTAR
Este de fapt un croşet continuu, mai lat şi mai gros, ale cărui
axtremităţi se termină în şaua protezei.Este indicat în cazurile de
inserţie înaltă a planşeului bucal, asociate însă cu dinţi restanţi
frontali, înalţi şi verticali.
CARACTERISTICILE CONECTORILOR PRINCIPALI MAXILARI

sunt laţi şi de grosime mică;

se prezintă sub formă de plăcuţe mai înguste sau mai late în funcţie de
mărimea edentaţiei;
lăţimea minimă trebuie să fie egală cu mărimea spaţiului edentat, iar
grosimea cuprinsă între 0,4 şi 0,6 mm;cu cât plăcuţele sunt mai înguste
grosimea trebuie să fie mai mare;
conectorii care au contact cu mucoasa se numesc plăcuţe mucozale, iar
cei ce au contact şi cu dinţii plăcuţe dento-mucozale;
în edentaţiile clasa a-I-a şi a-II-a au şi rolul de a transmite o parte din
presiunile masticatorii asupra bolţii palatine;
trebuie să ocolească parodonţiul marginal al dinţilor retanţi la o distanţă
de 5 mmm, fiind paraleli cu acesta;
marginea anterioară şi posterioară trebuie uşor îngroşată pentru a evita
leziunile mucoasei în timpul înfundării protezei, dar şi de a evita
retenţiile alimentare sub conector;
limita posterioară se află întotdeauna înaintea liniei AH.
 PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME REDUSĂ

Este utilizată în edentaţiile laterale în care proteza are

sprijin dento-parodontal.Lăţimea plăcuţei este egală cu
mărimea spaţiului edentat sau în concordanţă cu aria
delimitată de cele patru puncte de sprijin parodontal al
protezei.
Grosimea va fi de 0,6 mm.Acest conector deşi este în
contact cu mucoasa bolţii palatine, nu transmite presiuni
suportului muco-osos, deoarece proteza are sprijin dento-
parodontal.Nu ajunge în zona rugilor palatine.
Dacă există torus palatin sau rafeu median
proeminent este necesară despovărarea acestor
zone.Grosimea folierii este în funcţie de mărimea
torusului(0,5-1 mm) sau rafeului median(0,3-0,4 mm).
PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME REDUSĂ
PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME MARE

Este utilizat în edentaţiile terminale când crestele sunt bine

reprezentate, există mai mult de şase dinţi restanţi, iar
torusul maxilar este absent sau de mici dimensiuni, sau în
edentaţiile latero-terminale.
Acoperă aproximativ 2/3 din suprafaţa bolţii palatine,
limita lui anterioară ,care ajunge de obicei în zona rugilor
palatine este o linie imaginară ce uneşte cei mai anteriori
pinteni ocluzali.Această margine se termină în depresinuea
dintre două rugi palatine şi nu pe proeminenţa unei rugi,
deoarece marginea prea reliefată este uşor sesizată de
limbă şi deci inconfortabilă pentru pacient.
PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME
MARE
Limita posterioară a conetorului este
ceva mai anterioară de linia AH;se
consideră că lăţimea acestui conector
principal trebuie să fie cel puţin egal cu
lungimea şeilor.
În zona de unire cu şeile metalice,
plăcuţa mucoazală, ca de altfel toţi
conectorii principali maxilari, este mai
groasă şi prezintă un prag extern şi unul
mucozal, la care se va termina acrilatul
şeilor, iar joncţiunea cu conectorii
secundari se face în unghiuri rotunjite.
În dreptul dinţilor restanţi este
obligatorie decoletarea plăcuţei, aceasta
trecând la 5 mmm de parodonţiul
dinţilor.
 PLĂCUŢA MUCOZALĂ ANTERIOARĂ ŞI
POSTERIOARĂ

Este indicată atunci când există un torus

palatin mare situat în mijlocul bolţii sau în cazurile
în care pacienţii tolerează cu dificultate o placă
palatină completă; se poate utiliza în toate tipurile
de edentaţii.
Are formă de paralelogram cu unghiuri
rotunjite; lasă liberă zona centrală a bolţii palatine
şi este cel mai rigid conector principal, dar puţin
utilizat.
 Plăcuţa anterioară este mai lată,
având cam 6-9 mm; se plasează cu
marginea anterioară la cel puţin 5 mm de
parodonţiul dinţilor restanţi, paralel cu
acesta între două rugi palatine, fără să
depăşească pintenii cei mai anteriori.Faţa
externă a plăcuţei anterioare trebuie să
redea forma anatomică a zonei pe care se
aplică.
Plăcuţa posterioară este mai
îngustă, având 4-5 mm lăţime şi ajunge
până în apropierea liniei AH;pe secţiune
trebuie să fie semiovală, aspectul fiind
asemănător cu al unei bare.
Plăcuţa anterioară şi posterioară
vor fi unite de două benzi laterale de 5-6
mm lăţime , plasate paralel cu
parodonţiul marginal al dinţilor laterali şi
la o ditanţă de 5 mm de acesta.
 PLĂCUŢA ÎN FORMĂ DE “U”

Este indicată numai în cazurile în care există

un torus palatin mare, plasat posterior până
aproape de limita distală a palatului dur.
Marginea anterioară se plasează la cel puţin 5
mm de parodonţiul marginal al dinţilor frontali şi
laterali, iar marginea posterioară ajunge până în
apropierea bazei torusului.Pentru a fi suficient de
rigid, se recomandă ca acest conector să aibă
grosimea de 0,6 mm.
PLĂCUŢA ÎN FORMĂ DE “U”
 PLĂCUŢA DENTO-MUCOZALĂ

Este indicat când există mai puţini dinţi restanţi(numai grupul

frontal), creste bine reprezentate sau torus palatin situat posterior.Poate
fi utilizat şi în edentaţiile asociate cu breşe frontale, dinţii artificiali
fiind fixaţi de conectorul principal.

Plăcuţa dento-mucozală ajunge pe dinţii frontali până în

regiunea supracingulară, la acest nivel marginea conectorului fiind
subţiată, se pierde lin pe dinţi.
 PLACA PALATINALĂ COMPLETĂ

Este indicat în cazurile clinice cu puţini dinţi restanţi

şi creste atrofiate.Marginea anterioară ajunge pe dinţii
frontali supracingular asemănător plăcuţei dento-
mucozale.Sprijinul dento-parodontal se asigură prin
crearea de trepte supracingulare pe canini şi centrali, sau
prin realizarea unor gheruţe incizale care sunt
nefizionomice.Interdentar placa ajunge până la nivelul
punctelor de contact dintre dinţi.
Dacă există treme sau distemă, placa poate fi întreruptă
la acest nivel ca şi plăcuţele dento-mucozale, pentru a nu
afecta fizionomia.
Placa palatinala completa
Bara linguala
Conectori maxilari