Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Proprietăţile olfactive
Proprietăţile olfactive ale unor mărfuri (alimente, cosmetice, chimice etc.) au o mare
importanţă în reglarea echilibrului psiho-fiziologic al omului, influenţându-i comportamentul prin
stimularea sau respingerea consumului anumitor produse.
Stimulii olfactivi sunt formaţi din moleculele substanţelor volatilizate, care sunt aspirate.
Proprietăţile olfactive se datoresc grupelor osmofore existente în moleculele produselor: ex:
grupele alcoolice (-CH2-OH); cetonice (=C=O), eterice (-O-), nitro (-NO2), amino (-NH2) etc. care
stimulează zona olfactivă, ceea ce poate genera atât reacţii vegetative (salivaţie, lingere, deglutiţie)
cât şi reacţii afective (furie, teamă etc).
Clasificarea mirosurilor în merceologie este adesea facuta după schema Henning care
foloseste șase tipuri: floral (parfumat), putred, eteric, aromatic, empiromatic (ars) şi răşinos .
Celelalte mirosuri sunt combinaţii ale celor şase mirosuri de bază.
Sensibilitatea olfactivă umană are o mare acuitate. Raportat la concentraţia moleculară, s-a
constatat că mirosul este mai sensibil decât gustul de circa 10000 ori. Capacitatea omului de a
percepe mirosurile este diferită de la individ la individ, în funcţie de nivelul de dezvoltare a acestei
capacităţi, de experienţa anterioară a individului, care se constituie într-o “memorie a mirosurilor”
şi de asociaţiile pe care acesta le poate face.
De asemenea, sensibilitatea olfactivă pentru o substanţă odorantă şi la aceeaşi persoană, este
influenţată de diverşi factori precum:
- natura elementelor din componenţa produsului (existenţa grupelor osmofore);
- umiditatea (creşterea umidităţii aerului contribuie la o mai bună sesizare a mirosurilor);
- temperatura (creşterea temperaturii contribuie la o mai bună apreciere a mirosurilor,
optimul fiind situat la 37-38oC);
- presiunea atmosferică;
- starea fiziologică sau patologică.
- suprafaţa de volatilizare (cu cât este mai mare cu atât aprecierea mirosurilor este mai
bună).
O problemă practică este aceea de a cunoaşte dacă un miros poate fi anihilat prin altul. S-a
constatat că în cazul unei diferenţe mari de intensitate, mirosul amestecului aproape că nu se
deosebeşte de mirosul substanţei care are intensitatea mai mare. O altă situaţie este aceea în care
contopirea mirosurilor are ca rezultat obţinerea unei calităţi noi a amestecului, sau diminuarea
reciprocă a mirosurilor.
Proprietăţile gustative
Aroma
Aroma este o caracteristică complexă gustativ-olfactivă, specifică produselor alimentare. Ea
este o senzaţie generată de proprietăţile unor substanţe care stimulează unul sau ambele simţuri,
pentru gust şi miros. Aroma este conferită de o substanţă chimică sau un amestec de substanţe
naturale sau sintetice şi are rol în particularizarea unor produse alimentare.
Cunoaşterea aromei are o mare importanţă în alimentaţia publică, pentru îmbinarea
componentelor care o generează şi crearea condiţiilor de formare a ei în procesele tehnologice.
Proprietăţile tactile
Sensibilitatea tactilă a pielii este datorată terminaţiilor nervoase libere şi constituie o cale
importantă de obţinere a informaţiilor privind unele caracteristici de calitate ale mărfurilor.
Senzaţia tactilă este percepută după caz, prin intermediul pipăitului (palpării) sau prin masticaţie.
Exprimarea sensibilităţii tactile se face prin utilizarea indicilor noţionali. Astfel:
- caracteristicile mecanice sunt apreciate prin noţiuni ca: fermitate, coezivitate (fragil,
masticabil etc), gumozitate etc.;
- caracteristicile geometrice care se referă la forma şi mărimea particulelor, la tuşeu
(senzaţia, informaţia percepută la palpare), prin: neted, aspru, colţuros, fibros etc.;
- caracteristicile care exprimă conţinutul de apă din produs, prin: uscat, umed, apos etc;
- conţinutul de grăsimi, prin: uleios, unsuros etc.
Sensibilitatea tactilă se perfecţionează prin exersare repetată, ajungându-se la aprecierea cu
o anumită aproximaţie, a densităţii siropurilor, uleiurilor sau fineţii făinii etc.
Starea termică a produselor este apreciată prin receptorii termici; pentru senzaţia de rece
aceştia sunt numeroşi (23/cm2) şi situaţi la suprafaţa pielii, iar pentru senzaţia de cald mai puţini
(3/cm2) şi dispuşi în profunzimea pielii.
1
Compresibilitatea este o însuşire a corpurilor de a-şi micşora volumul atunci când presiunea exercitată asupra lor creşte. Este
considerabilă în cazul gazelor, practic neglijabilă `n cazul lichidelor şi dificil de observat în cazul solidelor.
În calitate de mărfuri, gazele se prezintă în stare lichefiată, în recipiente speciale (de
exemplu azotul lichid utilizat în frigotehnie, dioxidul de carbon lichefiat pentru băuturile gazoase
etc.) sau diluate în apă sau alt solvent (de exemplu, amoniacul).
b) Lichidele sunt corpuri a căror particule au o coeziune mai mică decât cea specifică
solidelor şi mai mare decât a gazelor; sunt practic incompresibile şi iau forma vasului în care se
află; lichidele reale sunt vâscoase şi au un volum propriu dependent de presiune.
Lichidele îşi au corespondent într-o mare varietate de mărfuri: alimente, băuturi, carburanţi,
cosmetice, solvenţi, vopsele, medicamente etc. Ele se produc, transportă şi comercializează în vrac
sau dozate în diferiţi recipienţi.
c) Solidele sunt corpuri caracterizate printr-o coeziune puternică între particule; sunt
practic incompresibile, au formă şi volum propriu şi prezintă rezistenţă la deformaţii mecanice.
Particulele lor (molecule, atomi sau ioni) execută mişcări oscilatorii în jurul unor poziţii de
echilibru, cu viteze ce cresc proporţional cu creşterea temperaturii. Cea mai mare parte a
mărfurilor se prezintă în stare solidă.
În afara acestor stări, în domeniul mărfurilor pot fi întâlnite şi stări tranzitive care prezintă
proprietăţi particulare, cele mai cunoscute fiind:
- suspensiile - sunt amestecuri compuse dintr-un fluid (gaz sau lichid) în care se află
particule solide de dimensiuni foarte mici (ex: produse alimentare, vopsele, creme etc.);
- substanţele vâscoase - lichide cu proprietăţi apropiate de cele ale solidelor (ex: gelurile);
- gazele dizolvate în apă sau lichid (ex: amoniacul, aerosolii, produsele de fermentaţie etc).
Masa este proprietatea generală a mărfurilor, fiind una dintre cele mai importante
caracteristici ale acestora.
În vorbirea curentă se utilizează frecvent expresia greutate2, în locul noţiunii fizice de masă.
Din punctul de vedere al biofizicii, la orice corp (produs) deosebim două mărimi:
- una care rămâne constantă şi se numeşte masă (m);
- una care variază cu locul şi se numeşte greutate.
Masa depinde de cantitatea de materie pe care o conţine corpul, iar greutatea este forţa cu care
pământul atrage această masă3.
La mărfuri, semnificaţia masei variază în funcţie de context, şi anume:
a) cantitatea de materie încorporată într-o anumită marfă, situaţie în care, masa are statut
de factor cantitativ. Se exprimă în unităţi masice (kg) şi se determină cu balanţa. Se înscrie în toate
documentele care însoţesc marfa. Unele dintre aceste documente cuprind nu numai masa propriu-
zisă a mărfii, respectiv masa netă, ci şi masa brută, adică marfa şi ambalajul. Diferenţa dintre
masa brută şi masa netă o reprezintă tara (daraua), adică masa ambalajului, recipientului, cutiei,
vehiculului etc. în care se află marfa. Masa netă trebuie verificată de mai multe ori pe parcursul
circulaţiei mărfurilor, deoarece, ca urmare a acţiunii anumitor factori, poate suferi modificări ce
antrenează şi o serie de efecte economice.
Cunoaşterea acestei proprietăţi este importantă atât pentru cercetarea calităţii unui produs
(calculul consumului de material necesar pentru fabricarea unei unităţi de produs, analiza structurii
unui produs şi a interrelaţiilor existente între componentele sale) cât şi pentru evaluarea cantităţii
mărfurilor aflate în circuitul comercial.
2
Din punct de vedere ştiinţific între cele două noţiuni există diferenţe semnificative. Astfel, greutatea reprezintă forţa cu care un corp
este atras de Pământ sub acţiunea gravitaţiei, şi care variază datorită variaţiei acceleraţiei gravitaţionale.
3
Căpriţă Rodica şi Creţescu Iuliana – Tehnici şi metode în biofizică, Ed. Mirton, Timişoara, 2000
În comerţ este consacrată şi masa comercială (Mc), respectiv cantitatea plătită din masa
reală a unei mărfi higroscopice (care absoarbe sau cedează apă). Se calculează în funcţie de
umiditatea admisă (Ua, %), denumită şi umiditate legală şi umiditatea reală (Ur, %), determinată
în momentul cântăririi (Mn, masa netă) :
100 Ua
Mc Mn
100 Ur
La determinarea greutăţii mărfurilor higroscopice trebuie cunoscute condiţiile de
temperatură şi umiditate relativă a aerului.
b ) cantitatea de materie considerată în raport cu unitatea de volum, suprafaţă, lungime,
bucată etc., ipostază în care masa are statut de factor calitativ. Se utilizează în cazul mărfurilor de
volum (mărfuri în vrac - kg/m3), a produselor laminare (hârtie, ţesături - kg/m2), produselor de tip
filamentar (fire, cabluri, ţevi - kg/m) ori identificabile la bucată (ouă, fructe, legume - g/buc sau
g/100 buc).
Greutatea pe metru liniar şi pe metru pătrat de material se foloseşte pentru aprecierea calităţii
ţesăturilor, tricotajelor, a pielii, a hârtiei etc. În cazul ţesăturilor greutatea este utilizată ca indice de
control asupra procesului de fabricaţie (cantitatea de material conţinută) cât şi ca o caracteristică
indirectă a grosimii materialelor.
În cazul raportării la unitatea de volum, caracteristica se numeşte masă specifică sau
densitate.
Densitatea sau masa (greutatea) specifică reprezintă cantitatea de materie a unei unităţi de
volum din marfa considerată. Se disting două variante cu care se operează:
densitatea absolută, respectiv masa (în g) unei unităţi de volum (1 cm3), utilizată în cazul
mărfurilor compacte, omogene;
densitatea relativă care reprezintă raportul dintre densitatea absolută a mărfii considerate
şi densitatea absolută a unui anumit corp de referinţă; în cazul lichidelor corpul de referinţă este
apa distilată la 4oC (când are valoarea maximă de 1g/cm3). Această variantă este folosită frecvent
în practică în cazul mărfurilor neomogene ca structură.
Numeroasele situaţii particulare în care se află mărfurile au impus stabilirea şi a altor
variante de densităţi cum ar fi :
densitatea aparentă (greutatea specifică aparentă) este dată de raportul dintre greutatea
unui corp solid poros, sau cu goluri şi volumul său aparent: =Ga/Va,
densitatea în vrac cu subvariantele referitoare la starea materialului (stare tasată, afânată
sau turnată), pentru materialele pulverulente sau granulare în a căror volum este inclus şi volumul
golurilor (ciment, nisip, detergent etc.);
densitatea în stivă (pentru materiale stivuibile cum sunt cele de construcţii);
greutatea hectolitrică (masa unui volum de 100 l produs).
Mărfurile aflate în stare gazoasă au cea mai redusă densitate, fiind urmate de lichide şi apoi
de solide. La mărfurile aflate în stare lichidă, densitatea depinde de temperatură şi de substanţele
dizolvate în lichidele respective. Densitatea lichidelor este cuprinsă între 0,5-2 g/cm 3, cu excepţia
mercurului, care are valori mult mai mari (13,6 g/cm3) fiind foarte dens. Densitatea solidelor
variază de la valori subunitare (lemn, unele mase plastice) până la valori de aproximativ 20 g/cm 3
(ex: aur 19,3 g/cm3) sau chiar mai mult. Prin intermediul densităţii se poate calcula masa unui
produs, cunoscându-i volumul şi densitatea (m=Vx).
Densitatea prezintă o utilitate practică deosebită, fiind unul dintre principalii indicatori de
veritabilitate, deosebit de sensibil la manopere frauduloase .
Determinarea densităţii se poate face prin diferite metode, în funcţie de natura produsului:
- metoda areometrului (densimetrului) şi a balanţei Mohr-Westphal pentru lichide;
- metoda picnometrului pentru lichide şi solide.
Metoda areometrului se aplică foarte frecvent în practica comercială, utilizându-se
densimetre gradate special şi chiar denumite special, în funcţie de produs. Astfel, se folosesc
alcoolmetre (pentru determinarea concentraţiei alcoolice din vin), glicometre (pentru determinarea
concentraţiei de glucoză din vin), mustimetre (pentru determinarea concentraţiei în zahăr a
mustului din struguri sau alte fructe), lactodensimetre (pentru determinarea densităţii laptelui) etc.
Porozitatea este proprietatea unor mărfuri solide de a prezenta goluri de mici dimensiuni în
masa lor, în care, poate pătrunde un fluid (gaz sau lichid) prin difuzie. Este o caracteristică
determinată de macrostructura mărfii şi se exprimă prin raportul dintre volumul corpului considerat
şi volumul porilor care se găsesc între granulele sale. Valoarea porozităţii se exprimă procentual.
Porozitatea este o caracteristică definitorie pentru produsele de panificaţie şi patiserie,
pentru materialele folosite la realizarea confecţiilor textile şi a încălţămintei etc. Inversul
porozităţii este compactitatea exprimată prin raportul dintre densitatea aparentă şi densitatea
absolută. Produsele care nu prezintă pori au compactitatea egală cu 1; la produsele poroase
compactitatea scade.
4
histerezis = fenomen de ramânere în urmă a variaţiei unui parametru intern faţă de variaţia corespunzătoare a parametrului extern
determinant, astfel încât cei doi parametri nu se anulează simultan ex: inducţie magnetică, electrică, deformaţie elastică)
proprietăţi, în timp ce pentru altele ea este nedorită. De exemplu, din punct de vedere igienic,
produsele de îmbrăcăminte trebuie să prezinte un nivel al higroscopicităţii care să asigure preluarea
transpiraţiei corpului şi cedarea acesteia în atmosferă; fibrele sintetice nu satisfac suficient această
condiţie, având o higroscopicitate mult mai redusă comparativ cu fibrele naturale (vegetale sau
animale). În schimb, în cazul produselor destinate izolărilor electrice, materialele utilizate sunt cu
atât mai bune cu cât au o higroscopicitate mai redusă.
Umiditatea exprimă conţinutul total de apă (în orice formă) al unui produs higroscopic, fiind
o caracteristică definitorie pentru foarte multe mărfuri. Cunoaşterea acestui indice prezintă mare
importanţă pentru produsele alimentare, textile, chimice şi altele, deoarece influenţează masa
comercială, determină condiţiile de păstrare, influenţează determinările de laborator,
conductibilitatea termica şi electrică etc.
Produsele conţin în mod natural apă, motiv pentru care, în circulaţia mărfurilor s-a stabilit
prin convenţie, o anumită cantitate de apă admisă, menţionată în standardele de produs şi denumită
umiditate legală (ex. grâu 14%) sau repriză în cazul fibrelor (ex: bumbac 8,5%, lână 17%, mătase
11%). Valoarea umidităţii legale este avută în vedere în cazul tranzacţiilor comerciale, unde, după
cum s-a menţionat anterior, este utilizată la corectarea masei comerciale.
Determinarea umidităţii (U) unui produs higroscopic se face prin îndepărtarea apei cu
ajutorul unor aparate speciale numite etuve, operaţiune ce se realizează în mai multe reprize,
urmate de cântăriri repetate ale probei înainte şi după uscare, folosind relaţia :
mi mf
U% 100 , în care :
mf
mi = masa produsului înainte de uscare;
mf = masa produsului după uscare, adus la “masă constantă”5.
5
atunci când, după încălziri repetate în etuvă urmate de verificări ale masei, se ajunge în situaţia în care, între două cântăriri succesive
nu se mai înregistrează diferenţe semnificative ale masei.
6
umiditatea relativă a aerului este dată de raportul dintre cantitatea de vapori de apă existenţi la un moment dat, la o anumită
temperatură şi masa vaporilor necesari pentru a satura acelaşi volum de aer, la aceeaşi temperatură; se exprimă în procente.
considerată a fi o proprietate caracteristică ţesăturilor, vatei, fitilurilor etc. şi care serveşte la
aprecierea calităţii acestor produse. Se determină prin înălţimea la care se ridică lichidul (prin
difuzie capilară sau adeziune) într-un timp dat.
Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele apa, vaporii şi
gazele. Această proprietate este de mare importanţă pentru produsele textile şi încălţăminte,
influenţând gradul de confort şi igienă. Mărimea acestei proprietăţi depinde de structura
macroscopică a ţesăturilor (desimea), forma şi mărimea porilor la pieile pentru încălţăminte etc.
Inversul permeabilităţii este impermeabilitatea, care este proprietatea principală a unor ţesături, foi
de cort, umbrele, filtre, prelate etc.
Proprietăţile fizice speciale sunt reunite în grupe omogene din punctul de vedere al
domeniului fizicii care le cercetează, precum şi a altor elemente comune ce ţin de aprecierea şi
determinarea lor.
Proprietăţi optice
Principalele proprietăţi incluse în această grupă sunt culoarea, transparenţa, luciul şi indicele
de refracţie, proprietăţi care, în mare parte, sunt considerate de către unii autori (Schileru I., 1999)
ca fiind derivate din relaţia structură - comportare la lumină.
a. Culoarea este o proprietate fizică importantă a mărfurilor, fiind însă în acelaşi timp, în
corelaţie şi cu caracteristicile estetice şi psihosenzoriale ale acestora.
Din punctul de vedere al fizicii, culoarea este o caracteristică a luminii şi reprezintă o anumită
bandă a spectrului electromagnetic cu o lungime de undă în domeniul vizibil, capabilă să excite
conurile retiniene. Ea se manifestă printr-o senzaţie, impresie specifică, produsă atunci când, pe retina
ochiului, ajung radiaţii luminoase cu anumite lungimi de undă. Obiectul simplu emite, transmite sau
reflectă lumina având o distribuţie spectrală oarecare, care este apoi tradusă de ochi, nervi, creier ca
un răspuns de culoare.
Din gama foarte largă de radiaţii luminoase, ochiul este sensibil numai la un domeniu
restrâns, limitat la cele cu lungimi de undă cuprinse între 360 - 720 nm 7. În spectrul luminii se
disting şapte domenii de culoare, cu diferite lungimi de undă, între care există diferenţe clare: roşu:
610 - 700 nm; oranj : 590 - 610 nm; galben : 570 - 590 nm; verde : 500 - 570 nm; albastru : 450
- 500 nm; indigo şi violet 400 - 450 nm.
Orice nuanţă de culoare este reprodusă prin amestecul în proporţii determinate a trei culori
de referinţă, numite culori fundamentale (sistem tricromatic), care trebuie alese, astfel incât, nici
una să nu poata fi obţinută prin amestecul celorlalte.
În colorimetrie, culorile fundamentale sunt: pentru aşa numitele culori lumină - roşu, verde
şi albastru (sistemul RGB) cu lungimile de unda rosu = 700 nm, verde = 546.1 nm, albastru = 435.8
nm, iar pentru culorile pigmentare - rosu, galben şi albastru.
Caracteristicile psihosenzoriale ale culorii sunt:
- nuanţa - este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice;
- intensitatea - este determinată de cantitatea de alb cuprinsă în acea culoare;
- tonalitatea - se referă la percepţia calitativă a culorii, la ambianţa cromatică prezentată
7
nanometru = 10 x 10-9 m
- strălucirea - este impresia vizuală produsă de o culoare, după cantitatea mai mică sau mai
mare de negru pe care o conţine.
Culoarea şi chiar nuanţele obiectelor din mediul ambiant (mobilă, ziduri, draperii, covoare
etc.) generează anumite stări care pot influenţa sănătatea şi randamentul omului. De aceea, în
turism şi alimentaţie publică alegerea culorilor trebuie să urmărească asigurarea unui confort
psihofiziologic corespunzător pentru clienţi.
Efectele psihologice ale cromaticii se pot caracteriza (foarte pe scurt) astfel:
- culoarea este cu atât mai caldă, cu cât se apropie de roşu (culoari aflate în prima jumătate a
domeniului radiaţiilor luminoase), şi cu atât mai rece cu cât predomină albastrul (culori aflate în a
doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase);
- culorile închise au efect depresiv, descurajant, negativ;
- culorile prea vii sunt obositoare;
- culorile deschise au efect stimulent, vesel, pozitiv.
Reacţiile diferite ale persoanei care percepe culoarea mărfurilor se explică printre altele,
prin asociaţiile pe care omul în cauză, le face cu unele fenomene naturale cum sunt: cerul senin,
prospeţimea unui fir de apă, un câmp înverzit, marea învolburată etc. Aceste asociaţii sunt foarte
importante în procesul de realizare a mărfurilor, a ambalajelor, a materialelor de prezentare,
deoarece, culoarea trebuie să se constituie într-un mesaj pe care produsul îl transmite
cumpărătorului. De exemplu un parfum de culoare albastru foarte deschis prezentat într-un ambalaj
de aceeaşi culoare, va transmite cumpărătorului senzaţia de proaspăt, de răcoritor prin asocierea pe
care acesta o face cu apa, cu marea.
În comerţul cu produse alimentare culoarea este un factor determinant în declanşarea actului
de cumpărare, datorită efectului emoţional pe care îl generează. Mizând pe acest aspect, specialiştii
au convenit asupra unei cromatici a ambalajelor pentru fiecare categorie de produs. Aşa se face că
de exemplu, albul este culoarea universală adoptată de către industria laptelui şi a produselor
lactate. În limbaj cromatic, albul semnifică prospeţime, puritate, igienă iar asocierea lui cu roşu,
care semnifică forţă şi dinamism, sugerează că laptele este un produs hrănitor, fortifiant. Culoarea
albastră, asociată culorii albe pe ambalajul produselor lactate transmite ideea de proaspăt, uşor,
dietetic la care se asociază şi cea de siguranţă, încredere în produs şi implicit în firma producătoare.
Culoarea galbenă simbolizează căldura soarelui, lanurile de grâu, motiv pentru care este
frecvent folosită pe ambalajele destinate produselor de patiserie, panificaţie, cerealelor pentru
micul dejun etc. Maronul asociat cu galben sugerează un aliment bogat în elemente nutritive, un
produs nerafinat. Roşul asociat cu galben-auriu, o combinaţie des întâlnită pe pachetele de cafea,
sugerează un produs energizant, revitalizant. Galben auriu şi negru, folosite împreună, sugerează
eleganţă şi rafinament, utilizarea lor fiind recomandată pentru ambalajul unui produs de lux.
Păstrarea caracteristicilor naturale ale produselor conservate este sugerată prin prezenţa pe
ambalaj a culorii verzi, care evocă natura, vitalitatea. Efectul psihologic al verdelui este şi acela de
încredere, satisfacţie, mulţumire.
Violet este culoarea luxului, a misterului şi cu excepţia iaurturilor sau băuturilor cu fructe
sau arome de fructe de pădure, se foloseşte mai rar pe ambalajele destinate produselor alimentare.
Elementele care pot favoriza sau nu coloritul unui ambalaj aflat pe raftul unui magazin, sunt
intensitatea luminii, unghiul din care “cade” lumina, culoarea fundalului pe care este expus
produsul, cromatica ambalajelor lângă care este amplasat. De exemplu, pentru punerea în valoare a
produselor lactate, designerul trebuie să conceapă un decor inspirat din mediul rural, cu dominante
de verde şi maron.
În consecinţă, o raportare a culorii la produs, obiect, îndreptăţită din punct de vedere
funcţional, al psihofiziologiei consumatorului, cât şi din punct de vedere estetic, are repercursiuni
pozitive şi în plan economic prin stimularea vânzărilor.
Din punct de vedere pur merceologic, cercetarea culorii urmăreşte: identificarea produselor,
stabilirea gradului de conformitate cu prevederile standardelor, a normelor tehnice, stabilirea
gradului de impurificare, de prospeţime, degradarea calitativă a produselor alimentare etc.
De asemenea, culoarea poate crea necesităţi noi, stimulând cererea şi producţia, poate
determina diversificarea sortimentelor de produse (ţesături, confecţii, încălţăminte, lacuri, vopsele
etc). La fel, combinaţiile de culori constituie o posibilitate intensivă de mărire a efectului decorativ
şi de realizare a noi modele.
c. Luciul este proprietatea mărfurilor de a reflecta difuz sau regulat lumina care cade pe
suprafaţa lor. Este o proprietate dependentă de aspectul suprafeţei şi de uniformitatea acesteia.
În merceologie se utilizează mai multe trepte de luciu, care reprezintă şi criterii de
clasificare a unor mărfuri. Astfel, există luciu metalic (la materiale cu mare putere de absorbţie a
luminii), luciu diamantin (la materiale cu indici mari de refracţie a luminii), luciu sticlos (ex: la
cereale), luciu gras, luciu mătăsos, luciu redus (semiluciu), luciu nul (materiale mate) etc.
Luciul este o caracteristică de calitate cercetată îndeosebi la mărfurile textile, mobilier,
sortimente de hârtie precum şi la mărfurile pe care se aplică lacuri şi vopsele. În cazul fibrelor
textile, luciul are importanţă asupra forţei de adeziune dintre fibre şi ca urmare asupra rezistenţei la
tracţiune a acestora, motiv pentru care există procedee chimice prin care luciul poate fi mărit (ex:
mercerizarea8). În general, fibrele textile se încadrează în cinci trepte de luciu: luciu mat (ex:
bumbacul scurt şi mijlociu); luciu slab (ex: inul, bumbacul fin); luciu plin (ex: mătasea brută,
bumbacul şi inul mercerizat); luciu puternic (ex. fibrele artificiale matisate); luciu foarte puternic
(fibrele artificiale nematisate).
8
Mercerizarea este operaţiunea de tratare a firelor sau ţesăturilor din bumbac cu o soluţie de hidroxid de sodiu (NaOH) pentru a le
face mai netede, mai mătăsoase, mai compacte şi mai rezistente, sporind totodată şi luciul.
d. Indicele de refracţie este o constantă fizică proprie unor produse lichide şi solide
transparente (ulei, petrol, lapte, parfum, băuturi alcoolice, materiale plastice, sticlă optică etc.)
Acest indice este determinat de raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă (i) şi sinusul
unghiului de refracţie (r), al unei raze care pătrunde dintr-un mediu în altul, sau, de raportul dintre
viteza luminii în primul mediu (v1) şi viteza luminii în al doilea mediu (v2) .
sin i v1
n
sin r v 2
În merceologie, determinarea indicelui de refracţie al mărfurilor are drept scop aprecierea
unor caracteristici de calitate (concentraţia, puritatea) pentru produse ca cele menţionate mai sus.
Determinările de laborator se fac cu instrumente precise, cu consum redus de reactivi (1-2 picături)
numite refractometre (Zeiss, Abbé).
Proprietăţi mecanice
Proprietăţile mecanice ale mărfurilor exprimă modul de comportare a acestora în timpul
utilizării, la acţiunea unor solicitări, respectiv a unor forţe exterioare care tind să le modifice
structura, integritatea. Ele sunt determinate de proprietăţile materiei prime şi de influenţele
proceselor tehnologice de prelucrare şi finisare a materialelor (forma, starea suprafeţei, tensiunile
interne etc).
Proprietăţile mecanice se manifestă în condiţiile în care produsul este solicitat de anumite
forţe exterioare care tind să-i modifice forma, să-l fragmenteze etc. Deformările pe care le poate suferi
un produs (în funcţie de natura materialului din care este confecţionat, de intensitatea forţelor aplicate,
de temperatură etc.) pot fi :
- elastice sau temporare - deformarea dispare în urma încetării acţiunii forţelor;
- plastice sau permanente - corpul nu mai revine la forma iniţială după încetarea acţiunii
forţelor.
Determinarea rezistenţei unui material se face ţinându-se seama de solicitarea la care acesta
este supus în practică; în timpul încercărilor (determinărilor) se va acţiona asupra sa prin acelaşi
tip de solicitare. Pentru încercare se folosesc minim trei epruvete (piese de probă), calculându-se
media rezultatelor. Determinările se fac cu ajutorul unor aparate de diferite tipuri, dar care au
aceleaşi componente: cadru de fixare a epruvetei; dispozitiv de aplicare a forţei de încercare;
dispozitiv de măsurare a forţei de încercare.
Dintre principalele proprietăţi mecanice ale mărfurilor, denumite în funcţie de modul de
acţionare al forţelor exterioare, menţionăm: rezistenţa la tracţiune, alungirea la rupere, rezistenţa
la încovoiere, rezistenţa la comprimare, rezistenţa la uzură prin frecare, rezilienţa, duritatea,
durabilitatea. Cunoaşterea acestor proprietăţi este deosebit de importantă, deoarece, în general, ele
aparţin unor produse de folosinţă îndelungată, care sunt supuse în timpul utilizării unor numeroase
forţe (acţionări) exterioare.
A. Rezistenţa la tracţiune (întindere) reprezintă proprietatea unui corp de a se împotrivi
acţiunii a două forţe coaxiale egale şi divergente.
Rezistenţa la tracţiune se calculează prin raportul dintre forţa de rupere necesară şi secţiunea
transversală a produsului sau epruvetei. Se exprimă în kgf/cm2 sau N/mm2 şi constituie o
caracteristică importantă pentru mărfurile industriale (metalice, textile, materiale plastice etc.).
Pentru mărirea rezistenţei anumitor materiale textile se folosesc amestecuri de fibre precum şi
diferite procedee tehnologice de tratare chimică.
Rezistenţa la tracţiune se determină cu aparatul denumit dinamometru (ex. în cazul
ţesăturilor se măsoară forţa necesară pentru ruperea unei fâşii de 5x20 cm, prinsă între clemele
dinamometrului)
Rezistenţa la rupere - reprezintă tensiunea convenţională maximă dintr-o epruvetă, raportată
la secţiunea ei iniţială, în momentul care precede ruperea acesteia sub acţiunea unei solicitări.
F max
r = , exprimată în N/m2, kgf / mm2
So
Alungirea la rupere (l) reprezintă proprietatea unor produse de a-şi mări lungimea, din
momentul acţiunii forţelor de tracţiune, până la rupere. Se exprimă în mărimi absolute (mm, cm)
sau relative (de exemplu, alungirea la rupere a pieilor finite este de 25-85%).
Valoarea relativă a alungirii se obţine cu relaţia:
Lf Lo
l 100 , în care:
Lo
Lo= lungimea iniţială;
Lf=lungimea epruvetei în momentul ruperii;
Proprietăţi termice
Aceste proprietăţi exprimă modul de comportare a mărfurilor la acţiunea energiei termice.
Factorii care influenţează proprietăţile termice ale mărfurilor sunt: temperatura, structura internă şi
suprafaţa, durata expunerii corpului la acţiunea energiei calorice.
Dintre proprietăţile termice ale mărfurilor menţionăm: căldura specifică, dilatarea termică,
conductibilitatea termică, termoizolarea, stabilitatea termică, stabilitatea piretică. Merceologia
studiază aceste proprietăţi cu deosebită atenţie, deoarece la acţiunea energiei termice mărfurile îşi
pot modifica una sau mai multe dintre caracteristicile lor: lungimea, volumul, structura, rezistenţa
electrică, culoarea, starea de agregare etc.
a. Căldura specifică reprezintă căldura absorbită sau cedată de unitatea de masă a unui
produs (corp). Se exprimă prin cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-un produs, pentru a-
şi ridica temperatura cu 1oC, fără a-şi modifica starea fizică sau chimică; unitatea de masură a
căldurii este caloria9.
În practică, această proprietate este utilizată la calcularea bilanţurilor termice, la
dimensionarea materialelor de construcţie (cărămidă, lemn) etc.
b. Dilatarea termică este proprietatea produselor de a-şi modifica dimensiunile sub acţiunea
căldurii. Dilatarea poate fi liniară şi volumică.
Coeficientul de dilatare volumică este definit prin raportul dintre variaţia volumului unui
corp în timpul creşterii temperaturii sale cu un grad şi volumul său iniţial. Coeficientul de dilatare
liniară se exprimă prin raportul dintre variaţia lungimii unui corp şi lungimea sa iniţială.
Dilatarea termică prezintă o importanţă deosebită în cazul produselor metalice (ex: şine de
cale ferată) a instrumentelor de măsură etc. De asemenea, această proprietate are şi numeroase
implicaţii comerciale. De exemplu, o atenţie mărită se acordă din acest punct de vedere, ambalării,
transportului şi depozitării produselor lichide; ambalarea lor în recipiente se face în aşa fel încât,
să existe spaţiu pentru eventuala dilatare a produselor.
c. Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a permite propagarea energiei
termice, din regiunile lor cu temperatură mai ridicată către regiunile cu temperatură mai coborâtă.
9
Caloria exprimă cantitatea de căldură necesară unui gram de apa distilată, la presiune atmosferică normală, pentru a-şi ridica
temperatura cu 1oC (de la 14,5 la 15,5oC). Are valoarea de 4,1855 jouli.
Caracteristica specifică se numeşte conductivitate termică şi este direct proporţională cu suprafaţa
şi timpul de trecere şi invers proporţională cu grosimea stratului conducător.
Din punctul de vedere al conductibilităţii termice, materialele se grupează în termoizolatoare
şi termoconducătoare. Implicaţiile acestei proprietăţi sunt foarte largi în industria bunurilor de uz
casnic unde se aleg materiale cu conductibilitate foarte bună, sau, după caz, foarte scăzută.
Conductibilitatea termică este importantă şi pentru mărfurile textile şi încălţăminte dar si in
cazul unor ambalaje, care trebuie să protejeze continutul de pierderea sau pătrunderea căldurii.
Pluta, penele, lâna, cartonul, hârtia şi în general corpurile poroase, în a căror masă există aer (a
cărui conductivitate termică este de 0,0192 kcal·m·oC/h), sunt rele conducătoare de căldură.
Aşadar, capacitatea de termoizolare este dependentă de cantitatea de aer existentă între fibre,
tesuturi, straturi, particule etc..
Un alt domeniu în care acestei proprietăţi i se acordă o atenţie maximă este cel al
construcţiilor, reprezentând un criteriu prioritar pentru alegerea materialelor. De exemplu, azbestul,
lemnul (0,092 kcal·m·oC/h), sticla (0,64 kcal·m·oC/h) sunt considerate rele conducătoare de căldură.
Conductivitate termică mare prezintă metalele.
d. Termoizolarea este proprietatea materialelor izolatoare de a conduce foarte puţin căldura.
Este foarte importantă în cazul materialelor utilizate pentru încălţăminte, mobilier, construcţii etc.
e. Stabilitatea termică este proprietatea mărfurilor de a rezista la diferite acumulări de energie
termică. În funcţie de această proprietate, materialele se grupează în termorezistente (cu mare rezistenţă
la temperaturi ridicate: azbestul, ceramica refractară10 etc.), termostabile (rezistă suficient de bine la
temperaturi ridicate) şi termolabile (îşi modifică proprietăţile sub influenţa căldurii).
f. Stabilitatea piretică se caracterizează prin comportarea mărfurilor la flacără (foc deschis);
după acest criteriu, materialele se calsifică în: pirorezistente (ignifuge); pirostabile şi pirolabile
(combustibile). Principala caracteristică a materialelor combustibile este capacitatea calorifică
exprimată în kcal/kg.
10
Sunt considerate refractare, materialele care rezistă la temperaturi înalte, fără a-şi schimba caracteristicile: structură, compoziţie etc
Produsele alimentare, deşi prezintă o mare varietate, au multe proprietăţi comune, atât în ceea
ce priveşte compoziţia lor chimică, cât şi procesele biochimice care au loc în timpul păstrării,
transportului şi a metabolizării lor în organism. Toate aceste procese sunt influenţate de aceiaşi agenţi
fizici (lumină, temperatură, umiditate, etc.) şi biologici (microorganisme, enzime, etc.), fapt pentru
care se impune cu necesitate cunoaşterea principalelor substanţe care intră în compoziţia produselor
alimentare şi transformările acestora sub acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici.
Alimentele sunt formate din substanţe a căror natură, număr şi proporţie se diferenţiază de la
o grupă de produse la alta sau chiar de la produs la produs. Pentru aceste substanţe există diverse
clasificări în tratatele de biochimie.
În funcţie de natura chimică, componenţii biochimici se pot grupa în componenţi anorganici
– apă şi săruri (anioni şi cationi) şi componenţi organici cu rol plastic şi energetic (glucide, lipide şi
protide) şi biocatalizatori (vitamine, enzime şi hormoni)(Tamas, 1975).
Modul de repartizare a acestor bioconstituenţi în compoziţia plantelor, a organismului animal
şi uman este redat sugestiv în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1. Distribuţia cantitativă a biomoleculelor la plante, animale şi om
Compoziţia %
Specificare
Plante Animale Om
Biomolecule anorganice 77,5 64,3 64,0
din Apă 75,0 60,0 60,0
care: Compuşi minerali 2,5 4,3 4,0
Biomolecule organice 22,5 35,7 36,0
din Glucide 18,0 6,2 1,0
care: Lipide 0,5 11,7 15,0
Protide 4,0 17,8 20,0
Sursa - Garban, 1999
Substanţele componente se pot clasifica după modul cum ajung în produsele alimentare în:
substanţe native, încorporate şi accidentale.
Substanţele native sunt formate din componenţi anorganici (apa, săruri minerale, acizi
anorganici) şi organici (glucide, lipide, substanţe azotate, acizi organici, substanţe tanante, glucoizi,
alcaloizi, uleiuri eterice, vitamine, pigmenţi, enzime şi altele).
Substanţele încorporate cunoscute sub numele de aditivi alimentari pot fi grupate în:
substanţe tonifiante, organoleptizante şi conservanţi
Substanţele accidentale sunt reprezentate de: pesticide rămase in produsele alimentare,
substanţe provenite din utilaje şi ambalaje, compuşi de pirogenare, substanţe rezultate în urma
procesului de interacţiune din timpul fabricării, păstrării sau conservării alimentelor şi de alte
substanţe determinate de poluarea materiilor prime alimentare.
b. Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici este proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu
la contactul cu diferite substanţe (acizi minerali şi organici, săruri, oxigenul din aer etc.) în timpul
depozitării, transportării şi utilizarii. De exemplu: textilele din fibre naturale vegetale (bumbacul)
nu rezistă la acizii minerali, dar rezistă la acţiunea alcalilor, în schimb produsele de lână au o
comportare inversă. Pe aceste aspecte se bazează mercerizarea produselor din bumbac (prin
tratarea cu NaOH) şi carbonizarea lânii (tratarea cu o soluţie diluată de H 2SO4) pentru eliminarea
resturilor vegetale.
De asemenea, cunoaşterea acestei proprietăţi este importantă şi pentru protejarea unor
mărfuri împotriva coroziunii şi a oxidării. Coroziunea apare în special la metale, ca urmare a
acţiunii chimice sau electrochimice a oxigenului din aerul umed sau a altor substanţe chimice.
Oxidarea apare în urma reacţiei chimice de combinare a oxigenului cu un element sau o substanţă
din compoziţia produsului, sau prin legarea oxigenului de molecula acelei substanţe.
De exemplu, lipidele (grăsimile) sau produsele alimentare care conţin lipide, oxidează
(râncezesc) foarte uşor în prezenţa oxigenului, dacă nu sunt respectate condiţiile de conservare,
ambalare, transport şi depozitare specifice. Această oxidare se realizează prin fixarea oxigenului la
dublele legături ale acizilor graşi, formând peroxizi. Peroxizii sunt instabili şi eliberează oxigen
atomic, producând ruperea lanţului hidrocarbonat al acizilor graşi, rezultând aldehide, cetone şi alte
substanţe toxice. În acest sens, umplerea completă a butoaielor cu ulei, ambalarea în vid sau în gaz
inert (azot, bioxid de carbon) a produselor ce conţin grăsimi, dezaerarea conţinutului conservelor
sterilizate, utilizarea substanţelor antioxidante (care fixează oxigenul rezidual) asigură o stabilitate
mai mare unor grupe largi de mărfuri.