TEHNOLOGII DE IDENTIFICARE A PRODUSELOR,

UNITĂŢILOR LOGISTICE ŞI LOCAŢIILOR

 Un sistem de trasabilitate al produsului necesită identificarea tuturor entităţilor fizice (şi
locaţiilor) de unde provine produsul, adică unde a fost procesat, ambalat şi depozitat,
incluzând astfel toţii agenţii din lanţul de aprovizionare.

Baza tuturor tehnologiilor de identificare în lanţul de aprovizionare este capacitatea de a

identifica lucrurile aflate în mişcare: paleţi, pachete şi unităţi de produs.

Cel mai simplu tip de identificare este o etichetă având înscris pe ea un nume sau un
număr.

Cea mai simplă tehnologie pentru a realiza aceasta este ataşarea unei etichete la
suprafaţa ambalajului produsului alimentar şi transferul acelor date de pe etichetă la codul
de bare al produsului.

Utilizarea calculatoarelor şi a altor tehnologii informatice a stimulat dezvoltarea

sistemelor de identificare electronică, ce includ etichete electronice cu cipuri (tag-uri) şi
scanere pentru citirea, stocarea şi transmiterea datelor la calculatoare pentru analiză şi
stocare pe termen lung.
 Au fost dezvoltate rapid de către industrie etichete ce pot fi citite de către maşini, astfel
încât articolele comerciale pot fi scanate atât în interiorul cât şi în afara furnizorilor,
depozitelor şi la consumator, având ca obiectiv:
• accelerarea manipulării şi reducerea erorilor introduse prin intermediul înregistrărilor
pe hârtie sau a introducerii manuale a datelor;
• îmbunătăţirea logisticii;
• realizarea comenzilor şi transporturilor fără birocraţie excesivă şi/sau introducerea
manuală a datelor în sisteme informatice;
• instituirea sistemelor de comandă şi plată electronice care reduc erorile şi măresc
eficienţa.
 Sistemele de urmărire a produselor de-a lungul lanţurilor de aprovizionare variază de la
înregistrările pe suport de hârtie menţinute de producători, procesatori şi furnizori, până la
soluţii sofisticate ale tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC).
În afară de susţinerea trasabilităţii produsului, TIC poate sprijini de asemenea captura
datelor, înregistrarea, stocarea şi partajarea atributelor trasabilităţii cu privire la procesare,
genetică, factori de producţie, urmărirea bolilor şi dăunătorilor, precum şi cu privire la
măsurarea variabilelor de mediu.
Costurile asociate cu punerea în aplicare a sistemelor de trasabilitate sunt considerate
bariere între actorii de pe piaţă şi apar a fi încă şi mai descurajante pentru micii producători
din ţările mai puţin dezvoltate.
Hârtia este încă folosită ca opţiune mai ieftină pentru menţinerea trasabilităţii, cu toate
că limitează capacitatea de a înregistra şi păstra datele cu precizie, şi de a fi interogată
pentru a identifica şi urmări produsele.
Bazele de date digitale pentru trasabilitate sunt considerate mai scumpe atât din punct
de vedere al implementării, cât şi al operării şi întreţinerii, necesitând investiţii în hardware şi
software, resurse umane calificate, instruire şi certificare.
 În ciuda diversităţii soluţiilor tehnice diponibile comercial, există o serie de
constrângeri şi probleme care conduc la căutarea mai departe a conceptului optim
de trasabilitate care ar putea lucra la nivel generai. Acestea se referă la următoarele
aspecte:
 alimentele ce conţin mai multe ingrediente pot include materii prime sau
materiale provenite din diferite lanţuri alimentare şi ţări, iar importatorii sunt nevoiţi
să se bazeze pe sistemele de trasabilitate ale altor ţări până la momentul importului;
 produsele alimentare livrate în vrac pot consta dintr-un amestec eterogen de
loturi, loturile la rândul lor putând fi neomogene;
 dependenţa mare de capacitatea operatorilor economici de a menţine evidenţe
adecvate şi trasabilitatea internă;
 lentoare în utilizarea trasabilităţii pentru investigarea epidemiilor;
 folosirea a diferite sisteme de comandă de către operatorii din sectorul
alimentar implicaţi;
 dificultăţi în transmiterea de informaţii;
 probleme tehnice datorită caracteristicilor specifice ale produsului, exploatării şi
sectorului.
 5.1 Codurile alfanumerice

Deoarece informaţia este codificată cel mai frecvent cu ajutorul literelor alfabetului,
cifrelor zecimale şi a altor caractere speciale, pentru a putea fi prelucrată cu ajutorul unui
sistem de calcul (care recunoaşte doar cifrele binare 0 şi 1), este nevoie de codificarea
binară a informaţiei.

Codificarea reprezintă schimbarea formei de prezentare a informaţiei (o funcţie f: X-C),

unde C este mulţimea cuvintelor de cod.

Este necesară şi funcţia inversă, f-1:C-X, operaţie denumită decodificare.

Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice, iar cele
care cuprind numerele, literele şi semnele speciale se numesc coduri alfanumerice.
 ”Caracterele alfanumerice” cuprind literele mari şi mici ale alfabetului (latin), cifrele de la
0 la 9 (arabe), semnele de punctuaţie, operatorii aritmetici şi de relaţie (+ , >, ...), alte
caractere speciale ($, #, ...). În general, prin "caractere alfanumerice" se înţeleg toate
caracterele care pot fi introduse de la tastatura unui calculator.

Un calculator înţelege, memorează şi prelucrează şiruri de cifre binare, care reprezintă

comenzi, informaţii, date. Cifrele binare sunt 0 şi 1, cifre folosite la scrierea numerelor în
baza 2. Cu o cifră binară se pot scrie numerele binare diferite 0 şi 1, adică două cifre binare
(21). Cu două cifre binare se pot scrie numerele binare diferite 00, 01, 10, 11, adică patru
numere binare (22), Cu trei cifre binare se pot scrie numerele binare diferite 000, 001, 010,
011, 100, 101, 110, 111, adică opt numere binare (23). Şi aşa mai departe. Rezultă că pentru
n cifre binare se pot scrie 2n numere binare diferite. Astfel, reprezentarea datelor
alfanumerice se poate face, de exemplu, prin cuvinte (şiruri) de cod de 8 cifre binare, care
permit construirea a 256 (28) cuvinte de cod diferite, care acoperă necesarul de caractere.
 Printre codurile alfanumerice se numără:
 Codul BCD (Binary Coded Decimai) - reprezintă unul din primele coduri utilizate în
tehnica de calcul (anii '50). O secvenţă de cod are lungimea de 6 biţi/caracter şi se puteau
reprezenta cifre, litere (majuscule) şi caractere speciale;
 Codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod
alfanumeric proiectat pentru codificarea informaţiilor, la care secvenţele de cod au o lungime
de 8 biţi/caracter. Standardul impus de IBM în 1964 permite construirea a 28 = 256 cuvinte
de cod diferite. Codul a fost utilizat până prin anii 70;
 Standardul ASCII (American Standard Code for Information Interchange) reprezintă un
standard actual de codificare alfa-numerică la care secvenţele de cod au o lungime de 8
biţi/caracter, însă cel mai semnificativ bit are valoarea 0 (se permit astfel 27 = 128 coduri).
Prima ediţie a standardului a fost publicată în 1963, iar ultima actualizare a fost făcută în
1986.
 5.2 Codurile de bare
Codurile de bare reprezintă serii de date ce permit identificarea unică a produsului.
Acestea pot fi scanate de către un cititor electronic pentru identificarea şi interpretarea
datelor cheie înregistrate în codul de bare.
Aceste date pot fi utilizate pentru urmărirea produsului de-a lungul lanţului alimentar.
Adoptarea acestora necesită un instrument de imprimare pentru a imprima codurile de bare
pe etichete sau produse şi o tehnologie de scanare pentru a citi informaţiile de pe codurile
de bare.
Etichetele cu coduri de bare pot conţine de asemenea o serie de informaţii sub codul de
bare care să permită verificarea de către om şi controlul încrucişat al datelor.
 Codurile de bare sunt sisteme optice, care pot fi citite de către maşini, ce folosesc un
sistem de codificare simplu cu diferite grosimi ale barelor şi spaţiilor dintre ele. Scanerul
citeşte codurile de bare utilizând lumina de culoare roşie pentru a recunoaşte constrastul
dintre barele şi spaţiile simbolului.
Scanerul măsoară reflexia luminii, interpretează codurile drept cifre şi litere şi trimite
acestea unui calculator sau altui dispozitiv de gestionare a datelor. Scanerele actuale
recunosc mai multe formate.
Setul de simboluri utilizate este în general restrâns (cuprinde de obicei literele, cifrele şi
câteva semne speciale), dar sistemele de alcătuire (formatele) codurilor de bare sunt foarte
variate. Multe coduri de bare constau în bare verticale (paralele cu axa Y), după diverse
formate. Lungimea codului de bare (pe axa X) depinde de cantitatea de date ce trebuie
reprezentată.
 Codurile de bare sunt sisteme optice, care pot fi citite de către maşini, ce folosesc un
sistem de codificare simplu cu diferite grosimi ale barelor şi spaţiilor dintre ele. Scanerul
citeşte codurile de bare utilizând lumina de culoare roşie pentru a recunoaşte constrastul
dintre barele şi spaţiile simbolului.
Scanerul măsoară reflexia luminii, interpretează codurile drept cifre şi litere şi trimite
acestea unui calculator sau altui dispozitiv de gestionare a datelor. Scanerele actuale
recunosc mai multe formate.
Setul de simboluri utilizate este în general restrâns (cuprinde de obicei literele, cifrele şi
câteva semne speciale), dar sistemele de alcătuire (formatele) codurilor de bare sunt foarte
variate. Multe coduri de bare constau în bare verticale (paralele cu axa Y), după diverse
formate. Lungimea codului de bare (pe axa X) depinde de cantitatea de date ce trebuie
reprezentată.
 Fişierele de date portabile (PDF) pot purta mult mai multe
informaţii decât codurile de bare simple şi pot fi utilizate în cazul în
care nu este posibil accesul la o bază de date aflată la distanţă.
Fişierul PDF este ca un număr de coduri de bare tăiate, stivuite
unele deasupra celorlalte.
Codurile matriceale utilizează o structură de spaţii umplute şi
neumplute pentru reprezentarea datelor binare, astfel încât
impresia este de pătrat umplut cu un model de puncte.
Standardul PDF417 are o capacitate de codificare de peste un
kilobyte (aproximativ echivalentul unei pagini A4 de text). Calitatea
Exemplu de simbol PDF417.
imprimării este chiar mai importantă la aceste coduri decât la
codurile de bare liniare şi, datorită complexităţii lor, ele sunt citite
de obicei folosind tehnici de captare a imaginii în care imaginea
completă a simbolului este preluată, analizată prin procesarea
imaginii şi decodată de software în scaner.
 5.3 Tehnologia de identificare prin frecvenţă radio (RFID)

RFID este un instrument de identificare automată care se bazează pe stocarea şi regăsirea

datelor la distanţă folosind etichete (tag-uri) sau transpondere RFID. RFID cuprinde tehnologii de
transmitere a datelor la care transferul de date de la identificator la cititor se realizează pe baza
conexiunii prin radiofrecvenţă. Identificarea prin radiofrecvenţă implică detectarea şi identificarea
obiectului etichetat prin intermediul undelor radio care transmit datele de la tag-uri la un cititor.
Identificatorii (transponderele) constau dintr-o suprafaţă/pastilă care poate fi ataşată pe sau
implantată în orice suprafaţă pentru a furniza informaţii codificate privind identitatea (pot include şi
informaţii suplimentare).
Aceasta are în componenţă un microcip, o antenă şi eventual o sursă de alimentare. Microcipul
este un purtător de date microscopic care poate stoca o gamă largă de informaţii (de ex.
producătorul, versiunea produsului, numărul serial, data expirării etc.). în funcţie de tipul aplicaţiei şi
al cipului, unităţile de stocare pot fi rescrise în mod repetat.

Transponder (a) şi cititor (b) RFID.
Pentru a face posibilă recepţia şi transmisia
datelor de la etichetă, cititorul are conectată o antenă.
Aceasta poate fi integrată în carcasa cititorului sau
poate fi separată, situată la distanţă de restul
electronicii. Antena este un fir foarte subţire care, în
sistemele inductive, înconjoară cipul de memorie.
Antena foloseşte la transmiterea informaţiei stocate pe
cip, precum şi la recepţionarea impulsurilor din partea
cititorului RFID. Unitatea constituită din cip şi antenă
este denumită TAG sau transponder.
Este necesar de asemenea şi un cititor, care poate
fi de asemenea capabil să scrie date transponderelor.
Cititorul conţine componente electronice care emit şi
recepţionează un semnal spre şi de la eticheta de
proximitate, un microprocesor care verifică şi
decodifică datele recepţionate şi o memorie care
înregistrează datele rezultate, care ulterior vor fi
transmise mai departe, dacă este necesar
 O etichetă RFID conţine circuitele ce controlează comunicaţia cu cititorul,
în general integrate pe un circuit monolitic. Aceasta conţine cel puţin două
secţiuni:
- una care asigură comunicaţia cu cititorul;
- alta de memorie, cu rol de stocare a codurilor de identificare sau a
altor date şi care este activată odată cu comunicaţia.

Cititoarele pot fi aranjate şi configurate pentru a colecta datele RFID în Transmiterea datelor spre
mai multe moduri: şi de la eticheta RFID
• pentru a realiza o scanare a unei zone, în vederea identificării tuturor
articolelor în zona respectivă la acel moment. Astfel de scanări pot fi
continue, programate regulat sau declanşate de un eveniment dintr-un alt
sistem sau de către o persoană;
• pentru a scana continuu etichete care trec printr-o zonă restrâns
definită (cum ar fi cadrul uşii spre o rampă de încărcare);
• pot fi utilizate scanere portabile pentru scanarea etichetelor de pe
articole individuale.
 Etichetele RFID pot fi active, pasive şi semi-pasive.
Etichetele active conţin propria lor sursă de energie şi sunt activate printr-un semnal de la
distanţă. Acestea au o capacitate de stocare mai mare decât sistemele pasive (până la 2K de
informaţie, echivalentul mai multor pagini de text) precum şi un domeniu mai mare de citire.
Sistemele active sunt mai mari din punct de vedere fizic decât cele pasive şi mai scumpe. Acestea se
utilizează în prezent doar în cadrul operaţiunilor logistice cu costuri ridicate, cum ar fi urmărirea
activelor sau marcarea paleţilor cu produse cu valoare mare.
Etichetele pasive sunt activate de o sursă de energie de la distanţă. Acestea transmit apoi
informaţia stocată care poate fi detectată de un înregistrator corespunzător. Domeniul de citire al
acestor sisteme este de aproximativ 1 m în funcţie de frecvenţă, având şi capacitate limitată de
transport de date, astfel încât acestea sunt cele mai frecvent utilizate ca simpli purtători ai codurilor
de identificare.
Etichetele semi-pasive utilizează o baterie pentru a alimenta circuitele cipului, dar comunică prin
extragerea energiei electrice de la cititor.
 Etichetele RFID pot fi active, pasive şi semi-pasive.
Etichetele active conţin propria lor sursă de energie şi sunt activate printr-un semnal de la
distanţă. Acestea au o capacitate de stocare mai mare decât sistemele pasive (până la 2K de
informaţie, echivalentul mai multor pagini de text) precum şi un domeniu mai mare de citire.
Sistemele active sunt mai mari din punct de vedere fizic decât cele pasive şi mai scumpe. Acestea se
utilizează în prezent doar în cadrul operaţiunilor logistice cu costuri ridicate, cum ar fi urmărirea
activelor sau marcarea paleţilor cu produse cu valoare mare.
Etichetele pasive sunt activate de o sursă de energie de la distanţă. Acestea transmit apoi
informaţia stocată care poate fi detectată de un înregistrator corespunzător. Domeniul de citire al
acestor sisteme este de aproximativ 1 m în funcţie de frecvenţă, având şi capacitate limitată de
transport de date, astfel încât acestea sunt cele mai frecvent utilizate ca simpli purtători ai codurilor
de identificare.
Etichetele semi-pasive utilizează o baterie pentru a alimenta circuitele cipului, dar comunică prin
extragerea energiei electrice de la cititor.