Notiuni teoretice generale despre

codificarea,
ALTE DOCUMENTE
marcarea si
Activitati de baza a societatii S.C.
ambalarea CRYSTAL S.R.L.

produselor Produse Soft lansate sau in curs de

lansare in 2003 :
alimentare TARIFE REALE LA
STOMATOLOGIE
ASIROM, o societate respectata de
comert parteneri si clienti!
CLASIFICAREA ASIGURARILOR
Arhitectura parfumului
Calitatea vinului alb si factorii de
Notiuni teoretice generale despre infulenta
codificarea, marcarea si
ambalarea produselor alimentare

I.1 Codificarea produselor alimentare

I.1.1 Elementele de definire a codificarii

Codul este o combinatie de elemente simbolice prin care se reprezinta o

informatie.

Aceste elemente pot fi cifre (cod numeric) sau litere si cifre (cod alfanumeric).

Codificarea reprezinta operatiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii

ale unor produse, servicii, fenomene.

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafica a caracterelor numerice

sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisa cu spatii albe de dimensiuni
definite.
 Tehnologia codului cu bare se bazeaza pe recunoasterea acestor combinatii de
bare si spatii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate.

Aceasta tehnologie a debutat în anul 1952, prin inventarea de catre americanul Joe
Woodland a codului de bare, inventie care a fost brevetata în acelasi an. Prima aplicatie
mai importanta a codului cu bare a fost înregistrata abia în anul 1960, pentru identificarea
automata a vagoanelor de cale ferata.

Ulterior, interesul pentru utilizarea codului cu bare a crescut semnificativ, mai

ales în domeniul agroalimentar si în comertul cu amanuntul pentru o serie de bunuri de
larg consum. În anii ΄90 dezvoltarea acestei tehnologii a fost deosebit de spectaculoasa,
astfel încât, în prezent, a ajuns sa cuprinda aproape toate domeniile activitatii economice.

De la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtatori de

date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetica si, în final, la metoda
citirii optice, care sta la baza sistemelor perfectionate de astazi de culegere a informatiilor
cuprinse în coduri.

I.1.2. Tipuri de coduri cu bare

Ţinând seama de sistemul de codificare a informatiilor, exista doua tipuri de

coduri cu bare:

• coduri cu bare liniare, în care informatia este codific 12112j922m ata pe o

singura directie, de regula pe orizontala;

• coduri cu bare bidimensionale, în care informatia este codific 12112j922m

ata atât pe orizontala, cât si pe verticala.

În functie de caracteristicile sirului de caractere pe care-l codifica, deosebim:

• coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre;

• coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre, cât si litere.

 Indiferent de varietatea lor, codurile liniare au aceeasi structura generala,
caracterizata prin urmatoarele elemente:

 dimensiunea (modulul) reprezinta latimea barei sau a spatiului cel mai

îngust. Este o caracteristica foarte importanta a simbolizarii, de care
depinde lungimea codului si siguranta de citire;

 zona libera este o zona de margine neimprimata, la majoritatea tipurilor de

coduri având o latime de minimum 10 x dimensiunea standard, pentru
evitarea erorilor cauzate de unele semne grafice aflate în vecinatatea
codului;

 elementele de start si de stop sunt, de fapt, combinatii specifice de bare si

spatii, cu care începe, respectiv se termina codul cu bare. Acestea permit
echipamentului de citire (decodare) sa identifice începutul si sfârsitul
codului, precum si sensul de citire;

 codul în clar reprezinta corespondentul codului cu bare, format din

caractere numerice lizibile. Prezenta lui, alaturi de codul cu bare, este
obligatorie. Acest cod permite introducerea manuala, în sistemul
informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite
motive, nu este posibila citirea automata;

 caracterul de control (cifra de control) serveste la depistarea eventualelor

erori si se bazeaza pe un algoritm specific fiecarui tip de cod. În unele
cazuri, cunoscând aceasta cifra se poate reconstitui codul deteriorat.

I.1.3. Metode de imprimare si de citire a codului cu bare

Metoda de imprimare este foarte importanta pentru mentinerea caracteristicilor

codului, în conditiile de mediu diferite în care sunt transportate sau depozitate produsele.
Codurile cu bare pot fi aplicate:
  pe ambalajul produsului;

 pe etichete, care se aplica pe ambalaj;

 prin etichetarea la locul ambalarii produsului.

Citirea codului cu bare se realizeaza cu ajutorul unui echipament electrooptic,

care permite masurarea parametrilor luminii reflectate si transformarea acestor informatii
în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizeaza doua tipuri de
instrumente de citire a codului cu bare:

 creionul optic, care se deplaseaza de operator de-a lungul codului;

 cititorul cu laser, care permite o citire omnidirectionala, independenta de

viteza si uniformitatea miscarii de parcurgere a codului.

Acestea pot fi mobile sau fixe.

I.1.4. Codul european al articolelor ( EAN )

Începând cu anii ΄70, s-au intensificat si în tarile europene preocuparile de

uniformizare a sistemelor de codificare a marfurilor.

În anul 1974 reprezentanti ai producatorilor si distribuitorilor din 12 tari europene

au decis înfiintarea unei comisii, în care sa analizeze posibilitatea introducerii unui sistem
unitar de codificare a produselor la nivel european, denumit Codul european al
articolelor, compatibil cu UPC.

Sistemul EAN se bazeaza pe un cod cu 13 caractere numerice, având urmatoare

semnificatie:primele doua reprezinta tara de origine, cinci cifre identifica producatorul,
cinci cifre, produsul si ultima este cifra de control.

Utilizând un cod nesemnificativ, usor de manipulat, sistemul EAN este deosebit

de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse). Ţinând
seama de acest avantaj a fost preluat, într-o perioada relativ scurta, de un numar mare de
tari, nu numai din Europa, dar si de alte continente.

Utilizarea sistemului EAN asigura o serie de avantaje atât pentru producatori, cât
si pentru comercianti si consumatori, prin facilitarea urmarii si gestionarii rapide a
produselor, pe întregul an de distributie.

Prin intermediul acestui sistem, producatorii se pot informa operativ în legatura

cu modificarile care apar în desfacerea produselor ceea ce le asigura posibilitatea
adaptarii rapide la cerintele pietii (prin largirea sau restrângerea gamei sortimentale,
retragerea produselor fara succes comercial etc.).

Pentru comercianti, sistemul EAN asigura gestionarea mai eficienta a stocurilor,

existând posibilitatea cunoasterii, în orice moment, a situatiei stocului pentru fiecare
produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.

În conditiile utilizarii casele de marcat electrice, prevazute cu dispozitiv de citire

optica a codului cu bare EAN, se elimina dezavantajele sistemului clasic de marcare,
asigurându-se înregistrarea operativa, fara erori, a datelor referitoare la produsele
vândute.

Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de asteptare la
casele de marcat. Prin citirea automata a codurilor clientul obtine un bon, pe care sunt
trecute în mod clar denumirea exacta si pretul pentru fiecare produs achizitionat, fiind
exclusa posibilitatea aparitiei unor erori (daca s-a asigurat tiparirea corecta a codului).

În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel
administrativ, bancar etc., pentru codificarea publicatiilor etc.

I.2 Marcarea produselor alimentare

I.2.1. Evolutia utilizarii marcilor

 Marcile ca semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele
sau serviciile lor cele mai identice sau similare ale altor organizatii, sunt cunoscute din
cele mai vechi timpuri.

În antichitate erau folosite un numar mare de semne („sigillum”) pentru

identificarea produselor. A. Braun semnaleaza, de pilda, existenta la romani a 6000 de
semne cu valoare de marca, folosite în cazul produselor ceramice. Aceste semne indicau
numele producatorului si denumirea localitatii de unde provenea produsul.

În evul mediu, dezvoltarea mestesugurilor a determinat extinderea folosirii

marcilor, separându-se doua categorii de marci: marca corporativa („signum collegi”) si
marca individuala („signum privati”). Prima categorie de marci era utilizata pentru
atestarea respectarii regulilor de fabricatie a produselor în cadrul corporatiei, iar a doua
categorie, pentru individualizarea, în interiorul unei corporatii, a produselor realizate de
un anumit mestesugar. Pe lânga marcile producatorilor, apar marci ale comerciantilor,
distribuitorilor de produse.

Dinamica transformarilor economice a influentat substantial evolutia marcilor, a

rolului si functiilor acestora.

În prezent, pot fi puse în evidenta strategii mult mai complexe de structurare a

marcilor în cazul multor firme, prin combinarea marcii de fabrica cu cele ale produselor,
cu definirea unor relatii multiple, pe mai multe niveluri, între aceste marci, în cadrul
gamei sortimentale pe care o realizeaza.

I.2.2. Elemente de definire a marcilor

Marca reprezinta un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile

prin garantia unei calitati superioare si constante, semn susceptibil de a forma, în
conditiile legii,obiectul unui drept exclusiv, care apartine categoriei drepturilor de
proprietate industriala.

Prin urmare:
 • marca este un semn distinctiv, care permite unei persoane fizice sau
juridice sa distinga produsele sau serviciile sale de cele ale concurentilor;

• marca reprezinta o garantie privind calitatea produselor si serviciilor la

care se refera: ea are scopul sa dea încredere clientului în ceea ce priveste
calitatea produselor si serviciilor în cauza;

• marca poate forma obiectul unui drept exclusiv, adica poate fi protejata,
prin înregistrarea ei de catre organismul national de specialitate, în
conditiile legii (în România acest organism este Oficiul de Stat pentru
Inventii si marci – OSIM ).

Pentru a fi competitiva, o marca trebuie sa îndeplineasca mai multe cerinte:

• sa fie clara, expresiva, eufonica (sa se pronunte usor în limba respectiva);

marcile verbale care se pronunta greu sunt lipsite de perspectiva
comerciala;

• sa aiba un caracter distinctiv si de noutate, pentru a nu se confunda cu alte

marci;

• sa nu fie deceptiva (sa nu induca în eroare publicul asupra caracteristicilor

intrinseci ale produselor le care se refera);

• sa fie usor de memorat;

• sa fie semnificativa (marca trebuie sa transmita corect mesajul dorit);

• sa aiba, pe cât posibil, o semnificatie legata de produsele în cauza ori de

activitatea întreprinderii, fara a avea un caracter descriptiv.

I.2.3. Functiile marcilor

 Marca este considerata în prezent un element fundamental al strategiei comerciale
a întreprinderii, strategie bazata pe diferentierea pe care acesta o introduce în oferta de
produse si servicii.

a) Fiind un mijloc de identificare a produselor unei anumite întreprinderi, marca

ofera cumparatorului posibilitatea orientarii sale mai rapide spre anumite produse.

b) În acelasi timp, marca îndeplineste si functia de garantare a unui nivel

calitativ constant, pentru produsele si serviciile oferite de organizatiile care si-au
câstigat o buna reputatie.

c) Alaturi de functiile considerate clasice – de identificare a produselor si

serviciilor si de garantare a unui nivel calitativ constant al acestora – în conditiile
diferentierii tot mai accentuate a ofertei de marfuri, s-a afirmat si se accentueaza în
continuare functia de concurenta a marcii.

d) Dinamismul accentuat al marcilor, sprijinit de publicitate, a determinat aparitia

functiei de reclama a marcii.

Marca poate sugera:

• caracteristicile produsului;

• avantajele functionale sau satisfactiile emotionale oferite clientului;

• o anumita conceptie în realizarea produsului;

• categoria de utilizatori ai produsului.

I.2.4. Continutul marcilor

Semnele care pot fi folosite ca marci sunt urmatoarele: cuvinte, litere, cifre,
reprezentari grafice – plane sau în relief – combinatii ale acestor elemente, una sau mai
multe culori, forma produsului sau ambalajului acestuia, prezentarea sonora sau alte
asemenea elemente.

Pentru ca aceste elemente sa formeze obiect de productie în cadrul legislatiei

internationale sau al cele nationale, ele trebuie sa îndeplineasca o serie de conditii de fond
si de forma.

a) Numele ( numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial )

poate constitui numai în masura în care are un aspect exterior caracteristic, fie datorita
combinarii unor elemente figurative ( embleme, vignete ), fie datorita graficii, culorii sau
asezarii literelor care îl compun.

b) Denumirile, cuvintele inventate sau luate din limbajul curent pot constitui o
marca doar daca sunt arbitrare. Asemenea cuvinte sunt utilizate ca atare sau în combinatie
cu elemente figurative.

c) Literele si cifrele. De cele mai multe ori literele propuse ca marca sunt initialele
unui nume sau ale unei denumiri unei întreprinderi, cifrele utilizate ca marca
semnificativa varianta modelului, o anumita caracteristica de calitate, anul aparitiei
modelului.

d) Reprezentarile grafice (plane sau în relief ), care pot constitui o marca, sunt de
o mare varietate: embleme, vignete, peisaje, monumente, portrete, blazoane, desene,
sigilii etc.

Emblema reprezinta un semn figurativ simplu, cu valoarea simbolica. Vignetele

reprezinta un ansamblu de figuri, compozitii de linii.

e) Culoarea este utilizata destul de rar ca marca.

f) Forma produsului sau a ambalajului este înregistrata ca marca foarte rar.

g) Marca sonora este aplicabila mai ales în cazul serviciilor. Desi tehnica
moderna, mass-media permit folosirea larga a marcilor sonore, ele sunt putin raspândite.
 h) Combinatiile de elemente – nume si denumiri, diferite reprezentari grafice sau
denumiri combinate cu reprezentari grafice – se utilizeaza relativ frecvent ca marci.

I.2.5. Clasificarea marcilor. Criterii de clasificare. Tipuri principale de marci

Marcile se pot clasifica dupa mai multe criterii.

a) Dupa destinatie, deosebim marci de fabrica si marci de comert. Marca de

fabrica este aplicata de catre producator pe produsele sale, iar marca de comert, de
întreprinderea care comercializeaza aceste produse.

b) Dupa obiectul lor, distingem marci de produse si marci de servicii. În ceea ce

priveste relatia dintre produs si marca, pot fi puse în evidenta urmatoarele variante:

• marci individuale de produs, întreprinderea producatoare înregistrând o

marca pentru fiecare dintre produsele sale;

• o singura marca pentru toate produsele întreprinderii;

• mai multe marci pentru fiecare linie de produse a întreprinderii;

• marci combinate, structurate pe mai multe niveluri.

Marcile de servicii sunt de doua categorii:

• marci de servicii care se aplica direct pe produse sau sunt atasate

produselor, pentru a indica pe cel care a prestat serviciul în legatura cu
aceste produse;

• marci de servicii care indica, în diferite moduri, servicii nelegate direct de

anumite produse.

c) În functie de titularul dreptului de marca, distingem marci individuale si

colective:
 • marcile individuale, apartinând unei persoane determinate (fizice sau
juridice), reprezinta categoria obisnuita de marci;

• marcile colective apartin unor asociatii de producatori, comercianti sau

prestatori de servicii.

d) Din punctul de vedere al naturii normelor care le reglementeaza, marcile

sunt facultative si obligatorii:

• în principiu, marcile sunt facultative, dreptul de a decide aplicarea marcii

apartinând producatorului,comerciantului sau întreprinderii prestatoare de
servicii;

• în anumite cazuri se stabileste, pentru unele produse, de obicei din motive

de interes general, obligativitatea marcarii lor. De exemplu, în majoritatea
tarilor este obligatorie marcarea obiectelor executate din metale pretioase.

e) Dupa compozitia lor, marcile sunt simple si compuse. Marcile compuse (din
doua sau mai multe elemente figurative) sunt frecvent folosite, pentru ca asocierea unor
semne permite sa se asigure mai usor caracterul distinctiv al marcii.

Alte tipuri de marci:

a) Marca notorie

Unele marci de fabrica sau de comert, de produse si servicii se bucura de o larga

recunoastere în rândul consumatorilor dintr-o anumita tara, regiune geografica si chiar la
nivel mondial. O asemenea marca este denumita „marca notorie”. Marca notorie este o
marca larg cunoscuta si care se bucura de un renume deosebit în rândul consumatorilor.

b) Marca de conformitate

În cazul certificarii conformitatii produselor si serviciilor cu un anumit standard,

dovada conformitatii poate îmbraca forma unui certificat de conformitate sau a unei
marci de conformitate. Marca de conformitate (pentru certificare) este o marca
protejata, aplicata sau emisa pe baza regulilor unui sistem de certificare, ce indica faptul
ca produsul sau serviciul în cauza este în conformitate cu un anumit standard sau cu un
alt document normativ.

În diferite tari, inclusiv în România, au fost instituite marci de conformitate cu

standardele nationale. În România au fost introduse urmatoarele marci de conformitate cu
standardele românesti, marci gestionate de catre Asociatia de Standardizare din România
(ASRO):

• marca „SR” – este o marca de conformitate a produselor cu standardele

românesti;

• marca „SR-S” – este o marca se securitate, prin care se atesta

conformitatea produselor cu standardele românesti de securitate.

În Uniunea Europeana se utilizeaza marca de conformitate CE. Marca „CE” este

o marca prin care se atesta conformitatea produselor cu cerintele esentiale referitoare la
sanatate,securitatea utilizatorilor si la protectia mediului înconjurator, cerinte prevazute în
directivele UE „noua abordare”.

c) Marca de calitate

Pentru evidentierea produselor de calitate superioara, în diferite tari au fost

introduse asa numitele „marci de calitate”. Marca de calitate reprezinta o marca
prin care se atesta ca un anumit produs poseda un ansamblu de caracteristici
specifice, care îi confera un nivel de „calitate superioara” fata de produse similare.

I.2.6. Marcarea ecologica a produselor

Produsul ecologic este un produs care îndeplineste anumite criterii de

performanta ecologica, fiind realizat din materiale ecologice, utilizând tehnologii
nepoluante, cu un impact minim admis asupra mediului înconjurator în etapa realizarii,
utilizarii si post-utilizarii.
 Pentru evaluarea unitara a caracterului ecologic al produselor, în diferite tari au
fost introduse sisteme nationale de marcare ecologica. Marca de produs ecologic
stimuleaza constiinta ecologica a consumatorului si exercita asupra industriei o presiune
considerabila, de natura s-o determine sa realizeze cât mai multe produse „curate”,
nepoluante.

În conditiile proliferarii unor sisteme nationale de marcare ecologica a produselor,

mai mult sau mai putin compatibile din punct de vedere al criteriilor care au stat la baza
lor, a devenit necesara elaborarea unui cadru legislativ armonizat si în acest domeniu. Un
prima pas s-a facut prin introducerea unui sistem unitar de marcare ecologica, la nivelul
Uniunii Europene.

Prin acest sistem se urmareste promovarea produselor care au un impact

ambiental mai redus, pe întregul lor ciclu de viata. De asemenea, se are în vedere
asigurarea unei informari corecte a consumatorului din tarile membre ale U.E, privind
caracteristicile ecologice ale produselor care se comercializeaza pe piata comunitara.

I.3. Etichetarea marfurilor

I.3.1. Elemente de definire si importanta etichetarii marfurilor

Necesitatea reglementarii marfurilor este o problema de interes general, întrucât

vizeaza protectia vietii si sanatatii consumatorului si protectia mediului înconjurator. În
acelasi timp, etichetarea marfurilor constituie o bariera în calea comercializarii
produselor necorespunzatoare calitativ, a produselor-pirat si a celor falsificate. De regula,
gradul de detaliere necesar, limba în care trebuie mentionate informatiile de pe eticheta
sunt reglementate la nivel national, producatorii fiind obligati sa se conformeze.

Eticheta reprezinta orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat,
care contine elemente de identificare a produsului si care însoteste produsul (când aceasta
este prezentat pentru vânzare) sau este aplicat pe ambalajul acestuia.
 Operatia de etichetare se refera la aplicarea etichetei sau înscrierea elementelor de
identificare pe produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere care
însoteste produsul.

Prin urmare eticheta ofera informatii utile atât pentru consumatori, cât si pentru
agentii economici, astfel:

a) pentru consumatori, principala utilitate a etichetei o reprezinta informarea

acestora, respectându-le dreptul de optiune pentru un produs sau altul.

b) pentru agentii economici, prin eticheta devine posibila cunoasterea reactiei fata
de produsele oferite; în acelasi timp, agentii economici îsi adapteaza strategiile la noile
exigente privind etichetarea marfurilor si protectia consumatorului.

I.3.2. Exigente actuale privind etichetarea produselor

Eticheta aplicata pe produsul preambalat nu trebuie sa descrie sau sa prezinte

produsul într-un mod fals, înselator sau susceptibil de a crea o imagine eronata cu privire
la caracteristicile sale sau într-o maniera capabila sa-l determine pe cumparator sa
presupuna ca acest produs este înrudit cu altul.

Informatiile înscrise pe eticheta nu trebuie sa-l induca în eroare pe consumator, la

achizitionarea produselor în ceea ce priveste:

• caracteristicile produsului si în special natura, identitatea, proprietatile,

compozitia, cantitatea, durabilitatea, originea sau provenienta;

• metodele de fabricatie utilizate;

• atribuirea unor efecte sau proprietati pe care produsele nu le poseda;

• atribuirea unor însusiri terapeutice pe care produsul respectiv nu le

prezinta.
Informarea consumatorului despre produsele oferite se realizeaza prin:

• elemente de identificare si de caracterizare a produselor, care se înscriu la

vedere, dupa caz, pe produs, eticheta, ambalajul de vânzare sau cartea
tehnica;

• instructiunile de folosire care însotesc produsul, în functie de natura

acestuia.

Etichetele produselor alimentare trebuie sa cuprinda informatii obligatorii:

• denumirea produsului;

• termenul de valabilitate;

• continutul net, în cazul alimentelor preambalate;

• denumirea si adresa producatorului, a importatorului sau a distribuitorului,

precum si denumirea si adresa celui are ambaleaza produsul;

• lotul de fabricatie, seria, data fabricatiei sau a culegerii recoltei;

• lotul de fabricatie sau provenienta, daca omiterea acesteia ar fi de natura

sa genereze confuzii;

• modul de folosire, atunci când utilizarea necesita indicatii speciale;

• concentratia alcoolica (pentru bauturile la care acesta este mai mare de

12% vol.);

• lista ingredientelor folosite, în ordinea descrescatoare a importantei lor;

• mentiuni suplimentare de etichetare, specifice diferitelor grupe de

produse.
 Informatiile înscrise pe eticheta trebuie sa respecte si alte cerinte, si anume:

• toate mentiunile de pe eticheta trebuie sa fie redactate în limba româna

(indiferent de tara de origine a produsului; exceptie fac marcile de fabrica
si de comert, denumirile de firme si denumirile de produse tipice
cunoscute publicului larg);

• informatiile de pe eticheta trebuie sa fie lizibile si inteligibile;

• informatiile trebuie sa fie complete, corecte, precise si explicite.

Se poate concluziona ca etichetarea corecta si surprinzatoare a produselor

alimentare, ca mijloc de comunicare între industrie, comert si consum, reprezinta o baza
utila de date:

 pentru consumator: utilitatea rezida nu numai în respectarea dreptului de

optiune pentru un produs sau altul, ci si în educarea consumatorului,
inclusiv prin constientizarea efectului pe care alimentul îl are asupra
organismului;

 pentru agentii economici (întreprinderi care produc, importa/exporta

produse alimentare): reprezinta o modalitate de masurare a „pulsului
pietei”, de cunoastere a reactiilor consumatorilor, dar si un stimulent în
realizarea unor produse superioare calitativ.

I.3.3. Etichetarea nutritionala a marfurilor alimentare

Etichetarea moderna a produselor alimentare presupune mai multe informatii utile

comerciantilor si consumatorilor, o importanta deosebita acordându-se informatiilor de
ordin nutritional.

În aceste conditii, a aparut necesitatea declararii valorii nutritive, într-o forma

perfectionata continuu în standardele internationale, cum sunt cele cu caracter de
recomandare pentru o serie de produse alimentare, elaborate de Comisia Codex
Alimentarius.

Conform cerintelor Federatiei Ecologice a Producatorilor Agricoli din Germania,

principiile care trebuie respectate la fabricarea produselor ecologice sunt urmatoarele:

 sa nu se foloseasca îngrasaminte chimice sau substante pentru accelerarea

cresterii animalelor;

 sa se foloseasca materiile prime si utilajele din imediata apropiere;

 sa nu se foloseasca hormoni sau alte substante pentru accelerarea cresterii

animalelor;

 protejarea solului prin combinarea armonioasa a cultivarii terenului cu

cresterea animalelor;

 cresterea animalelor în conditii decente, respectiv având spatiu suficient,

curatenie, îngrijire medicala.

Prin sistemul de etichetare ecologica se urmareste promovarea produselor care au

impact ambiental redus, pe întregul lor ciclu de viata. De asemenea, se are în vedere
asigurarea unei informari corecte a consumatorilor privind caracteristicile ecologice ale
produselor.

I.4. Ambalarea produselor alimentare

I.4.1. Definirea ambalajului si a operatiei de ambalare

Ambalajul, caracteristica primordiala a produsului si suport esential pentru marca,

imbina perfect constrângerile tehnice cu cele economice si comerciale, purtând amprenta
cerintelor ecologice si de protectie a consumatorului.
 Ambalajul este un obiect destinat sa înveleasca sau sa contina temporar un
produs sau un ansamblu de produse în timpul manevrarii, transportului, depozitarii,
vânzarii, in scopul protejarii acestora.

Ambalarea este operatia prin care se asigura, cu ajutorul ambalajului, protectia

temporara a produsului, în timpul manipularii, transportului, depozitarii, vânzarii,
contribuind si la inlesnirea acestor operatii.

I.4.2. Rolul si functiile ambalajului

Rolul ambalajului este foarte important in lantul logistic la marfurilor, el

asigurând conservarea si protectia marfurilor, transportul, manipularea si depozitarea în
fiecare etapa a circuitului tehnic al acestora. Prin urmare rolul ambalajului poate fi pus în
evidenta la urmatoarele niveluri:

• la nivel logistic, ambalajul asigura manevrarea,depozitarea, transportul si

distributia marfurilor;

• la nivelul produselor, ambalajul serveste la protectia si conservarea acestora;

• la nivelul vânzarii marfurilor, amabalajul reprezinta suportul pentru mesajul

comercial transmis, care influenteaza decizia de cumparare.

Importanta amabalajului este evidentiata de principalele functii pe care acesta le

îindeplineste, si anume: a) conservarea si protectia produselor; b) facilitarea manipularii,
transportului, depozitarii si vânzarii produselor; c) functia de informare a consumatorilor
si de promovare a produselor.

a) Functia de conservare si de protectie a produselor

Ambalajul asigura protectia produselor împotriva:

• factorilor fizici (actiuni mecanice, lumina, temperatura, presiune);

 • factorilor chimici si fizico-chimici (aer, apa, vapori, oxigen, dioxid de sulf,
dioxid de carbon);

• factorilor biologici (microorganisme, insecte etc.).

b) Functia de manipulare, transport si depozitare a produselor

c) Functia de infomare a consumatorilor si de promovare a produselor

Ambalajul este o interfata între produs si consumator. Rolul sau nu se limiteaza la

a contine si proteja produsul. Ambalajul are si rolul de a promova vânzarea produselor.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage cumparatorului atentia asupra unui produs
sunt: modul de realizare, eticheta, estetica ambalajului. Informatiile pe care le contine
eticheta permit identificarea produsului, a caracteristicilor sale si a conditiilor de utilizare.

I.4.3. Clasificarea ambalajelor

Ambalajele pot fi clasificate in functie de mai multe criterii:

• natura materialului: ambalaje celulozice, din sticla, metal, materiale plastice,

lemn, materiale complexe, materiale textile;

• sistemul de confectionare: ambalaje fixe, demontabile, pliabile;

• tipul ambalajului: lazi, cutii, flacoane, pungi, tuburi;

• domeniul de utilizare: ambalaje de transport, de prezentare si de desfacere;

• natura produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare, produse

industriale;

• gradul de rigiditate: ambalaje rigide, semirigide, suple;

• modul de valorificare: ambalaje refolosibile, nerefolosibile.

 I.4.4. Caracterizarea principalelor materiale utilizate la ambalarea
marfurilor

Materialele de baza din care se obtin ambalajele sunt: materialele celulozice,

sticla, materialele metalice, materialele plastice, lemnul, materialele textile.

a) Caracteristicile ambalajelor din materiale celulozice

Pentru fabricarea ambalajelor se utilizeaza diferite tipuri de hârtii si cartoane.

Acestea se pot asocia între ele sau cu alte materiale, în scopul realizarii
ambalajelor complexe.

Se disting trei categorii de materiale de baza destinate fabricarii ambalajelor din

hârtie-carton: hârtia pentru ambalaj, cartonul plat, cartonul ondulat.

Hârtia utilizata la ambalare este obtinuta din lemn de esenta moale, neînalbit si
se clasifica dupa gramaj, compozitie, destinatie.

Pentru ambalarea marfurilor se folosesc urmatoarele tipuri de hârtie: sulfit,

kraft, pergament, impermeabila, parafinata.

Principalele tipuri de cartoane utilizate sunt: cartonul duplex, triplex, ondulat

(format din unu pâna la patru straturi netede si unu sau trei straturi ondulate din hârtie de
ambalaj, unite între ele cu adeziv).

Materialele celulozice prezinta urmatoarele avantaje în utilizare:

• sunt materiale ecologice, reciclabile si netoxice; cartonul ondulat este

unul dintre cele mai ecologice si solide materiale de ambalare, care nu
este depasit din punctul de vedere al performantelor economice si
ecologice de nici un alt material;
 • sunt flexibile, usoare, igienice, apte pentru a veni în contact cu
alimentele;

• se caracterizeaza prin rigiditate si rezistenta foarte buna;

• sunt rezistente la grasimi, gaze, hidrocarburi, acizi (hârtia tratata prin

acoperire si laminare);

• pot fi tiparite.

b) Caracteristicile ambalajelor din materiale plastice

Materialele plastice au determinat o adevarata revolutie în domeniul

ambalajelor, prin posibilitatile noi oferite comparative cu materialele considerate
traditionale (materialele celulozice, metalice, sticla).

Principalele produse obtinute din materiale plastice si destinate ambalarii sunt

foliile complexe. Astfel, în practica se utilizeaza mai multe tipuri de folii:

• folii flexibile, utilizate pentru acoperirea produselor;

• folii contractibile, care se strâng sub influenta caldurii în una sau doua
directii, în lungime si latime;

• folii perforate sau neperforate, transparente;

• folii flexibile, din care se obtin saci, pungi;

• folii rigide, din care se confectioneaza pahare, tavite sau platouri

c) Caracteristicile ambalajelor din materiale metalice

Ambalarea în cutii metalice reprezinta una dintre cele mai utilizate metode de
pastrare a produselor alimentare perisabile.
 Materialele utilizate în acest scop sunt: otelul, aluminiul si materialele
combinate (material plastic,carton si metal).

Tabla cositorita si cromata sunt materiale pe baza de otel moale, cu grosimea

cuprinsa între 0,15 mm si 0,5 mm.

d) Caracteristicile ambalajelor din sticla

Sticla este un material care detine o pondere importanta in domeniul

ambalajelor, fiind utilizata cu precadere la ambalarea produselor lichide sau vâscoase.

Datorita structurii sale amorfe, sticla este fragila si se sparge în urma aplicarii
unei forte exterioare.

Proprietatile optice se refera la gradul de penetrare a luminii si efectul

transmisiei acesteia în functie de lungimea de unda. Transmisia luminii poate fi
controlata prin adaugarea aditivilor de colorare în compozitia sticlei.

Sticla este utilizata pe scara larga în domeniul alimentar, dar si în industria

farmaceutica, la ambalarea produselor chimice etc.

Avantajele utilizarii sticlei ca material de ambalare sunt urmatoarele:

• impermeabilitate la gaze, vapori, lichide;

• este inerta din punct de vedere chimic fata de lichide si produse

alimentare si nu pune probleme de compatibilitate cu produsul
ambalat;

• este un material igienic, usor de spalat si care suporta sterilizarea;

• este inodor, nu transmite si nu modifica gustul alimentelor

(garanteaza mentinerea proprietatilor organoleptice si aromei alimentare);

 • este transparenta, ceea ce permite controlul vizual al produsului de
catre consumator;

• poate fi colorata, asigurând astfel o protectie suplimentara a

produsului împotriva radiatiilor ultraviolete;

• este un material rigid, care poate fi realizat în forme variate;

• are o buna rezistenta la presiuni interne ridicate, fiind utilizata la

ambalarea unor bauturi ca sampania, cidrul etc.;

• are o rezistenta mecanica suficient de mare pentru a suporta socuri

externe;

• este un material economic, produs in cantitati mari si care nu

înceteaza sa fie perfectionat;

• este un material reciclabil.

Utilizarea sticlei ca material de ambalare prezinta si dezavantaje legate de:

• rezistenta slaba la soc;

• masa ridicata, ceea ce o face dificil de manevrat si ridica cheltuielile

de transport;

• depozitare dificila;

• nu rezista la schimbari bruste de temperatura.

e) Caracteristicile materialelor complexe de ambalare

Materialele complexe de ambalare sunt obtinute din diferite tipuri de folii

sau filme, impermeabile la gaze sau vapori de apa.
 Avantajele utilizarii acestor tipuri de materiale sunt urmatoarele:

• sunt usor de utilizat, nu prezinta pericol în manipulare;

• sunt rezistente la fisurare, compresiune si socuri;

• sunt rezistente fata de agentii chimici;

• unele tipuri de materiale sunt transparente, impermeabile, etanse la

gaz, vapori de apa si rezistente fata de bacterii;

• sunt reciclabile si protejeaza mediul înconjurator prin tehnologia

utilizata;

• în domeniul distributiei si cel industrial, numeroase ambalaje plastice

se reutilizeaza, se reconditioneaza, in conditiile respectarii
reglementarilor de igiena si securitate în raport cu utilizatorii;

• au masa specifica redusa, sunt inodore, inalterabile.

În prezent sunt utilizate tot mai mult materialele complexe de ambalare,

obtinute prin asocierea mai multor materiale in scopul obtinerii unor caracteristici noi.

Caracteristica esentiala a unui material a unui material complex de ambalare

este impermeabilitatea sa la vapori de apa si la diferite gaze. Alte proprietati importante
sunt transparenta, sudabilitatea, rezistenta mecanica, protectia împotriva luminii,
rezistenta la actiunea produselor agresive, rezistenta la temperaturi ridicate.

În functie de natura materialului-suport, foliile complexe se pot clasifica în:

• materiale complexe pe baza de aluminiu;

• materiale complexe pe baza de hârtie si carton;

• materiale complexe pe baza de materiale plastice.

 I.4.5. Metode de ambalare a marfurilor

Metodele de ambalare a marfurilor tin seama de caracteristicile actuale si

tendintele de viitor în ceea ce priveste productia si circulatia marfurilor.

a) Ambalarea portionata - este procedeul de ambalare în care cantitatea de

produs care urmeaza sa fie cuprinsa in ambalaj este stabilita astfel încât sa fie consumata
la o singura folosire. Pentru ambalarea portionata pot fi folosite: folii contractibile, folii
termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.

b) Ambalarea tip aerosol - Ambalajul tip aerosol este un recipient rezistent

la o presiune interioara data, prevazut cu o deschidere în care se monteaza o „valva”, care
asigura etanseitatea si distribuirea produsului continut, sub forma de spuma, pasta, pudra
sau în stare lichida. Aceasta metoda de ambalare este utilizata, de exemplu, la produsele
cosmetice, farmaceutice, alimentare.

c) Ambalarea în folii contractibile - este o metoda de ambalare a produselor

în bucati mici, uniforme, prin asezarea lor pe o placa-suport, având alveole termoformate,
urmata de închidere prin acoperire cu folie si termosudare. Aceasta metoda este foarte
mult utilizata, de exemplu, in cazul produselor alimentare, în special la ambalarea
produselor din carne, a produselor lactate. De asemenea, ambalarea în folii contractibile
îsi gaseste o larga utilizare în cazul unor produse de dimensiuni mici.

d) Ambalarea aseptica - consta în introducerea unui produs sterilizat,

destinat comercializarii, într-un recipient sterilizat, în conditii aseptice, urmata de
închiderea recipientului astfel încât sa fie prevenita contaminarea produsului cu
microorganisme. Ambalajul aseptic consta într-o folie unica, multistratificata, care
combina cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic si aluminiului pentru
a alcatui un recipient cu performante superioare.

e) Ambalarea în vid - consta în introducerea produsului într-un ambalaj

impermeabil la gaze si scoaterea aerului, suprimând astfel oxigenul, principalul agent
responsabil de o eventuala alterare a produsului.
 f) Ambalarea în atmosfera modificata - consta în închiderea produsului
într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificata. Aplicarea acestei tehnici
permite controlul reactiilor chimice, enzimatice sau microbiene în scopul reducerii sau
eliminarii proceselor de degradare a marfurilor.

g) Ambalarea colectiva - este o metoda de ambalare care presupune gruparea

într-o singura unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele folosite pentru
ambalarea colectiva a marfurilor sunt în principal cartonul, hârtia si foliile contractibile.
Aceasta metoda este utilizata pentru ambalarea unor produse alimentare, electrotehnice, a
jucariilor pentru copii si a altor produse.

I.4.6. Ambalajul ecologic

Într-o societate moderna, ambalajul trebuie sa raspunda atât cerintelor

esentiale cu privire la produs, cât si unor obiective precise de protejare a mediului
înconjurator. Impactul ambalajelor asupra mediului reprezinta de fapt impactul
materialelor si tehnologiilor de ambalare asupra mediului. Caracterul ecologic al unui
produs depinde de materiile prime utilizate, procesul tehnologic si deseurile rezultate din
procesul de productie si consum.

Ambalajul ecologic este ambalajul realizat din materiale ecologice, utilizând

tehnologii nepoluante, cu un impact minim admis asupra mediului înconjurator.
Reciclarea este operatia de realizare a unui material nou din materiale deja folosite.