Comentarii la cursul Arhitectură și urbanism

- Cursul își propune să surprindă modul în care mediul citadin s-a modernizat în sec. 19, dar mai
ales în 2 ½ sec. 19, urmărind aspectele ce dădeau măsura acestei modernizări. Se va avea în
vedere cu prioritate situația din București deoarece multe din soluțiile modernizatoare s-au
aplicat inițial la nivelul capitalei și doar ulterior în teritoriu.
- Este cazul drumurilor din orașe.
- Principalele rute în București erau: Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), Podul Calicilor (Calea
Rahovei), Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), Târgul de Afară (Calea Moșilor). Numele vechi se
schimbă după războiul de independență, unele amintind de victoriile obținute la 1877.
Denumirea de poduri pentru aceste artere se datorează bârnelor de lemn cu care erau acoperite
(bârnele erau dispuse perpendicular pe traverse lungi de lemn, rezultând astfel o structură
supraînălțată pe sub care scurgea apa pluvială sau cea reziduală din gospodării). Poduirea
drumurilor principale (care datează de la începutul sec. 18), se realiza pe cheltuiala comunei și
reprezenta o modalitate costisitoare de întreținere a arterelor de circulație din pricina
perisabilității lemnului. Exceptând arterele centrale ale orașului, restul rutelor erau rudimentare
poate și din pricină că întreținerea lor se făcea pe cheltuiala locuitorilor în funcție de zona de
locuit și de întinderea proprietății la stradă.
- La începutul perioadei regulamentare s-au luat în calcul și alte modalități de amenajare a
drumurilor cu piatră cioplită sau cu bolovani de râu pe strat de nisip care tind să înlocuiască
bârnele din lemn. La recomandarea secției tehnice a Biroului pavajelor din București, s-a decis ca
străzile ce se reconstruiau sau se contruiau pentru prima dată să fie lărgite până la 6-7 metri și
îndreptate astfel încât să aibă toate scurgerea spre Dâmbovița. De asemenea, lărgimea străzilor
se fixa în funcție de intensitatea circulației pe ele. Spre finele sec. 19, străzile se
redimensionează pentru a face față traficului (bulevardele au 20 m lărgime, iar străzile mai slab
circulate aveau sub 16 m lățime). Alinierea străzilor a presupus și încălcarea proprietăților
private, dar aceasta s-a produs doar în schimbul despăgubirii.
- După 1860, în timp ce se pava mai ales cu bolovani de râu, Consiliul comunei București a decis
pavarea străzilor din centru cu pavaj sistematic (piatră cubică importată pentru carosabil și cu
lespezi și borduri de gresie). De remarcat că la început nu era amenajate trotoare, pietonii și
trăsurile/căruțele împărțind același spațiu! Prețul ridicat al pietrei din Scoția, Italia sau Spania a
făcut ca din 1869 să fie exploatate carierele de piatră de pe Valea Prahovei (Comarnic, Breaza).
- Pavarea cu piatră cubică prezenta inconveniente (producea zgomot), fapt pentru care la 1871 s-
a hotărât utilizarea cuburilor de lemn pe fundație de beton în fața instituțiilor publice.
- La 1872 se fac primele încercări cu asfalt turnat în fața Palatului Regal și cu dale de beton
comprimat pe Bdul Universității.
- După 1875 nici o stradă nu va mai fi pavată înainte de a i se stabili lărgimea (trotuarul
reprezenta 1/5 din lărgimea străzii) și alinierea.
- Comisia de înfrumusețare a orașului (1830) s-a remarcat prin realizările sale la nivelul
Bucureștiului, și anume: sistematizarea orașului (delimitarea perimetrului orașului cu bariere și
realizarea rețelei stradale), organizarea serviciului de salubritate și ecarisaj, înființarea piețelor
fixe, scoaterea cimitirelor în afara orașului, fixarea la periferie a industriilor urât mirositoare

1
 (pescării, tăbăcării, săpunării), organizarea poliției (tulumbagii) și pompierilor, angajarea
medicilor și veterinarilor de către stat și înființarea Eforiei spitalelor.
- În anul 1842 s-a întocmit un nou plan al Bucureștiului prin care se fixa întinderea orașului prin
așezarea a 13 bariere de acces și se delimitau 5 zone (culori, corespondentul sectoarelor
actuale) în interiorul său. Culorile erau roșie (plasa Târgului dinăuntru), albastră (plasa Broșteni),
galbenă (plasa Podul Mogoșoaiei), neagră (plasa Târgul de Afară) și verde (plasa Gorgani).
Fiecare culoare era prevăzută cu un comisar, un corp de gardă, breaslă de tulumbagii și sacagii
pentru prevenirea incendiilor. În acest din urmă scop s-au înălțat turnuri (ex. Colțea) de la
înălțimea cărora putea fi supravegheat orașul și identificate focarele de incediu.
- Regulamentul pentru construcții și alinieri din 1878 cuprindea principiile în baza cărora
înfățișarea orașelor avea să se modifice. Dincolo de detalii referitoare la dimensiunea străzilor,
regulamentul privea și locuințele. Astfel, nici o construcție nu putea fi ridicată fără autorizația
primăriei, în caz contrar, dacă nu se respecta aliniamentul, urmând să fie demolată. + în centrul
orașului toate construcțiile cu fațada la stradă se ridicau din beton, cărămidă sau lemn bine
îmbrăcat în beton. Mai departe de centru erau permise betonul și paianta în cărămidă, iar la
periferie materiale de construcție mai „modeste” (lemn, paiantă). Nu se permitea ca intrarea
sau ferestrele casei și dependințelor (grajd, șopron, latrină) să se afle în fața străzii. Gardul casei:
în centrul orașului se realiza doar din fier pe soclu de beton sau piatră, mai departe de centru
din lemn pe parapet de beton sau din stâlpi de lemn fasonați pe soclu de lemn, în restul orașului
gardul putea fi din scânduri sau beton. Casele construite la stradă nu puteau depăși 10-14 m
înălțime (1-2 etaje + mansardă). Fațadele caselor și prăvăliilor se cereau menținute în bună stare
și curate; casele erau vopsite în culori care imitau pietrele de construcție. Curtea nu putea fi mai
mică de 1/3 din suprafața casei și trebuia nivelată + acoperită cu piatră sau prundiș și prevăzută
cu scurgerea în stradă. Construcțiile nu se ridicau direct pe pământ, ci pe o fundație de ciment
de 1,5-2 cm înălțime. Pardoseala cu pământ era interzisă, în interiorul caselor preferându-se
pavajul de lemn, cărămidă, piatră sau ciment. Fiecare cameră era prevăzută cu fereste de cel
puțin 75 cm (iluminat direct); latrinele se construiau din ciment; se interzicea deversarea apelor
menajere în fața străzii, iar gunoiul trebuia strâns pentru a fi scos în afara orașului.
- Planurile orașelor respectă topografia locului și reflectă maniera de dezvoltare a urbei. Ex.
Bucureștiul are un plan inelar și radial (rețeaua principală este compusă din artere inelare
concentrice tăiate de o serie de artere radiale – ca pânza unui păianjen). Alte orașe au un plan
alungit, ele dezvoltându-se nu circular, ci în lungime, de-a lungul unei artere principale.
- 1895 – a fost emisă Legea pentru mărginirea Bucureștilor prin care suprafața orașului aproape s-
a dublat, ajungânduse de la cca. 3000 ha la 5600 ha. Extinderea suprafeței urbane nu a fost
rezultatul unei densități excesive, ci al înglobării în perimetrul orașului a unor noi nuclee de
urbanizare exterioare acestuia.
- În funcție de modalitatea în care locuințele sunt dispuse în interiorul orașului, pot fi identificate
regimul închis (specific zonei montane sau celei centrale și mai dinamică economic. Acolo, din
cauza spațiului limitat, locuințele au fost ridicate una lângă cealaltă, fără a exista goluri între ele.
Impresia este cea a unei singure fațade, așa cum se poate observa în zona veche a Brașovului. În
acest caz, extensia caselor se realizeaza pe verticală și în adâncime) și regimul deschis sau izolat.
Acesta din urmă este specific zonei de câmpie și presupune construirea caselor la distanță unele

2
 de altele și eventual înconjurarea lor cu grădini. Cele 2 forme de dispunere a caselor pot coexista
în cadrul aceluiași oraș. Varianta cea mai răspândită de dispunere a caselor reprezintă un
intermediar între sistemele de mai sus și constă în casa cu un zid spre un vecin și cu fațada către
celălalt vecin.
- Casele de la oraș ale marilor proprietari erau o reproducere mai luxoasă a caselor de la moșie.
Toate aceste case erau familiale, cu camerele de locuit la etaj, cu terase, balcoane, pridvoruri,
cerdace, cu particularitatea ușii pivniței în fațadă sub pridvor (cula), case prevăzute cu parc sau
grădină ori chiar cu ziduri care le izolează în raport cu celelalte case. Negustorii și meșteșugarii
aveau tot locuințe de tip familial care erau de multe ori anexe la prăvălii. Pentru locuitorii
modești caracteristică era locuința tip vagon nepractică și neigienică (constând în înșiruirea
simplistă a unui număr de camere de-a lungul zidului, unite printr-un pridvor comun din care se
realiza accesul în fiecare cameră). Acesta este tipul de locuință cel mai răspândit în oraș,
deoarece putea fi mai ușor de închiriat. De reținut este că în 1913 în București, doar 1/3 din
locuitori sunt proprietari ai caselor!
- În privința dimensiunii locuințelor, conform unei statistici din 1 ½ a sec. XX, în București 66% din
locuințe erau compuse din 1-2 camere, 24% din 3-4 camere și doar 10% aveau peste 5 camere.
- Pentru a spori gradul de atractivitate a orașului și pentru a oferi facilități celor care se stabileau
aici cu scopul de a munci, s-a înființat în anul 1910 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine.
Societatea se adresa funcționarilor și muncitorilor cu un salariu de min. 250 de lei, cel mult 50
de ani împliniți și o stare bună de sănătate. Se oferea ajutor (în proporție de 50%) celor care
doreau să-și construiască o casă în condiții avantajoase pentru viitorul proprietar (acesta trebuia
să posede un avans de 10% din valoarea casei și beneficia de scutire la impozitul pe locuință
total în primii 10 ani, de 75% în următorii 6 ani și scutire de 50% în alți 5 ani). Societatea a fost
condusă de Ermil Pangrati și a funcționat până la primul război mondial, ajutând la construirea a
2.850 de locuințe care au adăpostit peste 10.000 de persoane.
- În privința stilului arhitectural în care se construia în secolul XIX, se observă că mai ales în 1 ½
sec. XIX s-a construit în stil neoclasic (vezi clădirile proiectate de Al. Orăscu – vechiul palat al
Universității din București, Palatul Academiei). Stilul neoclasic se inspirase din antichitatea
romană și greacă și se caracteriza din ordine, echilibru și armonie, precum și prin nevoia de a
obține o simetrie perfectă. În a 2 ½ a sec. XIX s-a manifestat în arhitectură stilul romantic (ale
cărui caracteristici le găsiți în suportul power point ;) ). În manieră romantică au fost construite:
Palatul Suțu (actualul muzeu al Bucureștiului), Castelul Peleș, Palatul BNR, Palatul de Justiție,
Ateneul, Palatul CEC. Trebuie totuși să reținem că aceste clădiri doar prezintă elemente
romantice, dar alături de altele neoclasice și neogotice, ceea ce înseamnă că au fost proiectate
în stil eclectic!!!! Stilul eclectic (care reprezintă o îmbinare de stiluri arhitecturale la nivelul
aceleiași clădiri) este întâlnit la majoritatea construcțiilor din 2 ½ sec. 19. La finele veacului 19,
arhitectura românească și-a afirmat un stil propriu, național, cunoscut sub numele de stilul neo-
românesc. Reprezentanții săi au fost: Ion Mincu, Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Nicolae
Ghica Budești, Cristofi Cerchez. Stitlul neoromânesc este un amestec de elemente răsăritene
bizantine + motive arhitecturale și etnografice țărănești locale + elemente de artă otomană +
teme din Renașterea italiană târzie. Particularitățile sale sunt: arcada scurtă, coloanele mici și

3
 groase, aspectul masiv, de cetate, al clădirii. Tipul de clădire care stă la baza stilului
neoromânesc este cula, un tip de casa fortificată.
- În a 2 ½ sec. 19, pe măsură ce se înființează tot mai multe instituții publice, imaginea orașului
devine mai complexă. Ex. în București se construiesc: sediul BNR, Palatul de Justiție, Ateneul
Român, Universitatea, localuri pentru diferite ministere + case (unele adevătate palate) ale
particularilor – vezi palatul Suțu.
- Emanoil Protopopescu – Pake, primar al Capitalei între 1888-1891, s-a remarcat prin realizările
sale edilitare, între care de reținut ar fi: îmbunătățirea aprovizionării cu apă și amelioarea
calității apei în București prin captarea izvoarelor naturale din jurul orașului și filtrarea apei din
Dâmbovița; construirea uzinei de apă cu rol în filtrarea acesteia; deschiderea unor noi artere de
circulație, precum și lărgirea și pavarea celor deja existente; canalizarea străzilor; reorganizarea
serviciului veterinar al orașului; introducerea telefonului și a iluminatului electric; înființarea
unor noi linii de tramvai și tramcar; construirea de școli, hale, ospătării comunale, abatoare etc.
- Iluminatul public alt element de modernizare urbană: în 1 ½ sec. 19, iluminatul public era
aproape inexistent pentru siguranța deplasării particularii trebuind să poarte făclii (masalale).
Acesta era maniera obișnuită folosită de boieri care umblau după apusul soarelui însoțiți de
masalagii (purtători de făclii). În anul 1854 se inițiază iluminatul cu lămpi cu ulei de rapiță, în
1856 se introduce pe arterele principale din București iluminatul cu petrol lampant, în 1863 se
utilizează iluminatul cu gaz, iar din 1882 se experimentează iluminatul electric. Cele 3 forme vor
coexista.
- Transportul public alt element de modernizare urbană: a fost introdus în București de către rușii
care au ocupat Principatele începând cu anul 1828 pentru a satisface nevoia de deplasare a
ofițerilor ruși care nu agreau să meargă pe jos. Consecința a fost că muscalii au scos primele
trăsuri pe piață (birje, denumirea venind de la termenul rusesc bursa - piață). În 1856 existau
circa 400 de birje grupate în 3 clase în funcție de confortul oferit și de tariful practicat, și anume:
clasa I – cu felinare roșii, clasa II – cu felinare albe și clasa III – cu felinare negre. Primul serviciu
de omnibuze (trăsuri mari, publice, închise, în care încăpeau mai multe persoane) a apărut la ½
sec. 19 și lega centrul Bucureștiului de Băneasa. Accesul în omibuz se realiza contracost. O formă
mai evoluată de transport public a fost tramcarul (vehicul cu tracțiune animală, asemănător cu
un autobuz, care putea transporta până la 10 persoane și nu circula pe șine). Acesta a fost
introdus în 1871 și beneficia de rute prestabilite. Primul traseu de tramcar a fost între Calea
Griviței și Gara de Nord. În 1872, existau în București 7 tramcaruri, iar în 1894 – 12, care aveau 2
stații principale: la Piața Teatrului Național și Piața Sf. Gheorghe, în rest oprind la cererea
pasagerilor. Tramcarul a fost folosit în Capitală până în 1904. Începând cu 1872 a fost dat în
folosință primul tramvai cu cai care a reprezentat o alternativă mai comodă (deoarece circula pe
șine) și mai ieftină la tramcar. Nu era permisă urcarea în tramvai sau tramcar decât pentru
persoanele care achitau contravaloarea călătoriei, erau curat îmbrăcate, aveau un
comportament decent și nu se aflau în stare de ebrietate.
- Parcuri și grădini alt element de modernizare urbană: spre ½ sec. 19 se constată preocuparea
pentru înfrumusețarea orașelor prin amenajarea de parcuri și grădini (ex. la frații Gh. Bibescu și
Barbu Știrbei care au amenajat Cișmigiul). Argumente în favoarea deschiderii de parcuri: oferă
posibilitatea de a respira un aer mai curat, îndepărtează populația de zgomotul străzilor,

4
 relaxează psihic și fizic locuitorii, contribuie la educarea dpdv estetic a locuitorilor, sporesc
spiritul de sociabilitate, măresc valoarea terenurilor din proximitate. Potrivit tratatelor de
urbanism, 20-30% din suprafața orașelor ar fi trebuit să fie rezervată spațiilor libere (parcuri,
grădini, locuri de promenadă, terenuri de sport, păduri).
- Caracteristicile unui parc: terenul să prezinte neregularități (dealuri, văi) pentru a se combate
monotonia peisajului; existența unui element central (un copac izolat, bătrân și viguros); grupări
de copaci dispuși sub forma aleilor care dau impresia unui drum prin pădure; arbuști; peluze cu
iarbă și flori; apă (lac, canale, cascade, fântâni); statui sau grupuri statuare; chioșc pentru muzica
interpretată de orchestră; restaurant. Diferența între parc și grădină la noi o reprezenta în
principal dimensiunea (parcul este mai mare), dar și varietatea elementelor de atracție (mai
mică în cazul grădinii).
- Hanurile: reprezentau o dovadă a prosperității economice a orașului, precum și a dinamismului
acestuia. Există 3 categorii de hanuri: a. Construite de domnitori (sunt mai mari și au o biserică
în mijlocul curții, veniturile produse revenind bisericii respective), b. Ale boierilor și negustorilor
(nu au biserică, ci doar prăvălii de jur împrejurul unei curți mari și depozite în pivnițele din
subsol. Dispunerea încăperilor era următoarea: la subsol pivnițe, deasupra prăvălii și la etaj
camerele de locuit care erau închiriate. Camerele de locuit aveau intrările dintr-un balcon
comun care se prelungea pe toate laturile hanului, așa cum era cazul Hanului Manuc, construit
în 1808. În mijlocul curții se găsea un puț + spațiu pentru căruțe), c. Hanuri modeste de la
periferie (destinate țăranilor care aveau nevoie de cazare temporară la prețuri convenabile).
Hanurile erau împrejmuite și puteau reprezenta un loc de refegiu în caz de primejdie, de unde și
importanța lor strategică. La ½ sec. 19, funcționau în București peste 6 hanuri.
- Concluzii:
 Încet dar sigur, imaginea orașelor se modifică în 2 ½ a sec. 19 ca urmare a inițiativelor
autorităților.
 Ritmul modernizării a fost dictat de condiționările financiare, dar și de evenimentele politico-
militare.
 Modernizarea orașelor a reflectat nevoia românilor de sincronizare cu Occidentul, dar a fost
tributară educației estetice insuficient de dezvoltată la noi (dovadă eclectismul în arhitectură).
 Modernizarea s-a realizat de la centru spre periferie, și din Capitală în către restul țării.