Monica Vlad

Cătălin Botezatu - Trei Vieţi Pedeapsă.

Pentru mine este debutul ca scriitor de roman, după 14 ani de presă
scrisă, am decis că e momentul să încerc şi asta. Mi-a fost un pic teamă
pentru că aveam în mână o mină de aur un personaj pe val, prin urmare acest
roman avea să fie analizat.
Interpretat în toate felurile. Mulţi m-au întrebai, când auaflat că scriu
viaţa lui Cătălin Botezatu, dacă e un fel de „Omagiu” acest roman. Aş fi scris
şi un „Omagiu”, dar nu asta era viziunea noastră despre biografia lui, pentru
că eu cred cu putere în valoarea lui Cătălin Botezatu, îl cunosc de mulţi ani,
şi spun fara reţineri că prietenia lui este unul dintre cele mai frumoase daruri
pe care mi le-a dat viaţa. Faptul că mi-a încredinţa: mie viaţa lui, m-a lăsat să
o prezint aşa cum cred eu de cuvinţă, a avut încredere în condeiul meu, şi-a
deschis sufletul în faţa mea. Înseamnă enorm pentru mine. Şi cred că pentru
orice alt jurnalist obiectiv ar fi însemnat la fel de mult.
Mulţumesc, dragul meu prieten!
Monica Vlad.

CUPRINS:
Prefaţă
1 Carcera
2 Iadul „Croitorului de cârpe”
3 Scrisori de amor
4 îngerul păzitor şi cancerul
5 Răsturnare de situaţie
6 închisoarea de tranzit
7 Alexandru
8 întâlnire cu Luana
9 Faimă, bani, huzur
10 Fugar în jurul lumii
11 Captivi în Danemarca
12 Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale
13 Dragă mamă
 Prefaţă.
Habar n-am dacă cineva şi-a mai scris prefaţa pentru propria carte
biografică, dar, pentru că nu este scrisă de mine, am acceptat propu-nerea
autoarei, Monica Vlad, să fac asta. Voia de la mine o motivaţie, voia ca cititorii
acestei cărţi să afle de ce am acceptat să apară pe piaţă primul volum din
trilogia despre viaţa mea în care am să vorbesc deschis, ca la spovedanie,
despre tot ce consider eu că merită vorbit, despre slăbiciunile, necazurile,
depresiile, iubirile, căderile şi, în final, despre controversele mele. Ea, Monica,
m-a convins că poveştile mele merită spuse. A fost într-un fel un exerciţiu, ca
la psiholog, în care eşti nevoit să îţi aminteşti şi să vorbeşti despre momente
crunte din viaţă, care au lăsat sechele adânci, şi de care te temi, tocmai
pentru a putea să te detaşezi, să accepţi ce ţi s-a întâmplat şi să mergi mai
departe.
Eu am ferecat undeva în amintirile mele perioada puşcăriei, am refuzat
să rememorez în aceşti ani perioada aceea neagră din viaţa mea, am încercat
să mi-o scot cu forţa din minte, să nu mai existe.
Dacă imediat după ce am fost eliberat ar fi existat o operaţie prin care
să îmi pot extirpa din creier perioada aceea, ce am trăit şi cum am trăit acolo,
cu siguranţă aşfifăcut-o. Nu pentru că mi-arfifost ruşine, nu pentru că mi-aşfi
dorit ca toată lumea să uite că Botezatu ajâcut puşcărie, ci pentru că îmi
făcea rău să vorbesc despre asta. Mulţi ani după eliberare, aveam frisoane, mi
se făcea rău fizic când îmi amin-team câte ceva, simţeam în nări mirosul de
umezeală şi mucegai din celulă de parcă mă aflam încă acolo, îmi revenea
senzaţia de teamă permanentă şi, brusc, mi se tăiau picioarele.
Am început să lucrez împreună cu Monica la această carte în urmă cu
11 ani, am fi uitat probabil momentul, dar ne ajută să-l reţinem Vlad, fiul ei,
care pe atunci avea doar un an. Era în 1999 şi trecuseră doar doi ani de când
ieşisem din închisoare. Atunci a înregistrat primele casete cu mărturiile mele,
pentru ca mintea mea să nu se obişnuiască să le ascundă. Îmi amintesc că
vorbeam ce vorbeam, eram în vervă, de teamă să nu omit ceva, şi dintr-o dată
nu mai puteam, gata, mă opream şi o rugam să încetăm. Atâta durere,
umilinţă şi frică câtă am trăit eu acolo e greu, tare greu de povestit, de înţeles.
Nu mi-a fost jenă să îmi dau frâu liber lacrimilor în faţa ei, pentru că
prin ochii mei, Monica a trăit alături de mine cele mai negre senzaţii şi le-a
înţeles valoarea reală. Cred că numai aşa putea scrie o astfel de carte. După o
perioadă de câteva săptămâni în care am muncit şi am înregistrat povestea
închisorii din Italia, am decis să facem o pauză.
Nici ea nu m-a mai pus la treabă, poate pentru că a realizat ce greu îmi
e şi ce eforturi fac să retrăiesc coşmarul de la Cremona, toate acele întâmplări
oribile, şi nici eu tiu am mai vrut. Ajost nevoie de zece ani ca să vină să-mi
spună că e momentul să terminăm ce am început, că am ajuns la maturitate
şi că e vârsta ideală pentru a putea să-mi pun pe hârtie viaţa, de fapt cele trei
vieţi pe care eu am convingerea că le-am trăit într-una singură. Am bucuria că
acum pot privi cu linişte şi uşurat în trecutul meu, că am depăşit starea de
panică pe care mi-o dădea rememorarea lunilor de puşcărie. Nu-mi mai e rău
fizic când îmi amintesc, dar am nişte remuşcări extreme ştiind cât de tare au
suferit părinţii mei în acea perioadă şi cât de tare ne-a schimbat viaţa acest
necaz.
Multă lume mă judecă, mulţi spun că am trăit la vedere, că viaţa mea e
o carte deschisă. Nu e nici pe departe aşa, iar cartea asta, prima din cele trei
care vor apărea, le va demonstra ceea ce spun. Poate după ce vor parcurge
paginile ei, unii vor spune că sunt un om slab. Le-aş răspunde că un om slab
nu se ridică din nimic, cu nimic, şi ajunge unde am ajuns eu. Am ajuns ceea
ce sunt numai şi numai cu puterile mele, am fost bogat, sărac lipit şi dator şi
apoi am ajuns un brand.
Ştiu exact care este valoarea reală a numelui meu în acest moment.
Poate cineva va învăţa ceva din experienţele mele. Faima nu o câştigi pe
viaţă, e al naibii de greu să rămâi acolo, sus, poţi să te prăbuşeşti oricând şi
în secunda doi nu mai contezi pentru nimeni.
Biografia mea nu ştiu dacă e o lecţie de viaţă, dar ştiu că e un roman
care merită citit, şi chiar dacă e roman, nu eficţiune, e bazat pe întâmplări
sută la sută reale. Casetele înregistrate, scrisorile pe care i le trimiteam
mamei din închisoarea din Cremona pe care le-a păstrat până astăzi, cele pe
care le scriam către ziarele din ţară stau mărturie la ceea ce povestesc.
Câteva menţiuni, însă: unele personaje apar identificate cu iniţiale, şi
nu cu numele întregi, iar altele, a căror prezentare completă era absolut
necesară, au primit nume de împrumut. Este o carte biografică, şi nu o
revanşă împotriva celor care au fiăcut posibile situaţiile prin care am trecut.
Sunt doar memoriile unui burlac de 43 de ani.
Vă doresc lectură plăcută!
Carcera.
Soarele proaspăt al dimineţii pătrunde printre zăbrele, iar o rază
obraznică îi atinge faţa nerasă. Nu vrea să deschidă ochii, deşi ştie că, foarte
curând, va număra în subconştient, ca de obicei, paşii din ce în ce mai
apăsaţi ai gardianului. Acelaşi gardian care, o dată la fix zece secunde, izbeşte
puternic cu bastonul uşile metalice. Deşteptarea brutală şi deplină e o
chestiune de clipe… „Alzatevi, pezzi di merda!” zbiară, acompaniat de
zgomotul infernal, italianul în uniformă. „Deşteptarea, paraziţilor!”.
Pentru deţinutul român Botezatu Cătălin Adrian începe o nouă zi la
temuta puşcărie de maximă securitate de lângă Cremona. O clădire imensă,
albă, în formă de trapez, în care nu şi-a imaginat niciodată că va poposi atât
de mult. Au trecut aproape patru luni de când a intrat aici şi îşi aminteşte cu
precizie fiecare clipă din acea zi.
De bună voie şi nesilit de nimeni s-a dus şi s-a predat autorităţilor din Italia,
ştiind că fusese dat în urmărire generală prin Interpol şi că dintr-un moment
într-altul poate fi ridicat de la apartamentul din Cremona în care locuia de
ceva vreme. Aflase că cei din ţară îl cred un infractor fugar, care a lăsat totul
baltă, o avere imensă, o imagine la care a muncit mult, şi o casă de modă pe
care o iubeşte. Vorba vine „îl cred”… Desigur, este convenabil pentru „ei” să
inducă această stare de fapt opiniei publice, când în realitate este un complot
teribil al oamenilor politici şi nu numai, care vor să pună mâna pe un
patrimoniu uriaş şi au, din păcate, toate mijloacele ca să facă acest lucru.
Ziarele din România îl criticau întruna şi zbierau că a fugit din cauza
datoriilor. În fapt fugise chiar la recomandarea poliţiei, „ca să nu-1 omoare
ţiganii” cărora le era într-adevăr dator, dar care furaseră de la el şi de la
partenerul său de afaceri, Alexandru Răducan, mult mai mult decât sumele
care li se cuveneau.
La poliţia din Cremona, prima întrebare a italienilor a fost dacă cere azil
politic. Nici nu îi trecuse prin cap aşa ceva, dar putea fi totuşi o idee bună. De
ce nu…? Cu toate astea, a refuzat, a spus că vrea doar să ajungă în România,
că el nu fuge de lege şi că poate să facă faţă oricărei situaţii.
L-au privit nedumeriţi. Nu prea înţelegeau ce e cu bărbatul spilcuit,
care mirosea bine, care intrase decis în secţia de po-liţie, venise la ghişeu şi
anunţase că vrea să vorbească cu un comisar cât mai repede pentru că
doreşte să se predea autorităţilor italiene. Cătălin aflase că sunt pe urmele lui
şi nu voia să le îngreuneze misiunea. Nu mai voia să fugă prin lume, ci să fie
arestat, judecat în ţară, să poată da pe faţă, cu documente, cu martori, tot
complotul odios care fusese pus la cale.
Nebărbierit, cu cearcăne şi nedormit, dar cu o ţinută impecabilă,
pantofi scumpi, bijuterii şi un ceas de câteva mii de dolari, o jachetă din piele
moale de căprioară bej şi centură.
Prada… Asta nu era genul de personaj pe care să-1 vezi în fiecare zi în
sediul poliţiei, aşa că le-a făcut poliţiştilor o impresie bună de la prima vedere.
Cremona e un orăşel în care nu se întâmplă foarte des infracţiuni ieşite
din comun. Doar hoţii mărunte şi acte de violenţă domestică, iar poliţiştii şi
carabinierii îşi cam cunosc clienţii. Este cât se poate de clar, omul care a
intrat de data asta în sediul din centru al poliţiei nu face parte dintre ei.
Vorbea rar, dar destul de bine italiana, îşi căuta oarecum cuvintele, dar
reuşea să lege o conversaţie, era manierat, nu vobea fară să fie întrebat, şi îi
privea fix în ochi, o dovadă pentru ei că omul îşi asumă pe deplin ceea ce face
şi ce spune.
„Numele meu este Cătălin Botezatu. Sunt român. Ştiu că sunt căutat de
Interpol, aşa că am venit să mă arestaţi. Nu aş putea să vă spun exact de ce
sunt căutat, pentru că nu amjejuit şi nici omorât pe nimeni, dar vreau să
ajung acasă. Aşa că am venit să mă predau de bună voie şi nesilit de nimeni.
Dacă veţi verifica, o să vedeţi că am dreptate. Sunt destul de cunoscut la mine
în ţară, sunt persoană publică. Poliţia o să vă confirme ceea ce spun destul de
repede, pentru că dosarul Botezatu e deja celebru în România şi, mai nou, în
lume”
 Italienii nu erau însă chiar străini de aceste lucruri. Imediat ce a
poposit în fata ghişeului, în spatele lui s-au aşezat doi civili încruntaţi, care
au început să vorbească în italiană cu cei de la ghişeu şi au arătat nişte
legitimaţii. Aşa şi-a dat seama că fuseseră pe urmele lui încă de la prima oră,
supravegheat atent, şi că dacă nu venea singur, în scurt timp îl „ridicau” ei.
Discursul a fost ferm, a vorbit calm şi calculat, fară pic de emoţie în
glas. Carabinierul, care fusese chemat de poliţistul de la ghişeu, 1-a privit
lung, uimit, 1-a studiat atent din cap până în picioare şi apoi i-a făcut semn
să ia loc, „Pentru ce sunteţi căutat de Interpol? Ce infracţiune aţi săvârşit?”
A zâmbit lung, amar, examinându-şi interlocutorul. Era un tip masiv,
brunet şi oacheş, în uniformă. Avea două pis-toale, unul în stânga, la centură,
lângă pafta, iar celălalt legat strâns pe coapsa dreaptă. Deasupra acestuia,
agăţate de cen-tura din piele neagră, cătuşele din oţel. Carabinierul părea
extrem de sever.
A lăsat privirea în pământ şi şi-a dat seama că la întrebarea asta îi este
foarte greu să răspundă. Erau luni de zile de când pierduse oarecum
contactul cu realitatea, de când rătăcea ca un nebun prin lume, de când unii
îi spuneau una, alţii alta, de când viaţa lui luase o turnură atât de
neaşteptată… De ce era acuzat? Ce fapte reprobabile săvârşise? Nu ştia. Ce
să-i spună acestui om care stătea, încă destul de calm şi reţinut, în faţa lui?
„Nu ştiu să vă spun exact, pentru că nu cunosc care sunt ca-petele de
acuzare în acest moment. Iniţial, eram acuzat pentru deturnare de fonduri,
acum cine ştie ce s-a mai adăugat, sunt plecat de ceva vreme din România…
Dar nu e vorba de vreo crimă, nu sunt un pericol public. E mai degrabă un
complot politic la adresa mea şi a asociatului meu, e o dorinţă a unora de a
pune mâna pe averea noastră, care este mare. Nu vreau să vă obosesc cu
istoria acestui dosar, este destul de sinuoasă şi i-am pierdut inclusiv eu şirul.
O să vă spună autorităţile din România care este mai exact infracţiunea pe
care am făcut-o când veţi cere identificarea mea.”
Italianul a privit în gol câteva clipe, parcă fără reacţie, iar apoi a rostit,
apăsat, precum în cadrul unei proceduri bine exersate: „Bănuiesc că doriţi
azil politic în Italia dacă spuneţi că e un complot politic…” „Nu, nu doresc,
vreau doar să ajung în ţară şi cred că dacă mă predau e mai simplu.
Hoinăresc de câteva luni de zile…
Am obosit!”
Habar n-avea ce-o fi înţeles săracul carabinier din „depoziţia” lui, dar
nici măcar nu-i păsa prea tare, pentru că omul din faţa sa nu-1 putea ajuta
cu nimic. Tot ce-şi dorea era să ajungă în ţară cât mai repede.
Carabinierul a continuat, imperturbabil: „De ce nu v-aţi predat în
România?” „Am fost nevoit să plec de acolo, pentru că mă temeam pentru
viaţa mea. Acum, apele s-au mai calmat şi cred că e bine să mă întorc. Stau
în Italia de ceva vreme. Astăzi am aflat de la avocaţii mei că o să fiu dat în
urmărire generală, şi cum eram la Cremona, am decis să mă predau aici,
imediat. Nu fug de justiţie. Vreau doar să vă rog să îmi spuneţi… Din
momentul predării, în cât timp ajung în ţară?”
Vizibil încurcat de această întrebare, carabinierul a schiţat un răspuns:
— Atipică situaţie… Trebuie să recunosc că nu ne intră pe uşă în fiecare
zi creatori de modă care ne cer să fie arestaţi. Dar, ca să revenim la cazul
dumneavoastră, dacă se adevereşte ceea ce spuneţi, în mod normal în
maximum trei săptămâni se fac extrădările. În câteva zile are loc procesul de
extrădare… Dar în această perioadă, nu ştiu dacă ştiţi, că nu păreţi că aţi mai
trecut prin aşa ceva, o să staţi într-o puşcărie şi o să fiţi tratat ca orice alt
deţinut. Sper că acum, că aţi intrat într-o secţie de poliţie de unde nu mai
aveţi ieşire, conştientizaţi acest lucru!”
Observase cumva o urmă de regret la matahala în uniformă care stătea
în faţa sa cu picioarele răşchirate?
Italianul îl privea adânc, mirat, parcă avea şi o uşoară teamă de ce o să
i se întâmple acestui bărbat după gratii. Era oare conştient de ceea ce face?
Realizează că o dată ce va trăi experienţa arestului, viaţa sa nu va mai fi
niciodată că, înainte, că arestul nu e o lume fascinantă şi nici o experienţă
extravagantă, ba din contră, e iadul pe pământ? Iar puşcăria de lângă
Cremona, unde mai mult ca sigur vor fi nevoiţi să-1 trimită, pentru că este
cea mai apropiată, este una de maximă securitate, unde zac toţi criminalii
feroce ai Italiei, capi ai Mafiei, ucigaşi în serie, viola-tori. E chiar un loc al
groazei şi nicidecum o „tabără” de tranzit uşor de tolerat, aşa cum probabil
crede băiatul ăsta din faţa lui.
Îşi şi imaginează ce va trăi acolo când îl vor vedea aşa arătos, cu mâini
impecabile şi ţinută zveltă, delicat şi respectuos… Ce împrejurări l-au
determiat să intre ca nebunul în sediul poliţiei şi să se ceară să fie arestat?
Erau doar câteva din zecile de întrebări care îi veneau în minte în timp ce îl
asculta pe Cătălin Botezatu.
„Ştiu foarte bine ce fac, mi-am imaginat că n-o să mă cazaţi la hotel, şi
îmi asum asta!”
Cătălin a zâmbit larg dar evident preocupat. Nu avea chef să intre prea
mult în detalii, i se părea că pierde vremea. Voia foarte tare să grăbească
lucrurile, îşi dorea puternic să nu mai fie un fugar, să îşi ia din nou viaţa în
mâini după ce luni de zile o lăsase în ale altora… Ce contează că îl vor ţine o
vreme în puşcărie… Măcar foarte curând va ajunge acasă, în ţara lui, acolo
unde toată lumea îl ştie, unde vocea lui se poate face auzită chiar şi de după
gratii… Măcar va putea să-şi susţină punctul de vedere, să scape o dată
pentru totdeauna de acest coşmar care îl cotropeşte de luni de zile!
Carabinierul înarmat a vorbit din nou: „Aşteptaţi aici până facem
verificările, apoi voi reveni să mai stăm un pic de vorbă.”
Bărbatul s-a răsucit scurt, pe călcâie, a făcut câţiva paşi şi a început să
discute în şoaptă cu un alt tip în uniformă care stătea undeva, în spate. Cei
doi civili de la Interpol rămăseseră nemişcaţi, în spatele lui, fără să scoată o
vorbă.
Din conversaţia purtată în şoaptă, Cătălin a putut înţelege că italienii
deveniseră foarte curioşi în ceea ce priveşte dosarul său şi se întrebau dacă
era urmărit doar pentru eva-ziune fiscală sau făcuse şi altceva, mult mai grav.
Orele se scurgeau greu. A durat ceva până l-au verificat şi au aflat că trebuie
să-1 trimită la comandantul secţiei…
Trebuia să dea declaraţii în prezenţa acestuia şi în cea a ofiţerilor
Interpol care nu-1 slăbeau din ochi, pentru că, într-adevăr pe numele lui
Botezatu Cătălin Adrian, designer român, fusese emis un mandat de urmărire
internaţională. Imediat ce au primit confirmarea asupra identităţii sale, l-au
poftit într-o cameră micuţă, cu un singur birou, unde se afla şeful unităţii.
A completat un nou formular. I-au luat actele şi l-au rugat să se aşeze,
apoi i-au pus, cu gesturi mecanice, cătuşele la mâini, dar nu foarte strâns. Se
uita înjur, deja pierdut, şi avea senzaţia că urmăreşte un film poliţist cu el în
rolul principal.
Ironia soartei… Şi-aşa îşi spunea de multe ori că, dacă nu ar fi făcut
modă, actoria cu siguranţă era prima sa opţiune…
Se afla într-o încăpere destul de cochetă, pe care se vedea bine ca şeful
poliţiei se străduise să o însufleţească. Avea un birou mare şi negru, iar în
faţa lui erau două fotolii de culoare verde-nchis. Pe masă erau multe hârtii, o
lampă veselă cu dungi colorate, multe poze înrămate din care zâmbeau doi
copii şi o doamnă trecută de prima tinereţe, probabil familia poliţistului, un
suport de pix, confecţionat din capace metalice de la diferite băuturi, iar la
fereastră, multe ghivece cu flori, toate înflorite. A poposit aici preţ de zece
minute, în care i s-au scos cătuşele şi a scris declaraţii în română, apoi în
italiană, aşa cum a putut mai bine.
I s-a adus la cunoştinţă că este acuzat oficial de nerambursarea unor
credite uriaşe, sume colosale, de ordinul milioanelor; 206 milioane lei, 8,5
milioane mărci germane şi nu se termină aici, urmau 2,6 milioane dolari şi
23,2 milioane coroane suedeze…
Doamne Dumnezeule, de unde au scos sumele astea?
Datoriile lui către bănci sunt mult, mult mai mici… Cu banii ăştia putea
cumpăra jumătate de continent!
Şocat, a cerut să fie lăsat să îşi anunţe avocatul că se află la poliţie.
Prietenii din Cremona care îl găzduiseră îi puseseră la dispoziţie şi un
apărător legal care urma să îi fie alături tot timpul. Aşadar, 1-a sunat şi 1-a
chemat „de urgenţă” la sediul poliţiei.
Şi avocatul a rămas uluit de acuzele care i se aduc clien-tului său,
pentru că într-adevăr erau nişte datorii colosale.
Părea incredibil cum a ajuns să aibă de dat atâţia bani, ce împrumuturi
a luat, chipurile, cine i le-a dat şi ce dobânzi au acestea. I-a spus avocatului
că nu este nici pe departe aşa cum se spune, şi că aşteaptă procesul de
extrădare care îi promiseseră că va avea loc cât de repede se poate. Apoi, şi-au
luat rămas bun şi au stabilit că se revăd la tribunal.
Carabinierul 1-a condus, împreună cu doi poliţişti, într-o celulă aflată la
parterul clădirii, care se învecina cu alte două celule mici. Acolo a rămas, în
sfârşit, singur. In mintea lui erau sute de întrebări. De unde s-a ajuns la
sumele acestea?
Ce e cu ele şi de ce i le pun lui în cârcă? Nu mai înţelegea nimic.
Informaţiile sale erau obţinute de la persoane din România care erau la
curent cu toată povestea. Cele despre Alexandru se opreau însă în momentul
în care asociatul său 1-a abandonat la Cremona, dispărând fară urmă după
ce „colindaseră” împreună, în chip de fugari aproape un continent întreg.
În ţară, situaţia lor scăpase de sub control. O vreme, au plătit mulţi
bani ca să sponsorizeze diferiţi oameni politici care urma să candideze la
diverse funcţii în stat. Fireşte, ei nu erau singurii care „cotizau” în acest fel. La
un moment dat, Alexandru nu a mai vrut să efectueze plăţile, pentru că i-a
„mirosit” ceva. I s-a părut că banii nu ajung la cine îşi dorea el să ajungă, şi a
luat decizia să „închidă robinetul”. Şi de aici, potopul!
Aproape imediat, statul le-a blocat conturile şi au rămas fără bani, iar
Alexandru a împrumutat valută de la cămătari ţigani, ca să nu le moară
animalele de foame, în fermele care constituiau una dintre afacerile lor
profitabile.
Cămătarii au început să dubleze dobânzile atunci când au văzut că
Răducan nu are cum să ramburseze la timp împrumuturile. Apoi să-i
ameninţe, să-i şantajeze, să le vandalieze firmele şi restaurantele, să le
hărţuiască fami-liile, să-i hărţuiască pe ei înşişi, ceea ce 1-a determinat pe
Alexandru Răducan să fugă din ţară pentru o perioadă.
Acesta nu-şi dorea, totuşi, moartea, nu dorea nici măcar să fie nevoit
să-şi dea toată averea pentru un simplu împrumut pe care nu putea
deocamdată să-1 achite. Şi-a pierdut urma, lăsându-1 pe el, pe Cătălin
Botezatu, să tragă ponoasele. Iar clanurile de ţigani au sărit imediat pe el, că
doar era asociatul lui Răducan.
Deşi a văzut moartea cu ochii la fiecare colţ de stradă, deşi era
ameninţat în permanenţă, poliţia dădea neputincioasă din umeri şi-i spunea
că „ţiganii sunt prea mulţi, prea periculoşi şi e greu să-1 protejeze de ei”.
Înainte de a fugi din ţară, lui Alexandru îi puseseră pur şi simplu pistolul la
tâmplă şi îl forţaseră să semneze nişte acte prin care le ceda bunuri, inclusiv
maşina cu care umbla el toată ziua, un Nissan frumos la care râvneau cu
toţii. Ii era frică să nu păţească la fel, iar atunci când chiar poliţia i-a sugerat
că „ar fi mai bine să fugă”, a ştiut ce avea să facă. A decis să plece, spunându-
şi că va reveni doar când poliţia îi va „lega” unul câte unul pe „netrebnici” şi va
putea trăi în ţara lui, liniştit.
Dar tot nu înţelegea de unde apăruseră în dosarul lui aceste cifre
incredibile, de domeniul stiintifico-fantasticului!
 Patru zile a stat în arestul Poliţei din Cremona, unde nu s-a bucurat de
un tratament tocmai rău. A fost reţinut şi atât, iar asta până a avut loc
procesul de extrădare.
In dimineaţa procesului s-a trezit foarte liniştit, doar avea să plece acasă şi să
dea în sfârşit cărţile pe faţă, după luni de pribegie. Numai că, o dată ajuns în
faţa instanţei, unde urma să-şi pledeze cauza, a constatat cu stupoare că
acuzaţiile pe care i le spusese poliţia italiană în momentul arestării erau acum
cu totul altele. Nu se mai pomenea nimic de datoriile acelea atât de mari, ci
doar că este acuzat de nerambursarea unui credit bancar, mult mai mic, în
valoare de 350.000 de dolari, că ar fi înstrăinat banii şi i-ar fi folosit în alt
scop decât cel declarat iniţial. In aceste condiţii, avocatul i-a recoi * mandat
imediat, chiar în sala de judecată, să ceară lămuriri exacte de la autorităţile
române asupra acuzaţiilor care i se aduc, întrucât nu are rost să se întoarcă
în ţară, „în gura lu-pului” fară să ştie cu exactitate de săvârşirea cărei
infracţiuni este acuzat. Abia după aceea să aibă loc procesul de extrădare, nu
aşa, în necunoştinţă de cauză… Şi a acceptat. Poate a procedat bine, poate
rău… Cert este că această decizie i-a marcat existenţa pentru totdeauna.
Imediat după încheierea procesului, a fost invitat afară, în curtea
interioară a clădirii Poliţiei, şi urcat într-o maşină împreună cu doi carabinieri
înarmaţi până-n dinţi. Cu ei nu a schimbat absolut nici o vorbă, unul s-a
aşezat în dreapta, celălalt în stânga sa şi aproape pe tot parcursul traseului
au privit absenţi înainte. Din când în când, îi suprindea cum îl analizau
discret, trăgând cu ochiul, când unul, când celălalt. Amândoi erau bărbaţi
robuşti, cu statura atletică, bruneţi. Uşor amuzat, şi-a pus întrebarea dacă
aceşti carabinieri „treceau” un casting la angajare, precum modelele, adică
trebuia să aibă o anumită înălţime, greutate, fizio-nomie, pentru că toţi erau
tipi foarte prezentabili.
Abia când s-a urcat în maşina poliţiei şi a aflat că va fi dus la
închisoarea de la marginea oraşului, a conştientizat ce se va întâmpla cu el…
Văzuse multe filme cu puşcăriaşi, dar nu încercase niciodată nici măcar să îşi
imagineze cum e de fapt după gratii. Va fi mai rău ca-n filme, mai bine? Se vor
lua de el deţinuţii ceilalţi, sau străinii ca el au un regim mai aparte?
Spera din tot sufletul că n-o să fie băgat cu toţi periculoşii în celulă… El
avea totuşi un proces pe rol, încă nu fusese condamnat, nu era normal să fie
tratat ca toţi ceilalţi. Erau doar câteva din gândurile şi întrebările care
începuseră să-1 chinu-iască, şi care îi aruncau valuri de deznădejde în suflet.
Oare a făcut bine ce a făcut sau o să ajungă să regrete toată viaţa?
Drumul de la sediul central al poliţiei din Cremona până la închisoare
nu a fost lung deşi şi-ar fi dorit din tot sufletul să fie.
Maşina poliţiei 1-a lăsat în curte la „Casa Circondariale Del Ferro” o puşcărie
uriaşă căreia italienii îi spuneau „carcera”. Într-un soi de gang, era aşteptat de
patru gardieni care l-au condus într-o încăpere cu trei birouri. Unul dintre ei
1-a însoţit înăuntru şi s-au aşezat amândoi pe câte un scaun, fară însă că
vreunul să scoată o vorbă.
Tăcerea asta a durat preţ de cinci minute, până când au intrat în
încăpere doi poliţişti în uniformă, care l-au poftit să ia loc pe un scaun din
faţa unui birou şi i-au dat să completeze un nou formular. Nu i-a fost greu,
pentru că erau doar date de identificare, apoi i-au cerut să treacă, într-o
rubrică separată, data la care a intrat în Italia şi scopul vizitei în „Cizmă”.
Aici a zăbovit o vreme, pentru că nu ştia ce să scrie… „Turist” i se părea
ciudat, cunoştea Italia ca-n palmă… S-a gândit o vreme, timp în care cei doi
poliţişti îl fixau, contrariaţi de ezitarea lui, apoi a scris „afaceri”. A semnat, au
semnat şi ei, apoi unul dintre ei i-a făcut semn cu mâna să se ridice şi
săânsoţească pe gardian.
Nu i-au mai pus cătuşe, aşa cum se aştepta, şi chiar se întreba dacă
asta se întâmplă pentru că s-a predat singur, pentru că era evident că nu are
intenţia să fugă, pentru că nu arăta ca un borfaş sau aşa procedează cu toată
lumea şi e doar o chestiune psihologică… Gardianul bondoc, dar cu braţe
solide şi umeri puternici, cu mustăcioară şi faţa măs-linie, 1-a prins de braţ
discret, ca pe un amic, şi 1-a condus trei uşi mai încolo de biroul în care mai
fusese. De această dată, aici erau trei femei şi un bărbat îmbrăcaţi în
uniformă care aveau în fata geanta lui. Bărbatul s-a desprins de grup, i-a
făcut control corporal şi i-a scos din buzunar guma de mestecat. Altceva nu
avea asupra sa, pentru că ura să ţină obiecte în buzunare, zicea că strică
aspectul oricărei haine, aşa că tot timpul purta doar o geantă în care îşi ţinea
lucrurile personale. Nu l-au pus să îşi scoată brăţările şi nici lanţul de la gât,
ceea ce 1-a mirat din cale-afară. Le-a scos însă singur şi le-a pus pe birou, de
teamă să nu-i fie furate în celulă. La gât purta un pandativ cu iniţialele „CB”
din pla-tină bătut în diamante, cadou de la o bună prietenă, iar la mână două
brăţări, una cu diamante negre, de la Alexandru, şi alta simplă, din aur alb,
dar cu mare valoare sentimentală.
Ultima era de la mama lui. Le-a întins, şovăielnic, spre una dintre
femeile de la birou şi i-a spus în engleză că ar vrea să i le pună undeva, bine.
Ea a zâmbit şi i-a dat un alt formular în care să treacă denumirea obiectelor
depuse. I-au lăsat în schimb ceasul, ca să aibă noţiunea timpului. Era o
bijuterie pe care dăduse în jur de 2000 de dolari şi o cumpărase din
America…
După ce a terminat de completat hârtia, cei din încăpere i-au indicat
geanta şi l-au lăsat să îşi ia din bagaj trei rânduri de haine promiţându-i că,
după ce îi vor verifica geanta, i-o vor returna. Apoi, i-au dat o cafea şi l-au pus
din nou să aştepte.
Trei rânduri de haine! Ce ciudat… Asta înseamnă că nuţin prea mult
aici, că în câteva zile îl trimit în România…
S-a uitat repede printre lucruri şi a ales o bluză cu mânecă lungă şi
una cu mânecă scurtă, pentru că nu ştia câte grade sunt într-o celulă, dacă e
prea cald sau prea frig. A mai luat doi jeanşi, un short şi un hanorac. Nu a
îndrăznit să întrebe dacă are voie să ia cu el trusa de cosmetice, ci doar a
ridicat-o în mână şi a îndreptat privirea spre unul dintre poliţişti. Ca la un
semn, acesta s-a apropiat de el şi a deschis borseta, din care a scos parfumul
şi cremele, lăsând doar gelul de dus, pasta şi periuţa de dinţi. Între timp, au
venit cei doi din primul birou, au schimbat câteva vorbe cu ceilalţi, au mai
scris câteva hârtii şi i-au dat voie gardianului să-1 ducă în celulă, după ce au
studiat atent un grafic al închisorii, ca să vadă încăperile libere.
Era 25 iunie 1996, o zi pe care nu avea să o uite niciodată, care în
fiecare an din viaţa lui avea să-i revină în minte.
Plecase din România de pe 14 februarie. Se scurseseră aşadar aproape
cinci luni în care trăise atâtea experienţe ne-plăcute, fusese pus în atâtea
situaţii limită, văzuse moartea cu ochii de atâtea ori, se simţise trădat, umilit,
revoltat, mânios, în stare de orice, încercase sentimente pe care nu îşi imagina
că le-ar putea avea vreodată.
Gardianul i-a făcut semn să se ridice şi să îl însoţească. I-a dat o pungă în
care avea aşternuturi de pat, o cană, o farfurie din inox şi un prosop. In
drumul spre celulă, a trecut prin mai multe coridoare şi a zărit sala de mese.
A putut vedea pe fereastră că închisoarea avea şi câteva terenuri de sport între
care unul de fotbal şi altul de tenis.
Blocul celulelor era exact cum îşi închipuise. Celulă după celulă, un
culoar nesfârşit în care mirosea obsedant a supă şi a macaroane cu sos de
roşii. Probabil, fusese ora mesei…
În spatele lui în permanenţă era un zgomot insuportabil, întrucât
culoarul lung era segmentat de porţi grele care se închideau căzând din tavan.
Pe măsură ce înainta alături de gardian, porţile se închideau cu o cadenţă
perfectă.
Parcă erau, totuşi, prea multe… Nu înţelegea de ce îl duc într-o zonă
atât de bine securizată. Pentru prima dată, i s-a făcut frică, avea senzaţia că
fiecare poartă ce se zăvorăşte în urma sa este o garanţie că de acolo nu se
pleacă prea uşor, că a intrat de bunăvoie într-o lume care nu-i a lui şi că viaţa
sa e în mare primejdie.
A rărit puţin paşii, parcă încercând să scurteze drumul, să găsească o
soluţie, o cale de întoarcere. Nu mai voia să treacă prin tunelul acela lung şi
înfricoşător, urmărit de zgomotul infernal de metal greu. Avea deja frisoane,
ochii i se umeziseră fără să vrea, iar genunchii îi tremurau din ce în ce mai
puternic. Simţea că i se face rău. Frica năprasnică îi dăduse un gust amar, de
parcă mâncase tone de pelin, îşi simţea limba grea şi uscată. Era atât de urât
tot ce vedea, atât de terifiant pentru un om care nu avusese în viaţa lui un
conflict cu nimeni, care habar nu avea ce e aceea violenţă fizică sau privare de
libertate… Nu-şi imaginase nici măcar o secundă că va ajunge într-un mediu
atât de murdar, atât de greu de suportat, chiar şi trei săptămâni, cât îi
spusese carabinierul că va dura până îl vor trimite în ţară.
 Parcă pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, deţinuţii rânjeau ca nişte
nebuni periculoşi, unii loveau cu cănile din tablă în pereţii celulelor, habar n-
avea de ce, alţii zbierau după el te miri ce porcării… „Doamne Dumnezeule, ai
grijă de mine şi scoate-mă viu de aici!” El era un tip fragil, delicat, nu ştia să
se bată şi nici să riposteze unor astfel de indivizi, iar acum îi era evident că
lumea în care a pătruns nu-1 va menaja deloc. II vor simţi ca pe un intrus în
acest univers al durilor şi cu siguranţă îşi vor dori să-1 „călească”. Era pentru
prima dată când îi părea rău că se predase în Italia, că nu încercase să se
întoarcă în ţară.
Nu-şi imaginase nici măcar o secundă că va ajunge în halul acela.
Când au ajuns în faţa celulei, gardianul a deschis poarta grea şi i-a făcut
semn cu capul să intre. Apoi a trântit-o după el. Imediat, a auzit cheia
răsucindu-se în broască.
Era o încăpere îngustă, în care mirosea groaznic. Un amestec de fum de
ţigară, cu transpiraţie şi mâncare grasă îi invadase nările. Puţea realmente a
hoit. Aerul era aproape irespirabil şi a simţit instantaneu cum i se întoarce
stomacul pe dos. A inspirat adânc, a înghiţit puternic în sec, gândindu-se că
nu e cea mai bună intrare pe care şi-o poate face în celulă, şi nici cea mai
bună atitudine în faţa celui cu care va împărţi încăperea. Şi-a aruncat discret
privirea de jur împrejur. In celulă erau două paturi faţă în faţă, cu două
noptiere mici, un televizor pe peretele stâng, şi o nişă de juma de metru unde
erau o chiuvetă şi un wc. Încăperea nu avea, cu tot cu nişă, mai mult de „trei
pe trei” era mică şi înghesuită.
În patul din dreapta era un bărbat alb, pe care 1-a salutat scurt, în
italiană, dar care, a aflat puţin mai târziu, cu greu, chiar de la el, era albanez.
„Colegul de cameră” avea pe noptieră o farfurie împuţită, cu mâncare uscată
în ea, iar lângă pat, împrăştiate, zeci de ambalaje de la dulciurile pe care le
mâncase. Purta un trening slinos care cândva fusese verde, iar într-un pahar,
tot pe jos, zăceau zeci de mucuri de ţigară. Nu ştia nici o limbă străină, şi-a
dat seama în primele cinci minute de asta, când a încercat să intre cu el în
vorbă. L-a abordat în italiană, în engleză, a încercat şi un pic de germană.,.
Nimic.
A reuşit să afle doar că îl cheamă Remi, sau cel puţin aşa i se spune şi
că e din Albania. Mai mult i-a fost imposibil.
Omul dădea oarecum jovial din cap dar bălmăjea într-o limbă ciudată
din care îi era peste putinţă să priceapă ceva.
Nu părea agresiv, stătea în pat, fuma întruna şi se uita la televizorul din
ale cărui programe, categoric, nu înţelegea nimic.
Când nu fuma, molfăia ceva cu zgomot, mai ales biscuiţi, şi arunca pe
jos ambalajele de parcă asta era distracţia lui preferată. Părea un pic retardat,
dar pentru că nu puteau comunica nu-şi dădea deocamdată seama dacă era
doar o aparenţă.
 Cătălin şi-a aşezat aşternuturile pe pat şi s-a aşezat, puţin stingher,
întrebându-se cum va supravieţui lângă împuţitul acela care mirosea de-i
întorcea stomacul pe dos. S-a întins însă pe patul îngust şi a adormit aproape
imediat.
După câteva ore de somn profund, s-a ridicat, şi-a scos bluza, şi, cu
gelul de duş în mână, s-a oprit în faţa chiuvetei.
S-a spălat încet, pe faţă, pe gât, apoi la subraţ, parcă din dorinţa de a-1
determina pe albanez să facă la fel. Apoi, s-a aşezat pe pat şi şi-a dat cu
deodorant. Albanezul s-a mărginit la a-i zâmbi paşnic în colţul buzelor. Era
cât se poate de clar, nu avea intenţia să se spele. Deasupra patului, avea o
policioară pe care îşi ţinea periuţa de dinţi şi un săpun într-o cană, dar
existau motive serioase de îndoială că le folosise vreodată. „Colegul” avea dinţii
negri de murdărie şi tutun, părul îi era lipicios, iar faţa îi lucea.
Avea în schimb multe reviste cu maşini, aşa că a îndrăznit să-i ceară
una. A luat-o repede, ca nu cumva să-1 atingă pe mână pe nespălat, şi s-a
vârât în pat cu ea. In timp ce o răsfoia, îşi ţinea mâna la nas, încercând să
scape de senzaţia de rău general care pusese stăpânire pe el, dar atent ca
tipul din apropiere să nu cumva să-1 vadă şi să se simtă jignit.
Şi a venit ora mesei, când gardianul a bătut cu putere în grilaj şi le-a
făcut semn să se îndrepte cu farfuriile spre uşă.
Albanezul şi-a luat castronul murdar, pe care nici măcar nu
intenţionase să-1 spele, 1-a întins pofticios pentru a fi umplut, apoi a început
să agite zgomotos, cu lingura, conţinutul. Şi-a scos şi el farfuria metalică din
punga pe care i-o dăduse gardianul şi a întins-o încet, primind „în schimb” o
porţie de paste şi un măr. S-a întors în pat, a aşezat-o pe noptieră şi a început
să mănânce fară grabă, de teamă să nu vomite. Mâncarea nu era rea, dar a
putut să îngurgiteze doar jumătate din cantitate şi a lăsat restul pe noptieră.
Nu i-a trebuit mult colegului său până să-1 întrebe, în limba sa, evident, dacă
nu-i dă lui ceea ce a rămas. A dedus după gesturile lui disperate şi după
semnele pe care le făcea, dar mai ales după saliva din colţul gurii, că era
departe de a-şi potoli foamea. Aşa că i-a întins farfuria pe care albanezul, din
fericire, a vărsat-o în a lui.
La nici o oră după cină, s-a dat stingerea. Toate celulele s-au cufundat
în beznă, iar pe culoar s-au aprins nişte lumini slabe, de veghe. Gardienii se
plimbau nonstop şi, uneori, po-poseau minute în şir în faţa unei celule, fară
să clipească. Era destul de greu să treacă ceva neobservat, pentru că
încăperile în care erau deţinuţii nu aveau uşă cu vizetă ci peretele exterior, cel
dinspre culoar, era format din gratii mari, iar poarta celulei se deschidea
culisând spre dreapta. I se părea că, practic, ei locuiau într-un soi de vitrină.
Puteau fi văzuţi în orice moment, în orice poziţie, inclusiv când erau pe wc.
Pe întuneric, şi-a luat din plasă shortul, s-a dus în aşa-zisul separeu şi
s-a schimbat. Apoi, s-a ghemuit încordat în pat, strângându-şi genunchii la
piept şi sperând că noaptea nu-i va aduce cine ştie ce noi întâmplări groteşti.
La scurt timp, 1-a auzit pe albanez sforăind groaznic, parcă vibra toată în-
căperea. Nici măcar la televizor nu se putea uita, pentru că o dată cu
stingerea, în celulă se întrerupea definitiv curentul electric, aşa că s-a
„perpelit” toată noaptea în încercarea de a găsi o poziţie în care să adoarmă
rapid. N-a reuşit să aţipească decât spre dimineaţă, dar pentru scurt timp,
întrucât un zgomot metalic 1-a trezit brutal. Era gardianul, care le adusese
micul dejun şi cu prezenţa matinală a căruia, a înţeles repede, trebuia să se
obişnuiască. Mirosea a cafea şi asta 1-a binedispus pentru o fracţiune de
secundă. Albanezul dormea tun, iar de sub pled i se iţiseră tălpile murdare…
I-a luat şi lui cafeaua şi i-a aşezat-o pe noptieră. Cam după o oră,
„colegul” a făcut ochi, şi-a băut cafeaua toată dintr-o înghiţitură şi s-a culcat
la loc fără ca măcar să-i arunce o privire, să-i mulţumească, sau să spune
ceva, orice, în orice limbă.
Peste câteva ceasuri, aproape de miezul zilei, s-a întors gardianul, a deschis
grilajul şi i-a făcut semn cu capul să-şi adune lucrurile şi să-1 urmeze. Altă
declaraţie, alte întrebări, sau deja îl trimit acasă? Dacă 1-a pus să-şi adune
obiectele de prin cameră, înseamnă că i se pregăteşte ceva şi pare că e de
bine. Să fie el atât de norocos? I se părea aproape imposibil, mai ales că în
ultima perioadă norocul îl cam ocolise. A străbătut din nou culoarul groazei,
aceleaşi uşi şi acelaşi zgomot infernal i-au invadat simţurile, dar de data asta
era optimist.
Supravieţuise o noapte acolo şi acum deja veniseră să-1 ia…
Senzaţia acută de teamă începuse să-1 părăsească.
După ce au părăsit culoarul scorojit, au pătruns într-un as-censor
metalic foarte mare, în care era un alt gardian, şi au urcat câteva etaje. Au
străbătut un alt culoar, de această dată proaspăt văruit, şi au ajuns într-un
alt corp al închisorii. Nici de aici nu lipseau porţile metalice. Parcă zgomotul
lor îl ur-mărea consecvent şi voia cu tot dinadinsul să-1 termine psihic.
L-a întrebat pe gardian unde îl duce. Italianul s-a întors spre el, l-a
privit drept în ochi şi i-a spus că îl mută într-o altă celulă, mai curată, şi că ar
trebui să se bucure, că are un coleg foarte simpatic care pe deasupra e şi un
bun bucătar. Cum a terminat de vorbit, s-a şi oprit în faţa unei celule unde
era deja un alt om în uniformă care le-a deschis poarta culisantă.
A doua celulă era un pic mai mare decât precedenta, sau era doar o
senzaţie a lui pentru că aici toate lucrurile erau puse în ordine. Nu mirosea a
hoit, ci doar a umezeală. Era un miros caracteristic întregii puşcării, pe care îl
simţise de cum intrase în clădire. Nici nu ştia ce să facă, cum să procedeze…
Noroc cu colegul de celulă, un tip masiv în halat de mătase, care s-a ridicat şi
i-a întins, prietenos, mâna.
„Mi chiama Maurizio!”, a spus noua sa cunoştinţă, apoi a continuat să
vorbească repede, în italiană, de parcă era firesc ca orice om din lumea asta
să cunoască la perfecţie limba lui.
 I-a arătat patul în care avea să doarmă şi 1-a întrebat dacă îi este
foame. Ce să zică… Nu-i trebuia nimic de mâncare, dar putea oare să-1
refuze? Mai bine nu! Aşa că a dat afirmativ din cap şi s-a aşezat pe colţul
patului. In timp ce italianul s-a îndreptat spre masă, ca să îl servească, a
putut să studieze celula în voie. Era categoric mai mare, avea două paturi, o
nişă oarecum intimă unde erau chiuveta şi wc-ul, aceleaşi noptiere de fier. Nu
a putut să nu remarce că noptiera italianului era ticsită de borcănele, sosuri,
condimente, paste în cutii de tot felul, o veritabilă bucătărie, improvizată în
camera de dormit. A dedus că avea un coleg privilegiat, pentru că fusese lăsat
să aducă tot felul de lucruri interzise în mod normal într-o închisoare.
Abia mai târziu a aflat că, o dată la două zile, pe culoar trecea un băiat
cu un cărucior plin cu de toate, şi deţinuţii din acel bloc îşi puteau cumpăra
dulciuri, paste, sosuri, brânzeturi, pateu şi tot felul de alte alimente.
În celulă mai era o tejghea de fier, iar pe aceasta – un reşou electric pe
care se odihnea o oală plină cu spaghete.
Deasupra fiecărui pat, într-un soi de colivie din metal şi sticlă
securizată, era încuiat câte un televizor. Celula asta avea aşadar cam aceeaşi
structură, pereţii erau tot murdari şi umezi, dar i se părea un adevărat lux
faţă de încăperea ante-rioară şi companionul albanez murdar şi grobian.
Patul lui Maurizio avea aşternuturi de mătase în ton cu halatul pe care îl
purta, de culoare vişinie cu margini aurii, Trei Vieţi • P e d e a p s a şi patru
perne, două mari şi două mici. La căpătâi, Maurizio avea o icoană cu Fecioara
Maria şi un aparat mic de radio, aşezate pe o poliţă din lemn. In picioare avea
papuci Versace din piele, cu stema vizibilă. La gât atârnau câteva lanţuri din
aur, iar pe degetul inelar de la mâna stânga un inel mare, cu acelaşi însemn,
leul de la Versace.
Paturile erau aşezate în aşa fel încât îl putea studia în voie fără să îi
stârnească suspiciuni. Oare ce fel de om era?
Ce făcuse de ajunsese aici? Se ruga în gând să nu fie vreun ucigaş, să
fie cel mult hoţ, ăştia sunt băieţi de treabă. In timp ce gândurile îi invadau
mintea, colegul lui îi punea tacticos, dintr-un bol de sticlă albastră, paste
preparate de el însuşi. Concomitent, îi explica faptul că îşi poate face
cumpărăturile din închisoare şi îl sfătuia să îşi gătească singur dacă nu îi
place mâncarea puşcăriei, că are acest drept, ceea ce e minunat faţă de alte
închisori. Aha! Deci împărţea celula cu un recidivist, dacă ştia că în alte
puşcării nu ai voie să găteşti. Nici nu ştia dacă e de bine, e de rău, poate e un
om temut care va avea grijă de el, îl va proteja de ceilalţi, asta era cea mai
arzătoare dorinţă a lui în acel moment, să aibă o relaţie bună cu Maurizio. Şi,
mai ales, să nu-1 supere cu nimic.
Numai de gătit nu-i ardea lui, dar s-a arătat entuziasmat de idee, apoi a
luat farfuria cu paste şi a început să mănânce încet. Era realmente un munte
de paste, dar erau foarte gus-toase. In acest timp, italianul a început să-1
întrebe cum e afară, dacă e frig sau cald, dacă crede că o să plouă. El i-a
răspuns rapid, într-o engleză amestecată cu italiană, ca nu cumva să pară
neinteresat de conversaţie, că e frumos şi că nu crede că va ploua astăzi
pentru că avusese ocazia să arunce o privire pe fereastră, în călătoria lui de la
o celulă la alta. După încă un schimb de politeţuri, i-a mulţumit pentru masă
şi a lăudat pastele, mai mult decât era cazul. Aproape imediat, italianul 1-a
dat total uitării pentru că începuse un serial poliţist la televizor. Cătălin a
mers pe vârfuri la chiuvetă, a spălat farfuria şi a pus-o uşor pe masă. I-a
mulţumit mult încă o dată, fără să primească vreun răspuns, şi a început, în
linişte şi cu mare grijă, să îşi aşeze lenjeria pe pat, după care s-a aşezat
discret şi a început să răsfoiască o carte pe care întâi a întrebat dacă o poate
lua din raft. Voia să citească în italiană, să îşi perfecţioneze limba asta ca să
poată fi prietenos şi să răspundă cu promptitudine la orice întrebare. Nu voia
să aibă probleme… Pe el, arta conversaţiei îl salvase de multe ori şi îl ajutase
să îşi construiască relaţii bune cu mulţi oameni interesând.
Italianul gurmand nu era o pacoste. Atmosfera din celulă era una
calmă, liniştită, colegul lui avea preocupări foarte domestice. Se uita la
anumite emisiuni ale căror ore le avea încercuite în programul tv, asculta la
radio muzică pe o anumită frecvenţă, mai ales muzică napoletană veche, fuma
trabuc, se spăla des şi se parfuma, ceea ce, hotărât lucru, era absolut
minunat. Avea numai cosmetice bune, de la firme celebre, folosea chiar şi
cremă de ochi, de mâini şi de faţă, citea ziare şi reviste, comenta ce îi plăcea,
dar şi ce îl deranja, şi părea că ştie foarte mulţi oameni din cei despre care
citea.
Nu era criminal, nici hoţ. Era mafiot.
Maurizio primea tot timpul vizite şi pachete. Avea o soţie, avea două
amante oficiale, doi fraţi şi doi băieţi care acum se ocupau de afacerile lui.
Deşi recunoştea că aparţine Mafiei, Maurizio avea multe afaceri curate, la
vedere. Una dintre ele era producţia de gresie, faianţă şi obiecte sanitare de
lux şi avea fabrici cu peste 1500 de angajaţi. Povestea cu entuziasm maxim
cum în călătoriile lui prin lume, pentru că văzuse şi colindase mult la viaţa
lui, cădea în extaz când descoperea la hoteluri de cinci stele băi decorate cu
pro-dusele lui. Pentru el, era o satisfacţie cu adevărat nebună.
Cătălin îl înţelegea perfect, şi el încerca aceeaşi senzaţie ori de câte ori
vedea la un eveniment o femeie îmbrăcată cu o rochie care purta semnătura
sa. Pe lângă afacerile cu obiecte sanitare, Maurizio avea două cazinouri mici,
dar care îi aduceau bani frumoşi şi mai avea o frizerie, pe care o făcuse
pentru unul dintre fraţii lui căruia îi plăcea să tundă de mic. Cam atât.
Locuia împreună cu ai lui într-o locali-tate mică de la marginea Cremonei,
unde cumpărase un teren de 1 hectar pe care îşi construise o vilă superbă,
aşa cum el însuşi o descria.
„Cătălin, am o casă fantastică, în spatele ei este o vie imensă, mărginită
de mulţi smochini şi lămâi, pe care am pus-o nu ca să fac vin, ci ca să mă
plimb prin ea. Îmi place enorm să fac asta. Toată curtea mea arată ca o
grădină a paradisului, am iazuri cu peşti, multe plante agăţătoare, tufe de
trandafiri săl-batici şi peste zece soiuri de gardenii care miros dumnezeieşte.
E paradisul meu acolo. Tot în spate am făcut o piscină imensă din
piatră. Nu îmi plac lucrurile moderne, mie îmi place luxul ăla vechi, adevărat,
nu ăsta stilizat şi rece. Lângă piscină este o pergolă cu grătar şi loc de luat
masa, am şi un şemineu în aer liber care iarna încălzeşte perfect zona asta de
terasă şi am făcut un sistem de geamuri pe lemn care se trag în aşa fel că se
poate închide ermetic. Nu am o casă mare, dar e un mic palat care pe tine te-
ar da gata! Şi e făcut după ideile mele chiar dacă nu sunt eu vreun designer”,
se lăuda râzând jovialul Maurizio.
Cătălin era cât se poate de amabil.
„Mi-aş dori să-ţi văd casa. Poate o rogi pe soţia ta să îţi aducă un album
cu poze ca să mi-o arăţi…”
Maurizio era mai degrabă încântat că noul său coleg era interesat de
realizările sale.
„Bună idee! Am s-o sun astăzi pe Isolda să vină mâine cu al-bumul, şi
dacă nu se vede bine în pozele noastre de pe la petreceri, că nu am pozat casa
special, să cheme repede un fotograf ca să facă poze peste tot… Să vezi,
Cătălin, ce minunăţie am făcut acolo pentru familia mea! Eu singur am
desenat tot, am ales mobila, şi casa tot eu am conceput-o, aşa mi-am
imaginat din totdeauna casa mea, ca asta. Bine, era o vreme când nu
îndrăzneam nici să visez, dar uite că mi s-a întâmplat!”
Evident, a doua zi Isolda a venit cu un album gros, ca de nuntă, în care
erau fotografiate absolut toate încăperile din casă. Într-adevăr, casa lui
Maurizio, deşi opulentă, era, în felul ei, frumoasă. Băi clasice cu căzi mari,
îngropate, şi obiecte sanitare cu aer vechi, patinate, dormitoare cu mobilier
din lemn masiv şi draperii grele de catifea, covoare în care te afundai, totul era
de un lux strălucitor, clasic. Doar aparatura din casă era de ultimă generaţie.
Living-room-ul era ticsit de opere de artă, de la mobilier până la statuete,
vaze, candelabre, era acolo o adevărată colecţie.

7 t „E minunat, Maurizio, ai o casă superbă, absolut superbă, ai decorat-o ca

un adevărat profesionist!”
Atât i-a trebuit italianului mafiot! Instantaneu, a început să-şi
povestească viaţa.
„Ştii Cătălin, noi am fost copii săraci, dar am muncit de mici cu toţii.
Stăteam toţi într-o cameră, iar când am crescut, mama ne-a făcut loc să
dormim în bucătărie că se aglomerase prea tare dormitorul şi nu ne mai
puteam mişca. Norocul nostru că aveam o curte comună în care stăteam până
târziu în noapte cu alţi puşti de vârsta noastră, aşa că nu simţeam prea tare
lipsa spaţiului. Nici nu aveam multe haine, ne îmbrăcăm unul de la altul şi
toţi de la tata. Nu am avut niciodată, în toată copilăria şi adolescenţa mea, un
moment de intimitate, şi aşa de tare mi-am dorit asta! De-aia, acum am sute
de cămăşi şi o mulţime de pantofi. Numai aici, la puşcărie, mi-am adus
douăzeci de halate de mătase. Toată copilăria şi adolescenţa mea am avut o
pereche de încălţări de vară şi una de iarnă, patru bluze, două groase, două
subţiri, vreo câteva perechi de nădragi şi cam atât.
Şi un costum de gală. Tata era obsedat ca la nunţi să arătăm toţi
impecabil, aşa că aveam costume, dar în rest eram rupţi în cur la propriu, de
cât ne spăla mama chiloţii în fiecare seară…
Şi gândeşte-te că aveam prieteni cu bani, ai căror părinţi erau bogaţi…
Tata ne dăduse pe toţi la o şcoală bună, căci în cartierul în care stăteam noi,
deşi aveam doar o casă mică într-o curte comună, erau numai şcoli bune şi
oameni avuţi. Vedeam la ei, când mergeam, că au camera lor, cu baie proprie,
propriul dulap cu haine şi că părinţii băteau la uşă când intrau. Mi se părea
aşa, un vis să ai camera ta, lucrurile tale, doar ale tale.
Am încercat tot timpul să stau în preajma şmecherilor, să învăţ să mă
descurc, să fac bani din orice. In adolescenţă, descope-risem un depozit în
care se strângeau produse de lux cu defect, şi mă împrietenisem cu unul
dintre cei care păzeau acolo. Luam pe datorie câte o geantă de lucruri,
prosoape de la Armâni, papuci de la Dior, tot felul de prostioare, lumânări
parfumate de la Lancome, halate de baie, şi le vindeam ăstora de la şcoală. Îi
dădeam omului cât cerea pe ele şi îmi rămânea şi mie ceva. Apoi mi-am dat
seama că aş putea să-l şarpe el dacă aş intra noaptea şi aş fura, că aş câştiga
mult mai mult, şi am mai cooptat doi băieţi cu care m-am învârtit prin zonă
timp de-o săptămână, ca să vedem cum am putea intra fără să fim văzuţi. Am
descoperit, în cele din urmă, un burlan de aerisire mai larg, prin care ne
puteam băga şi care ne scotea fix în mijlocul depozitului, prin tavan. Am făcut
o lucrătură în acoperişul depozitului de nu îţi poţi imagina, era o adevărată
catacombă a noastră, aveam acolo propriul depozit şi uite aşa, în câteva luni
am făcut bani să mă mut de-acasă şi să dechid cu fratele mai mare o frizerie.
A la îi tundea pe toţi din cartier, era mare meseriaş, şi aşa de tare îşi
dorea o frizerie a lui, că i-am şifăcut-o. Tata a mirosit el că eu m-am băgat în
ceva, dar nu i-am zis nimic, ci doar că muncesc noaptea la un depozit şi că
am voie să cumpăr marfă de acolo mai ieftin şi să o vând mai scump. A lăsat-o
aşa, nu ştiu cât a crezut el, dar se săturase la rândul lui de sărăcie şi de
facturi restante şi eu îi luasem povara asta de pe cap. E mai greu la început,
apoi am încropit ceva bani, m-am asociat cu nişte băieţi deştepţi, am început
să facem legea în cartier, şi am evoluat pe zi ce trecea.”
Nu a îndrăznit să îl întrebe cum a ajuns totuşi aici, dacă dobândise
atâta influenţă, aşa cum şi mafiotul a avut de-cenţa să nu-1 chestioneze pe el.
Primele zile de arest în Italia au trecut relativ repede. Cel mai dificil a
fost să adoarmă în prima noapte. Dacă aţipea şi colegul lui îl omora în somn?
Dacă e vreun psihopat doar aparent li-niştit, cu dublă personalitate? Temerile
lui au devenit şi mai puternice când gardianul i-a adus lui Maurizio ziarele de
seară.
 Aşa a aflat că deja a ajuns vedeta închisorii. Gardianul i-a întins ziarele
italianului şi i-a spus: „Să i le dai şi lui, că scrie de el în „Corriere della Sera„.
Cică e creator de modă în România şi că e bogat, că a făcut ceva manevre în
acte, are ceva probleme cu nişte bănci…”
Şi a ieşit, zâmbind.
Maurizio i-a arătat imediat ziarul şi i-a citit de câteva ori ştirea despre
el. Scria cu litere de-o şchioapă că „un creator de modă român, Cătălin
Botezatu, a fost arestat la Cremona şi se află acum încarcerat, după ce fusese
dat în urmărire generală la el în ţară pentru deturnare de fonduri”. Urmau
spicuiri din biografia lui şi o poză de la un eveniment din România în posesia
căreia chiar se întreba cum oare intraseră jurmaliştii italieni…
Maurizio l-a lăsat cu dilemele sale şi şi-a continuat lectura pe alte teme,
comentând cu voce tare: „Ia uite ce tâmpenii scriu ăştia, că ăsta a dispărut de
acasă de teama mafiei… Păi el e sub beton de luni de zile, şi ei abia acum
anunţa dispariţia? Ce imbecili! Eu am pus să-l bage la întuneric, că i se
urcase gloria la cap. Ce familie de cretini, dom-nule, n-am văzut în viaţa mea
aşa ceva!”
Apoi s-a uitat spre Cătălin, cerându-i, parcă, părerea: „Nu-i aşa că unii
chiar merită să moară? Sunt prea proşti şi se umple lumea de ei… Mai bine îi
anihilăm la timp, nu crezi?
Iar ăştia deştepţi parcă se feresc să se înmulţească, de-aia am ajuns
acaparaţi de cretini…”
Era şocat şi speriat de ceea ce auzea. A îngăimat prudent câteva
cuvinte, cu un zâmbet fals.
„Da, ai dreptate, aşa e!”
Imperturbabil, Maurizio şi-a continuat tirada.
„Eu tot timpul i-am pedepsit pe cei care trăiau degeaba şi care se
credeau deştepţi, dar ei de japt erau proşti ca noaptea. Cu băieţii isteţi n-am
avut niciodată treabă. Sigur, au fost câţiva care şi-au luat nasul la purtare şi
am fost nevoit să li-l tai, dar sunt bine-merci acum, sunt prietenii mei, vin la
mine la masă cu nevestele, cu copiii, au învăţat ceva din asta. Chiar mult au
învăţat de la mine! Şi de aici, de la carceră, îi învăţ ce să facă. Le-am botezat
copiii, am peste douăzeci defini, o groază… De sărbători mi se umple casa de
copii. Dar aşa îmi place… Să am familie mare, să fie aglomeraţie, să le fac
cadouri. Cretinii se odihnesc unde le e locul, în iad, ca proştii! Eu de-aia am
conştiinţa împăcată, că nu am pedepsit în viaţa mea un om la locul lui, ci
numai imbecili. Am făcut curăţenie!
Am făcut curăţenie, şi dacă mai stăteam afară, maijăceam un pic!
Ar trebui să se nască mai mulţi din ăştia, ca mine”
Italianul se înfuriase puţin, Şi-a încheiat „cuvântarea” cu o grimasă.
De ce îi fusese frică n-a scăpat! Şi cât se rugase ca deţinutul cu care
nimereşte în celula să fie hoţ… Uite că n-a avut nici măcar norocul ăsta!
Dumnezeu 1-a cam abandonat în ultimul timp. Pesemne, e supărat tare pe el,
şi nu ştie de ce.
Seara a decurs în aceeaşi atmosferă, oarecum liniştită, cu cina pregătită
de Maurizio, care cumpărase cam tot ce avea de vânzare în cărucior băiatul cu
provizii. Nu că n-ar fi avut deja destule…
În timp ce Maurizio făcea pe gospodina, el şi-a spălat părul la chiuvetă.
După masă, au văzut împreună un film la televizor, cam plictisitor, aşa că
italianul a adormit repede, cu ochii acopriţi de o mască specială. Maurizio nu
suporta lumina care se răsfrângea prin nişa din usa… El a stat o jumătate de
noapte cu ochii pironiţi în tavan, din nou de teama de a nu i se întâmpla ceva
în somn. Era aproape convins că, sub liniştea aparentă pe care i-o inducea
Maurizio, se ascunde ceva groaznic.
Nu îşi aminteşte când a adormit. S-a trezit buimac, când a auzit un
zgomot de baston în uşă. Era gardianul, care îi amintea, în modul lui
caracteristic, că este arestat.
Patru luni a stat în puşcăria din Italia. Poate părea puţin pentru cei care nu
au habar ce înseamnă o zi într-un astfel de loc Cu ameninţări la fiecare pas,
cu ceasurile care trec al dracului de greu, cu minutele care parcă sunt zile şi
cu nopţile care sunt un coşmar interminabil.
Au fost patru luni în care şi-a schimbat total modul de viaţă, percepţiile
despre lume, patru luni în care a învăţat să se păzească de orice, de oricine,
să intuiască pericolul şi săevite.
Cu Maurizio se obişnuise, ajunseseră chiar prieteni, dacă se poate
spune aşa. Ii era însă în continuare teamă de el, dar nu atât de tare totuşi,
pentru că observase că nu era violent cu nimeni. De ce i-ar fi făcut tocmai lui
rău? Sigur, ar fi preferat să treacă peste momentele lui proverbiale de
sinceritate şi să nu mai fie nevoit să asculte toate confesiunile pe care i le
făcea, unele dintre ele absolut macabre. Omul ăsta avea pe conştiinţă mulţi
oameni mutilaţi şi ucişi, fie de el, fie de partenerii lui, şi era convins că
meritau pe deplin ceea ce li se întâmplase. Dar nici nu-1 putea opri atunci
când începea „dezvăluirile”.
Aşa a aflat că Maurizio făcea parte dintr-o familie de mafioţi, pe care el
însuşi o clădise, fiind primul din clan care reuşise să pună la punct o reţea
foarte bine organizată. I-a povestit şi că a fost arestat pentru două crime,
comise prost, dar că el, în realitate, pedepsise mult mai mulţi „nenorociţi” care
nu-i ascultaseră ordinele sau îi deranjaseră familia şi afacerile. I se făcea
pielea de găină când îl auzea cu câtă relaxare vorbeşte, dar mai ales când
realiza că nu avea remuşcări pentru ceea ce făcuse, că i se părea absolut
normal să curme vieţile celor care nu jucau după regulile lui, sau ale
apropiaţilor lui. Povestea cu atâta naturaleţe, încât la un moment dat se
trezea că îl aprobă, deşi nici măcar Maurizio nu pretindea aşa ceva. De fiecare
dată, după ce italianul îşi încheia „istoriile” simţea, invariabil, un ghimpe-n
inimă. Ar fi vrut ca Maurizio să nu-i fi spus nimic din isprăvile sale. Nu e uşor
să dormi ştiind că lângă tine e un ucigaş, un om care a şi uitat câţi oameni a
omorât, şi care ar putea în orice moment să te suspecteze că nu-1 placi, că l-
ai turnat, sau să se supere pur şi simplu pentru că vorbeşti în somn. Oamenii
ca el nu mai au nimic de pierdut, aşa că nu se sfiesc să aplice propriile reguli
pe oricine. Încerca să se poarte firesc, să-1 asculte când voia să fie ascultat,
să mănânce când simţea că asta i-ar face plăcere şi să tacă atunci când el se
uită la filme sau răsfoia ziarele comentând cu voce tare. Îşi studia fiecare
mişcare, fiecare atitudine.
Maurizio avea şi părţile lui bune. Era un excelent bu-cătar, care avea un
adevărat ritual în prepararea pastelor. Le fierbea cu ochii pe ceas, îşi pregătea
dinainte absolut toate ingredientele, pe care niciodată nu le amesteca la
întâmplare.
Punea cantităţi fixe, şi de fiecare dată îi ieşeau delicioase. De la
Maurizio a învăţat să gătească mai toate tipurile de paste care există.
Exista însă altceva care îl chinuia mult mai tare şi a făcut curând ca
teama de colegul de celulă să nu mai fie atât de intensă. Şi anume, senzaţia
că va îmbătrâni după gratii, fără să apuce să vadă şi să facă lucrurile pe care
şi le propusese, că viaţa lui e deja irosită.
„Plimbarea” zilnică îl speria de moarte. În cele câteva ore în care erau scoşi la
aer, fie trebuia să joace tenis sau fotbal, fie să desfăşoare tot felul de activităţi
creative, de îndemâna-re, tâmplărie, împletituri, în săli special amenajate. Dar
acolo, între „meşteşugari” nu găseai niciodată loc, erau şmecherii care îşi
făcuseră un fel de abonament şi de care nu treceai. Aşadar, era nevoit să
aleagă între tenis şi fotbal.
Ieşirea la aer era mai întotdeauna prilej de reglare de conturi, de
dispute, de răfuieli. Ştia asta de la Maurizio şi trebuia ca în permanenţă să
intuiască ce se întâmplă în spatele lui.
Era un adevărat spectacol „plimbarea” asta… Afară, italienii erau cei
mai cocheţi, tot timpul se „geluiau” îşi aranjau părul, ieşeau cu prosoape
aşezate după gât şi cu creme de plajă, se parfumau. Făceau o adevărată
paradă şi umblau tot timpul în grup, aproape toţi la fel, bruneţei, cu pielea
măs-linie şi puşi pe şotii. Mai erau marocanii (marocchini) care şi ei aveau
gaşca lor, la fel de numeroasă ca a italienilor. Ăştia erau oameni duri, care nu
zâmbeau niciodată, tot timpul puşi pe scandal. Priveau mereu războinic în
stânga şi-n dreapta şi săreau repede la bătaie. Cele mai tari dispute erau fie
între italieni şi marocani, fie între marocani şi algerieni, şi aceştia din urmă
destul de numeroşi şi bine organizaţi. Era, cu alte cuvinte, o nebunie
generală.
Îi era teamă să stea, pe bară” adică să aştepte să intre în joc, şi de aceea
îşi dădea toată silinţa pe terenul de tenis, ca să fie cel mai bun. În felul ăsta
rămânea pe teren, iar aşa, în mişcare, era mai greu să supere pe cineva, să
deranjeze. În scurt timp, a ajuns printre cei mai buni jucători din puşcărie,
dar nici asta nu i-a fost de folos prea mult. Era o lume violentă, fiecare îşi
demonstra supremaţia jignind şi agresând cât mai mulţi colegi de zdup. O
simplă privire aruncată la nimereală putea genera un confiict-monstru, iar
fiecare gest – oricât de nevinovat putea fi – interpretat în milioane de feluri.
Prima dată când a văzut un puşcăriaş tăiat pe faţă, pe tot obrazul, de la
ochi până la bărbie, a crezut că leşină. Cu greu şi-a găsit puterea să se
prefacă indiferent, să pară că nici nu a sesizat incidentul, că are treburile lui
şi că altceva nu-1 interesează. Dar în noaptea aceea nu a dormit nici o
secundă, a derulat scena din curte de milioane de ori, şi a conştientizat că
acolo, dacă cineva vrea să-i facă rău, el n-ar avea nici o şansă să scape.
Maurizio 1-a simţit înspăimântat şi a deschis discuţia, „Am vrut să îţi
spun încă de la început: să ai grijă să nu te bagi în seamă cu marocanii, ăştia
sunt cei mai violenţi şi între ei şi restul naţiilor, este tot timpul o stare de
conflict Afară să nu te dai cocoş, să nu te cerţi! Şi dacă sare cineva la tine,
bate în retragere, că altfel poţi să mori în trei minute. Ăştia nu au mamă, nu
au tată, şi ce e mai rău e că nu judecă. Ei ucid pentru că adoră să vadă
sânge, nu din alt motiv, sunt nişte animale proaste şi tocmai de aceea sunt
atât de periculoşi.”
Botezatu nu mai încerca să-şi disimuleze consternarea.
„Am văzut, am văzut cum l-au tăiat pe băiatul ăla, i-au crestat obrazul
cu cuţitul, e mutilat pe viaţă… Şi ei râdeau'.
Nici măcar nu mi-am dat seama ce le-a făcut, a fost totul prea repede.”
Maurizio ştia, însă secretele tuturor. Aceasta era condiţia minimă
pentru supravieţuirea alături de ucigaşi şi psihopaţi.
„Eh, nu le-a plătit drogurile… Marocanii bagă droguri aici şi el e
dependent. Cum ăia ai lui de acasă s-au prins că se dro-ghează şi nu îi mai
trimit bani, a acumulat datorii şi ăştia au luat foc. Stai să vezi! Ăsta e
începutul. Până la urmă, o să-l ucidă dacă nu le plăteşte, ăştia nu se joacă şi
nici nu au răbdare, în plus, mai au datornici pe listă şi ăia trebuie să vadă
cam de ce sunt ei în stare dacă le trag clapa. Tu ai grijă de tine, nu te băga cu
ei, nu te băga cu nimeni. Stai în banca ta, aici trebuie să înveţi să ai grijă doar
de tine, atât.”
Iadul „Croitorului de cârpe”
| ntr-o zi, se afla, ca de obicei, pe terenul de tenis, şi juca deja j de vreo
două ore. Ii învăţa pe băieţi nişte scheme de joc pe I care le găsise într-o carte,
la bibliotecă. Deodată, s-a apropiat de el un tip chel, slab şi înalt, dar deosebit
de agresiv pe care îl mai văzuse în diferite dispute, care se lua de toată lumea
din te miri ce. Slăbănogul s-a aşezat în faţa lui, l-a oprit din joc şi l-a întrebat
pe un ton agresiv de ce stă atât de mult pe teren.
Nu a ripostat. Nu o făcea niciodată, strângea din dinţi şi răspundea
civilizat, pe cel mai calm ton posibil. Aşa a făcut şi acum, i-a spus individului
că dacă vrea să joace el pleacă, nu e absolut nici o problemă. Asta l-a supărat
din cale-afară pe chelios, „Crezi că dacă eşti şmecher, creator de modă şi
vedetă, eşti şi tare aici, la carceră?”
 Toate ziarele din regiune îi publicaseră povestea şi, cum deţinuţii nu
trăiau fară ziare, ajunsese, din nefericire pentru el, celebru şi în închisoare.
A răspuns calm, dar îi tremurau picioarele.
„Nu, nu sunt vedetă, sunt un om obişnuit, de ce eşti aşa supărat?”
Asta a fost! Atât îi trebuise individului, ca să-şi iasă din minţi,
„Supăratul” a început să zbiere isteric.
„Auzi… sunt supărat… Nu, nu sunt supărat, că dacă eram, tu nu mai
existai încă de acum două minute, ai înţeles? Să te ferească sfântul să mă
supăr eu! Ce, nu m-ai văzut niciodată supărat? Zici că eşti om obişnuit, nu
eşti croitor de cârpe? E, lasă că te fac eu neobişnuit, îţi aranjez un pic mutra,
să pară mai dură, aşa…”
Cătălin a încercat din nou să-1 calmeze.
„Dacă vrei să joci, plec. Nu vreau probleme, nu vreau un conflict, nu
vreau scandal.”
Fără efect. Agresorul nici nu voia să audă.
„Lasă mă, stai acuma, că nu joc eu când vrei tu, joc când vreau eu, ai
înţeles?”
Şi, în momentul acela, a scos un cuţit mic, cu lama incredibil de
subţire, şi i 1-a răsucit în faţa ochilor. Apoi a lipit lama de obrazul lui. Se şi
vedea tăiat pe obraz, aşa cum îl văzuse pe băiatul mutilat de marocani. Mulţi
dintre puşcăriaşi cunoscuseră cuţitul altora şi îşi etalau cu mândrie cicatricile
de pe faţă, urme adânci ale disputelor pe care le purtaseră.
Credeau că semnele le confereau un statut privilegiat, de bărbaţi duri,
puternici. El, însă, nu îşi dorea acest lucru. Ba din contră, un astfel de semn
pe faţă ar fi însemnat pentru el, bărbat pedant şi obsedat de propria-i
înfăţişare, o traumă cu care i-ar fi fost foarte greu să trăiască.
Parcă simţea deja sângele cald prelingându-i-se pe obraz., Şi-a dat
seama că nu se poate opune, că nu poate riposta, aşa că a rămas calm în faţa
slăbănogului, fără să schiţeze vreun gest, A spus doar că a rămas pe teren
pentru că învinsese de fiecare dată, atâta tot, şi că nu el făcuse regula asta, ci
ceilalţi băieţi, în momentul acela, partenerii de joc, câţiva băieţi, poate şapte,
poate opt, cu care formase aşa, un fel de club al tenismenilor, s-au strâns în
jurul lui şi i-au zis celuilalt să-1 lase în pace, întrucât ei l-au ţinut pe teren ca
să îi înveţe tenis. Individul s-a enervat şi mai tare când a auzit că „croitorul de
cârpe” face şi pe profesorul, dar în cele din urmă a plecat, ameninţând.
„Ne mai vedem noi pe aici, vedetol”
În momentul în care l-a văzut îndepărtându-se, a realizat că îi tremurau
foarte tare genunchii şi s-a temut groaznic că ceilalţi deţinuţi ar fi putut
remarca asta. Nu putea să şi-i controleze, oricât încerca. Frica îi dădea nişte
stări cu care nu se întâlnise niciodată. Gardienii, care priviseră conflictul
detaşaţi, de la distanţă, aşa cum făceau de multe ori, au dat semnalul că e
vremea să se întoarcă în celulă. A mers încet, cu capul în jos, resemnat.
În celulă l-a găsit pe Maurizio liniştit, răsfoind o carte.
 Italianul nu l-a băgat în seamă, nu l-a întrebat nimic, ci doar a ridicat
ochii preţ de o secundă de pe pagină şi apoi s-a pierdut din nou în lectură.
Cătălin a intrat în „separeul” aşazis intim, s-a aşezat pe wc şi a dat drumul
lacrimilor. Nu ştia dacă plânge de teamă, de deznădejde, pentru că e deprimat
sau din alt motiv. Ii era milă de el, se gândea la ai lui, ce poate fi în sufletele
lor, îi era silă şi ruşine şi ar fi vrut ca atunci, în acel moment, să scape pentru
totdeauna de senzaţia aceea de durere sufletească. Cu price prşţ.
Era o vreme când sinucigaşii i se păreau oameni labili psihic, nebuni
care nu ştiu să trăiască, laşi, dar acum era prima dată când îi înţelegea, când
realiza că sunt stări şi momente care te determină să scapi de tine însuţi.
Colegul de celulă l-a extras dintre gândurile negre, Maurizio, mafiotul-
bucătar, era vesel nevoie mare.
Învăţase o propoziţie în româneşte.
„Botezatu, ce face acolo tu?”
Cătălin şi-a înghiţit brusc lacrimile şi a încercat să răspundă la fel de
jovial.
Iadul „Croitorului de cârpe” „Mă spăl un pic, am stat mult pe teren şi
miros a transpiraţie”
A deschis rapid robinetul de la chiuvetă, iar apa a pornit cu presiune.
„Va bene, va bene!” Uşor descumpănit, italianul s-a întors la cartea sa.
În seara aceea, Cătălin s-a simţit pentru prima dată extrem de rău. II
durea îngrozitor stomacul, îi era greaţă, îi venea să vomite dar nu putea şi
avea frisoane de îi clănţăneau dinţii.
A doua zi, când gardianul a deschis uşa celulei şi le-a spus să iasă, ar fi
dat orice să rămână în celulă. Noaptea, profitase de faptul că Maurizio nu
prea avea somn, şi îi povestise şi lui incidentul de la terenul de tenis. Italianul
s-a arătat îngrijorat şi i-a spus să fie cu ochii în patru, să aibă mare grijă că
omul acela e nebun şi poate omorî pe oricine fară motiv, că e foarte violent şi
că mai toţi deţinuţii se tem de el. Şi când un ucigaş spune asta despre alt
ucigaş, e bine să bagi la cap. Ce grijă să aibă? Cam ce putea să facă pentru a
se apăra de un astfel de om? S-a gândit iniţial că ar putea să facă pe bolnavul
câteva zile şi să nu iasă afară. Dar dacă lipsea şi nu-1 mai vedea, categoric că
slăbănogul se enerva şi mai tare!
Îşi va da seama că se teme de el şi apoi, când îl va prinde, va specula
din plin frica lui.
Dealtfel, chiar se gândea să ceară voie la cabinetul medical, pentru că în
ultima perioadă se simţea slăbit, avea dureri mari de abdomen şi greţuri, stări
de leşin, frisoane. Simţea că ceva este în neregulă cu el. Fie i se declanşase un
ulcer pe fond nervos, fie problemele lui mai vechi cu ficatul se agra-vaseră.
Cert este că erau zile în care, afară, se străduia să stea în picioare şi reuşea cu
greu asta.
Aşadar, s-a lăsat în mâna sorţii şi a purces vitejeşte spre terenul de
tenis, unde, din fericire pentru el, în afară de individul agresiv şi dement, nu
era urât de nimeni, ba din contră, băieţii, aşa ciudaţi cum erau ei, păreau că îl
plac. Imediat ce a ajuns afară, a dat cu ochii de nebun. Acesta se afla alături,
pe terenul de fotbal, unde era implicat într-o partidă pe viaţă şi pe moarte în
care se înjura de mama focului, aşa că 1-a lăsat în pace. Şi-a închipuit că n-a
uitat de el, dar are treabă, aşa că o să-1 caute mai târziu…
Au trecut câteva zile liniştite, în care s-a reîntors de fiecare dată teafăr
în celulă, în care „duşmanul numărul unu” nu 1-a mai băgat deloc în seamă,
deşi şi-au întâlnit privirile de câteva ori. Teama parcă îi mai dispăruse. Puţin
mai târziu, a aflat de la un partener de tenis că agresorul avea şi alte poliţe de
plătit. Aşadar, pe el îl uitase pentru o vreme.
Într-o zi, la vreo trei săptămâni de la incident, se afla afară şi, ca de
obicei, juca tenis. Partenerul său era un negru.
Ceilalţi deţinuţi erau, în marea lor majoritate, pe terenul de fotbal.
Preocupat de jocul său, nu a privit mai deloc spre terenul de fotbal, despărţit
de cel de tenis de o plasă de sârmă.
Deodată, a auzit un urlet groaznic, sfâşietor. A văzut că toţi cei de pe
terenul de fotbal aleargă în aceeaşi direcţie.
Gardienii au năvălit în număr mare, ca la o comandă, şi au tras câteva
focuri de armă în aer, urlând din toţi rărunchii ca toată lumea să se culce la
pământ, inclusiv ei, cei de la tenis.
Într-o margine a terenului de fotbal se zvârcolea un băiat blond,
mărunţel, plin de tatuaje pe braţe. Sângele îi ţâşnea din gât ca dintr-o fântână
arteziană. Cineva îl înjunghiase pe teren, în timp ce juca fotbal.
Câteva zile nimeni nu a mai ieşit în curte, au rămas toţi în celule, ceea
ce nu era tocmai rău. Apoi, a aflat că băiatul înjunghiat murise la scurt timp.
Asasinul era chiar slăbănogul chel care îl ameninţase şi pe el. Pentru că
până şi gardienii ajunseseră să se teamă de individ, acesta a fost trimis la o
altă puşcărie de maximă.
Iadul „Croitorului de cârpe” securitate cu un elicopter. Toţi cei de pe
terenul de fotbal au fost apoi supuşi unui interogatoriu foarte dur, pentru că
iniţial niciunul dintre ei nu voise să spună cine e ucigaşul, se temeau pentru
vieţile lor, în cele din urmă poliţiştii i-au „convins” să vorbească, şi aşa au
scăpat de deţinutul periculos. Nu că n-ar fi existat şi alţii… Dar măcar aceştia
nu aveau nimic cu el. Deocamdată.
Scrisori de amor.
Într-una din zilele de sport în aer liber, de Cătălin s-a apropiat un băiat,
un partener tradiţional de tenis şi l-a întrebat dacă ştie engleza. II mai auzise
vorbind cu alţi deţinuţi. I-a răspuns că da, şi atunci, tipul l-a rugat să-1 ajute
să scrie o scrisoare pentru o fată din Irlanda, cu care el coresponda de câteva
luni.
Pipo era un tip roşcovan, simpatic, firav şi foarte descurcăreţ, Uşor
bâlbâit şi cu privire blândă, Pipo era simpatizat de mai tot personalul
puşcăriei. Putea să facă rost de orice, medicamente, dulciuri, pansament,
tacâmuri, şi tot felul de alte lucruri aparent banale dar cărora le duci dorul
atunci când nu le ai.
„Fratello, am nevoie de ajutorul tău. Iubesc o fată din Irlanda şi trebuie
să-i scriu o scrisoare în engleză.”
Fireşte, Cătălin a acceptat pe loc.
„Da, se face, îi scriem o scrisoare de o să te ţină minte toată viaţa. O să
vezi, te cere şi de bărbat…”
Pipo era cu adevărat subjugat de imaginea irlandezei.
Voia cu orice preţ s-o cucerească. În scris.
„Mamma mia, e superbă femeia asta! E blondă cu ochii verzi, are o
privire şi un păr… Trebuie să o fac să mă iubească!
Ce dacă sunt la puşcărie? Ies eu de aici, că mai am doar un an şi
jumătate. Vezi tu, bagă texte, că sunt băiat bun, că am greşit şi eu o dată, m-
am înhăitat cu cine nu trebuie. Asta nu înseamnă că sunt un nenorocit, că
am plătit de m-a luat dracu pentru tot ce am făcut. Spune-i că e frumoasă,
habar nu am ce, dar, fratello, fă-o să mă placă!”
Hotărât lucru, acest băiat trebuia ajutat! Cătălin înşira deja, în gând,
cuvinte şi expresii pe care le va aşterne pe misiva către fata irlandeză, „Să-mi
dai scrisoarea de la ea şi poza, ca să-mi fac aşa, o idee, cam ce gen de fată
este. Şi stai liniştit, că aşa o scrisoare n-a primit în viaţa ei şi nici n-o să mai
primească. Mă pricep, am experienţă!”
Ii era simpatic italianul. Fusese arestat pentru complicitate la omor. El,
prostul, le ţinuse unora„de şase”. Unora care îi spuseseră că intră într-o vilă
să fure, iar ăia i-au omorât pe proprietari. Când a auzit focurile de armă şi i-a
văzut venind în fugă, a fugit şi el şi a sperat că nu va păţi nimic dacă doar
stătuse la poartă. A doua zi dimineaţă, l-a luat poliţia direct din pat.
Pipo era cel de-al cincilea copil al unei familii napoletane care deţine t a
de 70 de ani un restaurant mic care se transmi-sese din generaţie în
generaţie. Toţi fraţii lui lucrau la localul familiei, „Al Pescatore” doi găteau
alături de tatăl lor, iar ce-ilati serveau împreună cu mama şi făceau curat în
salon. Şi el lucrase tot acolo, deşi nu-i plăcea, avea ţeluri mai înalte în viaţă. A
dat la facultate, ceea ce niciunul dintre fraţi nu îndrăznise, pentru că tatăl lor
se opunea cu vehemenţă continuării studiilor. Bătrânul spunea că nu e nevoie
de doctorat ca să ai grijă de un restaurant, Pipo învăţase bine în liceu, aşa că,
fără să le spună, a dat la Facultatea de Ştiinţe Economice gândindu-se că se
va ocupa de contabilitate la local şi nuvor mai plăti pe contabilul de 84 de ani
care le ţine actele de o veşnicie. Contabilul era „moştenit” de la bunicul lor,
care murise cu doisprezece ani în urmă.
A intrat la facultate cu medie foarte bună, apoi s-a dus la ai lui să le
spună, convins că îl vor înţelege şi că îl vor aprecia pentru ce a făcut. Îşi
aminteşte şi acum că erau cu toţii în restaurant, era ora închiderii şi aveau
treabă. I-a rugat să vină în salon şi să stea la o masă, a luat şapte pahare şi
le-a umplut cu vin, apoi le-a spus că vrea să sărbătorească alături de ei
intrarea la facultate, că are gânduri măreţe, că afacerea lor va creşte şi că vor
ajunge să aibă un lanţ de restaurante faimos în toată Italia…
În pofida aşteptărilor sale, tatăl lui a făcut un scandal monstru, i-a
reproşat că îi e ruşine cu propria-i familie, că nu vrea să muncească în
restaurantul construit cu trudă de atâtea generaţii şi că se crede mai deştept
decât fraţii lui.
Doar în familia lor toţi sunt egali şi toţi muncesc la fel, iar dacă el face
opinie separat nu are decât să-şi vadă de drum!
Pipo a plâns ca un copil, dar a fost atât de revoltat încât a ieşit pe uşă şi
de atunci nu şi-a mai văzut tatăl. S-a mutat la cămin, şi a făcut rost de un job
de noapte într-un bar studenţesc. Ziua mergea la cursuri, iar noaptea
muncea. Se vedea doar cu fraţii lui din când în când, iar ei îi mai aduceau
mân-r ' care, haine pe şest de acasă, trimise de mama, dar bani nu a acceptat
niciodată. Avea şi el ceva din tatăl lui, orgoliul şi ambiţia bătrânului
principial.
În noaptea cu pricina, a plecat cu băieţii de la bar către cămin. Era cu o
gaşcă de studenţi mai rebeli, care nu erau neapărat prietenii lui, dar care
veneau destul de des în bar şi se îmbătau cui, lăsând bacşiş bun. El îi credea
băieţi de bani gata, se îmbrăcau bine, chletuiau mult, aveau gagici frumoase.
Aşa că, atunci când unul dintre ei i-a arătat o vilă somptuoasă şi i-a spus că e
casa lui dar că vrea să intre pe şest să-i fure lu' tac'su nişte bani, şi că-1 roagă
să-i dea un bip pe telefon dacă vine cineva, a înghiţit-o. Toţi cei patru băieţi cu
care părăsise barul au intrat în vilă, iar el a rămas la poartă. Nu au trecut nici
cinci minute şi a auzit două focuri de armă. Apoi, s-a auzit un urlet: „Fugi!” şi
au alergat care-ncotro. A doua zi dimineaţă, l-a luat poliţia din pat şi după un
proces scurt şi la obiect, a ajuns la închisoare pentru complicitate la omor.
Lui Cătălin îi era tare milă de băiatul ăsta, chiar i se părea un nefericit
al sorţii. Era un om cu un fond bun, un tip care nu ar fi omorât nici o muscă,
dar pe care închisoarea îl călise, îl schimbase. Ii înţelegea perfect drama. Tatăl
lui nu venise nici la proces, şi nici la închisoare, niciodată. Nu-i scrisese în
trei ani nici o scrisoare, şi asta îl durea cel mai tare, că ştia că niciodată,
indiferent ce va face, nu-1 va ierta.
Când se uita la Pipo, se gândea automat la propriii săi părinţi, la mama
şi la tatăl care se mândreau cu realizările lui, după ce o vreme, au fost, la
rândul lor, dezamăgiţi că şi-a abandonat facultatea. Tatăl, care tot timpul îi
dădea mai mulţi bani decât putea, ca să poată ţine pasul cu lumea bună în
care intrase, să aibă haine frumoase, să iasă în oraş la localuri drăguţe, să
impresioneze fetele cu cadouri rafi-nate… Tone de flori a cumpărat pe banii
părintelui său, ca să demonstreze că e crai de modă veche şi să impresioneze
te miri ce doamne şi domnişoare. Iar mama, care este sufletul lui, aerul lui,
persoană fară de care nu poate trăi dacă nu o are prin preajmă, la care fugea
uneori şi de două ori pe zi doar ca să o vadă, să-i ducă ceva de mâncare, sau
să-i lase nişte flori, prăjituri, bani, orice avea nevoie, care a investit atât de
mult în Trei Vieţi * P e d e a p s a el, în educaţia lui, în formarea lui., Ii era
atât de dor de ea! De câte ori se gândea la mama lui, ochii i se umpleau de
lacrimi, pentru că ştia cât suferă, cât de amărâtă şi nenorocită e fără el, îşi
făcea probleme pentru sănătatea ei, tare îi era teamă să nu se îmbolnăvească
din cauza lui…
De aceea, povestea lui Pipo îl mişcase teribil şi şi-a spus că trebuie să
facă ceva pentru băiatul ăsta, care e încă tânăr şi cu care viaţa a fost atât de
nedreaptă. Măcar să îi găsească ju-mătatea… O noapte întreagă şi-a stors
creierul cu scrisoarea băiatului. I-a spus fetei toată povestea lui Pipo şi i-a
descris în amănunt toate stările prin care şi-a imaginat el că trecuse, stări
care nu îi erau, dealtfel, deloc străine. Apoi i-a „vorbit” de viaţa dură pe care e
nevoit să o trăiască Pipo, despre speranţe, singurele de care te poţi agăţa în
puşcărie, despre viaţa de familie la care visează, despre durerile pe care
trebuie să le ascundă ca să nu pară vulnerabil. A doua zi dimineaţă, i-a în-
mânat gardianului scrisoarea ca să i-o ducă „beneficiarului”.
În puşcăria din Cremona, ca în mai toate puşcăriile de maximă
securitate în care condamnările se întind pe peri-oade destul de lungi,
distracţia principală a deţinuţilor e să corespondeze cu femei „de afară”. E o
adevărată modă şi o competiţie în acelaşi timp. Cine are mai multe corespon-
dente, câte dintre acestea îi şi vizitează… Unii s-au şi căsătorit în puşcărie cu
cele cărora le răspunseseră la scrisori.
La fix două săptămâni după ce irlandeza lui Pipo a primit scrisoarea, a
venit să-1 vadă, chiar dacă era o femeie simplă, care nu-şi permitea o astfel de
„extravaganţă”. Lucra la un oficiu de cadastru, dintr-un orăşel de provincie
irlandez, cum avea să afle ulterior, iar drumul pentru ea fusese foarte
costisitor.
Din acel moment, Cătălin a fost „scriitorul” închisorii.
Vestea s-a răspândit cu viteza luminii printre deţinuţi şi toţi au sărit pe
el cu scrisori de prin toate colţurile lumii, i-au spus poveşti despre zeci de
femei şi l-au pus să le aştearnă pe hârtie. Italiana sa nu era însă perfectă. Se
descurcă într-o conversaţie, dar îi era mult mai greu să se exprime în scris,
mai ales că avea nevoie de cuvinte care nu se regăseau întrun dialog banal.
Aşa că a făcut cerere la comandant pentru a i se aproba să iasă la biblioteca
închisorii, unde deţinuţii nu aveau voie decât o dată pe lună, să împrumute în
celulă nişte dicţionare.
Şi uite-aşa, ocupaţia lui de bază în închisoare devenise scrisul… Uneori
pierdea nopţi întregi ca să-şi încheie„lucrările”. Şi, cum nici un deţinut nu se
mărginea să scrie unei singure persoane, era prins până peste cap în jonglerii
cu suflete şi cuvinte. Efectele erau miraculoase, femeile cădeau ca muştele la
picioarele ghiolbanilor de la zdup. Aceştia se temeau, atunci când aflau ca
damele cer permisiunea de vizită, că nu vor şti ce să le spună faţă în faţă şi că
se vor da de gol că nu ei sunt autorii minunatelor depeşe.
 Deţinuţii aveau pretenţii din ce în ce mai aberante, unul îi cerea să-i
facă poezie, altul – să-i scrie o scrisoare de minimum patru pagini, unul voia
engleză, altul germană sau italiană. „Meseria” asta îl cam obosea, pentru că
ajunseseră să-i ceară să scrie nu numai iubitelor, ci şi mamelor sau su-rorilor
depresive, taţilor supăraţi… Nu putea să-i refuze, pentru că asta ar fi
declanşat instantaneu un conflict.
Erau avantaje şi dezavantaje, dar cel mai mare beneficiu pe care l-a
avut de pe urma scrisorilor miraculoase a fost că, ori de câte ori vreun
nemulţumit încerca să-1 provoace, să se ia de el, se găsea cineva care să-i
sară în apărare. Aşadar, avea o oarece protecţie şi asta îi dădea o stare de
relativă linişte când ieşea afară, „la aer”.
În mai puţin de o lună de zile de detenţie, Botezatu era celebru în
închisoare. Gardienii, infirmierele, cei de la Trei Vieţi * P e d e a p s a
bucătărie, toţi îl ştiau, pentru că deţinuţii vorbeau necon-tenit despre
scrisorile pe care le scria pentru ei.
Femeile erau impresionate să citească, de la nişte simpli puşcăriaşi,
scrisori atât de profunde şi de romantice. Multe dintre ele erau convinse că
aceşti oameni s-au schimbat după experienţa arestului, au tras nişte
învăţăminte… Fireşte, aici le păcălea puţin. Viaţa din puşcărie mai degrabă te
înrăia decât să te facă să te căieşti, dar misiunea lui era să le mintă frumos,
să le „vrăjească” şi să le aducă aproape de ei. Niciodată până atunci nu
avuseseră atâta succes la femei şi nu veniseră în număr atât de mare să-i
vadă. Acum se chinuiau cu toţii, din răsputeri, să se poarte corespunzător cu
ele.
Timpul trecea parcă mai uşor de când devenise „scribul” „cronicarul”
închisorii. Ziua o pierdea afară, la tenis, seara se punea pe scris şi termina
târziu, în noapte. Scria, în medie, cam zece – cincisprezece scrisori pe zi.
Maurizio, care era un tip inteligent, capabil să îşi înşire singur gândurile pe
hârtie, se amuza copios când îl vedea noaptea că scrie de zor, şi când uneori îi
picau ochii de somn, dar se ducea la chiuvetă, îşi dădea cu puţină apă rece pe
faţă şi o lua de la capăt.
„Botezatu, amigo, te laşi de modă, bag de seamă şi te apuci de sens?
„M-am lăsat deja de modă, nu vezi? Dacă mă mai ţin ăştia aici câteva
luni nu mai ştie nici dracu de mine…”
Botezatu ofta, numărând în gând săptămânile de când era închis.
„Ei lasă, că nu ai comis o infracţiune gravă, o să ieşi, eu ce să mai zic,
că am de stat atâţia ani… Dacă mi-a plăcut să trăiesc pe picior mare, să ajung
în vârf şi să conduc pe toată lumea…
Da' nu-mi pare rău, sunt convins că până şi eu o să ies de aici, trebuie
să fim amândoi optimişti şi să încercăm să ne simţim bine cât stăm
împreună.”
Când spunea asta, şi o făcea adesea, Maurizio îl bătea pe umăr, în semn
de încurajare.
 Relaţia cu mafiotul era din ce în ce mai bună. Era un tip prietenos,
deştept, nu se băga niciodată în conflicte, chiar dacă erau implicaţi amici de-
ai lui, se ţinea de-o parte deşi nu era un tip fricos, ba din contră. Era ceva ce-
1 determina să facă asta şi Cătălin încă nu-şi dăduse seama ce. Dealtfel, şi lui
îi spusese, încă de la început, să încerce să stea în banca lui, să nu intre în
vreo gaşcă şi să nu se bage să ia apărarea cuiva, că-i va fi rău.
În timp, s-a dovedit că avusese dreptate. O dată intrat într-o astfel de
grupare, era greu să mai ieşi şi ajungeai să ai probleme fără să vrei, fără să
faci nimic. Văzuse de multe ori băieţi pedepsiţi afară, pe teren, chiar şi cu
cuţitul, pentru simplul fapt că erau prietenii cuiva care trebuia să primească o
lecţie.
Cu siguranţă, n-a putut evita un episod extrem de violent, petrecut cam
la o lună şi jumătate de când fusese arestat…
Gaşca marocanilor era destul de mare, puşcăria era plină de ei, emigrau
în Italia ca să muncească şi sfârşeau prin a fura, viola, trafica droguri sau
ucide. Tot ei erau principalii furnizori de droguri din puşcărie şi cum acolo,
după gratii, dorinţa de a evada într-o altă lume e atât de mare, mulţi de-t ' r
ţinuţi cădeau în patima narcoticelor şi nu se mai puteau lăsa de asta. Iar pe
cei care se ţineau departe şi refuzau cu îndâr-jire să se drogheze, conştienţi că
e un drum fără scăpare, se chinuiau din răsputeri să-i ademenească. Când
marocanii îi pedepseau că nu plăteau la timp, îi auzea noaptea pe drogaţi cum
urlau şi se dădeau cu capul de gratii, cum strigau în gura mare că vor
droguri, fără să le pese de gardieni, de faptul că pot sfârşi la carceră, sau că,
dacă nu încetează cu urletele, vor lua pur şi simplu bătaie.
Drogaţii ajungeau să facă orice pentru un pic de heroină.
Acesta era drogul cel mai cerut şi cumpărat în puşcăria din Cremona,
Aşa se întâmplase cu un puşti de 24 de ani, Arturo, arestat pentru mai multe
jafuri la magazine de bijuterii. Tipul era hoţ de lux, făcea parte dintr-un grup
de şase hoţi care nu furau decât diamante şi bijuterii scumpe. Mai apoi, aveau
propria lor filieră pentru a le comercializa. Calculau în amănunt fiecare jaf şi
niciodată nu se hazardau să fure fară să pregătească minuţios „mişcarea”. Au
fost prinşi destul de greu, după ce jefuiseră înjur de cincisprezece magazine
de bijuterii, când un ofiţer sub acoperire le-a fost prezentat drept client. Lui
Arturo îi era greu să suporte regimul de detenţie, dar nici nu voia să încerce
să se adapteze. Era slab, sensibil, nu-i plăcea nimic, tot timpul refuza
mâncarea şi comenta, făcea referate peste referate la comandantul închisorii
să se plângă ba de zgomot, ba de miros, ba de condiţii, astfel încât căzuse în
diz-graţia multor deţinuţi. Cătălin îl înţelegea perfect, pentru că el însuşi se
afla în această situaţie. Şi organismul lui era dărâmat din cauza regimului de
detenţie, îi era tot timpul rău, avea mari probleme cu stomacul şi cu ficatul,
slăbise îngrozitor, aşa că nu se mira când îl vedea pe Arturo că se vaită.
Dar ştia că se vaită degeaba.
 Singurul motiv pentru care puşcăriaşii răi îl tolerau pe Arturo era că
puştiul avea bani şi plătea oricât, pentru orice, avea mai mulţi bani decât
putea cheltui cineva într-o puşcărie.
Când au auzit despre el, marocanii au încercat să îl atragă de client,
numai că Arturo nu era un drogat. Dimporivă, era tot timpul preocupat de
starea lui de sănătate. Lua mereu medicamente, se străduia să nu mănânce
chestii „nesănătoase”.
Făcea în permanenţă mofturi, ba că hrana e prea grasă, are prea mult
ulei, ba că e prea condimentată şi face ulcer. Tot timpul îşi făcea ceaiuri şi se
îmbrăca gros în celulă să nu facă pneumonie. Era obsedat că nu cumva să se
îmbolnăvească.
Aşadar, era greu să cadă în plasa lor.
Insă gaşca marocanilor era perseverentă, pentru că puţini erau clienţii
cu bani constanţi, aşa ca el, care îşi permiteau să îşi facă toate poftele în
puşcărie. Şi-au propus să-1 „câştige” cu orice preţ, chiar au pus pariuri între
ei despre în cât timp va ceda şi le va cădea în plasă.
Întâi, s-au băgat pe sub pielea lui şi au început să facă pe sclavii. Cum
auzeau că Arturo are nevoie de ceva îi obţineau şi nu-i cereau bani pentru
favor. Când un deţinut îşi bătea joc de el, că ieşea înfofolit de parcă era gerul
Bobotezei, imediat îi luau apărarea. Îl lăsau să câştige la tenis, stăteau tot
timpul în preajma lui şi se comportau exemplar.
Astfel, la un moment dat, l-au câştigat ca prieten.
Ca orice deţinut, Arturo avea momentele lui de depresie, provocate în
mare parte de teamă că se va înbolnăvi. Spunea mereu că la el în celulă sunt
microbi care trăiesc în mucegaiul de pe ziduri, că va muri din cauza umezelii
şi că plămânii lui sunt deja praf din cauza asta. Băiatul ipohondru devenise
un coşmar pentru spitalul penitenciarului, unde cerea să meargă de cel puţin
trei ori pe săptămână, inventându-şi tot felul de afecţiuni. Cu greu scăpau de
el, iar asta numai după ce îi dădeau câteva pastile. Dar analizele îi ieşeau
mereu foarte bine, aşa că medicii ajunseseră să nu-1 mai primească la
consultaţii, sătui până peste cap de el şi de nebuniile lui.
Acesta este momentul în care au intervenit marocanii, spunându-i că îi
pot procura ei nişte vitamine puternice, care îi dau imunitate şi care dezvoltă
rezistenţă la viruşii din puşcării.
Nimeni nu a îndrăznit să-i spună băiatului că totul e o aberaţie şi nici
să nu se bage în povestea asta.
Aşa a ajuns Arturo să ia pastile de ecstasy cu pumnul, care îi făceau
„foarte bine” şi îi dădeau o stare de „veselie” ceea ce Trei Vieţi * P e d e a p s a
lui, e adevărat, îi lipsea cu desăvârşire. Treptat, l-au trecut la alte şi alte
droguri, toate sub formă de pastile, ca nu cumva să se prindă că îl drogau,
până când au îndrăznit să-i propună cocaină. In momentul acela, s-a
declanşat calvarul. Când a aflat că marocanii îl drogau de luni de zile, Arturo
a făcut o criză de nervi cum puţini îşi permiteau să facă în închisoare.
 A cerut imediat, urlând ca din gură de şarpe, să fie dus la infirmerie, să
i se facă analizele, apoi a cerut să discute cu comandantul închisorii.
Nimeni, dar absolut nimeni nu îndrăznise, ani de zile, să-i reclame pe
marocani că vindeau droguri… Şi uite că un nebun a făcut, totuşi, asta. S-a
dus în faţa comandantului şi 1-a ameninţat că va face o scrisoare către
Ministrul de Interne căruia îi va spune ce se întâmplă în închisoare, cum
tolerează vânzarea de droguri şi nu ia atitudine. Apoi, a scris o declaraţie
lungă în care a povestit, cu lux de amănunte, ce i se întâmplase şi a cerut ca
analizele lui medicale, care atestau că se găsesc stupefiante în organismul lui,
să fie ataşate acestei declaraţii şi trimise la minister. In final, şi-a sunat şi
avocatul, pe care 1-a pus să ceară transferul său la o altă închisoare, cât mai
repede posibil.
Acest scandal a adus o mulţime de controale pe capul conducerii iar
marocanii au fost despărţiţi şi mutaţi în cor-puri diferite. Câţiva dintre ei, care
au fost găsiţi cu droguri la percheziţiile de noapte, au fost bătuţi crunt şi
trimişi la carceră. Gardienii aveau acum „boală” pe aceştia, că le făcuseră
probleme, şi nu-i mai iertau. Cum îi prindeau cu ceva, cum îi băteau groaznic
şi-i izolau.
Arturo, mulţumit de ce nebunie declanşase şi simţindu-se dintr-o dată
foarte important, nu a mai insistat să fie mutat şi a rămas la Cremona. Se
simţea un fel de lider acum şi îi plăcea că reuşise să facă un pic de curăţenie.
Numai că marocanii nu l-au uitat nici o secundă… Chiar dacă fuseseră
despărţiţi şi le era greu să comunice între ei, erau la fel de uniţi. Unul singur
rămăsese în acelaşi corp de închisoare cu Arturo şi pe el l-au pus să-i răzbune
în cel mai groaznic mod cu putinţă.
La nici o lună după ce declanşase scandalul, pe când era afară, la
plimbare, a fost încercuit de câţiva tipi, care îl tot îmbrânceau şi păreau că fac
glume proaste cu el. Gardienii n-au intervenit, pentru că şicane de genul ăsta
se întâmplau nonstop.
Deodată, din mijlocul puşcăriaşilor s-a auzit un urlet în-fiorător. Toţi cei
care îl „zgândăriseră” pe Arturo au fugit.
Băiatul era întins la pământ, iar deasupra sa se afla marocanul care,
încet, cu o precizie de chirurg, îi scotea ochii cu un briceag. Calm, meticulos,
convins că are timp să îşi ducă fapta la bun sfârşit până ce vin gardienii.
Degeaba urla şi se zvârcolea Arturo, nu a avut nici o şansă să scape. Degeaba
au venit gardienii în număr mare şi au tras focuri de armă în aer ca să
împrăştie deţinuţii, marocanul îşi terminase treaba şi Arturo zăcea pe jos, cu
răni sângerânde în loc de ochi.
După ce a fost dus de urgenţă ia spital în oraş, Arturo nu s-a mai întors
niciodată la puşcărie. Nu au reuşit să afle dacă murise sau fusese transferat
la alt penitenciar.
A fost un episod terifiant, care l-a întors pe dos pe Cătălin, pentru o
perioadă lungă de timp. Ii revenise teama faţă de cei din jur, avea senzaţia că
toată lumea se uită ciudat la el şi vrea să-i facă rău, că e urmărit cu privirea.
Tot timpul simţea nevoia să grăbească pasul pe culoar şi să se uite în spate,
nu putea să doarmă şi avea nişte coşmaruri groaznice ori de câte ori aţipea,
se trezea transpirat şi uneori urlând din toţi rărunchii.
„La aer” se schimbase cam tot. Deţinuţii stăteau în grupuri mici,
disparate, nu se mai îngrămădeau, o teamă generală îi Trei Vieţi * P e d e a p s
a făcuse parcă ceva mai raţionali pe marea majoritate, mai te-mători, mai
paşnici.
Noroc cu Maurizio, care era o farmacie ambulantă şi care îi mai clădea
din când în când somnifere, de regulă Valium.
Erau singurele momente în care ieşea din starea de panică ce pusese
stăpânire pe el, singurele momente în care mirosul acela chinuitor îl lăsa în
pace.
Îngerul păzitor şi cancerul.
Singura persoană cu care Cătălin putea să vorbească deschis despre cât
îi este de frică în puşcărie era sora, Amelia, una dintre confesoarele de la
penitenciar.
Sora Amelia venea în fiecare zi, de la o mănăstire catolică din apropiere
cu un Mini Cooper bej, foarte şic, ca să stea, timp de câteva ore, de vorbă cu
deţinuţii.
Era un fel de consilier psihologic… Dat fiind că puşcăria este locul
gesturilor disperate, că acolo tentativele de sinucidere sunt mai dese decât
zilele cu soare, era nevoie de cineva care să calmeze spirite şi să dea speranţe.
Iar singurele speranţe pentru condamnaţii cu pedepse mari erau în
Dumnezeu.
Doar El, printr-o minune, îi mai putea ajuta.
Aşadar, când ieşeau la aer, exista opţiunea să meargă timp de un sfert
de oră să se întâlnească cu sora Amelia, să-şi des-carce sufletele. Măicuţa
avea înjur de 40 de ani, ochii de un albastru pătrunzător, pielea nefiresc de
albă şi de fină. Era înaltă pentru o femeie şi mirosea tot timpul a pafum de
lăcrămioare. Chiar dacă veşmintele ei nu lăsau să se vadă prea multe, era
evident că fusese, în tinereţea ei, o femeie foarte frumoasă. Unii deţinuţi se
îndrăgostiseră de ea, dar ştia perfect cum să se poarte cu fiecare în parte,
pentru ca ei să nu depăşească graniţa confesiunii. Ştia să impună respect fără
să facă ceva în mod special, o privire era suficientă.
La prima întâlnire s-a simţit cam stingher. Nu era obişnuit să fie pus în
postura de a se confesa în faţa unei femei necunoscute. S-a dus la ea pentru
că erau cincisprezece minute în care putea să fugă din junglă aia. Iar cu sora
Amelia stătea fară teama că i se poate întâmpla ceva rău. Era un refugiu
binevenit.
Despre ea aflase tot felul de poveşti. Era un personaj important în
închisoare, care născuse mai multe legende. Unii spuneau că în tinereţe
iubise foarte tare un băiat şi că trebuia să se căsătorească cu el în câteva luni.
Cu puţin timp înainte de nuntă, el a băut într-o seară, cu prietenii, la
petrecerea burlacilor, şi cum nu bea în mod obişnuit s-a îmbătat atât de tare
încât a violat o femeie de moravuri uşoare, pe care amicii lui o aduseseră să
facă striptease. De supărare, dar şi ca să spele păcatul lui, ea ar fi decis să se
călugărească.
Cea de-a doua poveste spunea că ea însăşi fusese violată într-o seară,
pe când se întorcea acasă de la o mătuşă bolnavă de care avea grijă, că
grozăvia i se întâmplase exact înainte de nuntă, şi că până atunci se păstrase
virgină pentru că aşa îşi dorea să intre în biserică, A fost atât de marcată de
acest incident, încât a refuzat să se mai căsătorească, în ciuda insistenţelor
logodnicului ei. La câteva luni după viol, s-a călugărit.
Dar nimeni nu ştia în fapt povestea reală a măicuţei Amelia şi e foarte
posibil ca nciuna dintre cele două legende să nu fie reală, ci să fie fabricată de
închipuirea nebună a unor deţinuţi dornici să se dea interesanţi, să pară că
ştiu mai mult decât ceilalţi.
Îngerul păzitor şi cancerul îşi aminteşte perfect prima lor întâlnire, care
a avut loc într-ci capelă mică din curtea puşcăriei. Nu era un confesional
propriu-zis, ci o cameră cu mai multe icoane pe pereţi, un altar în miniatură,
două scaune, o masă şi câteva suporturi pentru lu-mânări. Era un fel de
bisericuţă improvizată într-o fostă anexă în care se schimbau paznicii, şi care
fusese creată în momentul în care au avut loc mai multe decese ale unor
deţinuţi după care rudele nu s-au înghesuit să vină. Atunci s-a amenajat
această capelă ca să îi poate depune undeva, să le facă o slujbă religioasă aşa
cum e omeneşte, iar responsabilii puşcăriei le-au rugat pe surori să găsească
locuri de veci în cimitirele din regiune. Tot aici, se ţineau slujbe în zilele de
sărbătoare, slujbe la care aveau voie doar deţinuţii cu comportament
exemplar, cărora li se oferea în acest fel o recompensă pentru bună purtare.
A intrat sfios, ca un elev în prima zi de şcoală, abandonat de mamă în
uşa clasei, şi i-a fost jenă s-o privească în ochi pe sora Amelia. Nu ştia exact
din ce motiv, se gândea probabil că femeia asta îl priveşte ca pe un infractor, îl
judecă şi condamnă în gând.
Ea l-a privit însă cald, i-a zâmbit şi l-a rugat să se aşeze apoi i-a spus
gardianului care îl însoţea să-1 aştepte afară.
„Eu sunt sora Amelia, nu pot să spun că îmi pare bine să te cunosc în
împrejurările astea, dar pot să spun că aşfijericită să te pot ajuta. Ştiu că treci
prin momente grele, dar nu uita un lucru, suntem oameni şi suntem supuşi
greşelii. Dacă ne căim de ceea ce am făcut, o să fim iertaţi şi viaţa noastră
poate reintra pe un făgaş normal. Să nu îţi fie jenă de mine… Şi eu sunt om,
am şi eu păcatele mele, dacă sunt călugăriţă nu înseamnă că nu înţeleg
ispitele la care suntem cu toţii supuşi, greşelile… Sunt ca tine, aşadar
tratează-mă ca atare!”
Parcă îi citise gândurile această femeie! Cu toate acestea, nu-şi găsea
cuvintele, era timorat şi nu ştia cum să-şi înceapă confesiunea.
 Trei Vieţi * P e d e a p s a „Cătălin! Aşa mă cheamă!”
Atât a putut să spună şi mai apoi şi-a pierdut toate vorbele, parcă nimic
nu-i mai venea în minte ca să lege o conversaţie. Sora Amelia 1-a luat de
mână şi 1-a privit în ochi. Era clar că avusese de multe ori de-a face cu astfel
de situaţii, în care oamenii obişnuiţi se inhibau în faţa ei şi în faţa veşmin-
telor care sugerau un om fară păcat, pur, dar care ştia perfect să-i scoată din
impas şi să-i facă să-şi pună sufletul în palmă.
„Mie chiar poţi să-mi spui ce ai pe suflet, se vede că ai unul încărcat,
chinuit Ai privirea tristă şi te simţi pierdut… Eu am să te ajut măcar cu o
vorhă hună, dacă mai mult nu pot să fac pentru tine. Dar ţine minte, Cătălin,
o vorhă hună e de multe ori mai importantă decât multe alte favoruri pe care
ţi le poate face cineva. Nu-i aşa?”
Hotărât lucru, sora ştia să comunice. Cătălin simţea că-i este aproape.
„Da, soră Amelia, ai perfectă dreptate! Stau aici de mai bine de două
luni… Nu am făcut mare lucru, de fapt, dacă mă în-trebi pe mine, nu am
făcut mai nimic, dar cred că aşa îţi zic toţi deţinuţii…” > >
Sora Amelia zâmbea. Discuţia cu ea începuse deja să-i confere o
anumită siguranţă.
„în faţa mea nu e nevoie de justificări. Nici nu am să te întreb ce cauţi
aici. Dacă tu simţi nevoia să vorbeşti despre asta, poţi să o faci. Dacă altele
sunt apăsările tale, poţi să-mi povesteşti despre ele, dacă ai temeri…”
A întrerupt-o aproape brutal, de parcă atinsese un subiect tabu, care
nu avea să mai fie atins vreodată.
„Mi-e teamă în fiecare minut, în fiecare secundă. Am avut un trai plin
de huzur, am fost un privilegiat al sorţii, soră Amelia.
Eu, deşi sunt tânăr, am trăit până acum trei vieţi. Am călătorit, am
văzut aproape toată lumea, am cunoscut tot felul de îngerul păzitor şi
cancerul oameni importanţi, am avut ocazia să fac lucruri la care alţii nici
măcar nu visează. Am fost foarte bogat, am avut o avere colosală, mi-am
permis orice, şi când spun asta nu exagerez cu nimic. Am avut acces la
oameni excelenţi şi locuri minunate.
Dar niciodată până acum nu am interacţionat cu oameni violenţi,
niciodată până acum nu mi-a fost atât de frică de ei. Nu ştiu să mă apăr
violent şi nici nu vreau să învăţ. Am intrat într-o lume atât de străină mie, şi
am senzaţia că n-o să mai scap de aici niciodată. „
A fost prima dată, după mult timp, când a lăsat capul pe masă şi a
plâns în voie, suspinând fară teama că îl aude colegul de celulă, fară să-i fie
ruşine că îşi manifestă slăbiciunea în faţa unei femei. Iar sora Amelia l-a lăsat
să plângă, mărgi-nindu-se doar la a-i pune mâna pe creştet. Cătălin a simţit
atunci că s-a creat între ei o legătură profundă.
Amelia i-a dăruit o iconiţă la plecare şi i-a spus că atunci când simte că
toată lumea l-a părăsit, să se gândească la Dumnezeu, care nu-1 va părăsi
niciodată, să-1 roage în minte să-1 apere şi să-1 protejeze şi se va simţi mult
mai bine.
Se întâlneau cu regularitate şi îi povestea tot ce avea pe suflet, de le
întâmplări care îi atrăgeau atenţia în arest, necazurile lui zilnice, până la
episoade din viaţa lui trecută.
Erau momente când, răpus de deznădejde, îi spunea că Dumnezeu l-a
uitat şi că e nedrept, că uneori parcă e mai bun cu oamenii răi, iar ea îi
spunea întotdeauna să nu-şi piardă speranţa.
Timpul pe care îl petreceau împreună trecea mult prea repede, Ajunsese
să aştepte cu nerăbdare cele două zile în care putea să o vadă. Nu i se dădea
voie să se întâlnească cu ea zilnic, întrucât aveau şi ceilalţi deţinuţi nevoie de
consilierea ei. Simţea că şi ea aşteaptă întâlnirile, chiar dacă el era cel care
vorbea tot timpul şi despre ea nu ştia mai nimic.
Trei Vieţi * P e d e a p s a „Soră, mă simt atât de bine când stau de
vorbă cu tine, am senzaţia că mă întorc în lumea mea… Plec de aici mult mai
liniştit, chiar dacă mediul ăla viciat distruge destul de repede tot ce câştig cu
tine.”
Iar sora Amelia lăsa să se înţeleagă că discuţia cu deţinutul român nu e
o simplă confesiune, consiliere psihologică sau spovedanie. Ci se implică mai
mult, ca şi cum ar face-o cu o persoană la care ţine considerabil„ „Eşti un om
bun, Cătălin, o să ai parte de o viaţă frumoasă când vei ieşi de aici, pe tine nu
te-a schimbat detenţia, ba din contră. Te-a făcut să priveşti lumea mai în
profunzime şi ţi-a întărit credinţa în Dumnezeu. Când o să ieşi, ai să vezi că te
vei bucura mai mult defecare zi din viaţa ta. Te vei bucura când e soare, când
vei pleca într-o călătorie, când vei mânca din aceeaşi farfurie cu un prieten
drag, când vei primi un dar neînsemnat sau o vorbă bună. Până acum, ai
râvnit la mult prea mult şi ai uitat să te bucuri că trăieşti, că eşti sănătos, că
ai ce pune pe masă, că ai oameni frumoşi şi buni lângă tine, că îţi trăiesc
părinţii şi te iubesc. Astea sunt adevăratele bucurii ale unui om.
Sigur, şi celelalte sunt, că ai o casă frumoasă, că poţi călători oriunde,
dar în cele din urmă ai să vezi, că tot de viaţă de zi cu zi trebuie să fim
mulţumiţi.”
Nu de puţine ori, Cătălin s-a gândit să inverseze rolurile şi să fie el cel
căruia i se confesează sora Amelia. Zadarnic., Confidenta sa întorcea
întotdeauna discuţia către el.
T „Te-ai gândit vreodată că te sacrifici prea mult de dragul lui Dumnezeu?
Cum poţi să pierzi atâtea lucruri frumoase pe care viaţa ţi le oferă? Cum poţi
să trăieşti singură, fără un partener de viaţă, să nu îţi etalezi frumuseţea, să
nu petreci?” „Pentru mine nu e important nici să petrec, nici să fiu ad-mirată.
Eu mă simt bine aşa, sunt fericită că Dumnezeu m-a luat sub aripa lui, cu el
o trăiesc veşnic, restul se duc repede…
Îngerul păzitor şi cancerul.
 E greu de înţeles, dar există un moment în viaţa fiecărui om, o
cumpănă, care îl face să-şi aleagă drumul Eu am avut o aşa cumpănă, atunci
amjăcut alegerea clară şi sunt tare mulţumită cu ea. Tu erai mulţumit cu
viaţa ta?
În privinţa asta, Cătălin ştia răspunsul. A replicat cu hotărâre.
„Da, era exact viaţa la care visasem,.” „Ceva nu era totuşi în ordine,
altfel nu ajungeai aici. A fost un moment de slăbiciune… Undeva ai scăpat
fratele din mână.
Să nu cauţi alţi vinovaţi. Să încerci să îţi induci ideea că, pentru
lucrurile care ţi se întâmplă, tu eşti vinovatul. Aşa, vei găsi putere să
depăşeşti momentele grele. Dacă încerci să dai vina pe alţii, o să ajungi să fii
măcinat de ură toată viaţa şi e cea mai mare greşeală pe care o poţi face.”
Da, avea dreptate. Cel mai mare vinovat pentru situaţia în care se afla
era el însuşi. Prea încrezător şi prea puţin prevăzător… „Cred că am avut prea
mare încredere în oameni, sunt convins, dealtfel, că de aceea mă aflu aici. Aşa
gândeam şi până să-mi spui tu, că eu sunt singurul vinovat pentru că am
ajuns aici. Eu sunt de felul meu un perfecţionist, şi aşa voi rămâne. Nu caut
defecte la alţii, ci doar la mine. Problema e că acum nici nu mai îmi pasă de ce
sunt aici, care e motivul real, vreau doar să scap, dar am senzaţia că nimeni
nu face nimic ca să mă scoată de aici. Nu înţeleg de ce stau aici de atâtea luni
şi mă deranjează cel mai tare că eu nu am ce face, nu pot decât să aştept.” „O
să mă rog pentru tine. Să îţi ajute Dumnezeu să treci cu bine de perioada asta
grea şi să te apere…”
Spre deosebire de călugăriţele ortodoxe, care se feresc să vorbească
deschis despre lucruri reale, sunt reţinute şi dau tot timpul impresia că
trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, sora Amelia se purta ca un
pământean. Se uita Trei Vieţi * P e d e a p s a la filme, îi plăcea să
călătorească, mai ales la mănăstiri din diferite colţuri ale lumii, citea presa, se
uita la ştiri, comenta şi făcea politică, făcea şi glume, conducea un Mini
Cooper superb, avea preocupări lumeşti. Ba chiar îi spunea deschis că viaţa la
mănăstire, chiar dacă te privează de multe, nu este atât de austeră cum cred
unii, „Să nu îţi imaginezi că noi stăm acolo şi ne rugăm fără pauză…
Avem activităţile noastre plăcute, mergem în excursii, ieşim la
cumpărături, ne decorăm frumos camerele, pictăm, plantăm flori,
grădinărim… Unele surori fac echitaţie, avem şi o sală de sport, avem acces la
internet, ne place să şofam, ieşim la masă în oraş, avem amici cu care ne e
drag să ne întâlnim, cărora le facem daruri, la ale căror aniversări mergem cu
drag, trăim exact ca oamenii normali.
Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă privarea de tot ce e frumos în
viaţă. Te învaţă doar să faci selecţii, să deosebeşti mai uşor binele de rău, să
laşi de la tine mai mult, să îţi iubeşti aproapele, să dăruieşti necondiţionat, să
te mulţumeşti cu puţin şi să apreciezi sănătatea şi viaţa, cele mai mare daruri
pe care le ai.”
 O privea aproape consternat. Dacă i s-ar fi oferit în acele momente
ocazia de a se călugări, şi de a alege mănăstirea în locul vieţii sale de atunci,
ar fi făcut-o fără să se gândească!
„Ce folos dacă eşti sănătos şi trăieşti într-un cavou, aşa, ca mine…
Uneori mă rog să mi se întâmple ceva rău ca să scap de aici, simt că nu mai
suport nimic: oamenii ăştia, mirosul de igrasie şi umezeala pe care o simt în
oase în fiecare zi. Nu mai am putere, oricât încerc să mă motivez, oricât încerc
să nu mai număr zile, ore, minute, mi-egreu să cred că în viaţa mea se va
întâmpla ceva bun. În utima perioadă mă simt din ce în ce mai rău. Sunt
nopţi întregi în care nu dorm, am dureri mari de stomac, cred că şi ceva
probleme cu ficatul, pe astea le am eu mai demult, dar acum mi-e greaţă tot
timpul Am şi slăbit enorm, arăt ca un strigoi, cad pantalonii de pe mine, deşi
mănânc, îmi impun să mănânc chiar îngerul păzitor şi cancerul dacă nu mi-e
foame. Chiar am senzaţia, din ce în ce mai des, că moartea este cea mai hună
soluţie. Dacă tot spui că Dumnezeu e bun, de ce să nu mă întâlnesc eu cu el
mai repede?”
Nu, ceea ce spusese nu avea cum să fie pe placul Ameliei.
Ea respingea vehement, întotdeauna, ideea aceasta, a aban-donului de
sine.
„Cătălin, nu-mi place să te aud vorbind aşa, să te ferească Dumnezeu
să te găseşti în postura de a afla că mai ai de trăit foarte puţin, abia atunci ai
putea realiza ce dar nepreţuit este viaţa. Abia atunci ţi-ai da seama că ai face
orice să opreşti timpul în loc, să mai poţi trăi fericit sau dezamăgit şi chinuit
încă o vreme. Viaţa e un dar atât de mare pe care numai în momentele când
suntem la un pas de a-l pierde îl apreciem la adevărata lui valoare! Nu-ţi ţin
predici, şi eu sunt om, am avut şi eu în viaţa mea momente bune, momente
când am trăit clipe minunate, am avut şi necazuri, dureri, poate am gândit ca
tine.
Şi Dumnezeu mi-a demonstrat că am greşit, m-a luat de mână şi mi-a
arătat calea cea dreaptă. Ştiu că acum ţi-e greu să ju-deci limpede, dar în
momentele tale de singurătate, de tristeţe, gândeşte-te la ce ţi-am spus eu.
Gândeşte-te ce ai face dacă ai afla că mai ai de trăit o lună sau două… Pune
pe hârtie câte mai ai de făcut, pe cine laşi în urmă şi cu ce preţ, cui ai aduce
suferinţă, ce planuri ai cu viaţa ta, şi încearcă să le rezolvi pe toate în cât timp
ţi-a rămas. Ai să vezi că vei mai cere timp de la Dumnezeu. E o vorbă… Ai
grijă ce-ţi doreşti! Nu e neapărat creştinească, dar e atât de adevărată…”
Reţeta măicuţei Amelia era bună. Ori de câte ori i se > f înecau corăbiile,
punea pe hârtie vise, dorinţe, scria mesaje către ai lui. Pe unele le trimitea, pe
altele le rupea a doua zi.
Le scria amicilor din România, ţinea un jurnal în care aşternea tot felul
de gânduri, negre sau albe. Acestea îl ajutau, ce-i drept, să depăşească
momentele critice.
 Sora Amelia i-a întărit credinţa în Dumnezeu aşa cum nimeni nu o
făcuse până atunci, deşi fusese crescut într-o familie religioasă, de o bunică ce
nu-1 lăsa să se culce până nu-şi spunea rugăciunile. Dar acum era prima
dată când îl simţea pe Dumnezeu ca pe un prieten, ca pe un aliat căruia
putea să îi spună orice. Parcă era mereu cu el, avea senzaţia că îl priveşte tot
timpul şi de multe ori avea convingerea că, dacă a scăpat de un necaz inerent
într-o puşcărie, el l-a îndepărtat de acolo. Senzaţia asta îl făcea să spere
uneori că viaţa lui nu s-a sfârşit şi că Dumnezeu are un plan cu el.
Faptul că se vedea de două ori pe săptămână cu sora Amelia îl ajuta
mereu să-şi revină, era ca o gură de aer proaspăt, ca o evadare.
Dar într-o zi, sora Amelia n-a mai venit. Când s-a dus la capelă să o
întâlnească, aşa cum se obişnuise de ceva vreme, a găsit o altă măicuţă în
locul ei. Nici nu ştia cum să reacţioneze, îi venea să întrebe ce e cu ea…
Numai la gândul că îl abandonase, că nu mai vine la închisoare ci merge la un
azil, sau un orfelinat, unde îi povestise că fusese de-a lungul anilor să ofere
consiliere religioasă, i se făcea frică. Parcă se sfârşise lumea. A simţit o durere
atât de mare de parcă pierduse pe cineva drag. Se simţea un pic trădat,
părăsit. Relaţia lor fusese atât de deschisă, încât greu i-ar fi putut lua cineva
locul Ameliei.
„Sunt sora Sophia şi de astăzi o să poţi sta de vorbă cu mine.
Îmi poţi povesti absolut tot ce doreşti, iar eu am să mă străduiesc să îţi
dau cele mai bune sfaturi, să te liniştesc… Sora Amelia mi-a vorbit mult şi
frumos despre tine…„ „Ce s-a întâmplat cu sora Amelia?„ îngerul păzitor şi
cancerul „E bolnavă, se va opera în curând şi o să lipsească o perioadă.
Mi-a spus să-ţi transmit că se gândeşte la tine şi să te gândeşti şi tu la
ea, să te rogi pentru sănătatea ei că şi ea e într-un moment în care are nevoie
de rugăciunile noastre, ale tuturor.”
Cătălin nu-şi masca îngrijorarea. Nu avea de ce. Sora Amelia îi devenise
o prietenă bună.
„Dar de ce suferă? E grav?”
Sora Sophia îl privea direct în ochi.
„Ţie am voie să-ţi spun, dar te-aş ruga să nu povesteşti ce-lorlalţi
deţinuţi, ea e o persoană discretă, ca noi toate de altfel, asta ne
caracterizează. Are cancer, ştie de câţiva ani şi a ţinut boala sub control, dar
acum se simte un pic cam rău şi am dus-o la spital. Va suferi o intervenţie
chirurgicală. Tumorile au re-apărut, ei… mi-e greu şi mie să vorbesc, nu e
bine, nu e bine deloc. Dar Dumnezeu să sperăm că o va ajuta şi o va veghea.”
Nu i-a mai ars de confesiuni, de destăinuiri, de nimic! A fost prima dată
după mult timp când a realizat că problemele lui nu înseamnau mai nimic.
Parcă îi era ruşine că se văitase ca un copil în faţa unei femei cu adevărat
suferinde, care avea probleme reale, mult mai grele ca ale lui, şi care îl asculta
cu atâta răbdare fară să spună nimic despre ce o apasă, fără să lase să se
întrevadă vreo urmă de durere şi deznădejde pe chipul ei.
 Atunci a înţeles! De aceea, sfaturile ei despre viaţă, de aceea îi spunea
că abia când va fi pus în faţa unui cronometru va înţelege ce pierde! Ea era, la
rându-i, cu cronometrul în mână şi uite că, pe ultima sută de metri, încerca
să îi încura-jeze pe alţii. Nici măcar supărată pe Dumnezeu nu era. Ea, care îl
venera şi păşea cu el de mână prin viaţă, tocmai ea să fie răsplătită în felul
ăsta?
S-a ridicat şi i-a spus surorii Sophia că vestea 1-a şocat foarte tare şi că
vrea să se retragă. Ea a înclinat din cap cu Trei Vieţi * P e d e a p s a calm,
exact ca sora Amelia, l-a privit îngăduitoare şi înţelegătoare şi i-a spus că îl
aşteaptă data viitoare.
„Sănătate surorii Amelia, să-i transmiteţi din partea mea că îi doresc
numai bine şi că îi mulţumesc pentru tot… E îngerul meu păzitor, să-i spuneţi
că o iubesc mult şi că îmi va lipsi, aşa că să facă bine să se întoarcă cât mai
repede, să nu mă lase singur aici, că nu fac faţă!”
A zâmbit amar, cu lacrimi în ochi şi a închis uşa în urma lui.
O vreme, nu a mai trecut pe la capelă. Ii întrebă pe ceilalţi deţinuţi dacă
s-a întors sora Amelia şi ei îi spuneau că nu, că e tot Sophia, dar că e la fel de
bună şi simpatică precum cealaltă. Nimeni nu-şi punea întrebarea de ce nu
mai vine, tuturor li se părea firesc că fusese înlocuită. Oare doar el să-i simtă
lipsa, atât de uşor era pentru oamenii ăştia de aici să schimbe un chip cu
altul, un suflet cu altul?
După vreo trei săptămâni în care nu simţise deloc nevoia să o vadă pe
sora Sophia, s-a dus la capelă într-o după-amiază, special ca să afle cum se
mai simte sora Amelia. Ii scrisese şi o scrisoare de încurajare, în care îi
mulţumea că l-a învăţat, călăuzit şi ascultat şi în care îi spunea că ea a fost
un interme-diar grozav între el şi Dumnezeu, special ca să o facă fericită, să
vadă că mulţumită ei îl simte mai aproape. Scrisese cam tot ce intuia că ar
vrea ea să audă şi a încheiat spunându-i că el se roagă pentru ea şi o aşteaptă
înapoi sănătoasă.
Sora Sophia stătea la masă şi citea dintr-o carte de rugăciuni.
Când a auzit uşa, a ridicat ochii şi i-a zâmbit, dar avea o privire atât de
tristă, încât el a simţit imediat că ceva o apasă, deşi nu o cunoştea mai deloc.
Era îmbrăcată exact ca sora Amelia, cu o fustă gri peste genunchi, cămaşă
albă şi tunică neagră, avea capul acoperit cu veşmântul specific călugăriţelor
catolice, iar la gât purta un lanţ lung cu un talisman cu Fecioara Maria.
Îngerul păzitor şi cancerul „Buona giornata, Cătălin, ce surpriză
plăcută! Nu ai mai venit de atunci. Să înţeleg că nu te simţi în largul tău să
vorbeşti cu mine? Asta se câştigă în timp, dar dacă nu vrei să-mi dai nici o
şansă nu am cum să te ajut…” „Nu, sora Sophia, dar mi-e greu să vorbesc cu
altcineva, mi-a luat ceva vreme până m-am obişnuit cu sora Amelia. De fapt,
ca să fiu sincer, de aceea am şi venit, să te întreb ce face, cum se simte după
operaţie…”
 A urmat un moment de tăcere. Sora Sophia a încercat să vorbească la
fel de calm, fără să-şi trădeze emoţia din glas, dar nu a reuşit.
„A plecat dintre noi. Nu a mai apucat să fie operată, s-a stins într-o
noapte, acasă. Veniseră ai ei la ea la spital să o vegheze, mereu era cineva cu
ea, era internată doar de trei zile. L-a rugat pe tatăl ei să o ia acasă în noaptea
aceea, că vrea să doarmă în patul ei. A urcat-o în maşină şi a dus-o acasă,
mama ei aşa de tare s-a bucurat, era veselă, zâmbea. A mâncat bine la cină,
urma ca dimineaţă să meargă să mai facă un set de analize, apoi să fie
operată în următoarele zile. Dar dimineaţă au găsit-o fără suflare, cu cartea
de rugăciuni în mână şi zâmbind. Murise zâmbind, fericită că era din nou
acasă. Sora Amelia şi-a iubit foarte mult părinţii, chiar dacă locuia la
mănăstire era mereu alături de ei, îi ajută, mergea să-i vadă, nu s-a înstrăinat
de ei, de casă copilăriei.”
Pe Cătălin l-au podidit lacrimile, dar sora Sophia s-a făcut că nu
observă şi a continuat, vorbind calm.
„Vezi tu Cătălin, noi nu ne temem de moarte, pentru noi moartea nu e
decât o trecere spre o altă lume, pe care o cunoaştem, în care ne simţim bine,
în care ne regăsim apropiaţii, e viaţa veşnică. Ce poate fi mai frumos decât
atât! Şi noi am plâns după ea, deşi ştiam că e doar o despărţire temporară şi
că o să ne vedem dincolo. Am plâns pentru că deja ne era dor de Trei Vieţi * P
e d e a p s a ea, din egoism, ştiam că ea efericită că aplecat la timp, că nu s-a
chinuit deloc cu boala, că Dumnezeu a lăsat-o să plece exact când şi cum a
vrut, pentru că a iubit-o.”
Nu a putut să-i răspundă nimic, a strâns tare în palmă scrisoarea până
a boţit-o. Sora 1-a văzut şi 1-a întrebat ce are în mână.
„Era o scrisoare pentru sora Amelia… încercam să o încurajez şi eu, aşa
cum a făcut ea cu mine de-a lungul vremii… Se pare că am scris-o prea
târziu…” „Dacă vrei i-o pot duce la mormânt, e înmormântată în curtea
mănăstirii, aproape de noi, vorbim în fiecare zi cu ea.
Sunt convinsă că s-ar bucura să i-o duc. Tare frumos povestea despre
tine…”
I-a întins, stângaci, hârtia boţită.
„Eu o să plec acum. Poate ne mai vedem. Arrivederci, soră Sophia!”
Amărăciunea îi cuprinsese sufletul, abia atunci şi-a dat seama cât de
profundă fusese relaţia lui cu sora Amelia, cât de mult se apropiase femeia
asta de sufletul lui, că era ca un pansament pentru toate rănile sale… Şi chiar
dacă ştia că ea, de acolo de sus, îl priveşte şi s-ar putea supăra pe el pentru
ceea ce gândeşte, a simţit, pentru a doua oară în viaţa lui, că Dumnezeu face
uneori alegeri greşite.
Răsturnare de situaţie.
Sunt deja patru luni de când numără clipele. Gardianul se apropie de
celulă lui în timp ce loveşte puternic gratiile cu bastonul şi zbiară cuvinte
jignitoare într-o italiană de mahala. Urmează o nouă zi în iadul de la
Cremona, o nouă zi în care va face exact ceea ce a făcut şi în celelalte, îşi
deschide uşor ochii, de parcă lumina dimineţii îl va orbi de-a dreptul. Aproape
imediat, îi închide la loc, încercând parcă să mai fure câteva clipe de
închipuire, de visare.
Ar vrea să doarmă mult şi bine şi să se trezească din nou acasă, în
micul lui apartament cochet, de Don Juan, din inima Bucureştilor, în patul cu
lenjerie zebrată de satin şi miros de lemn de santal, unde e tot timpul cald,
bine şi plăcut, unde se simte în elementul lui. Ar vrea să înceapă o zi
obişnuită, în stilul său, cu ritualul său matinal.
Iar acesta începe imediat ce deschide ochii. Mecanic, apucă
telecomanda şi porneşte combina din perete, de unde ritmuri mai mereu
orientale, de calitate, îşi fac loc, în surdină, către eter. Apoi, se ridică din
aşternut, gol-goluţ, pentru că nu doarme niciodată îmbrăcat… Se îndreaptă
agale spre duş, iar în drum, porneşte din reflex, cu ochii întredeschişi, maşina
de cafea. De ani de zile, îşi propune să ia micul dejun acasă, să îşi impună să
facă asta. E o masă peste care sare întotdeuna. Când e la hotel se trezeşte
devreme să mănânce, dar acasă nu reuşeşte niciodată, chiar dacă mai mereu
îi e foame. In frigider are foarte multe sticle de băutură, şampanie şi vin,
fructe, care de cele mai multe ori se strică, pentru că uită să le mănânce,
caviar şi nişte brânzeturi franţuzeşti, astea doar pentru că dau bine atunci
când băgă în aşternut vreo damă, apă şi cam atât.
Şi-a făcut provizii în repetate rânduri, decis să ia atitdine, dar de fiecare
dată le-a aruncat menajera pentru că expirau fără să se atingă de ele.
Duşul revigorant, cu apă nici caldă, nici rece, durează întotdeauna un
sfert de oră, apoi, timp de zece minute înche-iate, îşi întinde creme speciale pe
faţă, la cearcăne, pe mâini şi pe corp. Deşi urăşte din tot sufletul„ritualul
cremelor” obsesia sa de a nu îmbătrâni urât îl obligă să-1 respecte.
Urmează, fireşte, aranjarea părului. O face meticulos, nu lasă nici un fir
la voia întâmplării. Are pe una dintre poliţele din baie peste treizeci de
produse profesionale pentru păr şi cumpără continuu. Evident, foloseşte doar
cutia cu gel şi rareori spumă, iar restul tronează acolo aşa, pur şi simplu, ca
să se simtă el bine.
Părăseşte oglinda abia când este pe deplin mulţumit de cum va apărea
în public. Îşi bea întotdeauna cafeaua cu telefonul la ureche, apoi pleacă de
acasă, la atelier, la fix zece minute după ce menajera intra pe uşă, pentru că
femeia îl zăpăceşte de cap, îi sparge mintea cu problemele ei de cum face
primul pas în încăpere… Parcă o aude: „Bună ziua şeful Aoleu am avut aşa o
dimineaţă agitată, m-a enervat vaca de soacră-mea de la prima oră… Rău e să
stai cu cineva, s-a trezit şi avea la mine pretenţii să-i fac cafeaua că ea stă cu
curu-n sus şi tot la mine aşteaptă… Şi bărbati-miu ăsta, un pămpălău, i-au
dat ăia la servici încă o tură şi el…” Şi trăncăneşte ca nebună, iar el abia
apucă să o aprobe, din respect, şi să-i comunice repede, într-o pauză scurtă,
în care femeia ia aer ca să poată reporni, ce şi-ar dori să facă ea prin casă în
ziua respectivă. Chiar dacă vorbeşte cam mult, menajera este o femeie
excepţională.
De acasă, se îndreaptă întotdeauna către atelier, unde câteva fete
drăguţe abia îl aşteaptă.
Aici, mai bea o cafea, sau un ness, apoi începe asaltul.
Vin clientele şi toate, absolut toate, vor să vorbească cu el, să îi ceară
sfatul, să îi spună păsurile, iar el trebuie să le zâm-bească. Dacă nu e el
acolo, e o cu totul şi cu totul altă atmosferă. Clientelor le plouă şi le tună, nu
le convine nimic. Aşa că, de cele mai multe ori, le primeşte personal şi le
ascultă cu răbdare pe toate. Dacă ele i-ar vorbi numai despre rochiile pe care
vor să le comande, ar fi bine… Dar la Botezatu ajung amănunte despre viaţa
lor, despre neajunsurile lor, îl roagă să le ajute un văr sau o nepoată care vrea
să fie model… Se plâng de soţi, de copii, de soacre, comentează ştirile din
ziare şi îi cer părerea, îi spun ce mai bârfeşte lumea prin oraş, şi tot aşa… Cu
toate acestea, îi sunt foarte dragi.
Între timp fetele de la atelier îl strigă şi ele, ca să afle exact ce au de
făcut şi cum să procedeze, de ce rochiile trebuie croite aşa şi nu altfel, şi cât
material să comande. Şi mai au şi ele problemele lor, personale, iar el este un
bun ascultător. Telefonul sună întruna, fie presă, fie prieteni, fie clienţi sau
parteneri de afaceri îl caută neîncetat. Viaţa lui e o nebunie totală, dar e exact
viaţa pe care a visat s-o trăiască. Nu-i ajung niciodată orele pentru câte are de
făcut, pentru câte întâlniri ar dori să-şi fixeze. Mereu e contracronometru,
mereu pe fugă.
Nu şi-a luat nasul la purtare, iar acesta este atuul său. Nu se crede
vedetă, şi de-aia îl plac oamenii care au de-a face cu el. Este un tip normal,
care vorbeşte cu oricine, fară ifose de megastar.
În jurul prânzului, încep întâlnirile în oraş, aleargă-n stânga şi-n
dreapta, nu se plânge niciodată şi se amuză copios atunci când amicii îi spun
că e un adevărat globetrotter.
Dacă mai are răgaz, după-amiaza aranjează din nou programări la
atelier şi mai fuge la o emisiune, că nici presa nu trebuie neglijată. Apoi, trece
pe la ai lui, pe rând. Întâi pe la mama, ea suferă mai mult dacă nu-1 vede, şi
pe urmă la tata. Şi ziua lui se termină întotdeauna, cel mai devreme, la 12
noaptea… Asta, dacă nu e invitat la vreo petrecere, eveniment monden sau
cine ştie ce altă sindrofie, dacă nu are prezentare prin cine ştie ce colţ de ţară
sau de lume. De aceea, i se pare că timpul trece prea repede, la cei treizeci de
ani pe care îi are a făcut atât de multe, nici nu ştie când… A călătorit, a
construit nenumărate afaceri, ferme, restaurante, pensiuni, hoteluri, casa de
modă… A trăit trei vieţi într-una singură, din care mai are mult. Nici nu
bănuia ce surprize i-a rezervat viaţa…
I se pare că aceste amintiri fac parte dintr-o altă existenţă, care parcă nu a
fost niciodată a lui. De ceva vreme, nu ştie când e zi, când e noapte, şi care e
diferenţa dintre zi şi noapte. Pentru deţinutul Cătălin Adrian Botezatu, unica
deosebire este probabil aceea că, ziua, gardienii vin mai des prin celule, să
vadă care e starea de spirit a deţinuţilor, să-i cheme la vizită, la frizer, la
comandant, la anchetă., El e în topul preferinţelor, doar e singurul manechin
din închisoare.
Altfel, fiecare zi e la fel, nimic nou, nu mai are ce să aştepte.
O vreme, a sperat că se va întâmpla ceva, că cineva va veni aici şi îl va
scoate. A aşteptat o zi, apoi două, au trecut deja săp-tămâni, şi în afară de
familie, care îl sună din când în când, când are voie… nimic. Are un avocat
care cere o căruţă de bani, dar nu i se pare că acesta face mare lucru. Zile-
ntregi, i-a îndrugat verzi şi uscate iar acum vorbele lui nu-1 mai pot convinge.
Nu înţelege totuşi de ce nu e dus în România…
Ce treabă are Italia cu el i De ce îl ţin acolo de atâta vreme, de ce
procedurile de repatriere sunt atât de anevoioase? El e român, iar dacă a
greşit cu ceva a făcut-o în România…
Asta a fost şi ideea atunci când a decis să se predea, să se întoarcă
acasă, chiar dacă mulţi îi spun acum că e cea mai mare greşeală pe care o
poate face, şi că cel mai bine ar fi să ceară azil politic aici. Italienii l-ar fi
acceptat imediat. La el în ţară are mult prea multe probleme, sunt mulţi care
vor să-1 vadă mort, să pună mâna pe averea lui, şi nici nu le e greu să o facă
mai ales în contextul politic actual. Când a văzut că zilele de detenţie în Italia
se prelungesc nejustificat, şi-a dat seama că asta se întâmplă pentru că în
România sunt alegeri, iar cazul Botezatu e bine să fie ţinut o vreme departe de
ochii presei, până când iese cine trebuie.
„Jegoşii! Ei habar nu au că eu n-am fost chiar aşa prost, am casete
înregistrate cu ei când cer mită şi când o primesc, când se compromit în
ultimul hal, marii oameni de stat… Va veni o zi când o să le scot. Nu acum,
când simt lama cuţitului rece pe şira spinării, ştiu că acum le e simplu să mă
pună la pământ. Ei au toate armele, eu am prea puţine din păcate… Dar va
veni o zii Le-am pus bine, în mai multe colţuri ale lumii, nu las eu nimic ne-
plătit pe lumea asta. Aia da bombă de presă! O să vină şi vremea mea, ei tot la
ciolan o să roadă şi atunci, că sunt prea nehaliţi.”
Acestea sunt gândurile care îi vin zilnic în minte. In celula ternă şi
jegoasă nu prea are ce face, aşa că se mărgineşte să gândească. Invariabil, în
fiecare zi îi trece prin faţa ochilor, ca o peliculă de film, viaţa de huzur pe care
a dus-o. Avea mult, avea de toate, avea senzaţia că lui nimic nu i se poate
întâmpla. Apoi, amintirea se transformă în revoltă. Italienii nu-i comunică
prea multe, parcă nici ei nu înţeleg de ce ro-mânii nu vin să-1 ia. Ii spun doar
că ei aşteaptă să-1 extrădeze şi că justiţia din România îl va pedepsi.
Necazul este că în afară de partenerii de afaceri italieni, cu care a
perfectat alături de Alexandru afaceri de milioane de dolari sau lire, nu poate
lua legătura cu nimeni. Doar cu avocatul, şi el italian, care îi dă mereu acelaşi
sfat, să ceară azil politic, pentru că este evident că autorităţile din România
nu doresc extrădarea lui, nu vor sub nici o formă să grăbească lucrurile, ba
din contră, parcă încearcă să le tergiverseze.
Ştie că în ţara situaţia e mai mult decât neagră, că ţiganii le-au
vandalizat toate proprietăţile, că ai lui sunt disperaţi, dar atât. A trecut mult
timp de când nu mai are nici o veste de acasă, de luni de zile stă închis în
puşcăria de la Cremona.
Simte că deja face parte din decor, deşi senzaţia de teamă, de care
credea că va scăpa la un moment dat, persistă. Nici măcar nu are posibilitatea
să-şi facă viaţa mai frumoasă, să cumpere mâncare mai bună de la gardian,
dulciuri, reviste şi ţigări, cu care să se răsfeţe, dacă asta se putea numi răsfăţ.
Nu poate nici să mituiască pentru alte servicii, pentru că nu mai are nici un
ban, şi nici cine să-i dea. Se numără aşadar printre deţinuţii săraci,
abandonaţi în închisoare, pe care ceilalţi îi iau peste picior.
Amicii italieni îi plătesc avocatul. Le va returna banii când iese. Ei nu
au, până la urmă, nici o obligaţie, iar avocaţii, aici în Italia, au nişte tarife
incredibil de mari. Nu au voie să vină la el să-1 vadă, pentru că nu sunt rude
de gradul unu, doi sau trei. Avocatul e deja nervos pe el şi îi spune din ce în
ce mai des că e un dobitoc dacă rămâne neclintit pe poziţia lui, de a nu cere
azil politic, pentru că e evident că dacă nu au cerut extrădarea lui în atâtea
luni de zile, vor să-1 ţină acolo în puşcărie cât mai mult. Poate îşi dă duhul,
poate îl omoară careva în vreun conflict. Poate scapă de el…
Raţionamentul avocatului 1-a dat peste cap, i-a ucis şi ultima fărâmă de
speranţă că poate ajunge în sfârşit acasă. A realizat că avocatul ar putea avea
dreptate. Dacă cei din ţară cred că e periculos să-1 aducă şi îl ţin aici cât pot
de mult, dacă vor tergiversa ani de zile, dacă se tem că cine ştie ce declaraţii
dă în presă când se întoarce? Era într-o situaţie disperată, sănătatea îi era din
ce în ce mai precară, regimul de detenţie în terminase fizic şi psihic, şi nu ştia
încotro să o ia şi ce să facă.
Aşadar, a pus mâna pe hârtie şi a scris două scrisori, una către poliţia
română, şi alta către cea italiană. A încercat din răsputeri să evidenţieze totul,
să facă ceva, orice, ca să atragă atenţia asupra situaţiei lui, să grăbească un
pic lucrurile.
Nici o reacţie,.
Aşa că, după mai multe nopţi nedormite şi frământări adânci, a decis că
doar greva foamei îl mai poate ajuta. A mai făcut totuşi o încercare, a scris
către ziarele din ţară, şi-a strigat disperarea în gura mare, în speranţa că
cineva îl va auzi, „Către Direcţia Generală a Poliţiei, Serviciul de combatere a
criminalităţii economicofinanciare în atenţia d-lui maior Tanislav.
Subsemnatul Botezatu Cătălin Adrian, domiciliat în Bucureşti, strada
Sebastian, sector 5, născut la data de decebrie 1966 în oraşul Alexandria,
judeţul Teleorman, declar următoarele:
Având în vedere situaţia confuză în care mă aflu, datorită acestui arest
provizoriu dispus de către oficialităţile române, arest efectuat în oraşul
Cremona – Italia, doresc cât mai urgent întoarcerea mea în ţară şi clarificarea
situaţiei penibile creată de nişte acuze pe care sunt în măsură să le dovedesc
a fi denaturate. Având în vedere că nu există nici un motiv să mă ascund
poliţiei române (am părăsit România din cauza ameninţărilor ţiganilor, nu de
frica responsabilităţilor în faţa legii) doresc, cât mai urgent, rugându-vă pe
această cale, să procedaţi cât mai repede posibil la demersurile necesare în-
toarcerii mele. Am făcut, de asemenea, o scrisoare către po-liţia italiană,
rugându-i să mă ajute să mă întorc în România.
Vă rog să ţineţi cont că starea sănătăţii mele este din păcate foarte
gravă, hepatită, probleme pulmonare. Am decis de asemenea, că dacă până la
15 august 1996 nu voi reuşi să mă întorc în ţară, voi începe cu data de 16
august 1996 greva foamei şi a setei pentru a protesta împotriva acestui regim
nedrept ce mi se aplică.
Doresc să mă întorc în România şi cred în acelaşi timp că sunt în
asentimentul dvs. Drept pentru care vă rog să dispuneţi cât mai urgent
venirea mea în ţară. Cu speranţa că me-sajul meu va fi luat în consideraţie, vă
asigur de întreaga mea colaborare. Aceasta este declaraţia pe care o dau şi o
susţin.
Cătălin Botezatu 7 august 1996, Cremona – Italia „

(scrisoarea a apărut în ziarul „Ziua” din 26 august 1996) Când i-a

povestit lui Maurizio că vrea să declare „greva foamei şi a setei” italianul i-a zis
că e nebun. Cum să facă aşa ceva? I-a spus că se joacă aiurea cu sănătatea
lui şi l-a certat timp de câteva zile. Apoi, a sfârşit prin a-i da dreptate.
„Cătălin, m-am tot gândit, mai bine faci asta, trebuie să încerci, că ăştia
de aici o să se sperie, e rău dacă moare un străin în puşcăria lor, ei o să vrea
să te trimită acasă dacă eşti nebun, să se spele ăia pe cap cu tine. Aici e
groasă dacă moare un deţinut, ai văzut şi tu câte controale vin, cât îi freacă.
De-aia stau ăştia cu ochii-n patru, putem să ne tăiem, să ne caftim, dar mai
subţire cu omorâtul… Intră în greva foamei, că îi sperii şi ăştia o să-i tragă de
urechi pe-ai tăi că nu vin să te ia. E foarte bună ideea ta. Deşi o să-mi cam
lipseşti.” înainte de a declara greva foamei, a mai scris totuşi o scrisoare, de
fapt un memoriu, către Ministrul Justiţiei din Italia, căruia i-a povestit
situaţia lui şi i-a cerut să-1 ajute să ajungă în România. Incredibil, răspunsul
de la cabinetul mi-nistrului a venit destul de repede, în patru zile, şi era scurt
şi la obiect. Oficialul îi spunea că are două variante: fie să aştepte să fie
extrădat, fie să ceară azil politic. Era stipulat şi că procedurile de extrădare
pot dura şi un an şi jumătate, ceea ce 1-a descurajat şi 1-a determinat să
recurgă la ultima sa opţiune.
Aşadar singura soluţie rămânea greva, care nu-1 speria deloc, era
evident că doar aşa putea să le forţeze mâna. În momentul în care a declarat-
o, l-au mutat din celula lui, într-una în care stătea singur, pentru că aşa cere
procedura italiană în cazul unei asemenea forme de protest. Era o zonă
separată a închisorii, unde mai erau şi alţi oameni în greva foamei.
O dată intrat acolo, i s-au luat toate obiectele personale şi a rămas doar
cu două rânduri de haine. Camera era austeră, avea un pat, dar nici un alt
obiect de mobilier. Nu exista televizor, nu mai avea cărţi, reviste, nu mai avea
nimic. Era tot timpul urmărit, monitorizat, gardienii voiau să vadă dacă cineva
îţi trimite mâncare pe furiş. Erau şi deţinuţi care declarau greva foamei şi nu
se ţineau de ea, iar gardienii erau extrem de vigilenţi pentru a observa orice i-
ar putea ajuta să îi trimită pe deţinuţi în celulele lor obişnuite.
În fiecare dimineaţă şi seară era cântărit atât el, cât şi ceilalţi aflaţi în
aripa greviştilor. Se considera că dacă nu slăbeau, era ceva dubios cu ei. Li se
nota greutatea şi, dacă timp de câteva zile nu se modifică nimic, erau declaraţi
scoşi din greva foamei. La amiază, greviştii nu mai erau obligaţi să iasă din
celule, ca să se facă deja celebrul control. Dacă voiau să iasă din celulă era
OK, dacă nu, nu-i forţa nimeni.
Unii dintre grevişti, când ieşeau afară, mai primeau câte o napolitană,
gardienii şi medicii din aria lor îşi dădeau însă seama imediat cine a mâncat şi
cine nu. Aşadar, trebuia să fie foarte atent, să nu cedeze ispitei de a mânca
ceva. Din fericire pentru el, dacă se poate spune aşa, dacă îşi punea ceva în
minte, tot timpul îşi ducea iniţiativa la bun sfârşit.
Încă din prima zi, s-a simţit rău, avea o stare de vertij, de ameţeală.
Faptul că stătea într-o celulă în care nu avea ce face, în care nu avea nici un
fel de activitate, îi sporea şi mai tare senzaţia de foame. Dacă şi-ar fi umplut
timpul cu ceva, probabil i-ar fi fost mult mai uşor să uite de ora mesei. Dar
cum în închisoare ocupaţiile sunt atât de puţine, ora mesei este unul dintre
cele mai aşteptate momente ale zilei.
De cum s-a instalat în celulă a auzit vocea vecinului de alături:
— Bună, sunt Salvatore Ceccarini şi sunt medic. Aşa că dacă ai nevoie
de ajutorul meu să depăşeşti stările proaste, să-mi spui, te pot ajuta măcar cu
un sfat. De ce eşti aici, ce ai păţit?
În timp ce îi asculta întrebarea, încerca să creioneze în minte portretul
omului. Îşi imagina că este un tip scund, cu puţină burtă, cu părul alb ca
neaua, tuns foarte scurt şi cu început de chelie, ochii mici, cu ochelari fără
ramă, mâini frumoase, piele albă. Un tip inteligent, dar cu dublă
personalitate, care era acuzat de omor. S-a oprit din a zugrăvi în minte profilul
necunoscutului şi i-a răspuns:
— Sunt român, nu italian, şi vreau să ajung la mine în ţară.
Stau aici de câteva luni şi nu mi-au cerut încă extrădarea.
Aşa că asta e singura mea şansă să plec mai repede.
— Deja nu mai poţi? Atunci nu îţi mai spun povestea mea că te deprim
şi mai tare…
— Cătălin mă numesc, scuze, am uitat să mă prezint. Tu ce-ai păţit?
 — Sigur vrei să afli? Mi-e şi greu să mai vorbesc despre mine şi necazul
meu, mi se pare că am spus de atâtea ori povestea asta şi degeaba. Acum o
scriu pe hârtie, măcar un roman să rămână în urma mea.
Era din ce în ce mai curios de ceea ce ar fi putut spune moşul din
celula vecină. Totuşi, nu voia să se vadă asta.
— Nu-mi povesti dacă ţi-e greu, te înţeleg perfect, şi eu m-am săturat să
spun de ce sunt aici, ce am făcut şi ce n-am făcut… La mine e simplu, sunt
acuzat de deturnare de fonduri, dar nu ştiu de ce trebuie să stau arestat în
Italia.
Lucrurile cred că sunt mai complicate decât ţi le descriu eu, dar ăsta ar
fi rezumatul pe scurt.
Ar fi putut să se explice amănunţit, dar şi-a spus că de această dată îi
va da întâietate vecinului. Răspunsul acestuia nu s-a lăsat aşteptat.
— Eu am aproape doi ani de când sunt închis, şi mi-am pierdut toate
speranţele că o să mai ies de aici, nici măcar nu m-au condamnat, ca să ştiu
concret ce se întâmplă cu viaţa mea.
— De doi ani, fără să se fi terminat procesul? De ce aşa mult?
— E o poveste lungă şi complicată. Deşi mie mi se pare simplă. Am fost
acuzat că am omorât un om, dar eu jur că nu am ucis pe nimeni.
— Şi cum ai ajuns să fii acuzat dacă nu ai făcut nimic?
Doctorul şi-a rostit repede povestea. Aproape pe nerăsuflate:
— Soarta… Într-o noapte, m-a sunat soţia unui pacient, bolnav de
inimă, destul de grav. Mi-a spus că omul se simte rău, că nu poate respira, că
se sufocă şi că mă roagă din suflet să dau o fugă până acolo să văd despre ce
e vorba. Voia să-i dau ceva, un medicament, îi era teamă că moare. E o zonă
în care locuiesc oameni săraci, dar mie mi-era dragă familia asta. Aveau două
fetiţe minunate, care învăţau bine, se străduiau cu ele să le facă un viitor. In
fine, cum nu mi-era peste mână, nu aveam nici somn, m-am urcat în maşină
şi am plecat către ei. Din şoseaua principală se face un drum desfundat, lat
de doi metri şi jumătate, neasfaltat şi plin de hârtoape, de aceea merg mereu
cu maximum treizeci de kilometri la oră. In plus, nu e nici luminat. Am ajuns
la om, l-am văzut, cred că am stat maxim douăzeci de minute, apoi am luat-o
agale spre casă, mă cam ajunsese somnul,.”A doua zi după-amiază, m-am
trezit cu poliţia la uşă, care mă acuză că am omorât un om şi am fugit de la
locul accidentului.
— Ai adormit la volan?
Doctorul a slobozit un hohot, ca şi cum această întrebare i-ar fi fost
pusă de sute de ori.
— Nu, nici pomeneală. Pe drumul ăla fusese găsit un beţiv mort, ora
decesului coincidea cu ora la care eu fusesem în zonă, în plus au găsit pe una
dintre roţile mele fire de păr de la victimă, de unde concluzia că eu l-am călcat
şi am fugit.
 Degeaba le-am spus eu că e posibil ca omul să fi fost deja mort pe drum
şi eu să fi trecut peste el, să nu-1 fi văzut pentru că erau gropi, era beznă, iar
farurile mele – pline de praf, dar de omorât nu am omorât pe nimeni. Doar nu
mă duceam noaptea să salvez un om şi să omor altul! Sunt medic, nu pot să
mă duc acasă să mă culc şi să las un om în agonie pe un drum desfundat.
Dacă îl omorâseră alţii pe vreo şosea şi acolo fusese doar aruncat? Am făcut
expertize peste expertize, am cerut deshumarea pentru altele expertize, şi
vreau să stau acasă cât mă judecă. Nu sunt pericol public, aşa cum spun ei,
ca să stau în puşcărie. Şi-aşa, anii ăştia doi petrecuţi aici m-au îmbătrânit cu
douăzeci de ani, sunt om trecut de cincizeci de ani, pentru mine mediul ăsta e
mai mult decât nociv. Am acasă nevasta bolnavă, umilită, amărâtă şi singură,
trebuie să am grijă de ea.
— Te înţeleg perfect, eu stau de câteva luni şi mi se par câţiva ani, o
veşnicie,., Nu am crezut niciodată că poţi ajunge să numeri cu atâta
înverşunare minutele, orele, că zilele ţi se par atât de lungi. Când eram afară,
nici nu ştiam când se face noapte, atât de repede trecea o zi, mi-aş fi dorit să
aibă mai multe ore… Aici e groaznic.
Nu ştia de ce, dar Cătălin era sigur că doctorul din celula vecină spune
adevărul.
— Cu ce te ocupi, Cătălin?
— Sunt creator de modă. Am şi alte afaceri, am avut de fapt, pentru că
au râvnit alţii la ele şi au făcut tot posibilul ca să ne „lege” pe mine şi pe
asociatul meu, ca să pună mâna pe ele. La mine e o conjunctură politică
nefavorabilă, dat fiind că sunt persoană publică şi că în România e campanie
electo-rală. Încearcă să mă ţină cât mai departe de casă până ajung în funcţie
cei care trebuie, se tem că aş putea da cine ştie ce declaraţii presei despre
nişte bani pe care i-am dat unora. Nici eu nu mai pot sta aici, nu ştiu, sincer,
cum ai rezistat doi ani, e un mediu care te omoară cu zile.
— Greu am rezistat, am scris romane, e singura ocupaţie care m-a ţinut
întreg la minte. Bine, în primul an am luptat cu înverşunare şi am sperat la
fiecare termen că mă vor elibera. Aşa mi se părea firesc, să mă judece în
libertate. Mă minţeam singur că justiţia nu are cum să fie oarbă, că sunt un
om care toată viaţa lui a făcut bine. Nu am cazier, nimeni nu m-a acuzat
vreodată de nimic, nu beau, nu sunt viciat…
De ce să stau închis pentru că se presupune că am omorât un om?
Degeaba., De la un termen se dădea alt termen şi tot aşa, se audiau martori,
toţi spuneau că nu cred că eu sunt cel care a ucis, dar că eu sunt singurul
care a trecut la ora aia prin zonă. Îţi dai seama, să te duci în creierii nopţii să
faci un bine şi a doua zi să te trezeşti la închisoare… Păi nu îţi pierzi minţile,
nu o iei razna?
Într-adevăr, omul avea o situaţie mai împuţită decât a sa.
Era însă genul de poveste care i s-a fi putut întâmpla oricui.
 — Doamne Dumnezeule, e un subiect de roman, ai dreptate, mi se pare
incredibil. Şi să presupunem prin absurd că ai trecut peste el şi nu ai simţi, ai
zis că e o denivelare, dacă nici lumină nu e, e vina ta că un beţiv dormea pe
mijlocul străzii?
— Se pare că da, aşa am zis şi eu, poate am trecut peste el dar jur că
nu ştiu nimic, nu am vrut să fac asta, de ce să mă tină în arest?
— Are familie omul?
— Avea soţie şi copii mari, căsătoriţi, era alcoolic şi familia lui a
recunoscut asta, dar şi ăia se bat acum cu pumnul în piept că le-am omorât
tatăl deşi până atunci nu ştiau cum să fugă de el când venea beat şi îi
ciomăgea bine. Am încercat să le spun că nu sunt vinovat, degeaba. Poliţia
zice că eu l-am omorât şi am fugit de frică. Asta e marea problemă, drama
vieţii mele. Şi am soţia bolnavă, în ultima vreme starea ei s-a înrăutăţit, o văd
când vine aici necăjită, slăbită şi ştiu că nu e bine, o cunosc, chiar dacă ea
îmi ascunde. Nu avem copii, nu are cine să aibă grijă dea ea, nu vreau să
păţească ceva şi să nu fiu acolo să o ajut. Mă macină asta în fiecare noapte,
Răsturnare de situaţie am cerut să mă lase acasă motivând că starea ei nu
bună, degeaba. Doar greva foamei mă poate ajuta.
Vocea doctorului tremura şi se ascuţise puţin. Cătălin intuia că are
ochii înlăcrimaţi.
— De cât timp ai declarat greva foamei, doctore?
— De două zile, dar am scăzut în greutate şi asta e bine. Ai grijă, că
dacă nu slăbeşti, te bănuiesc că mănânci pe furiş, că ai blat cu vreun gardian
care te hrăneşte pe ascuns, şi te scot forţat din grevă.
— Serios? Şi dacă am un metabolism mai lent?
— Ghinionul tău! Dar bea apă, dacă te deshidratezi, chiar poţi să îţi faci
mult mai mult rău! Bea cât de multă apă poţi şi când ţi-e rău strigă-mă! Te
mai învăţ câteva trucuri de supravieţuire.
— Nu vreau să beau apă, vreau să mă deshidratez, vreau să îmi fie rău,
vreau să mor, vreau orice numai să ies de aici. Dar mulţumesc pentru sfat!
— Nu declara şi greva setei, măcar în primele zile renunţă la mâncare şi
mai apoi la apă. Eşti slab?
Ciudat! Doctorul, care făcea el însuşi greva foamei, era preocupat de
starea altcuiva. Cătălin simţea şi el compa-siune şi respect faţă de vecinul
care susţinea că e nevinovat.
— Am slăbit peste cincisprezece kilograme de când sunt arestat, deşi
am mâncat în aceste luni… Dar am probleme cu stomacul şi ficatul de ceva
vreme, de când sunt aici de fapt, cred că din cauza stresului şi mi-e foarte rău
în ultima vreme.
— Atunci, nu risca! Dar, în fine, tu îţi cunoşti mai bine opţiunile, dacă
vrei să grăbeşti lucrurile aşa de tare, nu bea apă, o să ajungi repede la spital.
Acasă la tine nu ştiu în cât timp vei ajunge, dar îţi ţin pumnii.
— Da,. Grazie! E bine să auzi voce de om în hruba asta…
 Rt * *
Prima noapte în aripa greviştilor a fost foarte grea. Trecuseră deja
douăzeci şi patru de ore de când nu mâncase nimic şi nu prea îi era bine. Ca
niciodată, era o linişte mormântală. Spre deosebire de aripa cealaltă, unde
majoritatea deţinuţilor ador-meau cu televizoarele aprinse, aici nu se auzea
nici un zgomot, nici măcar sforăituri, pentru că nu erau nici foarte mulţi
încarceraţi în acest loc. Se auzea doar apa care circulă prin ţevi, un lătrat
foarte îndepărtat al unui câine, respiraţia înăbuşită a unui deţinut şi, din
când în când, paşii gardienilor de planton pe holuri. Pentru că nu putea să
doarmă, ar fi făcut orice să îi treacă timpul mai repede, deşi nu prea avea de
ce să aştepte dimineaţa pentru că nu i se întâmplă nimic nou. Ar fi dat orice
să mai lege o conversaţie cu medicul de după zid, amicul lui cu faţa
necunoscută, despre care ţesea în minte tot felul de ipoteze. Dar îi era jena să-
1 strige.
Oare omul ăsta chiar nu-1 omorâse pe beţiv, asta e povestea lui reală
sau e doar ce şi-a impus el să creadă despre drama pe care o trăieşte?
Nu ştia de ce, dar avea uneori senzaţia că cel de alături îl ucisese într-
adevăr pe boschetar şi s-a speriat apoi atât de tare, tocmai pentru că până
atunci fusese un om fără greşeală, un bun cetăţean, care îşi ajutase semenii
cu dăruire, care nu făcuse rău nimănui, încât a plecat, sperând ca nimeni nu-
1 va bănui, impunându-şi chiar să gândească în sensul ăsta. Ii părea tare rău
că ăsta era sentimentul lui şi se gândea că aşa cred şi despre el cei din
România. Nimeni nu se mai oboseşte să se întrebe dacă e sau nu vinovat, nu
mai contează asta, atâta timp cât stă de luni de zile la puşcărie. Poate că nici
medicul de alături nu a făcut nimic… poate că viaţa i-a jucat o farsă, săracul
om, ce ghinion pe el!
— Dormi?
Vocea „vecinului” a spart tăcerea absolută şi l-a speriat de moarte.
Parcă îi citise gândurile şi i-a venit brusc ideea să-i răspundă.
— Nu, nu pot! Răspunse el.
Încerca să pară calm şi oarecum surprins că mai există un insomniac.
— Tu de cât timp n-ai mâncat?
— De ieri, dar mă simt de parcă nu am pus nimic în gură de o
săptămână. Cred că şi din cauza faptului că nu am ce face aici, nu am o
carte, televizor nimic, nu am cu ce să-mi umplu timpul şi atunci îmi aud
maţele urlând.
— Mie mi-a dispărut senzaţia de foame, ai să vezi că mâine e mult mai
bine, apoi a treia zi deja nu mai ai nici o treabă.
Dar la apă nu pot să renunţ, sunt prea bătrân, nu-mi permit, spuse
medicul.
Iată, o convorbire cu un „vecin” putea ţine loc de televizor, de presă, de
lectură. Cătălin ar fi vrut s-o prelungească.
Participa cu plăcere la dialog:
 — Deşi am fost model în tinereţe, niciodată nu am putut să ţin diete
drastice. Sunt un gurmand de felul meu, sunt pofticios, şi am avut marele
noroc să am un metabolism bun, să nu mă îngraş, Deci, am putut mereu să
mănânc orice mi-a dorit inima. De-aia mi-e şi greu să rezist flămând, să dorm
cu stomacul gol.
— Pentru o cauză nobilă, merită! Îi replică vecinul, râzând forţat. Apoi,
după o pauză scurtă, reveni: Aici nu ai voie să primeşti vizite, ai aflat nu?
— La mine nu vine nimeni, nu are cine…
— Cum? Nimeni, nimeni? Şi cum ai rezistat aici fără vizite, de unde ai
bani, haine, mâncare?
— Bani nu mai am de mult, s-au terminat după prima lună de detenţie.
Mănânc de aici, iar acum am renunţat şi la privilegiul ăsta. Dincolo, aveam un
coleg de celulă foarte bun bucătar care gătea mai mereu şi mă invita la masă.
Haine am avut în valiză şi mi le spăl… Cosmetice nu mai am, dar încerc să mă
descurc şi cu o simplă coajă de săpun. Vezi, de aia fac greva foamei, am multe
lipsuri, răspunse el pe un ton glumeţ.
— Cred că ţi-e al dracului de greu, mai ales că bănuiesc că eşti un tip
pedant.
— Am fost odată, acum e ce-a mai rămas din mine!
— La mine vine soţia ori de câte ori are voie. Ea nu poate trăi fară mine,
noi nu am fost despărţiţi într-o căsnicie de de ani nici măcar o zi, mereu
împreună, peste tot împreună, ea nici nu putea dormi până nu mă întorceam
eu acasă noaptea, de la vreun pacient, stătea să mă aştepte. Numai la ea mi-e
gândul, mă chinuie atât de tare. Ai soţie?
— Nu. Mi se pare complicată instituţia asta a căsătoriei. E greu să
găseşti un om exact ca tine, căruia să-i placă aceleaşi lucruri, care să nu
simţi că-ţi ia aerul, că-ţi invadează universul. Dacă mă însuram pe la 20 de
ani, cred că mi-era mai uşor, atunci am fost ca şi însurat timp de şase ani, am
avut şi un fiu adoptiv, şi îmi plăcea, dar am ratat momentul şi acum nu aş
mai face acest pas în ruptul capului. M-am obişnuit aşa, eu cu mine şi cu
universul meu de burlac.
Cătălin a zâmbit. Probabil că nu va reuşi niciodată săconvingă pe
medicul ăsta principial, dar dialogul îi mai distrăgea atenţia de la problemele
sale.
— Eşti nebun, amigo! Căsnicia e cel mai minunat lucru, ce Crăciunuri
sunt acelea fără cineva drag alături pentru care să te preocupi să ornezi cel
cel mai frumos brad şi să găseşti cadoul potrivit? Ce e mai plăcut decât să te
întorci seara acasă unde miroase a ceva bun, e cald, e bine, şi cineva îţi
zâmbeşte, te îmbrăţişează la uşă şi e atât de fericit că te-ai întors?
Singurătatea e o boală de care te poţi molipsi foarte uşor, dar care la bătrâneţe
e mortală. Se spune că oamenii singuri sunt în topul depresivilor, ştiai? Acum
nu simţi, dar va veni o vreme când vei căuta dragostea cu înfrigurare. Bine, tu
eşti tânăr, mai ai timp să îţi găseşti jumătatea.
 Am găsit-o de câteva ori, dar mi-a scăpat printre degete.
De fapt, dacă mă gândesc bine, eu am lăsat-o să scape. Mi-e frică de
relaţiile stabile, îmi plăcea viaţa mea, de Donjuan, şi o vreme îmi doream să
mai rămân aşa, deşi am convingerea că, dacă mai prelungesc mult burlăcia,
îmi va fi şi mai greu să mă-nsor. Deocamdată însă sunt rezervat în a-mi face
planuri de viitor, nu vezi că viaţa îţi poate da totul peste cap? De ce să mă mai
obosesc… Crezi că mă gândeam eu acum o jumătate de an că o să ajung
vreodată în puşcăria din Cremona?
— Adevărul e că nici eu nu mă gândeam, nu eram pregătit pentru asta,
a fost ca o lovitură de trăsnet, câteva săptămâni nu mi-am revenit din şoc,
noroc că în perioada de început mai exista speranţa aia că ieşi repede de aici,
şi te simţi mai bine, te preocupă asta. Mai târziu e rău, când vezi că nu se
întâmplă nimic şi ai senzaţia aia că putrezeşti de viu într-un cavou din care
nu ai scăpare.
De vorbă cu medicul, timpul s-a scurs mai repede. A aţipit spre
dimineaţă şi s-a trezit după doar două ore cu o durere de stomac cumplită,
care l-a făcut să se chircească sub pătură. In scurt timp, au venit medicul şi
gardianul ca să-1 cântărească, şi l-au văzut alb ca varul la faţă. Ii tremurau
mâinile, picioarele şi abia se putea ţine drept de durere. L-au întrebat ce are şi
le-a spus că-1 doare stomacul, că e vechea lui problemă, pe care medicii
penitenciarului o cunosc deja.
Medicul închisorii l-a sfătuit, imediat, să înceteze greva foamei. Evident,
Cătălin a refuzat categoric.
După ce i-a vizitat pe toţi greviştii, medicul s-a întors la el şi i-a dat o
pastilă care 1-a calmat. Ba chiar a adormit puţin şi a refuzat să iasă afară,
tocmai pentru că i se făcuse somn, deşi şi-ar fi dorit să-1 vadă pe Maurizio,
despre care ştia că se va îngrijora că nu mai dă de el. Spre seară, senzaţia de
foame mai dispăruse, dar se simţea slăbit şi fară vlagă, iar mâinile îi tremurau
uşor.
Stresul din ultimele luni avusese efecte dezastruoase asupra lui. Era
slab, avea riduri şi fire de păr alb, se simţea rău, ba culmea, i se părea că îi
slăbise şi vederea din cauza scrisului şi cititului pe întuneric, sau la lumina
oscilantă a televizorului.
Analizele îi ieşiseră prost, avea ficatul mărit, o recidivă la o hepatită mai
veche. Nici cu plămânii nu se putea lăuda, îl afec-tase umezeala din celulă,.
Cea de-a doua noapte a fost la fel ca prima, lungă şi plictisitoare, cu zgomot
de maţe răzvrătite care se auzea, de data asta, din mai multe celule…
Numai că avea acum hârtie de scris şi pix! Medicul puşcăriei uitase la el
în celulă o mapă cu mai multe fişe, de care era prins pixul şi care în erau şi
multe coli albe. A vrut iniţial să-i scrie mamei, apoi a decis că mai bine ar
scrie presei din România, care sigur îl făcea praf şi-1 denigra în fel şi chip. Şi-
a zis că trebuie să scrie unui ziar la care are un amic, ceva, poate aşa ajung şi
rândurile lui să vadă lumina tiparului. Ii era al dracului de greu să facă o
sinteză a dramei lui pe câteva coli, dar trebuia să încerce, poate aşa, dacă
reuşeşte să îi fie publicată scrisoarea, autorităţile se sperie de alte eventuale
declaraţii şi îl aduc în ţară ca să-1 poate ţine sub control.
„Stimaţi domni, Mă numesc Cătălin Botezatu şi nu cred că mai e nevoie
de nici o altă prezentare, având în vedere că numele meu este asociat în
ultima vreme cu cel mai mare scandal politic, reuşind în acest fel, cu ajutorul
unor anumite publicaţii (cu precădere Evenimentul zilei) să fiu denigrat,
terfelit moral, social, intenţionându-se de fapt anihilarea mea.
Mă adresez ziarului dumneavoastră pentru prima oară, sperând că voi fi
ajutat, iar aceste rânduri vor ajunge în paginile cotidianului dumneavoastră.
Am fost impresionat de tenacitatea cu care ziariştii de la Ziua încearcă să
scoată la iveală cele mai odioase afaceri ale unor oameni care pretind că vor
binele acestei ţări. Mă bucur în acelaşi timp că toate acuzaţiile pe care
dumneavoastră le faceţi sunt bazate pe adevăruri, probe şi nu bârfe. (Aşa cum
fac diferite ziare care acuza de dragul de a distruge viaţa cuiva).
Vă mărturisesc, fără a dramatiza, că în aceste momente fac nişte
eforturi fantastice pentru a vă scrie aceste rânduri, dată fiind starea precară a
sănătăţii mele (recidiva unei hepatite mai vechi, probleme pulmonare şi
cardiace).
Am fost arestat, fără a opune rezistenţă, la data de 25 iulie 1996, în
oraşul Cremona. În momentul arestării, autorităţile italiene m-au informat că
sunt căutat de Interpol şi că trebuie să ajung cât de urgent posibil în
România. În acel moment m-am bucurat, că după patru luni, Poliţia Română
s-a hotărât să facă lumină în acest caz şi să mă protejeze. (De ce protejeze? Să
nu uităm că am părăsit România din cauza presiunilor şi ameninţărilor cu
moartea şi, nu în ultimul rând, la sugestia poliţiei, care m-a sfătuit să plec
urgent din ţară, deoarece din surse sigure ale informatorilor săi, mafia
ţigănească hotărâse încă o dată să mă lichideze.) La sediul poliţiei din
Cremona mi s-au prezentat acuzele ce mi se aduc. Sper că în continuare şi
dumneavoastră să fiţi la fel de uimiţi (cum am fost şi eu) în momentul în care
autorităţile române mă acuzau de nerambursarea unor credite, după cum
urmează: 206 milioane lei, 8,5 milioane mărci germane, 2, milioane dolari S U
A şi 23, 2 milioane coroane suedeze.
Din păcate calculatorul meu nu poate să cuprindă pe afişaj toate aceste
cifre. Vă rog să vă puneţi în situaţia mea şi vă rog în acelaşi timp să o părăsiţi
repede deoarece este un coşmar.
Am înţeles că trebuie să mă întorc în ţară, dar nu acuzat că aş fi luat
credite care l-ar face invidios pe sultanul din Brunei.
Am acceptat să fiu reţinut în arestul poliţiei din Cremona până la data
procesului care confirmă extrădarea mea. După patru zile a avut loc acest
proces, dar de data aceasta noile acuzaţii trimise de autorităţile române au
reuşit să pună în mare dificultate judecătorii, avocaţii, poliţia italiană şi, nu în
ultimul rând, pe mine însumi.
 La acest proces s-a prezentat o nouă acuzaţie pentru mine, şi anume un
împrumut făcut la Bankcoop (350.000 dolari SUA) şi o dispoziţie de plată pe
care o semnasem în favoarea lui Nae Nicolae. Această nouă ordonanţă de arest
nu mai amintea nimic de acele sume astronomice cu care fusesem confruntat
în momentul arestării. Poliţia italiană a rămas puţin confuză, neînţelegând de
ce în decurs de numai patru zile ro-mânii îşi schimbau acuzaţiile. Dudecătorii
au decis că există cu siguranţă o neînţelegere între cele două acuzaţii, având
în vedere că dacă de prima oară ar fi fost prezentată Poliţiei italiene adevărata
situaţie, aceasta, conform legilor, nu era nevoită să mă aresteze, cazul putând
fi cercetat cu mine în stare de libertate sau, cel mult, în arest la domiciliu.
Această confuzie m-a determinat pentru moment (fiind sfătuit de avocaţi şi
chiar de oficialităţi), să refuz extrădarea şi să sosesc în România în alte
condiţii decât cele impuse de Poliţia noastră.
Aş dori acum să clarific situaţia acuzelor ce mi se aduc.
Pentru acel împrumut de 350.000 dolari S U A obţinut de la Bankcoop
este adevărat că el a fost gajat cu bunuri aparţi-nând SC Odobeşti şi SANCA,
bunuri care nici pe departe nu sunt supraevaluate, sunt sigur că, atât ei cât
şi conducerea băncii nu ar fi aprobat acest împrumut. Declar în acelaşi timp
că până la plecarea mea din ţară, dobânzile acestui credit au fost plătite lunar.
În momentul în care am fost nevoit să părăsesc România, era normal să nu
mai pot achita faţă de această bancă.
Dar acum am să vă spun exact cum stau treburile cu acest credit. Deşi
este un credit personal, efectuat iniţial pentru cumpărarea unui teren la
Snagov şi construcţia unei vile (terenul a fost cumpărat şi vila s-a construit în
strada Puşkin) aceşti bani nu i-am folosit în interes personal ci i-am
împrumutat asociatului meu Alexandru Răducan, care a re-dactat pe loc o
declaraţie în care recunoaşte că a primit de la mine această sumă (350.000 de
dolari SUA) şi se obligă în acelaşi timp să achite dobânzile şi creditul integral
conform înţelegerii cu banca. O copie a acestui document se află, după cum
este normal, la domnul Alexandru Răducan şi alta la mine. Acest lucru se
poate demonstra imediat.
2. A doua acuzaţie este că am semnat o dispoziţie de plată în valoare de
550.000.000 tei pentru dl. N. Nae. Este adevărat, am semnat acea dispoziţie
de plată, dar aş vrea să precizez în ce condiţii. Aflându-mă într-una din zile în
biroul domnului Alexandru Răducan (acesta era deja plecat din ţară, alături
de doamna Adela Bălăbănceanu). M. Ş. şi unul dintre bodyguarzi (deci trei
martori), domnul M. X a sosit ameninţând că, dacă până seara nu i se dau
aceşti bani, „găsiţi” de ţigani, vor distruge cele două restaurante, vor devasta
(pentru a doua oară) sediul firmei SANCA, iar viaţa mea va fi într-un real
pericol, l-am spus că eu nu îl pot ajuta cu nimic atâta timp cât domnul
Alexandru Răducan nu este în ţară, iar eu sunt în temă cu evenimentul
respectiv, adăugând că nu am nici măcar drept de semnătură în bancă. Dar se
pare că domnul M J. era foarte bine informat şi cunoştea ca eu pot semna
pentru societatea comercială „Alcrev” în calitate de acţionar, iar că în contul
aceste societăţi erau disponibili, la vremea respectivă, un miliard de lei (bani
proveniţi din rambursarea TVA-ului pe 1995). Am încercat să-l conving că nu
pot semna, dar, în cele din urmă, am cedat ameninţărilor, care puneau în
pericol atât obiectivele enumerate mai sus cât şi viaţa angajaţilor care erau
deja terorizaţi de evenimentele petrecute în ultima vreme.
M. Ş., şi el de faţă, m-a sfătuit să semnez şi, ca să mă li-niştească, a
semnat şi el, în calitate de împuternicit al domnului Alexandru Răducan. Toţi
cei prezenţi au fost de acord că numai astfel se putea aplana un nou scandal
cu mafia ţi-gănească, care viza, repet, cete două restaurante, firma, viaţa
copiilor lui Alexandru şi nu în ultimul rând viaţa mea.
Aş vrea să fac, pentru o mai bună edificare, câteva afirmaţii vizavi de
acea perioadă. În perioada 9-15 februarie 1996, mă aflam într-o deplasare în
Pakistan când am aflat că în România se întâmplă lucruri îngrozitoare. Nu era
pentru prima dată când ţiganii îl ameninţau pe Alexandru sau pe mine (drept
chezăşie sunt martori: personalul firmei SANCA, personalul clubului
Transilvania, efectiv terorizat, cât şi personalul restaurantului – bar Odobeşti)
dar, de această dată, se părea că gluma se îngroaşă. Aflasem că Alexandru,
pentru a „n” a oară, era forţat să semneze documente în favoarea ţiganilor, iar
ultimele semnate erau cele prin care îşi ceda, efectiv, auto-turismul Nissan şi,
nu în ultimul rând, faimosul document de trei miliarde pentru D. U. De data
aceasta, ţiganii l-au forţat cu pistolul la tâmplă. Urmau apoi terenuri, casa şi
restaurantele.
În acel moment, Alexandru, pentru a evita acest dezastru, hotărăşte să
plece din ţară pentru o perioadă, până când apele se limpezeau. El pleacă din
ţară pe 14 februarie în timp ce eu aveam să mă întorc în România pe 15
februarie, încă de la aeroport, am fost atenţionat că ţiganii au ocupat firma,
iar că în seara zilei de 15 februarie, găşti de ţigani urmează să devasteze
restaurantele şi firma S A N C A. Am ho-tărât să merg la firmă, dar am fost
sfătuit să renunţ, deoarece ţiganii vroiau să facă acelaşi lucru şi cu mine – să
mă forţeze să semnez sub ameninţări diferite acte. O dată ajuns acasă aveam
să aflu că în lipsa mea am primit zeci de telefoane de ameninţare cu moartea.
Imediat după aterizarea mea pe Otopeni ţiganii au început să mă urmărească
pas cu pas. În aceeaşi seară, sediul firmei este devastat de zeci de ţigani care
fură documente contabile, ştampile, obiecte de artă. Pe fiecare etaj al firmei
existau câte zece ţigani care îşi împărţeau bunurile imobiliare ale firmei.
Din fericire, cu ajutorul lui M. Ş. care a anunţat poliţia, cele două
restaurante scapă de devastarea promisă (în faţa fiecărui restaurant erau
planificate să vină câte două – trei cami-oane pentru a încărca mobilierul).
Toţi mă căutau, în schimb, pe mine, turbaţi de plecarea lui Alexandru. M. Ş.
m-a sfătuit să nu apar în niciunul dintre obiectivele societăţii deoarece eram
aşteptat, în fiecare din aceste locuri, cu ţigani înarmaţi.
 Aveam să simt asta pe pielea mea, mai târziu când tot timpul eram
urmărit de maşini dubioase. Alături de un şofer şi un bodyguard, am fost
hăituit, fiind nevoit să petrec tot timpul în maşină parcurgând sute de
kilometri prin toată ţara. Ţineam legătura telefonică cu cele două restaurante
şi cu firma.
În seara zilei de 15 februarie, se încearcă pentru prima oară răpirea
celor doi copii minori ai lui Alexandru Răducanu.
Speriaţi de poliţe, însă, aceştia fug, fiind în acelaşi timp calmaţi de tatăl
meu, care le promite că totul se va rezolva. După prima tentativă de răpire
(orele 22.30), se încearcă pentru a doua oară răpirea celor doi minori, de data
asta de către D. U., care merge la sediul firmei S A N C A, ia cu forţa un
bodyguard ce se afla în serviciu, îl ameninţă, forţându-l să-i dezvăluie adresa
unde se afla cei doi minori. Din fericire, operaţiunea nu a avut succes
deoarece, având în vedere oră înaintată din noapte (0.30), bodyguard-ul nu
reuşeşte să localizeze casa.
Deşi toţi mă sfătuiau să mă ascund, am hotărât ca pe februarie 1996 să
mă duc la firmă. Aveam să găsesc sediul devastat şi păzit de ţiganii lui R I.
Acesta din urmă îmi propune protecţie şi se angajează să calmeze spiritele
ţiganilor, care voiau să mă lichideze. Două zile mai târziu, în faţa firmei
SANCA, aveau să se împuşte fraţii Benga şi Rândunică. În aceeaşi zi, R i.
începe să-mi ceară bani, pretextând că Alexandru îi datora o sumă de 10.000
de dolari SUA. De asemenea, îmi declară că dacă Alexandru nu avea să se
întoarcă până pe februarie, el va fi noul patron al firmei, iar eu va trebui să îl
ajut să o conducă. În perioada 19-24 februarie primeam sute de telefoane care
îmi aminteau că, dacă Alexandru nu avea să se întoarcă până pe data de 26
februarie, sunt un om mort.
În fiecare seară mi se dădea câte un nou termen şi ultimatum în acelaşi
timp, iar eu mă aşteptam, efectiv, ca în orice moment să sar în aer sau să fiu
împuşcat.
Mergând la secţia de poliţie de care aparţine firma SANCA, am fost
sfătuit de poliţişti să fug din ţară, deoarece ei nu mă puteau proteja. Ţiganii
mă verificau din oră în oră pe telefonul mobil să se convingă că nu am plecat
din ţară. În această situaţie, descrisă pe scurt (amănuntele şi evenimentele
mi-ar lua cel puţin o zi pentru a le relata), am fost nevoit să părăsesc ţara pe
25 februarie. În acel moment, aveam să îmi dau seama că voi sacrifica totul
dar nu aveam de ales. Nu aveam dreptul nici să îmi bat joc de munca mea,
nici de a lui Alexandru. Am fost acuzat, după plecarea mea, de cele mai
ordinare lucruri. Este foarte greu să te afli într-o ţară străină, într-o carceră şi
să nu poţi să faci nimic pentru a te dezvinovăţi.
Iar acum, am să revin la scopul acestei scrisori: după aproximativ două
luni de când sunt arestat, am cerut în nenumărate rânduri să fiu dus în
România pentru a mă apăra.
 Din păcate, formalităţile de extrădare nici măcar nu au fost demarate de
către Poliţia română. Nu înţeleg de ce, dacă au nevoie de mine, nu se
urgentează această acţiune. Este aproape incredibil ca un cetăţean român să
se roage de autorităţile române (care l-au căutat cu Interpolul) să îl aducă în
ţară. Am trimis o declaraţie cu intenţiile mele atât Poliţiei Capitalei cât şi
Poliţiei italiene. Nici un răspuns. Este inuman.
Doresc să mă întorc în ţară, dar nimeni nu face nimic. De aceea am
recurs la ziarul dumneavoastră, care sper să mă ajute pentru a lansa un apel
atât Poliţiei cât şi oficialităţilor italiene pentru urgentarea venirii mele în ţară.
Am decis, cu restul vieţii mele, că începând din data de 18 august 1996, să
declar greva foamei şi a setei în semn de protest. Nu pot înţelege: se doreşte
sau nu întoarcerea mea în ţară? Este absurd ca eu să solicit acest lucru, iar
autorităţile să nu facă nimic. Doresc să fac, la întoarcerea în ţară, o serie de
declaraţii, probate de documente, nume, date exacte, în ceea ce priveşte
această situaţie menită să mă distrugă din toate punctele de vedere.
De asemenea, voi face o serie de declaraţii ce privesc „trata-mentul” pe
care danezul K. K. mi le-a aplicat pe parcursul a două luni în Danemarca. Voi
proba, de asemenea totul, având la dispoziţie, repet, nume, date, localităţi şi
nu în ultimul rând, sechestrare de persoană, de care domnul K. K. se face
vinovat.
Este posibil ca, dacă până la sfârşitul acestei luni Poliţia Română nu va
face nimic pentru întoarcerea mea în ţară

(având în vedere starea sănătăţii, la care se adaugă şi pro-testul meu

concluzionat în greva foamei), ca justiţia să aibă pe conştiinţă un om
nevinovat.
Cu speranţa că mă voi face înţeles, vă rog încă o dată să mă ajutaţi
pentru că, împreună cu Poliţia Romana, să mă pot întoarce, cât de urgent
posibil, în România.
Cătălin Botezatu”

(Scrisoarea a fost publicată în ziarul „Ziua” la 21 august 1996) După ce

a terminat de scris, simţea nevoia să vorbească cu cineva, să se plângă, sau
pur simplu să schimbe banalităţi. Ii era atât de dor de lumea civilizată…
Medicul de alături era şi el apăsat de griji şi fară chef, a încercat să lege o
conversaţie cu el, dar 1-a simţit cătrănit şi a încetat. Avusese însă în cursul
serii privilegiul să-1 vadă, pentru că italianul ieşise la plimbare şi când s-a
întors a trecut prin faţa celulei sale.
Omul nu era deloc cum şi-1 imaginase, era zvelt, destul de înalt, cam de
statura lui, dacă nu un pic mai înalt, avea părul tuns „periuţă” într-adevăr,
dar nu era alb, ci gri închis. Era bine legat, fără burtă, purta ochelari, aici o
nimerise, avea ochii mici şi vioi şi o privire sfredelitoare, parşivă, a unui om
inteligent, care ascunde ceva, care nu poate fi citit cu uşurinţă. Medicul s-a
uitat lung la el şi i-a făcut cu mâna spunându-i din mers:
— Încântat de cunoştinţă!
— Asemenea! I-a replicat el zâmbind. Cum a fost afară?
— Bine, te căutau nişte vechi tovarăşi… M-au întrebat dacă ai ajuns la
perfuzii, că nu te-au văzut prin zonă şi le-am zis că nu, eşti doar nedormit şi
ai rămas în celulă. Au zis să te salut!
— Vecinii mei din aripa mâncăcioşilor… Mă gândeam că dacă nu ies,
vor intra la idei, mulţumesc că i-ai liniştit.
— Am ieşit cu folos, am obţinut un creion şi un pic de hârtie, aşa că am
să îi scriu nevestei mele o scrisoare, am aranjat să i-o trimit mâine prin cineva
când ies. Măcar să o liniştesc un pic, cred că e disperată că nu mă poate
vedea.
— Bravo, bună treabă, atunci vorbim mai târziu…
Din nou i-a fost cumplit de rău în acea după-amiază. S-a învârtit prin
celulă, s-a zvârcolit în pat în încercarea de a găsi 0 poziţie în care să se simtă
mai bine. Simţea că se sfârşeşte, abia se mişca şi simţea în permanenţă
nevoia să se sprijine de pereţi. Degeaba şi-a dat cu apă pe faţă, pe păr, ca să-
şi mai revină un pic, a făcut şi mai rău, pentru că l-au apucat frisoa-nele şi
tremura groaznic. Ii era atât de frig că nu se putea în-călzi sub nici o formă,
degeaba s-a ascuns cu totul sub pătura jilavă şi şi-a tras mânecile peste
palme. Aşa l-a găsit medicul închisorii, când a venit ora cântarului. A încercat
cu greu să se ridice pentru operaţiune, iar când l-a văzut doctorul, i-a dat
acelaşi sfat: să iasă din grevă sau să bea măcar apă sau ceai. I-a dat din nou
o pastilă, dar de data asta a refuzat-o, pentru că nu voia ca starea lui să se
îmbunătăţească. I-a palpat stomacul, l-a întrebat unde îl doare, apoi i-a pus
termometrul. In aceste două zile slăbise 1,4 kg şi i se părea foarte puţin, dar
medicului 1 s-a părut îngrijorător şi a trecut ceva în foaia lui de observaţie,
apoi a pus la sfârşitul frazei trei semne de exclamare.
Au urmat alte două zile crunte, în care a scăzut în greutate, iar în cea
de-a patra zi de greva foamei nu s-a mai dat jos din pat pentru cântar decât
ajutat, pentru că durerea de stomac era atât de atroce încât nu-1 lăsa să se
mişte. Avea ulcer pe fond nervos şi medicul i-a confirmat diagnosticul pe care,
de altfel, îl bănuia şi singur. In cea de-a cincea zi de grevă a foamei şi a setei,
în celulă la el a venit şi comandantul unităţii, la recomandarea medicului.
Comandantul era un tip gras, mic de statură, cu faţă de dur, dar roşu în
obraji, ceea ce îi diminua din personalitate. Când a intrat la el în celulă,
Cătălin a încercat să se ridice cu greu din pat, spriji-nindu-se mai mult în
mâini, şi s-a aşezat în poziţie de drepţi, dar comandantul i-a făcut semn să ia
loc şi i-a vorbit calm.
— Domnule Botezatu, eu am să fac tot ce îmi stă în putere să vă trimit
în ţară, dar vă rog să ieşiţi din greva foamei că nu va mai dura mult şi plecaţi.
 — Apreciez sfatul dumneavoastră, dar nu ies până când nu văd formele
de extrădare.
— Eu am să le spun că vă dau drumul pe stradă. Nu aţi făcut
infracţiuni în Italia şi nu vreau să muriţi în puşcăria mea. Le forţez mâna cum
pot, dar nu-mi faceţi probleme, am şi aşa destulă bătaie de cap cu needucaţii
de aici, vă rog să înţelegeţi.
— Domnule comandant, şi dumneavoastră vă rog să înţelegeţi că pe
mine nu mă vor în ţară, nu am ce face, stau deja de patru luni aici degeaba.
Nu am făcut nimic, nu fug de lege, de ce nu mă cheamă să mă audieze, să mă
judece, nu vedeţi că e totul anormal? Ce am făcut eu în Italia? Nimic!
— Aşa este. Din punctul meu de vedere, în Italia nu aţi săvârşit nici o
infracţiune, nu avem de ce să vă pedepsim. Dar astea sunt formalităţile,
înţelegeţi? Vă rog încă o dată, abandonaţi greva foamei, haideţi în celula
dumneavoastră şi în maximum o săptămână sunteţi plecat, nici eu nu vreau
să vă văd în comă, sau mort. Gândiţi-vă că veţi rămâne cu sechele toată viaţa
dacă nu vă opriţi la timp.
Chiar slăbit, Cătălin a rămas ferm pe poziţia sa.
— Domnule comandant, cu sechele rămân oricum, nu mai ies de aici ce
am fost, şi ştiţi foarte bine la ce mă refer. Îmi pare rău că trebuie să vă refuz,
eu nu vreau să vă fac probleme, dar înţelegeţi că nu am altă cale!
Văzând că discuţia este inutilă, comandantul 1-a rugat să mai reflecteze
şi a plecat. A intrat apoi la fiecare grevist în parte să vadă în ce stare se află,
era evident preocupat să nu moară nimeni în puşcăria lui, ceea ce era bine.
În cursul după-amiezii, gardianul i-a adus o hârtie prin care era
înştiinţat oficial că în cinci zile va fi repatriat şi era rugat să renunţe la grevă.
Nu a renunţat, evident, voia să le forţeze mâna cât de tare putea. Se obişnuise
deja cu senzaţia de foame, nu se obişnuise însă cu durerea de stomac, asta îl
chinuia cel mai tare, dar parcă zărea o luminiţă la capătul tunelului, după
atât de mult timp, şi asta îl remonta, îl făcea să fie un pic mai optimist, îi
dădea putere să reziste.
Într-adevăr, la două zile după vizita comandantului, a fost anunţat de
avocat că va pleca din închisoarea din Cremona la o altă închisoare de tranzit,
de lângă Milano, unde se vor face formele de repatriere şi de unde românii vor
veni să-1 ia.
Stătuse în acel infern patru luni de zile.
Închisoarea de tranzit.
Adoua zi, dis-de-dimineaţă, un gardian a venit şi 1-a scos din celulă.
Vecinul său, medicul, dormea dus, aşa că s-a mărginit doar la a-i arunca o
privire, fară să-1 trezească pentru a-şi lua rămas bun.
A parcurs acelaşi drum, aceleaşi culoare înguste cu miros de mucegai şi
mâncare, a auzit aceleaşi porţi succesive care se închid cu zgomot greu de
metal în spatele lui, a urcat în liftul de tablă cu cameră de supravehere într-
un colţ, ferecată şi ea într-o cuşcă de metal, şi a ajuns la biroul de formalităţi
în care mai fusese. I s-au returnat toate lucrurile, a fost pus să le inventarieze
şi să semneze câteva declaraţii iar apoi a fost urcat într-o dubă, alături de alţi
doi deţinuţi şi patru poliţişti, care le-au spus ferm să nu vorbească pe
parcursul deplasării. Înainte ca maşina să pornească, li s-au pus cătuşe la
mâini şi la picioare. Ii era în continuare rău, stomacul său era la fel de
revoltat, iar cătuşele acelea parcă îi sfâşiau pielea, aşa erau de strânse. Nu
mai simţea însă nimic, nu-i mai păsa, simţea că scopul lui e aproape atins, se
gândea la plecarea în România ca la salvarea lui.
De la Cremona până la Milano sunt mai puţin de o sută de kilometri, iar
şoferul apăsa destul de serios pe acceleraţie, aşa că nu au făcut mai mult de o
oră şi jumătate. Clădirea puşcăriei era mult mai mare decât precedenta, care i
se păruse oricum uriaşă. Imediat, au fost preluaţi şi duşi la un birou de
înregistrare, unde fiecare a completat declaraţii şi şi-a dat geanta la verificat.
De data asta, nu i-au mai scos nimic, nici măcar sticla de parfum care zăcuse
în depozit la Cremona patru luni de zile. Cu bagajul întreg, l-au dus într-o
celulă cu trei paturi. Pe holuri erau mai multe persoane care aşteptau, însoţite
de gardieni, şi câţiva români care l-au recunoscut şi au început să urle: „Uite-l
pe Botezatu! Salut Cătălineee!” In drumul spre celulă, în timp ce trecea pe un
culoar, la fel de lung şi interminabil, dar parcă mai „prietenos” decât cele de la
Cremona, a mai fost strigat de câteva ori, dovadă că aici erau mulţi români
care aşteptau să ajungă la ei în ţară. Spre deosebire de puşcăria din Cremona,
la cea din Milano nu erau nebuni, dezaxaţi şi bestii.
Noua lui „locuinţa provizorie” era mai mare decât cele pe care le
„ocupase” deja. Avea trei paturi, televizor şi duş, ceea ce era un adevărat
răsfăţ. Băieţii cu care a fost cazat erau mai rasaţi de data asta. Unul era turc,
celălalt spaniol şi amândoi vorbeau la perfecţie italiana şi engleza. Erau
îmbrăcaţi frumos, arătau mai bine ca el, care venea după patru zile de foame
cruntă. L-au primit bine, s-au prezentat şi l-au întrebat de unde vine. Apoi au
schimbat amabilităţi, el s-a scuzat rapid şi a fugit la duş anunţându-i că va
poposi mai mult sub apa caldă. Avea acum geanta lui cu haine curate, avea
parfum, avea şi şampon… De luni de zile se spăla doar cu o coajă de săpun.
După ce s-a spălat pe fiecare părticică a corpului, foarte atent, şi-a
schimbat hainele şi s-a parfumat, a simţit brusc că i se face rău. A leşinat,
fară să-şi dea seama ce i se întâmplă.
S-a trezit într-o încăpere cu pereţi perfect albi, unde erau un gardian la
uşă şi o fată drăguţă, îmbrăcată de asemenea în alb, la căpătâiul lui. Era legat
de o mână cu cătuşe şi prins de pat, iar în cealaltă avea o perfuzie. Mai erau
trei paturi în care erau, ca şi el, alţi bărbaţi cu perfuzii. Era aşadar în-căperea
în care ajungeau toţi greviştii, după cum avea să-şi dea seama mai târziu, fie
că vin pe picioarele lor, fie că vin pe targă, precum el. A deschis ochii, iar fata
drăguţă 1-a întrebat cum se simte. El i-a răspuns că îi e somn, şi a închis
ochii aproape imediat. Era o toropeală atât de plăcută… Ii era bine, era într-
un pat curat, cu lenjerie. Avea o pilotă care îi ţinea cald, şi nu o pătură jilavă
care intensifică senzaţia de umezeală dintr-o celulă, era curat, mirosea
frumos. Era pentru prima dată, după patru luni, când putea să doarmă cu
adevărat. Aşa că şi-a cufundat capul în perna moale şi a dormit adânc.
S-a trezit târziu şi nu şi-a dat seama ce oră este. Afară era deja
întuneric, doar o lampă de veghe aprinsă deasupra patului generând lumină
în preajma sa. S-a uitat înjur şi a văzut gardianul pe un scaun, moţăind.
Celelalte paturi erau goale. Când a observat că s-a trezit, gardianul s-a
ridicat, a ieşit din încăpere, şi s-a întors, de data asta cu un medic, care i-a
spus că îl poate trimite în celulă, dar dacă vrea să rămână până dimineaţă nu
are nimic împotrivă. El a dat din cap că da, vrea să mai rămână, fericit că se
mai poate lăfăi în patul ăla câteva ore. Ii amorţise mâna cu care era legat de
pat şi dădea din degete pentru ca furnicăturile să dispară. Atunci, gardianul a
venit la el şi i-a desfăcut cătuşele pentru câteva minute, iar medicul i-a
împrospătat perfuzia. Apoi, a fost legat din nou de pat, dar într-o poziţie mai
comodă şi au plecat amândoi din cameră. Nu-i mai era deloc somn, dar se
simţea bine. Durerea de stomac dispăruse ca prin minune, la fel şi cea de
foame şi frig. Ii era cald şi bine.
Nu-şi aminteşte când a adormit, dar s-a trezit devreme, şi a fost dus de
gardian în celula sa înainte să se facă schimbul de tură, la şase dimineaţa,
după cum arăta ceasul din salon.
Colegii lui dormeau duşi, doar spaniolul a deschis uşor ochii şi l-a
întrebat dacă e OK, dacă se simte bine, iar el a încuvi-inţat din cap că da,
convins că acesta a adormit înainte să afle răspunsul. Voia să se spele pe
dinţi, dar s-a gândit că face zgomot şi-i trezeşte, pentru că nişa toaletei nu
avea uşă. Nici televizorul nu putea să-1 deschidă, aşa că s-a aşezat uşor în
pat şi a aşteptat să se dea deşteptarea, întrebându-se încon-tinuu în cât timp
îl trimit în ţară. La şapte fix, a venit gardianul, lovind cu bastonul în grilajul
celulei, şi au sărit toţi din pat, inclusiv el, care, deşi era treaz, s-a speriat de
zgomot.
Uşa s-a deschis automat şi au fost scoşi la masă. Împreună cu colegii
lui, a pătruns într-o sală imensă, unde era un fel de bufet pentru micul dejun,
unde nimeni nu se îngrămădea, toţi stăteau frumos la coadă cu farfuria în
mână, apoi se aşezau la nişte mese lungi, cu bănci şi mâncau în linişte.
Când a intrat în sală, a auzit un murmur al românilor care îl
recunoscuseră. Brusc, aceştia au venit să-1 întrebe ce vrea să mănânce, dacă
vrea cafea, dacă stă cu ei. Normal că stă cu ei, de atâtea luni voia acasă, atât
de dor îi fusese să audă româneşte, să afle ce se mai întâmplă prin ţara sa…
Din păcate, toţi erau prin puşcăriile din Italia de mai mult timp decât el, şi
habar n-aveau de cazul lui. Nu ştiau dacă presa a scris ceva sau dacă
scrisoarea sa fusese publicată. Despre cazul lui aflaseră din presa italiană.
I-au umplut farfuria până la refuz cu omletă, pâine, şuncă şi brânză, i-
au pus o cană mare de cafea şi s-au bucurat să îl 1 închisoarea de tranzit
aibă partener la masă. Colegii lui de celulă şi-au dat seama că e cunoscut la
el în ţară şi s-au aşezat la aceeaşi masă, dar mai departe, să-1 lase să
povestească în voie cu conaţionalii săi.
Nu a putut să mănânce mult, a luat câteva înghiţituri şi a simţit că nu
mai poate, în schimb s-a bucurat de cana de cafea, prima după multe zile în
care aproape că îi uitase gustul. A trebuit din nou să-şi spună povestea, pe
scurt. A aflat că aici, în închisoarea de tranzit, nu se stă mult, maximum o
lună, dar se pleacă sigur spre ţară, iar condiţiile de detenţie sunt bune, nu
sunt scandaluri, A aflat de asemenea, că există sală de ping-pong, biliard,
bibliotecă, terenuri de sport şi nu e obligatoriu să ieşi din celulă dacă nu vrei.
Pe drumul de întoarcere spre celulă, a simţit nevoia să ceară scuze
colegilor de celulă că n-a stat cu ei.
— Eşti cunoscut la tine în ţară, aşa-i? 1-a întrebat spaniolul.
— Da, sunt creator de modă.
— Ne-am gândit noi, se vedea pe feţele ălora cu care te-ai întâlnit că se
bucură să te vadă, să stea cu tine.
— A scris pe aici prin ziare că sunt arestat în Italia şi ştiau.
Ei sunt plecaţi de mai multă vreme decât mine.
— Aha. Deci împărţim celula cu o vedetă! Auzi, dar ce-ai făcut, ai
decupat vreo fată cu foarfeca? A încercat să facă o glumă spaniolul.
Turcul nu era deloc interesat de conversaţie, a intrat în celulă şi s-a
aşezat în pat, le-a întors spatele şi s-a culcat.
— Nu chiar, a răspuns el râzând. Nu sunt ucigaş, aşa par?
— Am văzut mulţi ucigaşi care nu par aşa ceva!
— Corect, şi eu, am stat cu unul în celulă dincolo, la Cremona, un tip
chiar super, n-ai fi zis… Nu, am luat nişte credite, e ceva financiar complicat,
un joc murdar, un trucaj.
Aveam prea mult şi trebuia să împart, n-am vrut să împart şi asta a
fost, i-am supărat pe unii.
— Înţeleg! Noi suntem hoţi amândoi, turcul fură prin toată lumea. E
„bazat” la el, în Istanbul, şi-a făcut o avere din asta, dar uite că l-au prins, a
turnat unul din reţea. Eu sparg case de şmecheri, da şmecheri mari de tot,
dintr-ăia de la care nici nu se vede că furi. Şi tot aşa, prin toată lumea…
Citesc despre ei în presă, mă duc acolo, studiez terenul şi dau tunul, apoi
dorm o lună, două şi tot aşa. M-au prins la un italian aici la Lacul Como. A
fost greşeala mea… în fine, trece şi asta.
— E şi asta o meserie!
— Oho, şi încă ce grea! Îţi trebuie creier, fratello, nu orice fraier dă
tunuri ca noi, e complicat al dracului. Mie îmi ia mai mult până mă
documentez decât actul în sine. Uite că în România nu am operat, nu ştiam
că aveţi bogătaşi şi voi.
— Şi ce bogătaşi! Într-o ţară care a fost comunistă, disperarea e mare să
facă averi peste noapte, să trăiască occidental, pe picior mare.
 — N-aş opera în ţări comuniste… Cred că e o puşcărie grea la voi, nici
nu vreau să mă gândesc. Aia mai au încă mentalitatea veche, lasă-mă, că am
văzut câteva filme, bine, erau cu închisori ruseşti, dar tot un drac e. Nu-mi
trebuie, mai bine cinci ani prin Occident decât la voi o lună, a filo-sofat
spaniolul.
La închisoarea din Milano a mai stat fix o săptămână.
Timpul a trecut repede, pentru că după primele trei zile petrecute acolo
i-au spus data exactă când va fi repatriat, aşa că şi l-a umplut frumos. A ieşit
la biliard şi la tenis cu ro-mânii, în celulă s-a uitat la filme şi a râs cu turcul şi
spaniolul, care erau plini de viaţă, a citit, le-a scris alor săi acasă şi lui
Maurizio, la penitenciarul din Cremona. Ştia că s-ar bucura tare şi îi
promisese că îi va scrie şi din ţară…
După cele patru luni în care a dormit cu frica-n sân, de-tentia la Milano
a fost ca o mică vacantă, în care creierul lui t t ' închisoarea de tranzit a
redevenit activ, a ieşit din starea de letargie. El s-a pus pe muncă, a
redescoperit plăcerea de a trăi, de a râde, de a savura un film bun, de a face
glume.
Şi a venit şi ziua cea mare, în care s-a îmbrăcat cu grijă, şi-a aranjat părul,
deşi era neras şi încă slăbit, a încercat ca întâlnirea cu ai lui să nu fie un şoc
prea mare pentru ei. Ştia că vor fi în România la aeroport. A fost încătuşat şi
urcat într-o maşină alături de doi ofiţeri de la Interpol, sobri şi rezervaţi, cu
care i-a fost greu să comunice. S-au deplasat pe autostradă până la
aeroportul din Verona, de unde decola prima cursă comercială către România.
Era toamna, era frig, nici nu realizase când s-au schimbat anotimpurile.
Era data de 15 octombrie 1996 şi pleca acasă.
A fost urcat primul într-o cursă a companiei Tarom, flancat de cei doi
ofiţeri, care avuseseră bunăvoinţa de a-i pune o haină peste cătuşe, ca să nu
se vadă. Toţi călătorii se uitau la el, dar niciunul cu privire critică. Din contră,
îl priveau cu detaşare iar unii chiar îl salutau, dând din cap pe măsură ce se
urcau în aeronavă. Puţini erau cei care şuşoteau discret. La aeroportul din
Bucureşti, a fost scos pe uşa din spate, pentru că în faţă era o mare de
oameni, după cum avea să afle imediat ce a fost urcat în maşina poliţiei.
Veniseră să-1 aştepte presa, prietenii, familia lui, sau simpli curioşi care voiau
să-1 vadă pe Botezatu cu cătuşe. Insă maşina a demarat în trombă şi 1-a dus
direct la Direcţia de Cercetări Penale, în arest.
A doua zi, ziarele aveau să titreze: „Se anunţă dezvăluiri senzaţionale
despre mafia din domeniul bancar. Cătălin Botezatu a fost adus ieri în ţară!
După ce venirea sa fusese anunţată prematur cu o săptămână în urmă,
Cătălin Botezatu a fost adus ieri în România, la ora 11.30 pe Aeroportul
Otopeni, cu o cursă Tarom de la Verona. În holul de aşteptare al aerogării se
aflau părinţii lui Cătălin şi mai mulţi prieteni. Botezatu era însoţit de doi
ofiţeri din cadrul Biroului Naţional Interpol, fiind preluat de autorităţile
române direct de pe pistă şi dus în arestul Direcţiei Cercetări Penale Rahova.
La ora 17.30, locotenentul colonel Cazacioc şi adjunctul Direcţiei Cercetări
Penale din cadrul IGP Constantin Trandafir le-au declarat ziariştilor prezenţi:
„Cătălin Adrian Botezatu a fost arestat în baza unui mandat de arestare
preventivă, eliberat în lipsă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului
Bucureşti, la data de 30 mai 1996. Acest mandat intră în vigoare de la data
încarcerării celui în cauză”. Cătălin Botezatu este acuzat de bancrută fra-
uduloasă, înşelăciune în dauna avutului privat şi este atins şi de art. 199 din
Legea 30/1990, care prevede că un adminis-trator sau un director al unei
societăţi comerciale nu se poate împrumuta în nume propriu de ta societatea
respectivă sau de la alte societăţi controlate de această societate şi nu are
dreptul să dispună că aceste societăţi să garanteze pentru bunurile proprii.
Lt. col. Cazacioc a declarat: „I s-a adus la cunoştinţă învinuirea, i s-a dat un
avocat din oficiu, până când acesta solicita serviciile altui apărător iar de
mâine va începe anchetarea.”„

(articol apărut în ziarul„Ziua” la 16 octombrie 1996) 1

Alexandru.
Cu numai câteva luni înaintea arestării sale, Bote se afla la restaurantul
Odobeşti, cel mai frumos local din Bucureşti, şi serba ziua unui bun amic. Îi
cumpărase acestuia un cadou scump şi îi pusese la cale o petrecere cum
numai el ştie să facă, cu manechine, program artistic şi multe surprize
năucitoare. Regizor înnăscut, Cătălin poate face din orice moment al vieţii un
eveniment fastuos. Are tot timpul idei, viziuni, sclipiri şi adoră să aibă ocazia
de a le pune în scenă. Ultimul chef de la Odobeşti a fost de pomină, ca multe
altele în care„desfrâul” şi„opulenţa” erau cuvinte de ordine, cu femei multe şi
frumoase, băuturi fine şi mâncare sofisticată. Petrecerea s-a terminat în zori,
ca de fiecare dată, cu o reprezentaţie de dans îndrăcit pe mese. O „mare
târno-seală” cum îi place lui să spună.
Avea atâtea proiecte, atâtea de făcut. Venea vara, pe care voia să o
petreacă la casa pe care o luase împreună cu Alexandru la Monte Carlo, aveau
să se ducă la toate petrecerile de fiţe de la San Remo unde erau amicii lor
italieni, cu care făceau afaceri foarte bune. Apoi, plănuia o plecare în America,
unde voia să facă un tur de forţă, să vadă cât mai mult, să îmbine utilul cu
plăcutul, pentru că de acolo urma să aducă şi nişte decoraţiuni pentru cele
patru vile de protocol pe care le achiziţionaseră şi care urma să intre în
renovare.
Atunci, la finalul petrecerii, i-a şi încolţit în minte ideea unei şederi
scurte în Pakistan, după o discuţie cu un şmecher de oraş care făcea afaceri
foarte inteligente, şi care aducea de acolo tot felul de mărfuri ieftine, pe care le
vindea apoi cu un profit excelent. Îşi aminteşte şi acum că era îm-brăcat
impecabil, şi că şmecherul, cât de tare era el, îl studia din priviri şi-1 analiza
în detaliu. Nu era chiar simplu, atunci, în 1995, să rupi gura târgului
îmbrăcându-te „trăsnet” de la Milano, deşi garderoba sa gemea de articole de
lux, prea multe chiar pentru un singur bărbat. Hainele şi călătoriile erau viaţa
lui. Nu cu mult mai devreme, îşi dăduse seama că sunt mai presus chiar şi
decât femeile, pentru că e mult mai fericit atunci când îşi cumpără o haină
frumoasă sau descoperă o insulă exotică, decât când cunoaşte o tipă
splendidă, o „piesă” adevărată. Ideea că ar putea aduce din Pakistan tot felul
de materiale, tapiserii, stofe, mătăsuri şi că ar vizita o ţară atipică şi
fascinantă i se întipărise în minte.
Aşadar, a doua zi nimic nu l-a mai oprit, nici măcar mah-mureala. Şi-a
pus secretara să se intereseze care sunt formalităţile pentru plecarea acolo,
dacă trebuie viză şi cum se obţine, şi să-i ia bilet de avion. A plecat în câteva
zile. Nu bănuia nimic.
La întoarcerea din Pakistan, avea să găsească toată afacerea dusă de
râpă. Alexandru Răducan, asociatul său, fugise din ţară, nu-i lăsase nici un
mesaj, nici un semn, iar tot felul de oameni, pretinşi cămătari ţigani care
spuneau că acesta le este dator vândut, luau tot ce apucau de pe proprietăţile
lor.
Era un haos general, banca le pusese sechestru pe bunuri şi le blocase
conturile. Şi numai el avea depozite bancare de de milioane de mărci!
Pe Alexandru Răducan, cel care avea să fie asociatul său, 1-a cunoscut
în 1992, la scurt timp după ce s-a întors din Italia, Fusese la Institutul
European de Modă de la Milano, să înveţe să facă haine frumoase, visul lui
dintotdeauna. Tot r ' atunci, se despărţise de Dana Opsitaru, o femeie pe care
o cunoscuse când ea era măritată, cu care se iubise şase ani de zile, care
divorţase pentru el şi pe care o rănise foarte tare. Ea alesese să-şi refacă viaţa
în străinătate şi să-1 uite, deşi el nu înţelegea de ce nu vrea să-i mai dea o
şansă. Funcţionaseră atâta vreme ca şi cum ar fi fost soţ şi soţie… Era, în acel
moment, supărat pe toate femeile, decis să îşi trăiască viaţa la maximum şi să
nu se mai implice în relaţii stabile care îi dau existenţa peste cap. Asta nu
înseamnă că ar fi fost vreodată un sfânt. Chiar dacă a iubit-o pe Dana la
nebunie, aşa cum nu iubise niciodată o femeie, a înşelat-o fără remuşcări,
minţindu-se în sinea lui că aşa sunt bărbaţii, trebuie să înşele. A avut o
perioadă de un an şi ceva în care îşi cam bătea joc de femei, nu se mai afişa
cu nimeni după ce o perioadă lungă fusese văzut doar acompaniat de
adevărate dive, şi atunci au ieşit primele bârfe cum că ar fi homosexual. Exact
în perioada aceea se asociase cu Alexandru Răducan, despre care lumea bună
şuşotea deja că are astfel de orientări sexuale. A auzit şi el, Cătălin, bârfele
astea, dar abia după ce deveniseră parteneri, şi oricât de bun prieten îi era,
nu putea să-1 întrebe dacă e adevărat ce se zvoneşte sau nu. De altfel i se
părea şi aiurea să abordeze cu el acest subiect atâta timp cât Răducan era
căsătorit şi avea doi copii, iar fetiţa era fina lui şi o iubea la nebunie.
Probabil, dac-ar fi auzit zvonurile, Alexandru nu ar fi ajuns asociatul
lui, la vremea aceea gândirea sa fiind oarecum obtuză. Erau totuşi anii 1990,
abia fusese Revoluţia, iar toată lumea privea homosexualitatea ca pe o mare
ciudăţenie respinsă de societate şi implicit de el. Dar omul s-a purtat perfect
normal, nu i-a dat nici o secundă motive să- „suspecteze” de aşa ceva. În plus,
mergeau la show-uri împreună cu fete, ieşeau amândoi cu manechine, de
multe ori chiar împreună, la hotel. Uneori, ameţiţi de alcool, ajungeau să
doarmă în aceeaşi cameră iar fiecare venea cu ce „agăţa”.
Se întâmpla să facă sex cu partenerele lor chiar în aceeaşi încăpere…
Băutura le dădea un curaj nebănuit şi o poftă teribilă de neconvenţional, aşa
că fiecare îşi vedea de treabă.
Alexandru nu a avut niciodată vreun gest ciudat faţă de el, şi el nu era
tocmai un slut. Ar fi putut să îi facă avansuri, cât de mici, să bată un apropo,
să facă o încercare cât de timidă, măcar să testeze „terenul”.
Având însă în vedere bârfele despre Alexandru, până la zvonul despre ei
doi n-a fost decât un pas. Ce şi-au zis oamenii… „Botezatu, frumuşel,
drăguţei, finuţ… sigur şi-o trage cu ăsta!” Şi s-a „aranjat” pe viaţă! Încă din
1992, subiectul este dezbătut asiduu în cercuri şi anturaje din lumea
mondenă. Acum îl amuză, dar a fost o perioadă în care îi venea să se culce cu
toate femeile măritate din oraş, ca să le arate bărbaţilor lor, care îl bârfeau
mai ceva ca babele, cam cât de gay este el şi cât de fraieri ei. A şi făcut-o aşa,
demonstrativ, şi i-a dus la disperare pe unii, când le-au zis nevestele că sunt
îndrăgostite lulea de Bote. Poveştile spuse pe la colţuri nu au reuşit să-i
ştirbească din farmec, ba din contră, i-au dat o aură de mister. Femeile au
devenit şi mai atrase de el, parcă din dorinţa de a afla adevărul. Avea un
farmec aparte, ştia să se îmbrace, să glumească, să privescă, să se mişte, era
spontan, uns cu toate alifiile, aşa îl descriau majoritatea fe-meilor care au
intrat în contact cu el. Orice punea pe el Alexandru se potrivea perfect, putea
să se îmbrace sobru, excentric, să amestece aiurea piese vestimentare, tot
bine arăta. Are tot timpul dantura incredibil de albă, manichiura şi pedichiura
impecabile şi miroase a Issey Miyake, acelaşi parfum, de ani de zile. In jurul
lui e o adevărată bătălie, oamenii se înghe-suie să facă parte din anturajul
său, să stea la masă cu el, să se laude că sunt„prietenii lui Botezatu”.
Aparent, are o mulţime de prieteni, toţi îl sună, toţi îl invită la masă, la
petreceri, dar când căută în adâncul sufletului lui, sunt aceiaşi câţiva oameni
pe care îi ştie de-o viaţă şi pe care îi poate număra pe degete, oameni care nu
au vrut niciodată nimic de la el, care îl respectă, care văd dincolo de imagine,
în faţa cărora se poate dezbrăca de secrete.
Înainte de a pleca în Pakistan, îşi propusese să deschidă propria-i casă
de m<ţdă. Era exact momentul potrivit, avea ceva bani, lucrase pentru
Petronela Salitră, o magnată a vremii, alături de care pusese pe picioare casa
de modă Europa, prima casă de modă privată din România. El şi Alexandru
se învârteau în aceleaşi cercuri mondene, iar acestuia îi plăcea la nebunie să
fie văzut în compania unor fete frumoase. Nimic mai simplu! Cătălin le
cunoştea pe toate, că doar erau colegele lui de podium… Aşa au devenit amici,
prieteni şi mai apoi asociaţi. Pe vremea aceea, modelele erau „piese” rare,
femei sofisticate, la care nu se ajungea uşor. Între timp, piaţa s-a cam„stricat”
Dar atunci trebuia să fie perfecte, toate erau profesioniste adevărate, meseria
lor era una res-pectată. Erau femei fascinante, cu personalitate puternică,
care aveau studii reale, vorbeau cel puţin două limbi străine.
Era extrem de greu pentru un bărbat să fie băgat în seamă de aceste
fete.
Lui Alexandru îi plăceau, aşadar, femeile frumoase, dar aproape la fel de
mult îi plăcea luxul. Era„umblat” prin lume şi voia să facă nişte localuri în
Bucureşti, hoteluri, restaurante şi cluburi de noapte, cum văzuse el în
străinătate. Pe cine putea să coopteze în acest proiect, cine era„macho man”
cel mai cizelat bărbat din lumea mondenă, dacă nu Cătălin Botezatu? L-a
solicitat mai întâi să facă designul pentru restaurantul Transilvania, mai apoi
pentru clubul Odobeşti, de pe Calea Moşilor, şi uite-aşa au ajuns asociaţi. Era
prin anii 1992-1993.
Primul local pe care l-au deschis a fost Transilvania, cel mai luxos
restaurant al vremii, situat la parterul unei clădiri restaurate, construită pe la
începturile anilor 1900. O casă superbă, care păstra aerul Micului Paris.
Planurile lor erau măreţe. Dacă cele două localuri aveau succes, urma să ext '
tindă această afacere în toată ţara, să facă un lanţ de hoteluri, restaurante şi
cluburi de lux, exact cum văzuseră în marile capitale ale lumii, să
construiască mai multe branduri de lux care să devină un punct de referinţă
în industria hotelieră românească. Cu Transilvania şi Odobeşti au avut un
succes uluitor pentru că, la vremea aceea, erau cele mai frumoase localuri din
România, cele mai luxoase, high-class. Acolo aveau loc toate recepţiile
ambasadelor, toate evenimentele cu ştaif din oraş, nunţile marilor şmecheri
sau petrecerile pri-vate care trebuia ferite de ochii curioşilor. A avut satisfacţia
muncii, a dat din el tot ce avea mai bun, a căutat ca serviciile să fie la
standarde europene, să fie totul perfect, iar clienţii să nu aibă ce să le
reproşeze. După ce a decorat cele două localuri, le-a analizat în permanenţă,
ca un perfecţionist care caută mereu cusururi şi care are o satisfacţie
orgasmică atunci când găseşte ceva fară greşeală…
Primul program adevărat de cabaret din Bucureştiul anilor '90, pentru
care a făcut regia şi scenografia, deşi nu era specialist în domeniu, a avut loc
la Odobeşti. Dacă nu ar fi fost atât de atras de modă, cu siguranţă asta şi-ar fi
dorit să facă. Ajutat de Luana, care era şefa trupei de balet, o adevărată
vedetă la vremea aceea, a plecat în SUA şi a adus pene, materiale paietate şi
dantele fine şi a făcut cele mai frumoase costume de cabaret care existau la
vremea aceea.
Nopţi întregi stăteau amândoi şi se uitau la show-uri de cabaret pe
casete video, să aleagă cele mai frumoase momente şi să poată pune în scenă
un spectacol care să adune acolo, seara de seară, toată lumea bună a
oraşului. Sute de ore de repetiţie a avut loc până când sincronizarea fetelor a
fost fară cusur. Din păcate ea, Luana, nu a apucat să se bucure de
spectacolul lor, de care erau atât de mândri şi la care munci-seră amândoi, pe
brânci.
• 8 • întâlnire cu Luana uana era o fată specială, puternică în aparenţă,
fragilă în interior. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului _ la local. Dădea
tot timpul impresia că este extrem de ocupată, dar Cătălin o surpindea de
multe ori pierdută în gânduri. Nu era uşor să te apropii de ea. Chiar dacă
părea so-ciabilă, lăsa întotdeauna o barieră între scenă şi viaţa privată.
Îşi va aminti întotdeauna cum s-au cunoscut.
Era o zi ploioasă, în care nu-ţi venea să ieşi din casă. Oraşul era
acoperit de o perdea de apă fumurie, bătea vântul şi i-a fost greu să se
urnească spre local. Alexandru îl chemase să i-o prezinte pe şefa trupei de
balet, trupă care avea să danseze acolo în fiecare seară.
— Hai la local că trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu cineva, i-a spus
Alexandru la telefon.
— Cine e?
— O balerină care ne poate ajuta să punem la punct trupa de balet. Ea
ştie fete profesioniste, care au lucrat afară, ştiu ce înseamnă un program de
cabaret, le poate face coregrafia, e foarte bună. Şi are nişte idei, auzi şi tu, mi-
a zis că dacă vrem ceva nou, ea e dispusă să danseze cu ţâţele goale, ca la
Moulin Rouge. E nebună, îţi zic!
— Senzaţional, păi dacă are curaj să facă asta e chiar tare, nu mai face
nimeni aşa ceva la noi. Dar cum arată? Să nu fie vreo urâtă, să sperie
clienţii…
— Eu zic că arată bine, hai s-o vedem.
— Mi-e aşa silă să ies pe vremea asta…
— Hai Botezatu, ce dracu, vine fata să ne arate ce poate, cu casete video
cu spectacolele ei, a zis că ne dansează şi live dacă vrem, nu putem să ratăm
aşa ceva, nu?
— OK, hai că mă îmbrac şi vin, dă-mi o oră!
— Ai două chiar. Vine la patru la Odobeşti.
S-a îmbrăcat alene, fară chef, şi-a pus jeanşi şi un pulover subţire, lila,
apoi a început să cotrobăie nervos după jacheta Prada de ploaie pe care
menajera o pusese undeva unde doar ea ştia, cu siguranţă pentru ca el să n-o
mai găsească niciodată. Nu voia în ruptul capului să îşi ia una dintre zecile de
jachete din dressing. Dacă se fixa pe una, de regulă cea pe care n-o găsea, pe
aia trebuia să o pună pe el! I-a mai luat ceva timp să-şi aranjeze părul, deşi
ploua şi era puţin probabil să ajungă ferchezuit la local, dar era ritualul lui,
peste care îi era greu să sară. S-a parfumat, a înşfăcat cheile de la maşină şi a
zbughit-o pe uşă! Când a ajuns la Odobeşti, l-a zărit pe Alexandru, la o masă
în spate, împreună cu o domnişoară. Era Luana.
— Cătălin Botezatu, îmi pare bine de cunoştinţă, a spus el, întinzându-i
mâna, în timp ce analiza din priviri bustul fetei, să vadă dacă se pretează să
danseze în sânii goi. Şi se preta, nu avea sânii foarte mari, dar bluza înflorată
de mătase lăsa să întrevadă că sunt exact aşa cum trebuie, rotunzi şi fermi.
— Luana, a răspuns ea simplu, întinzând mâna la rându-i, fără să se
ridice.
Avea ceva femeia asta, nu era neapărat frumoasă, dar era specială.
Emana sexualitate prin toţi porii, iar când vorbea te privea fix în ochi, fară să-i
tremure privirea, fără ezitare, îşi susţinea cu înverşunare ideile şi nu ceda de
dragul de a măguli pe cineva. Era specială, şi el şi-a dat seama imediat că vor
face o echipă excepţională. După câteva discuţii de rutină, s-au retras în birou
să se uite la casetele video pe care Luana avea înregistrate spectacole de-ale
ei. Dansa dumnezeieşte, pe scenă se transforma în alt om. Când au terminat
de vizionat, ea a insistat să o lase să le arate live ce poate.
Chiar dacă el şi Alexandru i-au spus că e suficient ce văzuseră pe
casete, ea i-a contrazis.
— Una e pe casetă, alta să vezi cu ochii tăi! Dansul are magia lui, care
trebuie să-i prindă pe cei care privesc. Dansatoarea este un fel de vrăjitoare,
care trebuie să-i facă să revină de fiecare dată să o vadă, trebuie să fie ca un
drog. O să înţelegeţi ce spun abia după ce o să mă vedeţi dansând, eu acolo
sunt alta. Se poate să merg undeva să mă schimb şi între timp să vină cineva
la muzică să pună caseta asta?
— Sigur că da, mergi în birou, i-a spus Alexandru, te poţi schimba
acolo, liniştită. Dar nu poţi să dansezi aşa?
— In blugi? A întrebat ea mirată, de parcă era o crimă. In nici un caz,
cum să dansez în blugi, ce sunt la discotecă?
— OK, cum spui tu, a răspuns Alexandru. Dă-mi caseta, o să stau eu la
muzică pentru că în afară de noi trei nu e nimeni aici.
S-a îndreptat spre geantă şi a scos o casetă şi cheile de maşină. Caseta
i-a întins-o lui, iar cu cheile a ieşit afară de unde a revenit udă până la piele,
cu o sacoşă mare în mână.
În acest timp, Cătălin îşi făcuse o cafea şi rămăsese la masă, asistând
indiferent la pregătirile de show ale fetei, îşi spunea, în sinea sa, că ea sigur
are mare nevoie de acest întâlnire cu Luana job, altfel n-ar insita atât de mult
să demonstreze ce poate, îi trebuie bani şi de aceea vrea să-i impresioneze.
Ceea ce e bine, pentru că se vedea clar pe casete că ştie ce e acela dans de
cabaret, arată relativ bine şi, uşor şlefuită, va arăta şi mai bine. Vrea să
muncească, vrea bani, în concluzie e exact ce le trebuie.
— Fă lumina mai mică şi dă drumul la muzică, s-a auzit dintr-un colţ al
sălii.
Instantaneu, şi-a îndreptat privirea într-acolo. Şi a rămas mut de
uimire! Pe măsură ce ea păşea spre scenă, era şi mai fascinat de apariţie, era
altă femeie. Îşi prinsese părul într-o coadă strânsă fix în vârful capului, purta
ciorapi cu porţjartier, un simulacru de sutien, de fapt nişte curele în jurul
sânilor, din paiete şi atât, un slip la fel de paietat şi un şal din puf negru pe
umeri. În picioare, avea pantofi aurii stiletto, cu vârf ascuţit şi toc extrem de
subţire şi foarte înalt. Alexandru a dat drumul casetei şi a început să curgă o
muzică franţuzească, pe care n-o cunoştea.
Luana s-a dus drept în mijlocul scenei şi s-a rupt de tot, de toate…
Parcă era singură în sală, a dansat cu o pasiune incredibilă, cu mişcări
ireproşabile, calculate, dar naturale.
S-a jucat cu ei aşa cum a vrut, i-a făcut să nu îşi poată dezlipi ochii de
la ea. Ciudat e că nu fizicul ei fără cusur i-a captivat, nu au stat să-i analizeze
sânii, picioarele, fundul, aşa cum făceau de obicei când vedeau o dansatoare
pe scenă. Doar dansul ei i-a vrăjit. Avusese dreptate, era greu să nu îţi do-
reşti s-o mai vezi dansând.
Când a terminat, au aplaudat-o îndelung amândoi. Ea a mulţumit uşor,
înclinând capul şi a plecat în birou, de unde s-a întors cealaltă femeie,
îmbrăcată sport, pragmatică. Le-a spus câţi bani vrea, cam cât o să-i coste
celelalte fete şi au bătut palma. Ea s-a scuzat apoi şi a plecat rapid, motivând
că mai are o întâlnire importantă.
— E foarte tare gagica, a spus Alexandru, imediat ce ea a ieşit.
— Este, ştie foarte bine ce face, e profesionistă, dar ascunde ceva! E
ceva în spatele imaginii ei de dură, n-ai văzut, parcă se refugiază în dans,
parcă aia e o lume paralelă pentru ea, nu ţi-a lăsat senzaţia asta?
— Tu cu ideile tale, cu filosofiile tale despre femei… Toate ascund ceva…
De ce ne interesează pe noi asta? O să facă treabă bună, zic eu. Dacă le faci şi
nişte costume mişto, cumpărăm nişte muzică bună, facem show adevărat, nu?
— Categoric, o să fie cel mai tare cabaret din oraşul ăsta, adică
singurul. Să-i vezi pe toţi cum o să vină aici să o vadă, să vezi tu câte inimi
frânge fata asta, e senzaţională pe scenă.
— Numai să nu o frângă pe a ta, i-a replicat Alexandru râzând.
Povestea Luanei ocupă un loc special în mintea şi inima lui Cătălin Botezatu.
Şi acum îi pare rău că n-a făcut mai mult ca să afle adevărul. Draga de
Luana!
În timp, uşor, uşor, cu tact şi răbdare, a reuşit să dezlege poarta
ferecată a inimii ei. Presimţirile lui se adeveriseră.
Văzuse şi cunoscuse atâtea femei, încât intuia perfect, de cele mai
multe ori, ce e în spatele imaginii pe care ele o afişează. Aşa era şi cu ea, avea
o durere mare în suflet, ceva ce o trăgea de fiecare dată înapoi. Avea o familie
ciudată, o mamă care n-o iubea, dar la care ea fugea cu disperare de fiecare
dată, parcă din dorinţa de a-şi face rău singură. De ceva vreme locuiau
împreună în casa pe care Luana o cumpărase, în speranţa că doar aşa va
reuşi să aibă, măcar la douăzeci şi ceva de ani, o relaţie mamă – fiică, pe care
nu o avuseseră întâlnire cu Luana niciodată. Copilăria ei era pusă sub
semnul certurilor şi scan-dalurilor, neajunsurilor şi lacrimilor. De aceea,
alesese să danseze, era pasiunea ei şi singurul mod prin care se putea
exprima liber şi putea fi adulată de alţii, dacă de la familie nu avea nici o
şansă să primească ceva. A fost prima balerină din România care a avut
„curaj” să danseze topless. Era superbă, era talentată, dar era teribil de
nefericită. In spatele femeii de fier care ţi-o tăia scurt din două vorbe, care
stăpânea orice situaţie, care nu se pierdea cu firea, după care plângeau
bărbaţi puternici, se ascundea o mare tristeţe. Tot timpul şi-a dorit să îşi facă
mama să o iubească şi a murit fără să reuşească asta.
Luana a început într-o zi să se simtă rău, apoi senzaţia asta se repeta
sistematic. Avea ameţeli, cădea din picioare, şi aceste stări de rău parcă
puseseră stăpânire pe ea, nu-i dădeau pace.
La analize, stupoare! A reieşit că suferă de leucemie.
Profund afectaţi de această veste, Cătălin şi Alexandru au luat decizia
să o trimită la o clinică în Italia, unde să îşi facă toate investigaţiile, iar
medicii de acolo să-i preia cazul.
Într-o zi, se aflau la club şi ea a pus capul pe masă ca şi cum ar fi vrut
să se culce acolo, cu ei alături. Cătălin s-a apropiat de ea şi a luat-o de umeri.
— Ce e cu tine, te simţi iar rău i
— Mă pregătesc să mor, a răspuns ea zâmbind de sub părul lung care i
se revărsase pe faţă. Şi tu, Botezatu, o să îmi faci cea mai frumoasă rochie de
înmormântare, că numai costume de cabaret mi-ai făcut, doar n-o să mă
îngropi în chiloţi şi-n ţâţele goale să mor de frig pe acolo…
— Auzi păpuşă, eu nu fac haine pentru morţi, clar? Plus că vreau să te
iau de nevastă. Mai golănesc şi eu un an doi şi după mă însor cu tine, aşa că
fă-te bine că nu vreau să mă însor cu o văicăreaţă, i-a replicat el, încercând să
ducă gluma mai departe.
— Tu, Botezatu, nu te vei însura niciodată, că te iubeşti prea mult pe
tine şi că eşti aşa un golan că nu s-a inventat femeia care să te tină în lesă.
— Ba cu tine m-aş însura, că eşti nebună ca mine, cu tine nu mă
plictisesc. Lasă, că pleci în Italia şi te pun ăia pe picioare că sunt cei mai tari.
Până atunci, mai stai şi tu acasă, mai odihneşte-te, nu mai umbla că nebuna
toată ziua. Trece şi asta, ai să vezi.
A ridicat-o uşor de pe masă şi i-a pus capul pe umărul lui, ea şi-a
ascuns faţa în păr să nu se vadă că plânge, dar el învăţase deja să mimeze că
nu observă când ea se află într-o astfel de stare. O mângâia uşor pe păr, o
săruta pe creştet şi-i şoptea uşor că trec toate, că e doar un moment de
cumpănă în viaţa ei şi atât. Ea plângea continuu, fară să facă zgomot…
A urmat o perioadă în care Luana a stat numai prin spi-tale, a avut
parte de cele mai bune tratamente, dar verdictul a fost că are nevoie de
transplant de măduvă. Era singura ei şansă să se facă bine. Boala era însă
mult prea avansată.
Cu ajutorul unor parteneri de afaceri, au intrat în contact cu o clinică
din America, unde Luana era pe lista de aşteptare pentru transplant, dar
când au mers la ea să-i dea marea veste, să vorbească despre plecare, fata a
refuzat vehement să mai meargă. I-a anunţat că nu mai poate, că vrea să
moară, că mama ei îi spusese că nu are rost să se mai chinuie cu o astfel de
intervenţie, că nu va rezolva nimic. Părea resemnată şi nimic nu a mai
convins-o că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să scape cu viaţă.
Încercările lor de a o întoarce din drum nu păreau însă zadarnice, uneori
spunea că se va mai gândi la asta, alteori refuza să comunice, nu răspundea
la telefon, nu îi primea acasă. În tot acest timp, Luana trăia de fapt un
coşmar, despre care Cătălin avea să afle, mai târziu, de la vecinii ei de bloc.
Certurile cu mama ei erau crunte, întâlnire cu Luana aceasta îi strigă că abia
aşteaptă să moară. Casa în care ele locuiau era a Luanei şi mama ei voia să
pună mâna pe ea…
Cătălin auzise despre raporturile dintre Luana şi mama ei, dar nu îşi
imagina că sunt atât de crâncene.
Odată, la club, la o oră târzie din noapte, când rămăseseră singuri
acolo, cu treabă, au ajuns să golească, din vorbă în vorbă, două sticle de
şampanie…
— Ţie îţi place de mine l-a întrebat ea într-o doară, privindu-1 fix în
ochi.
— Eu te ador, sunt fânul tău numărul unu.
— Numai mama mă urăşte, mă urăşte de mică, să ştii, niciodată nu m-a
iubit, dar nu-mi explic de ce…
— Cum să te urască? Toţi avem divergenţe cu mamele, aşa sunt ele, vor
de la noi totul, să fim perfecţi. Să vezi ce-mi face mie a mea, stau drepţi şi
acum în faţa ei!
— Nu, Botezatu, a mea mă urăşte, zice că sunt cel mai mare blestem
abătut pe capul ei, ca ea din cauza mea şi-a distrus viaţa… Dar zău dacă
înţeleg, că îi dau o grămadă de bani, îi cumpăr cele mai mişto cadouri, încerc
să fiu fată bună, am zis că dacă ajung o dansatoare cunoscută o să fie şi ea
mândră de mine… De unde…? Mă urăşte şi mai tare. Stă cu iubitul ei la mine
în casă, adică, mai mult de atât ce să fac i
— Ei lasă că-i trece, cine ştie ce dracu' are acum, n-o mai băga şi tu în
seamă.
Au fost şi alte discuţii, în care Luana îi spunea mai în glumă, mai în
serios, că s-a bătut cu maică-sa, că vrea s-o dea afară din casă, dar că apoi i
se face milă.
Într-o zi, pe la ora nouă dimineaţa, a fost sunat de mama Luanei, care i-a
spus că fiica ei a murit…
Foarte ciudat! Luana locuia peste stradă de un spital şi a murit acasă.
Mintea lui a fost invadată rapid de sute, zeci, mii de întrebări. De ce nu a dus-
o nimeni la spital, cum de a murit aşa, în casă? Când a întrebat-o pe mama ei
cu cine era Luana acasă când s-a stins, i-a spus că era singură, că ea, mama,
era plecată la o vecină. S-a constatat mai apoi ca decesul survenise la ora
patru dimineaţa. Cam ce fel de vizite făcea femeia asta, unde dracu' să te duci
la ora aia la vecini?
 L-a rugat să aducă o rochie de mireasă şi vină să o ajute să o îmbrace,
„că aşa şi-a dorit, mereu spunea că Botezatu îi va face rochia când moare”.
Răvăşit, cu ochii în lacrimi, s-a dus la Casa de Modă Europa, unde era
director, a luat cea mai frumoasă rochie pe care a găsit-o şi a gonit nebuneşte
până la apartamentul Luanei. I-a deschis mama ei, calmă, fară să spună
nimic, apoi a pornit cu paşi mici pe hol, în faţa lui şi l-a dus până în faţa uşii
de la dormitor, care era închisă. A apăsat pe clanţă şi i-a făcut semn cu capul
să intre. Corpul Luanei era în pat, mirosea a formol, şi el a strâmbat
involuntar din nas.
— Acum au terminat îmbălsămarea, o să deschid un pic geamul să nu
ţi se facă rău de la miros, a spus femeia şi s-a dus către fereastră. Apoi a ieşit
şi a închis uşa după ea.
De cum păşise în casă, de la intrare, simţise că ceva nu e în regulă, că
moartea ei nu survenise din cauza bolii. Realizase că cineva, acolo, voise să
grăbească totul. S-a apropiat încet de prietena lui dragă, de parcă îi era teamă
să nu îi tulbure somnul, a luat-o de mână şi a început să plângă. Lacrimile i
se împreunau în bărbie, îşi spunea tot timpul că a greşit enorm că nu a luat-o
de acolo cu forţa, chiar dacă ea alesese să fugă de el şi de Alexandru în ultima
vreme, chiar şi de de fetele din trupa de balet, şi să stea lângă familia ei,
familie care nu o voia, A început să o mângâie pe faţă, pe păr, să îi sărute
ochii întâlnire cu Luana închişi şi reci, să îi spună cu voce caldă ce dragă i-a
fost şi cât de mult a însemnat pentru el. I-a spus tot ce avea pe suflet, aşa
cum făcea şi atunci când ea era în viaţă. Apoi, a scos din sac rochia de
mireasă şi i-a arătat-o, de parcă aştepta să vadă dacă a trecut testul, dacă e
mulţumită de alegere, S-a gândit să o înveşmânteze el, doar o mai văzuse
dezbrăcată, dar când s-a apropiat de ea să-i scoată de la gât colierul imens,
cu care mama ei o gătise deja, a observat că era vânătă în jurul gâtului. Urma
nefirească fusese mascată tocmai cu ajutorul co-lierului. Era cea de-a doua
constatare ciudată, pentru că, mai devreme, când i-a luat mâna dreaptă şi a
dus-o la buze să i-o sărute, a văzut că avea un deget foarte umflat la
încheietură, probabil rupt. S-a gândit atunci că cei de la îmbălsămare o
brutalizaseră, dar când a văzut urmele de pe gât, a înţeles că era ceva în
neregulă. Brusc, şi-a reamintit poveştile Luanei în care se plângea că s-a
bătut cu mama ei. Dacă şi de data asta avusese loc un conflict şi femeia o
omorâse?
Primul lucru care i-a venit în minte a fost că mama Luanei a grăbit
moartea fetei. Se certau des, ştia de la Luana că de multe ori se îmbrânceau,
se loveau şi îşi strigau vorbe imposibil de reprodus. Poate în noaptea în care
survenise decesul se întâmplase ceva. Din casă lipsea italianul, tatăl ei vitreg,
despre care femeia în cauză îi spusese lui Cătălin, încă de când a intrat în
casă, că e plecat din ţară. Abia după înmormântare, a verificat şi a aflat că era
totuşi prin oraş, nici vorbă de vreo deplasare în străinătate…
 Chiar dacă a simţit durere şi mânie, a încercat să elimine aceste ipoteze
şi să se preocupe ca măcar pe ultimul drum, iubita lui prietenă să meargă aşa
cum se cuvine, înconjurată de oameni dragi, care îi vor demonstra ce mult a
însemnat pentru ei şi îşi vor lua un rămas bun din suflet. Alexandru a venit şi
el la apartament, a rămas la rândul lui o vreme singur cu Luana, a plâns-o,
apoi a plecat în grabă să rezolve cu locul de veci la cimitirul Bellu, şi să pună
la punct toate detaliile înmormântării. Cu bani şi relaţii au reuşit să îi obţină
loc în cel mai frumos cimitir din Bucureşti.
Suspiciunile că mama ei nu e atât de afectată pe cât încerca să pară i s-
au adeverit în noaptea dinaintea înmormântării, când la căpătâiul ei au
vegheat şi au plâns el, Alexandru şi câteva fete din corpul de balet de la
Odobeşti. Mama rămăsese acasă, să se odihnească. A venit abia dimineaţa, la
slujbă. Ce chestie…
El ar fi dat tot timpul din lume înapoi ca să mai petreacă o zi cu Luana,
o zi în care să se contrazică, aşa cum făceau ei mereu, dar să sfârşească prin
a râde şi a se lua în braţe, prin a face glume porcoase unul cu celălalt şi a
mânca din aceeaşi farfurie în bucătăria restaurantului. Pentru o fracţiune de
secundă, s-a gândit să cheme poliţia, să ceară o autopsie, să facă dreptate…
Dar pe Luana n-o mai aducea înapoi, la ce bună toată ne-bunia asta? In
plus, ştia că ea şi-a iubit enorm mama, altfel ar fi dat-o afară din casa ei, sau
ar fi plecat ea însăşi.
Luana a avut o înmormântare fastuoasă. Cortegiul fu-nerar a trecut pe
Calea Moşilor, prin faţa localului în care se simţea cel mai bine, chiar mai bine
ca acasă, şi în faţa căruia îi aşezaseră acum o fotografie în mărime naturală,
ca un ultim omagiu pe care îl aduceau acestei femei. A fost condusă pe
ultimul drum de foarte mulţi oameni, între care mulţi necunoscuţi care
citiseră în presă despre tragedie.
Chiar dacă a trecut ceva timp de când Luana nu mai este, Cătălin se
gândeşte mereu la ea cu drag, la fata frumoasă care îl punea la zid atunci
când se dădea mai şmecher decât era cazul. „Botezatu, oi fi tu vedetă, dar cu
mine nu-ţi lua nasul la purtare!” Parcă o aude şi azi…
Şi cât de mult îi plăcea să danseze! Tare îi e dor de ea, şi se gândeşte ce
nebunii şi ce spectacole ar fi putut face astăzi întâlnire cu Luana împreună.
Uite, Luana era o femeie care merita iubită. Era un caracter puternic înainte
de a fi o femeie frumoasă, era combinaţia perfectă. De ce nu găseşte astăzi o
„Luana” care să-1 domine, de care să se îndrăgostească, de ce are parte în
jurul lui numai de femei superficiale, limitate, ale căror ide-aluri pălesc în faţa
unei poşete scumpe, care visează doar să stea la braţul unui bărbat puternic
şi bogat?
Puţină lume ştie că între Cătălin şi Luana a fost mai mult decât o
prietenie foarte sinceră. S-au iubit o scurtă vreme.
Apoi, viaţa dezordonată a fiecăruia i-a despărţit. Ea nu avea chef de
relaţii stabile, se ştia bolnavă şi nu voia să se lege de cineva mai mult decât e
cazul, ştia că sfârşitul îi era aproape, chiar dacă nu vorbea niciodată despre
asta. Relaţia lor de prietenie a degenerat într-o aventură prelungită într-o
seară, când amândoi s-au ameţit în club şi el s-a oferit să o conducă acasă.
Era ziua unei directoare de la club şi s-au adunat să o ce-lebreze.
Luana a întârziat puţin, iar el stătea la masă şi se întreba ce-o fi cu ea, pentru
că era tot timpul foarte punctuală.
A apărut, în cele din urmă, într -o rochie albastru electric, cu o singură
bretea, cu părul în vânt buclat, şi purtând pantofi negri. Arăta superb. Toată
seara nu şi-a putut lua ochii de la ea, deşi o cunoştea aşa de bine… Era
pentru prima dată când o privea altfel. Luana era în elementul ei, râdea,
glumea, îi dădea coate să-1 facă atent la discuţii… Au rămas amândoi t
printre ultimii invitaţi, au mai băut un pahar, două, trei de şampanie, apoi ea
l-a rugat pe unul dintre chelneri să cheme un taxi.
— Te duc eu, nu mai chema taxi.
— Botezatu, dar ai băut şi tu!
— E, lasă. ca pe mine nu mă opreşte poliţia, şi dacă mă opreşte le spun
că a fost ziua ta, te-ai îmbătat şi nu te puteam lăsa aşa, singură prin oraş pe
mâna oricui, că uite ce frumoasă eşti!
S-au luat de mână, aşa cum făceau de multe ori şi au pornit agale spre
maşină. El i-a deschis portiera şi a poftit-o să urce, ea i-a mulţumit clipind
lasciv din gene, apoi şi-a scos pantofii, i-a aruncat pe bancheta din spate şi s-
a urcat cu picioarele pe scaunul maşinii.
Nici nu putea să conducă, ochii îi zburau la coapsele ei frumoase care
zăceau leneşe lângă el. La un semafor, Luana i-a cerut o ţigară. I-a pus-o între
buze pe ultima din pachet şi i-a zis să-1 lase şi pe el, din când în când, să
tragă câte-un fum. După ce ea a tras cu nădejde din ţigară, i-a întins-o şi lui,
şi s-au „jucat” aşa o vreme, fără să scoată o vorba. Luana fuma cu atâta poftă,
încât ţigara s-a terminat în mai puţin de două minute. Cătălin i-a şi spus, la
un moment dat, glumeţ, că dacă fumează şi filtrul riscă să rămână fără buze.
Parcă invitându-1, fata a împrumutat un aer adolescentin şi-a ţuguiat buzele
şi l-a anunţat:
— Uite, sunt arse deja. Trebuie vindecate…
Cătălin nu s-a mai putut abţine. A tras maşina pe dreapta, s-a aplecat
s-o sărute şi nu s-a mai ridicat preţ de zece minute. Mai departe, lucrurile au
decurs firesc. Au mers în apartamentul lui, Luana i-a cerut un tricou să se
schimbe, a făcut un duş, apoi au desfăcut o şampanie, au fumat şi au văzut
un film vechi. Abia pe la patru dimineaţa au ajuns în pat şi au făcut dragoste,
Niciunuia nu i s-a părut nefiresc ce s-a întâmplat.
Amândoi erau firi libertine, nu se îndrăgosteau lulea aşa de uşor şi nici
nu se jenau când se simţeau atraşi fizic de cineva.
Dimineaţă, el s-a trezit şi a făcut cafea, ea a lenevit mai mult în pat la
televizor, apoi a apărut în cadrul uşii şi l-a urmărit o vreme. Nu-1 mai văzuse
în toiul unor activităţi domestice, şi i întâlnire cu Luana se părea drăguţ să
constate cu câte dragoste îşi ştergea plantele de praf şi le uda cu stropitoarea
şic, de sticlă roşie.
— Botezatu, ce băiat de casă eşti, ai făcut cafea, ai udat florile…
— Să ştii că sunt! Timp nu prea am, dar îmi place, aş vrea să am o casă
cu grădină mare, dar cum eu sunt numai pe drumuri, o să mi-o iau, mai la
bătrâneţe.
Luana a sorbit uşor din ceaşca de cafea.
— E bună, te pricepi… Auzi… noi am cam comis-o astă noapte. Sper că
nu mă legi de pat acum şi mă ceri de nevastă, că nu mă simt pregătită, da?
— Ai vrea tu, ai trecut testul, eşti bună la pat, arăţi senzaţional goală,
dar te mai testez un an, doi şi abia dup-aia te iau de nevastă, i-a replicat el
râzând.
— M-am liniştit! Mai vreau să copilăresc un pic, a replicat fata zâmbind
ştrengăreşte.
După prima noapte petrecută împreună, au mai urmat câteva. Nu se vedeau
regulat, şi nici planificat. Se întâmpla pur şi simplu, venea de la sine. Nimic
nu s-a schimbat între ei, nu au existat manifestări de gelozie, nici dispute
verbale, ca între îndrăgostiţi.
Dar când ea a văzut că apar zile în care Cătălin o sună şi insistă să vină
la el, a început să bată în retragere. Simţea şi ea de ceva vreme că vrea să stea
cât mai mult cu el. Chiar dacă se prefăcea că nu-i pasă, o deranja când îl
sunau tot felul de femei şi el flirta cu ele la telefon.
Se îndrăgostea de el şi asta nu era bine.
Aşa că l-a îndepărtat, l-a lăsat să zburde în voie, el era curtat de atâtea
femei frumoase, era tânăr şi celebru, nu voia să-1 facă să sufere o pierdere
atât de mare. Aşa că s-a arătat nepăsătoare, libertină, şi şi-a trăit drama în
singurătate. Dar l-a păstrat ca prieten. Îşi povesteau totul cu lux de
amănunte, ca doi confidenţi, ţineau enorm unul la celălalt. Poate că pierderea
Luanei a deschis şirul necazurilor care aveau să vină peste el ca un tăvălug.
Faimă, bani, huzur.
Ascensiunea lui şi a lui Alexandru Răducan a fost rapidă. După ce s-au
asociat, au cumpărat ferme întregi pe care le-au populat cu porci şi vite de
rasă, au cumpărat hoteluri şi vile de protocol pe care le-au renovat.
Au atras în afacere parteneri străini şi aduceau finanţări imense din
afara României, ceea ce pentru mulţi era inex-plicabil. Toată lumea se întreba
cum de reuşesc băieţii ăştia doi să facă bani pe bandă rulantă… Au creat mii
de locuri de muncă şi au adus în fermele lor cel mai bun material genetic care
exista în Europa la acea oră. Era incredibil că doi tinerei ajunseseră să aibă
proprietăţi în toată ţara, ferme plus multe milioane de dolari şi mărci în
conturi. Un adevărat imperiu financiar!
În opinia lui Cătălin Botezatu, tot ceea ce li s-a întâmplat a fost foarte
bine orchestrat. Aveau bani, aveau afaceri, dar în ultima vreme refuzau să
cotizeze mai mult decât cotizaseră până atunci la oamenii politici iar
ascensiunea lor rapidă îi făcuse invidioşi pe mulţi şi îi speriase în acelaşi timp.
După ce plătiseră în stânga şi în dreapta biruri imense pentru ca afacerile să
nu le fie obstrucţionate aiurea, acum se cam sat ' turaseră să o facă. În plus,
se simţeau suficient de puternici astfel încât refuzau să mai dea clasica şpagă
românească.
Lucrurile mergeau bine, erau în plină expansiune dar, într-o zi, s-au
trezit cu toate conturile blocate. Ciudat este că banii din bănci nu erau
obţinuţi din ţară, ci în marea lor majoritate erau finanţări din străinătate…
Astfel, au fost nevoiţi să ia bani împrumut de la ţigani interlopi care
dispuneau la acea vreme de sume uriaşe. Aceştia îi puteau „ajuta” repede,
pentru că din cauza banilor blocaţi, în ferme le mureau animalele de foame.
Alexandru şi Cătălin nu voiau ca din cauza unor orgolii prosteşti pe care le
aveau nişte frustraţi, care voiau să le arate că ei fac legea, să piardă tot ce
câştigaseră în ani de muncă.
Problemele lui Cătălin au apărut, teoretic, de la un credit contractat la o
bancă din ţară pentru a construi o vilă la Snagov. Creditul respectiv a fost
garantat cu terenul pe care urma să contruiască, cu o vilă de la Lacul Roşu, o
vilă ce aparţinuse familiei Ceauşescu şi care acum intrase în posesia lor, şi cu
alte bunuri ale companiei. Cu alte cuvinte, creditul pe care îl luase, de
350.000 de dolari, era acoperit de trei, patru ori, dacă nu şi mai mult, pentru
că banca nu i l-ar fi acordat în alte condiţii.
Aproape concomitent, a apărut blocarea conturilor societăţilor
administrate de Alexandru şi Cătălin. Şi, foarte repede, împrumuturile pe care
cei doi, rămaşi fară surse de finanţare, le-au făcut de la mafia ţigănească. În
curând, s-au simţit încolţiţi din toate părţile. Parcă toată această desfăşurare
de forţe menită a-i scoate din rândul marilor jucători din lumea afacerilor
fusese pregătită minuţios, ca la carte.
Au început tot felul de presiuni, iar Alexandru a primit ameninţări grave
de la cei care îi împrumutaseră. S-a speriat şi, Faimă, bani, huzur într-o zi, a
dispărut pur şi simplu, a plecat din ţară într-un loc doar de el ştiut. A fost
probabil îngrozit de ceea ce îi auziseră urechile, pentru că nu era o reacţie
firească, iar el nu era omul care să cedeze atât de uşor.
Ii tot spusese lui Cătălin că vor să-i omoare. Susţinea că cei de la
putere, pe care nu-i mai băgaseră în seamă cu „lo-vele” în ultimul timp, au
făcut o operaţiune concertată prin care le vor lua toată averea, până la ultimul
leu. Alexandru era sigur că nu au cale de scăpare, şi că, dacă nu pleacă, sigur
li se va întâmpla ceva rău.
La început, nu i-a venit să creadă că a Alexandru a fugit şi l-a lăsat
singur în mâinile „prădătorilor”. Insă, atunci când la rândul său a simţit pe
pielea sa ceea ce păţise Alexandru, l-a înţeles.
Imediat după plecarea precipitată a lui Alexandru, a fost implicat într-
un scandal groaznic. Imediat ce au aflat că Răducan a fugit din ţară, ţiganii
de la care împrumutaseră bani ca să cumpere furaje au luat cu asalt tot ce
ştiau că deţin ei. Au devastat ce au apucat şi au fabricat hârtii de mână care
atestau că Răducan gajase proprietăţi şi bunuri în schimbul unor sume
uriaşe de bani… Toate acestea s-au întâmplat sub ochii poliţiei, care nu a
făcut nimic, absolut nimic.
Mult timp, Alexandru Răducan a refuzat să-i spună în ce ţară este, a
refuzat să accepte să se vadă cu el. Copiii lui erau ameninţaţi, la fel şi ceilalţi
membri ai familiei, care rămăseseră în ţară. Cătălin s-a văzut, astfel, în
situaţia în care trebuia să ia decizii în numele asociatului său. Mai târziu,
Alexandru avea să acorde un interviu presei, în care a spus tot ce i s-a
întâmplat. A fost un interviu absolut incendiar, dar care, din păcate, nu a
reuşit să mute Carpaţii din loc, nici măcar să-i detroneze pe corupţii vremii.
Deşi fugit din ţară, Alexandru s-a întors, cu riscul de a fi ucis, special ca să
dea interviul acela, chiar dacă ştia că bătălia e pe jumătate pierdută.
Faptul că Alexandru s-a întors în ţară pentru o singură zi, ca să dea
totul în vileag, demonstrează clar că nu mai avea nimic de pierdut, că era atât
de speriat şi de hăituit încât realiza că se afla într-un pericol imens. Aşadar,
mai bine spunea tot.
Avocatul firmei a hotărât că în acel moment Cătălin să preia o parte din
acţiuni, ca să poată rezolva problemele mari pe care le aveau. Nu i s-a părut
nimic ciudat, el se simţea deja acţionar, chiar dacă nu apărea în actele acelei
societăţi, şi nu voia să pierda afaceri construite greu, cu ani de muncă şi nopţi
nedormite, afaceri care erau în plină dezvoltare. Nu concepea să abandoneze
totul. Aşadar, a acceptat să devină acţionar pentru a salva compania. E
adevărat că jafurile, la propriu, s-au oprit în acel moment. Cei care furaseră
din case, sedii, hoteluri, restaurante, care spuneau că Alexandru luase de la
ei sume imense împrumut, au încetat să mai fure, dar au sărit pe el ca
hienele, să îi ducă la Răducan, despre care nu ştiau unde se află şi de unde
vorbeşte cu presa.
Dar pe Răducan ia-1 de unde nu e. In cele din urmă, a dat de el, l-a
sunat o femeie din partea lui care i-a spus să vină la Istanbul să-1 vadă. De
câteva zile, ţiganii stăteau pe urmele lui Cătălin zi şi noapte, îl urmăreau pas
cu pas în speranţa că aşa vor da de Răducan. Încercaseră să pună mâna şi pe
copiii acestuia, sunau şi ameninţau la telefon că se termină rău dacă
Răducan nu apare să le dea banii. Botezatu făcea cu greu faţă acestei
tensiuni, oricât de curajos şi decis să nu se lase intimidat era. „Creditorii”
deveniseră extrem de faimă, bani, huzur periculoşi, iar el realiza că l-ar putea
ucide în orice moment numai ca să îl sperie pe Alexandru. Într-o seară, i-au
luat urma de cum a aterizat la Aeroportul Otopeni dintr-o deplasare în
străinătate, şi l-au escortat până acasă, unde imediat a sunat telefonul:
„Botezatu, dacă Răducan nu apare să ne dea banii, sau să semneze că ne dă
proprietăţi în schimb, vă mierlim pe amândoi, e clar?” a auzit la capătul
firului.
 A vrut să se ducă la firmă, să vadă care e situaţia acolo, dar a aflat că
ţiganii ocupaseră sediul, terorizau angajaţii şi paznicii care nu le făceau faţă şi
încărcau în maşini mobilier şi obiecte de artă. Atunci, s-a dus la poliţie, dar
poliţia i-a spus că e depăşită, că poate să-i oprească să mai devasteze dar
sincer, nu-i poate opri să-i facă rău, sunt prea porniţi, şi l-a sfătuit„omeneşte”
că e mai bine să plece o vreme din ţară, ca şi asociatul lui, până se vor calma
apele. Şi apoi să revină, eventual cu Răducan.
Fugar în jurul lumii.
Obosit, nedormit, cu capul plin de probleme şi cu toată viaţa întoarsă
pe dos, fără prea mulţi bani li-chizi, a doua zi dimineaţă era pe aeroportul
Otopeni şi se îmbarca spre Istanbul. Trăgea după el un troller mic, în care îşi
pusese haine pentru câteva zile. Asta însemna pantaloni de zi, de seară,
pulovere, cămăşi, sacou, plus cosmeti-cele care cântăreau cel puţin cinci
kilograme. Femeia care îl contactase din partea lui Alexandru îi dăduse o
adresă unde să meargă. S-a aşezat liniştit pe fotoliul din avion şi la scurt timp
a adormit. Era frânt, dar oarecum liniştit! Aşteptase acest semn de la
partenerul lui şi acum, că i-1 dăduse, se simţea mult mai bine. Faţă-n faţă îi
era mult mai uşor săcalmeze, să-1 convingă că fuga nu e o soluţie, mai ales că
i-au rămas în ţară cei doi copii. S-a trezit când stewardesa l-a întrebat
aproape în şoaptă dacă vrea ceai sau cafea. A băut o cafea mare, amară, a mai
cerut una, apoi a aţipit din nou.
Şi s-a trezit la impactul dintre trenul de aterizare şi pistă, care nu a fost
unul tocmai delicat. Aeroportul era foarte aglomerat. Pentru o secundă l-a
căutat pe Alexandru cu privirea prin mulţime, spera că va veni să-1 aştepte
sau măcar va trimite pe cineva cu o pancardă pe care să îşi găsească scris
numele, dar nu era nimeni. Aproape că nu îi venea să creadă, Alexandru era
un tip care ţinea la etichetă, nu îşi lăsa niciodată musafirii de izbelişte, îi
plăcea ca cei cu care intră în contact să fie impresionaţi de gesturile lui, de os-
pitalitatea lui, iar cu Cătălin avea o relaţie specială. A mai poposit vreme de
jumătate de oră prin aeroport, s-a învârtit fără ţintă în stânga şi-n dreapta, a
căscat gura prin câteva magazine mici şi a mai băut o cafea tare. Apoi, s-a
dus ţintă către un taxi, a scos din buzunar bileţelul pe care îşi notase adresa
pe care femeia misterioasă i-o dictase, pe litere, prin telefon, şi a început să
contempleze oraşul pe fereastră.
Istanbulul i s-a părut tot timpul un oraş fascinant, excesiv de
aglomerat, dar plin de viaţă. Taximetristul, un tip solid şi negricios, l-a crezut
britanic şi a început să-i spună într-o engleză nu tocmai rea despre un meci
de fotbal între Manchester şi nu ştiu cine. Plictisit şi fără chef, aşa cum nu
este de obicei, pentru că lui îi place să intre în vorbă cu oamenii, să îi asculte,
să facă glume, i-a spus că e român şi că nu ştie despre ce meci vorbeşte. N-a
scăpat, taximetristul o „rupea” şi un pic pe româneşte: „Cefaci, cum eşti?
Bine, bravo!
 Mergem amândoi!” I-a zâmbit fară chef şi l-a întrebat în ce cartier este
strada pe care trebuia el să ajungă. Era undeva în zona modernă a
Istanbulului, una cu multe clădiri de birouri, dar nici taximetristul nu ştia
exact unde. A ajuns la un hotel mic, modern, din sticlă şi metal, s-a dus ţintă
la recepţie convins că va găsi o cameră rezervată pe numele lui.
Dar surpriză, recepţionerul nu avea aşa ceva. Cătălin a luat o cameră
single şi a urcat plin de nervi la etajul doi al hotelului. A intrat şi a trântit uşa
în urmă cu putere, înjurând printre dinţi. Nu se aştepta la o astfel de primire
şi, pentru prima dată, realiză că Alexandru începe să îl scoată din pe-peni,
dar rău de tot. Şi-a aruncat bagajele pe jos, s-a repezit la minbarul din
cameră şi a dat pe gât o sticluţă de whisky.
Apoi şi-a aruncat hainele de pe el pe jos şi s-a dus sub duş.
Voia să-şi spele toată furia care se adunase în el, aşa că a popsit sub
jetul fierbinte preţ de douăzeci de minute, apoi a ieşit şi s-a aşezat în pat
privind cu coada ochiului spre telefonul fix de pe noptieră. „Cred că mă va
suna, se gândeşte că sunt obosit şi nervos şi mă lasă să mă odihnesc, apoi, fie
vine peste mine aici, fie mă sună să ieşim la cină. Să vezi ce-i fac eu
tâmpitului ăstuia, face scenarii cu mine ce dracu, fuge ca un idiot de parcă
fuga rezolvă ceva şi mă lăsa pe mine pradă, să spăl eu toate rufele împuţite, să
mă cert eu cu toţi idioţii”, gândea el, furios. A stat în pat două ore, butonând
telecomanda dar telefonul nu a sunat. Se făcuse deja târziu şi nu mâncase
nimic toată ziua aşa că a pus mâna pe receptor şi a chemat la room service o
friptură de vită şi un pahar de vin alb. Şi-a savurat cina singur, în linişte, a
„rumegat” îndelung fiecare înghiţitură, a sorbit încet fiecare gură de vin, în
ideea că aşa îşi va umple timpul. După cină, a chemat ospătarul să îi strângă
masa şi a cerut o felie de tort de fragi şi o cafea tare, fără zahăr. Şi-a aprins o
ţigară parfumată şi a tras adânc în piept. Cafeaua era extraordinară, prima
gură parcă i-a trezit toate simţurile, i-a mai dat poftă de viaţă şi optimism.
„Cred că a păţit ceva în drum spre mine, o fi avut accident, i s-o fi făcut rău,
ceva s-a întâmplat că nu îmi făcea el una ca asta, să mă cheme aici şi să nu
vină. Dacă îmi spunea unde dracu' să mă duc după el, unde stă, m-aşfi dus…
Ce l-ofi apucat secretomania asta?”
Şi-ar fi dorit să iasă în oraş să hoinărească puţin, dar îi era teamă să se
desprindă de cameră, de telefonul fix.,. Dacă venea Alexandru şi nu dădea de
el? S-a dus repede până în holul hotelului, şi-a luat câteva ziare şi reviste şi s-
a băgat în pat. A adormit greu, mult după miezul nopţii, cu mii şi mii de
întrebări în minte. S-a trezit pe la zece, chiaun şi cu o durere de cap infernală,
a răscolit în geantă după un Tylenol, l-a înghiţit cu apă rece şi s-a aruncat din
nou în pat.
A pus mâna pe telefon şi a sunat la recepţie să întrebă dacă în cursul
nopţii îl căutase cineva sau îi lăsase vreun bilet.
Nimeni! L-a rugat să verifice la recepţionerul care fusese în tura de
noapte, poate a plecat în grabă şi a uitat să lase me-sajul, poate îl sunase în
cameră iar el a dormit profund şi n-a auzit telefonul. Recepţionerul a revenit
în circa o oră cu veşti la fel de proaste. Nimeni nu întrebase de el şi nici nu
lăsase vreun mesaj la recepţie în cursul nopţii. Un nou val de revoltă l-a
cuprins. I se părea că cineva i-a făcut o farsă, una dintre cele mai proaste
posibile, într-un moment în care chiar nu avea nici un chef de aşa ceva. Apoi
se contrazicea singur în minte şi începea la rândul lui să facă scenarii. Dacă
Răducan chiar a păţit ceva, dacă ţiganii au pus pe cineva săomoare, aşa cum
zicea el, dacă îl ţin închis undeva până pun mâna pe toate proprietăţile?
Era deja a doua zi în Istanbul, S-a dus în faţa ferestrei şi a privit
îndelung strada, în speranţa că va zări vreo figură cunoscută. Nici măcar nu
stătea în zona veche a oraşului, în Sultanahmet, măcar acolo se putea bucura
de spectacolul străzii, de pitorescul vechiului oraş, de priveliştea minunată
către Bosfor. Aici chiar nu avea ce face.
În jurul prânzului, în timp ce, resemnat, se uita la un film de acţiune şi
fuma o ţigară, a sunat telefonul. După primul zbârnâit s-a aruncat pur şi
simplu asupra aparatului. La ca-pătul firului era aceeaşi femeie care îl
chemase la Istanbul.
Aceasta i-a spus calm:
— Îmi pare rău pentru acest inconvenient, o să primeşti un bilet în
cursul serii cu detaliile pe care le aştepţi
— Auzi doamnă, voi vă bateţi joc de mine? Ce e cu scena-riile astea de
căcat, sunteţi nebuni de-a binelea?
— Îmi pare sincer rău, eu nu am nici o vină, sunt doar un mesager,
atâta tot, a încercat femeia să se scuze. Vei primi veşti diseară.
De când vorbeşte el cu Alexandru prin mesageri? Ce naiba, femeia asta
nu mai e în toate minţile? Şi-a apostrofat interlocutoarea:
— Cine-l omoară dacă pune mâna şi dă un telefon? Spune-i că eu m-am
săturat de filmele care rulează în capul lui! E tot ce a apucat să zică şi nici
măcar nu avea garanţia că l-a auzit cineva. La capătul firului nu mai era
nimeni.
Măcar avea certitudinea că se va vedea totuşi cu Alexandru şi asta l-a
liniştit. A ieşit pe străzi să tragă aer în piept. Era abia ora două şi a reţinut că
în cursul serii va veni cineva saia, sau să-i aducă un bilet cu adresa lui
Răducan. A hoinărit de nebun, s-a uitat la clădiri, la oameni, a cumpărat
fructe şi le-a mâncat pe stradă, a intrat într-un restaurant şi a mâncat singur,
pierdut, plin de gânduri, dar calm. Seara, Istanbulul e splendid, mai ales
pentru cei ce se plimbă pe malul Bosforului şi privesc către localurile puternic
luminate, la turcii tuciurii care împing cărucioare cu porumb fiert în zona de
prome-nadă, la iahturile şi vaporaşele pe care oamenii petrec zgomotos. Parcă
era un pic mai liniştit odinioară… Oraşul ăsta îi era tare drag, îl cunoştea atât
de bine, era printre oraşele lui favorite din Europa. Chiar dacă imediat după
ce a pus receptorul în furcă era agitat şi neros, scurta plimbare prin Istanbul
l-a calmat. Avea convingerea că în sfârşit vă ajunge la asociatul lui, îl va
convinge pe acesta să se întoarcă în ţară, iar împreună îşi vor rezolva
problemele. Viaţa lui va intra astfel pe un făgaş normal, va putea din nou să
călătorească în voie şi să se minuneze de frumuseţile acestei lumi.
În jur de ora şase a revenit la hotel, a întrebat din nou la recepţie dacă
există vreun mesaj pentru el şi a primit acelaşi răspuns negativ, aşa că urcat
în cameră şi a cerut o cafea. La ora opt, a fost anunţat că cineva i-a lăsat un
plic la recepţie.
A cerut să-i fie adus şi aproape l-a smuls din mâna celui care urcase la
el. A împins usa cu piciorul şi a rupt repede plicul.
Înăuntru era un bilet de avion cu destinaţia New York şi câteva rânduri
scrise pe un bileţel: „Ne vedem la New York. Ai fost urmărit şi nu putem risca
să ne întâlnim aici. Te aştept la hotel Hudson.”
Dracu' se duce la New York după el! Asta e tâmpit, şi-a propus să-1
fugărească pe tot mapamondul! Mâine se urcă în avion şi pleacă la Bucureşti.
Dacă e cretin nu are decât să fugă prin lume…
A doua zi, stătea cuminte în aeroport şi aştepta să se facă check in-ul
pentru New York. Era ultima şansă pe care i-o dădea lui Răducan. Nu mai
avea nici foarte mulţi bani la el, se gândea că dacă i se întâmplă ca la Istanbul
nu are nici cu ce să se întoarcă în ţară. Biletul era doar dus. Îşi spunea însă
că nu are cum să-i facă una ca asta, că sigur a avut probleme dacă l-a ţinut în
Istanbul degeaba două zile. Zborul a fost, deşi cu o escală, obositor şi extrem
de lung. Pasagerii erau gălăgioşi, iar el nu mai avea chef să se uite la filme şi
nici să lege prietenii sau să converseze. S-a făcut mai tot timpul că doarme
sau a răsfoit„captivat” de zeci de ori, o revistă Vogue.
Când a ajuns la New York era 9.00 seara. Nu avea bagaj de cală, iar
formalităţile au decurs repede. Mai fusese de câteva ori în America, aşa că nu
a trezit suspiciuni. A ieşit rapid din aeroport, s-a urcat într-un taxi şi a cerut
să fie dus la Hotel Hudson. De data asta, călătoria de la aeroport spre hotel a
fost anevoioasă. Aglomeraţie mare, hotel poziţionat destul de central, oră de
vârf… A durat o oră şi ceva până la destinaţie. Era frânt, nu se putea
acomoda cu diferenţa de fus orar şi îi era foame, deşi îl durea stomacul de
vreo câteva ceasuri. Exista o cameră rezervată pe numele lui, dar s-a minunat
când recepţionerul l-a întrebat cât rămâne. Cum adică? Păi nu era rezervată
exact pe perioada cât trebuia să stea, de unde să ştie el cât rămâne?
— Păi pe cât timp a fost făcută rezervarea? A întrebat el.
— Doar o noapte! I-a replicat, calm, recepţionerul.
— O să vă spun mâine dimineaţă exact cât rămân, acum chiar nu ştiu.
— Nici o problemă, aveţi camera 1025, o seară bună!
— La fel! Thanks!
Stătea la etajul zece şi avea o privelişte năucitoare, oraşul era luminat
atât de frumos, forfota de pe străzi se vedea minusculă, parcă era un muşuroi
de furnici. Iubea oraşul ăsta, era atât de viu, şi-ar fi dorit să trăiască aici, se
regăsea perfect în stilul de viaţă new-yorkez. Vreme de câteva minute a zăbovit
fascinat în faţa ferestrei. Era pentru a nu ştiu câta oară în acest oraş şi era la
fel de încântat de ceea ce vede, precum prima dată. S-a trezit din visare
repede. Şi-a adus aminte că privea străzile de pe fereastra unui hotel în care
nu-1 aştepta nimeni, fară să ştie concret la ce oră are întâlnire cu Alexandru
şi unde.
A sunat la recepţie şi a întrebat, ca şi data trecută, dacă există vreun
mesaj pentru el. Răspunsul a fost, fireşte, negativ. Toate erau complicate în
viaţa lui de la o vreme. Nici nu voia să se gândească că va trăi ce a trăit la
Istanbul, că va sta iar prizonier în camera de hotel, păzind un telefon care
întârzie să sune, cu puţini bani în buzunar, pe care se şi temea să-i cheltuie.
Cu aceste gânduri s-a luptat trei ore.
Trecuse deja de miezul nopţii, când era absolut convins că nimeni nu-1
va căuta. Deja se resemnase, se învinovăţea pe el însuşi că i-a mai dat o şansă
„unui nebun”. Era singura scuză pe care i-o putea găsi lui Alexandru, numai
un nebun putea să îi facă aşa ceva. Era clar că o luase razna de tot şi că el,
Botezatu, nu mai are alături de cine să poarte războaie.
S-a trezit dimineaţă şi a coborât în restaurant să ia micul dejun, i-a
spus recepţionerului că mai rămâne o zi, timp în care trebuia să găsească o
soluţie şi să facă rost de nişte bani pentru biletul de avion, că de hotel avea.
Convingerea că s-a păcălit din nou nu-1 părăsea nici o secundă. Se gândea ce
oră e în România şi pe cine să sune să roage să-i trimită nişte bani, în timp ce
muşca dintr-un croissant cu ciocolată şi sorbea din cafea.
Nici n-a simţit când un ospătar s-a apropiat de masa lui, i-a spus că a
fost căutat la telefonul de la recepţie şi că cel care a sunat i-a transmis că va
reveni într-o oră şi îl roagă să aştepte în cameră apelul, Şi-a terminat rapid
micul dejun şi a fugit în cameră, de teamă să nu cumva să rateze convorbirea.
Nu mai făcea faţa acestui stres, era debusolat şi se simţea umilit că
ajunsese într-o astfel de situaţie.
Deodată, telefonul a sunat şi la capătul firului a auzit vocea aceleiaşi
femei. A crezut că îi explodează creierul de furie.
— Bună Cătălin, te sun din partea lui Alexandru. Eu am misiunea
ingrată de a te anunţa că iar trebuie să schimbăm locul de întâlnire…
De data aceasta, n-a mai apucat să termine ce avea de spus şi să-i
închidă telefonul în nas, pentru că a„atacat-o” în timp ce vorbea:
— Păsărică, dacă ai senzaţia că jucam amândoi în filme cu proşti, te
cam înşeli. Să-i spui dumneata tâmpitului ăluia, că dacă nu vine să se vadă
cu mine, eu mă întorc în România.
Nu mai am nervi, şi nu am nici bani, şi m-am săturat de sce-nariile lui
până peste cap.
La celalat capăt al firului se lăsase linişte. A auzit un oftat prelung, apoi
vocea caldă, liniştită, a interlocutoarei necunoscute.
— Ascultă-mă puţin cu atenţie, nu a vrut nimeni să-şi bată joc de tine,
tot ce şi-a dorit el a fost să te ducă cât mai departe de ţară, pentru că ştie că
cineva a comandat că voi doi să fiţi omorâţi. Asta a vrut, nimic mai mult!
Acum, că ţi-au pierdut urma şi eşti în afara oricărui pericol, puteţi să vă
vedeţi ca să vă rezolvaţi problemele. Habar n-ai ce ţi se putea întâmpla dacă el
nu te scotea de acolo,.
— Eu n-am de gând să fug toată viaţa, asta e o aberaţie, şi dacă e să-mi
ia cineva gâtul n-are decât, ce să fac, să fug prin lume de nebun toată viaţa i t
— Nu, Cătălin, hai să ne vedem în Danemarca la prietenii voştri şi să
staţi de vorbă. Iţi fac biletul de avion şi ţi-1 trimit.
Ai încredere că ce ţi s-a întâmplat a fost spre binele tău…
Şi i-a închis, lăsându-1 din nou cu vorbele în aer.
A doua zi dimineaţă, i-a venit biletul de avion şi la amiază a decolat,
pentru a treia oară în doar o săptămână, dar de data aceasta spre
Danemarca. Acum măcar ştia cu certitudine că va da de cineva cunoscut,
pentru că mergea să stea la Klaus Kristofersson, unul dintre asociaţii lor din
afacerea cu fermele de porci, cel care le dăduse materialul genetic cu care le
populaseră. Avea mari speranţe că omul ăsta ştie mai mult, că îl va lumina, că
îl va ajuta să înţeleagă această situaţie în care era pus, deşi nu-1 plăcuse
niciodată şi avusese ani la rând mari rezerve în privinţa lui.
Klaus era un tip închis, sobru, care te mânca din priviri, zâmbea rar şi
în permanenţă avea nemulţumiri, genul care vrea să ştie cât mai mult despre
oricine, în timp ce despre el nu vorbea niciodată. Nu i-a plăcut că Alexandru îl
luase ca partener şi pe el, nu îi inspira încredere şi, deşi mereu se baza pe
flerul lui atunci când îşi exprima părerea despre cineva, atunci nu şi-1
ascultase. Dar uite că s-a înşelat! Dacă s-a refugiat în casa lui, înseamnă că
omul ăsta înseamnă ceva pentru el.
Când a ajuns pe aeroportul din Copenhaga, era dimineaţă, o dimineaţă
frumoasă, însorită. In aeroport îl aştepta un bărbat înalt, cu o mustaţă
roşcovană, care purta o pancardă pe care scria mare: „Cătălin Botezatu”.
Captivi în Danemarca.
S-a urcat într-un Mercedes mare, negru, s-a instalat confortabil în
spate, şi-a lăsat capul pe spătar şi a închis ochii. Se simţea groaznic de slăbit,
îi vâjâia capul, îl dureau ochii, oboseala şi stresul îşi spuneau cuvântul. Uşor
jenat faţă de şofer, că îl ignoră cu desăvârşire, a deschis ochii decis să-i spună
că nu se simte tocmai OK, dar când a văzut că acesta se uită fix în faţă şi
conduce ca un robot, i-a închis la loc. Nu ştia unde locuieşte acest asociat al
lor. Niciodată nu se întâlniseră la el acasă, ci numai în oraş, de cele mai multe
ori în România şi o singură dată în Danemarca.
Din când în când, se uita printre gene. Şi-a dat seama că se îndreptau
undeva spre periferia oraşului, probabil la câţiva kilometri de Copenhaga,
unde alegeau să locuiască danezii cu stare, unde se găseau cele mai frumoase
cartiere rezidenţiale. La un moment dat, au oprit în faţa unei porţi mari,
metalice, care lăsa să se întrevadă prin grilaj o alee lungă, în capătul căreia se
vedea o vilă cu un singur nivel, nu foarte mare, dar totuşi impunătoare prin
stilul arhitectonic.
Acasă, a găsit-o pe soţia danezului, o femeie aparent amabilă care l-a
întâmpinat la uşă, deloc zâmbitoare, ci mai degrabă posomorâtă şi
preocupată, dar care se vedea clar că se străduia să fie o gazdă bună, în ciuda
faptului că nu avea chef de musafiri. Înaltă pentru o femeie, slabă şi cu sâni
mari, cu faţa palidă şi pielea uşor străvezie, aducea destul de bine cu Nicole
Kidman, mai ales că avea părul roşcat şi cârlionţat, prins într-o coadă lejeră la
ceafă.
În faţa lui s-a deschis un living mare, împărţit în două încăperi, decorat
clasic, cu canapele masive din piele verde-nchis, draperii bogate de brocart în
ton cu canapelele, tivite cu franjuri aurii. Pe peretele din dreapta trona o
pendulă imensă, ale cărei bătăi era convins că pot fi auzite din orice colţ al
casei. În prima încăpere a livingului, se găseau o bibliotecă stil, două fotolii
din lemn masiv, şi o comodă pe care erau un televizor cu ecran mare, o
combină muzicală şi un videocasetofon. In casă părea că nu e nimeni în afară
de femeie. Era linişte totală. Femeia l-a condus la etaj, unde erau mai multe
camere, toate cu uşile închise, şi a deschis una dintre ele, spunându-i în
engleză că e camera lui, dacă vrea să se odihnească. Dacă nu, îl aşteaptă jos
cu o cafea şi ceva de băut. Şi-a aruncat doar geanta şi a coborât imediat cu
ea.
Când a ajuns la parter, acolo era Klaus, soţul ei. Nu şi-a imaginat de
unde apăruse aşa brusc. Lipsea însă Alexandru, ceea ce l-a enervat teribil. A
făcut o criză, aşa cum nu obişnuia să facă, de fapt, într-o casă străină.
— Unde e idiotul ăla? Să nu-mi spui că nu e nici la tine…
Şi că m-a trimis pe mine aici degeaba…
— Cătălin, linişteşte-te, i-a spus danezul calm, privindupe sub ochelarii
lui de tocilar cu rame de aur. O să vină şi el!
— Aud asta de prea multă vreme şi să ştii că eu îmi bag picioarele,
mâine mă duc în ţară chiar dacă se întâmplă ceva rău! Nu mai stau o secundă
pe drumuri pentru el!
— Mâine ajunge din Italia, nu te impacienta, vine special pentru tine.
— Dacă mâine nu e aici jur că plec la amiază, jur, uită-te la mine că nu
îmi arde de glume!
— Vine, vine… Vrei să bei ceva?
— Nu, vreau să mă duc să mă culc.
A dormit neîntors până a doua zi. Când s-a trezit, într-adevăr Alexandru
Răducan îşi făcuse apariţia şi stătea la taclale cu danezul pe terasa casei.
Când l-a văzut, a simţit că îi curge sângele prin vene din ce în ce mai repede,
apoi că i s-a oprit brusc.
— In sfârşit! A fost tot ce a putut să-i zică.
S-a gândit că toată furia, toată revolta şi tot amarul şi le va revărsa
când vor rămâne doar ei doi, şi nu de faţă cu femeia care îi primise în casa ei,
care deja era supărată, şi categoric nu avea chef de scandalul lor. Ea se
străduia din răsputeri să fie amabilă. Danezul, la rândul lui, s-a scuzat că
trebuie să ajungă la birou.
— Nu a fost vina mea, eu am făcut exact ce trebuia, a replicat el în timp
ce îşi lega şiretul la unul dintre pantofi. II enerva teribil că nu se uită în ochii
lui, că parcă îi ocoleşte privirea.
Apoi, Klaus i-a lăsat singuri.
Imediat ce femeia a plecat la bucătărie să le aducă ceva de băut,
Alexandru i-a spus:
— Habar nu ai tu în ce rahat am intrat amândoi, cât de tare vor toţi să
ne fure tot ce am făcut, bani, proprietăţi, ferme, hoteluri. Toţi sunt mână-n
mână, poliţie, politicieni, justiţie!
Am informaţii clare că ne vor pielea-n băţ, că pentru ei cel mai uşor e să
dispărem fară urmă. Au vrut să ne omoare şi încă mai vor. De ce crezi că te-
am plimbat eu? De nebun?
Ca să te scap de ei! Tot timpul cineva era pe urmele tale, tot timpul!
Greu te-au pierdut din ochi…
Captivi în Danemarca
— Bine, dar tu ai în ţară familia şi cei doi copii… N-ai minte?
Dacă cineva vrea să se răzbune pe tine, îţi ia copiii, chiar nu realizezi că
nu e o soluţie să fugi? Tu ştii că au luat un paznic de la firmă să-i ducă unde
sunt ascunşi ăia mici? Noroc că ăla a fost deştept, nu s-a pierdut cu firea, i-a
dus pe o altă străduţă de vile, unde avem noi casa aia, şi s-a făcut că nu
recunoaşte imobilul, că e noapte. Asta nu înseamnă că nu va „sifona” cineva
unde sunt. Nu realizezi?
— Măcar o vreme e bine ca noi să stăm departe. Am avut grijă şi de
copii, sunt acolo dar sunt bine, nu ştie nimeni unde stau. Uite ce am eu în
minte…
Apoi au discutat preţ de două ore, timp în care femeia a intrat, le-a lăsat
cafelele şi două pahare cu coniac pe masă şi s-a făcut nevăzută.
Seara, a ajuns şi soţul ei, care i-a salutat rece, le-a spus că e mort de
oboseală şi că a avusese o zi cumplită. Apoi l-a privit în ochi pe Cătălin şi i-a
spus, calm, că va merge el în România să rezolve toate problemele pe care le
are compania, că doar lucrează cu ei de atâţia ani şi că are toate armele cu
care trebuie să lupte. Are totul, mai puţin o împuternicire din partea lor ca să
îi reprezinte, în aşa fel încât totul să fie legal.
În momentul acela, intuiţia lui a tresărit puternic. Klaus nu era „curat”!
Avea, cu siguranţă, intenţii pe care ei nu le ştiau. In mod sigur, acestea erau
legate tot de banii lor.
Putea să bage mâna-n în foc că îi chemase în Danemarca tocmai pentru
a-i ţine sub control cât timp el merge în România şi trece totul pe numele lui!
Voia doar să aibă ambii acţionari în mână, adică tot imperiul financiar, aşa
devastat cum era, şi la care râvneau toţi, la el acasă. Imediat după această
scurtă discuţie, danezul s-a dus la etaj, sub pretextul că vrea să doarmă, şi le-
a spus că se revăd dimineaţă la cafea. Apoi, vor pleca împreună la ambasada
României să semneze procura.
Rămaşi singuri, Cătălin şi Alexandru au întors problema pe toate feţele.
— Eu cred că ăsta e la fel de pervers. Probabil vrea să cumpere de la noi
pe nimic ce a mai rămas, că mai e destul…
Sigur e ceva ciudat cu el. Nu ne-a chemat aici să ne ajute, doar
speculează momentul, îţi spun, şi eu nu-i vând nimic, să fie clar, a spus
îngrijorat Botezatu.
— Şi eu sunt sceptic, dar nu avem ce face, avem nevoie de ajutorul
cuiva influent, trebuie să încercăm să avem încredere în el, vedem noi, poate
ne asociem, facem într-un fel.
Nu e bine să intri în panică şi să gândeşti la cald.
Întotdeauna, totul se sfârşeşte cu o greşeală, de cele mai multe ori
capitală. Cătălin ştia asta şi ar fi vrut să-1 întoarcă pe Alexandru de pe
drumul fară ieşire pe care-o apucase.
— E cea mai proastă manevră pe care o facem, jur, hai să ne cărăm de-
aici, nu e în regulă cu ăsta. Am fugit să scăpăm de ăia din ţară şi îi dăm
ăstuia totul pe tavă?
— Nu-i dăm nimic, doar o procură ca să fim la curent cu ceea ce se
întâmplă în România, atât.
— Îi dăm pe dracu, ăsta nu vrea doar procură… Bine, mergem pe mâna
ta, dar să nu zici că nu ţi-am spus. Asta vrea să ne „facă”!
N-a putut să doarmă toată noaptea. De vină era şi fusul orar. Venise din
America totuşi şi era încă bulversat, chiar dacă stătuse acolo doar două zile.
La şapte era treaz şi a decis să se îmbrace repede şi să coboare. Dacă ceilalţi
dormeau, măcar se putea uita la televizor în living, pentru că în cameră nu
avea aşa ceva.
Casa era cufundată în beznă, toate draperiile erau trase, de parcă
cineva de acolo avea probleme grave dacă vedea lumină, Cu grijă, ca să nu
trezească pe cineva, a păşit uşor pe scări, Mare i-a fost uimirea când i-a găsit
jos pe cei doi soţi, Captivi în Danemarca discutând aprins în limba lor
complicată. S-au oprit brusc când l-au văzut pe scări, de parcă era vorbitor de
dansk şi înţelegea ce spun ei. Femeia era agitată. Purta o rochie bej de mătase
şi balerini albi. Era foarte frumos îmbrăcată, iar rochia uşor cambrată lăsa să
se întrevadă o siluetă zveltă, plăcută privirii. O mai văzuse de câteva ori în
compania danezului, în România, dar şi atunci fusese rezervată, tăcută.
Fără să-1 privească, i-a spus „bună dimineaţa” în engleză şi s-a dus la
bucătărie de unde a revenit cu o ceaşcă de cafea.
S-a uitat fix în ochii lui când i-a întins-o. Pentru un moment, Cătălin a
avut senzaţia că vrea să-i spună ceva şi nu ştie cum s-o facă, aşa că s-a
mărginit la a-i zâmbi. Soţul ei l-a rugat să meargă să-1 trezească pe
Alexandru, motivând că aveau ceva de mers până la locul de întâlnire, aşa că
s-au conformat. Şi-au băut rapid cafelele şi s-au urcat în acelaşi Mercedes
negru care venise să-1 ia de la aeroport, condus de acelaşi şofer lipsit de
expresie. „Ne vedem acolo. Drum bun”, le-a urat gazda, după ce le-a spus că
el vine cu maşina lui, că mai are de făcut o oprire.
La ambasadă, lucrurile au mers repede, I-au făcut danezului o procură
prin care putea să gestioneze afacerea o perioadă, apoi i-au spus că ei pleacă
în Italia, unde au nişte amici, că mai stau o vreme acolo şi se întorc în ţară
când se liniştesc apele.
— Unde să plecaţi? Vă adăpostesc eu, am o vilă superbă la mare, care
stă goală. O să vă placă acolo, e un orăşel mic şi cochet, casa e chiar pe malul
mării… Ce rost are… Rămâneţi aici, eu plec diseară în România şi mă întorc
în câteva zile cu veşti la voi, e mai bine aşa. Serios…, a spus danezul.
Klaus s-a scuzat apoi pentru câteva minute şi s-a îndreptat către un
magazin de tabac. Au rămas în faţa ambasadei, singuri.
— Nici gând! Eu mă duc la gară, iau trenul şi plec, a ripostat vehement
Cătălin.
— De ce, măi, Cătăline, mai bine rămânem aici să vedem ce face ăsta,
să aflăm veştile de acasă. Mai stăm aici o vreme şi după aia plecăm.
— Să vezi tu dacă n-o păţim! Uită-te la mine, e mai şmecher decât crezi
tu. Ne-o luăm, Alexandre, de ne sar capacele! Ai să vezi…
— Hai mă, mai lasă şi tu suspiciunile, stăm câteva zile şi dup-aia
plecăm, promit. Dacă ceva ne pute, orice, dacă simţim că ne dă în gât, plecăm
imediat, promit.
Danezul tocmai revenea cu ţigările în mână şi s-a bucurat la vestea că
au decis să rămână, să fie oaspeţii lui.
— O să vă ducă şoferul, eu mă duc acasă, fac bagajul şi am plecat în
România, că nu e vreme de pierdut!
Klaus i-a salutat, cu un zâmbet în colţul gurii, şi dus a fost.
După un drum destul de lung, de câteva ceasuri, pe o autostradă, au
ajuns la 40 de kilometri de Odense, la Marea Nordului, unde danezul avea o
casă pe malul mării, destul de izolată. Mai întâi, au trecut prin oraş, unde
şoferul a coborât la un magazin alimentar şi a ieşit cu două sacoşe pline, cu
pâine, cafea, câteva cutii de bere şi conserve de peşte. De asemenea, prin
plasticul transparent se zăreau nişte meze-luri şi alte câteva alimente. Le-a
aşezat cu grijă în portbagaj şi a pornit mai departe. Orăşelul ăsta, care părea
destul de mic, avea un turn imens şi o catedrală foarte frumoasă, străduţe
cochete, extrem de curate, şi multe magazine mici, de familie: brutării,
magazine de fructe şi legume, de stofe, cu vitrine cu perdeluţe care completau
pitorescul zonei. S-a gândit că n-ar fi rău să rămână aici măcar o zi, două.
Deşi părea un orăşel cam pustiu, voia să se plimbe un pic, să cumpere câteva
suveniruri pentru cei de acasă. Până la locul despre care călăuza lor le
spusese că este una dintre casele de vacanţă ale „şefului” au mai mers ceva.
Au intrat apoi pe un drum de ţară, cu destul de multe curbe, şi în cele din
urmă s-au oprit în faţa unei case care nu era împrejmuită, o casă mare şi
tristă care se uita, posacă, spre mare.
Imediat ce au ajuns, şoferul i-a lăsat în faţa uşii şi a demarat în trombă,
fără ca măcar să-şi ia la revedere. „Ce om ciudat”, a zis Cătălin cu voce tare.
Nu era însă singurul ciudat pe care aveau să-1 întâlnească aici. Casa era
construită din lemn, lemn care din cauza soarelui se decolorase şi bătea într-
un gri spălăcit. Era destul de masivă, avea ferestre duble cu geamuri striate,
şi era situată exact pe malul mării, pe o movilă care părea a fi ceea ce mai
rămăsese dintr-un deal. Era frumoasă ca arhitectură, era pătrăţoasă şi avea
acoperişul de culoarea ciocolatei, foarte înalt şi ţuguiat, ca mai toate din zonă.
Undeva, în mijlocul lui, se afla un turnuleţ rotund, unde probabil era o
încăpere mică în care puteai savura cafeaua privind marea. Numai că stăpânii
cam uitaseră de ea, era destul de neîngrijită şi se vedea asta după buruienile
crescute în voie pe aleea ce ducea spre intrare. Rondurile din piatră mare de
rău care, odată, avuseseră flori, aveau acum doar o urmă de gazon, pe alocuri
uscat. In faţa casei se afla o terasă mare, cu pardoseală din piatră măruntă,
unde zăcea un balansoar, decolorat şi el, alături de o masă pe care erau nişte
cutii de bere, ce păreau golite de curând. Ii plăcea locul ăsta, şi-ar fi dorit să
aibă ocazia să-şi pună amprenta pe el, să vopsească lemnul exterior al casei
în alb, şi marginile ferestrelor în albastru-verzui, aşa cum e marea, să pună
gardenii în rondurile de piatră, şi nişte tufe de iasomie sălbatică, nişte perdele
albe de jur împrejurul terasei. Parcă şi le şi imagina seara cum se legănau în
bătaia vântului, o masă din zambilă de apă şi câteva fotolii confortabile cu
perne albe…
— Ce casă superbă! Poţi să faci multe din ea cu puţină fan-tezie! S-a
trezit gândind cu voce tare. Mi se pare casa ideală în care să te retragi pe la 55
– 60 de ani, nu crezi? Totuşi, aici, probabil, e frig iarna şi bate un vânt
cumplit. Dacă mă gândesc mai bine, eu aş vrea să mă retrag undeva la
căldură, pe o insulă. Mi-ar plăcea, de exemplu, să am insula mea, cu
bungalow-urile mele, cu restaurantul meu. Să fie şi afacere, dar şi loc de
petrecut cu prietenii, să fie cea mai luxoasă insulă de pe mapamond. Răducan
era însă îngrijorat. Mult mai îngrijorat decât fusese cu numai câteva ceasuri
în urmă. Înţelesese că situaţia lor nu era din cale-afară de bună.
— Ţara arde şi baba se piaptănă! Eram la un pas să avem toate astea,
chiar şi insula, dar acum tare mi-e că vom ieşi şifonaţi din rahatul ăsta. Dacă
nu ne deblochează ăştia conturile, să vezi ce mâncăm untură cu pâine ca-n
vârf de munte, dacă o s-o avem şi pe aia.
— Din câte avem, ceva tot ne rămâne… într-adevăr, nici mie nu-mi place
că ăsta ne-a adus la malul mării, între tufe şi arini, să facă afaceri cu noi!
— Poate se fereşte de nevastă-sa, n-ai văzut că nu vorbeşte mai nimic în
prezenţa ei?
 — Mie femeia aia mi se pare foarte interesantă, dar în acelaşi timp am
avut senzaţia, cât am stat acolo, că tot voia să-mi spună ceva şi nu-şi găsea
cuvintele, sau nu găsea momentul prielnic, prea se uita într-un fel la mine…
— Poate te plăcea, Bote, cine ştie… Că pe tine nu e muiere să nu te
placă.
— E, da, nu era asta, ştiu cum se uită o femeie la mine când mă place şi
când se uită în alt scop. Şi asta nu mă plăcea…
Nu au apucat să bată în uşă sau să încerce clanţa, că brusc a apărut,
în cadrul uşii, un bărbat înalt, cu o faţă aspră şi cu barba tunsă scurt, care
purta un tricou roşu destul de strâns pe corp încât să se întrevadă nişte braţe
musculoase, bine lucrate.
I-a poftit ferm înăuntru, iar apoi a încuiat uşa în urma lor.
Încăperea era un living mare şi demodat, cu mobile ce fuseseră
frumoase cândva, dar acum erau ponosite, demonstrând că această casă nu
fusese locuită ceva vreme. Erau acolo o masă mare cu opt scaune, cu
picioarele sculptate, îmbrăcate în pluş înflorat, dar decolorat de vreme, o
bibliotecă imensă, ticsită cu cărţi, dosare şi hârtii prăfuite, două fotolii şi o
canapea de stofa grena, prăfuite şi ele şi descusute pe alocuri. La masă
stăteau trei bărbaţi, la fel de mătăhăloşi precum primul, cu fizio-nomii
ciudate, care parcă erau luptători de gherilă. Aceştia nici măcar nu i-au privit.
Vorbeau între ei încet, şi îşi arătau unul altuia un ziar, pe care-1 plimbau din
mână în mână.
Prima matahală i-a poftit să ia loc pe fotolii, apoi s-a aşezat în faţa lor
pe un scaun şi, într-o engleză execrabilă, le-a spus că o vreme vor locui
împreună, că o să vină Klaus să-i ia de acolo când se întoarce din România, şi
că „trebuie să fie cuminţi, ca să nu păţească nimic”.
S-au uitat unul la altul, şocaţi. Atunci, cei de la masă s-au ridicat, doi
dintre ei l-au luat pe el şi l-au închis într-o cameră de la parter iar ceilalţi doi
au făcut acelaşi lucru cu Alexandru.
Nu i-au bruscat, nici nu le-au făcut rău, probabil că aveau ordin doar
să îi supravegheze strict. Mai în glumă, mai în serios, le-au povestit că ei fac
parte dintr-o grupare nazistă.
La nici jumătate de oră după ce i-au izolat unul de celălalt, au ieşit
afară şi au bătut scânduri în toate ferestrele, de parcă era o casă părăsită, iar
pe seară le-au venit „întăriri” încă trei musculoşi cu cefe late şi priviri
încrâncenate.
Ştia el că nu-i a bună… Regreta amarnic că îl ascultase pe Alexandru,
care nu era acum decât un individ laş care ar fi făcut orice ca să-şi scape
pielea. Orice, adică şi-ar fi sacrificat familia, prietenii, asociaţii, agoniseala.
Cătălin a „primit” o cameră cu tavan înalt, asimetric, ca de mansardă,
care avea un pat din fier în mijloc şi două noptiere mici, din acelaşi familie cu
patul, o toaletă cu oglinda îm-puşcată de vreme, dar şi extrem de prăfuită, un
scrin cu mai multe sertare iar în mijloc un covor ţesut probabil manual, ale
cărui culori erau doar o frumoasă amintire. Camera nu avea baie proprie şi
chiar se întreba dacă or fi încuiat uşa după el sau îl lasă să iasă ori de câte ori
are chef. Din lipsă de activitate, dar şi în căutarea unor informaţii care să-1
facă să înţeleagă mai bine în ce situaţie se află, a deschis primul sertar al
scrinului, în care erau o mulţime de lucruri. S-a apucat să scotocească. Erau
câteva poze, în rame mici, de sticlă, cu oameni pe care nu avea de unde să-i
cunoască, dar cărora le-a studiat cu atenţie trăsăturile ca să găsească o
asemănare cu danezul. Nu a găsit. Mai erau câteva truse cu raportoare, rigle,
şi creioane, probabil ale cuiva care studiase arhitectura, a mai găsit o cutie cu
scrisori vechi, îngălbenite de vreme, a căror hârtie se subţiase, dar care din
păcate erau scrise în aceeaşi limbă total necunoscută lui, nasturi, un ac de
siguranţă şi trei cărţi, un jurnal de călătorie al unei femei, judecând după
poze, şi două romane ale unor autori de care nu auzise. Cotrobăiala îl
prinsese până peste cap. Mai avea două sertare de explorat, atunci când cel
care părea şeful grupului, uriaşul care le deschisese uşa, l-a interupt din
activitate. Când a auzit paşi, a închis rapid sertarul şi a rămas în picioare în
mijlocul camerei, aşteptând calm vizitatorul care, de cum a intrat, a umplut
încăperea de miros de transpiraţie.
Acoperirea ferestrelor probabil că îl extenuase, era ud fleaşcă pe tricou
şi avea palmele murdare. S-a uitat fix la el, apoi i-a cerut într-o engleză
stricată paşaportul. Instinctiv, a dus mâna la buzunarul din spate al jeanşilor,
dar nu avea nimic acolo. Apoi şi-a căutat cu privirea prin încăpere borseta cu
acte, dar nu era, şi şi-a amintit că o pusese pe măsuţa din living pentru că îl
incomodase când se aşezase. Aşadar, i-a explicat asta namilei, cât a putut el
de rar, ca să priceapă.
Când s-a revăzut cu Alexandru în living, nu s-a putut abţine:
— Ai văzut ce ai făcut, tu cu ideile tale, ţi-am zis că ăsta nu e curat…
Uite unde am ajuns!
— Ai dreptate! Lasă că se întoarce şi vedem noi cum facem, poate i-a
pus pe ăştia să ne păzească în cazul în care năvălesc ţiganii peste noi.
— Tu eşti chiar idiot, ăsta tocmai mi-a confiscat paşaportul. Nu ai
minte-n cap! a tăcut chitic. Se vedea că e foarte amărât.
Cătălin nu ştia ce naiba se întâmplase cu acest om, despre care toţi
ştiau că era un tip foarte inteligent, care-şi construise afacerile cu fler şi
intuiţie, care muncea mai abitir decât un salahor atunci când era nevoie…
Mintea lui era brici, sau cel puţin aşa credea el, Cătălin. Ştia exact ce cere
piaţa şi în ce să investească, ştia să cumpere pe nimic şi să vândă pe
milioane, făcea din orice afacere ruinată una de succes. Marele lui păcat era
doar că nu se pricepea la oameni!
A doua zi dimineaţă, Cătălin a coborât în living, unde erau adunaţi cei
patru „paznici” Tot timpul îi găseau în living, unde se uitau pătrunşi la filme
de război, la producţii cu crime în serie şi râdeau în hohote, grobian. Aveau
zeci de astfel de filme pe casete, o adevărată colecţie. Alexandru era şi el acolo,
făcea cafea pentru toată lumea, ceea ce l-a scos din minţi din nou.
— Nu pot să cred că le faci şi cafea ăstora! Eu nu te mai recunosc, ce
dracu' e cu tine?
— Ce să fac, nu puteam să fac doar pentru noi… Eu mă duc afară să
mă plimb, o iau pe jos până în orăşel să iau aer, hai şi tu cu mine.
— Glumeşti, nu?
— Nu, de ce să glumesc?
— Îţi dai seama că nu ne lasă ăştia nici în curte…
— Pe naiba, eu vreau să îmi beau cafeaua afară, la aer. Ce să-mi facă?
Şi-a luat ceaşca în mână şi s-a îndreptat spre uşă, cu paşi normali, fară
să i se pară că încalcă vreo regulă. În momentul în care a apăsat pe clanţă,
aceasta a scârţâit, iar unul dintre paznici a sărit ca ars, urlând.
— Opreşte-te, că te împuşc! S-a îndreptat spre el şi i-a pus un pistol la
tâmplă.
Imediat, Alexandru a făcut cale întoarsă, fară să verse cafeaua fierbinte.
Alb la faţă, dar calm, s-a îndreptat spre bucătărie şi s-a aşezat jos pe un
scaun.
— Dacă tu crezi că noi glumim, că stăm aici cu voi că să nu va plictisiţi
singuri, te înşeli. Nu ai voie afară, e clar? Nu ai voie decât în casa asta! Şi
acum mişcă-te sus, să nu-ţi mai văd mutra.
Cătălin rămăsese în picioare, încruntat, şi tremura la rându-i. Nu ştia
dacă de frică sau de furie. Alexandru s-a temut ca nu cumva prietenul şi
asociatul său să facă o scenă, să izbucnească nervos şi astfel să atragă asupra
lor răzbu-narea gealaţilor scandinavi.
— Cătălin, stai cuminte, i-a spus Alexandru cu privirea în pământ. era
un om bun. Dealtfel, bunătatea îl adusese aici. Muncea şi dădea biruri,
convins că aşa este firesc, fără să se opună, îşi adesea împărţea roadele
muncii sale lui cu oameni care nu făceau nimic. Uneori, îi părea rău că nu e
mai dur, mai tranşant. Toată viaţa lui încercase să se aibă bine cu toată
lumea, să nu supere pe nimeni. Chiar dacă ajunsese la un nivel social la care
putea foarte uşor să îşi impună punctul de vedere, mereu era conciliant,
mereu lăsa de la el.
De dragul lui, de mila lui, nu a ripostat nici măcar verbal, iar altfel era
greu de crezut că putea s-o facă. Alexandru s-a ridicat de pe scaun şi a pornit
pe scări spre camera sa.
Două săptămâni au convieţuit cu matahalele. Ii scoteau din când în
când în living, când aveau ei chef, le dădeau mâncare, ba chiar îi lăsau să
gătească, şi mâncau cu ei la masă, ei mai plecau câte doi, reveneau şi plecau
alţi doi, şi tot aşa.
Zilele treceau una după alta, era groaznic de plictisitor, casa aia
scârţâia din toate încheieturile. Nu făceau duş, pentru că nu aveau apă. Era o
casă de vară care avea un bazin în curte, iar acesta trebuia umplut cu apă ca
să se poate folosi duşul. Acum, era gol-goluţ. Aşadar nu se puteau spăla decât
pe dinţi, cu apă de băut din sticle. Pentru cei patru paznici, care puţeau a
transpiraţie şi a tutun, lipsa apei nu părea să fie însă o problemă.
Nici măcar la televizor nu se puteau uita, pentru că era unul singur, jos,
şi ăla acaparat de indivizii pasionaţi de filme.
Într-una din zile, când se aflau în living cu toţii, şi-a făcut apariţia Julia,
soţia danezului Klaus. Femeia, despre care li s-a spus ulterior că în prima
parte a captivităţii lor fusese plecată în Rusia, ţara ei de origine, aflase de la
şofer ce se întâmplă şi venise să se convingă dacă e adevărat. Ei arătau
deplorabil. Pentru că nu aveau apă nu se bărbieriseră de zile-ntregi, iar în
casă mirosea, ca de obicei, groaznic. S-a aşezat calmă pe canapea, după ce i-a
salutat, apoi a pus mâna pe telefon şi şi-a sunat soţul, pe care l-a apostrofat
pentru că se purtase aşa cu ei. El a rugat-o să nu se amestece, că el îi
protejează şi îi păzeşte de mafia din România, că nu le vrea răul. Pe un ton
autoritar, Julia i-a spus că îi ia acasă la ei, că nu poate accepta să-i lase să
trăiască în mizeria aia.
Au plecat cu acelaşi şofer sinistru până la Copenhaga, acasă la danez,
fară să aibă totuşi convingerea că acesta îi va lăsa, în sfârşit, în pace. Şi Julia
se temea de el, nu putea să îi lase liberi, iar Alexandru, în naivitatea lui, încă
îi mai găsea lui Klaus circumstanţe atenuante. Spunea că poate că a fost bine
că i-a închis acolo sub pază, că probabil avea el informaţii că li se va întâmpla
ceva şi doar aşa îi putea proteja.
Cătălin nu mai avea replică, aşa că l-a ignorat cu desăvârşire. Decisese
să speculeze relaţia cu Julia şi aşa să scape de acolo. După cele câteva
ceasuri de rulat pe autostrada dintre Odense şi capitală, s-au oprit direct la
biroul danezului ca să-1 aştepte. În câteva ore, acesta sosea din România.
Era o zi senină şi caldă de toamnă, cerul era albastru şi plin de nori
pufoşi. Cătălin s-a aşezat la una dintre ferestrele încăperii, un fel de sală de
aşteptare decorată cochet, cu canapele mari şi măsuţe pline cu reviste, în care
venise rapid şi şoferul fără expresie, şi a studiat puţin împrejurimile.
Sediul fimei se afla pe o străduţă liniştită, ale cărei trotuare erau
mărginite de arţari bătrâni. Pe stânga şi pe dreapta erau case vechi, cochete,
cu curţi frumos amenajate, iar în fata ca-selor – numai maşini scumpe.
Trecătorii erau extrem de puţini, doar din când în când, îşi făcea apariţia câte
un bătrânel ferchezuit. Era o oră fără trafic intens, dar probabil că pe strada
aceasta niciodată nu e îmbulzeală.
A tresărit. În încăpere a intrat Julia, însoţită de cei patru paznici din
casa de la mare. Cătălin o studia din priviri şi simţea că e momentul să spună
ceva, să facă ceva, că nu poate să lase să-i scape această ocazie, era unica lor
şansă să plece de acolo. Nu-i venea însă în minte cum s-o abordeze, ca să-i
spună ca să nu dea greş. Arăta impecabil, purta, ca de fiecare dată, haine
clasice, de data aceasta un compleu gri impecabil, cu taior strâns pe talie şi
fusta până la genunchi, pantofi bleumarin din piele întoarsă decupaţi la vârf
şi o cămaşă bleu de mătase. Purta verighetă, deasupra ei un inel mare cu
diamant, o avere cu alte cuvinte, iar pe umăr o poşetă mică, Prada, cu mâner
scurt. S-au aşezat toţi la masa de consiliu din colţ. Chiar dacă Alexandru şi
Cătălin nu înţelegeau ce spunea, femeia părea că deţine controlul asupra
băieţilor musculoşi, care evitau să o privească în ochi. Era un pic stân-jenită
de situaţie pentru că, la rândul ei, evita să se uită în zona în care stăteau
„captivii”. In cele din urmă, femeia şi-a aprins o ţigară şi a schimbat
tonalitatea vocii. Le vorbea calm şi îi privea fix, iar ei, cei patru zdrahoni,
păreau îmblânziţi, dresaţi de cuvintele ei. Cătălin a aşteptat răbdător ca ea să-
şi termine discursul, pentru că cei patru interveneau foarte rar în discuţie,
apoi s-a ridicat şi s-a dus în spatele ei, moment în care zdrahonii s-au ridicat
brusc în picioare căutând să o protejeze. El nu avea însă gânduri rele, iar
Julia şi-a dat seama şi le-a făcut semn să se aşeze.
— Iartă-mă dacă te-am speriat, dar vreau să îmi acorzi cinci minute,
vreau să vorbesc cu tine pentru că nu ştiu dacă o să mai am ocazia asta.
— Te ascult, a spus ea evitând în continuare să-1 privească în ochi. Nu
a putut să nu observe un uşor tremur al mâinii ei pe ţigară, tremur nervos pe
care l-a considerat rapid ca fiind în avantajul lui.
— Nu ştiu dacă tu cunoşti situaţia noastră, noi am venit la soţul tău
crezând că împreună putem ieşi din impas, dar uite că am ajuns să stăm
închişi ca nişte periculoşi într-o vilă pe malul mării. Nu avem intenţia de a
supăra pe cineva, avem destui duşmani în ţară ca să mai avem nevoie de alţii
şi aici. Nu ştiu de ce el are atitudinea asta. De ce nu vrea să rezolvăm
civilizat? Noi l-am lăsat să reprezinte afacerea noastră. De ce nu ne lasă să
plecăm?
Cătălin căuta în continuare să-i întâlnească privirile. Simţea că dacă
reuşeşte asta, o domină şi întoarce discuţia în favoarea sa. Julia era însă
abilă, îi răspundea făcându-şi de lucru cu ţigara.
— Eu nu am ştiut până azi ce se întâmplă. Am făcut scandal la telefon,
pentru că totuşi, aţi avut o colaborare bună şi cu toţii am câştigat bani mulţi
din asta. Dar parcă e nebun, mi-e şi mie greu să îl mai temperez, să-1 opresc
din goana asta nebună de a face bani cu orice preţ. El nu vrea să piardă
afacerea asta din mână.
— Păi acum o are. De ce ne mai ţine aici?
— Aş vrea să vă pot ajuta cumva, de aceea am şi venit să mă sigur că
sunteţi bine. A zis că nu v-a făcut nimic, doar v-a ţinut aici.
Nu voia să pară vulnerabilă. Era evident că relaţia dintre ea şi soţul ei
era mai mult decât tensionată. Cătălin s-a întrebat, pentru o secundă, dacă
nu cumva danezul o şi bătea, în ciuda tăriei de caracter pe care o afişa, părea
destul de speriată. Şi-a mai aprins o ţigară, apoi i-a oferit şi lui una, în timp
ce se ridica de pe scaun şi păşea uşor spre uşă.
— Îmi pare rău că aţi fost puşi în situaţia asta, e şi vina voastră că nu
aţi ştiut să vă gestionaţi relaţiile cu partenerii.
 Dar e drept, de multe ori unii oameni par ceea ce nu sunt.
Mare lucru nu am cum să fac pentru voi…, a spus Julia, dând de
înţeles că discuţia este încheiată,
Soţul ei şi-a făcut apariţia în încăpere. Julia a plecat aproape
instantaneu, împreună cu secretara. Cele două femei aveau să revină după o
oră.
După plecarea Juliei, Cătălin şi Alexandru n-au apucat să rostească un
cuvânt, că între danez şi angajaţii lui, paznicii, a izbucnit un scandal colosal.
Ţipete, ameninţări, gesturi războinice, toate s-au succedat rapid preţ de-un
ceas. După toate probabilităţile, matahalele transpirate revendicau o sumă
mare de bani. Fie nu-i plătise, fie altele erau combinaţiile lor, cei doi români
asistau la disputa verbală şi nu ştiau ce să creadă. In cele din urmă, după un
schimb de replici acide, dar mai calme, danezul l-a luat de braţ pe şeful
bandei şi a ieşit cu el afară.
— Julia de ce se ceartă oamenii ăştia? A întrebat-o curios Cătălin pe
femeia care tocmai revenise.
N-a apucat ea să-i răspundă, ci unul dintre băieţi, care vorbea binişor
engleza.
— Are să ne dea bani, mulţi bani, şi nu ne-a dat nimic.
— Cât de mulţi? A întrebat Cătălin zâmbind şi încercând să destindă un
pic atmosfera, ca să obţină cât mai multe informaţii.
— Cam un milion de mărci. Ce zici, e mult? I-a replicat musculosul la
fel de glumeţ.
— Mamma mia, atât de mult valorăm noi? A prins glas Alexandru, care
de câteva ore amuţise, de parcă îşi pierduse graiul. Nici în casă, nici în
maşină nu reuşise să lege două vorbe. Era tăcut şi absent.
— Păi pactul era să vă facem un dormitor la subsol în spatele casei
după ce şeful rezolva treaba în ţară la voi. Dar văd că se-ntinde gluma. Acum
a intervenit şi Julia şi noi nu ne mai băgăm în povestea asta. Gata!
S-a lăsat tăcerea. Adică băieţii ăştia cu mecle de ucigaşi chiar erau
ucigaşi şi pe deasupra unii supăraţi că nu fuseseră lăsaţi să-şi facă treaba! In
sfârşit, de data asta a înţeles şi Alexandru!
Nu era deloc bine, dar măcar obţinuseră o informaţie ' * t importantă.
Mătăhăloşii nu mai erau dispuşi să efectueze operaţiunea pentru care
fuseseră tocmiţi, pentru că interve-nise Julia, pentru că situaţia se
complicase şi, indiferent ce le făcuse sau spusese aceasta în scurta vizită pe
malul mării, îi făcuse să renunţe.
— Mulţumesc Julia, i-a spus Cătălin, cu o voce scăzută, prinzând-o
uşor de mână, gest despre care ştia că impresi-onează orice femeie. Îţi
mulţumesc din suflet pentru tot şi sper să vină o zi în care şi eu să pot face
ceva bun pentru tine.
Ea şi-a retras uşor mâna, n-a spus nimic, s-a ridicat de pe scaun şi a
ieşit din încăpere. În urma sa a rămas aroma puternică a parfumului de
calitate. Era evident că nu-i place să fie vulnerabilă în faţa lor, că încearcă să-
şi ascundă cum poate ea mai bine sentimentele, neliniştile, tristeţile. Dar
simţea că o câştigase de partea lui, că indiferent ce avea în minte soţul ei, ea
le va fi un aliat, asta doar dacă nu o scotea Klaus din decor.
După o vreme, cei doi soţi au revenit împreună, parcă ceva mai calmi,
cu privirile mai senine, detensionaţi.
— Hai să mergem la noi acasă, să stăm de vorbă în linişte, că sunt
epuizat, a spus danezul calm. Trebuie iar să plec mâine în România, am venit
val-vârtej din cauza Juliei, s-a panicat că nu ştiu ce vreau eu să vă fac… Eu
doar vă ajut să ieşiţi din impas, ea nu înţelege asta.
— OK, i-a replicat Alexandru, noi tot timpul am vrut să vorbim calm,
deschis, să găsim o soluţie favorabilă tuturor, tu ai fost cel care a împins
lucrurile aiurea. Nu era nevoie să recurgi la astfel de acţiuni, doar ne cunoşti
de atâta vreme…
— Eu recurg la ce am eu chef, i-a tăiat-o danezul scurt.
Până una, alta sunteţi la mâna mea, da? Nu mai am chef de discuţii în
seara asta, m-am săturat de ele, eu o să decid cum rezolv problema. Haideţi la
maşină, a strigat şi a dat cu putere uşa de perete.
— E nebun, jur, omul e nebun, nu-mi vine să cred ce reacţii are, am
rămas fără replică, i-a şoptit Alexandru lui Cătălin, palid la faţă şi din nou
îngrozit că nu a scăpat de acest coşmar.
Nici el nu ştia ce să mai zică, ce să mai creadă… Când l-au cunoscut pe
danez în România, prin intermediul unei amice stabilită în Italia, părea un tip
boem… Le povestea că provine dintr-o familie cu tradiţii, mai precis că face
parte dintr-una dintre cele mai vechi familii din Europa. Le-a mai spus că
deţine una dintre cele mai puternice companii de construcţii din Europa, cea
care a construit pe vremuri Golden Gate din San Francisco, Opera din
Sydney, Transsiberianul, docurile lon-doneze, care se află pe locul patru pe
continent ca putere. Era colecţionar şi iubitor de artă, făcea donaţii, purta
ochelari cu rame de aur şi un inel vechi pe mână, despre care spunea că s-a
transmis din generaţie în generaţie.
Deşi lui Cătălin i s-a părut uşor mitoman, pe Alexandru l-a dat pur şi
simplu pe spate.
Julia păşea alături de ei tăcută, dar liniştită. Pe chipul ei agre-abil, cu
trăsături ferme, se putea vedea că gândeşte. Avea ea ceva în minte, clocea un
plan şi Cătălin simţea asta, iar simţurile lui legate de femei rar dădeau greş.
Avea un aliat puternic, femeia asta părea că vrea să-i plătească nişte poliţe
soţului ei, iar ei erau ocazia perfectă. Când au ieşit din clădire, Klaus o
aştepta în maşina lui, la volan, şi a deschis uşa făcându-i semn Juliei să urce.
Ea a ezitat un moment, apoi s-a urcat în dreapta şi i-a spus lui Alexandru că
imediat îi va lua şi pe ei şoferul. Acesta şi-a făcut apariţia instantaneu, cu
aceeaşi maşină neagră.
 — Ce crezi că are ăsta în minte? A întrebat Alexandru panicat, imediat
ce şi-au ocupat locurile pe bancheta din spate, dar de această dată fără
paznici.
— Habar n-am, deja lucrurile s-au complicat, prea multă lume ştie de
venirea noastră la el, astăzi ne-au văzut angajaţii firmei, nu ne mai poate lua
gâtul pur şi simplu, a ratat ocazia. Eu zic că mai e ceva de semnat, că ce am
semnat noi nu e suficient, iar după aia ne dă drumul. Nu ştiu cum putem
contesta noi asta în România, dar sunt convins că este o cale dacă depunem
mărturie că am fost constrânşi, „ ameninţaţi, că nu am fi cesionat niciodată
într-o ţară străină părţile noastre.,. Nu e aşa simplu cum crede el şi cred că şi-
a dat seama, dar n-o să se lase. E în cârdăşie cu cineva din ţară, sunt sigur,
nu face asta de capul lui, de nebun.
— Bine, e şi miza mare, ce-i drept. Să-ţi cadă aşa o pleaşcă în mână, e
ceva… Mamă, şi câţi bani a făcut ăsta cu noi de-a lungul anilor., „ Incredibil,
cum sunt oamenii! Dacă cineva îmi spunea că o să ajung să fiu sechestrat de
acest om, ziceam că e nebun… Ai zis tu că e ciudat, eu am crezut că na, spirit
nordic, mai rece, mai calculat, dar în nici un caz borfaş şi asasin… Nu părea
deloc genul.
— Crezi că şoferul acesta ne duce chiar la ei acasă, sau mai avem de
văzut câteva case?
— Habar nu am, aşa pare, dar cine ştie când virează aiurea…
Au ajuns într-adevăr la locuinţa danezului, unde, de cum au intrat au
făcut cunoştinţă cu alte două namile, vărul şi nepotul lui Klaus, viitorii lor
paznici, care aveau să-i supravegheze cât timp stăteau acolo, ca să nu
facă„prostii” Au primit aceleaşi camere în care stătuseră iniţial, numai că
acum, fiecare avea câte un „coleg” Cum au ajuns, Julia a ieşit pe terasă să fu-
meze iar Cătălin a urmat-o la scurt timp, i-a cerut o ţigară şi s-a aşezat pe un
balansoar de lemn. Nu a putut să vorbească nimic cu ea pentru că cei doi
blonzi au apărut imediat în zonă.
Dar erau civilizaţi, oameni oarecum paşnici.
— O să luăm cina imediat. E ok dacă vi-o aduce în cameră? L-a întrebat
ea, cu voce stinsă.
— Da, merci! Mie, unuia, oricum nu mi-e foame.
— Trebuie să mănânci ceva, trebuie! Şi s-a uitat fix în ochii lui, în timp
ce se îndrepta spre bucătărie.
Apoi, timp de două zile de la sosirea în casă, pe Julia nu au mai văzut-
o. Au întrebat menajera, care nu prea pricepea în prima fază ce vor de la ea,
întrucât nu ştia o boabă de engleză, aşa cum nu ştiau nici cei doi paznici. In
cele din urmă a înţeles întrebarea şi le-a făcut semn că are treabă, e plecată.
Menajera venea seara târziu, când ei erau deja în camerele lor, cu
companie, şi pleca dimineaţa, devreme. Menajera era cea care le punea masa
pe terasa unde mâncau cu vărul şi nepotul care sporovăiau întruna între ei,
fără să-i bage în seamă, sau jucau şah. La un moment dat, au cerut şi ei să
participe la joc, dar au fost respinşi, le-au dat o altă tablă, ca să joace
amândoi. Cu alte cuvinte, să nu amestece lucrurile, să nu creadă că ar putea
să se împrietenească!
In timp ce Alexandru şi Cătălin se îndeletniceau cu aceste chestiuni absolut
banale, Klaus Kristofersson îşi desăvârşea opera de preluare totală a afacerii
din ţară. Imediat după in-stalarea lor în casă, Klaus îi anunţase că pleacă în
România şi că speră ca ăsta e ultimul drum după acte. Ei nu aveau de unde
să ştie că, imediat ce a ajuns în ţară, în timp ce pe ei îi ţinea în captivitate,
magnatul danez a pus definitiv mâna pe afacerea lor şi a organizat repede o
conferinţă de presă, în care a simţit nevoia să explice totul, din postura de
proaspăt patron al imperiului financiar. Fireşte, Klaus nu s-a referit nici
măcar o clipă la încurcăturile în care Alexandru şi Cătălin ajunseseră să fie
implicaţi. Şi asta pentru că toate neregulile de la societăţile comerciale, toate
creditele neachi-tate independent de voinţa celor doi, toate datoriile, debi-tele,
au fost lăsate însă în cârca acestora.
Iar în timp ce danezul îşi atinsese deja scopul în România, făcuse pact
cu diavolul şi profitase din plin de tot ceea ce ştia de la Alexandru, ei erau în
continuare prizonieri în casa lui. Şi asta în ciuda faptului că el declara sus şi
tare, în presa din România, că nu mai ştie nimic de Răducan de luni de zile.
Ştia chiar foarte bine. Doar îl sechestrase, ca să-i împiedice orice mişcare.
Nu făceau altceva decât să joace şah şi să se uite la filme sau să citească tot
ce le cădea în mână.
Cătălin stătea pe terasă şi răsfoia o revistă de modă mai veche, găsită
prin sufragerie. Ochii îi zburau însă departe de paginile revistei, era pierdut în
gânduri, aşa cum i se în-tâmpla adesea. De ceva timp, se simţea ca un
prizonier de lux, dat fiind că avea un pic de libertate, mânca bine, nu era
încătuşat şi nici bătut.
Când eşti la închisoare ştii şi că va veni o zi în care vei putea pleca. Aici,
viaţa lui parcă se oprise în loc, nu i se în-tâmpla nimic nou. Danezul ăsta era
nebun, parcă se obişnuise cu prezenţa lor acolo şi părea că nu are nici un
gând să îi lase să plece. In fiecare seară îşi făcea în gând planuri de fugă. Era
greu, căci nu stătea în aceeaşi cameră cu Alexandru şi nu aveau cum să fugă
împreună, iar el nu l-ar fi lăsat acolo.
În plus seara după ora 23 activau alarma, care ar fi făcut un zgomot
infernal dacă deschidea orice geam sau uşă. Poate însă că ar fi trebuit să se
străduiască mai mult…
Uneori, se gândea cu groază că şi dacă le-ar da drumul, i-ar fi puţin
teamă să se întoarcă acasă. Nu mai ştia nimic din ce se întâmplă acolo,
nimeni nu-i pusese la curent cu evenimentele din România, nu aveau acces la
ziare, la pos-turi româneşti de televiziune sau radio.
Cine ştie… probabil că îl caută şi poliţia. Adică, mai mult ca sigur îl
caută, pentru audieri în dosarele în care e implicat.
 Bani nu avea, iar ai lui nu puteau să-1 ajute. Dacă s-ar întoarce,
Captivi în Danemarca autorităţile sigur l-ar înhăţa încă de la aeroport şi l-ar
băga direct la închisoare ca să-i închidă gura, să nu apuce să vorbească în
presă. Sau poate l-ar lăsa în pace, că tot a pierdut tot ce era de pierdut, cine
ştie… Cert este că Alexandru reuşise să-i strecoare în suflet teama că
Bucureştiul nu mai era oraşul în care el era rege, şi îi şi argumentase acest
raţionament. Acum, din contră, pentru ei era o junglă în care ajunseseră o
pradă pe care toţi voiau s-o sfâşie.
Julia îşi făcuse discret apariţia pe terasă, stătea în balansoar şi fuma,
cu un pahar de coniac în mână. Era îmbrăcată în blugi şi avea o cămaşă albă,
cu revere late, scoasă neglijent din pantalon şi descheiată mai mult decât era
cazul, astfel încât lăsa să se întrevadă dantela cupelor unui sutien lila.
Şi-a întors mai întâi doar privirea spre ea, apoi s-a întors cu totul şi i-a
spus încet, că numai ea să-1 audă
— Bună seara…
— Ce faci? L-a întrebat ea. Deşi întrebarea e considerată şi în
Danemarca o formulă de politeţe, ea nu a dorit să răspundă neapărat
salutului, ci voia să afle, pur şi simplu, un răspuns.
— Eu? Citesc revistele tale şi mă gândesc cu nostalgie că eram şi eu
cândva un băiat cu pretenţii de creator de modă, i-a răspuns râzând forţat.
— Hai lângă mine, vreau să mă sfătuieşti cu ce să mă îmbrac la o
petrecere simandicoasă la care o să mergem peste câteva săptămâni, poate
găsim pe-acolo, prin reviste, vreun model de rochie care crezi că mi-ar veni
bine.
S-a mişcat spre marginea balansoarului ca să-i facă loc. era în casă şi
se uită la un film de ceva vreme, iar cei doi, monştri” erau afară, la masă,
jucau table de data asta.
Zgomotul zarurilor arăta că stau nemişcaţi, pătrunşi de joc.
Au întors un pic privirile spre ei, oricum nu înţelegeau mai nimic în
engleză, apoi şi-au văzut liniştiţi de treabă. Cătălin s-a ridicat încet, cu
eleganţa-i caracteristică, conştient de faptul că ea îl place, şi a păşit agale spre
balansoar. S-a aşezat indiferent şi i-a înmânat revista.
— Poftim Julia, sunt la dispoziţia ta. A vrut, evident, să reiasă altceva
din această propoziţie aparent nevinovată.
— Serios? I-a răspuns ea pe un ton răstit, vădit deranjată de atitudinea
lui şi fără să guste „gluma”.
Era o femeie dificilă, pe care nu ştiai cum să o iei. Nu zâmbea prea mult,
îi plăcea să stea singură şi vorbea puţin, dar rareori îi scăpa ceva… Avea
sânge leton şi se simţea asta, ştia tot şi îşi calcula cu minuţiozitate fiecare
gest. Cât timp stătuse în casa lor nu o văzuse niciodată veselă, radiind de
fericire, ba din contră, mai mereu apăsată de probleme şi pie-dută pe gânduri,
fară chef de companie, dar în acelaşi timp preocupată ca el şi Alexandru să fie
trataţi bine, să mănânce la timp, să li se facă curat în camere, să aibă filme şi
reviste.
Chiar ea trimitea şoferul să le cumpere din când în când, publicaţiile
lucioase, dovedind o preocupare excesivă pentru ca ei să nu se plictisească.
Dar se ferea să petreacă cu ei mai mult timp decât era cazul. Vorbea mult la
telefon şi niciodată în prezenţa altcuiva. Imediat ce primea un apel, îl
transfera pe telefonul din cameră, urca şi închidea uşa, apoi răsucea cheia în
yală, că nu cumva să fie deranjată. Deşi calmă şi rece, era totuşi feminină şi îi
plăcea să arate impecabil. Era foarte atentă cu vestimentaţia ei, se schimba de
câteva ori pe zi şi niciodată seara nu purta aceleaşi haine precum dimineaţa,
chiar dacă era toată ziua plecată de acasă. Cum ajungea, urca la ea în cameră
şi se schimba, abia după aceea îşi făcea apariţia. Observase că îşi cumpăra
multe haine şi accesorii de la Chanel, cât mai simple şi cât mai clasice, dar
avea bijuterii excentrice, mărgele mari, colorate, perle negre, coliere cu
pandantive masive, pe care ştia când şi cum să le poarte.
Când s-a aşezat lângă ea, i-a simţit imediat parfumul Din acest punct
de vedere, se simţea un pic inferior. Plecat de ceva vreme de acasă, cu un
bagaj sărăcăcios spre deosebire de alte dăţi, i se cam epuizaseră resursele.
Dar în seara aceea, şi el po-posise mai mult sub duş, se bărbierise, ceea ce nu
prea mai făcea de ceva vreme şi se îmbrăcase cu grijă, de parcă se ducea la o
întâlnire importantă. Îşi pusese o cămaşă cu dungi subţiri, mov, descheiată
mult, cu mânecile suflecate, un jeans negru mat şi pantofi sport. Îşi aranjase
părul cu grijă, preţ de zece minute, se parfumase o idee, iar pe faţă îşi dăduse
cu cremă parfumată, din care îi rămăsese din belşug. Nu ştia exact de ce
făcuse toate astea… Poate un sentiment că o va întâlni pe această femeie,
singura care îl putea ajuta, îi dăduse acest imbold. De când se afla în casa
asta, în „custodia” danezului Klaus, nu mai pusese preţ pe cum arată, să
mărginea să arunce pe el un tricou şi un pantalon de trening. Mai nou, îl
învăţase menajera cum să folosească maşina de spălat şi îşi băga la două zile
fie pantalonul scurt, fie pe cel de trening la spălat.
Restul hainelor din valiză zăceau, abandonate.
— Eşti supărată? A întrebat-o el cu uşoară părere de rău în glas pentru
apropoul golănesc de mai devreme. Nu am vrut să te supăr. Mi-am făcut deja
o idee cu ce ţi-ar veni ţie bine, hai să-ţi arăt o rochie superbă de la Valentino!
A continuat el, fară să o lase să-i răspundă, de teamă ca ea să nu devină şi
mai scorţoasă.
Şi a început să răsfoiască repede paginile revistei, ca să ajungă cât mai
repede la modelul respectiv. După ce i-a explicat amănunţit croiala
veşmântului şi motivele pentru care crede el că-i va sta bine, a încercat să-i
creeze Juliei o imagine completă: i-a descris coafura, încălţămintea,
accesoriile pe care ea trebuie să le asorteze acelei rochii splendide. Femeia
părea extrem de muţumită.
Atunci, el a atacat, precum un uliu:
 — Auzi Julia, nu eşti fată de treabă şi în schimbul acestei consilieri mă
laşi şi pe mine o oră la plimbare, în oraş?
— O oră? E cam mult…
— Bine, o jumătate de oră, simt nevoia să ies să mă plimb, îl las aici pe
Alexandru, garanţie, i-a spus uitându-se fix în ochii ei şi râzând.
— Bine, du-te… Mi-ai arătat repede o rochie şi gata, te cari… Hai, dar
nu sta mult!
S-a dus repede în cameră şi a vârât într-o pungă câteva schimburi, a
luat-o pe jos pe străduţă şi în circa cincisprezece minute a ajuns la gară. S-a
dus la „Bagaje” şi a închiriat, contra brumei de bani pe care o mai avea, un
dulap unde să-şi poată închide lucrurile. A pus punga acolo şi a luat-o la fugă
spre casă, ca să nu depăşească timpul limită. era pe terasă, citea. S-a
apropiat de el şi i-a spus:
— Gata! Plecăm!
— Cum?
— O să vezi, mă milogesc eu de ea mai pe seară să ne lase la o bere.
După cina pe care au luat-o cu toţii pe terasă, Cătălin s-a apropiat de
Julia şi şi-a început pledoaria.
— Nu-i aşa că ne laşi şi pe noi să ieşim o jumătate de oră în oraş să
bem o bere şi ne dai şi bani? Că nu mai avem nimic, ştii doar… Zâmbea
precum un copil care cere părintelui său o jucărie scumpă. Nu putea însă
intui răspunsul. Va primi un accept sau va fi apostrofat şi urecheat?
— Amândoi? Cătălin, tu te joci cu bunăvoinţă mea…
A arborat, dintr-o dată, o mină serioasă. Trebuia să-şi joace bine rolul,
dacă voia să aibă succes deplin.
— Julia, nu avem paşapoarte, nu avem bani… Cerem la tine de două
beri, ce naiba… Unde crezi că ne putem duce în altă parte decât până la colţ
şi înapoi? Hai, te rog frumos!
Promit solemn că în jumătate de oră suntem înapoi. Luăm şi noi o gură
de aer…
— Bine fie, a zis ea şi i-a întins 40 de mărci din poşetă, A ridicat
privirea spre el, l-a privit drept în ochi, şi a simţit că ştie că nu o să-i mai vadă
înapoi.
După o vreme, Cătălin avea să afle că Julia însăşi a vrut să-i lase să
plece şi a sperat din suflet că nu se vor mai întoarce.
Peste timp, au rămas prieteni, iar ea a divorţat de danez şi a început o
afacere în domeniul… modei.
Când au ieşit pe poartă nu ştiau dacă să meargă normal sau să o rupă la
fugă, au decis în cele din urmă să se com-porte firesc, exact ca doi amici care
au ieşit la o plimbare de seară. Au mers la pas pe strada pavată cu dale mari,
atât de liniştită, încât li se părea că paşii lor răsună în tot cartierul, tocmai ca
să-i dea de gol. Imediat ce au traversat, au grăbit pasul. Străzile au devenit
din ce în ce mai populate, erau deja într-o zonă pietonală, de cafenele şi
restaurante. Se simţeau un pic mai bine, dar la un moment dat au început să
aibă senzaţii ciudate, fie că oamenii se uita ciudat la ei, fie că sunt urmăriţi,
parcă fiecare trecător ascundea ceva dubios. De atâta vreme prizonieri sau
fugari, începuseră să fie suspicioşi la tot ce mişcă în jurul lor.
Nu prea vorbeau între ei, fiecare era pierdut în gânduri.
Scăpaseră aparent de danez, nu şi de ţara acestuia, dar ce vor face mai
departe nu le era nici măcar lor clar.
Ajunşi la gară, au scos din dulapul de bagaje plasa cu schimburi apoi
şi-au sunat, cu banii de la Julia, amicii din Cremona, şi ei foşti parteneri de
afaceri, dar băieţi de gaşcă, despre care ştiau sigur că nu i-ar trăda. Le-au
povestit rapid ce au păţit cu Klaus Kristofersson, că au fugit şi că acum nu
prea ştiu încotro să o ia. Italienii le-au spus să ia un tren şi să meargă câteva
ore, apoi să se cazeze undeva şi să-i sune de acolo, că e bine să se îndepărteze
de Copenhaga. Aşa au şi făcut, s-au urcat în tren fără bilete. Aveau aproape
40 de mărci în buzunar, pe care nu îşi mai permiteau să le iro-sească. Au
mers preţ de cinci ore şi s-au dat jos undeva, întro gară care părea pustie. Era
înjur de două noaptea. Nici nu ştiau unde sunt, era un orăşel mic cu nume
imposibil, dar în care văzuseră din tren un motel frumos luminat la intrare.
Pe lângă asta, un controlor trecuse în vagonul lor, ceea ce îi determinase
să coboare rapid, pentru că oricum i-ar fi dat jos. Era o noapte destul de rece.
Nu aveau ce să pună pe ei, şi simţeau nevoia unei jachete sau măcar a unui
pulover, dar în plasa luată de Cătălin erau două cămăşi, câteva perechi de
ciorapi, chiloţi şi cam atât. Deşi frigul le intrase în oase, se simţeau aproape
bine, relaxaţi, mergeau agale şi se simţeau pentru prima dată liberi. Era atât
de pustiu înjur, încât orice idee că ar putea fi urmăriţi i-a părăsit rapid.
Ajunşi la motelul care din tren părea tare drăguţ, au avut surpriza să constate
că era un refugiu sordid pentru camionagii. In hol era o lumină albăstruie de
neon şi un bar cu câteva mese, la care stăteau trei bărbaţi chercheliţi care
vorbeau foarte tare.
Era însă şi un telefon public, de la care au sunat în Italia, la amicii lor.
Le-au spus unde sunt şi au decis că a doua zi să ia din nou trenul, până la
graniţa cu Germania, şi să-i aştepte acolo, la un hotel, că vor veni să-i ia cu
maşina.
În mod sigur, numai în ceea ce priveşte drumul până în Italia, îi aştepta
un calvar.
După şederea la motelul din micuţul oraş, nu vor mai avea nici un
chior, nici de mâncare sau telefon. Urma însă ca acolo, Captivi în Danemarca
la hotelul de la frontiera cu Germania, partenerii italieni să le facă rezervarea
şi plata, ca să nu mai aibă probleme. Pentru camera din „dormitorul”
camionagiilor au plătit 30 de mărci, în care intra şi micul dejun. Au mai lăsat
vreo două în chip de „atenţie” şi au urcat. Din fericire, recepţionerul nu i-a le-
gitimat. Nu aveau paşapoarte, documentele rămăseseră la BClaus, la
Copenhaga. Nu ar fi putut dovedi cine sunt, întrucât nu aveau nici un fel de
act de identitate.
Încăperea în care au fost cazaţi era o cameră mică.
Mobilierul era vopsit în verde, dar vopseaua se scorojise şi se jupuia
masiv de pe dulap şi noptiere. Dar aveau măcar lenjerie curată şi era cald.
Şi-a făcut fiecare duş şi s-au întins în pat. Le era foame, dar au adormit
repede, iar la şase erau deja în picioare. Nu numai ei, ci şi camionagiii, pe care
i-au găsit la cafea, la barul din hol, care se transformase peste noapte în salon
de mic dejun. Pe bar erau puse boluri cu ouă fierte, platouri cu şuncă, salam
şi brânză, iar recepţionerul de noaptea trecută se transformase în chelner şi
umplea ceştile de la mese cu cafea. Au poposit în salon cam o oră, apoi au
luat-o din nou spre gara care era ceva mai animată la primele ore ale
dimineţii. Nu mai aveau nici o leţcaie, deci nici cu ce să cumpere bilet. S-au
dus însă la casă şi au întrebat cum ajung la graniţa cu Germania, au
dobândit informaţiile şi au fost nevoiţi să aştepte trenul mai mult de două ore.
De plictiseală, au încercat să aţipească în micuţa sală de aşteptare, dar fără
succes.
Se gândeau că danezul ştie deja de evadarea lor şi e furios.
Cine ştie ce naiba îi va mai trece prin minte…
Se făcuse frig şi în sala de aşteptare, cineva deschisese un geam şi era
curent. Cătălin a aţipit, în cele din urmă, şi s-a trezit cu puţin înainte să vină
trenul.
Nu au avut un „voiaj” cu peripeţii. Chiar dacă au călătorit destul de
mult, nimeni nu a venit la ei să le ceară biletul de tren, dar tot drumul s-au
chinuit să inventeze scuze care ar putea părea plauzibile pentru cel de la Căile
Ferate. Toate li se păreau însă proaste. Să-i spună că sunt milionari, dar că au
rămas întâmplător fără bilet de tren? Să-i spună că în urmă cu câteva luni ar
fi putut să cumpere trenul cu pasageri cu tot? Făceau tot felul de glume
proaste între ei, vădit nervoşi, tensionaţi şi jenaţi la gândul că vor fi prinşi fară
bilet.
Doamne fereşte! Faptul că nu puteau să se legitimeze, că nu puteau
dovedi cine sunt în acea ţară, îi îngrozea.
Au ajuns în cele din urmă în micul orăşel de la graniţa cu Germania,
unde au coborât din tren şi au întrebat la „Informaţii” unde este hotelul la
care aveau rezervare. Au mers pe jos circa cincisprezece minute şi se aşteptau
să ajungă într-un alt stabiliment plin de şoferi.
Pe o colină împădurită, splendidă, se vedea însă o clădire cu patru
etaje, care arăta ca un conac. Hotelul era de un bej-auriu, cu acoperiş de
lemn ars, ferestrele erau mici, şi pline de muşcate curgătoare. In holul de
primire era un şemineu mare, în care trosneau lemne, iar în faţa şemineului
se găseau două canapele uriaşe, moi, cu perne confortabile şi pături aruncate
aiurea, o masă plină cu ziare, şi o bibliotecă cu cărţi, jocuri de şah, rummy şi
domino. Recepţionerul nu stătea în spatele unei tejghele înalte, aşa cum se
obişnuieşte, ci la un birou sculptat şi poziţionat într-o nişă, foarte elegant, pe
care erau aşezate o lampă mare, pictată manual, şi câteva hârţoage. Era
îmbrăcat cu pantaloni în carouri, cămaşă albă, scrobită şi vestă verde-nchis,
de catifea. Avea pe nas ochelari mici, cu rame aurite.
De cum au deschis uşa prevăzută cu un clopoţel care anunţa oaspeţii,
recepţionerul scrobit s-a ridicat în picioare, zâmbitor, şi le-a urat bun venit.
Aveau rezervare pentru patru zile, semn că amicii din Italia mai
întârziau o vreme. Desigur, asta nu era chiar o problemă. N-ar mai fi plecat
din acest loc niciodată. Înainte de a-i conduce în cameră, gazda i-a întrebat
dacă vor să facă un tur al micului hotel şi au acceptat, deşi erau morţi de frig
şi de foame. Probabil, aşa proceda cu toţi clienţii. La subsol se afla un SPA
frumos, cu un jacuzzi mic, de piatră, o piscină nici ea foarte mare dar
superbă, pavată cu bucăţi mici de sticlă multicoloră care sclipea din apa
limpede, o saună uscată, unde visa să vină să-şi alunge frigul pătrunzător
care îi intrase în oase, şi un salon de masaj. La parter, pe lângă salonul de la
intrare era şi un mic restaurant cochet, cu zece mese aranjate ca pentru o
cină romantică, iar pe fiecare masă erau candelabre cu lumânări albe, veselă
de porţelan fin alb şi pahare mari din cristal. Feţele de masă erau înflorate, ca
să dea viaţă încăperii, pe stânga şi pe dreapta erau ferestre mari către spre
parcul ce înconjura hotelul care aveau perdele bej din dantelă fină legate cu
şnururi de catifea.
Şi în cele din urmă, au ajuns în cameră, încântaţi de ceea ce văzuseră.
Italienii le rezervaseră unicul apartament din hotel.
Cu siguranţă, fusese ideea lui Volta, principalul lor partener din Italia…
Apartamentul avea un living mic cu şemineu, în care un camerist a
aprins imediat focul, mai mult pentru decor şi nu pentru că ar fi fost nevoie, o
canapea albă şi un covor în care ţi se afundau picioarele. În dormitor se afla
un pat dublu din lemn alb, un dulap cu două uşi, şi acelaşi covor moale şi
pufos.
Volta, cel care le asigurase toate aceste condiţii, era unul dintre
partenerii lor de afaceri. Cu ajutorul lui, puseseră pe picioare şi utilaseră
ultramodern, la standarde internaţionale, toate fermele. Era un partener de
afaceri extrem de corect, care o dată ce-şi dădea cuvântul, nu şi-1 mai lua
înapoi. Era opusul danezului, un tip cald, plăcut, înjur de de ani, care se
purta cu Cătălin ca un tată. Italianul îi făcuse impresie bună din prima, era
rafinat, educat, dar deschis ca o carte, dispus să împărtăşească din
experienţa lui vastă de viaţă oricui, dornic să ajute şi să îşi facă relaţii
durabile. Şi de data asta le demonstrase că se pot baza pe el, altul poate ar fi
dat bir cu fugiţii, sau i-ar fi lăsat în plata Domnului. Până la urmă, era şi
pentru el un risc că îi ajută. In plus, Volta avea afaceri importante în
România, putea să piardă mult dacă autorităţile aflau că îi protejează pe ei,
putea să o păţească şi el.
 Nu au avut timp să se bucure de locul acela decât o zi, dar şi atunci au
stat stresaţi de teama ca cineva să nu fie pe urmele lor, aşa că s-au ascuns în
cameră şi nu au ieşit deloc, nici măcar la SPA şi nici la masă. Le-a fost jenă să
comande cina în cameră, pentru că nu aveau bani, aşa că au mâncat doar la
micul dejun, care era inclus în preţ, şi au băut din minibar.
Volta, însoţit de alţi doi amici ai lor, italieni şi ei, au venit în cea de-a
doua seară de şedere şi i-au luat. Aveau două paşapoarte ale unor cunoştinţe
care aduceau la trăsături cu ei şi le-au spus că atunci când trec graniţa dintre
Germania şi Italia o să fie noapte, ei se fac că dorm şi n-o să-i trezească
nimeni să se uite atent la mutrele lor. Au stat cu frica în sân tot drumul, dar
Dumnezeu i-a protejat şi de data aceasta.
Au ajuns, după un drum lung şi obositor, la Cremona, acasă la unul
dintre amicii lor, unde li se asigura tot confortul. Aici puteau fi în permanentă
legătură cu cei din ţară.
Unii le spuneau să vină, alţii – să rămână în Italia, Casa lui de modă se
vânduse şi multe dintre afaceri fuseseră preluate de alţii, în cârdăşie cu
băncile. Atunci a avut din nou o discuţie serioasă cu Alexandru.
F
— Eu cred că e bine să ne întoarcem, ăştia sunt puşi pe noi şi ai să vezi,
o să ne dea în urmărire generală. Hai să mergem!
Ţiganii s-au potolit… Mie nu de lege mi-era frică, ci de ei, a spus
Cătălin.
— Stai liniştit, am eu oamenii mei şi aflu dacă ne dau în urmărire la
timp, am „securiştii” mei care mă ţin la curent cu tot, aflăm din timp dacă
avem probleme. Nu e încă momentul să ne ducem acasă.
— Alexandru, am înţeles, totul a fost o aventură, am înţeles, mi-ai salvat
pielea, şi de-aia am trecut prin toate astea, dar gata, nu mai pot. Dacă nu vrei
să te predai, eu mă întorc oricum în România.
— Eşti nebun, o să te omoare ca să dea un exemplu cu tine, chiar nu
realizezi?
— Asta e, şi dacă mă omoară ce să fac, atât mi-a fost, eu nu pot să fug
toată viaţa, nu mai pot.
— Bine… La un moment dat, am să mă duc eu în ţară să rezolv toate
problemele, tu stai aici şi te sun eu când cred că e bine să te întorci. Mai ai
puţină răbdare!
L-a crezut, mai ales că Alexandru aflase prin telefon de toate
matrapazlâcurile danezului Kristofersson în România, aflase ce scriu ziarele
despre ei, şi se înfuriase puternic.
Susţinea sus şi tare că vrea să se ducă să dea totul în vileag.
Dar Alexandru l-a minţit din nou. Nu a ajuns în România, ci a preferat
să-şi piardă din nou urma. I-a dat răgaz vreo două zile, în speranţa că va
ajunge totuşi acasă. Într-un târziu, a început să-1 caute, dar fară succes, în
cele din urmă, l-a sunat chiar Alexandru, i-a spus că e la Istanbul şi că e mai
bine să mai stea acolo o vreme, L-a sfătuit să mai aibă răbdare un pic, că nu e
momentul să se întoarcă în România, deoarece erau încă vânaţi.
Cătălin aflase însă din ţară că Interpol e pe urmele lor şi a realizat că
Alexandru nu va reveni în România decât constrâns, că acesta încă se teme.
După ce s-a gândit bine, a decis să se predea poliţiei.
Imediat ce a aflat că Botezatu este în arest la Cremona, Alexandru
Răducan a venit în România şi s-a predat şi el.
Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale n zgomot de chei grele s-a auzit
în uşa de la celulă, iar gardianul italian a intrat zâmbitor. Aşa făcea în fiecare
dimineaţă şi, deşi el ştia că bărbatul vrea să pară jovial, i se părea totuşi că se
amuză pe seama sa. Insă omul era chiar de treabă, mai ales atunci, când s-a
îndreptat spre patul lui, l-a bătut pe umăr şi i-a spus, într-o română stâlcită:
„Acasă, tu plec acasă a Romaniaf.
Nici nu ştia dacă să se bucure sau nu. Au fost zile în care a aşteptat cu
sufletul la gură vestea asta, iar atunci, când ea era o certitudine, parcă îi era
un pic teamă. Era acolo de aproape patru luni, timp în care a cam pierdut
contactul cu ce se întâmpla în ţară. De Alexandru a aflat doar că e arestat în
Bucureşti şi cam atât. O vreme, a crezut că e mai bine în România decât aici,
că dacă revine acolo are mai multe şanse să fie eliberat, dar ajunsese să aibă
dubii serioase în privinţa asta.
Când i s-au înapoiat hainele şi geanta, când a văzut mutrele celor care
urma să-1 însoţească spre România, şi care i-au comunicat sec că poliţiştii
români îl vor prelua de la aeroport, a înţeles că ceea ce va face el va fi doar să
schimbe o celulă cu alta. Totuşi, un pas înainte,. Cel puţin, va fi acasă.
Şi a ajuns, în sfârşit, la Bucureşti.
Nu a crezut niciodată că toţi oamenii alături de care pe-trecuse, pe care
îi credea prieteni, care veneau aproape seară de seară la ei la restaurant sau
la club, mulţi grei ai acelor vremuri, se vor scutura de el ca de un păduche.
Câte fete le-a prezentat, câte mese le-a întins… Câte favoruri le-a făcut…
Şi ce prietenie veşnică îi jurau!
După încă trei săptămâni de arest la Direcţia de Cercetări Penale din
vecinătatea Pieţei Unirii, a realizat că în afară de t ' mama, tatăl său şi foarte
puţini prieteni din vechiul anturaj, nimeni nu mai ştia cine a fost Cătălin
Botezatu, băiatul de gaşcă, frumos şi celebru, din suita căruia se chinuiau să
facă parte, Ziarele vuiau că a furat milioane şi că e un hoţ care va sta
minimum trei ani la închisoare, I s-a confirmat de către anchetatori ceea ce
aflase în Italia, şi anume că „a deturnat fonduri” că „a luat credite pe care le-a
folosit în interes propriu” că e băgat până peste cap într-un scandal cu iz
politic.
Românii lui i-au spus, în plus, că următorii anii din viaţă, nu se ştie
câţi, dar destul de mulţi, o să-i petreacă la zdup.
Sfatul lor a fost să recunoască totul, să spună tot ce ştie despre afacerile
lui Răducan, că este singura şansă să scape mai uşor. El ştia că nu furaseră
nimic, nu erau vinovaţi de toate faptele acelea pe care le pomeneau procurorii.
Poate doar a semnat nişte acte, „ca primarul” convins că semnează ce trebuie,
dar are convingerea că tot ce i s-a întâmplat a fost pentru că alţii au avut
interesul. Din păcate, a realizat prea târziu că nu toţi oamenii importanţi din
Bucureşti cu care stătea la cafele erau amicii lui.
Bineînţeles, Cătălin Botezatu nu a făcut niciodată declaraţii
incriminatoare despre asociatul şi prietenul său.
Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale Era scos aproape în fiecare
dimineaţă la anchetă, i se puneau aceleaşi şi aceleaşi întrebări, iar el dădea
aceleaşi şi aceleaşi răspunsuri care, fireşte, nu îi mulţumeau pe anchetatori.
Realizase că aceştia voiau cu orice preţ ca el să-1 înfunde pe Alexandru,
să-1 scoată pe el vinovat pentru toată povestea asta şi, că, dacă face aşa, va
primi în schimb libertatea mult dorită. Dar n-avea cum să îl bage în rahat,
chiar dacă era supărat pe el că îl minţise, că fugise de el la Cremona, că nu îl
ascultase şi din cauza asta pătimiseră atât de tare amândoi.
Ce naiba, el ştia de fapt adevărul! Singura vină a lui Alexandru era că
nu cotizase cât îi ceruseră, că nu a vrut să îşi doneze afacerea, şi că încerca
să mulţumească pe toată lumea. Dar nu era în nici un caz un hoţ, un bandit,
un nenorocit, aşa cum voiau ei să-1 scoată.
El, Cătălin, aflase de la ai lui că banca îi pusese sechestru pe tot ce
avea: casă, maşină, iar despre casa sa de modă, „Delphi” aflase deja că fusese
înstrăinată. Milioanele de mărci din conturi se evaporaseră de parcă n-ar fi
existat vreodată. Cu alte cuvinte, era sărac lipit pământului, iar toată munca
lui se dusese pe apa sâmbetei. Deseori, îşi conştientiza situaţia după discuţiile
cu părinţii şi apropiaţii săi. Simţea în glasul lor deznedejdea, oricât încercau
să o mascheze cu mii de cuvinte de încurajare.
Dacă în Italia avea multe momente de singurătate care, culmea, îi
plăceau, aici nu avea cum să se refugieze în gânduri. Împărţea celula cu
câţiva oameni importanţi, directori, vameşi, dar şi cu câţiva deţinuţi obişnuiţi.
Toată lumea îl cu-noştea acolo şi voia să afle de la el câte ceva despre bârfele
vremii, ce femei i-au trecut prin pat şi ce crede despre faptul că a fost arestat.
Nu avea chef de toate astea, dar nici nu avea cum să-i ignore. Trebuia să
împartă cu ei orice, şi ce avea chef şi ce nu, să vorbească atunci când voia să
tacă, să râdă atunci când nu avea de ce. La puşcărie nu faci ce vrei, asta e
prima regulă pe care a învăţat-o. Acolo faci ce trebuie. Nu ai nevoie de oameni
cărora să le fii antipatic, ci de prieteni. Iar pentru a avea prieteni trebuie să
plăteşti, cu mâncare, ţigări, ziare şi conversaţie la orice oră.
Zilele au trecut, parcă mai lungi şi mai grele, fără veşti bune, doar cu
tergiversări. A mai stat câteva luni în arestul din Bucureşti, timp în care
mandatul i-a fost prelungit de câteva ori complet nejustificat. A fost eliberat la
jumătatea lunii martie a anului 1997.
 În perioada arestului la Direcţia de Cercetări Penale a scris într-un
carneţel idei, frânturi de viaţă, gânduri. A păstrat o parte din ele, dar i-a fost
teamă, întotdeauna, să le citească.
Puşcăria a lăsat o rană deschisă, a fost pentru el o experienţă extrem de
traumatizantă. A ieşit alt om, călit, rece, circumspect cu toţi şi toate, uneori
confuz.
Cătălin Botezatu nu poate nici acum să vorbească mult despre
amintirile din închisoare fără să facă pauze, fără să ofteze îndelung, fără să
cadă pe gânduri… Are tot timpul senzaţia că nimeni nu poate înţelege ce a
trăit el acolo, dacă nu a fost martorul unei experienţe similare.
Se remontează greu după o serie de confesiuni, fumează şi îşi frământă
mâinile. Povestea îl marchează de parcă i se întâmplă din nou, aievea. Când
îşi deapănă astăzi amintirile, plânge deschis, sincer, fără să-i fie ruşine. Îşi
retrăieşte cu amărăciune drama şi este convins că totul a fost o pedeapsă
pentru excesele inimaginabile din viaţa sa de până atunci.
Însemnările unui arestat la „Cercetări Penale” „Timpul trece greu,
fiecare zi e o povară. Am îmbătrânit aşteptând să se întâmple ceva cu mine,
am obosit de atâtea gânduri, am vorbit atât de mult cu mine în ultima vreme,
nu mai am ce să-mi spun. Oare sunt nebun, sau sunt al dracului de singur?
Oare doar eu mă înţeleg, sau ceilalţi se fac că nu pricep, ca să nu fie nevoiţi
să-mi dea răspunsuri pe care nu le au?
Mi-e dor de mama, atât de tare am chinuit-o în ultima vreme cu
frământările mele, cu drama mea, cu văicărelile mele, dar măcar în faţa ei
vreau să mă arăt exact aşa cum sunt, slab şi singur, bolnav şi trist… Mă dor
toate, chiar dacă o să am şansa să scap de aici m-am ales cu probleme de
sănătate pentru toată viaţa, ficatul meu se îndreaptă cu paşi repezi către
ciroză, am probleme cu tensiunea, ulcer pe fondul stresului, şi lista e aşa de
lungă!
Abia am împlinit 30 de ani, pe care i-am aniversat în închisoare. Nici nu
am vrut să spun că e ziua mea de naştere, de fapt am încercat din răsputeri
să nu mă gândesc la asta, dar au cerut ai mei drept de vizită şi m-am întors în
celulă cu tot felul de bunătăţi pregătite de mama ca să mă celebrez cu „fast”…
Doamne Dumnezeule, a fost cea mai sinistră aniver-sare a mea, în camera
mică şi meschină, mâncând prăjituri în pat din farfurii de plastic, şi cu
oameni necunoscuţi în jur, care ajunseseră printr-o conjunctură să facă parte
din viaţa mea, cântându-mi „la mulţi ani!”.
Cum să îţi cânte cineva „la mulţi ani” când eşti la pârnaie?
Mi se pare hilar.
Cert e că au fost cu toţii drăguţi, s-au străduit din răsputeri să îmi facă
ziua mai frumoasă, au spus glume, mi-au urat din suflet de bine, au promis
că ne luăm revanşa când ieşim şi că dăm cu toţii o petrecere de pomină. Când
ieşim, dacă ieşim, aş vrea să îi văd pe oamenii ăştia, cred că sunt cu totul
diferiţi de cum sunt aici, încerc uneori să mi-i imaginez în libertate, alături de
familii, iubite, copii şi mi-e greu. Am senzaţia că după gratiile de la geam e o
lume în care cu toţii ne transformăm. Am cam uitat ce e aia libertate… Sunt
captiv de atâta vreme, mă simt ca un şoarece care se învârte într-o cuşcă şi
nu găseşte ieşirea. Cum ar fi să mă elibereze ăştia şi să mor?
Dacă cineva îşi închipuie că, dacă eu, pentru că sunt Cătălin Botezatu am
condiţii de detenţie aparte, se înşeală amarnic.
Stau la fel ca ceilalţi, mănânc ce mănâncă ei, am aceleaşi probleme, cu
umezeala din celulă, cu depresia care îmi dă târcoale zilnic, cu bolile care mă
bântuie şi îmi fac nopţile un coşmar, cu ceilalţi deţinuţi.
Trăiesc iadul pe pământ şi nu exagerez cu nimic, băga-mi-aş!
Pentru un băiat care toată viaţa a avut tot ce a vrut, care a fost crescut
frumos, armonios, răsfăţat, apoi a fost manechin, a văzut toată lumea, a trăit
într-o viaţă cât în trei, a încercat senzaţii şi a avut experienţe la care alţii nici
nu îndrăzneau să viseze, apoi a avut o avere, a trăit în lux şi huzur, puşcăria
nu e ceva uşor. Aici e altă lume, o lume aparte, cu alte reguli, alte obiceiuri,
alte rigori în care nu ai cum să te integrezi dacă nu ai avut niciodată stofă de
golan. Întâmpin miştouri crunte de la oameni needucaţi, cărora le displace
ideea că sunt vedetă, şi fac glume de căcat pe seama mea ca să îşi refuleze
cumva frustrarea că ei nu au făcut mare lucru în viaţă, trebuie să mă fac că
nu pricep sau să răspund zâmbind, să iau totul în glumă chiar dacă fierbe
sângele-n mine.
A trebuit să mă lupt să le devin simpatic, să-i cumpăr cu ce primesc în
pachet, să le suport ironiile, să le câştig încre-derea încercând să par ca ei…
Celula noastră se află la subsol, iar geamurile dau spre stradă, la nivelul
solului, exact ca un fel de demisol de bloc.
Spre deosebire de aia din Italia, care era umedă şi rece, aici e cald,
excesiv de cald, pentru că trec pe sus nişte ţevi, cred că de apă fierbinte, şi
miroase a mâncare şi a igrasie, aerul e umed, greu şi uneori irespirabil, ca cel
din saună. Noaptea şobolanii se adună în cete la ferestrele minuscule
încercând să-şi facă loc înăuntru şi râcâie cu perseverenţă în plasa de sârmă,
pe care au reuşit să o rupă, şi mai apoi în gratii. Parcă le simţi respiraţia în
nas, mirosul de şobolan este absolut oribil, îl simţi de la distanţă şi nu-l mai
uiţi niciodată. Când chiţăiturile lor devin insuportabile, pentru că se
enervează că nu reuşesc să pătrundă, unul dintre noi izbeşte cu un papuc în
geam şi îi alungă pentru o vreme. Dar se întorc şi o iau de la capăt. Mâncarea
este groaznică, o supă lungă şi mazăre sau mâncare de cartofi, tocană de
parizer, toate fără gust, nişte zemuri scârboase, iar pachet avem voie doar din
când în când depinde cum ne purtăm, ce declarăm, dacă suntem băieţi de
gaşcă şi îi mulţumim pe anchetatori.
Dar nu asta e cel mai rău, ci faptul că simt, pe zi ce trece, că eu aici am
să mor, că sunt prizonierul unui sistem viciat, că toată lumea e împotriva
mea, că toţi m-au uitat, că sunt un nimeni şi un nimic care a avut senzaţia că
e stăpânul univer-sului şi de fapt e un căcat. De ceva vreme am insomnii, aşa
că ascult ore în şir zgomotul oraşului. Mi-am făcut din asta o ocupaţie. Mă uit
rar în oglindă, eu care am fost tot timpul obsedat de cum arăt, acum mă ignor
total şi mă uit cu milă la mine, cum mă degradez. Doar asta simt, îmi e milă şi
silă de mine, de cât de prost am fost. La început am avut tot felul de revolte,
am dat vina pe Alexandru, pe anturaj, pe prieteni, apoi am ajuns să mă supăr
doar pe mine.”
Am mari probleme cu somnul, mi-e imposibil să dorm oricât de mult încerc,
nu reuşesc decât să aţipesc scurt, o oră, două poate, apoi mă trezesc şi nu
mai adorm orice aş face.
Îmi doresc cu ardoare să dorm, e un refugiu, e şansa mea de a trăi în
altă lume, de a visa, de a fugi de aici, dar uite că nici de asta nu mai am
parte. Zilele trecute, doborât de oboseală, m-am dus la infirmerie şi am rugat-
o pe doamna de acolo să mă ajute, am cearcănele până la bărbie, ochii
înfundaţi în cap, fata slăbită că a unui mort viu şi mi-e rău de cad din
picioare. I s-a făcut milă de mine şi mi-a spus să nu îmi pierd speranţa, să am
încredere că totul va fi bine, sunt tânăr şi am viaţa înainte, o să stau câţiva
ani şi apoi ies şi o iau de la capăt.
O să mă însor cu o fată frumoasă, că sunt destule afară care mă
aşteaptă. Câţiva ani? Sunt deja luni şi am senzaţia că sunt ani, cum să stau
atât? Mi-a prescris un somnifer pe seară şi asta mi-a făcut ziua foarte fericită.
În sfârşit, după luni în care zgomotul înfundat al oraşului era partenerul meu
de călătorii nocturne, am dormit. Şi am dormit buştean trei, patru nopţi la
rând, fără să-mi mai pese de colegii mei şobolanii, de mirosul înecăcios de
transpiraţie, umezeală şi igrasie, de viaţă, de mine. Nu mă trezesc mai bine,
dar măcar evadez în somn. Nici măcar nu-mi amintesc ce visez, cred că nu
visez nimic, somnul meu e un fel de comă indusă, dar atât de benefică.
Mi-a încolţit în minte o idee, să mă sinucid. Nu e prima dată, am
devenit obsedat de sinucidere, dar parcă niciodată nu am cu-rajul să pun în
practică ce gândesc, ce-mi doresc, sunt laş, sau fricos, sau un pic din
amândouă, deşi sunt convins că dacă aş face-o, după aia m-aş simţi foarte
bine. Nu cred în reîncarnare, dar cred în viaţa de apoi şi cred că, după ce te
duci, poţi să îţi răs-foieşti viaţa ca pe o carte, poţi să ai trăiri, să analizezi, să
cugeţi…
Avocatul a fost azi la mine, mi-a spus că ai mei au probleme serioase cu
banii, că au vândut cam tot ce aveau de valoare în casă pentru a-l plăti pe el,
s-au şi împurumutat de la cei la care eu i-am trimis, şi ta alţii cu siguranţă,
în stânga şi-n dreapta, sume uriaşe, au tot dat bani să fie ajutaţi să mă judece
în libertate şi degeaba. Mama e distrusă că nu o ajută nimeni şi plânge în
fiecare zi, tata a îmbătrânit zece ani dar nu se opreşte din alergat, se zbate
zilnic şi bate la toate uşile la care crede că ar putea găsi ajutor, că i se pare,
sincer, că totul ne e potrivnic. Chiar a făcut o glumă, „dacă erai criminal cred
că reuşeam să te scot mai uşor şi îi convingeam să te judece în Libertate”. Dar
m-a încurajat, săracul, şi mi-a spus să am răbdare, că ceva bun se va
întâmpla în cele din urmă, că trebuie să mă lase să plec, că el va reuşi să mă
scoată de acolo în cele din urmă chit că luptă murdar cu ei…
E Ajunul Crăciunului. Mi-o imaginez pe mama tristă şi plânsă lângă masa de
Crăciun, e un ritual, de la care mătuşile mele sigur nu se abat, ca toată
familia, indiferent de situaţie să se reunească de Crăciun. Gândul ăsta mă
omoară pur şi simplu. Cum am putut să îi fac asta? Ea, care a investit atât de
mult în mine, în educaţia mea, care şi-a făcut vise, speranţe, care era mândră
de băiatul ei, faimosul Cătălin Botezatu. În sfârşit, reuşisem să o mulţumesc
pe mama care e atât de perfecţionistă, atât de exigentă, mă mai întreb cu cine
semăn… După ce că a băgat matematică şi fizică în mine cu lopata, după ce
că a sperat să mă fac mare inginer, m-am lăsat de facultate şi practic m-am
pişat pe toţi banii lor de meditaţii. Dar în sfârşit ajunsesem şi eu cineva cu
care se putea lăuda, în sfârşit o puteam răsfăţa, îi puteam asigura un trai
lipsit de griji, fără sacrificii… Rememorez Crăciunurile frumoase de acasă, cu
toţi strânşi la noi, cu bunica mea bună care nu mai prididea cu pregătirile,
mirosea a friptură la cuptor şi a cozonaci, pe care abia îi aşteptam ca să îi
mănânc calzi, a vin fiert cu scorţişoară şi felii de porto-cale, pentru care
mătuşile mele se trezeau cu noaptea în cap ca să stea la coadă să le cumpere,
nu puteam să dorm de grijă că îl ratez pe Moş Gerilă şi abia reuşeau ai mei să
mă bage în pat. Toată familia se străduia să-mi ia cadouri frumoase, şi cum
eram o familie numeroasă, mulţi copii mă invidiau că eu mereu primeam prea
multe. Norocul meu că aveam atâtea mătuşi, unchi…
Pentru că ne plictisim în celulă, colegii mei mă pun să le povestesc copilăria
mea, nu e cu mult diferită de a lor, părea altfel pentru că sunt celebru, adică
am fost. „Hai Bote, ia zi tu de când erai mic, ştiai că o să ajungi vedetă? Da,
chiar, de unde eşti de loc, hai mă povesteşte-ne despre tine, să vedem şi noi ce
ai mâncat când erai mic de ai ajuns aşa faimos, poate Luăm reţetă pentru
copiii noştri!” Şi eu, exact ca un povestitor, îmi iau rolul în serios, şi retrăiesc
viaţa mea pentru ei. Îmi face plăcere, pentru că, până la momentul arestării,
am doar poveşti frumoase de spus… Cu mici excepţii!
Lată un exemplu de povestire de celulă: M-am născut pe 2 decembrie
1966 în Alexandria. Prima parte a copilăriei am petrecut-o acolo, am făcut
liceul de mate-fizică din Alexandria, unde am intrat lejer pentru că eram un
tocilar îngrozitor. Mama mă caftea ori de câte ori luăm un opt, şi trebuia să
iau nu ştiu câţi de zece ca să repar greşeala. A fost oribil. Am luat premiul
întâi până în clasa a Xl-a, într-a XII-a am luat premiul doi. Norocul meu că nu
mai putea să mă bată, că eram prea mare, dar mi-a făcut un scandal
îngrozitor. Am trecut prin toate fazele, comandant de detaşament, de unitate,
secretar UTC de liceu. Trebuie să recunosc că am fost un fericit al soartei,
pentru că eram un puşti haios, drăguţ şi atrăgeam toate fetele. Primele mele
prietene au fost cu patru ani mai mari ca mine. Când am intrat în clasa a
noua eram mai ciudat, mă îmbrăcam altfel, ştiam de atunci să mixez hainele
bine, şi eram şi simpatic, aşa că, imediat ce am intrat la liceu am fost agăţat
de secretara UTC, Carmen Tăchescu, care era mult mai mare ca mine.
M-a agăţat pur şi simplu. Am debutat bine, la doar câteva zile de când
eram proaspăt liceean, mi-am luat o mare bătaie de la iubitul ei, care a venit
la mine supărat că i-am furat gagica.
Chiar dacă eram tocilar, excelam la toate materiile, aveam şi talente
artistice, am cântat în corul şcolii, am fost în echipa de teatru, acum pare
hilar dar am ajuns la faza pe ţară a Cântării României şi am luat locul întâi
cu corul liceului, chiar dacă, în egală măsură mergeam la toate olimpiadele şi
aproape de fiecare dată ajungeam la fazele naţionale. Mama nu m-a lăsat să
fac sport până în clasa a zecea, mă duceam pe ascuns la baschet şi volei că
nu-mi dădea voie, ea voia doar să învăţ şi să citesc, îmi tot spunea că trebuie
să iau la liceu, apoi să iau treapta a doua, că aşa era pe vremea aia.
Complicată viaţă!
Citeam de-mi săreau capacele şi ce-mi plăcea şi ce nu-mi plăcea. Ca să
mă pedepsească când făceam ceva aiurea, mă punea să citesc Codul bunelor
maniere, aşa se face că pe la 14 ani cred că îl ştiam deja pe de rost, că îl
citisem de zeci de ori, şi a trebuit să se reorienteze, să-mi schimbe pedeapsa.
Mama mea are încă patru surori. Aşadar, fiind primul nepot al familiei,
fiecare făcea câte ceva pentru mine, toate se străduiau să mă înveţe câte ceva.
Prima, care este profesoară, m-a învăţat de mic să scriu şi să citesc, ce-a de-a
doua, care este psiholog, mă punea să ascult muzică simfonică, astfel că la
patru ani puteam să recunosc cu uşurinţă multe dintre partiturile clasice, iar
la cinci ani mă ducea la operă.
Când eram mic îmi plăcea să mă fac paşă, era unul dintre jocurile mele
preferate, într-unui dintre dormitoarele bunicii îmi puneam perne multe pe
jos, mă cocoţam în vârful lor, îmi făceam turban şi stăteam acolo turceşte,
băteam din palme şi dădeam ordine. Băteam din palme şi când voiam să le
chem la mine, pe vreuna dintre mătuşi sau pe bunica, ea săraca se ocupa de
mine cât erau ai mei la serviciu, şi îmi făcea toate poftele. În cele din urmă îmi
mai şi luam palme, că deveneam enervant, nu mai conteneam cu cererile. În
acest palat, mă jucam cu mătuşa mea cea mai mică, care era elevă în clasa a
XII-a, „Nu te supăra, frate” şi „Piticot” şi bineînţeles că de cele mai multe ori ea
ieşea câştigătoare, pentru că juca mult mai bine. Din cauza asta mătuşă-mea
lua bătaie de la bunica, că nu mă lăsa să câştig, că eu sunt mai mic şi ea
trebuie să facă ce vreau eu. Era răsfăţ mare pe capul meu. Bunica ar fi făcut
orice, dar absolut orice ca eu să fiu fericit. Dacă la 12 noaptea îi spuneam că
am poftă să mănânc chec, atunci îmi făcea chec.
Am iubit-o enorm pe bunica mea. În schimb Ninei, căci ea era mătuşa
cea mică, i-am făcut nişte chestii îngrozitoare în copilărie. Eu eram clasa I, ea
era în ultima clasă de liceu, şi bunica nu o lăsa să iasă afară, la plimbare,
decât dacă mă lua şi pe mine. Şi ea săraca, avea un iubit şi voia să se vadă cu
el aşa că mă lua, iar eu îl tapam de bani pe iubitul ei. Îi spu neam „dacă o
pupi o dată trebuie să îmi dai 5 Lei, dacă o pupi de două ori 7 Lei, dacă de
mai muLte ori 10 Lei”. El îmi dădea, dar nu putea tot timpul şi atunci veneam
şi o pâram bunicămii, şi îi spuneam „s-a pupat cu Dragoş, a ţinut-o de mână,
i-a pus mâna pe picioare”, bunică-mea o caftea căci nu avea voie decât să se
plimbe cu băieţi, atât. Nina se jura că nu mă mai ia niciodată cu ea în oraş,
dar nu aveam cum să scape de mine, căci fără mine nu o lăsa afară. Şi uite
aşa, de mic am făcut eu tot felul de nenorociri. Dacă cu Nina şi cu bunica
făceam cam tot ce voiam eu, căci ele îmi tolerau comportamentul de copil
răsfăţat, mama îmi dădea cele mai umilitoare pedepse care există. Eram
pedepsit pentru orice greşeală, cât de mică, dacă vorbeam urât, dacă
întârziam mai mult decât mi-era permis, dacă nu citeam cât îmi spunea, dacă
nu mâncăm cu gura închisă etc, etc, etc. Aceste abateri de la regulament erau
sancţionate cu pieptănatul franjurilor de la covor, pe care îi uram din tot
sufletul, de aceea nu mi-am cumpărat şi nu îmi voi cumpăra vreodat covoare
cu franjuri, sau dusul gunoiului, care mi se părea sub demnitatea mea,
umplut sifoane şi alte activităţi pe care cu siguranţă mulţi copii le-au urât şi
le urăsc.
În liceu am avut prima mea mare iubire, cred că era cea mai frumoasă
femeie pe care eu am văzut-o vreodată, Antoanela se numea, dar a murit
acum zece ani, la 32 de ani, din cauza unei ciroze. După care m-am combinat
cu Cora Olteanu, fiica primului secretar de judeţ, cu care am făcut cele mai
mari nebunii. Apoi a urmat Flavia, care m-a iubit atât de tare încât a acceptat
să facă pentru prima dată dragoste, cu mine, chiar dacă după aceea, când a
realizat ce s-a întâmplat, a fost îngrozită pentru că ar fi putut afla maică-sa că
a comis o asemenea grozăvie şi că nu mai e virgină. Mama ei era foarte
exigentă, aşa că, dacă ar fi aflat că s-a întâmplat asta ar fi ieşit un scandal
monstru. „Doamne, o să mă omoare că nu mai sunt virgină, nu ştiu ce mă fac
dacă îşi dă seama” îmi spunea tot timpul Cora, dar eu nici nu mă gândeam că
ar avea după ce să îşi dea seama, doar nu-i scria în frunte că a făcut sex.
Parcă a avut o premoniţie, pentru că nenorocirea a făcut ca să rămână
însărcinată. Eram disperaţi amândoi, nu ştiam încotro să o apucăm, mai ales
că asta se întâmpla înainte de Revoluţie, când avortul nu era permis, era
foarte riscant să faci aşa ceva, nimeni nu voia să te ajute, pentru că risca
puşcăria, în plus mai eram şi puşti amândoi. Norocul nostru a fost că printr-o
relaţie am ajuns la un medic bun care ne-a ajutat şi aşa am rezolvat, fără să
afle părinţii, această problemă care ne-a mâncat câteva nopţi. Ne-am şi
despărţit de frică să nu repetăm experienţa. După ea am avut o groază de alte
iubite, nici nu le mai ţin minte pe toate. Eram mare crai, aveam succes la fete,
nu mă puteam plânge. O experienţă memorabilă a fost când am făcut eu
dragoste primul dintre colegii mei şi prietenii de aceeaşi vârstă cu mine.
Băieţii în general au aşa o chestie, se studiază la vestiare, care e mai evoluat şi
era o mare chestie ca în grupul tău să fii primul care a făcut sex. Era o luptă
nebună care să fie primul. Îmi amintesc că eram în clasa a opta, şi ai mei
obişnuiau ca la sfârşit de săptămână să plece la munte. În oraş la noi era o
fată, studentă la medicină, care venea acasă doar la sfârşit de săptămână. Am
invitat-o la mine, eu eram destul de dez-voltat, destul de înalt, nu arătăm de
clasa a opta, arătăm de a zecea, aşa. În mintea mea era clar voiam să fac, deşi
nu ştiam mare lucru despre procedura în sine, răsfoisem şi eu câteva reviste
dar atât, eram dispus să încerc. Eram virgin. Am convins-o uşor, de fapt ea m-
a convins pe mine căci pentru ea era firesc să facă dragoste, se aştepta la asta
de când am invitat-o acasă, nu era nimic neobişnuit. Pentru mine însă era
ceva senzaţional!
Eu nu am simţit absolut nimic, decât nişte usturimi îngrozitoare. După
celebra partidă, am condus-o galant acasă şi am zbughit-o la propriu să dau
marea veste în oraş.
Săream de bucurie pe stradă, mă simţeam mare bărbat, mi-am sunat
toţi amicii, i-am chemat la mine acasă şi le-am povestit cu lux de amănunte,
sigur, cu înfloriturile de rigoare.
După liceu ai mei îşi doreau să fac facultatea de energe-tică, să ajung să
lucrez la un vestit reactor din Canada. Ai mei au băgat bani grei în meditaţii
cu profesori universitari, şi-au făcut speranţe că voi ajunge un geniu al fizicii
şi voi inventa formule revoluţionare, numai că eu am decis că vreau să fac
teatru. Am venit în Bucureşti, am dat la Energetică, am intrat, iar în toamnă
am dat la IATC ca să mă fac actor, fără ca ai mei să ştie. Acolo am cunoscut-o
pe Bianca Brad, care şi ea dădea admitere ca şi mine. Şi am picat, atât eu, cât
şi ea. Deşi in-trasem deja la Energetică, le-am spus că nu mă duc la şcoală,
că vreau să stau un an să mă pregătesc pentru teatru. Au făcut o criză,
mamă, da ce criză… Mama a zis să mă duc măcar o lună, să văd ce se
întâmplă, poate îmi place. Nu a fost chip să mă convingă. Aşa că ce putea
face, mi-a pus profesori care să mă înveţe ce înseamnă teatru, pe Micheta
Duvara şi pe Florin Piersic, şi am început o pregătire nebunească. Am ajuns
anul următor din nou la IATC, din nou cu Bianca Brad şi am picat primul sub
linie, la băieţi, pentru că erau trei locuri la băieţi, trei la fete. În schimb
Bianca mi-a propus, ea era deja manechină, să particip la un concurs de
modele pe care îl organiza Confexul. Aveau nevoie de trei băieţi. Mi-aduc
aminte că erau 40 de manechini pe acele câteva locuri, şi foarte multe pile,
băieţi de politicieni, ambasadori. M-am înscris printre ultimii, neşansă mare,
chiar m-au apostrofat că m-am înscris aşa, pe ultima sută de metri. Am fost
convins că nu am nici o şansă, că în acest concurs intrau şi manechini care
profesau. Concursul a durat două săptămâni, în fiecare zi era câte o probă în
faţa unui juriu format din ministrul industriei uşoare, ministrul de externe,
coregrafi, pentru că era vorba de băieţi care să fie manechini externi, să
prezinte produse româneşti în străinătate. Am dat probe de costume de baie,
costume de seară, probe de dans, groaznic de lungi şi de obositoare, multe
fără rost, care nu foloseau în cariera de model. Am avut noroc că în juriu era
fostul ministru al industriei, domna Fluxer, care m-a plăcut foarte tare. Le-a
plăcut că eu, la fiecare probă, îmi schimbăm atitudinea. Aşa mi-au spus după
aceea, şi că vezi Doamne, eram singurul care aveam faţă de manechin. Când
am fost la secretariat să vedem listele, că era aşa, ca la facultate, fiecare proba
se nota, şi după doi ani în care mă tot văzusem sub linie, am avut surpriza să
mă văd primul pe listă, cu zece. Problemele au intervenit după, pentru că eu
nu le spusesem celor de acolo, când m-am înscris, că nu am buletin de
Bucureşti şi atunci era o mare problemă. Chiar dacă unul dintre părinţi avea
buletin de Bucureşti, eu nu aveam şi nu îmi puteam face. Când m-am dus să
mă angajez şi mi-au cerut buletinul, le-am zis că nu am şi era aproape
imposibil să îmi fac. Cu ajutorul doamnei Fluxer, care a ajuns în audi-enţă
până la Elena Ceauşescu, cu semnătură de la ea mi-am făcut în jumătate de
oră buletin de Bucureşti, care pentru mine a însemnat permisul de acces în
lumea modei.
Nu i-am dezamăgit pentru eforturile făcute pentru mine, la doar o lună
după aceea am plecat în Germania, îmi amintesc perfect că nu au ieşit vize
pentru toată lumea, trebuia să meargă patru băieţi şi am mers doar eu,
trebuia să meargă zece fete şi au luat viza doar cinci. Am ajuns acolo şase
manechini, care trebuia să facă un show de modă reprezentativ pentru ţara
lor, aşa că am luat eu frâiele în mâna şi am făcut o regie. Erau nume sonore la
vremea aceea ca Paco Rabanne, Yves Saint Laurent, Mode Comode, Cubatex,
vreo 60 de creatori. Mulţi m-au văzut la repetiţii, că eram omul orchestră, şi
au apreciat asta, aşa că m-au invitat să le fiu model în prezentări. Delegaţia
română nu a privit cu ochi buni această invitaţie, se temeau să nu rămân
acolo, motiv pentru care am avut mici probleme. La sfârşitul concursului,
pentru că am intrat în foarte multe prezentări, că mă schimbam foarte repede,
am fost desemnat cel mai bun şi mai rapid model al concursului. Am primit
oferte de muncă cu nemţii, cu austriecii, pe care însoţitorii mei nu mi-au dat
voie să le semnez pentru că mi-au spus că voi avea probleme în ţară şi e
păcat, pe vremea lui Ceauşescu era greu să ieşi. În schimb au fost de treabă şi
mi-au lăsat toţi banii primiţi din celelalte prezentări, în plus acolo am avut
ocazia să fac o mulţime de şedinţe foto, cata-loage şi am adunat câteva mii de
mărci. Mi-era şi frică când m-am întors în ţară să nu fiu prins cu atâţia bani.
Din cauza faptului că eram îndrăgostit lulea, nu am acceptat să rămân în
Germania, altfel, cred că aş fi făcut-o pentru că, deşi eram puşti, realizăm
cam care ar fi oportunităţile mele acolo. Dar eu eram combinat cu o femeie
senzaţională şi nu puteam să trăiesc fără ea. Am stat cu ea câţiva ani, apoi
ne-am despărţit.
Am fost tare supărat, o perioadă de şase luni nu am vrut să ies cu
nimeni, am avut doar relaţii pasagere. Mult timp am sperat că ea mă va suna
şi-mi va spune că se întoarce la mine.
A fost momentulân care am decis să mă dedic muncii mele şi să las
femeile pe planul doi. Moda a fost ca un refugiu, am lucrat timp de doi ani la
Casa de Modă Europa a Petronelei Salitră, unde eram director artistic. Am
făcut prima prezentare de modă a unui creator român de după Revoluţie, la
Festivalul de la Mamaia, mi-am făcut singur regia, dar şi scenografia în afară
de costume, era ceva incredibil la vremea aceea. Madam Salitră avea şi nişte
sentimente pentru mine.
În mai puţin de şase luni, am realizat, cu o investiţie serioasă, căci avea
mulţi bani, prima casă de modă privată din România, cu un sediu superb,
impunător, cu profesionişti angajaţi. Am fost primii care am făcut prezentări
mari de modă, la Casa Centrală a Armatei, cu regie, fiecare ieşire era gândită
ca un moment artistic, am fost, ca să zic aşa, deschizători de drumuri. Am
pus în scena 101 Dalmaţieni, Robin Hood, am făcut multe momente speciale,
şi am fost propulsat în lumea modei ca şi creator. Apoi am plecat în Italia, am
obţinut o bursă la Institutul European de Modă de la Milano, unde mi-am
desăvârşit cunoştinţele, am făcut practică şase luni în atelierele Versace de la
Milano. Am făcut cea mai mare greşeală că nu am rămas acolo să lucrez
pentru el, mi se părea că aş fi fost un sclav, deşi el mi-a zis că m-ar fi
promovat ca şi designer. E marele meu regret că nu am ales să stau acolo.
Când m-am întors în ţară am renunţat la Casa de Modă Europa, care a
şi căzut, a început să se axeze pe producţie de serie, şi am pus bazele primei
case de modă Cătălin Botezatu, care se numea Delphi şi în acelaşi timp mă
ocupăm de restaurante, Odobeşti şi Transilvania. Am făcut prezentări din ce
în ce mai sofisticate, eram deja nebun să ajung cel mai tare, să fiu cel mai
bun în domeniu, am început să trăiesc mai mult pentru modă decât pentru
orice altceva. Era de ani de zile pasiunea mea, dar acum devenise obsesia
mea. Am făcut prezentare la Palatul Parlamentului, un eveniment gran-dios, i-
am adus în ţară pe Paco Rabbane, pe Olivier Lapidus, şefii agenţiilor de
modele Elite, Ford Models, patru top-modele faimoase, şi aşa am reuşit să fac
cel mai important eveniment de modă din ţara asta al acelor vremuri. A fost
prima prezentare de modă transmisă în direct de un post de televiziune, îmi
amintesc că pe vremea aceea Mihaela Rădulescu era cea care a comentat
prezentarea din backstage, lucra la Tele 7 abc, care era un post faimos.
Dup-aia, s-a dus dracului tot.
Parcă jucam într-un film, asta era senzaţia mea. Viaţa mea de până
acum a fost o nebunie dar nu a fost un compromis pentru că deja aveam tot
ce voiam, eram cunoscut, aveam bani, aveam afaceri serioase… pentru ce să
mai fac compromisuri?
Pot să le povestesc băieţilor din celulă zile, luni, ani. Ei adoră să le
povestesc viaţa mea. Deşi eram tânăr, trăisem atâtea experienţe absolut
fascinante, pe care alţii nu le pot trăi într-o viaţă.
Şi uite că mai trăiesc una, sunt la mititica cu ei şi le spun poveşti cu
mine de parcă aş citi un roman despre altcineva, pentru că am senzaţia că
viaţa asta nu a fost niciodată a mea.
Nopţile de decembrie sunt grele şi reci. Dacă în lunile calde celula e
sufocantă, ca un buncăr ud şi slinos, iarna pe-reţii sunt groaznic de reci, ca
de gheaţă. Afară ninge acum li-niştit, cu fulgi mari, era atât de frumos să-i
priveşti. Zăpada groasă de pe trotuar ne-a acoperit geamul celulei şi nu mai
puteam admira nici măcar spectacolul fulgilor de nea. În acest moment mi-aş
dori să simt măcar unul căzându-mi pe obraz. E atât de linişte, nimeni nu
scoate nici un sunet deşi sunt nopţi în care stăm la taclale până în zori.
Dintr-o celulă de lângă noi, în care sunt închise femei, a început să se
audă, mai întâi stins, apoi din ce în ce mai clar şi mai lin, un colind. E
superb!
Pentru prima dată, din toate celelalte celule, unde sunt numai bărbaţi, sunt
Miron Cozma, Sever Mureşan, Gigi Kent, llie Alexandru, sunt tot felul de
barosani, de la bănci, vamă, plus interlopi ţigani, după săptămâni în care aud
doar urlete şi înjurături, am auzit plânsete înăbuşite. Toţi suntem băr-baţi,
suntem mândri şi demni în faţa nenorocirilor noastre, ne mascăm zilnic
durerea şi ne arătăm optimişti şi siguri pe noi. Chiar dacă în suflet suntem
praf şi pulbere, în momentul în care am auzit colindul acela şi fiecare s-a dus
cu mintea departe, am răbufnit, s-a dus pe apa Sâmbetei toată bărbăţia
noastră, eram ca nişte copii mari care nu-şi găsiseră darurile sub brad, care
erau pedepsiţi în felul acesta că nu au fost cuminţi, plângeam exact ca ei dar
fără zgomot, doar cu suspine adânci, care parcă ne sfârtecau sufletele în
două. Am uitat de mândrie, de orgoliu, de tot. Instinctual ne-am apropiat de
geamurile de care fugim în mod obişnuit, pentru că ne sâcâiau şobolanii, ca
să auzim mai bine. Femeia aceea a cântat destul de mult, probabil încurajată
de colegele de celulă.
A fost crunt, dar parcă era o durere plăcută, reconfortantă, eliberatoare.
În cameră la mine a fost o atmosferă de înmormântare, nu se mai auzea
nimic, doar din când în când suspine. Şi aşa am adormit, cu lacrimile
uscându-se pe obraz şi cu un mare regret în suflet, că nu sunt acasă…
Ieri am greşit grav.
Mai erau două zile până la Revelion, m-a scos la raport, Din jurnalul
unui arestat la Cercetări Penale la anchetă de fapt. Aceleaşi întrebări care se
repetă obsesiv, aceeaşi dorinţă oarbă a idiotului din faţa mea de a da vina pe
Alexandru ca să scap eu, aceleaşi manevre şi tehnici de intimidare
„inteligente” pe care le ştiu deja pe de rost. Dar de data asta, spre deosebire de
alte daţi când pur şi simplu îl ignoram pe cel care mă ancheta, încercam să
mă gândesc la altceva şi răspundeam mecanic, din reflex, pentru că deja îmi
ştiam frazele ca pe o poezie, m-am enervat, pentru că deja nu mai aveam ce să
spun, şi mi-a reproşat că sunt mincinos şi că nu vreau să spun adevărul, că
nu vreau să-l dau în gât pe Răducan, că dacă l-aş da situaţia mea ar fi alta.
L-am răspuns, cu calm, că nu aveam ce să-i spun nou, şi nici pe cine să dau
în gat, că purtam aceleaşi discuţii de atâta vreme şi că m-am săturat. Pe un
ton autoritar, sărind de pe scaun, a urlat la mine ca un nebun din nou, şi m-a
făcut mincinos pentru a doua oară. Ei bineîn momentul ăla am clacat,
oboseala şi stresul şi-au spus cuvântul, şi dacă până atunci mă comportasem
impecabil cu anchetatorii mei, acum am sărit peste birou ta el să-l strâng de
gât, să-l iau la bătaie, am văzut negru în faţa ochilor şi nu m-am mai gândit la
nimic.
Aânceput să urle ca descreieratul după miliţieni, care au năvălit imediat
în încăpere.
M-au legat la mâini şi la picioare cu cătuşe şi abia când am ajuns în
carceră m-au dezlegat, pentru că fusesem agresiv şi asta meritam. A fost
suficient ca să mă zgârii groaznic la glezne, pentru că nu ştiam să merg legat
de picioare, şi acum rănile alea mă ustură îngrozitor. Mi-au adus apă şi atât,
mi-au spus din start ca să nu am pretenţii la mâncare în ziua aia.
Sincer, am văzut în ochii gardienilor că nu se simt bine nici ei că mă
bagă acolo, dar că îndeplineau un ordin al unui supe-rior în faţa căruia eu
greşisem rău de tot. Dacă în momentele acelea i-am urât de moarte, şi m-am
abţinut cu greu să nu le trag un picior în dinţi când îmi desfăceau cătuşele de
la picioare, că doar de acolo unde să mă mai ducă, dar după câteva ore, când
m-am calmat, mi-am dat seama că ei nu au nici o vină.
N-am mai fost la carceră până acum. Auzisem de la colegii mei mai
temperamentali cum e acolo, dar nu făcusem niciodată un exerciţiu de
imaginaţie să-mi închipui cum e de fapt, să nu mai punem la socoteală că nici
nu-mi închipuisem vreodată că va petrece vreo zi acolo. Când m-au împins în
încăpere era întuneric beznă, aşa am constatat că aici nu era geam. În scurt
timp gardienii mi-au aprins lumina. Am văzut un pat, un wc în colţ şi atât.
Era oribil, celula mea în care locuiesc acum mi se pare o cameră de lux. La
carceră miroase groaznic a pişat şi igrasie. În plus pereţii sunt atât de reci, că
ai senzaţia că rişti să faci pneumonie după cinci minute de şedere acolo. Eu
m-am aşezat în pat revoltat şi timp de ju-mătate de oră m-am gândit cum să
fac să scap. Apoi m-am culcat.
Marele meu noroc a fost că şeful cel mare de la Cercetări Penale,
domnul Pavel Abraham, a auzit că cel care mă an-chetase m-a băgat la
carceră, şi pe seară m-a scos de acolo, ştia el şi care sunt mijloacele de
anchetă ale distinsului domn la gâtul căruia sărisem, nu era primul incident
de acest fel, aşa că, într-un fel, mă înţelegea.
În schimb mi-au luat dreptul la pachet, la vizită, timp de o lună de zile.
M-am întors în celulă, printre tovarăşii mei de suferinţa, şi am avut norocul
de a nu sta de Revelion singur, măcar atât. Chiar dacă nu am dreptul să mai
primesc nimic, până îmi revizuiesc atitudinea faţă de anchetatori, îmi pun
mari speranţe că iau de la Sever câte ceva, mâncare mai bună, ţigări, ziare, ca
măcar aşa să celebrez trecerea dintre ani.
Sever Mureşan, care mi-a devenit amic bun şi care primea ca şi mine,
pachete consistente, a fost scos din celula noastră, şi îmi pare aşa de rău! De
la omul ăsta am învăţat cum funcţionează sistemul bancar, am învăţat cine
controlează la noi tot acest sistem şi în ce formă, am pătruns într-o lume total
străină mie, fire de artist, dar totuşi acuzat de „bancrută fra-uduloasă”, că
dacă mă pune cineva să-i traduc acest termen nu sunt sigur că ştiu să îi spun
cu precizie. Deja îmi lipseşte Sever, pierdeam multe nopţi stând la taclale, e
un tip mişto, foarte deştept, educat, ne obişnuiserăm unul cu celălalt. Am
rămas cu Titi, un hoţ, un băiat foarte de treabă, dar la care nu vine nimeni
niciodată. Şi mai este un tip, despre care noi bănuim că e turnător. Titi
mănâncă şi fumează de la mine. Pe lângă faptul că nu mai avem de niciunele,
sunt disperat că nu mai am nici o veste de afară, căci nu am voie să fiu vizitat,
nu am nimic de mâncare, nu am nici o ţigară. Şi e seara dintre ani.
În cele din urmă mi-a dat un paznic o ţigară, dar atât, că nu puteam să
întind coarda cu el, dar ce să fac cu o singură ţigară când eu aş fi fumat una
după alta?
De Revelion am avut o cină copioasă, pâine neagră şi apă chioară. Am avut
totuşi puţin noroc cu un alt gardian, schimbul de noapte, un băiat de pus la
rană, pe care l-am rugat cum am putut eu mai frumos, ştiind că e de treabă şi
nu rezistă, să se ducă la Alexandru şi să-l roage să-mi dea un pachet de ţigări.
El e în altă celulă, în aia cu lumea bună, alături de llie Alexandru, cel cu
Hermesul de la Slobozia, şi cu Gigi Kent. Viaţă pe capul lui! Ăia chefuiesc
acum cu icre negre şi ţigări Kent.
Iniţial gardianul nu a vrut să se ducă, că nu are voie să facă aşa ceva,
că îşi pierde slujba, în cele din urmă l-am convins că nu află nimeni şi mi-a
adus ţigări, un pachet întreg.
La 12 noaptea se auzeau strigăte din blocurile învecinate şi bubuituri de
la artificii, toată lumea urla „La mulţi ani!”, iar eu celebram venirea lui 1997
fumând cu pungaşul Titi ţigări de împrumut. Nu am crezut vreodată în viaţa
mea că mă va prinde trecerea dintre ani într-o celulă mizerabilă, sărac şi cu
stomacul lipit de şira spinării. Cred că am fumat tot pachetul de ţigări într-un
sfert de oră.
Vreau să mă sinucid.
Trăiesc mizerabil. Nu mai pot să ignor acest gând şi nici să mă mai
codesc. Am strâns toate somniferele pe care le-am primit seară de seară. Ştiu
că asta este singura modalitate prin care pot să fac asta. Le-am pus în faţa de
pernă, pentru că nimeni nu schimbă lenjeria mai devreme de o lună. Nu este
pericol să fiu depistat. Am avut un comportament aproape exemplar, nimeni
nu avea de ce să mă supravegheze excesiv şi să mă bănuie că ar putea face
prostii.
Am gândul acesta de ceva vreme, încă de când eram în Italia. Dacă
până acum am ezitat s-o fac, a fost pentru că mi-am găsit scuze că încă nu
am destule pilule. Şanse să fiu eliberat în primele zile ale lui ianuarie nu am,
aşa că am decis să înghit tot ce am strâns până acum. Mi se pare cea mai
bună idee. De ce oare n-am făcut-o mai devreme?
Pastilele sunt puse frumos în colţul de la faţa de pernă.
 Nu le-am obţinut greu, ştie toată lumea aici că eu sufăr de insomnie. Mi
le-a prescris medicul închisorii când m-am dus la cabinetul medical vânăt la
faţă, cu cearcănele până la gură şi slab mort.
Vreau să mor acum, de Revelion.
Nici măcar să mor nu sunt lăsat…
Mi-au dispărut toate pastilele din faţa de pernă. Le-am căutat după ce
am făcut duş şi m-am îmbrăcat în haine curate.
Nimic! Nici în faţa de pernă, nici în pat, nici sub pat.
M-am gândit că mi le-au luat la vreun control, că ne scot peri-odic din
celulă să vadă dacă avem ceva ascuns pe undeva, dar în ultima perioadă nu o
mai făcuseră, că ne ştiau destul de liniştiţi. Pe Titi l-aş întreba, dar mai este
cu noi în celulă un tip pe care toţi îl ştiam că e sifon. El de câte ori îl scot
afară toarnă tot ce se vorbeşte între noi, şi am aflat. Aşa că ne ferim de el ca
de dracu, mai vorbim una, alta, când iese el la duş, la frizer sau la vizită.
Cel care mi-a furat pastilele este Titi. Mi-am dat seama azi, ianuarie 1997,
când am văzut că la ora 11 colegul meu de celulă doarme. El, care la 6 e în
picioare indiferent la ce oră se culcă.
Când l-am văzut dormind, imediat mi-a încolţit în minte ideea că el este
cel care a înghiţit pastilele mele, altfel nu ar fi reuşit să doarmă atât de mult.
N-am putut să spun nimic, că dădeam amândoi de belea.
Am decis să-l mai lase un timp şi dacă nu dă semne că se trezeşte să
cheme gardienii şi să le spună că omului îi este rău.
Celorlalţi deţinuţi le-am zis că i-a fost rău pe la patru dimineaţa şi a
cerut o pastilă să doarmă, aşa că să-l lase în pace.
Pe la trei după-amiaza Titi a început să geamă în somn, am profitat că
eram doar noi în celulă, ceilalţi erau ieşiţi la vizită şi t-am dus la wc să vomite,
i-am băgat eu degetele pe gât că el era ameţit rău, apoi l-am pus din nou în
pat. Nu se simţea foarte rău, zicea doar că e mort de somn şi că să-l las să
doarmă. A mai moţăit o vreme, apoi a adormit din nou tun. Nu a mâncat
nimic, deşi îi păstrasem şi micul dejun şi mâncarea de la prânz. S-a trezit
noaptea pe la două, a băut nişte apă şi s-a culcat din nou. Eu însă, am făcut
de gardă, nu am dormit deloc de teamă să nu moară cumva în somn, tot
timpul am aplecat urechea spre el să îmi dau seama dacă respiră normal.
De trei zile, Titi e chiaun, doarme într-una, vorbesc cu el şi deodată nu
îmi mai răspunde. Ca să nu fiu luat la întrebări le-am spus gardienilor că i-a
fost tare rău, să fie blânzi cu el şi să-l lase să doarmă, că doar aşa îşi revine.
Au înţeles. Titi este un băiat tare simpatic şi gardienii sunt îngăduitori cu el, e
tot timpul vesel şi pus pe glume, nu ai cum să nu-l placi.
Este a patra zi de la incident şi Titi s-a trezit abia azi devreme, aşa cum făcea
el în mod obişnuit. M-am trezit şi eu pentru că voiam de mult să-i spun că
ştiu că el mi-a luat pastilele. Şi l-am întrebat: „Mâi Titi, de ce ai făcut chestia
asta?
 Că ştiu că tu mi-ai furat pilulele din faţă de pernă. Ce a fost, mă, în
mintea ta, cretinule, de ce le-ai luat? Puteai să mori!”
Şi am auzit din gura lui cel mai mişto compliment pe care l-am primit în
toată viaţa mea şi probabil pe care o să îl aud vreodată. M-a lăsat mască. Mi-a
spus aşa: „Cătălin, eu oricum nu mai am nimic de pierdut şi vreau să mor,
dacă eu muream nimeni nu plângea după mine, şi nu era nici o pierdere, dacă
tu mureai nu îţi dai seama ce pierdere ar fi fost Eu te cunosc bine, am citit de
tine prin ziare că eşti creator de modă, şi de ce să mori tu, de ce să le dai
satisfacţie lor, e păcat zău, eşti super băiat, pe ochii mei! Vreau să înţelegi că e
păcat mă, trebuie să lupţi, să le arăţi la ăştia că eşti nevinovat, că eşti mai
tare decât ei, că epăcat, mă, de tine.” Dacă până azi voiam să mor, să uit de
tot, să mă răzbun în felul ăsta pe cei care m-au închis, uite el m-a trezit la
realitate. Din acest moment m-am decis să mă răzbun pe toţi ce care m-au
băgat în rahatul ăsta!
L-au mutat şi pe Titi din celula noastră.
Cineva din celulă a sifonat că ne înţelegeam bine şi că pe-treceam
nopţile stând la poveşti. Una dintre regulile de aici este că deţinuţii nu au voie
să se împrietenească între ei, şi de asta sunt mutaţi destul de des dintr-o
celulă în alta.
Aşa am ajuns să fiu de câteva zile, spre exemplu, coleg de cameră cu
Miron Cozma, un tip temperamental, care scrie mult, mai tot timpul, chiar şi
noaptea, la lumina difuză. Atunci când nu îşi petrece timpul cu nasul în
hârtii, face politică sau sport. Are câteva sticle de plastic pe care le umple cu
apă, şi face cu ele exerciţii pentru braţe.
Ieri am fost martor şi la o bătaie. Am asistat la ea tacit, fără să mişc un
deget, deşi aşa ceva nu îmi stă în caracter. Se ştie că aproape în fiecare celulă
e cineva care a făcut pact cu po-liţia şi care spune tot ce se discută între
deţinuţi. Cozma şi-a dat seama că un tip, care e şef pe la vamă, dădea cu
subsem-natul, el tot timpul e scos la televizor, dar în loc să se uite la tv scrie
de-i cade mâna tot ce vorbim şi facem noi. Are me-morie, nu glumă, că nu e
uşor să ţii minte toate tâmpeniile pe care le povestesc colegii de celulă. Şi ieri,
când ăsta s-a întors de la televizor, vorba vine, şi s-a aşezat liniştit în pat,
Miron s-a năpustit asupra lui şi l-a bătut de l-a rupt. Au intrat gardienii şi l-
au scos din mâinile lui cu chiu cu vai.
M-au mutat din nou. De data aceasta doar cu Sever Mureşan, noi doi într-o
celulă. E linişte şi pace, dacă facem abstracţie de locul în care suntem cazaţi,
aş putea spune că este o experienţă foarte interesantă. Sever e un tip foarte
deştept, chiar dacă se spune că oamenii deştepţi nu ajung la puşcărie. Avem
discuţii interesante despre orice, putem să stăm de vorbă ore în şir fără să
epuizăm subiectele, fără să simţim că timpul trece atât de repede.
A fost o zi obişnuită, ca multe altele, în care a trebuit să merg la tribunal.
Chiar dacă am făcut sute de drumuri fără folos, mă bucur de fiecare dată că
ies afară, văd alţi oameni, chiar dacă toţi ochii erau aţintiţi asupra mea în
tribunal, chiar dacă presa era ciorchine în fata arestului, chiar dacă nu mi se
întâmplă nimic şi sitiatia mea este tergiversată de la un termen la altul. Măcar
fac o plimbare.
Aşadar iar tribunal, iar declaraţii, audieri, oameni… din nou maşina
poliţiei, arest, celulă. Sever m-a întreabat calm, cu ochii într-o carte, cum a
fost, ce am făcut. N-am făcut nimic, ce dracu să fac, ca de obicei nu se
întâmplă nimic… Nimic nou, aceleaşi întrebări… Un alt termen probabil, nu
ştiu, au rămas avocaţii să ia pronunţarea. Nu ies eu curând de aici, deşi ăştia
ai mei zic că nu mai e mult. Dar ei zic asta de câteva luni, ce dracu să zică şi
ei săracii…
Sever a adus ziare de la avocat, aşa că s-a aşezat în pat şi a început să
te răsfoiască liniştit. Aici timpul parcă stă în loc, pentru că faci aceleaşi
lucruri zilnic, cu mici excepţii. Dacă înainte, când stăteam în celelalte celule,
măcar incidentele dintre deţinuţi mă mai scoteau din rutina zilnică, acum, cu
Sever, era la fel fiecare zi. Noroc cu discuţiile noastre interesante, care nu se
terminau zi şi noapte.
AZI VOI FI ELIBERAT!
Aţipisem, dar m-a bătut Sever pe umăr să mă scol. Mi-a spus că mă
cheamă sus la comandant. Mi-am tras tricoul pe mine, că eram doar într-un
pantalon de trening, şi m-am dus căscând şi întrebându-mă ce dracu mai
vrea şi ăsta de la mine, iar. De câte ori mă duc la el se poartă foarte frumos cu
mine, nu am ce să-i reproşez.
Cum am intrat, mi-a arătat cu colţul ochiului scaunul, să mă aşez şi m-
a întrebat ce fac, apoi dacă vreau cafea sau apă, am cerut o cafea care a venit
imediat, de parcă o făcuseră din timp pentru vizita mea. „Ce faci, cum a fost
astăzi la proces?”, m-a întrebat el pe un ton prietenos, ca de fiecare dată.
„Nimic nou”, am zis şi am luat o gură mare de cafea caldă, care parcă m-a mai
trezit din toropeală. „Ştii ce am în mână?”, a continuat el. Avea o hârtie. „Nu!”,
am răspuns eu, fără să mă gândesc vreo secundă la ce ar putea avea, că
sincer, nu prea mă interesa. „Lasă că îţi spun mai târziu, hai să mai stăm un
pic de vorbă”. Şi iar a început să mă tragă de limbă. Eu eram pe ultima sută
de metri şi el tot încerca să scoată de la mine marea dezvăluire, să fac cine
ştie ce declaraţie aşteaptă ei. Tot timpul încercau asta, fără oprire, eu oameni
mai perseverenţi ca ăştia nu am văzut în viaţa mea. „Da' ce aveţi în mână,
spuneţi-mişi mie până una alta…”, am zis eu pentru că nu aveam chef să o
iau de la capăt cu aceleaşi, şi aceleaşi răspunsuri.
„Cred că ţi-au dat drumul”, mi-a zis el zâmbind. „Uite, acum a venit
hârtia de la tribunal, şi ţi-au dat drumul”. A urmat o pauză de câteva minute
în care cred că am procesat informaţia, că altfel nu-mi explic de ce am
reacţionat aşa întârziat.
„De când sunt liber?”, am întrebat eu cu răsuflarea tăiată. „De acum
două ore”. „Şi… pot să plec?”. „Da!”.
 Mi-a venit să-i sar de gât şi să-l pup. Am ieşit apoi şi nu ştiam ce să fac,
să mă duc în celulă, să ies direct în stradă…
Eram complet derutat, dezorientat şi căutam din priviri pe cineva care
să-mi spună ce să fac, încotro s-o iau.
„Mergi în celulă că ai acolo obiectele tale, să le strângi şi după poţi să
pleci”, mi-a zis gardianul de la uşă. „Mă piş pe ele, nu mai am nevoie de
nimic!”, am răspuns eu serios şi gata să rup uşa”.
Când i-am spus lui Sever că mi-au dat drumul, m-am simţit un pic
vinovat. Nu voiam să mă bucur în faţa lui, deşi aş fi sărit până la tavan de
fericire. Ştiam că el rămâne acolo şi parcă nu se cădea.
Gardienii mi-au făcut bagajele. Mari bagaje, nişte căcaturi, haine şi
cărţi, un ceas, o cană, un castron, nişte cărţi de joc, săpunul şi şamponul, ce
altceva să am, prostii de care nu mai am nevoie şi pe care nu mai voiam să le
văd.
Nu mai stau în celulă decât câteva minute, se fac formele şi am decis că
până atunci termin de scris această pagină. Să nu uit!
Voi ieşi alt om. Dacă înainte de a intra la puşcărie eram un băiat fin,
firav, care lăsa de la el de dragul de a nu intra în dispute, acum, după ce am
trecut prin atâtea, sunt capabil să mă adaptez la orice mediu, să fac faţă
oricărei situaţii. Dacă mă laşi pe stradă pot să mănânc din gunoaie, dacă
trebuie să mănânc şobolani morţi, îi mănânc. Şi nu exagerez când spun asta.
Cine a trecut pe aici înţelege perfect, e o lume atât de dură, care aşa de tare te
căleşte… Voi ieşi alt Cătălin Botezatu, care poate să taie în carne vie fără să
clipească.
Numai moartea mă mai poate speria, deşi, dacă mă gândesc mai bine,
nici aia, nu mi-e frică de nimic, jur!
Dragă mamă…
J*(tm)*” (tm) xperienţa închisorii nu poate fi înţeleasă pe de-fplin decât
de cei care au trecut pe acolo. E o lume 1 atât de diferită de cea reală încât
fiecare zi petrecută acolo seamănă cu ultima, este lumea sinucigaşilor şi a
deznădăjduiţilor, a depresivilor şi a traumatizaţilor, dar şi a durilor, a
frustraţilor şi a celor dornici să-şi demonstreze ' t > r supremaţia cu pumnii.
Fiecare zi e o luptă cu tine, cu ceilalţi.
Fiecare minut amplifică senzaţia de sfârşit, ucide şi cel mai lăuntric vis,
cea mai vagă urmă de speranţă din sufletul celor care nu au trăit niciodată
într-un astfel de mediu, înconjuraţi de astfel de oameni.
Cătălin Botezatu nu se numără printre bărbaţii „tari” încarceraţi la
Carcera Ca del Ferro şi nu se teme să recut f noască asta. Nu si-
* a dorit niciodată să fie un dur, nu l-a inte- ' resat acest aspect. Nu a
visat pectorali bine lucraţi şi nici să se afirme arătându-şi bicepşii. Nici nu şi-
a imaginat vreodată că undeva, pe lumea asta, există un astfel de loc, în care
forţa fizică şi limbajul abject sunt considerate calităţi, şi chiar dacă aceste
informaţii îi trecuseră pe la ureche, nu s-a gândit nici măcar o secundă că ar
putea ajunge acolo. Adaptarea sa la un astfel de mediu este rodul unui efort
inimaginabil, pe care l-a depus în fiecare secundă.
Singurul om care îi înţelegea pe deplin trăirile era mama lui, doar ei
putea să-i scrie deschis, fară reţineri, fară teama că l-ar putea considera slab,
că i-ar putea spune că nu e un bărbat în toată puterea cuvântului. Doar ea îl
cunoştea cu adevărat, doar ea conştientiza drama lui, pentru că o trăia la
aceeaşi in-tensitate. Şi doar ei îi putea repeta la nesfârşit că nu mai poate, că
e demolat fizic şi psihic, doar în faţa ei putea să fie cât de slab voia el, doar în
scrisorile ei găsea o vagă urmă de speranţă.
Când a clacat, în Italia, mama a devenit omul în faţa căruia şi-a deschis
sufletul fără reţinere, de ea s-a agăţat ca de un ultim colac de salvare. Ei îi
scria chiar de mai multe ori pe zi, atunci când avea bani să pună scrisorile la
poştă, şi o implora să îl ajute. Scrisorile lui erau scrisorile unui om slab,
ajuns la capătul puterilor, nedreptăţit, dar demn, sincer cu el şi sincer cu cea
care îi dăduse viaţă.
Şi astăzi îi este alături, ca atunci, e în fiecare zi în atelierul lui de
creaţie, îl ajută cu tact şi diplomaţie să îşi conducă afacerea, are grijă de el din
umbră, fară să îl sâcâie. E o femeie foarte frumoasă, impozantă, elegantă,
distinsă, în faţa căreia nu-ţi vine să vorbeşti ce nu trebuie, care impune
respect prin simpla prezenţă. Necazurile nu au lăsat urme pe chipul ei, doar
în suflet. Toată viaţa ei a fost pusă necondiţionat în slujba lui Cătălin, tot
timpul l-a împins de la spate spre a face performanţă, spre a excela în tot ce
face, tot timpul l-a încurajat să fie perfecţionist, chiar dacă nu a scos din el un
matematician de renume mondial aşa cum visa. Nu-i place viaţa publică de
aceea nu a acceptat niciodată să apară alături de fiul ei în emisiuni de
televiziune sau publicaţii, ştie care este preţul pe care îl plăteşte el pentru că
trăieşte la vedere şi.
Dragă mamă…
Încearcă să-l tempereze din când în când, atât cât poate. Ştie că fiul ei
este scalvul meseriei, că iubeşte cu disperare ceea ce face şi că doar pentru
asta trăieşte. S-a consolat cu gândul că nu va fi bunică şi nu-şi va duce
nepoţii în parc ci va sta în fiecare an într-o sală, undeva în spate, ferită de
ochii presei şi va aplaudă, cu ochii în lacrimi, o nouă colecţie de succes
semnată Cătălin Botezatu.
Multe dintre acţiunile lui, dintre poveştile lui de viaţă o scot din minţi şi
nu sunt pe gustul ei, de aceea îi spune franc părerea, fără să-l menajeze.
Mama lui este cel mai mare critic al lui, dar şi cel mai pertinent. Doamna
Maria a acceptat însă, mai uşor decât se aştepta chiar şi el, ideea că se va
scrie o carte despre perioada neagră a vieţii fiului ei, puşcăria. O secundă s-a
temut să nu cumva să facă dezvăluiri care să-i cauzeze neplăceri, care să
dezgroape morţi îngropaţi demult, apoi a scos din sertarul amintirilor bine
păzite scrisorile pe care Cătălin i le trimitea şi ni le-a dat spre publicare.
15 iulie.
 Dragă mamă.
Mă aflu deja într-o situaţie disperată. Nu vreau să te sperii, dar nu cred
că mai rezist mult. Pentru mine e suficient… Deja sunt 6 luni de când mă
ascund de ceva ce de fapt nu am făcut.
După ce în Danemarca am fost sechestrat de domnul K. K., ameninţaţi
cu moartea timp de o săptămână, acum mă aflu după cum şi tu ştii, de o lună
într-o puşcărie din Cremona.
Autorităţile de aici nu pot face nimic, deoarece eu nu am făcut nici un
fel de rău în Italia. Sunt arestat preventiv până când se va accepta extrădarea
mea de către statul italian. Dar această extrădare poate dura luni de zile (4-5
luni) dacă autorităţile române nu vin mai repede să mă ia de aici. Îţi repet, nu
vreau să te sperii, dar de această dată nu mai rezist, mă simt f rău, nu pot
dormi şi nu mai rezist psihic. Deci, te rog, ia legătura urgent cu tata sau cu
avocaţii lui Alexandru sau cu oricine altcineva care poate să grăbească sosirea
mea în ţară.
Ce trebuie să facă în acest caz tata: trebuie să meargă urgent la acel
maior Stanislav de la poliţia capitalei sau la cine se ocupă de cazul meu şi să-l
roage să trimită pe cineva auto-rizat aici la Cremona, care mă poate lua din
arest, însoţindu-mă până în România. Aceasta este procedura care trebuie
făcută în mod legal şi cu care sunt de acord autorităţile italiene. Bineînţeles,
înainte de plecarea acestei persoane îm-puternicite să mă aducă din Italia în
România trebuie făcute foarte repede de către Poliţia Română toate
documentele necesare pentru a mă putea întoarce (documente necesare ptr
poliţia italiană, şi cu care poliţia romană a stat deja de vorbă). Îţi repet, dacă
treburile nu se fac în grabă, şi în maxim o săptămână cineva nu vine să mă ia
de aici, sunt un om terminat, şi e de preferat să mor cel puţin în ţara mea.
Aici, începând cu 20 iulie până ta 1 septembrie, toţi sunt în vacanţă şi nimeni
(nici măcar autorităţile) nu au chef de lucru. Deci totul trebuie să se întâmple
până cel târziu 25-30 iulie.
Vorbeşte cu tata! E f important! Dacă el declară la poliţie toate aceste
lucruri sunt sigur că vor veni să mă ia de aici.
Situaţia e foarte delicată deoarece avocaţii pe care îi am aici au cerut
eliberarea mea (având în vedere că eu nu am făcut nimic în Italia) dar
autorităţile italiene au ordin din partea po-liţiei române să mă ţină în arest
până la data extrădării mele.
Dată care poate dura, îţi repet, luni de zile.
Astfel, fără să fiu vinovat de nimic nici în Italia şi nici în România, stau
într-o închisoare nevinovat. Nu e drept!
Spune-i tatei (sau dacă poţi fă-o tu) să ia legătura cu avocaţii lui
Alexandru şi să le explice situaţia. Poate ei au alte soluţii, poate ei pot discuta
cu Alexandru, şi poate are şi el vreo sugestie. De asemenea, Alexandru chiar
dacă se află în arest poate face declaraţii referitoare la mine spunând că eu nu
am nici un amestec în toată această mizerie.
 Avocaţii lui Alexandru poate pot face ceva şi pentru mine chiar dacă eu
sunt aici. Te rog fă tot ceea ce este posibil şi cât mai repede.
Dragă mamă…
Te mai rog, aşa cum am mai făcut-o deja, să-mi trimiţi la fiecare 2 zile
câte o telegramă, ţinându-mă la curent cu evenimentele. Ştiu că nu ai bani
dar oricum fă un efort.
Nu aştepta răspuns de la mine deoarece eu nu am bani să-ţi trimit
telegrame. Iar o scrisoare ajunge în 8-9 zile.
Aici pot să-mi scrie absolut toţi. Şi pot primi şi 10 telegrame sau
scrisori pe zi. Problema este că nu le pot răspunde din lipsă de bani. Arestul
în care sunt nu cenzurează nici un mesaj aşa că puteţi să-mi scrieţi orice.
Aşetpt cu drag răspuns!
Cu drag, Cătălin.
P. S. Spune-i tatei să meargă în fiecare zi la el acasă deoarece va primi
în cutia poştală o scrisoare foate importantă.
Trebuie să verifice în fiecare zi cutia poştală de la el de acasă din str
Sebastian.
Spune-i de asemenea şi tatei să-mi scrie şi el la fiecare 2 zile câte o
telegramă cu ultimele noutăţi. Măcar atât să facă pentru mine. Spune-i de
asemenea că nu am bani să-i răspund la telegrame sau scrisori decât în
cazuri f urgente, el însă trebuie să-mi scrie oricum tot ce se întâmplă zi de zi.
Crede-mă, cred că am să înnebunesc! Dacăv-am agasat repetându-mă, iertaţi-
mă dar nu aş vrea să fie nimeni în locul meu.
E greu de acceptat o astfel de situaţie. Dacă făceam ceva poate ştiam
pentru ce plătesc dar aşa… Pentru ce mă acuză pe mine Ş. în mass media?
Dacă vorbeşti cu avocaţii lui Alex, spune-i că aş vrea să-t ajut din tot
sufletul dacă aş putea, iar dacă acum eu sunt cel sacrificat şi accept acest
sacrificiu este numai pentru că-i vreau tot binele din lume. Eu nu pot să uit
câte lucruri bune a făcut el pentru mine şi de aceea am să fiu alături de el şi
la bine şi ta rău. Sper ca perioada de „RĂU” să treacă cât mai repede.
Cu drag, Cătălin.
Când va avea loc un proces cu Alexandru?
P. S. încearcă, în afară de telegrame (care sunt indispen-sabile) să-mi
scrii o scrisoare cu un regim urgent (par avion, taxă de urgenţă, recomandată
etc, întreab-o pe Stela) în care să-mi explici cu lux de amănunte tot ce se
întâmplă: De ce este acuzat Alexandru şi care sunt şansele?
De ce mă acuză pe mine Ş, în mass media?
Ştreangă nu este de partea lui Alex?
Ce acuzaţii fac H. şi O.?
Ce scriu ziarele?
Care este părerea oamenilor?
De ce Costel este dat în urmărire?
Când va avea loc procesul lui Alex?
 Dacă Alexandru a făcut acuzaţiile, de ce nu se fac şi probele?
De ce doamna Capetti a fost reţinută?
Spune-mi absolut tot şi dacă este nevoie eu am dreptul de aici să fac
declaraţii la orice ziar din România interesat să afle adevărul. Consultă-te în
această privinţă cu Ioana Grindean.
Dacă îmi dă o adresă a unui ziar sau chiar a Ioanei, pot face absolut
orice răspuns la orice întrebări îşi fac ziarele vis a vis de mine sau de situaţie
în general. Pot proba orice acuzaţie mi se aduce.
Dar spune-mi, în toată chestia asta, Alexandru nu este ajutat de nimeni
influent? Cine este de fapt de partea lui?
În eventualitatea în care mă întorc în România, mie ce mi se poate
întâmpla?
30 iulie.
Dragă mamă, încep prin a-ţi repeta (fără a dramatiza) că nu mai rezist.
Te înţeleg că încerci să mă încurajezi, dar din fericire nu e nimeni în locul
meu. Nimeni nu înţelege prin ce trec, unde sunt ce se întâmplă aici şi toate
astea fiind nevinovat.
Eu aici nu sunt într-un arest ci într-o puşcărie în toată regula. Nu stau
singurân celulă şi nici viaţa nu este mai roz decât în alte părţi. Sper că ai
văzut destule filme… Nu ştiu dacă îţi imaginezi, dar în 6 săptămâni am ieşit
afară (la aer) de 3 ori câte 2 ore. Mă sfătuieşti să mănânc şi să dorm. Ce să
mănânc? Cum pot dormi când 24 de ore din 24 de ore aici cel puţin 50 de
persoane urlă, ţipă, cântă nemaipunând la socoteală regimul de carceră. Spre
deosebire de italieni (care pot avea în fiecare săptămână o întâlnire cu familia,
iar la o lună au dreptul la 2 zile ACASĂ) eu, fiind străin nu am dreptul la
întâlniri decât cu familia. Sau soţie. (în cazul de faţă…) în săptămâni am
vorbit de 3 ori cu avocata, o dată la proces şi mai apoi de 2 ori când eu am
cerut eliberarea sau arestul în stare de libertate (cerere la care nici acum nu
am primit nici un răspuns). Încercaţi să înţelegeţi căe mai bine să mă întorc în
ţară cât mai urgent. Eu pot demonstra că sunt nevinovat.
De fapt sunt acuzat de 2 lucruri: primul, de acel împrumut la Bankcoop
pe care l-am făcut ptr Alexandru. În acest sens te rog tu sau tata vorbiţi cu
avocaţii lui Alex, deoarece Alex are o declaraţie în care el, Alex Răducan,
recunoaşte că a primit acel împrumut făcut de mine la Bankcoop, obligându-
se în acelaşi timp să achite toate dobânzile şi împrumutul integral. O copie a
acestui document este la mine iar una la el.
De ce Alex nu prezintă această declaraţie poliţiei?
A doua acuză este faptul că am semnat un document de 500 mii lei ptr
I. M. Dar se ştie foarte bine (am avut 4 martori) că am semnat acel document
deoarece am fost forţat şi ameninţat cu moartea. De asemenea M. Ş. şi el de
faţă a semnat şi el acel document în calitate de înlocuitor al lui Alex
asigurându-mă că totul va fi bine. Am dat deja o declaraţie pe care am trimis-
o lui tata pentru a o duce la poliţie, unde povestesc cum s-au petrecut
Lucrurile, cum am fost ameninţat că dacă nu semnez până seara, firma,
restaurantele şi viaţa mea sunt în pericol. De faţă au fost doi bodyguarzi şi Ş.
(care a semnat şi el).
Deci acestea sunt cele două acuzaţii ce mi se aduc. Dacă Alex dă Poliţiei
acea declaraţie privind împrumutul de la Bankcoop, iar poliţia ia în
consideraţie declaraţia mea pri-vitoare la cele 500 mii, atunci e posibil ca
mandatul de arestare ptr mine să fie anulat. Asta este una din posibilităţile
pentru a ieşi afară de aici. O alta este ca curtea de apel italiană să-mi aprobe
cererea de arest în libertate (domiciliar), dar este puţin probabil, deoarece eu
sunt străin şi nu sunt arestat pentru o culpă în Italia ci pentru a aştepta
extrădarea în România.
Acum, voi încerca să vă explic de ce am refuzat prima oară extrădarea.
Când am fost arestat, din România sosise un mandat în care eram acuzat de
credite de milioane de dolari, lei, mărci, coroane suedeze, etc. În total reieşise
că eu am făcut în România împrumuturi la bănci de cel puţin (ţine-te bine!)
32 milioane de dolari. În acest caz am crezut că e vorba de o manevră şi am
refuzat extrădarea. Când a avut loc procesul, în schimbul acestor acuzaţii, au
sosit din România de fapt numai cele două acuzaţii (care nici pe departe nu se
comparau cu cei 32 mii dolari).
Au fost surprinşi şi avocaţii de această nouă schimbare drept pentru
care au decis că nu trebuie să vin în România sperând însă că voi fi liber aici.
Lucru care nu s-a produs, în ceea ce-l priveşte pe Volta, el nu e obligat să mă
ajute (a făcut deja f mult) şi cred că nici nu are curaj, deoarece el mi-a
declarat că el are în continuare afaceri cu România pe care nu vrea să le strice
din cauza acestui incident. În luna august totul este închis, mai puţin poliţia.
Justiţia (curtea de apel) va lua vacanţă la 1 august până pe 3 sept. Deci în
această perioadă nu se va întâmpla absolut nimic. Numai dacă Poliţia
Română vine să mă ia personal de aici sau poliţia italiană mă aduce în mod
oficial până la aeroportul din Bucureşti. În primul rând că totul depinde de
români şi de cei ce anche-tează cazul meu ptr a grăbi venirea mea iar în cel
de-al doilea caz totul depinde de Volta care poate cere poliţiei o escortă

(un om care trebuie plătit pentru transport dus-întors pentru o zi) care
să mă aducă în ţară.
Dacă tata vorbeşte cu Volta spune-i să-i sugereze acest lucru.
Te asigur că în maxim 2 săptămâni sunt un om mort. Nici măcar nu
mai vreau să trăiesc. Dacă în 2 săptămâni nu ies de aici, începând cu azi, 30
iulie 1996, atunci faptul că eu am murit va fi atribuit numai nedreptăţii acelei
ţări pe care o urăsc. Aş putea, dar nu vreau, să fac aici cel mai mare scandal
internaţional: declarând greva foamei şi făcând o serie de declaraţii ziarelor şi
televiziunilor.
Dar mi-e scârbă să repet tot timpul acea mizerie în care am fost târât.
Oricum, peste 2 săptămâni totul va fi terminat, îmi pare rău dar prefer să mor
decât să mai suport această nedreptate. Oricum, am reuşit până la 29 de ani
să cunosc gloria (şi asta numai datorită mie). E suficient! Am demonstrat că
pot, că sunt bun în ceea ce fac. Câţi până la vârsta mea au realizat cât am
realizat eu? Nu are nici o importanţă că acum toate s-au dus pe apa sâmbetei,
important este că EU le-am făcut fără ajutorul nimănui.
Dacă mai ai timp scrie-mi repede, în regim de urgenţă, o scrisoare cu
ultimele noutăţi şi nu uita de telegrame.
Nu uitaţi (atât tu cât şi tata) că mai sunt doar 2 săptămâni.
Îmi pare rău pentru tot ce a fost şi pentru tot ce ar fi putut fi.
Cătălin.
Cremona, 14 august.
Dragii mei, Am primit toate scrisorile (de la Ento, Mila, Silviu şi Adrian,
Mioara) şi recunosc au reuşit să mă facă pentru câteva momente fericit. Dar
din păcate eu nu m-am făcut înţeles. Toţi au încercat să mă îmbărbăteze, să-
mi dea speranţe şi putere în viitor… Ceea ce voi toţi n-aţi înţeles este de fapt
situaţia mea critică, fizică şi psihică. Îmi recomandaţi ca de obicei să am
răbdare… Oare câtă răbdare să mai am? Nu este suficient că de 6 luni am
răbdare?
— Am fost hăituit, forţat să părăsesc România (deşi nu mă simţeam
vinovat de nimic).
Mi-a fost pentru câteva clipe frică pentru viaţa mea atunci când am
plecat, iar asta nu am să mi-o iert toată viaţa. Dacă nu plecam atunci, poate
nu ajungeam în situaţia asta. Apoi, a trebuit să mă ascund în toată lumea
(nici nu ştiam de ce?) am fost sechestrat de K. K. timp de o săptămână într-o
casă de vară păzit de 6 indivizi înarmaţi aparţinând unei organizaţii naziste
daneze. Apoi am fost eliberaţi de soţia acestuia care ne-a găzduit în casa ei dar
cu acelaşi regim de pază.
Profitând de bunătatea ei am reuşit să fugim din Danemarca scăpând
astfel de K. K. care plănuise chiar să ne lichideze dacă Alexandru nu-i ceda
toată firma. Am SUPORTAT acest tratament timp de 2 luni în Danemarca.
Bine! A trecut.
Despre faptul că K. K. era dispus să plătească 1 milion de dolari pentru
a ne reduce la tăcere plus despre toate acele momente de calvar petrecute în
Danemarca se poate scrie o carte. Ce uită K. K. este că eu, spre deosebire de
Alex, am fost întotdeauna mai isteţ, aşa că nu am uitat să-mi notez cu cea mai
mare exactitate numele celor care m-au păzit, carac-teristicile lor, locul,
adresa (str, nr şi chiar multe alte dovezi).
Dacă românii sunt naivi şi cred că K. K. este un „magnat” se înşală. Din
păcate noi am văzut în realitate cum stau lucrurile. Este un mitoman,
grandoman şi este de fapt în stadiul cel mai avansat de paranoia. Toţi prietenii
săi din Danemarca şi Belgia au fost ruinaţi de el şi este căutat ca un
delincvent.
 Deci, cum spuneam, am rezistat, mamă, celor mai drastice tratamente
şi încerc să rezist şi acum, aici în puşcărie. Dar din păcate nu mai pot!
Înţelegeţi că sunt bolnav, am probleme fff mari cu ficatul, cu inima, cu
plămânii. Nu pot închide un ochi numai la ideea că în România se întâmplă ce
se întâmplă.
Am citit toată presa ce s-a scrisân intervalul 26 iunie – 27 iulie 1996.
Sunt la curent cu tot până la acea dată. Volta mi-a trimis un pachet în care
erau toate aceste zeci de articole. În pachet mi-a trimis şi câteva tricouri şi
lucruri strict necesare. Dar din păcate nu am mai primit de la el (Volta) nici
un răspuns ta scrisorile şi telegramele mele. De aprox o lună nu mai ştiu
nimic din ceea ce se întâmplă cu situaţia mea aici în Italia.
Avocaţii nu au venit (deşi aveam nevoie să vorbesc eu ei) din data de 19
iulie. Voiam să-i sugerez lui Volta să meargă la Poliţie să ceară ptr mine
arestul domiciliar (deoarece acesta este posibil dacă cineva de aici garantează
pentru tine, îţi oferă casă şi se obligă să suporte orice cheltuială de ospitali-
tate). Sunt sigur că Volta m-ar ajuta în acest sens dar cum să-i spun asta
dacă eu nu am cum să vorbesc cu el. Te rog spune-i de această variantă lui
tata şi roagă-l să-i telefoneze lui Volta şi să-i propună acest lucru. Eu sunt de
acord să aştept în Italia chiar şi în stare de arest domiciliar (sunt ca şi liber)
dar nu în carceră. Dacă avocaţii de aici (care sunt nişte idioţi) făceau de la
început această cerere de arest domiciliar nu stăteam în carceră nici măcar o
zi. Dar aşa…
Eu stau acum în carceră iar ei sunt în vacanţă.
Dacă poliţia romană nu se ocupă de mine atunci de ce a ordonat
arestarea mea. De ce nu se interesează să mă aducă în ţară. Oare tu ştiai că
ultimul extrădat a sosit în România după un 1 an şi 6 luni?
Dacă nu au bani să plătească această taxă de timbru, atunci să anuleze
mandatul meu de arestare iar eu promit că mă întorc în ţară în 24 de ore,
dacă ei au nevoie de mine cu adevărat. Autorităţile italiene nu mă pot pune în
libertate dacă poliţia romană nu anulează acest mandat. În cazul cel mai
fericit mă pot aresta la domiciliu dar libertatea totală este exclusă atâta timp
cât există acest mandat. Eu de aici, văd f clar situaţia şi tocmai de aceea sunt
aşa de disperat.
Totul se poate prelungi la infinit iar eu nu sunt în stare să mai rezist
(fizic). Am slăbit deja 9 kg, nu am poftă de mâncare şi mă simt ca un zombi.
Deocamdată vă rog să nu trimiteţi nimic la Volta până nu vă spun eu. Nu aveţi
cum să mă ajutaţi (pachetele nu se pot primi din străinătate, iar vizite aici pot
primi numai din partea familiei – tată, mamă, frate sau nevastă şi atât!). Nici
măcar Volta nu a reuşit să obţină o întâlnire cu mine. Am avut în 2 luni
numai 2 întâlniri de 10 minute cu avocata. Atât!
Încercaţi cu avocaţii de acolo să obţineţi anularea acelui mandat şi
astfel eu sunt liber promiţând că mă întorc urgent în România. Dar asta
repede. Eliberarea lui Alex şi a Anei este o iluzie, atâta timp cât situaţia e atât
de încurcată şi sunt implicate nume atât de sonore. „Ei” vor face în aşa fel ca
adevărul să nu iasă la iveală. Păcat că numai eu şi Alex ştim cât de mult am
fost şantajaţi, ameninţaţi (de ţigani şi poiţie) în toată această perioadă (1 an) şi
am tăcut pentru că nu doream un scandal de proporţii. Dar acum sunt sigur
că aceştia vor încerca să-i „închidă” gura lui Alex, cu toate că el are dreptate şi
chiar dovezi. Totul este pierdut, iar eu ştiu asta, dar singurul lucru pe care
mi-l doresc este să pot spune şi eu adevărul şi să mă pot apăra. Dar, aşa cum
spuneam, sunt sigur că nu voi avea acest prilej, având în vedere starea
sănătăţii mele şi o decizie pe care am luat-o de curând. Eu, de aici, am făcut
tot ce am putut dar dacă nu sunt ajutat de afară (Volta) voi rămâne aici până
la sfârşitul zilelor mele (care sunt numărate din păcate). Simt din păcate că
nu mai am mult. Am acea senzaţie pe care o trăiesc muribunzii înaite de
moarte, lartă-mă, mamă, nu vreau să te fac să suferi dar acesta e adevărul.
Aş vrea acum să-ţi spun câteva lucruri pe care până acum nu le-am
clarificat. Ştiu că ai crezut că toată viaţa eu am ţinut mai mult la tata decât la
tine. Dar te-ai înşelat! Nu am putut niciodată să-mi pot exterioriza
sentimentele cu toate că poate tot ce am făcut până acum în viaţă, am făcut
ptr a te face fericită.
Visam să-ţi ofer gloria, confortul şi satisfacţia faptului că ai un astfel de
fiu. Am încercat tot timpul să-l substitui pe tata, dar din păcate tu aveai
nevoie de el. Aş vrea să ştii (poate acum în ultimul moment) că am ţinut la
tine mai mult decât la orice pe lume, dar mi-a fost greu să ţi-o spun verbal,
încercând să te fac să simţi acest lucru, folosind alte mijloace. Am încercat să-
ţi ofer totul ptr a te face fericită. Dacă am reuşit, atunci sper că mă poţi ierta
dacă uneori am fost nedrept (deşi întotdeauna am căutat să fiu drept şi să
ajut pe cei care aveau nevoie de mine).
Le mulţumesc tuturor că au rămas alături de mine, le urez lui Silviu şi
Anei Maria toată bafta din lume la examenele ce le vor susţine. Să ştii că în
ziua de Sf Mărie mă voi ruga ptr tine şi-ţi voi spune în sufletul meu „La mulţi
ani” aşa cum am făcut-o şi pe 19 iulie.
Cu drag, Cătălin.
P. S. Am primit acum telegrama de la tine în care nu se înţelege nimic
drept pentru care am să-ţi dau eu nr de telefon şi adresa avocaţilor mei de aici
şi sper să se pună ei în contact. Deci avocaţii mei se numesc: 1. Cristiana
Speroni (numai cu ea am vorbit). 2. Giusepe Sgargi, via Covalotti nr 1, 26100,
Cremona. Nr de telefon – 0039.372-20XXX şi fax 0039.372-413XXX. Vorbiţi şi
cu Volta şi rugaţi-l eventual pe el să-i pună în contact pe avocaţii italieni cu
cei români.
Roagă-l pe avocatul român să sune el în Italia şi să vorbească cu
avocaţii de aici. Poate reuşeşte (avocatul român) să convingă poliţia română că
eu pot aştepta extrădarea în arest domicilar (având în vedere că are cine
garanta pentru mine) şi poliţia de la Bucureşti să facă o adresă poliţiei din
Cremona solicitând acest lucru.
 22 august 1996, Cremona.
Dragă mamă, Am primit azi scrisoarea ta iar săptămâna trecută
telegrama în care îmi transmiteai venirea în câteva zile a avocatului Man în
Italia. Nu ştiu ce pot să-ţi spun acum, deoarece mă aflu într-o situaţie deja
critică. Fac eforturi să-ţi scriu. Mă aflu deja de câteva zile în greva foamei. Tot
azi am primit o telegramă şi de la tata care mă roagă să mă adresez urgent
procurorului general Drăgulin. Am făcut-o deşi nu ştiu dacă timpul îmi va mai
permite să mă bucur de vreo soluţie.
În ceea ce priveşte acel credit la Bankcoop este imposibil să fi ajuns la
suma de 900.000 de dolari având în vedere că dobânzile au fost plătite până la
plecarea lui Alex din ţară iar dobânda pe lună este în jur de 500 de dolari.
Deci e imposibil! De ce Alex nu arată acel document avocaţilor lui şi dlui Man
pentru a putea demonstra că aceşti bani i-a folosit el şi că în acelaşi timp el s-
a obligat prin acel document să achite acest credit. De câte ori trebuie să repet
că eu nu am nici un amestec în acest scandal.
În ceea ce priveşte avocata de aici, eu nu am văzut-o de o lună şi
jumătate, eu cred că este în vacanţă sau pur şi simplu m-a abandonat. Roagă-
l pe dl Man dacă poate să reuşească să anuleze acel mandat de arestare emis
de români. Numai aşa eu pot fi eliberat iar în acelaşi timp, eu promit că sunt
în ţară în mai puţin de 24 de ore. În caz contrar, totul va dura f mult iar eu
din păcate nu prea mai am multe zile. Lartă-mă că îţi spun atât de direct dar
acesta este adevărul. Nu am înţeles ce te-a rugat Alexandru să faci şi de fapt
cred că nici nu mă mai interesează. Dacă treci pe la copiii lui Alex sărut-o pe
Alexandra din partea mea şi spune-i că naşu' nu a uitat-o.
Creditul de la Bankcoop a fost folosit în scopulân care a fost luat chiar
dacă banii i-a luat Alex. Există un teren la Snagov, cumpărat pe numele meu,
cât şi o casă (vila din Puşkin pe care a vândut-o U.) pe care cu Alex am
cumpărat-o pentru suma de 500.000 dolari. În ceea ce priveşte garanţiile totul
a fost acoperit până peste cap. La vremea respectivă, experţii băncii au făcut
evaluare f riguroasă a garanţiilor date (altfel nu era posibil să iau acest credit).
Totul a fost făcut f legal şi acoperit de garanţii care azi au o valoare mult mai
mare.
Avocata nu va suna în România deoarece eu nu am luat legătura cu ea
şi nici nu ştiu când se va întâmpla asta. Nu trimite bani la nimeni, nici la
avocată, nici la Volta, şi la nimeni până când nu îţi spun eu. De fapt, nu este
nevoie de nimic atâta timp cât sunt aici şi nu ştiu cât mai am de trăit…
Dacă mai po {i face ceva în timp util – FĂ! Dacă nu, atunci eu îţi
mulţumesc încă o dată pentru tot ce ai făcut pentru mine în toţi aceşti 29 de
ani şi te rog să mă ierţi încă o dată dacă fără să vreau uneori te-am rănit,
lartă-mă!
Cu dragoste, Cătălin.
P. S. Avocatul Man poate lua legătura cu Volta (pe care eu nu l-am
interpelat deloc în ultimele 5 săptămâni) pentru a-i da anumite informaţii.
 Telefonul lui Volta îl are tata.
De ce românii nu vin să mă ia de aici?
De ce?”
25 august.
Dragă mamă, Te rog din suflet ia legătura cu avocaţii care merg la
Alexandru şi roagă-i să-i dea această scrisoare lui Alexandru.
Poate te ajută în acest sens Ioana. Este f urgent!
Situaţia mea aici se complică din toate punctele de vedere şi simt că nu
mai am prilejul de a comunica vreodată cu el.
Cred că este de datoria mea, ca prieten ce i-am fost, să-l rog să mă ajute
acum, pe ultima sută de metri.
Trebuie să ajungă la el acest mesaj. Cât mai repede posibil, iar dacă el,
cu ajutorul avocaţilor, îmi poate răspunde, atunci efectiv pot muri fericit.
Azi mi-a fost f rău, dar din fericire a sosit o nouă doctoriţă care mi-a
administrat ceva vitamine. De două zile am întrerupt greva foamei, urmând s-
o reiau luni. Ieri am vorbit după
6 săptămâni cu avocata cu care m-am certat la cuţite spunându-i că nu
mai am nevoie de serviciile ei. Tot ieri am fost audiat de un judecător care mi-
a spus că nu poate face nimic atâta timp cât nu am primit nici un răspuns la
memoriul făcut la Curtea de Apel de la Roma şi nu în ultimul rând atâta timp
cât România nu mişcă un deget. Te rog împreună cu Ioana să faceţi o
scrisoare (fax) ptr Curtea de Apel de la Roma şi pentru ministrul justiţiei care
se cheamă Flick explicându-le situaţia şi rugându-i să dea o soluţie la
recursul (memoriul) ce se afla la ei începând din data de 24 iulia 1996.
Flick se află la Roma (adresa o poate lua Ioana prin cunoştinţele ei).
Te rog să faci imposibilul să ajungă la Alex aceste rânduri şi să urgentaţi
toate aceste manevre. Deja e f târziu ptr mine.
Mai nou am nişte dureri groaznice de spate şi nu în ultimul rând de
dinţi. Parcă totul este împotriva mea. Dacă aş putea aş urla implorându-l pe
Dzeu să mă ajute dar ştiu că nu mă ajută cu nimic. Vă rog ajutaţi-mă şi faceţi
ceva până nu e prea târziu. Acum datorită faptului că pentru o săptămână nu
am mâncat nimic nu am voie să mănânc decât o supă (oribilă).
Stomacul este închis şi poate să-mi declanşeze alte complicaţii. Oricum
asta va dura doar până luni când sunt hotărât să merg până la capăt dacă nu
cumva am ajuns deja la capăt.
Cu dragoste, Cătălin
25 august.
Dragă mamă.
Azi am fost dus de urgenţă la înfirmerie în urma unei noi crize de ficat.
Mi-au propus să întrerup greva foamei promiţându-mi că marţi 27 august voi
avea o întrevedere cu anumite autorităţi italiene pentru a le explica situaţia
mea. Nu am hotărât deocamdată ce să fac. Aş vrea să vă informez că aici
NIMENI nu se ocupă de mine. Eu nu pot fi judecat după legile italiene
deoarece nu am făcut nimic aici. În mod legal, nimeni nu are nimic cu mine
iar italienii aşteaptă hotărârile românilor care pot fi doar două: să vină să mă
ia, sau să anuleze mandatul de captură. Pe italieni nu-i interesează acest joc
politic iar în ceea ce priveşte demersurile aici (în toate sensurile) ei se mişcă
de 10 ori mai încet decât românii. În ceea ce priveşte medicamentele, nu este
posibil să primesc absolut nimic din afară. Deci nu cheltui banii degeaba. Aici,
mi se distribuie din plin medicamente pentru stomac şi cap şi din când în
când VALIUM. Îţi închipui ce tratament „bun”.
Azi însă doctorul văzând starea mea a decis să mă trimită să fac o serie
de analize (pe care trebuie să le plătesc, dar mai am ceva bani). Am crezut la
început că cel târziu mâine voi face aceste analize, dar din păcate mi-a
comunicat că rândul meu va fi peste 10 zile (pe 6 sept). Înaintea mea sunt zeci
de bolnavi de SIDA sau tuberculoză. Asta e!
Am început să am vedenii şi ceea ce mă uimeşte este faptul că de câteva
zile îmi aduc aminte nişte lucruri din copilărie sau din viaţa mea de care
efectiv uitasem. În fiecare noapte trec în revistă efectiv toată viaţa mea
moment cu moment. E foarte straniu! Aceste amintiri m-au făcut să cred ce se
zice că atunci când te pregăteşti să mori treci în revistă toată viaţa. E uluitor!
Mi-am adus aminte cele mai mici amănunte… Uneori nici nu mai simt
suferinţa, atât de mare este această durere spirituală şi fizică încât faptul că
poate voi claca mi se pare normal. Acum singurul lucru care mă mai ţine în
viaţă şi mă bucură în acelaşi timp sunt aceste scrisori primite de la voi.
Sper că Alex să fie mulţumit pentru sacrificiul meu. Oare el ştie cât a
trebuit să sufăr, cât am pierdut fără să fiu vinovat şi asta numai pentru o
firmă.
Calul pursânge din mine a pierdut de această dată… Cursa mea s-a
sfârşit din păcate înainte de linia de sosire, dar asta nu înseamnă că nu sunt
un învingător, ci că un cal pursânge nu aleargă pentru a câştiga cursa, ci
pentru a-şi întreţine forma.
Am fost suficient în fruntea plutonului şi am demonstrat că sunt cel
mai bun. Şi voi muri cu demnitate dacă asta va fi să fie soarta mea. Dacă voi
reuşi să termin însă această cursă jur că mă voi răzbuna aşa cum nimeni n-a
făcut-o. Sper ca acel Dumnezeu să existe…
Revenind la cele scrise în scrisoarea ta, nu ştiu ce să spun.
Este clar că cineva de acolo nu doreşte întoarcerea mea.
Dacă Ş. afirmă că are acele poze, aş fi curios să le văd şi eu şi chiar i-aş
oferi un milion de dolari dacă ele există. Dar din păcate nu este nimic
adevărat. Îţi jur că nu-mi este ruşine de faptele mele, iar dacă eu aş fi avut o
astfel de relaţie nu mi-ar fi fost ruşine s-o declar. În schimb, Ş. ar putea să
povestească mai bine aventurile sale amoroase cu şoferii lui sau cele con-
sumate în Gara de Nord. Acolo unde am „lucrat” am avut prilejul să cunosc
multe dosare şi din păcate „dosarul Ş.” îl ştiu pe de rost. Ar fi mai bine să se
abţină d-l Ş. Azi am făcut o a treia cerere de extrădare adresată lui Drăguliri.
Sper să se întâmple ceva. Repet, eu nu vreau să fac scandal aici, pentru că
dacă aş dori asta în 24 de ore toate televiziunile de aici mi-ar lua interviu. Dar
nu doresc să-mi fac de râs acea bleste-mată ţară. Avocaţii de aici nici până azi
nu m-au contactat. De Volta ce să mai spun. A dispărut în ceaţă. Nu ştiu dacă
venirea avocatului aici ar schimba ceva. De luat de aici nu mă pot lua decât
autorităţile române (poliţie, parchet general etc).
Avocatul român nici nu cred că va reuşi să intre în carceră. Aici au voie
doar avocaţii italieni. Aşa mi s-a spus. Deci cei care mă pot ajuta sunt avocaţii
italieni care au dispărut într-o prelungită vacanţă de mai mult de o lună. De
ce nu se spune că mi-a furat din casă până şi hainele casă nu mai vorbim de
mobile, tablouri, aparate electronice. Sau se declară numai cea pierdut D O M
N U L R Ă D U C A N? Dacă vrei poţi face o serie de declaraţii către Comisia
ptr drepturile omului şi Crucea Roşie dar asta durează…
Încearcă cu Ioana să vă adresaţi prin fax televiziunii italiene RAI1,
Italial, Rete4, Canale5, care au sediul la Milano (Ioana poate afla nr de fax)
spunându-le situaţia mea şi specificând cine sunt (mă refer la realizările mele
în materie de modă).
Ioana poate face această scrisoare pe fax care să mă carac-terizeze
cerând ajutorul lor. Aici, cu ajuorul televiziunilor, au reuşit să scape din
puşcărie şi cei mai mari criminali. Încearcă dar mamă, repede.
Te sfătuiesc (poate greşesc) să renunţi la venirea avocatului aici. Nu cred
că poate face ceva. Debitorii mei sunt mulţi dar din păcate cu marea
majoritate numai eu pot vorbi. Pot lua banii de la Zorilă (4000 $), Apostol Lili
(4.000.000 lei), la Dana Stanciu nu mai ştiu sigur cât are să-mi dea deoarece
ea mi-a înapoiat eşalonat banii, dar poţi să-i spui elegant să-ţi dea cât a mai
rămas. Sunt sigur că nu va fi nici o problemă.
Cu lonescu nu am nic un debit. Eu am notate toate aceste datorii într-o
agendă dar care nu se află la mine.
Încearcă cu avocatul să anulaţi mandatul de arestare (asta în cazul în
care nu reuşiţi să mă aduceţi în ţară) iar eu mă angajez să vin urgent (24 ore)
în România. Nu am nici un motiv să rămân aici sau să mă ascund de
autorităţile române. Aşa cum sper că Poliţia doreşte să facă lumină aşa şi eu
doresc să pot să-mi dovedesc nevinovăţia.
Necazul este că cineva acolo sus are o frică nebună de ceea ce eu voi
declara. Dar mă voi rezuma numai la declaraţii ce mă privesc. Nu voi „da” în
nimeni. Nici măcar nu merită atenţia mea aceste scursuri ale societăţii. Dar
promit că în timp mă voi răzbuna. Şi încă cum…
Te rog încă o dată dacă întreprinzi ceva fă-o repede şi fără să te umileşti
în faţa nimănui. Nu uita că eşti mama unui om care a ajuns unde a ajuns cu
demnitate fără să plece capul în faţa nimănui. PE mine, nimeni nu mă va
îngenunchea, drept pentru care te rog să fii la fel de tare ca şi mine. Nu „cerşi”
nimic! E dreptul nostru să „primim”! Iar dacă va fi să fie rău te rog să nu le
dai satisfacţie cu suferinţa ta. Eu voi fi acolo sus dacă există acel Dzeu şi
poate va fi mai bine pentru mine acolo decât aici. Viaţa nu înseamnă nimic pe
lângă eterni-tatea care ne aşteaptă. Iar eu o merit din plin.
Cu toată dragostea, Cătălin
4 sept 1996 – corespondenţă violată de autorităţile române.
Dragă mamă, Am reînceput greva foamei de patru zile. De această dată
am fost mutat într-o altă celulă numită „izolament”. Cred că de data asta am
reuşit să cunosc iadul pe pământ. În această nouă celulă aflată la subsol sau
parter (nu-mi dau bine seama) este un frig îngrozitor iar tavanul este plin de
larve de ţânţari. În fiecare noapte zeci şi zeci de ţânţari trec la atac.
Am reuşit în primele ore să omor cel puţin 10 păienjeni, dar este inutil,
pânze de păienjeni sunt pretutindeni, iar locatarii acestora apar tot timpul.
Cred că această nouă experienţă mă pregăteşte ptr in-vazia finală care
probabil (mi-e frică să spun când) curând îmi vor fi singurii inamici şi
devoratori în acelaşi timp. Încerc să-ţi scriu cu greu, făcând pauze de 10
minute, deoarece nici măcar mâna nu mă mai ascultă. Fiecare muşchi al
corplui mă doare, m-a părăsit orice putere. Simt cum încet încet viaţa mi se
scurge părăsindu-mi corpul. Ficatul îl simt ca o rană deschisă în timp ce
bătăile inimii se accelerează dându-mi rezo-nanţe în cap, gât şi piept. Efectiv
am impresia că simultan îmi bat deodată 3 inimi în trei locuri diferite. Uneori
(noaptea) ptr câteva clipe simt că mă sufoc, îmi lipseşte aerul, iar o gheară îmi
cuprinde tot pieptul. Am încetat să tuşesc, dar acum am această senzaţie de
sufocare. Înainte reuşeam să mă mai dezmeticesc puţin, făcând puţină
mişcare în celulă. Acum însă, cu greu ajung până la toaletă, iar aproape tot
restul zilei (dacă se mai poate numi zi sau noapte ptr mine) mi-l petrec în aşa-
zisul pat.
E îngrozitor de umed totul aici. Patul este veşnic rece şi plin de
umezeală şi încerc efectiv cu căldura corpului să în-călzesc acel perimetru în
care mi se află corpul renunţând la mişcări mutări care ar putea să
depăşească acest perimetru.
Mi se pare atât de straniu să pot să vă povestesc efectiv aceste ultime
zile (probabil) ale vieţii mele.
Te rog renunţă la tot ce ai făcut până acum ptr că din păcate cred că ai
cheltuit prea mulţi bani şi oricum e prea târziu.
Timpul se scurge prea repede pentru mine. Încearcă să înţelegi că
indiferent de rezultat eu n-am să mai pot fi cel care am fost. Vineri va veni aici
preotul. E un preot catolic şi sper să pot ajunge la el pentru a-l ruga să mă
binecuvânteze şi să mă ierte ptr tot ceea ce am greşit-dacă am greşit!
Oricum, cu această experienţă cred că am reuşit să plătesc păcatele
cele mai mari din lume. Dacă aş fi fost cel mai mare păcătos, un criminal sau
orice altceva rău şi tot nu ar fi trebuit să sufăr atât.
Singurul meu mare păcat este că am avut încredere în oameni, am fost
onest şi drept şi mi-a plăcut mereu să respect adevărul.
 Aş fi vrut atât de mult să-ţi pot vorbi, să-mi pot lua rămas bun de la toţi
cei care au crezut în mine. Aş vrea să-ţi spun atât de mutte lucruri… Nu este
drept… Sunt abandonat la capăt de lume, sunt singur iar ceea ce va rămâne
din mine va fi doar spiritul meu nevinovat şi poate inocent. Mi-am iubit
întotdeauna familia iar ptr mine, toţi cei dragi (pe care am încercat uneori să-i
fac fericiţi) au fost doar rudele mele.
Scrisorile primite de la ei au fost ca nişte pansamente morale care mi-
au încălzit sufletul. Am ştiut întotdeauna că le sunt drag aşa cum şi ei au fost
ptr mine poate cel mai important lucru. Mă simţeam bine atunci când le
făceam vizite şi poate că în acele momente eram fericit. Am ştiut că nu am
investit greşit sentimentele în ceea ce priveşte rudele mele.
De voi, ce pot să spun – Tu ai fost fără să-ţi dai seama niciodată, lucrul
cel mai esenţial din viaţa mea. Ştiu că m-ai considerat uneori inamicul tău,
darte înşelai, iar eu nu aveam puterea să-ţi spun că greşeşti.
Tata, cu toate greşelile lui, cu viaţa lui incertă şi plină de căutări, de
fapt nu a făcut altceva ca în toţi aceşti ani să caute femeia care să te
înlocuiască. Dar nu a reuşit, iar asta o ştie şi el ta fel de bine. Nu pot să nu-l
iert pentru răutăţile pe care ni le-a făcut-e tatăl meu.
Dzeu m-a pedepsit…
Acum aş da orice să fiu pentru câteva minute cu voi toţi, cu Toma,
Ioana, Mioara, toată familia mea şi nu în ultimul rând cu Alexandru şi copiii
lui care au însemnat îngrozitor de mult pentru mine. Dacă aş şti că mai am de
trăit 3 zile, aş ceda zile din viaţa mea în schimbul acestor câteva minute. Dar
ştiu că minunile se petrec numai în poveşti.
Dar vreau în acelaşi timp ca Dzeu sau voi cei care m-aţi iubit să nu
lăsaţi să fiu dezonorat şi să faceţi dreptate-pentru că eu am fost nevinovat!
Dacă nu am să vă mai răspund la scrisori şi telegrame înseamnă că nu mai
pot, că nu mai am putere. Efectiv starea în care mă aflu nu îmi mai permite
fizic să mă mişc iar ori de câte ori încerc să vă scriu ochii mi se umplu de
lacrimi şi nu pot continua. Nici măcar acum, în ultimul moment, nu-mi vine
să cred că eu sunt acela căruia i se întâmplă toate aceste lucruri. Îmi impun
şi vreau să cred că este doar o ficţiune, un vis urât, dar din păcate ori de câte
ori deschid ochii îmi dau seama că este o realitate cruntă.
În momentul acesta am primit în sfârşit o scrisoare de la Volta, care mă
asigură că el este lângă mine, şi că speră ca în curând totul va fi bine. De fapt,
veşnic aceleaşi promisiuni.
Spune că nu mi-a dat nici un semn de viaţă în aceste ultime săptămâni
deoarece şi el are probleme. Oricum, el e convins că se va termina totul f
curând.
Nu încreca să-mi trimiţi pe nimeni şi nimic aici. Sunt doar o pierdere de
bani iar regimul pe care-l am aici nu-mi permite nici un fel de vizită, pachet,
bani sau medicamente venite din exterior. Îmi este permisă doar
corespondenţa. Înţelege că nu mai este nimic de făcut. E târziu!
 Şi eu sunt la fel de sigur că f curând se va termina (aşa cum spune
Volta) dar din păcate nu bine ptr mine. El se vaită ptr problemele pe care i le-a
creat această situaţie (cea din România) şi faptul că şi el a pierdut mulţi
clienţi în România iar băncile i-au închis uşa în nas. Îmi scrie o scrisoare care
mă face să mă simt puţin vinovat ca şi cum eu aş fi făcut afaceri cu el şi nu
Alex. Dar în acelaşi timp îmi promite că el va avea grijă de mine la ieşirea din
această carceră spunându-mi că suferă la fel de mult ca şi mine şi că se
consideră că un tată ptr mine. Din scrisoare rezultă însă că el nu este la
curent cu nimic din ceea ce se întâmplă în ţară aşa cum de fapt nu este la
curent, nici măcar cu ceea ce mi se întâmplă mie aici.
Absenţa de scrisori de el el mi-o motivează cu faptul că în ultimul timp
a fost plecat o lungă perioadă în străinătate sau în giro prin Italia în scopul
rezolvării unor afaceri.
Oricum, nimic cert nu reiese din această scrisoare.
Aceste au fost ultimele noutăţi vis a vis de cei care „mă ajută” aici atât
de mult.
Cu dragoste, Cătălin
10 septembrie.
Dragă mamă, Am primit scrisoarea ta sâmbătă 7 sep dar din păcate nu
am putut să-ţi răspund imediat. Îmi pare rău că scrisorite mele nu-ţi dau
decât veşti triste dar ce aş putea să fac? Să-ţi spun minciuni? Nu am cui să-i
vorbesc, să-i spun cu adevărat cât de mult sufăr. Te asigur că ceea ce îţi scriu
ţie este numai 50 % din ceea ce se întâmplă şi mi se atribuie mie. Ieri, de
exemplu, am fost mutat în altă celulă unde acum stau cu un bărbat de 25 de
ani care este bolnav mintal, desenează peste tot numai zvastici şi are o privire
ca atunci când mă scol dimineaţa efectiv îmi produce teamă.
Azi am ieşit după mult timp la aer, dar nu mi-a fost dat să respir cu
adevărat puţin oxigen, deoarece am asistat la o scenă îngrozitoare: un arab l-a
tăiat pe faţă pe un altul cu 12 tăieturi iar agenţii au ajuns efectiv la minutul
oportun ptr a nu-l omorî.
Aşa se manifestă aici cei puternici împotriva celor slabi sau
neascultători.
În acest fel am renunţat ptr totdeauna să mai ies ta aer.
Oricum, aici toţi mă privesc ca pe un exemplar ciudat, ştiind că am fost
arestat fără a comite vreo greşeală în Italia (unii cred chiar că sunt aici ptr a
spiona alţi deţinuţi). Greva foamei i-a făcut să fie mai circumspecţi cu mine.
Nu ţi-am răspuns imediat ta scrisoare deoarece în acea zi (când am
primit-o) am avut o mică problemă care s-a trans-format sper într-o şansă. În
dimineaţa zilei de 7 sept, în timp ce încercam să ajung la toaletă am avut o
amorţeală teribilă care (ptr prima oară) mi-a amorţit complet picioarele şi
capul, ocazie cu care am căzut lovindu-mă serios atât la cap cât şi la
genunchiul drept. Norcul a fost că unul dintre agenţi a auzit căzătura şi m-a
dus pe sus la infirmerie. Aici, fără voia mea (ptr că în cazul în care eşti în
greva foamei, înainte de a ţi se oferi asistenţă mediclă, medicul trebuie să aibă
permisiunea celui în cauză) doctoriţa mi-a administrat intravenos o serie de
vitamine. Am rămas acolo câteva ore bune, iar când mi-am revenit doctoriţa
mi-a propus ca în schimbul încetării grevei foamei, ea îmi promite că tuni îmi
aduce din farmacia sa proprie de acasă (ptr că aici nu are nimic) medicamente
şi vitamine ptr ficat). Mi-a explicat că această nouă grevă a mea îi pune şi pe
ei într-o situaţie dificilă şi nimeni din conducerea carcerei nu-şi doreşte
probleme sau decese cu un deţinut în carceră. Mi-a promis că va face totul ptr
a mă ajuta. Vorbe…
Astfel, de pe 8 sept am încetat greva cu toate că nu aveam intenţia asta.
Până azi nu am mâncat nimic deoarece stomacul îmi este închis şi orice aş
încerca să mănânc vomit imediat. De mâine voi avea un regim alimentar
(scârbos).
Doctoriţa este puţin preocupată pentru tensiunea mea oscilantă (când f
mare, când f mică) şi pentru faptul că de la 84,500 kg am ajuns la 72. Nu ştiu
efectiv ce să mă fac, nici măcar să mor nu sunt lăsat. Mai nou, am uitat să-ţi
spun, că am fost nevoit să-mi dau ceasul meu (care era f valoros atât din
punct de vedere sentimental cât şi material,
$, pentru a avea o „viaţă mai bună”. E vorba de unul dintre agenţii de
aici care oricum m-a ameninţat că dacă spun cuiva (aici) sunt terminat. Cu
ocazia asta am pierdut şi ultimul lucru de preţ pe care îl posedam. Oare tu în
locul meu ce ai face?
Ce ai simţi? Îţi spun eu! Umilinţă, durere, suferinţă, tot răul din lume
năpustit asupra unui om care se simte nevinovat şi nedreptăţit. Ce face un om
în astfel de situaţie?
Nu-ţi mai spun nimic începând de azi despre starea sănătăţii mele ptr
că nu vreau să te fac să suferi dar vreau să încerci să te obişnuieşti cu ideea
că poate într-o zi nu voi mai fi cu adevărat. Atunci poate suferinţa nu-ţi va fi
atât de mare.
În altă ordine de idei, luni am primit o telegramă de la tata care îmi
spune că parchetul român a întocmit toate actele necesare extrădării. Dar nu-
mi spune când se va produce asta. Azi am primit o telegramă de la un avocat
italian angajat de tine.
Nu ştiu dacă era necesar. Nu-ţi dai seama cât costă? Un alt ob-stacol
este faptul că acest avocat este de la Roma (care se află la 800 km de
Cremona) şi care nu se poate deplasa tot timpul aici şi dacă o face îţi dai
seama cât costă. Deci sfatul meu este să renunţi. Oricum nu mă poate ajuta
cu nimic. Cei care trebuie să face ceva sunt românii – parchetul. Eu mâine voi
face o altă adresă Curţii de Apel de la Brescia ptr a declara ptr a nu ştiu câta
oară că vreau să fiu extrădat. Am obosit să cer acest lucru atât românilor cât
şi italienilor. Nu-mi vine să cred că ţara mea nu mă vrea înapoi în timp ce
italia mă ţine nevinovat în carceră.
 Mintea mea, poate acum uşor confuză, refuză să înţeleagă sau să dea o
explicaţie plauzibilă acestei situaţii. Am început să mă rog să mor, văzând că
toate rugăciunile mele de a ajunge în ţară sunt în zadar. Parcă mi-aş dori să
ajung în „ţara minunilor” aşa m-am rugat să mă întorc în ţara aia de doi lei.
Mi-ai scris că vrei să faci un cont umanitar. Să nu care cumva să
îndrăzneşti să mă faci de râs în acest fel. Ar fi ultimul lucru ptr mine şi efectiv
în acel moment aş prefera să mor decât să mă faci de râs şi cu asta. Nu-ţi dai
seama ce satisfacţia ai da duşmanilor? Mai bine mor decât aşa de umilit.
Te rog să renunţi la acest lucru aşa cum te rog să încetezi să mai cheltui
bani cu avocaţi incapabili. Dacă va fi nevoie de un avocat, atunci când mă voi
întoarce în ţară, asta este o altă situaţie. Dar până atunci…
Ai trimis biletul lui Alex? Ce a spus? El ştie în ce situaţie sunt eu din
cauza lui? El ştie că dacă eu TAC, o fac numai ptr a nu-i face lui rău? Ştie că
tăcerea mea mă poate costa viaţa?
Şi ptr cine? Îşi doreşte acest sacrificiu? Dacă da, atunci vreau să-mi
spună într-un fel sau altul şi eu sunt gata să mă sacrific.
Nu ptr el, ci pentru o cauză dreaptă – ptr că realitatea este că ceea ce el
a făcut este cu adevărat o afacere cinstită. Dar…
Întotdeauna există un „DAR”…
De ce a fost eliberat din funcţie Drăgulin? Eu nu înţeleg de ce
procuratura nu anulează acel mandat de arestare ptr mine.
În acest caz eu aş putea veni în ţară imediat iar ei nu ar mai fi obligaţi
să plătească acea sumă. De ce nu au încredere în mine?
Vreau să încetezi să crezi că cineva din afară, chiar şi un avocat, îmi
poate aduce aici medicamente. Şi îţi voi spune şi de ce. Datorită faptului că
aici se află fff mulţi drogaţi se ana-lizează fiecare pastilă care vine din
infirmerie, dar în cazul în care ar veni din afară…
Nici Volta (cu toate relaţiile lui chiar aici în carceră) nu a reuşit asta. Nu
este permis nici măcar cu acordul şefului statului. În cel mai fericit caz te
poate transfera într-un spital, dar asta am înţeles că se întâmplă în cazulân
care eşti în comă ireversibilă. Nu-ţi dai seama că nici măcar ptr bolnavii de
sida (care sunt cu duiumul aici) nu se face nimic şi nici măcar nu stau în
infirmerie. Stau alături de oameni sănătoşi, contami-nându-i. E oribil.
Înţelege că NU ESTE POSIBIL! Renunţă la a cheltui bani. Sper, acum, ca
doctoriţa să se ţină de cuvânt şi să-mi aducă acele medicamente. Poate îmi va
fi mai bine.
Eu te asigur că lupt cât pot, dar crede-mă că uneori nu am putere. Ceea
ce m-ar face fericit ar fi să ies de aici şi să mă întorc în România. Când spun
asta mi se pare atât de straniu că îmi doresc aşa ceva şi uite că nu este
posibil. Poate că eu am înnebunit, dar nu înţeleg de ce dacă românii m-au
vrut la început, acum m-au abandonat.
 Îmi spui că sunt „LAŞ” – nu-i adevărat. Dacă eram laş, nu ajungeam
aici. Nu acestea sunt „calităţile” unui laş. Nu numi laşitate faptul că sunt
lipsit de putere fizică. Nu e vina mea.
Acum poţi fi liniştită. Am încetat greva.
Te rog renunţă la acet cont umanitar care nu ar face decât să
înrăutăţească situaţia şi renunţă să cheltui bani cu avocaţi care oricum de
acolo nu pot face nimic. Sunt sătul de promisiuni. Vă rog să nu-mi mai
promiteţi nimic. Scrieţi-mi doar ptr a mă informa ce se întâmplă acolo (ptr că
asta îmi face plăcere) şi atât.
Cu dragoste, Cătălin

SFÂRŞIT