Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Compuneri Model Originale
Compuneri Model Originale
(clasele II-IV)
Toate compunerile pe care le veți citi aparțin elevilor. Ele au fost publicate într-o
culegere intitulată ”Compuneri model, originale”, cu ani în urmă.
Expresiile folosite sunt culese de elevi din textele citite la lectură sau din manualele
de limba română.
Bineînțeles că orice compunere, pentru a fi o ”valoare”, trebuie să fie originală.
Sper ca aceste compuneri să fie de ajutor colegilor mei măcar pentru a culege
expresii, dacă nu drept model.
Unele compuneri sunt inspirate din lecturile citite.
E toamnă târzie.
Văzduhul înnorat, ploaia rece și vântul puternic ne țin în case. Nu ne mai plimbăm ca
altădată prin luncile pline de flori.
Pribegind departe, cocorii au lăsat de mult în urmă văile deșarte. S-a înnoptat
devreme.
Stau lângă foc și citesc povestea tristă a lui ”Aripioară de argint”.
SFÂRȘITUL TOAMNEI
A SOSIT
TOAMNA
Toamna, anotimpul meu preferat sosește în alai de
frunze ruginii așternând covor foșnitor. Mândră țesătoare, toamna aduce vânturi și ploi
semănând panică printre viețuitoare.
Ea începe cu adieri plăcute de vânt. Soarele călduț și palid trimite câte o rază jucăușă
spre pământ, mângâindu-ne obrajii în zilele care se scurtează.
Iarba se veștejește. Frigul aduce un văl argintiu de brumă peste florile din grădină.
Parfumul lor nu mai este atât de îmbietor ca astă-vară. Florile îmbrățișează pământul și mor
puțin, până-n primăvară. Doar crizantemele nu se sfiesc a înflori toamna târziu.
Păsările călătoare vâslesc în înălțimi luându-și rămas bun de la școlarii care se
îndreaptă voioși spre ”cetatea luminii”, școala.
În livezi, gospodarii culeg fructele: merele ca para focului, perele aurii cu miez dulce,
prunele brumării.
Pe ogoare, gospodarii culeg recolta și seamănă grâul.
Viețuitoarele pădurii fac ultimele pregătiri pentru lungul somn al iernii.
Ce frumos este acest anotimp!
TOAMNA ÎN
LIVADĂ
Toamna, cea de-a treia fiică a bătrânului an, a
așternut rochia sa de mătase peste livadă.
Elevii clasei a III-a au venit să ajute la culesul
fructelor. Costel, Mioara, Silviu, Dănuț și Crina sunt cei mai harnici. Se mișcă asemenea
furnicilor. Costel se urcă în măr ajutat de bunicul. Dănuț și Silviu transportă lăzile cu mere.
Mioara așază merele roșii în lădițe. Crina culege perele aromate.
Numai meri și peri sunt în livadă? întreabă Mioara.
Da! veni răspunsul bunicului. Peste câteva zile vom merge să dăm o mână de
ajutor și în livada de pruni.
Au muncit până în noapte. La plecare, moș Gavrilă le-a mulțumit și le-a dat voie să-și
ia fructele dorite. Copiii și-au umplut buzunarele ce s-au dovedit neîncăpătoare pentru pofta
lor de mâncare după o zi de muncă.
TOAMNA
O ÎNTÂMPLARE
HAZLIE
E toamnă târzie. Pădurea te atrage cu frumusețea
ei. Împreună cu bunica și sora mea hotărâm să facem o plimbare prin pădurea de la
marginea orașului.
E liniște. Razele palide ale soarelui luminează timid. Pășim liniștite pe cărare.
Deodată aud ceva. Cu glas uscat îi șoptesc bunicii:
Bunico, am auzit ceva ... cred că este ursul.
Bunica nu mi-a răspuns. Înfiorată și ea de foșnetul frunzelor care parcă șopteau să o
luăm la fugă, începem alergarea. Dar, ghinion. Mă împiedic de o rădăcină. Cad. Simt ceva
pășindu-mi pe spate. Eram mută de disperare. Hohote de râs au împânzit pădurea.
Deschide ochii, Dana!
Era ... o veveriță.
La înapoiere am povestit bunicului întâmplarea din pădure. A râs cu poftă și a promis
că, dacă mai facem a doua zi o plimbare, vine și el cu noi.
A SOSIT
TOAMNA
Costică stătea lungit pe iarbă cu ochii la cerul
albastru. Privea natura cu toate frumusețile ei. Ce se
întâmplase?
Sosise toamna, zâna mândră, harnică și de bunuri darnică. Soarele nu mai dogorea
atât de tare ca în zilele călduroase ale lui cuptor. Costică își aminti, că dimineață văzuse pe
frunzele copacilor picături argintii de brumă. Acum dispăruse și câmpul era auriu.
Frunzele ruginii ale copacilor cădeau ca niște bărcuțe legănate de vânt. Podoabele
toamnei, crizantemele, îi înveseleau privirea.
Deodată trecu în zbor un stol de cocori.
La revedere, prietenilor! strigă Nicolae, fratele mai mic al lui Costică.
Cocorii îi răspunseră printr-un țipăt lung și ascuțit.
Pe câmpuri, hârciogii și popândăii se pregătesc pentru somnul lung al iernii,
umplându-și galeriile cu grăunțe.
Costică și Nicolae au pornit spre livadă. Acolo era o forfotă nemaipomenită.
Camioanele plecau încărcate cu lăzi pline cu fructe.
Pe ogoare se culege porumbul. Munca e în toi.
Să-l ajutăm și noi pe bunicul! hotărâră cei doi frățiori.
Toamna este anotimpul roadelor bogate și al celor mai harnici dintre noi.
TOAMNA ÎN
LIVADĂ
E o zi plăcută de toamnă. Soarele se joacă
printre frunzele arămii ale arborilor.
E dimineață. Ion sare din pat direct la fereastră. Și-a amintit că trebuie să culeagă
merele roșii, perele cu miez dulce și prunele brumării. Va ajunge la timp?
Mamă, pot să mă duc și eu în livadă la cules?
Du-te! se auzi glasul mamei ocupată cu treburile gospodăriei.
Ion plecă spre livadă. În drum el se întâlni cu Alin și Maria.
Unde mergi, Ion? întrebară copiii.
În livadă. Nu veniți și voi?
Bucuroși venim! strigară ei.
Au pornit împreună în pas vioi. I-a întâmpinat bunicul Mariei.
Bună dimineața! ziseră copiii.
Ați venit să ne ajutați?
Bunicul le spune ce au de făcut. Ion s-a învoit să urce el în măr. Maria și Alin pun
merele în coșul de nuiele. Tanti Lena și Costel culeg pere și prune. Maria se uită spre cer și
zice:
Se aud țipete de cocori!
Lasă păsările! strigă Ion supărat. Vezi cât avem de lucru...
Când totul a fost gata, bunicul a dat fiecăruia o plasă cu fructe. Era răsplata muncii
lor.
TOAMNA
Baba Iarna a așternut mantie albă de nea peste câmp, pe dealuri, peste sat.
Vântul aspru al iernii bate cu putere. Fulgii albi de nea zboară purtați de vânt. Nori
grei acoperă cerul cenușiu.
Se lasă un ger cumplit. Omătul scârțâie sub picioare.
Șiragul de săniuțe alunecă zgomotos pe colina din spatele casei noastre. Copiii
îmbujorați aleargă sprinten la deal. Cei mai mici încearcă zadarnic să-și încălzească mâinile
cu aburii răsuflării calde. Tropotesc picioarele vrând să le dezmorțească.
Înserarea trimite umbre lungi către sat.
Liniștea se așterne.
JOCURI DE
IARNĂ
Iarna este anotimpul celor mai minunate
jocuri pentru noi, copiii.
Gheța ca oglinda a patinoarului ne atrage. Încercăm și piruete. Concursurile de viteză
sunt cele mai interesante.
În parcul din apropiere ne întrecem deseori în ridicarea celui mai frumos om de
zăpadă. Cratița prea mare pentru capul mic al omului meu de zăpadă, stârnește râsul
celorlalți.
Dac-aș avea schiuri, poate aș fi și eu la munte acum. Anca, Mihai și George, vecinii
mei, sunt la Brașov la schi. Îmi îmaginez cum zboară ca vântul pe omătul sclipitor.
La concursul de săniuțe particip cu multă plăcere. Poate anul acesta voi reuși să
ajung primul la sosire.
Bătaia cu bulgări de zăpadă se încinge chiar în curtea școli, la prima ninsoare. În
iureșul jocului primesc un bulgăre pe care-l simt cum se topește pe spatele încins.
Dar, cu obraji îmbujorați și fețe zâmbitoare, așteptăm cu nerăbdare recreația mare.
SFÂRȘIT DE
IARNĂ
Vremea a început să se încălzească. Vântul adie
ușor.
Soarele își trimite razele mângâietoare spre pământul amorțit. Podul de gheață
construit cu migală de iscusita iarnă, a început să se dezghețe. Gingașii ghiocei se ivesc din
zăpada moale.
Mici umflături pe crenguțe ne dau de știre că în curând vor fi mugurași, apor frunze.
În văzduhul limpede ca lacrima zboară vrăbiile vesele. Ciocănitoarea are de lucru mai
mult ca oricând. Insectele trezite din amorțire nu-i lasă o clipă de odihnă.
Bunicul curăță grădina, taie crengile uscate ale pomilor.
Găina cea mățată cade cloșcă. Îi e dor și ei de ghemotoacele aurii care se aud
întruna: piu, piu!
Vino primăvară cu alaiul tău de frunze, flori și fluturi !
IARNA ÎN
PĂDURE
E iarnă. Vom face o plimbare în pădurea în care
locuiește bunicuța Scufiței Roșii.
Am ajuns. Pădurea e îmbrăcată cu o mantie sclipitoare. Printre crengile copacilor se
vede cerul ca leșia. Soarele palid face să scânteieze mantia pământului. Vara, potecile sunt
cu sutele. Acum, doar cea care duce spre casa bunicii se zărește. Un iepuraș zgribulit roade
scoarța unui copac.
Iată și căsuța singuratică. Stă pitită sub căciula ei albă de nea. Pe geam sunt flori de
gheață aduse din împărăția oamenilor de zăpadă. Totul e alb. Până și vrăbiuțele stau
zgribulite.
A început să bată un vânt rece. Poate că baba Iarna s-a supărat. Brrr! Gerul devine
amar, cumplit. Fiori de gheață ne trec pe toți.
Să ne întoarcem acasă! Vom veni altădată să admirăm pădurea.
La revedere, pădure ...
IARNA
A nins cu fulgi mari, zglobii, ca apoi să se aștearnă covor moale și pufos peste
întinderi. În zorii zilei zăpada jucăușă va bucura inimile copiilor.
În bătătura țării, baba Iarna își adună troienile în clăi. În depărtare, pădurea scânteind
în mii de luminițe pare un castel din basmele cu Feți-Frumoși, zmei-paralei, zâne, Ilene
Cosânzene. Pe uliță trec sănii parcă zboară, cu zvon de zurgălăi și scârțâit de șine.
Natura este inundată într-o lumină solemnă.Toul este acoperit de o mantie
srtălucitoare și zările îți sorb privirea. Întinderile-s albe ca sufletu-mi curat.
În pădurea cu copaci de zahăr, pe câmpul de cristal, animalele sunt îmbătate de
acest farmec. Și cerbii cu coarne pe spate despletite fac salturi îndrăznețe și amețitoare,
lupul poposește pe labe și privește încremenit, ursul își suge laba în hruba tihnită visând un
vis sălbatic de iarnă în Carpații cu crestele semețe, țapii cei negri și țântați stau împietriți pe
cele mai înalte piscuri ale muntelui.
Seara își îmbracă mantia ei presărată de stele. Totul domnește într-o tăcere adâncă.
ÎN PĂDURE,
IARNA
Iarna, dacă mergi într-o pădure, ai să crezi că te afli
într-un palat din basme. Copacii par de zahăr, câmpul de cristal, iazu-i ca oglinda. Totul e alb
împrejur.
Dar și așa, pe gerul aspru și sălbatic al iernii, în pădure e liniște. animalele își
continuă viața. Un stejar bătrân se acutură de omăt.
Uf, ce iarnă grea! oftează din greu bătrânul stejar.
Ce este aceea iarnă, moșule ? îl întreabă un stejărel.
Iarnă e acum, puiule. Vezi, iarna e altfel. Mama pădure e plină de stele argintii.
Plapuma albă de zăpadă a acoperit totul. Potecile nici nu se mai zăresc sub stratul gros de
nea. Iepurii și celelalte animale își caută hrana. Unele din ele și-au făcut provizii, cum e
veverița Rica pe care o cunoști.
Iar noi ?
Noi rămânem aici unde stăm neclintiți de veacuri. Uite o veveriță acolo! De unde
o fi apărut ?
Din scorbura ta, moșule!
De, mi-ar trebui ochelari !
Se vede ...
Brrr! Uite băiete, vezi că pădurea, mama noastră, pare lipsită de viață ? Vezi că
omătul este pretutindeni ?
Da.
Dar știi că zăpada asta ne ține nouă de cald acum și de sete vara ?
Asta nu știam.
Uite, se lasă noaptea. Ar fi bine să nu mai vorbim.
Stejărelul tăcu. Peste câteva clipe noaptea îi învălui cu vălul ei negru.
SOSEȘTE
IARNA ?
IARNA
E iarnă.
Ninge cu fulgi mari ce parcă se joacă de-a prinselea prin aer. Peste întinderi s-a
așternut zăpadă cu nemiluita și cade, cade, puzderie. Muscelele dorm sub neaua
strălucitoare. Totul este acoperit cu o mantie albă.
Pădurea, altădată verde, e acum albă, strălucitoare, scânteind în mii de luminițe.
Copacii par cercelați cu flori de zarzăr și de corcoduș.
Câmpul e de cristal. Un vuiet surd se aude după dealuri și se pierde în văi adânci.
Cârduri de corbi răzbiți de vânt se îndreaptă spre păduri. Viscolul se întețește.
Vârtejuri de zăpadă se mută de pe un deal pe altul cu repeziciune.
Seara se întinde peste câmp, peste pădure, peste sat.
Râul curge repede izbind sloiuri de gheață și butuci groși de meterezele podului.
Arar se vede om trecând pe drum.
Pârtia e acoperită și abia se mai zăresc potecile.
Lumini gălbui joacă prin geamurile câtorva case. Vreamea rea a amorțit satul
zgomotos.
O ZI DE IARNĂ
LA BUNICI
A nins mult. Am plecat în satul bunicilor bucuroasă la gândul că mă voi putea juca cu
zăpadă.
De cum am ajuns, privirea mi-a fost furată de priveliștea minunată pe care mi-o
oferea iarna. Totul era acoperit de mantia albă, moale și pufoasă a zăpezii.
Pe deal, copiii se jucau. Mi-am luat sania și am pornit grăbită spre ei. Mi-am regăsit
prietenii. Bătaia cu bulgări era în toi. Câștigătorul concursului de săniuțe a primit în dar nuci
și mere de la ceilalți copii. Omul de zăpadă avea ochi de cărbune, nas din morcov, drept
căciulă un castron și o mătură în loc de mână. Când a fost gata, ne-am învârtit bucuroși în
jurul lui.
Spre seară, îmbujorați și obosiți, dar fericiți și mulțumiți ne-am întors pe la casele
noastre.
LA SĂNIUȘ
Ninge. Iarna ne răsfață din nou cu un alai de fluturi albi, iar noi o prețuim cum se
cuvine prin bucuria fără margini care ne inundă sufletul.
Iată-ne așadar, ca niște mici eschimoși, pornind asaltul, înarmați pentru luptă cu sănii,
cu schiuri și patine. Călare pe bidiviii nărăvași pornim mâncând ... pământul.
Dacă nu ne iese în cale vreun copac, ori bidiviii nu ne aruncă de pe spinare, ajungem
piept în piept cu inamicul, înarmat și el cu ghiulele de zăpadă. Începe atacul. Lupta e
crâncenă. Victorioșii iau prizonieri oamenii de zăpadă înveșmântați în mantale de culoarea
păcii.
Pe mâine !
UN JOC
ÎNDRĂGIT
E vacanța de iarnă. Sunt la țară, la verii mei. Zilnic ne jucăm.
Azi vom face la fel. Prietenii mei: Simona, Sorin, Ghiță, Adrian, Marius m-au chemat la
joacă pe câmp. Am ajuns zburdând ca mieii.
Ce frumos e câmpul! Parcă e de cristal. Și câtă zăpadă! Vreți să ne jucăm?
Da! Da!
Să ne împărțim în două echipe: Eu, Adrian și Sorin o echipă, iar ceilalți a doua.
Ne luăm la întrecere. Care echipă face mai repede un om de zăpadă?
Simona dă startul. Începem. Casa fiind aproape de câmp, fugim acasă să aducem
cele necesare ”omului”.
Vine tata.
Cât timp aveți?
Un sfert de oră!
Vă mai dau zece minute! spune vesel tata.
Timpul s-a spulberat. Echipa Simonei termină prima omul de zăpadă. Noi mai aveam
de pus mătura, care ne lipsea.
Premierea! Echipei câștigătoare tata le-a împărțit bomboane și morcovi. Echipei mele,
de încurajare, doar morcovi.
Nimeni nu s-a supărat. A fost un joc plăcut. Trebuia însă să lucrăm și noi mai repede.
Ce minunată e iarna!
Într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele își revărsa căldura spre pământ și
zâmbea cu grație florilor multicolore, a apărut dintr-o găoace, un boboc de rață.
Mirat de tot ce vede în jur, își oprește privirea asupra unui ou. Se auzea un zgomot
ciudat. Încet, și-a făcut apariția un bulgăraș de soare care piuia necontenit: piu, piu!
Se împrietenesc și pe dată și pornesc amândoi să ciugulească iarba cu colț fraged și
nou. Nici nu știu cum au ajuns la baltă. Bobocul se avântă în apă și uită de ghemotocul auriu.
Rămas singur, acesta sare și el în apă cu gând să-l ajungă. Bobocul ghicește ce s-a
întâmplat și repede scoate puișorul pe mal, îl scutură de apă și-l privește cu îngrijorare.
Puiul, poate se gândește acum, că e bine să ai un bun prieten cum e bobocul de rață.
ÎNCEPUT DE
PRIMĂVARĂ
A sosit primăvara.
Zăpada s-a topit. Soarele își revarsă din belșug căldura mângâietoare. Pământul s-a
acoperit de iarbă cu colț fraged și nou, cu bănuți galbeni de păpădie. Pe pajiștile înmiresmate
zburdă mieii. Pomii au înmugurit.
Sosesc primele păsări călătoare.
Parcurile orașului se înfrumusețează cu flori micuțe, se curăță copacii și aleile, se
vopsesc băncile. Locurile de joacă pentru copii sunt însuflețite de glasurile celor mici ieșiți ca
gâzele la soare.
Bine ai venit, primăvară!
PRIMĂVARA ÎN
LIVADĂ
Anotimpul de primăvară se face tot mai mult simțit.
Au înfrunzit pădurile, pomii au dat în floare și iarba a prins colț fraged și nou. În crâng
se joacă și cântă păsările, pe câmp zburdă mieluțele cu canaf la ureche, fluturii și musculițele
se joacă în voie.
În livezi, sub căldura mângâietoare a soarelui, tineri și bătrâni îngrijesc pomii pentru o
nouă recoltă. E multă animație. Cei mai mari curăță pomii de crengile uscate, îi văruiesc, alții
se ocupă cu stropitul acestora contra dăunătorilor, iar copiii cară cu roabele crengile uscate.
În nopțile răcoroase de primăvară se aude tânguirea ostenită a cocorior veniți de
departe.
Un vânt cald aduce dinspre livadă miresme îmbătătoare care ne gâdilă nările și ne
dau de veste că primăvara a sosit pe deplin.
Peste tot e multă mișcare și veselie. Natura parcă e în sărbătoare.
O RÂNDUNICĂ
NE POVESTEȘTE
Era o zi însorită de primăvară. Rândunelele se întorceau obosite la cuiburile lor. Le
priveam încântați cum zburau ca săgețile, parcă atingând pământul, apoi se ridicau lin.
O rândunică a poposit pe streașina casei mele, în apropierea vechiului cuib. Nu m-am
putut abține și am spus:
Voi rândunelele, vă bucurați când reveniți în aceste ținuturi ?
Bineînțeles! a răspuns rândunica. Dacă nu am îndrăgi aceste locuri nu am face
an de an aceste călătorii obositoare și primejdioase.
Povestește-mi despre ținuturile peste care ai zburat, te rog !
Drumul nostru a fost lung și anevoios, a început a povesti rândunica. Zile și nopți
am zburat neavând unde face un mic popas. Când la orizont s-a ivit vaporul n-am crezut că
vom putea ajunge la el. Dar multe nu rezistăm și cădem în apă, hrană peștilor. Cu toate
acestea nu ne oprim din drumul nostru decât aici, unde știm că ne așteaptă cuiburile,
pădurile, câmpiile, oamenii. Aici ne reclădim cuiburile, îngrijim puișorii și plecăm împreună
goniți doar de frigul iernii. În fiecare primăvară însă, ne întoarcem.
”Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
Veniți cu bine!
De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi. ”
(Vestitorii primăverii - George Coșbuc)
CONCERTUL PRIMĂVERII
RĂSĂRIT DE SOARE
Este primăvară. Au trecut nopțile lungi și geroase. Prin aer plutește mireasma plăcută
de verde crud a primăverii.
Zilele sunt mai lungi și frumusețile naturii reînviate te îmbie să stai cât mai mult să le
privești.
Soarele răsare parcă din pământ, împrăștiind la început o lumină trandafirie, apoi un
evantai de raze plăpânde. Căldura lor binefăcătoare ajută întreaga natură. În albastrul
văzduhului senin, ciocârliile trimit triluri soarelui.
El, care în zori răsare timid, ca un copil pentru prima dată ajuns în pragul casei, el
stăpânește cerul până în amurg, când dispare după culme, sub perdeaua norilor, încet,
încet, trăgând după el cortina nopții.
PRIMĂVARA
Primăvara a sosit cu o cunună de ghiocei pe cap, călare pe un dragon din ... flori și
frunze, care varsă pe nări în loc de flăcări, fluturi, gâze de toate culorile, cărăbuși și alte
gângănii.
Primăvara a sosit în fața bârlogului. Cioc, cioc! ciocăne cu bagheta ei fermecată.
Ia mai lasă-mă în pace ! E-te-te la ea! Mă trezește când e somnul mai dulce.
Dar primăvara nu se lasă. Ea deschise ușa, scoate ursul din bârlog și nu-l lasă fără
coadă ...
Încalecă iar și merge mai departe. Ajunge pe câmp. Cu bagheta-i magică așterne
covor multicolor, trezește lunca la viață, redeschide scena pentru concertul păsărilor
cântătoare, aduce în pădure larma.
Poate va sosi și pe la noi. O aștept să scoată la aer proaspăt toți copiii.
AM SĂDIT UN POMIȘOR
PRIMĂVARA
Au trecut zilele babei Iarna, nopțile vegherii și a sosit primăvara cu prima rază-
ncălzitoare a soarelui.
”Stăpânitorul lumii” răsare strălucitor în văzduhul albastru, brăzdat de păsările
călătoare, care se întorc din țări străine. Pâraiele umflate curg șopotind, vestind parcă
sosirea primăverii.
Pădurea răsună de cântecele păsărilor, poienile sunt pline de flori, albinele zumzăie
vesel.
Pe ogoare se aud tractoarele cu duduitul lor cadențat.
Mielușeii zburdă în voie pe câmpul acoperit de covorul verde al ierbii proaspăt
încolțite.
Toată natura a renăscut. E primăvară!
O EXCURSIE ÎN PĂDURE
PRIMUL GHIOCEL
Primăvara, prima fiică a bătrânului an, s-a dus în salon la tatăl ei și i-a spus:
Tată, trebuie să plec pe Pământ. Trimite pe sfetnicul meu cel mai bun, ghiocelul,
să vestească sosirea mea..
Lângă lacul din vâlcea a apărut primul ghiocel.
Hei, soro Iarnă, ia-ți pătura albă de pe întinsul țării și lasă natura să se bucure de
sosirea Primăverii!
Copiii din apropiere, auzind un zgomot ciudat, s-au dus spre lacul din vâlcea.
Ia priviți, un ghiocel ! Oare nu îi este frig?
Ați uitat? Ghiocelul vestește primăvara.
Uraaa!
Copiii s-au îndepărtat cântând: ”Vine, vine primăvara .... ”
PRIMĂVARA ÎN
LIVADĂ
A trecut Baba Iarna cu nopțile vegherii și a sosit primăvara cu prima rază-ncălzitoare,
înflorind și înverzind totul pe întinsul patriei mele.
Pâraiele umflate curg iute șopotind, iar fluturii se pierd prin văzduhul brăzdat de
câtăreții pădurii.
În livadă e sărbătoare. Albinele cu zumzătul lor neîncetat, se pierd printre florile
gingașe.
Oamenii văruiesc trunchiurile pomilor spre a-i apăra de omizile care le pot opri viața
sănătoasă. Sunt pomi care-și încep viața abia acum.
PRIMELE ZILE DE
PRIMĂVARĂ
ÎN DRUMEȚIE
O EXCURSIE ÎN PĂDURE
A sosit vara, anotimpul atât de așteptat de noi toți. Ea a adus zile cu cer senin și
soare arzător. E o căldură ca de cuptor. Arșița ne gonește pe malul râului, la pădure, la
ștrand, la munte sau la mare.
Într-o duminică, am plecat cu părinții într-o mică plimbare spre păduricea din capătul
satului. Ajungând acolo, am fost fermecată de atâta splendoare. Păsările cântau prin
frunzișul des, vântul adia ușor îmbiindu-mă să zburd, iar parfumul florilor mă îmbăta.
Năucită de atâta frumusețe m-am întins pe iarba moale și pufoasă să mă odihnesc.
Era atât de plăcută căldura soarelui ce-și trimitea razele ca niște sulițe de aur, dar care nu
răzbăteau prin frunziș ... Aș fi rămas acolo ore întregi !
Am început să zburd prin pădure. Păsărele și fluturi mă însoțeau cu minunate triluri și
fâlfâiri mărunte. Străbătând pădurea în lung și în lat am cules multe floricele, bureți, dar și
zmeură.
Timpul s-a scurs și a sosit seara. Nu mai puteam rămâne și luându-mi rămas bun de
la fermecătoarea pădure, ne-am întors acasă.
Nu pot uita această excursie minunată!
VARA ȘI IARNA
Vara și iarna sunt două anotimpuri frumoase și interesante.
Vara e călduroasă, cu cer senin ca de cristal, flori pastelate, fluturi jucăuși, albine
neobosite, gâze, glasuri de copii ce sună ca niște clopoței.
Anotimpul iarna este geros, cu multă zăpadă, cu fulgi mari și neastâmpărați, sunete
de zurgălăi, copii îmbujorați ce se joacă cu zăpada moale, albă și pufoasă bucurându-se de
sosirea iernii. Întinderile albe sunt inundate de o lumină solemnă.
Nopțile de vară sunt minunate, deoarece este răcoare, iar păsările cântă neîncetat cu
întorsături repezi.
Frumoase sunt și nopțile de iarnă! În pădure este cu mult mai frumos și mai
fermecător. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de
oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policadru al cerului își aprinde una câte una luminile ca-
ntr-o nemăsurată sală de dans.
Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zboară ca ziua,
lupul poposește pe labe în hățișuri și privește nemișcat, vulpea stă lângă vizuină și nu se-
ndură să meargă la vânat, veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește ca o
deșucheată pădurea-ntreagă.
Vara mergem în drumeții, excursii, scurte plimbări, în tabere. Vedem întinsa mare și
Carpații semeți pe care cresc falnice păduri de brad, întâlnim cocoși de munte și zărim
zburdalnicele capre negre ca niște săgeți mișcătoare pe stâncile golașe.
Iarna mergem la săniuș și la patinoar, râdem și ne jucăm, ne batem cu bulgări de
zăpadă.
Aceste două anotimpuri sunt fermecătoare și le iubesc foarte mult.
CÂND DOI SE
CEARTĂ, AL TREILEA
CÂȘTIGĂ
Moș Vasile venea spre casă cu un car plin cu nuci. Boii mugeau sălbatic în jug.
Mergeau alene. Căutau să se împungă cu coarnele.
Vântul de la miazănoapte urla înspăimântător prin copacii goi. Buruienile rămase în
picioare se plecau la pământ.
Din car, o nucă jucăușă căzu în drum. A avut norocul să nu fie zdrobită de roțile
carului. Dar nu dorea nici să ajungă în mâinile unor copii certăreți ca Nicolae și George!
Ei veneau spre livadă, unde-i aștepta bunicul. Au zărit nuca pe drum și tam-nesam au
început să se certe:
E a mea, eu am văzut-o primul! spune George.
Dar Nicolae se încruntă și îi smulge nuca din mână. Și așa începe cearta.
Deodată apare Costică. Înțelege pricina pentru care se ceartă cei doi. El le spune:
Dați-mi mie nuca. Eu o voi împărți frățește.
Ia nuca, își oprește miezul, iar celor doi copii le dă cojile.
Copiii se se supără, dar n-au ce face. Se iau de mână și pornesc spre livada unde-i
așteaptă bunicul, dar și nuci ”cu carul!”
Alerga... Fugea cu urechile ciulite să audă orice mișcare. Mușchii îi încorda la fiecare
salt.
Fugise de la micul său stăpân. Numai pe el îl avea. Încolo, nimic.
Fugea pe întinderea albă de zăpadă. Era întuneric. Nu vedea nici la doi pași. Alerga
în neștire.
Deodată se opri brusc. Auzi ceva. Să fie oare lupul? Azor se pregăti de fugă, dar se
răzgândi. De ce să fugă? Se încredea deplin în puterile sale. Cu un urlet feroce se năpusti
asupra animalului. Din nefericire acesta era un iepure, care o zbughi la fugă. Azor se înfurie.
Va să zică asta era! Porni în goană după iepure. Fugeau pe câmpul de cristal.
Apăru al doilea iepure, mai odihnit decât primul... Azor se opri nehotărât. După care
să fugă?
Iepurii goneau în direcții diferite. În curând se afundară în pădurea întunecoasă.
Începu să ningă. Zăpada argintie se așternea cu încetul.
Cățelul porni spre casă unde îl aștepta micul său stăpân. Ce bucuros a fost când l-a
regăsit!
MINCIUNA ARE
PICIOARE SCURTE
Un țăran avea o slugă care, după cum credea el, era harnică și credincioasă.
Țăranul își trimitea sluga să ducă mâncare la oamenii care îi lucrau câmpul. Acesta,
când auzea că trebuie să meargă pe câmp, nu arăta a fi prea încântat.
Într-o zi, ce s-a gândit sluga? Să nu mai ducă mâncarea, ci să o mănânce el. Și așa
sluga mânca bine în fiecare zi și a început să-i placă foarte mult să meargă acolo.
Țăranul, văzându-l așa dornic să meargă cu mâncarea, l-a trimis într-o zi când nu
erau oamenii la lucru. Sluga mâncase, bineînțeles, mâncarea înainte de a ajunge la câmp.
Ajungând acolo și văzând că nu este nimeni s-a întors acasă. Îi era rușine că a fost prins cu
minciuna și regreta amarnic.
Cine minte să gândească că într-o zi va fi prins pentru că: ”Minciuna are picioare
scurte”.
Valurile înspumate ale mării, razele jucăușe ale soarelui și nisipul auriu erau darurile
minunate ale acestei vacanțe.
Ce fericiți eram noi, copiii, cu râsetele noastre și cu voia bună. Parcă mulțumeam
mării pentru ceea ce ne oferea. Eram beți de fericire. Făceam castele de nisip, valurile ne
udau trupurile bronzate de soare.
Cei mai curajoși țineau piept valurilor neastâmpărate. Eu stăteam tristă și mă uitam la
ei. Neștiind să înot îmi era frică de marea apă. Copiii mă încurajau neîndemânatic să înving
această teamă. Ei nu înțelegeau și se amuzau.
Fără să știu, mama, de sub umbrela colorată, m-a observat multă vreme și suferea
alături de mine.
Cu vorbe blânde, cu răbdare și cu gesturi îndemânatice, m-a învățat primele mișcări,
m-a învățat să înot. Ce minune au făcut vorbele ei dulci!
Peste câteva zile îmi învinsesem cu totul teama și mă bucuram alături de ceilalți copii
de valurile jucăușe ale mării. Întoarcerea acasă a însemnat începutul lecțiilor de înot la
Bazinul de Înot din oraș.
VACANȚA
VACANȚĂ DE VIS
E iarnă.
Fulgi mari ca de vată se aștern pe pământ. Șuvițe bogate de beteală împodobesc
brazii din fața casei. Totul pare un uriaș teatru de păpuși cu pereți de sticlă. Moș-Crăciun,
uriașul din poveste, se zărește departe printre stelele argintii și cetina verde. Lumea cărților
și a poveștilor mă înconjoară zile de-a rândul.
Ambii părinți îmi tulbură visul luându-mă acasă.
Bucuria reîntâlnirii cu școala, cu colegii, mă fac să uit vacanța de vis petrecută în satul
bunicilor.
VACANȚĂ DE IARNĂ
A venit iarna și odată cu ea, vacanța. Cerul a început să cearnă fulgi mari ca de vată.
În curând vom împodobi cetina verde a bradului cu șuvițe bogate de beteală și stele
argintii.
Moș Crăciun ne va aduce daruri.
Cu ambii părinți vom merge în orășelul copiilor, unde ne așteaptă teatrul de păpuși cu
pereți de sticlă, uriașul din poveste și multe alte personaje din lumea cărților.
Bucuria reîntâlnirii cu școala, cu colegii mă fac să uit vacanța de vis.
PRIETENIE
E vară și sunt în vacanță toți copiii. Plec în minunatul sat de la poalele muntelui fălos,
satul vacanțelor de neuitat, satul bunicilor.
Bucurie mare în micuța căsuță. Am fost așteptat cu nerăbdare de Sorin, vărul meu din
Constanța.
Bunica ne-a pregătit, cum numai ea știe, clătite cu dulceață de căpșuni. Mâncăm cu
poftă. Suntem veseli.
Împreună zi de zi, ne plimbăm prin pădurea răcoroasă, citim pasionați cărțile lui J.
Verne, culegem plante pentru ierbar, discutăm, ne ajutăm, ne respectăm. Suntem
nedespărțiți. Bunicii ne privesc cu nespusă dragoste, dar și cu regret. Vacanța e pe sfârșite.
Trebuie să plecăm curând.
Ce grea e despărțirea și ce pustie va fi căsuța bunicilor!
Soarele, cu razele lui calde vestea sosirea primăverii. Toți așteptam cu nerăbdare,
vacanța.
Eu mi-am petrecut vacanța de primăvară la bunica, în Oltenia. Când am ajuns, florile
se înclinau încet și parcă-mi urau ”Bun venit!”. Grădina bunicii era îmbrăcată într-o mantie
multcoloră. Corcodușii cei bătrâni au îmbrăcat haina lor verde.
În fiecare zi am citit, am lucrat la matematică, m-am jucat. Cel mai mult îmi plăcea să
merg cu caprele. Acolo ne jucam frumos, culegeam lăcrămioare și viorele, împleteam
coronițe de păpădie.
În ziua da Paște, am ciocnit multe ouă roșii, am fost la biserică cu Vlad și cu bunica.
Eram supărată când a venit tata să mă ia acasă, dar urma să mă întâlnesc cu d-na
învățătoare și cu colegii....așa că mi-a trecut repede.
Ajunsă acasă m-am pregătit pentru școală. Seara însă, n-am putut adormi la gândul
că a doua zi voi revedea chipuri dragi mie.
NECUVÂNTĂTOARE
O FAPTĂ FRUMOASĂ
PUIUL DE RÂNDUNICĂ
PUIȘORUL NEASCULTĂTOR
Era timpul ca puii să iasă la lumină și să zburde. Toată natura se trezise la viață:
florile se deschideau, gâzele zburau de colo-colo bucuroase, fluturii, puii de găină și de rață
zburdau veseli.
Cloșca nu se mai sătura să privească puii cărora le-a dat viață. Un puiuț luându-se
după o gâză se îndepărtă de cloșcă și de frații săi. În timp ce se zbenguia, văzu un pui de
rață care se îndrepta spre lacul din apropiere. Puiul de găină se luă după el și merseră
amândoi la lac. Trecură prin fire de iarbă abia răsărite și firave. Au ajuns. Bobocelul se
avântă în apa limpede a lacului și înotă în cerc. Puișorul, văzându-și prietenul că înoată și nu
pățește nimic, intră și el în apă. Imediat puful se udă și se simți tras la fund. Prietenul lui
adevărat îl salvă însă, trăgându-l cu ciocul la mal.
Cei doi au rămas prieteni câte zile au avut.
PUIȘORUL ÎNCREZUT
O cloșcă avea opt puișori. Ea stătea cu puișorii în grădină la umbra unor ierburi înalte
și flori parfumate. În jurul ei mișunau puișorii privind soarele, gâzele și tot ce era în jurul lor.
De toate era mulțumită, doar că un pui nu spărgea coaja oului. Puii nu mai aveau astâmpăr
așa că plecară lăsând oul.
În acea zi însă, puișorul ieși la lumină. Prima ființă întâlnită fu un bobocel de rață,
ceva mai mare decât el. Acesta îl întrebă:
Știi să înoți?
Da! Răspunse bucuros puișorul, crezând că e vorba de mâncare.
Prea bine atunci. Hai la iaz! Sunt numai câțiva pași până acolo.
Tot drumul puișorul s-a mirat de ce există pe lume: flori, gâze, copaci. Bobocelul fiind
mai ”bătrân” îi explica totul puișorului neștiutor.
La iaz se miră de întinderea aceea albastră, dar nu o arătă pentru ca bobocul să nu-l
creadă prostuț. Totuși nu avu curajul să intre în apă.
Haide, ai zis că știi să înoți! îl îndemna bobocelul.
Da, da! se apăra puișorul, dar apa e prea rece.
Până la urmă își făcu vânt în apă. Neștiind să înoate, se duse la fund. Noroc cu
bobocelul care-l scoase pe mal.
Pe drumul de întoarcere, puișorul îi mărturisi rușinat bobocelului:
Te-am mințit, nu știu să înot!
Ei bine, asta să-ți fie învățătură de minte ție și celor ca tine!
PISICA
Motănelul stă bosumflat, ca pe ace. Are și de ce. Avusese chef de o plimbare prin
curte, chiar atunci când cățeaua era slobodă. Cred că vă închipuiți ce s-a întâmplat. Era să-l
jupoaie de viu, nu alta! Săracul! I se usucă cașul la gură și el tot nu are nume.
E mititel ca vai de el, dar cu gheare de oțel. Blăniță pătată, codiță vărgată are el,
blândul motănel. După casă când pășește, nimenea nu-l mai zărește. Nu cumva vreun
șoricel să prindă că-i vai de el. Atunci când îl zărește, îl prinde cât zici ”pește”. Dar când
mămăligă vede, pe loc pe ea se repede.Când stăpânul nu-l zări, el pe ușă și fugi. Dar acasă
când se-ntoarse, o bătaie-l așteptase.
Motănel, drag motănel, prinde zău un șoricel!
VEVERIȚA
Țuști! Hop! Veverița nu are astâmpăr. Sare din copac în copac. Se oprește. A găsit
ceva bun. Dezghioacă și ia miezul. Hap! L-a și înfulecat. Și ghindă, jir, conuri de brad, ghebe,
hribi – adevărate delicatese. Hai, dă-mi și mie șireato din bunătățile tale!
Ce e veverița? Un pămătuf de blană de culoare roșcată. Ochișorii, ca două bobițe de
ploaie, privesc mereu întrebători, neliniștiți. Urechile? Ce să mai vorbim! Trebuie să ai ochi
de vultur ca să le vezi: mici, ascuțite, lăsate pe spate. Numai coada o face mai arătoasă. E
drept, chiar și ea e mică.
Și ce voioasă este! Toată ziua se zbenguie. Nu ca cea de la ”Zoo” care stă
bosumflată.
Veveriță, veveriță, dă-mi și mie alune!
NĂLUCA
Suntem cu bunicii în pădurea din apropierea satului. În jurul nostru sunt brazi înalți.
Se aude murmurul apei cristaline.
Am admirat tot felul de păsări. Când să plecăm, am zărit o veveriță, un ghem de
blăniță de culoarea flăcării, cu coada stufoasă, c-un căpșor minuscul în care licăreau parcă
două boabe de ploaie. Era rănită la o lăbuță. Inimioara ei de puișor al bradului bătea repede.
Își ascundea lăbuța în puful ei de flacără. M-am apropiat încet de ea. A vrut să fugă, dar nu
putea. Am ridicat-o și am dus-o acasă.
Bunica a bandajat-o. Veverița s-a vindecat în câteva zile. Noi îi dădeam nuci și alune
pe care le spărgea cât ai clipi.
Am dus-o în pădure. Într-o clipă a dispărut. Apărea și dispărea ca o nălucă, când pe o
creangă, când pe alta.
Sper să o reîntâlnesc în vacanța care se apropie cu pași repezi. Mă va recunoaște
oare?
IEPURELE ȘI ARICIUL
IEPURILĂ ȘI ARICEL
Într-o pădure deasă și liniștită, alături de alte animale, trăia un iepure cu blana cenușie
și un arici cu țepi zbârliți.
Iepurașul era zburdalnic. Avea doi ochi vioi și nasul în continuă mișcare. Mustățile lui
pipăiau totul, iar urechile lungi erau mereu ciulite. Deși era un bun alergător, se temea de
om, de vulpe și de păsările răpitoare. Pe înserat însă, se strecura împins de lăcomie în
grădina cu zarzavaturi trăgând un ospăț pe cinste cu morcovi și varză. La cel mai mic
zgomot fugea în salturi mari.
Ariciul, după ce a scormonit seara-ntreagă într-un mușuroi de furnici, scuturându-și
mereu mustățile, privește cu ochii săi mici și negri, un șoricel. Aude pași și se face ghem
temându-se de vulpe.
În timp ce iepurele face pagube în grădină, ariciul o curăță de melci, șerpi și șopârle.
Deși iepurele cu blana-i moale te îndeamnă să-l mângâi, pentru purtarea sa ariciul ar
trebui mângâiat.
OSTAȘUL ROMÂN
ISTORIA ROMÂNILOR
Datorită bogăției și frumuseții ei, patria noastră a fost deseori ținta cotropitorilor.
Nu erau lupte multe în care românii să nu iasă invingători. Conduși de domnitori viteji
și înțelepți știau să iasă biruitori și dintr-o înfrângere. Pierdeau o luptă, nu războiul. Erau
îndârjiți cu gândul că de ei atârnă soarta acestui neam.
Au fost ani în care poporul nostru a fost sub dominație străină, dar asta nu a putut
zdrobi unitatea de neam și țară.
Războaiele purtate au fost drepte, pentru apărarea libertății poporului, nu de cotropire
și asuprire.
Istoria neamului nostru a fost scrisă cu sângele nenumăraților eroi.
UNIRILE ROMÂNILOR
Ce poate fi mai dureros în viață decât despărțirea de cei dragi? Chiar dacă e vorba de
familie, de prieteni sau de neam, durerea e la fel de mare.
Românii au cunoscut această durere vreme de sute de ani. Fiind o țară mică, dar
bogată, mulți au râvnit la ea, însă au dat piept cu un popor ce cunoștea dragostea de țară și
mai era și luptător neînfricat. Fiind puțini la număr însă, au fost învinși și despărțiți, dar
dragostea lor nu a pierit față de cei de același neam și limbă.
Din dragostea lor s-a născut Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și România
dodoloață.
Știau românii că doar așa pot ține piept dușmanului, căci aveau ei o vorbă: ”Unde-i
unul nu-i putere...”
MITRUȚ EXISTĂ...
(Stejarul din Borzeşti - E. Camilar)
Era în vremea tulbure când turcii și tătarii năvăleau puhoi spre a-și întinde valurile
cotropitoare asupra Moldovei.
Focuri ardeau pe înălțimi și clopote băteau din ce în ce mai tare. Năvăleau tătarii în
galopul cailor, cu iataganele în dinți, cu șomoiaogele aprinse în vârfurile sulițelor.
În țipetele copiilor și ale femeilor, moldovenii înșfăcau parii afumați la capete, furcile,
coasele și topoarele, gata de apărare, îndreptându-se spre fagul din prund, în preajma
vadului mare al năvălitorilor.
La ceasul când amurgul se lasă ca un zăbranic sur, în preajma fagului ce-și foșnea
agitat frunzele, două cete stăteau față-n față. Sunt moldovenii conduși de căpitanul Mitruț,
hotărâți să nu lase pradă jafului, morții ori pribegiei și ceata năvălitorilor oprită pe neașteptate
de pâlcul de viteji și nesfârșitul codru de care fiii pustei se temeau.
Bătălie cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile
cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Cetele se izbeau din ce în
ce mai îndârjit, mai crâncen.
Cu gândul la marele său voievod și la primejdiile pe care le înfruntă, Mitruț dă pinteni
calului, retează dintr-o lovitură cu paloșul capul străinului și-l ia în pieptul calului pe năvălitor.
Moldovenii înaintează șir după șir, împrăștiind spaima și neorânduiala între păgânii
care încep să dea îndărăt, să se învălmășească, să fugă mâncând pământul.
Stelele sclipesc peste bălțile de sânge. În leagănul ușurel al vântului, bătrânul fag își
foșnește împăcat frunzișul, lăsând să cadă o frunză ca o lacrimă, în locul unde bătrânul lup
al pustei își așteaptă osânda.
”Așa pier toți nelegiuiții”, pare să spună înțeleptul îngăduitor și tăcut, ca omul care a
văzut multe și multe a petrecut.
PENTRU MĂRIUCA
(Măriuca - Călin Gruia)
ȚARA NOASTRĂ
ȚARA MEA
Țara cu cer de cristal, munți semeți, câmpii mănoase, păduri falnice și râuri ce susură
lin la vale, este țara mea.
Este locul unde s-au născut cele mai frumoase legende și basme care mi-au fermecat
copilăria. Și cum se putea să fie altfel când pe aceste meleaguri de vis s-au născut Făt-
Frumos și Ileana Cosânzeana și tot aici s-au născut Eminescu și Creangă și Sadoveanu și
Coșbuc, care, cu atâta măiestrie și înțelepciune au slăvit neamul și locul acesta?
Și cum puteau slovele lor să nu se nască, când în suflet le picurau sunetele măiestre,
trilurile fermecate ale lui Ciprian Porumbescu și George Enescu și cum ar fi putut rămâne
insensibili când s-au născut în acest colț de rai în care și frunzele codrului doinesc?
CE-I PATRIA
Patria este tot ce ne-nconjoară, cel mai scump lucru al tuturor și pentru care chiar
prețul vieții nu e prea mare.
Patria sunt plaiurile mioritice reprezentate de pictori în lucrările lor și cântate în versuri
de poeți.
Mănăstirile semețe ale Bucovinei ridicate de meșteri pricepuți în timpul unor domnitori
cu dragoste de neam stau de veghe la trecerea timpului patriei mele.
Patria e lanțul Munților Carpați înșirați ca un lanț de mărgele la gâtu-i și pe care o-
ncinge cu brâul de argint, Dunărea.
Ca o mamă iubitoare, patria oferă harnicului său popor nenumărate bogății așezate în
adâncul munților ca într-o ladă de zestre. Câmpiile patriei au cosițele galbene ale zânelor, iar
apele clinchetul cristalin al clopoțelului.
Când spun PATRIE, mă gândesc la casa mea, la locul unde m-am născut, la strămoșii
cei viteji și neînfricați în lupte, la Eminescu.
O CĂLĂTORIE IMAGINARĂ
MAMA
MAMA, FIINȚA CEA MAI DRAGĂ
Ne luăm rămas bun de la februarie. Se apropie ziua de 8 Martie, ziua femeii, dar în
special ziua tuturor mamelor.
Nimeni nu și-a uitat vreodată mama, căci ea a fost ființa care i-a dat viață, l-a învățat
să vorbească încântătoarea și armonioasa ei limbă.
Mama este de statură mijlocie, cu părul ca grâul când dă în pârg. Gura cu buze
strânse exprimă hotărârea ei în tot ce face. Fața îi este luminoasă, fără urmă de-ncruntare,
iar ochii nu lasă zăvorâtă bunătatea și dragostea. Are o privire caldă, mângâietoare și un
mers liniștit.
Mama mea este bună, mă iubește, întotdeauna mi-a îndeplinit dorințele. Când vine
acasă nu mai este pustiu și mohorât.
Eu o iubesc mult pe mama și caut să o bucur cu notele pe care le primesc și cu
ascultarea.
ÎNVĂȚĂTOAREA MEA
ÎNVĂȚĂTOAREA MEA
Întoarcem în urmă filele vremii. Sunt în curtea școlii. Privită de sus curtea pare un
câmp cu flori.
Micuți, sfioși și retrași stau cei mai mici, cei care așteaptă cu nerăbdare să răsfoiască
manualele necunoscute.
E prima zi de școală. Cu mâinile încleștate pe buchetul de flori ce trebuia să-l dau
doamnei învățătoare, pierdut în acea mulțime de copii, eram tulburat.
Intrăm în sala de clasă. Pe bănci ne așteaptau manualele pe care începem să le
răsfoim cu mânuțe firave.
Doamna învățătoare ne lasă să desenăm. Suntem destul de stângaci ce-i drept, dar
ne laudă. Apoi ne învață literele, rând pe rând. Acum ne predă gramatică, matematică, istorie
și noi nu mai suntem șovăielnici.
Ne dojenește uneori, când facem o faptă urâtă, când nu suntem atenți.
Așa e învățătoarea mea.
Cine este oare această zână bună, blândă, minunată, care ne-a învățat cum să pășim
în lumea învățăturii? Cine este această mamă care ne-a îndrumat pașii?
Este o zână, o zână bună neasemuit de frumoasă: păru-i de aur se revarsă peste
umeri, ochii ei blânzi, câteodată mustrători, strălucesc ca două diamante, buzele sunt roșii ca
petalele de trandafir. Mâinile acestei zâne sunt albe și firave.
Cine ne-a purtat în lumea basmului și a poeziei, ne-a învățat tainele cifrelor, ne-a
arătat cum să ne purtăm, ne-a îndemnat să iubim adevărul, dar și să admirăm frumusețea
unui pârâiaș cristalin ori șoaptele frunzelor din pădure?
Cine oare este descrisă aici? Este doamna învățătoare care timp de patru ani s-a
străduit să ne învețe și s-a dăruit nouă zi de zi. Acum trebuie să ne despărțim. Îi dărui din
inimă un buchet cu florile recunoștinței mele. Rămâne o a doua mamă pentru mine și o voi
iubi întotdeauna.
ÎNVĂȚĂTOAREA MEA
Într-o frumoasă dimineață de toamnă, când am trecut prima dată pragul clasei, am
fost conduși de zâmbetul cald și prietenos al celei care urma să ne îndrume pașii în viața
școlară. Doamna învățătoare a devenit o a doua mamă pentru mine.
Învățătoarea mea este de statură medie, are chipul frumos și blând. Întotdeauna se
îmbracă cu mult gust. Când intră în clasă, totul se luminează. Ochii veseli sunt plini de
bunătate și dragoste.
Este foarte apropiată de noi. Dar ne și mustră. Ne dă povețe și ne încurajează. Ne
iubește.
Toată viața o voi respecta și o voi iubi pe doamna mea.
ALTE COMPUNERI
ANIVERSAREA
Astăzi împlinesc opt ani. Chipurile dragi îmi sunt aproape.
Vine și bunica. O surpriză nemaipomenită este păpușa cu ochi ca măslinele și păr
auriu, pe care mi-o dăruiește.
Petrecem clipe minunate în camera plină cu jucării. Parcă și Mormăilă, ursulețul de
pluș s-a înveselit.
E seară. Copiii se întorc la casele lor, bunica pleacă și ea.
Ce trist e fără ei!
SUCCESUL
În grădiniță a învățat să deseneze, să combine culorile, ”să citească” un tablou, să
picteze și el peisaje. La concursurile de desene pe asfalt din ultimii doi ani, Andrei a luat locul
întâi.
”Povestea culorilor”, pe care doamna învățătoare le-a citit-o la prima oră de pictură,
l-a făcut să pună și mai mult accent pe armonizarea culorilor în picturile sale. Colegii îi
cereau sfaturi, învățătoarea îl răsplătea cu laude și nota maximă. Când a fost propus pentru
concursul de desen pe școală, tuturor li s-a părut firesc ca el să concureze din partea clasei
lor. Andrei a acceptat și bine a făcut. A avut mare succes.
Concursul de desene organizat în anul următor l-a purtat departe.
O VIZITA ÎNTR-O FABRICA
Într-o frumoasă zi de toamnă, am fost împreună cu colegii la Fabrica de Pâine.
Până acolo am mers pe străduțe liniștite, acoperite cu un covor ruginiu de frunze
moarte. Un vântișor lin aducea miresme de fructe coapte.
Clădirea fabricii, înconjurată de plopi, părea din alte vremuri.
Abia după ce am trecut pragul fabricii ne-a întâmpinat atmosfera specifică. Acolo totul
era mecanizat. Mașini mai mici, mașini mai mari, care cerneau făină, frământau aluatul. Era
multă animație. Trecând dintr-o sală în alta, am ajuns și în fața cuptoarelor unde pe o bandă
se plimbau prin fața noastră pâini dodoloațe, cu coaja rumenă și un miros plăcut. Ne invitau
să gustăm!
La plecare am primit cornuri calde, din care mușcam cu poftă. Gândul meu era la
munca celor din fabrică, la faptul că datorită lor nu ne lipsește pâinea la nici o masă.
LA PESCUIT
(Compunere cu inceput dat)
”Ionică iubea mult pescuitul, ca și tatăl său. Avea tot ce-i trebuie unui pescar: undiță,
râme și răbdare (?!).
Într-o zi se grăbeau s-ajungă printre primii pe malul lacului, într-un loc știut.
Ionică puse tacticos râma în cârlig, aruncă undița în apă, când ”... pluta începu să se
miște. Ionică nu mai așteaptă și trase vârtos undița. Dar în undiță nu era nici măcar râma.
Mai încercă, dar păți la fel.
Obosit, Ionică adormi și avu un vis ... Se făcea că ... un pește mare, cu o coroană pe
cap îi spuse:”Nu ai să prinzi niciodată pești!” ”De ce?” întreba Ionică. ”Trebuie să ai mai
multă răbdare!” ”Dar am răbdare!” ”Poporul meu sunt peștii. Dar am să-ți spun ceva: când
vezi că mișcă pluta, așteaptă puțin. Când vezi că se zbate tare să tragi.” ”Bine, dar nu mi-ai
spus cine ești. ” ”Eu sunt împăratul.” Ionică strigă: ”Cum?” dar peștele dispăru și Ionică se
simți tras de mână.
Ce-ai visat? Ai vorbit prin somn.
Ionică îi povesti tatălui său visul și adăugă:
Dacă-l vezi pe împărat, spune-i că am să țin minte ce m-a sfătuit.
Înarmat cu voință și răbdare, Ionică a devenit un bun pescar, ca și tatăl său.
O FAPTA CURAJOASA
Începea dezghețul. Apele Streiului se zăreau prin gheața lucioasă și transparentă ca
sticla.
Ca de obicei, nea Toma fuma lângă casa lui, așezată lângă râu, bodogănind. Alături
de el stătea Ursu, câine bun, ciobănesc, ce mai!
Nea Toma se uită prin împrejurimi. Nimeni ... în afară de două fetițe. Aveau patinele în
mâini. Una din ele încerca gheața. Fără șovăială, își puse patinele și începu alunecarea pe
gheață.
De! Gheața e cam subțire. Apa roade dedesubt, soarele deasupra... Mai bine
dați-vă pe mal, dragele moșului! Și acolo e nițel ghețuș.
Neascultându-l pe nea Toma, fetița patina pe râu.
Deodată se auzi un zgomot. Gheața crăpă și nea Toma putu să o vadă pe fetiță pe un
sloi de gheață. Sări în picioare și fugi să scoată luntrea. Ieși imediat. Ce-i văzură ochii?
Două fete mai mari se uitau spre sloiul de pe care se auzeau țipete puternice. Irina,
una din fete, sări în apă și porni înot. Înainte ca omul să priceapă ceva, fetița a fost salvată și
depusă pe mal.
Bravo! Ei, așa! O lăudă nea Toma.
Bătrânul le luă pe fete în casă, făcu un foc zdravăn să-și usuce hainele și le dădu câte
un ceai cald.
COLEGUL MEU
L-am cunoscut încă de la grădiniță. Era în grupa mare, iar eu în cea mică. Aveam
timp berechet să ne jucăm. Mama venea să mă ia de la grădiniță după orele de program.
Acum suntem colegi de școală și ne întâlnim în pauzele scurte și câteodată acasă.
Are privirea serioasă, uneori șugubeață, iar părul-i ca tăciunele.
Dacă aș spune că se comportă frumos cu colegii, n-aș spune adevărul, dar nici că se
poartă urât nu pot spune. El se comportă cu ei, așa cum se comportă și ei cu el.
Cu oamenii în vârstă, cu părinții are o comportare fără reproș. Îi place să arate copiilor
mai mici cum să construiască turnul din material de construcții mai trainic, să se joace
frumos fără să strice totul. Învață bine și se bucură de simpatia colegilor.
Am să vă povestesc o întâmplare.
Ne jucam, fără să băgăm de seamă ce se întâmplă în jur. Moșneagul mic și pirpiriu
devenise Mircea cel Bătrân, iar construcțiile din lemn închipuiau străvechi cetățui. Din
nebăgare de seamă am răsturnat cutia în care erau cuburi.
Nu-i nimic. Te voi ajuta să le pui la loc.
De ce?
Așa sunt prietenii adevărați! răspunse el, privind undeva, departe.
Așa este colegul meu, Adrian Popa.
FURTUNA
E înăbușitor de cald. Discul alb de lumină al soarelui face amiaza ucigător de
arzătoare. Vântul nu mișcă nici firul de iarbă. Valuri de căldură vin necontenit.
Nori grei, cenușii se fac grămezi și împânzesc tot cerul. Un tunet răzleț sparge
văzduhul. Un vânticel ușor se face simțit. Fulgere roșii brâzdează cerul.
Animalele speriate se ascund de mânia furtunii. Vântul se întețește. Frunze
spulberate și nori de praf se liniștesc odată cu dezlănțuirea ropotului de ploaie. Toarnă cu
găleata. E potop.
De la o vreme artileria cerească își coboară glasul. Zbuciumul se potolește.
Soarele strălucește din nou biruitor peste natura înveselită de răcoarea binevenită.
FLORILE PRIETENIEI
Eram mic și plăpând și rămăsesem singur pe câmp, nu știu unde plecase familia mea.
Era vară târzie, soarele încă mă mai mângâia și mi-am dat jos hăinuța. Apoi, zilele au
devenit mai scurte și nopțile mai reci și din când în când ploaia mă supăra, dar m-am
obișnuit și cu ea. Tristețea toamnei mi-a pătruns în suflet, mă apucase dorul de ai mei: frați,
surori, părinți... Apoi, într-o dimineață o spaimă în plus: duduiau tractoarele. Mi-era atât de
frică!
Au răscolit pământul și m-au acoperit brazdele într-un loc călduț ca-n inima mamei.
Ce bucurie! Lângă mine erau mama și tata și frații și surorile mele.
Apoi a venit iarna. Zăpada a acoperit pământul și ne era bine.
Primăvara, soarele ne-a mângâiat și în fiecare zi am crescut câte puțin. Tot câmpul
era un verde crud.
Apoi a venit vara și ne-a îmbrăcat în haine galbene ca ale soarelui ce ardea cu
putere.
Și au venit secerătorile. Și duduiau și călcau cu grijă lanul de la un capăt la altul. Ne-
au strâns. Am mai privit o dată soarele și mi-am dorit să ajung ca el: rotund și galben, să
bucur oamenii.
Niște mâini calde, aspre, dar mângâietoare ne-au dus la moară, ne-au arătat mașinile
care urmau să ne schimbe. Am devenit făină, făină albă, albă și ușoară. Apoi ne-a dus la
fabrică, acolo unde alte mâini harnice au făcut din făină, pâine albă.
Am ajuns pe masa unor copii ai căror ochișori erau ca și cicoarea din lan, obrajii le
erau roșii ca macii, iar pâinea era caldă, rotundă și frumoasă ca soarele.
Este o zi plăcută de vară. Soarele își trimite cu dărnicie razele spre pământ. Gigel
vine de la joacă foarte murdar. Mama îi zice:
Gigel, du-te și te spală!
Lasă-mă, sunt obosit!
Și fără să mai scoată o vorbă, plecă. Ajuns în camera sa, Gigel se trântește în pat.
Adoarme. Visează că săpunul, periuța și pasta de dinți îl întreabă:
De ce nu te-ai spălat cu mine?
De ce nu mă folosești și pe mine la spălatul mâinilor?
Pasta de dinți era cea mai furioasă:
Pe mine nu mă folosești niciodată, dar sunt cea mai folositoare.
Peste puțin timp apăru și apa:
De ce nu ai ascultat-o pe mama ta, Gigele? Trebuia să te speli cu mine. Eu
omor microbii.
Gigel zise:
Vă promit că mă voi spăla tot timpul.
Dimineața, Gigel se duse la baie. Dădu drumul la apă și se spălă cu mult săpun. N-a
uitat nici dinții.
El a înțeles că bunul cel mai de preț este sănătatea.
DUPA FRAGI
RASARIT DE SOARE
COMPUNERI GRAMATICALE
PRIMII FULGI
(ce, ci)
ORA DE
EDUCAȚIE FIZICĂ
(ge, gi)
Ce mult îmi place să fac gimnastică! O dată cu sosirea primăverii noi vom face
educație fizică în curte.
Domnul profesor ne-a învățat jocuri cu mingea și să tragem la poartă. Gelu, Gina și
George sunt cei mai sârguincioși.
Iarna geroasă a trecut, de acum încolo tragem speranțe că vom merge în drumeții.
Din cauza neatenției s-a spart un geam. Încheiem ora triști, dar tragem nădejde că
nu vom fi prea aspru pedepsiți.
VERII MEI
(che, chi)
LA GRĂDINA
ZOOLOGICĂ
(sau, s-au)
Mihai, Angela și George s-au îmbrăcat frumos și s-au îndreptat spre Grădina
Zoologică.
Acolo s-au întâlnit cu Irina. Au privit cu interes: lei, urși, vulpi, lupi, căprioare, lame ș.a.
Să plece sau să mai admire girafa? După ce s-au contrazis dacă fazanul e numai
pasăre sau și animal, s-au întors acasă.
SFÂRȘIT DE
TOAMNĂ
(? ! . :
S-au scuturat toate frunzele? Așa credeți voi! În grădină, nucul mai păstrează câteva
frunze neluate de vântul care bate tot mai puternic.
Grădina e pustie. Am cules tot: varza, ardeii, gogoșarii, vinetele și cartofii. Doar
porumbul ține grădina vie!
Ce dor îmi va fi de toamnă!
ZI DE PRIMĂVARĂ
(oa)
Soarele își trimite razele binefăcătoare spre pământ.
Toate florile sunt vesele. Fluturii zboară îmbătați de parfum. Iarba mătăsoasă ne
atrage.
Doar e primăvară, atât!
E PRIMĂVARĂ!
( ea, ia, oa, ie)
Iarna cea rea a plecat. Ploaia îmi biciuie obrajii. S-a oprit.
A ieșit soarele.
Iedul zburda încoace și încolo. Mirosea până și o nuia ce o aveam în mână. Am dat
roată în jurul lui ca să-l prind de coadă. Vedea că îl necăjesc și a plecat să pască linștit iarba
dulce ca mierea.
Bine ai venit, surioară primăvară!
UN JOC DE COPII
(pronume
personal, pers. I )
Într-o după-amiază de toamnă, după ce mi-am terminat lecțiile, simțeam nevoia să mă
joc.
Am ieșit afară unde m-am întâlnit cu prietenele mele și ne-am propus să ne jucăm
”Baba-oarba”. M-au legat la ochi cu un fular și eu încercam să le ating. Atingeam gard, pomi,
pereți, dar fete, ba! După câteva minute am atins-o pe Laura. Am legat-o la ochi și râdeam
de disperarea ei. Laura s-a lovit și s-a supărat rău. Am împăcat-o și din nou am fost eu
legată la ochi. Îmi plăcea tare mult acest joc.
După o oră, Laura a plecat în casă. Fără ea, jocul nu mai era amuzant și am continuat
cu ” De-a v-ați ascunselea”.
Am povestit mamei ce bine m-am simțit cu prietenele mele.
LA BIBLIOTECĂ
( pronume
personale)
Mircea și Marian sunt la bibliotecă. Ei caută cărți cu povești.
Vin și Andreea cu Cristina. Ele vor cărți cu poezii.
Băieții le întreabă:
Ce cărți vreți voi? Noi vrem cărți cu povești.
Noi vrem poezii de V. Alecsandri.
Nouă ne plac foarte mult poveștile lui Creangă. Vouă vă plac doar poeziile?
Da, dar ne plac și poveștile.
După ce și-au găsit cărțile pe care le căutau, au plecat fiecare la casa lui, bucuroși că
vor putea citi cărțile preferate.
CUM NE
PETRECEM
RECREAȚIA MARE
(cuvinte de
Suntem la școală. Sună clopoțelul. Clinchetul său cristalin ne cheamă în curtea școlii
legătură)
să petrecem recreația mare.
Ieșim cu toții: fete și băieți, mari și mici, bucuroși de odihna binevenită.
Fetele sar coarda sau joacă volei cu mingea, iar băieții joacă fotbal. Cei mai mici au
însă jocuri mult mai frumoase. Plec să-i văd.
Toți suntem fericiți.
Dar clopoțelul nu a uitat să sune sfârșitul pauzei mari. După ce fiecare merge la clasa
lui, pe coridoare se face liniște deplină până ce va răsuna din nou clinchetul clopoțelului.
A VENIT IARNA
(atribute,
complemente)
Într-o dimineață, Gigel s-a trezit și a pornit glonț spre fereastră. O deschide, când, ce
să vadă?
Pământul înghețat era acoperit cu zăpadă rece și pufoasă. Iese la joacă. La început
s-a dat pe alunecușul lucios ca sticla. S-a bătut cu bulgări și a făcut împreună cu Gigi și Anca
un frumos om de zăpadă. Se învârteau toți fericiți și voioși în jurul omulețului.
Obosiți și îmbujorați, dar mulțumiți au plecat acasă, la căldură.