ORDINEA PUBLICĂ

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Noţiune
2. Caracterele ordinii publice în dreptul internaţional privat
3. Domeniul invocării ordinii publice
4. Ordinea publică în dreptul internaţional privat român
5. Efectele invocării ordinii publice

1. Noţiune
Noţiunea de “ordine publică în dreptul internaţional privat” a cunoscut mai multe accepţiuni în
literatura de specialitate:
a) Conform concepţiilor majoritare1, ordinea publică în dreptul internaţional privat reprezintă
mijlocul prin care se înlătură de la aplicare legea străină normal competentă, determinată prin
normele conflictuale ale forului, atunci când aceasta contravine principiilor fundamentale de drept
din ţara forului.
Conform acestei teorii, ordinea publică în dreptul internaţional privat reprezintă o excepţie,
regula fiind aplicarea legii străine desemnată de norma conflictuală a forului. Legea materială direct
competentă să cârmuiască un raport juridic cu element de extraneitate poate fi legea forului sau legea
străină, după cum indică norma conflictuală a forului.
Ordinea publică poate fi invocată în cazurile în care normele dreptului internaţional privat
dispun posibilitatea aplicării legii străine.
Invocarea ordinii publice apare ca o derogare de la aplicarea normală a normelor conflictuale
în cazul în care legea străină desemnată a fi competentă contravine principiilor fundamentale ale
ordinii juridice a ţării forului.
Deosebirile de reglementare între legile aflate în conflict (legea forului şi cea străină) pot fi
esenţiale sau neesenţiale, de detaliu2.
Ordinea publică se poate invoca numai în cazul unor deosebiri esenţiale dintre cele două legi
aflate în prezenţă, numai în cazul în care legea străină contravine unui principiu fundamental de drept
al ţării forului.
Autorii arată că nu se poate determina conţinutul noţiunii de ordine publică, instanţei
revenindu-i sarcina să decidă în fiecare caz concret, dacă o lege străină contravine “ordinii publice” a
forului în momentul respectiv. Se admite în general că noţiunea de ordine publică include regulile
fundamentale care fac parte din sistemul de drept al instanţei, care nu permit aplicarea legii străine
desemnată a fi competentă prin norma conflictuală a forului.
b) În altă accepţiune, prin ordinea publică în dreptul internaţional privat se înţelege un grup
larg de reguli care se aplică exclusiv atunci când pe teritoriul statului ia naştere un raport juridic cu
element străin3.
Conform acestei concepţii apare posibilă enumerarea unor legi de ordine publică care se aplică
în mod obişnuit raporturilor juridice cu element străin şi exclud aplicarea legii străine. Această
concepţie stabileşte o identitate între legile de ordine publică şi legile teritoriale, dar pe lângă legile
teritoriale pot fi apreciate legi de ordine publică şi cele din categoria regulilor morale sau de ordine.
Aplicarea acestei concepţii conferă normelor de aplicaţie imediată o dublă semnificaţie, atât ca
norme direct aplicabile unui raport juridic de drept internaţional privat, cât şi ca norme de ordine
publică, ceea ce contravine conceptului instituţiei ordinii publice în dreptul internaţional privat.
Apreciem că nu se poate stabili o relaţie de identitate între legile teritoriale şi conţinutul
ordinii publice în dreptul internaţional privat, în realitate fiind noţiuni distincte care nu se confundă. În

1
I.P.Filipescu, op. cit., p. 140; D.Al.Sitaru, op. cit., p. 108; O.Ungureanu, C.Jugastru, op. cit., p. 49.
2
I.P.Filipescu, op. cit. p. 141.
3
I.P. Filipescu; M.Jacotă, 1968, p. 67 referitor la Concepţia lui A.Pillo (p. 160 şi urm.).
1
literatura de specialitate s-a arătat că ordinea publică în dreptul internaţional privat se poate invoca
chiar împotriva unei legi teritoriale pentru a înlătura luarea ei în considerare 4.
c) Codul civil stabileşte limitativ cazurile în care se înlătură de la aplicare legea străină.
Aceste cazuri pot fi grupate în două categorii 5:
1) - Înlăturarea aplicării legii străine cu scopul de a proteja sistemul de drept al forului – şi în
această categorie distingem ordinea publică de drept internaţional privat şi fraudarea legii
(reglementate prin dispoz.art. 2.564)
2) - Înlăturarea excepţională a aplicării legii străine (reglementată prin dispoz. art. 2.565).

2. Caracterele ordinii publice în dreptul

internaţional privat
a) Ordinea publică reprezintă un corectiv în aplicarea legii străine în cazul în care se
apreciază că o lege străină contravine principiilor fundamentale de drept ale statului instanţei sesizate.
Ordinea publică se apreciază de către instanţă pentru fiecare caz în parte neavând un conţinut
determinat în prealabil. Ordinea publică în dreptul internaţional privat limitează sau determină măsura
în care se poate aplica legea străină.
b) Conţinutul ordinii publice este diferit în spaţiu, de la o ţară la alta.
Fiecare ţară are în propriul sistem de drept reguli juridice care exclud aplicarea unei legi
străine în funcţie de valorile protejate care îşi găsesc expresie în principii fundamentale ale ţării
forului.
c) Conţinutul ordinii publice este diferit în timp, în cadrul aceleiaşi ţări.
Ordinea publică prezintă un caracter de mobilitate atât în spaţiu, de la o ţară la alta, cât şi în
timp, în cadrul aceleiaşi ţări.
În cadrul aceleiaşi ţări conţinutul ordinii publice se poate schimba dacă se modifică legea
materială a forului cu care se află în prezenţă o lege materială străină (privind un raport juridic cu
element de extraneitate).
d) Ordinea publică este actuală, în sensul că se apreciază conţinutul ordinii publice din
momentul litigiului, ci nu cel din momentul naşterii raportului juridic.
e) Ordinea publică este relativă în sensul că nu se invocă împotriva legii străine competente,
ci împotriva aplicării ei în cauza respectivă, adică a rezultatului la care s-ar ajunge dacă s-ar aplica
legea străină.
Ordinea publică se invocă în cazul în care aplicarea legii străine contrazice reglementări
esenţiale în ţara forului ori interese vitale ale acesteia 6.

3. Domeniul invocării ordinii publice

Conţinutul ordinii publice se stabileşte de către instanţa forului în cazuri concrete, astfel că nu
se poate vorbi de o categorie de legi de ordine publică.
Ordinea publică poate fi invocată ca mijloc de înlăturare a aplicării legii străine în toate
materiile dreptului internaţional privat7.
În practica judiciară internaţională ordinea publică a fost invocată frecvent cu materia
statutului personal şi a relaţiilor de familie.

4. Ordinea publică în dreptul internaţional privat român

Legislaţia noastră nu stabileşte conţinutul noţiunii de ordine publică în dreptul internaţional

privat, acest conţinut fiind determinat de principiile fundamentale ale sistemului nostru de drept.
4
I.P. Filipescu, op. cit., p. 198.
5
D. Lupaşcu, D. Ungureanu, op.cit., pag. 94.
6
O.Căpăţână, Semnificaţia noţiunii de ordine publică în procedura de exeqatur, CSJ nr. 3/1976, p. 277-283;
Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 125-134.
7
Y.Loussouarn şi P.Bourel, op. cit. p. 315.
2
 Ordinea publică se invocă împotriva aplicării legii străine (nu împotriva legii străine în sine),
determinarea cazurilor concrete în care poate interveni fiind lăsată la aprecierea instanţelor
judecătoreşti.
În dreptul internaţional privat român ordinea publică este reglementată prin dispoz. art. 2564
alin.1 şi 2 şi art. 2567 din Codul civil, precum şi art.1.080 şi 1.082 din Codul de procedură civilă.
A) - Conform art. 2.564. alin.1 – Codul civil, aplicarea legii străine se înl ătur ă dacă
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a
devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înl ătur ării aplic ării legii str ăine, se aplică
legea română.
Textul art. 2.564 alin.2 din Codul civil oferă o calificare legal ă a no ţiunii de „ordine
publică de drept internaţional privat român” Conform acestor dispozi ţii,.se consider ă c ă
aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept interna ţional privat român în m ăsura în
care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale
dreptului comunitar şi cu drepturile fundamentale ale omului.
Calificarea noţiunii de „ordine publică de drept interna ţional privat român” are un con ţinut
mai cuprinzător decât noţiunea generală de ordine public ă de drept interna ţional privat, a şa cum a
fost definită în literatura de specialitate.
În acest sens, remarcăm faptul că în literatura de specialitate, no ţiunea de ordine public ă de
drept internaţional privat presupune înlăturarea legii str ăine atunci când aceasta contravine
principiilor fundamentale de drept din ţara forului.
Prin calificarea oferită de art.2.564 alin.2 din Codul civil, ordinea publică intervine nu numai
atunci când prin aplicarea legii străine s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român, ci şi atunci când acel rezultat ar fi incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului comunitar şi cu drepturile fundamentale ale omului.
Calificarea legală oferită de dispoz.art.2.564 alin.2 ofer ă un reper de verificare a ordinii
publice de la un caz la altul.
Conform art. 2.567 din Codul civil (care reglementează „recunoaşterea drepturilor
câştigate”, drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, cu excepţia cazului în care
sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat român.
B). Dispoziţiile cuprinse în art. 1080 şi 1082 din Codul de procedură civilă se referă la
recunoaşterea hotărârilor străine şi conţin prevederi privind aplicarea ordinii publice de drept
internaţional privat.
Conform art. 1.080 cere reglementează „recunoaşterea de plin drept”, hotărârile strãine sunt
recunoscute de plin drept în România, dacã se referã la statutul personal al cetãţenilor statului unde au
fost pronunţate sau dacã, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetãţenie al fiecãrei pãrţi ori, în lipsã de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca
aplicabilã conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept
internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apãrare.
Conform dispoz. art.1.082 din Codul de procedură civilă, recunoaşterea hotãrârii strãine poate
fi refuzatã, printre alte cazuri şi atunci când hotãrârea este manifest contrară ordinii publice de drept
internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de
intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs.
5. Efectele invocării ordinii publice
Efectele ordinii publice sunt diferite în funcţie de situaţia în care se invocă această instituţie
juridică.
a) Ordinea publică se invocă în materia creării de drepturi
În legătură cu efectele invocării ordinii publice în această situaţie, în literatura de specialitate
au fost exprimate mai multe opinii.
- Într-o opinie8 se consideră că în acest caz ordinea publică are un efect negativ, în sensul că
legea străină este împiedicată să se aplice, iar raportul juridic nu poate să ia naştere.

8
J.P.Niboyet, Manuel de droit international prive, Paris, 1928, p. 551.
3
 - În altă opinie9 se consideră că în acest caz efectul ordinii publice îl reprezintă substituirea
legii forului legii străine competente.
Conform acestei opinii, efectul negativ al invocării ordinii publice (înlăturarea legii străine)
este urmat totdeauna de un efect pozitiv (aplicarea legii forului în locul legii străine înlăturate de la
aplicare).
S-a apreciat10 că noţiunea de ordine publică are un efect dublu, deoarece şi atunci când se
procedează numai la înlăturarea legii străine, aceasta se face fiindcă astfel ordonă legea locală.
În legislaţia noastră problema este reglementată prin dispoziţiile art. 2.564 alin.1 din Codul
civil – conform cărora aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică în dreptul
internaţional privat, în locul ei urmând a se aplica legea română.
În practică se ridică problema măsurii sau întinderii în care legea forului se substituie legii
străine înlăturate de la aplicare. Astfel, este necesar să se stabilească dacă legea străină este înlăturată
în totalitate, privind ansamblul dispoziţiilor sale, sau sunt înlăturate în concret doar dispoziţiile legii
străine care contravin ordinii publice. Având în vedere faptul că însăşi invocarea ordinii publice
reprezintă o derogare de la normala aplicare a legii străine, înseamnă că şi substituirea legii forului
legii străine se limitează numai la dispoziţiile legii străine care contravin ordinii publice, celelalte
dispoziţii urmând a fi aplicate.
Măsura în care legea forului se substituie legii străine se determină în mod concret, pentru
fiecare caz în parte de instanţele judecătoreşti.
Deci, instanţelor judecătoreşti le revin sarcini importante în materia invocării ordinii publice,
în sensul că trebuie să stabilească, pe de o parte, dacă legea străină se înlătură de la aplicare deoarece
contravine ordinii publice, iar pe de altă parte, în ce măsură se înlătură de la aplicare legea străină ale
cărei dispoziţii vor fi substituite de legea forului.

b) Ordinea publică se invocă în materia drepturilor dobândite

(Efectul atenuant al ordinii publice)
În cazul în care se invocă în materia drepturilor dobândite, excepţia de ordine publică are un
rol mai atenuat, în sensul că unele raporturi juridice nu ar fi putut lua naştere prin aplicarea legii
străine deoarece s-ar fi opus ordinea publică locală, însă odată născute în ţară străină, prin aplicarea
acelei legi, vor fi recunoscute şi pe teritoriul ţării forului.
În dreptul internaţional privat român, invocarea ordinii publice în materia drepturilor
dobândite rezultă din dispoziţiile art. 2567 Codul civil, precum şi din 1.80-1.082 din Codul de
procedură civilă.
Astfel, conform art.2.567, drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România,
cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat român.
Dispoziţiile art.1080- 1.082 din Codul de procedură civilă stabilesc condiţiile în care poate fi
recunoscută/refuzată recunoaşterea unei hotărâri străine.
Efectul atenuant al invocării ordinii publice în materia drepturilor dobândite nu se produce în
mod automat, instanţei judecătoreşti revenindu-i sarcina să decidă pentru fiecare caz în parte în ce
măsură un drept dobândit în străinătate poate produce efecte în ţara forului.
În legătură cu efectele invocării ordinii publice se pune întrebarea dacă efectele pe care le
produce invocarea acestei excepţii într-o ţară se iau în considerare în altă ţară. În literatura de
specialitate se ajunge la concluzia 11 că efectele menţionate se iau în considerare dacă ordinea publică a
acelei ţări nu se opune la recunoaşterea lor şi invers, efectele ordinii publice invocate într-o ţară nu se
iau în considerare în altă ţară dacă ordinea publică a acesteia din urmă se opune la recunoaşterea
efectelor respective.
Recunoaşterea sau nerecunoaşterea efectelor ordinii publice în altă ţară faţă de ţara în care a
fost invocată depinde de dispoziţiile existente în sistemul de drept al ţării în care se pune problema
recunoaşterii acestor efecte, conform caracterului naţional al ordinii publice.

9
H.Batiffol şi P.Lagarde, Droit interational prive, vol. 1, Paris, 1970, p. 431.
10
T. R. Popescu, Dreptul internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 97. Acest punct de vedere este
susţinut şi de alţi autori – de ex. Dan Lupaşcu, Diana Ungureanu, op.cit., pag. 97.
11
I.P.Filipescu, op. cit., p. 150.
4
 FRAUDAREA LEGII
ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Noţiune
2. Domeniile şi procedura fraudării legii
3. Condiţiile fraudării legii
5. Sancţionarea fraudării legii
6. Fraudarea legii în dreptul român

1. Noţiune
Prin fraudarea legii în dreptul internaţional privat se înţelege procedura prin care părţile
unui raport juridic cu element de extraneitate folosesc unele mijloace legale pentru a înlătura
aplicarea unor dispoziţii legale care s-ar fi aplicat în mod normal 12.
Prin intermediul acestei operaţii părţile îşi creează în mod voit condiţii prin care se sustrag de
sub autoritatea unor dispoziţii legale, pentru ca raportul lor juridic să fie cârmuit de alte norme juridice
mai convenabile.
În cazul fraudării legii în dreptul internaţional privat nu este vorba de o încălcare directă a unei
legi, ci de o încălcare indirectă, aparent legală.

2. Domeniile şi procedura fraudării legii

Fraudarea legiii poate interveni în domeniile în care părţile au posibilitatea recunoscută de
lege de a schimba punctul de legătură al normei conflictuale şi anume:
a) în domeniul statutului personal, prin schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului 13;
b) în domeniul statutului real mobiliar, prin deplasarea unui bun de partea interesată pe
teritoriul altui stat a cărui legislaţie este mai favorabilă;
c) în domeniul formei exterioare a actelor juridice, prin schimbarea locului de încheiere a
actului pe teritoriul altui stat, pentru a aplica o lege mai favorabilă;
Astfel, se poate proceda cu încheierea unui act într-o ţară unde actul se poate face sub
semnătură privată, faţă de ţara unde era necesară forma autentică.
d) în domeniul contractual, prin folosirea autonomiei de voinţă a părţilor astfel încât să se
aplice o lege care nu are o legătură rezonabilă cu contractul încheiat. Fraudarea legii în acest domenii
nu este posibilă dacă se acceptă opinia conform căreia în materie contractuală părţile pot alege orice
lege care să cârmuiască contractul, chiar dacă nu are legătură cu contractul respectiv.
e) în domeniul succesiunii, prin schimbarea cetăţeniei de către persoana fizică în scopul de a
dispune de o cotitate disponibilă mai mare decât îi permite legea sa personală;
f) în domeniul activităţii persoanelor juridice, în vederea realizării unor scopuri ilicite (prin
evaziunea impozitelor şi taxelor) – prin constituirea şi înregistrarea unor societăţi comerciale în alte
ţări, a căror legislaţie le este mai favorabilă 14. Ulterior, aceste societăţi îşi pot desfăşura activitatea tot
pe teritoriul statului lor, dar ca societăţi străine.
În acelaşi mod societăţile comerciale îşi pot schimba sediul dintr-o ţară în alta, schimbându-şi
astfel naţionalitatea precum şi legea aplicabilă lor.
Având în vedere domeniile în care poate interveni fraudarea legii, părţile pot utiliza
următoarele mijloace:
a) îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul pentru a li se aplica altă lege personală, mai favorabilă
lor;

12
Lucrări care tratează tema: O.Căpăţână, B.Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol.I, 1985;
T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994; O. Sachelarie, Realitatea şi esenţa
fraudei la lege, Bucureşti, 1930. I.Popescu Albotă, Frauda la lege în dreptul internaţional civil şi internaţional
privat, 1930.
13
În acest sens – speţa Bertola şi speţa Mihăiescu, I.P.Filipescu, op. cit. p. 151.
14
O.Căpăţână, Contracte comerciale în dreptul internaţional privat român, R.R.S.I., nr. 3/1986, p. 200.
5
 b) schimbă locul de încheiere a unui act juridic în altă ţară, pentru a beneficia de alte dispoziţii
legale, privind forma exterioară a actului;
c) schimbă locul situării unui bun mobil pentru a beneficia de altă lege – lex rei sitae;
d) prin autonomia de voinţă a părţilor, se alege o lege aplicabilă contractului care nu are nici o
legătură cu contractul respectiv, în scopul de a beneficia de dispoziţiile legii alese;
e) se înregistrează navele comerciale într-un port al unei ţări cu care armatorii nu au nici o
legătură.

3. Condiţiile fraudării legii

Pentru constatarea fraudării legii în dreptul internaţional privat, trebuie să fie îndeplinite, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) existenţa unui act de voinţă al părţilor, ceea ce înseamnă că fraudarea legii nu poate să
intervină decât în materiile dreptului civil în care voinţa părţilor poate plasa un raport juridic de drept
privat sub o anumită lege prin schimbarea punctului de legătură al normei conflictuale.;
b) utilizarea de către părţi a unor mijloace licite, permise de lege, astfel încât fraudarea legii
devine o încălcare indirectă, ocolită a legii normal competente;
c) intenţia frauduloasă a părţilor, în sensul că ele au creat în mod voit, intenţionat condiţiile
care să ducă la fraudarea legii normal competente să cârmuiască raportul juridic respectiv;
d) obţinerea unui rezultat ilicit prin intervenţia părţilor, în sensul că se ajunge la un rezultat
care contravine dispoziţiilor legii competente normal aplicabile.

4. Sancţionarea fraudării legii

Sancţionarea fraudării legii în dreptul internaţional privat trebuie să intervină ca o sancţiune
firească a aplicării normelor conflictuale, care sunt norme imperative şi care nu pot fi lăsate la
discreţia părţilor.
În legătură cu sancţionarea fraudării legii, în literatura de specialitate au fost exprimate mai
multe păreri:
a) Unii autori15 se pronunţă pentru nesancţionarea fraudării legii, invocând ca argument faptul
că părţile au uzat de un drept al lor, acordat de legislaţia în vigoare. Argumentul prezentat pierde din
vedere faptul că sancţiunea intervine pentru rezultatul ilicit obţinut, ci nu pentru modul de folosire a
mijloacelor licite de către părţi.
În practica ţărilor occidentale să manifestă tendinţa de a nu se sancţiona fraudarea legii decât
atunci când îmbracă forme grave care o fac să fie considerată ca o acţiune contrară ordinii publice 16.
Practică respectivă fie că nu sancţionează fraudarea legii, fie că aplică sancţiunea inopozabilităţii
rezultatului obţinut prin fraudă.
b) Alţi autori17 admit sancţionarea fraudării legii numai în materia formei actelor juridice,
nefiind admisă în materia schimbării cetăţeniei persoanei fizice sau sediului social al persoanei
juridice pentru a beneficia de prevederile altei legi.
c) Majoritatea autorilor care admit necesitatea sancţionării fraudării legii, apreciază că această
sancţiune constă în inopozabilitatea actului în ţara a cărei lege a fost înlăturată. Deci, din punctul de
vedere al statului a cărui lege sancţionează fraudarea legii, actul respectiv nu produce efecte juridice.
Autorii care admit inopozabilitatea actului ca sancţiune a fraudării legii nu au însă o părere unitară cu
privire la întinderea acestei inopozabilităţi, unii apreciind că sancţiunea vizează actul în întregul lui,
alţii considerând că vizează numai consecinţele urmărite prin încheierea actului respect.
d) Alţi autori care admit sancţionarea fraudării legii, apreciază că aceasta constituie un caz de
aplicare a ordinii publice18.

5. Fraudarea legii în dreptul internaţional privat român

15
I.P.Filipescu, op. cit., p. 157 (referitor la concepţia lui J.P.Niboyet).
16
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 106.
17
I.P.Filipescu, op. cit., p. 157 ( referitor la concepţia lui P.Arminjon).
18
I.P.Filipescu, op. cit., p. 159 (referitor la concepţia lui E.Bartin).

6
 În dreptul internaţional privat român, fraudarea legii este reglementată prin dispoziţii cu
caracter general cuprinse în art. 2564 alin.1 din Codul civil şi art. 1.082 alin.1 litb) din Codul de
procedură civilă.
Conform art. 2.564. alin.1, aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competent ă
prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.
Conform dispoz.art.1.082 alin.1 din Codul de procedură civilă, recunoaşterea hotărârii străine
poate fi refuzată pentru oricare dintre urmãtoarele cazuri:...b) hotărârea pronunţată într-o materie în
care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage
cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român 19;
Textul actual este mult mai cuprinzător, oferind şi o calificare legală a noţiunii de frauare a
legii în cadrul procedurii derulate în străinătate.
Pentru dovedirea fraudării legii se poate folosi orice mijloc de probă, fiind o situaţie de fapt. În
practică se constată dificultăţi în dovedirea fraudării legii în dreptul internaţional privat, deoarece
trebuie dovedită intenţia frauduloasă a părţilor (un element subiectiv mai greu de dovedit).
Sancţionarea fraudării legii intervine destul de rar 20 şi se prezintă fie sub forma nulitatăţii
actului juridic încheiat în fraudarea legii române, fie sub forma inopozabilităţii actului în faţa
autorităţilor române.
În cazul nulităţii (constatate sau declarate de instanţele române), actul juridic respectiv nu mai
poate produce, în principiu, nici un efect, nici în ţară, nici în străinătate.
În cazul inopozabilităţii, actul juridic rămâne valabil în străinătate.
O aplicaţie nou introdusă a fraudării legii o reprezintă dispoz.art.2.615 din Codul civil cu
privire la bunurile sustrase fraudulos.
Conform acestor dispoziţii, revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la
alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se afla bunul la momentul furtului
sau exportului, fie legii statului pe teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicării.
Cu toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se afla la momentul furtului sau
exportului nu cuprinde dispoziţii privind protecţia terţului posesor de bună-credinţă, acesta poate
invoca protecţia pe care i-o conferă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul
revendicării.
O reglementare similară o întâlnim şi în dreptul Uniunii Europene cu privire la protecţia
bunurilor de patrimoniu21.

19
Textul anterior era cuprins în art. 168 pct. 1 din Legea 105/1992, conform căruia, recunoaşterea unei hotărâri străine poate
fi refuzată când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate.
20
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura UJ, Bucureşti, 2007, p. 128.
21
Directiva 98/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul
unui stat membru.(JO L74.27.03.1993).