Școala Lingvistică de la Iași

Alexandru Philippide, întemeietorul Școlii lingvistice de la Iași, și-a început cariera

didactică în 1890, fiind numit profesor de limba română la Liceul Național din Iași. În 1893,
a fost înființată la Iași catedra de filologie română iar Alexandru Philippide a fost numit
profesor universitar prin concurs, fiind titularul catedrei. In 1898 a devenit membru
corespondent al Academiei Române, pentru ca, în 1900, să fie ales membru titular. In
perioada 1913-1918 a fost decan al Facultății de Litere si Filozofie al Universității din Iași.

În 1927 a înființat Institutul de Filologie Română, care astăzi îi poartă numele.

Între 1897 și 1906 a redactat o primă formă a Dicționarului limbii române al Academiei,
stabilind principiile și metoda de lucru adecvate Dicționarului tezaur al limbii române.

Așa cum afirmă profesorul Alexandru Gafton în studiul Originea românilor – piatra
de temelie a Școlii lingvistice de la Iași, de mai bine de o sută de ani, reprezentanții Școlii
lingvistice ieșene moștenesc și prezintă caracteristica pe care Alexandru Philippide a
imprimat-o: documetarea temeinică, corecta observare a realității, atenta verificare a fapteor,
rigoare în receptarea și elaborarea elementelor de teorie, metodă severă de lucru, strânsa,
necruțătoarea și, adeseori, impecabila înșănțuire logică. De asemenea, tendința de a epuiza o
temă dată, prin cercetare profundă, prin analiză și prin prezentarea tuturor aspectelor și
valențelor pe care aceasta le poate oferi, reprezintă o altă caracteristică definitorie prin care
lingviștii și filologii ieșeni își definesc identitatea în cadrul lingvisticii românești.

Clasificări și criterii de clasificare gramaticale

După cum clasifică doamna profesor Mihaela Secrieru în lucrarea Studiul lingvistic
asupra exprimării noțiunii de posesie în limba română (cu privire specială asupra
morfosintaxei), după criteriul nivelului limbii avem realizări morfematic-lexicale, unare, care
țin de structura cunvântului și realizări gramaticale, morfologice și sintactice, unare, binare
sau ternare, care țin de celelalte nivele ale limbii. Această primă clasificare morfologică și
structurală și o supraclasificare sintetică de tipul: posesie verbală, posesie nominală, eventual
posesie adjectivală.
 A. Realizările unare ale posesiei

1. Structurile unare inframorfologice;

2. Structurile unare morfologice;

3. Posesia unară verbală;

4. Posesia unară nominală;

5. Structurile unare articol posesiv – pronume posesiv.

B. Realizările binare ale posesiei

Această subclasă cuprinde posesia nominală, structurată binar prin legarea a două
nume: nume – nume în genitiv, cu subtipurile, nume – pronume în genitiv, pronume –
pronume în genitiv, nume – numeral, precum și prin posesia adjectivală exprimată prin nume
și adjectivele pronominale posesive ale numelor.

Clasificarea cuprinde următorul tablou:

1. Structuri binare nume + nume în gentiv;

Este forma binară prototipică care servește drept model pentru toate celelalte
structuri binare morfologice ale exprimării posesiei, deoarece numele generic prin
care se exprimă posesia poate fi înlocuit prin substitutele sale.
2. Structuri binare nume + pronume în genitiv;
Aceste structuri sunt expresia binară a posesiei nominale. Există tot atâtea
structuri câte pronume, personal, nehotărât, demonstrativ, interogativ și relativ se
pot concatena cu numele, eventual precedate de articolele posesive genitivale, în
vederea exprimării posesiei. Fiecare dintre ele pot prezenta anumite particularități.
3. Structuri binare nume + pronume personal;
Pronumele personal poate exprima posesia în cazul G la toate persoanele având o
paradigmă mixtă, tonă și atpnă, dar completă. Formele atone ale pronumelui
personal în cazul G. Au fost greșit asociate, din cauza omonimiei cazuale, cu cele
în D., dar dezambiguizarea genitivului se poate face prin testul alăturării
prepozițiilor și a locuțiunilor prepoziționale specifice cazului genitiv pronumelor
care par a fi posesive: asupra, contra, împotriva, de jur împrejurul, în fața, în
 spatele + mea, meu, ta; asupra mea, asupra-mi, în jurul tău, în juru-ți, și dublarea
acestor structuri obținute prin structuri naturale care circulă în limbă, construite
după același tipar, dar cu forme atone în care recunoaștem ușor pronumele
personale atone, ceea ce demonstrează că structuri precum mâna-mi, băiatu-ți pot
fi considerate expresii nu ale dativului posesiv, ci ale genitivului posesiv.
În Studiu lingvistic asupra exprimării noțiunii de posesie în limba română este
redată paradigma completă a formelor pronumelor personale după D. Irimia, care
consideră că ceea ce este asociat îndeobște pronumelui posesiv este expresia tonă
tot a pronumelor personale:
Persoana I Persoana II Persoana III
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
G. meu, -mi, nostru, -ne tău, -ți, vostru, -vă lui, -ei, -i, lor, le
4. Structuri binare nume + pronume demonstrativ;
Această structură este ilustrată prin exemplul:
,,Război până la moarte împotriva bogătașilor și ajutoarelor acestora,
intelectualilor burghezi...ei trebuie striviți la prima abatere...ăntr-un loc să fie puși
după gratii...în altul să fie puși să curețe latrine...în altul împușcați pe loc...cu cât
mai multă varietate, cu atât mai bogată va fi experiența comunistă”.
5. Structuri binare nume + pronume nehotărât;
6. Structuri binare nume + pronume interogativ;
7. Structuri binare nume + pronume relativ;
8. Structuri binare nume + genitivul propozițional;
9. Structuri binare pronume + pronume;
10. Structuri binare nume + numeral;
11. Structuri binare nume + numeral cardinal;
12. Structuri binare nume + numeral ordinal;
13. Structuri binare pronume + adjectiv pronominal;
14. Structuri binare pronume + adjectiv pronominal posesiv.

Există predicat verbal compus în limba română?

În literatura românească de specialitate, conceptul și termenul de predicat verbal

compus (complex) au apărut târziu, la începutul celei de a doua jumătăți a secolului nostru, ți,
după mai puțin de trei decenii de căutări, se poate spune că au fost principial abandonate. Toți
susținătorii predicatului verbal compus (compplex) apreciază că în structura acestuia intră un
verb semiauxiliar (numit uneori și auxiliar) și un verb e bază. Inventarul semiauxiliarelor –
limitat numeric, dar nu același la toți specialiștii – cuprinde două grupe de verbe. Prima grupă
o constituie semiauxiliarele de mod care – la cei ce s-au preocupat de problema
semiauxiliarelor în ansamblu, chiar dacă nu le-au grupat în exact aceeași manieră – sunt în
număr de patru (a putea, a trebui, a fi, a avea la Hazy sau a putea, a trebui, a vrea, a ști la
Iordan), cinci (a putea, a trebui, a fi, a avea, a voi la Nedioglu 1, II, III sau a putea, a
trebui, a fi, a avea, a veni la Dimitriu 1, II, Il!), șase (a putea, a trebui, a fi, avrea/a voi, a
veni, a avea la Dragomirescu 1963, Gram. Acad., 1, Il şi Irimia 1, Il, III, a putea, a trebui, a
avea, a fi, a veni, a părea la Iordan-Robu 1978 sau a fi, a veni, a trebui, a avea, a vrea, a
putea la Coteanu1 982) sau șapte (a putea, a trebui, a avea, a fi, a vrea/a voi, a veni, a
părea la Guţu I). Lăsînd la o parte verbele care semantic nu indică în mod obişnuit
modalitatea (a şti, la Iordan 1956, a părea, la Guţu 1956 şi Iordan-Robu 1978), precum și
verbul a vrea la care există două posibilități de construcție din punct de vedere al persoanei
gramaticale (la aceeali persoană cu verbul guvernat și la persoană diferită față de verbul
guvernat), rămân cinci verbe semiauxiliare de mod asupra cărora ne oprim în cele ce
urmează, și anume, a putea, a trebui, a fi, a avea și a veni.

Cea de-a doua grupă este a semiauxiliarelor de aspect, care din punct de vedere
semantic pot arăta: începutul acțiunii, acestea putând fi trei (a începe, a se pune, a (se) porni
la Hazy sau a începe, a prinde, a se pune la Dimitriu), patru (a începe; a porni, a prinde, a
se apuca la Iordan sau a sta, a vrea, a trage, a da la Irimia), cinci (a incepe, a apuca,
aprinde, a da, a sta la Coteanu), șapte (a începe, a (se) porni, a (se) apuca, asta, a da, a
lasa, a-i veni la Nedioglu), opt (a (se) apuca, a căuta, a da, a începe, a încerca, a (se)
porni, a prinde, a sta la Iordan-Robu), sau 14 (a începe, a prinde, ase pune, a (se) pomi, a
se apuca, a bufni; a izbucni, a podidi, a purcede; a se scula, a se ridica; a se lua, se duce,
a da dosul la Guru), continuarea acţiunii, unde se indică un verb (a continua la Iordan 1954)
sau două (a urma, a continua la Guru Il, Hazy 1965, Dimitriu l, Il, 111 Iordan-Robu 1978);
-sfârșitul acțiunii, la care se spune că verbele pot fi trei (a înceta, a termina, a sfârși la
Iordan 1954 sau a sfârși, a isprăvi, a termina la Hazy 1965) cinci (a termina, a încheia, a
se opri, a isprăvi, a sfârși la Dimitriu), șapte (a înceta, a isprăvi, a se opri, a conteni, a
ajunge, a apuca, a izbuti la Guţu), sau opt (a apuca, a conteni, a găta, a ispravi, a înceta,
a mîntui, a sfîrşi, a termina la Iordan-Robu). Considerînd accidentale verbele pe care - mai
ales din cauza sensului lor – le întâlnim într-un singur studiu (a căuta, a vrea, a încerca etc.) și
lăsând la o parte și pe acelea cu circulație restrânsă (a bufni, a găta, a purcede), reținem
pentru discuţii şapte semiauxiliare care arată începutul acţiunii (a începe, a (se) porni, a
prinde, a apuca, a sta, a da, a (se) pune), două care arată continuarea acţiur (a continua, a
urma) şi cinci care arată încheierea acțiunii (a termina, a sfârși, a isprăvi, a conteni, înceta,
a se opri).

Nici în legătură cu forma flexionară a verbului de bază nu există unitate de vederi, în

sensul că – făcînd abstracție de oscilațiile ce apar uneori la unul și același cercetător – se
apreciază că verbul de bază poate sta numai la conjunctiv (Nedioglu I, II, III), la conjunctiv,
infinitiv, supin, la conjunctiv, infinitiv, supin, participiu) sau la conjunctiv, prezumtiv,
infinitiv, supin și participiu.

Cercetarea ştiințifică modernă tinde să perfecteze sistemele și microsistemele ale științelor

sau să imagineze noi sisteme și microsisteme care să permită analiza întregii realității avute în
vedere și să conțină cît mai puține contradicții (înlăturarea tuturor contradicțiilor din știință
avem convingerea că reprezintă un ideal ce nu va putea fi niciodată atins). Din această
perspectivă, abordînd din nou problema predicatului verbal compus, urmărim să vedem dacă
- în consens cu ideile principial admise în gramatica românească actuală – predicatul verbal
compus este o realitate care poate fi acceptată sau care trebuie negată.

Verbele semiauxiliare, atunci când au fost acceptate ca atare, au fost dispuse într-o
clasă cu omogenitate redusă, mai ales pe baza criteriului semanticc: "semiauxiliarele'' ca
elemente componente ale predicatului verbal compus pot fi de mod, dacă indică prin
excelenţă posibilitatea sau necesitatea (a putea, a trebui, a fi etc. ), şi de aspect, dacă indică
începutul, continuarea sau sfîrşitul acţiunii (a începe, a continua, a sfîrşi etc.) Aceste
particularități semantice justifică faptul că toate verbele semiaxiliare – dar numai atunci când
au calitatea de semiauxiliare – sunt insuficiente, având fie una, fie două valenșe obligatorii (a
căror satisfacere condiționează existența unei comunicări finite minime) ce pot fi, în topica
obiectivă, la stânga sau la dreapta semiaxiliarului respectiv. Valențele obligatorii pot fi
satisfăcute, la verbele semiaxiliare, numai de nume (substantive și substitutele lor
pronominale și numerale) neprecedate sau precedate de prepoziții, de adjective de provenință
verbală sau de verbe: ei/doi pot merge, cartea trebuie citită etc. Subliniem faptul că, aşa cum
în limba română nu există nici un verb care să fie numai copulativ sau numai auxiliar, ci unul
și același corp fonetic verbal este admis ca predicativ într-un context și copulativ sau auxiliar
în altul, tot la fel în limba română nu dispune nici un verb care să fie întodeauna
semiauxiliar, ci un singur corp fonetic verbal este acceptat ca semiauxiliar într-o structură și
predicativ (eventual copulativ sau auxiliar) în alta.

În consecinţă, cele spuse mai sus în legătură cu valențele obligatorii ale verbelor
semiauxiliare sunt valabile numai la structurile la care verbele respective sunt admise ca
semiauxiliare, nu și la acelea la care același corp fonetic verbal funcționează ca predicat sau
cu o altă valoare. Aşa stînd lucrurile, la cele 20 de semiauxiliare pe care le-am reţinut pentru
analiza de faţă vom lua în consideraţie numai structurile in care acestea au fost admise de
către unul sau mai mulți specialiști ca reprezentând un element component al predicatului
verbal compus.

Bibliografie:

1. C. Dimitriu, Există predicat verbalcompus în limba română?;

2. Alexandru Gafton, Originea românilor – piatra de temelie a Școlii lingvistice de la
Iași;
3.