Surorile Nalba și Răsura"

          A fost odată o femeie sărmană care avea două fete. Pe una o chema Nalba, iar pe cealaltă
Răsura. Într-o noapte de iarnă, în uşa casei lor răsunară bătăi puternice. Era un urs, care ar fi vrut să
se incălzească şi el la focul din cămin. ÎI lăsară să intre.
          Tot aşa se întâmplă şi în zilele care urmară: ursul se înfiinţa odată ce se însera, rămânea peste
noapte în casă, iar dimineaţa o lua din loc. De îndată însă ce veni primăvara, ursul se făcu nevăzut.
Într-o zi, Nalba şi Răsura merseră în pădure ca să adune vreascuri pentru foc. Aici dădură peste un
pitic ce părea într-o mare încurcătură, căci îşi prinsese barba în despicătura unui buştean doborât la
pământ. Nalba scoase din buzunar o foarfecă şi-i tăie barba piticului, eliberându-l din
strânsoare. Fără ca măcar să le mulţumească fetelor, piticul apucă o traistă plină cu nestemate, ce
zăcea aruncată îndărătul unui tufiş, şi se pierdu în pădure. A doua zi, fetele se întâlniră din nou cu
piticul. De data aceasta îşi încurcase barba în firul de la undiţă, iar peştele zdravăn prins în cârlig îl
trăgea spre apă. Răsura se repezi cu foarfeca şi, tăind din nou din barba piticului, îl eliberă pentru a
doua oară. Şi tot aşa, fără să le mulţumească, piticul înhăţă o traistă plină cu perle, pe care o
ascunsese între trestiile de pe mal, şi dispăru în pădure.
          Două zile mai târziu, surorile se aflau pe drumul care ducea către oraş. Şi iar dădură peste
cunoştinţa lor mai veche, piticul. De data asta era prins în ghearele unui vultur, care voia să-l ducă în
cuibul lui şi să-l mănânce în voie!
          Fetele îl apucară pe pitic de picioare şi traseră de el până când vulturul îi dădu drumul. Ca şi-n
celelalte dăţi, cum se văzu liber, piticul o şi luă la picior, târând după el o traistă plină cu galbeni. Peste
ceva vreme, fetele îl zăriră pe pitic şezând pe un trunchi de copac şi numărându-şi monedele de aur.
          Deodată, o namilă de urs ieşi din pădure, merse întins la pitic, îi smulse pălăria fermecată de pe
cap şi i-o sfâşie în bucăţi. Piticul îşi luă picioarele la spinare, lucru pe care, speriate, se pregătiră să-l
facă şi cele două surori. Dar ursul acela le grăi aşa:
          — Nalbo, Răsuro! Staţi, nu fugiţi! Sunt eu, prietenul vostru pe care l-aţi adăpostit astă iarnă!
          Fetele îi recunoscură glasul şi se bucurară tare mult să-l revadă.
          Şi să vezi minune... Un norişor de steluţe strălucitoare învălui ursul, blana îi căzu din spinare şi
în faţa lor apăru un flăcău chipeş, înveşmântat în haine ţesute cu fir de aur.
          — Eu sunt un prinţ, le spuse el celor două surori, iar piticul acela a aruncat asupra mea un
blestem şi mi-a furat toate bogăţille. Acum însă, am scăpat şi vă mulţumesc pentru bunătate şi pentru
că m-aţi ajutat să destram vraja!
          După o vreme, Nalba se mărită cu prinţul, iar sora ei, Răsura, cu fratele acestuia.
          Şi au trăit cu toţii fericiţi, până la adânci bătrâneţi!