PARTEA I

CALCULATORUL ELECTRONIC
1.1. EVOLUŢIA TEHNICII DE CALCUL.
1. Primele dispozitive = abacele (bile glisante amplasate
pe vergele montate pe un cadru). Realizau adunări,
scăderi, inmultiri si impărtiri
2. Sistemul de scriere a numerelor cu cifre romane –
piedică in calea evolutiei tehnicii de calcul;
3. Introducerea scrierii arabe – sec. XII;
4. 1617 – descoperirea logaritmilor (John Napier);
5. 1621 - s-a realizat rigla de calcul;
6. 1642 – s-a realizat primul calculator de catre Blaise
Pascal (permitea doar efectuarea de adunări).
7. 1694 - Leibnitz a construit un calculator capabil să
efectueze toate cele patru operaţii aritmetice
elementare;
8. 1872 - Baldwin a realizat primul calculator mecanic
cu roţi dinţate produs în serie;
9. 1801 (J.M. Jacquard) si 1880 (H. Hollerith) – cartela
perforată
10. 1812 - C.P. Babbage a conceput o “maşină de
diferenţe“ capabilă să realizeze în mod automat
calculul tabelelor matematice; era o “maşină
analitică“ prevăzută cu unitate aritmetică şi unitate
de memorie, funcţionarea ei fiind coordonată de o
unitate de control care dirija în mod secvenţial
operaţiile de calcul.
11. 1937 - primul calculator automat (H. Aiken
de la Universitatea Harvard)
– i s-a atribuit numele MARK I;
– a fost finalizat în 1944;
– permitea controlul secvenţei de calcul prin
perforaţiile unei benzi de hârtie;
– detinea periferice de intrare (cititoare de
cartele) şi de ieşire (perforatoare de cartele)
performante;
– calculele propriu-zise se efectuau prin
echipamente clasice cu roţi dinţate
acţionate cu motoare electrice.
12. 1945 - primul calculator electronic
propriu-zis:
– cunoscut sub numele de ENIAC;
– 18.000 tuburi electronice;
– 20 de registre de memorie de câte 10
cifre;
– realiza 300 de înmulţiri pe secundă.
13. John von Neumann:
– introducerea programului de prelucrare în
memoria internă a calculatorului;
– EVDAC - primul calculator electronic cu
program intern şi cu reprezentarea
informaţiilor ca o succesiune de cifre binare.
 1.2. GENERAŢII DE CALCULATOARE

Calculat Calculat Calcula Calcula Calcula P.C. Calcula

oare oare toare toare Micro
toare Mini toare
manuale, cu cu
mecanice tuburi cu circuite cu cu
şi integrare prelucra
electroni integrate
electro- la scară re
ce Tranzis Partaja
mecanice Super
toare rea foarte paralelă şi
Macro
(lămpi) timpului largă inteligen
ţă
(VLSI) artificială
Generaţia 0 Generaţia 1 Generaţia 2 Generaţia 3 Generaţia 4 Generaţia 5
1951 1958 1964 1971 1990

timp
 1.3. SISTEME DE NUMERAŢIE
1.3.1. Noţiuni introductive
•Componentele structural-funcţionale elementare ale calculatoarelor
electronice sunt astfel construite, încât realizează în orice moment una
din două stări posibile. De aceea, sistemul de numeraţie zecimal are o
aplicabilitate limitată în prelucrarea automată a informaţiilor, sistemul de
numeraţie adecvat particularităţilor constructive ale calculatorului
electronic fiind sistemul de numeraţie binar. Deşi sistemul binar este
singurul sistem în care se regăsesc fizic informaţiile în calculator, el se
dovedeşte a fi incomod în dialogul dintre operator şi calculator,
deoarece conduce la reprezentarea informaţiilor prin succesiuni lungi şi
uneori incomode de cifre binare, greu de manevrat de către utilizator.
Pentru evitarea acestor inconveniente, în tehnica de calcul prezintă
interes şi sistemele cu baza 8 sau 16, care permit o scriere mai
condensată a informaţiilor exprimate prin succesiuni de cifre binare.
Aceste sisteme permit conversia directă şi rapidă a informaţiilor dintr-o
bază în alta, deoarece bazele respective sunt de forma 2p, cu p = 1, p =
3 sau p = 4.
• Atât sistemul zecimal, cât şi sistemele utilizate
în tehnica de calcul, sunt sisteme de numeraţie
poziţionale, caracterizate prin faptul că valoarea
fiecărei cifre din cadrul unui număr depinde de
poziţia pe care o ocupă în raport cu virgula,
respectiv punctul zecimal, care separă partea
întreagă de partea fracţionară a numărului.
• Un sistem de numeraţie se poate caracteriza
prin:
– mulţimea cifrelor sale;
– regulile de scriere a numerelor şi
– regulile de calcul.
• Un număr real şi pozitiv R se poate scrie într-un
sistem de numeraţie poziţional cu baza b astfel:

R = xnxn-1xn-2.....xi.....x2x1x0,x-1x-2.....x-m
unde xi reprezintă cifrele prin care se exprimă
numărul.
• Fiecare cifră trebuie să satisfacă dubla inegalitate:
0  xi  b – 1

• În structura numărului R distingem partea întreagă I,

reprezentată de succesiunea de cifre xnxn-1xn-
2....xi.....x2x1x0 şi partea fracţionară F, reprezentată
prin 0,x-1x-2....x-m.
• Trecerea numerelor dintr-o bază b într-o bază
B se face cu ajutorul a doi algoritmi distincţi:
– algoritmul pentru trecerea părţii întregi I,
– algoritmul pentru trecerea părţii fracţionare F a
numărului R în baza dorită B.
• Algoritmul pentru trecerea părţii întregi I a
numerelor reale din baza b în baza B constă
dintr-o succesiune de paşi prin care numărul
iniţial I, sau câturile succesive obţinute, se
împart la nouă bază B, impunându-se condiţia
ca resturile obţinute să fie cifre în noua bază B.
Algoritmul ia sfârşit atunci când ultimul cât, qk,
devine zero. Şirul resturilor obţinute, în ordine
inversă obţinerii lor, exprimă numărul I în baza
B.
• Aplicând algoritmul expus obţinem următoarea
succesiune de relaţii:
• I = Bq1 + r0 0  ro  B - 1
• q1 = Bq2 + r1 0  r1  B - 1
• q2 = Bq3 + r2 0  r2  B – 1
.........................................................
• qk-1 = Bqk + rk-1 0  rk-1  B – 1

• Substituind, din aproape în aproape, valorile

succesive ale câturilor în expresia ce redă valoarea lui
I, obţinem:
• I = Bq1 + r0 = B(Bq2 + r1) + r0 = B2(Bq3 + r2) + Br1 + r0
= ................
• = Bkqk + Bk-1 rk-1 + Bk-2rk-2 +.....+B2r2 + B1r1 + B0r0
• Admiţând că qk este zero, valoarea lui I devine:

I = rk-1Bk-1 + rk-2Bk-2 +.....+r2B2 + r1B1 + r0B0

• Deoarece valorile r reprezintă cifre în sitemul de

numeraţie în baza B, fiecare astfel de cifră fiind
înmulţită cu o putere a bazei B care depinde de poziţia
restului în şir, relaţia de mai sus este echivalentă cu:

I = (rk-1rk-2.....r2r1r0)B
• Algoritmul pentru trecerea părţii fracţionare F a unui
număr real din baza b în baza B utilizează
proprietatea potrivit căreia două numere reale sunt
egale între ele atunci când ele au părţile întregi şi
părţile fracţionare egale între ele. La fiecare pas al
aplicării algoritmului, numărul iniţial F, sau numerele
obţinute ulterior prin neglijarea părţilor întregi, se
exprimă ca un şir de cifre necunoscute în baza B.
Egalitatea astfel obţinută se înmulţeşte cu baza B,
identificându-se părţile întregi obţinute, după care se
renunţă la ele. Fiecare parte întreagă identificată
exprimă, în ordinea obţinerii, câte o cifră din partea
fracţionară a numărului F în baza B. Algoritmul ia
sfârşit atunci când se obţine o exprimare suficient de
precisă a numărului iniţial F în baza B.
 1.3.2. Sistemul de numeraţie binar
• Sistemul de numeraţie binar operează cu cifrele 0 şi 1.
El este de fapt singurul sistem utilizat efectiv în
prelucrarea automată a datelor şi este perfect adecvat
particularităţilor structural-funcţionale ale
componentelor elementare ale calculatorului.
• Evaluarea unui număr binar este echivalentă cu
trecerea lui în sistemul de numeraţie zecimal şi se
realizează exprimând valoarea fiecărei cifre a
numărului prin înmulţirea ei cu baza 2 la o putere
stabilită de poziţia cifrei faţă de punctul zecimal. Astfel,
numărul 11011.0112 poate fi evaluat după cum
urmează:
11011.0112 = 1*24 + 1*23 + 0*22 + 1*21 + 1*20 + 0*2-1 +
1*2-2 + 1*2-3 = 27.37510
• Pentru trecerea unui număr din baza 10 în baza 2 se
aplică cei doi algoritmi prezentaţi mai sus.
• Fie: R = 45.62510
• Pentru trecerea părţii întregi a numărului R în baza 2
vom parcurge următoarele calcule:
• 45 = 2*22 + 1
• 22 = 2*11 + 0
• 11 = 2*5 + 1 
• 5 = 2*2 + 1
• 2 = 2*1 + 0
• 1 = 2*0 + 1
• Rezultă că 4510 = 1011012.
• Pentru verificare, avem :1011012 = 1*25 + 1*23 + 1*22
+ 1*20 = 45 .
• Pentru obţinerea părţii fracţionare în baza 2 vom
proceda la înmulţiri succesive cu baza 2, conform
celui de-al doilea algoritm expus:

• 0.625 = 0.x-1x-2x-3......2
• 1.25 = x-1.x-2x-3.........  x-1 = 1
• 0.25 = 0.x-2x-3x-4....... 2
• 0.5 = x-2.x-3x-4...........  x-2 = 0
• 0.5 = 0.x-3x-4x-5......... 2
• 1.0 = x-3.x-4x-5...........  x-3 = 1

• Deci, 0.62510 = 0.1012, iar numărul iniţial R = 45.62510

se exprimă ín binar sub forma 101101.1012.
 1.3.3. Sistemul de numeraţie hexazecimal
• Sistemul de numeraţie hexazecimal permite scrierea
concentrată a şirurilor lungi de cifre binare, deoarece
fiecare cifră hexazecimală exprimă conţinutul a patru
cifre binare.
• În sistemul hexazecimal, cu baza 16, cifrele utilizate
sunt 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E şi F.
Ultimele cinci cifre au valorile 10, 11, 12, 13, 14 şi 15.
• Trecerea numerelor din hexazecimal în zecimal se
realizează cu ajutorul regulilor specifice sistemelor
poziţionale. Astfel, valoarea în zecimal a numărului
A0B.4816 este:
• 10*162 + 11*160 + 4*16-1 + 8*16-2 = 2571.28125.
• Trecerea numerelor reale din sistemul zecimal în cel
hexazecimal se poate face cu ajutorul celor doi
algoritmi cunoscuţi. Astfel, pentru trecerea numărului
45.62510 în baza 16 se procedează astfel:
• 45 = 16*2 + D
• 2 = 16*0 + 2 
• 0.625 = 0.x-1x-2x-3........16
• A.0 = x-1.x-2x-3............x-1 = A
• obţinându-se valoarea 2D.A.
• În anumite situaţii, deşi numărul iniţial are un număr
finit de cifre în partea fracţionară, numărul convertit
într-o nouă bază are un număr nesfârşit de cifre în
partea fracţionară. Astfel, numărul 329.57510 conduce
la valoarea hexazecimală 149.93333......
• Trecerea numerelor din baza 16 în baza 2 se
realizează cu ajutorul echivalenţelor evidenţiate în
tabelul 1.1. Astfel, numărul CAFEA.38C16 se exprimă
în binar sub forma
• 1100 1010 1111 1110 1010.0011 1000 1100.
• Pentru trecerea directă din binar în hexazecimal, se
constituie spre stânga şi spre dreapta virgulei, grupe
de câte patru cifre binare, grupele incomplete
completându-se cu zerouri spre stânga sau spre
dreapta. Fiecare grupă astfel constituită se substituie
cu cifra hexazecimală dedusă din tabelul 1.1.
• Pentru ilustrarea modului de lucru, să considerăm
numărul binar:
• 100110101000111101.1101010111.
• Constituirea grupelor de câte patru cifre binare
conduce la structura:
• 00100110101000111101.110101011100,
• echivalentă cu 26A3D.D5C.
2. STRUCTURA FUNCTIONALĂ A UNUI CALCULATOR
ELECTRONIC COMPATIBIL IBM-PC
2.1. Operatii de intrare/ieşire (citire/scriere)

•Rularea unui program în vederea rezolvării unei

probleme cu ajutorul calculatorului presupune încărcarea sa
în memoria centrală şi lansarea în executie. Starea în care se
află programul se numeşte cod maşină.
•Pe durata executiei programul poate solicita date spre a fi
prelucrate din exteriorul său (de la tastatură, de pe hard disk, din
retea, de la microfon etc.). De asemenea, poate trimite date
prelucrate spre exterior (către monitor, hard disk, retea,
imprimantă, boxe etc.).
•Operatiile prin care se face schimbul de date între program
şi exteriorul său se numesc operatii de intrare/ieşire,
respectiv, citire/scriere.
2.2. Structura functională a unui calculator
electronic
Componentele functionale ale unui calculator
electronic sunt:
1. procesorul,
2. memoria centrală,
3. magistralele de date şi comenzi,
4. interfetele şi
5. dispozitivele periferice.
Din punct de vedere fizic, un calculator se poate
prezenta diferit în functie de producător sau de
model, iar structura sa poate evolua în timp
potrivit cerintelor societătii.
2.2.1. Procesorul

Functia sa este legată de executia

instructiunilor care compun programul în curs
de executie şi de gestiunea întreruperilor.
O instructiune este alcătuită din trei grupuri de
cifre binare care definesc:
•functia instructiunii;
•adresa primului operand al instructiunii;
•adresa celui de al doilea operand.
Principalele caracteristici ale procesorului sunt:
• frecventa (MHz sau GHz);
• setul de instructiuni;
• capacitatea registrelor.
Pe durata executiei unui program pot să apară semnale
de întrerupere. Acestea pot fi:
•interne: generate de o cauză interioară programului
precum depăşirea capacitătii unui registru, violarea
modului de lucru prin încercarea de a executa o
instructiune rezervată numai nucleului sistemului de
operare, violarea unei zone de memorie protejată etc.;
•externe: provenind de la un dispozitiv periferic care
semnalează terminarea sau întreruperea unei operatii
de intrare/ieşire;
•de orologii: generate de oscilatoare cu frecvente
adecvate măsurării timpului aparent sau de procesare
efectivă.
2.2.2. Memoria centrală (internă)
Îndeplineşte functia de găzduire a programelor pe
durata executării lor. Principala caracteristică o
constituie capacitatea sa exprimată în bytes sau
multiplii acestora: kilobytes (1KB=1024B), megabytes
(1MB=1024KB), gigabytes (1GB=1024MB).
Byte-ul este unitatea de memorie adresabilă formată din
8 biti. Un bit (acronim de la BInary digiT) este unitatea
elementară indivizibilă de informatie care poate lua două
valori 0 sau 1. Adresarea memoriei se mai poate face pe
semi-cuvânt (16 biti), pe cuvânt (32 biti) sau pe dublu-
cuvânt (64 biti). Fiecare locatie de memorie se află la o
anumită adresă începând de la adresa 0, multiplu de 1,
2, 4 sau 8.
Structural memoria internă prezintă următoarele zone:
•memoria în mod real (main, de bază sau conventională) –
primii 1024 KB;
•memoria în mod protejat (extended sau extinsă) – restul
memoriei interne.
La rândul său memoria de bază este alcătuită din:
•memoria joasă (primii 640 KB) şi
•memoria upper (restul de 384 KB) – amestec de memorie
RAM şi ROM şi spatii libere.
Zona de date BIOS ocupă 1 KB la primele adrese ale
memoriei joase, iar zona de memorie înaltă (HMA) ocupă
primii 64 KB ai memoriei extinse.
Această structurare este dictată de dorinta de a
păstra compatibilitatea cu programele şi echipamentele
mai vechi. Sistemele de operare evoluate dispun de o
componentă specială de gestiune – managerul de
2.2.3. Magistralele de date, adrese şi comenzi

Sunt circuite care asigură comunicarea între

memoria internă şi celelalte componente ale
calculatorului – procesor şi interfete.
Pot fi pe 8, 16, 32 sau 64 biti.
2.2.4. Interfetele

Asigură comunicarea între partea centrală a calculatorului şi

anexele acestuia. Interfetele pot fi de sine stătătoare (plăci
ataşate la placa de bază prin intermediul conectorilor) sau
componente on board. După componenta pe care o conectează,
interfetele pot fi:
•specifice unui dispozitiv periferic (interfata grafică, pentru
sunet sau pentru discuri);
•universale (serială RS-232, paralelă, USB, firewire – cu debit
mare, wireless);
•de legătură între calculatoare (modem, interfata de retea).
2.2.5. Dispozitivele periferice
Din configuratia standard fac parte:
Tastatura reprezintă intrarea standard a sistemului. Este
alcătuită din cinci grupe de taste:
1. zona cu litere, cifre, semne şi tastele speciale: Tab,
CapsLock, Shift, Ctrl, Alt, Backspace, Enter şi SpaceBar;
2. zona tastelor functionale F1-F12 cu întrebuintări diferite de la
un program la altul;
3. zona tastelor speciale: PrintScreen, ScollLock, PauseBreak,
Insert, Delete, Home, End, PageUp şi PageDown;
4. zona tastelor săgeată: Up, Down, Left, şi Right;
5. zona tastelor numerice: cifrele 0 la 9, operatorii aritmetici
şi tastele NumLock şi Enter; tasta NumLock comută tastele
numerice în taste săgeată şi speciale.
Tastaturile moderne mai prezintă şi alte taste speciale, utilizate
sub sistemul de operare Windows.
Monitorul – ieşirea standard a sistemului – poate lucra în două
regimuri: alfanumeric şi grafic. În regim alfanumeric ecranul este
(uzual) o matrice de 25 linii şi 80 coloane. Un caracter, afişat la
intersectia unei linii cu o coloană, este rezultatul transferului din
memorie al codului ASCII corespunzător reprezentat pe un byte.
În regim grafic ecranul este o matrice de minim 640x480 pixeli.
Caracterului afişat (alcătuit dintr-un număr variabil de pixeli) îi
corespunde în memoria internă codul fontului respectiv
reprezentat pe mai multi bytes.
Indiferent de tehnologia de realizare (CRT, LCD sau TFT),
monitoarele au câteva caracteristici comune:
•diagonala exprimată în inch ("),
•definitia, invers proportională cu mărimea unui pixel,
•rezolutia maximă exprimată în număr de pixeli pe orizontală şi
pe verticală şi
•frecventa de refresh maximă.
Hard disk-ul sau discul dur este memoria externă de
masă a sistemului. Caracteristicile constructive ale hard
disk-ului sunt:
•numărul de cilindri (C),
•numărul de capete (H) şi
•numărul de sectoare pe pistă (S).
Capacitatea unui sector este aceeaşi pentru orice model
– 512 bytes. Produsul celor trei caracteristici reprezintă
capacitatea hard disk-ului exprimat în bytes.
Optional, din configuratia unui calculator mai pot face
parte următoarele periferice:
•Mouse-ul (touchpad-ul sau trackball-ul) – periferic de intrare
care simplifică dialogul dintre utilizator şi calculatorul prevăzut cu
o interfată grafică.
•Floppy disk-ul este dispozitivul periferic pentru scrierea şi citirea
dischetelor, suporturi de informatie amovibile având capacitatea
este de 1,44 MB (C=80, H=2 şi S=18).
•Streamer-ul sau caseta magnetică este perifericul folosit
pentru stocarea datelor, ca măsură de securitate.
•Discul optic permite scrierea şi scrierea CD-urilor şi DVD-urilor.
Atât dispozitivul periferic, cât şi suportul de informatie pot fi: ROM
(Read Only Memory), RW (Rewritable) sau RAM (Random
Access Memory). Caracteristica importantă a discului optic este
viteza de lucru.
• Imprimanta – periferic de ieşire utilizat pentru transpunerea
informatiei din calculator pe hârtie. Tipurile de imprimante pot fi:
• a) matriceală (cu ace) folosită pentru documente de calitate scăzută,
facturi fiscale etc. (în general documente tip); este singurul model de
imprimantă care permite imprimarea simultană a 2 sau 3
exemplare, folosind hârtie autocopiativă;
• b) cu jet de cerneală – de calitate şi viteză medie, utilizată pentru
documente, grafice şi poze;
• c) laser – are viteză rapidă şi calitate ridicată; tipăreşte uscat cu
toner);
• d) cu imprimare termică – folosite pentru legitimatii, carduri etc.
• Plotter-ul este o imprimantă specială utilizată pentru formate
mari – A0 prelungit.
• Scanner-ul permite capturarea documentelor, pozelor etc. şi
memorarea lor în fişiere .jpg sau .doc.
• Microfonul, boxele, camera web.
Calculatorului i se pot ataşa multe echipamente (prevăzute la rândul
lor cu interfete şi conectoare adecvate), precum: camere foto sau
video, amplificatoare sau tunere, televizoare etc.
3. REPREZENTAREA INFORMATIILOR ÎN CALCULATOR

3.1. Tipuri de date

Sub aspectul reprezentării, informatiile din calculator

sunt:

•instructiuni;
•date numerice;
•date alfanumerice;
•imagine şi sunet.
3.2. Reprezentarea instructiunilor

În general, o instructiune este un şir de cifre

binare 0 şi 1, grupate în trei zone principale:
1.functia pe care o execută instructiunea (codul
instructiunii);
2.informatii pentru calculul adresei primului
operand;
3.informatii pentru calculul adresei celui de al
doilea operand.
Unele instructiuni prezintă particularităti, potrivit
functiei pe care o îndeplinesc. În orice
instructiune grupul de cifre binare care definesc
functia ocupă aceeaşi pozitie.
3.3. Reprezentarea datelor numerice
Datele asupra cărora actionează instructiunile
aritmetice şi logice sunt:
1.numere întregi
• cu semn şi
• fără semn;
2.numere reale
• pozitive şi
• negative.
Asupra acestor tipuri de operanzi lucrează:
•operatorii aritmetici (adunare, scădere, înmultire
şi împărtire) şi
•operatorii logici sau de comparare.
3.3.1. Reprezentarea numerelor întregi

Se mai numeşte reprezentare în virgulă fixă.

Fiecare număr întreg este codificat prin
transformare din baza 10 în baza 2 şi memorat
pe lungime fixă de 8, 16, 32 sau 64 biti (în functie
de procesor).

Dacă semnul numărului contează, atunci prima

pozitie binară a reprezentării indică semnul – 0
pentru un număr pozitiv şi 1 pentru un număr
negativ.
Pentru o mai bună întelegere să vedem care sunt
reprezentările numărului 17, fără semn şi cu semn, pe
16 biti.
Mai întâi se calculează valoarea în baza 2 a numărului
17:

17 = 10001
10 2

Reprezentarea pe 16 biti, a numărului fără semn este:

0000 0000 0001 0001

Dacă numărul are semn (+17) reprezentarea este

identică cu cea a numărului fără semn.
Reprezentarea numărului -17 este complementul
adevărat al reprezentării pe 16 biti a numărului pozitiv.

Mai întâi se obtine complementul restrâns prin

inversarea cifrelor binare ale reprezentării (0 devine 1 şi
1 devine 0), adică:

1111 1111 1110 1110.

Complementul adevărat se obtine adăugând 1 la

complementul restrâns, adică:

1111 1111 1110 1111.

Deosebirea esentială între reprezentarea fără semn şi
cu semn a unui număr întreg constă în limita minimă şi
cea maximă a acelui număr.

Dacă reprezentarea este pe 8 biti:

•fără semn, domeniul este [0;255];

•cu semn, domeniul este [-128;127].

Dacă reprezentarea este pe 16 biti:

•fără semn, domeniul este [0;65535];

•cu semn, domeniul este [-32768;32767].
3.3.2.Reprezentarea numerelor reale

Un număr real este format din:

•semn;
•parte întreagă;
•parte fractionară.

Reprezentarea se poate face în:

•virgulă fixă sau în
•virgulă mobilă.
În primul caz virgula se consideră a fi după ultima cifră
binară a reprezentării, pentru numerele supraunitare şi,
între prima şi a doua cifră binară a reprezentării,
pentru numerele subunitare.
Virgula fixă prezintă dezavantajul reprezentării unei
game restrânse de numere reale.

Reprezentarea în virgulă mobilă permite lărgirea

domeniului în mod considerabil.
Pentru obtinerea reprezentării în virgulă mobilă se
procedează astfel:
1. se transformă numărul real, fără a tine seama de semn, din
baza 10 în baza 2;
2. se deplasează virgula spre stânga sau spre dreapta, astfel
încât să se obtină un număr subunitar, la care prima cifră binară
de la partea fractionară să fie semnificativă (1); partea fractionară
astfel obtinută se numeşte mantisă;
3. se retine numărul de cifre binare peste care a fost deplasată
virgula; acest număr se numeşte exponent şi este pozitiv,
dacă deplasarea a fost spre stânga sau negativ, dacă
deplasarea a fost spre dreapta;
4. se calculează caracteristica = exponent + 1000000
pentru a ″ascunde″ semnul exponentului; astfel, pentru
exponenti cuprinşi între -64 (numere subunitare) şi +63 (numere
supraunitare), obtinem caracteristici cuprinse între 0 şi 127, care
se pot reprezenta pe 7 pozitii binare;
5. se alcătuieşte reprezentarea pe 32 de biti (simplă
precizie) sau pe 64 de biti (dublă precizie) astfel:

•pozitia binară 0 – semnul numărului – rămâne cu

valoarea 0;
•pozitiile binare 1 la 7 primesc valoarea caracteristicii;
•pozitiile binare 8 la 31 (simplă precizie) sau 8 la 63
(dublă precizie) primesc valoarea mantisei;

6. Dacă numărul real în baza 10 a fost un număr

negativ, atunci, pentru a obtine reprezentarea acestuia,
se calculează complementul adevărat al reprezentării
numărului considerat pozitiv.
Pentru exemplificare vom calcula reprezentarea în
vigulă mobilă, simplă precizie, a numărului -17,25.
17,2510 = 10001,012
10001,01 = 0,1000101*10 101
•mantisa = 1000101
•exponentul = 101
•caracteristica = 1000101
reprezentarea numărului considerat pozitiv =
0.100 0101.1000 1010 0000 0000 0000 0000
complementul restrâns al reprezentării pozitive =
1.011 1010.0111 0101 1111 1111 1111 1111
complementul adevărat (reprezentarea numărului
negativ) =
1.011 1010.0111 0110 0000 0000 0000 0000
3.4. Reprezentarea datelor alfanumerice
Datele alfanumerice (litere, cifre sau semne) se reprezintă câte
un caracter pe octet, utilizând două standarde:
•EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code)
impus de firma IBM;
•ASCII (American Standard Code for Information
Interchange) codul calculatoarelor compatibile IBM-PC,
continând setul extins de caractere în număr de 256.

De retinut faptul că, la calculatoarele moderne, un caracter afişat

pe ecran poate:

•să corespundă continutului unui singur octet – codul ASCII

corespunzător – sau
•să corespundă unui şir de octeti, reprezentând codificarea
fontului respectiv.
3.5. Reprezentarea imaginilor şi sunetului

Imaginile şi sunetele sunt codificate în secvente de

cifre binare, stabilind nivele de luminozitate sau de
semnal sonor.
Procedeul se numeşte digitizarea sunetelor,
modularea făcându-se în frecventă.
 PARTEA A II-A
CALCULE TABELARE
4.1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Excel, componentă a pachetului Microsoft Office, este
folosit în special pentru calculul tabelar. Însă, pentru
rezolvarea rapidă a unor probleme, utilizatorii mai
puţin experimentaţi în domeniul programării, dar nu
numai, fac apel adesea la acest mediu de calcul.
Dintre facilităţile care-l recomandă în acest sens, se disting în mod special
următoarele:
1.Lipsa operaţiilor de intrare/ieşire, care fac dintr-un program o "cutie neagră".
În Excel, datele, instrucţiunile care operează asupra lor şi rezultatele, se
află în foaia de calcul, ceea ce oferă utilizatorului un plus de confort.
2.Accesul la un mare număr de funcţii matematice, statistice, logice, de
manipulare a textelor şi a datelor calendaristice etc. Fiecare funcţie este
însoţită de explicaţii şi exemple de utilizare. Se remarcă în mod special
posibilitatea introducerii unor programe suplimentare (Add-ins) pentru prelucrări
statistice.
3.Simplitatea operaţiei de ataşare a diferitelor forme de grafice la seturile
de date din foaia de calcul. În cazul graficelor de funcţii, utilizatorul poate alege
tipul prezumat al funcţiei (liniară, polinomială, exponenţială, logaritmică etc.),
precum şi afişarea expresiei matematice care descrie funcţia respectivă.
4.Posibilitatea grupării mai multor comenzi şi acţiuni în macroinstrucţiuni,
contribuind astfel la reducerea riscului apariţiei erorilor în utilizarea aplicaţiilor.
5.Accesul la codul VBA (Visual Basic for Applications) asociat unui program
de prelucrare, pentru introducerea unor modificări de fineţe.
4.2. Ferestrele mediului Excel

Fig.13.1.Fereastra principală a mediului Excel – 2002

Fig.13.2. Fereastra principală a mediului Excel – 2010

4.3.Formule şi funcţii – elemente fundamentale
4.3.1. Componente de bază ale unei formule
Sintaxa generală a unei formule Excel poate fi una dintre următoarele:
= nume_funcţie(arg-1,arg-2, ... , arg-n) sau
= expresie
în care:
= - Simbolul de atribuire introdus de către utilizator sau introdus automat la
activarea butonului (Insert Function); în lipsa acestuia valoarea introdusă
este considerată a fi o constantă.
nume_funcţie - Cuvânt cheie, care poate fi introdus, fie manual, fie automat,
după activarea butonului şi alegerea funcţiei din caseta de dialog Insert
Function.
arg-i - Argumentele funcţiei, de asemenea, pot fi introduse manual sau
automat; în primul caz este de ajutor sugestia de ecran.
expresie - expresie matematică formată din operanzi (inclusiv funcţii) şi
operatori
Elementele componente ale formulelor pot fi:

1. Argumente:
• numere: 1, 8, 68;
• text: "August";
• valori logice: True, False;
• referinţe la celule: A1, C3:F7
2. Operatori aritmetici:
+ adunare 1+1, A3+B7
- scădere 5-3, A3-C12
- negare -4, -D12
* înmulţire 7*8, B2*E3
/ împărţire 15/3, SUM(B1:B10)/2
% procent 19%
^ ridicare la putere 125^(1/3)
3. Operatori relaţionali:
= egal B1=17
> mai mare decât B7>C6
< mai mic decât C6<B7
>= mai mare sau egal cu B7>=C6
<= mai mic sau egal cu C6<=B7
<> diferit de B7<>11
4. Alţi operatori:
& concatenare de texte "August"&" si "&"Septembrie"
: precizare de domeniu B3:D8
;(,) separare de argumente separatorul folosit în lista
de argumente trebuie să fie în concordanţă cu cel stabilit
pentru sistemul de operare Windows XP sau Windows 7
(Control Panel, Regional and Language Options, ... , List
separator).
4.3.2. Reguli de precedenţă

Evaluarea expresiilor se face după următoarele priorităţi, în

această ordine:

1. parantezele, din interior către exterior,

2. negarea,
3. procentul,
4. înmulţirea / împărţirea,
5. adunarea / scăderea,
6. concatenarea de texte,
7. compararea.
Pentru a realiza lucruri mari
trebuie
să si visăm,
nu numai să facem.
Trebuie să si credem,
nu numai să plănuim.

Anatole France
4.3.3. Introducerea formulelor obişnuite
• simbolul de atribuire (semnul "=") şi
• apăsarea tastei Enter sau cu un clic pe butonul (Enter) de pe bara
de formule.
Aplicarea aceleiaşi formule unui domeniu se realizează:
• fie prin copierea formulei introdusă într-o celulă,
• fie prin introducerea simultană a formulei pe întregul domeniu.
A. Copierea formulei se poate face:
1. cu ajutorul combinaţiei Copy, Paste Special – etape:
•selectarea celulei (domeniului) de copiat şi Copy,
•selectarea domeniului destinaţie şi Paste Special...,
•alegerea opţiunii Formulas din caseta cu acelaşi nume şi OK.
2. prin tragere cu mouse-ul – etape:
•selectarea celulei sau domeniului de copiat,
•poziţionarea cursorului mouse-ului în colţul din dreapta-jos al selecţiei,
pentru obţinerea reperului de umplere (semnul "+" de culoare neagră),
•tragere cu mouse-ul în direcţia dorită.
B. Introducerea simultană a formulei – etape:
•selectarea domeniului în care se va introduce formula;
•Ctrl+clic pe prima celulă a domeniului;
•introducerea formulei încheiată cu Ctrl+Enter.
 Fig.13.6.Introducerea simultană a formulei

☝ În urma copierii, referinţele se modifică în funcţie de direcţia de

copiere. În figura 13.6, pe bara de formule apare referinţa A1,
asociată rezultatului din celula C1. Selectarea celulei D3 ar
conduce la afişarea pe bara de formule a referinţei B3.
Observaţia conduce la ideea că, în cazul introducerii simultane a
formulei, se poate alege cu Ctrl+clic (pasul 2) oricare dintre
celulele domeniului destinaţie, dacă se respectă corespondenţa
sursă-destinaţie. De exemplu, dacă ar fi fost aleasă celula D2,
atunci formula ar fi trebuit să conţină referinţa B2.
 4.3.4. Introducerea formulelor array
O formulă array poate efectua calcule multiple şi poate
întoarce unul sau mai multe rezultate.
Introducerea formulei array care întoarce un singur
rezultat trebuie să se încheie prin combinaţia
Ctrl+Shift+Enter.
 Fig.13.7.Formula array cu un rezultat

Exemplul din figura 13.7 arată cum se poate realiza o

sumă de produse (A1*B1+A2*B2+A3*B3), folosind formula
array cu un singur rezultat. Valorile din coloana C sunt
calculate numai în eventualiatea însumării lor, ceea ce
ar conduce la acelaşi rezultat, dar pe o cale mai lungă.
Desigur, în locul formulei array, se putea folosi funcţia
SUMPRODUCT.
În cazul formulei array care întoarce rezultat multiplu, se
procedează astfel:
•se introduce formula în prima celulă a domeniului
destinaţie,
•se selectează domeniul destinaţie,
•se apasă tasta F2;
•se apasă combinaţia Ctrl+Shift+Enter.
În figura 13.8 este prezentat un exemplu de calcul al soluţiilor unui
sistem de ecuaţii liniare, fiind date matricea coeficienţilor necunoscutelor
– Mc şi vectorul termenilor liberi – Vtl. Inversa matricei Mc – Mc' şi
vectorul soluţiilor – Sol, se calculează folosind formulele array,
respectiv, MINVERSE şi MMULT.
☝ Formula array, cu un singur rezultat sau cu rezultat multiplu, se
distinge prin aceea că este cuprinsă între acolade.
 4.3.5. Editarea formulelor
Se practică două modalităţi de editare a
formulelor:
•Pe bara de formule: selectare celulă, clic pe bara
de formule, modificare şi Enter.
•Direct în celulă: dublu clic pe celulă sau
selectare celulă şi F2, modificare şi Enter.
☝ În cazul al doilea, trebuie să fie validată
opţiunea de editare direct în celulă. În Excel
2002: Tools, Options, Edit, activare Edit directly in
cell, iar în Excel 2010: File, Advanced, Editing
options, activare Allow editing directly in cells.
 4.3.6. Mesaje de eroare referitoare la formule
Erorile care pot să apară la introducerea incorectă a
formulelor şi semnificaţiile acestor erori sunt următoarele:
#### lăţimea coloanei prea mică,
#VALUE! tip de argument / operand greşit,
#DIV/0! împărţire prin zero,
#NAME? nume incorect sau inexistent,
#N/A nici o valoare disponibilă,
#REF! referire la o celulă inexistentă (ştearsă),
#NUM! argument incorect (SQRT(-1)) sau rezultat prea
mare ori prea mic (>10308 sau < -10308),
#NULL! referire la intersecţia a două zone disjuncte,
Circular o formulă face referire la sine; pe bara de stare
apare celula care conţine referinţa.
4.3.7. Referinţe relative şi absolute conţinute de
formule
Referinţele relative sunt nume de celule, care se modifică în
urma copierii formulelor. În funcţie de direcţia de copiere, se
modifică numele coloanei, în cazul copierii pe orizontală şi, se
modifică numărul rândului, în cazul copierii pe verticală.
Referinţele absolute (ancorate) sunt nume de celule care nu se
modifică în urma copierii. Ancorarea se face prin aplicarea
simbolului $ în faţa numelui coloanei sau în faţa numărului
rândului. Cu alte cuvinte se pot ancora numai coloana, numai
rândul sau ambele.
Variante de referinţe:
D7 referinţă relativă pe rând şi coloană;
$D7 referinţă absolută pe coloană, relativă pe rând;
D$7 referinţă relativă pe coloană, absolută pe rând;
$D$7 referinţă absolută pe rând şi coloană.
 4.3.8. Referirea la valori din alte foi de lucru
Referirea la celule din alte foi de lucru decât cea
curentă, dar aparţinând aceluiaşi registru, se face potrivit
sintaxei:
Nume_foaie!Referinţă_Celulă
Procedura constă din următoarele etape generale:
1.începerea introducerii formulei,
2.când e necesară o referinţă din altă foaie a registrului,
clic pe eticheta foii,
3.selectarea celulei / celulelor la care se face referire,
4.continuarea introducerii formulei, cu eventuala
repetare a paşilor 2, 3 şi 4,
5.încheierea formulei cu Enter.
Referirea la informaţii din alte registre, se face potrivit
sintaxei:
'[Nume_registru.xls]Nume_foaie'!Referinţă_Celulă
Procedura constă din următoarele etape generale:
1.deschidere registre (registru sursă şi registru
destinaţie),
2.selectare celulă în registrul destinaţie,
3.începerea introducerii formulei,
4.când e necesară o referinţă din alt registru, clic pe
eticheta foii din registrul sursă,
5.selectarea celulei / celulelor la care se face referire,
6.continuarea introducerii formulei cu eventuala repetare
a paşilor 4, 5 şi 6,
7.încheierea formulei cu Enter.
4.3.9. Înlăturarea sau ascunderea afişării formulei

În mod normal, la selectarea unei celule al cărei conţinut

este rezultatul acţiunii unei formule, aceasta este afişată
pe bara de formule.
•înlăturarea formulei – funcţia RAND, care, la orice
modificare în oricare foaie de calcul a registrului,
regenerează valorile produse. Stoparea regenerării se
poate face prin copierea domeniului (în care activează
funcţia RAND) peste el însuşi, folosind combinaţia Copy,
Paste Special cu opţiunea Values.
• ascunderea formulelor. Operaţia se realizează
parcurgând următoarele etape:
1. Selectarea domeniului cu formulele care trebuie
ascunse.
2. Clic dreapta, Format Cells, Protection, validarea
casetei Hidden, OK.
3. În Excel 2002: Tools, Protection, Protect Sheet... ,
introducerea parolei şi alegerea opţiunilor de
protejare, OK.
4. În Excel 2010: Home, Format, Protect Sheet...,
introducerea parolei şi alegerea opţiunilor de
protejare, OK.
Eliminarea protecţiei se face reluând pasul 3 al
procedurii de mai sus, pentru comanda Unprotect
Sheet... în loc de Protect Sheet... .
Consideraţii generale
Ferestrele mediului Excel
Formule şi funcţii – elemente fundamentale
• Componente de bază ale unei formule
• Reguli de precedenţă
• Introducerea formulelor obişnuite
• Introducerea formulelor array
• Editarea formulelor
• Mesaje de eroare referitoare la formule
• Referinţe relative şi absolute conţinute de
formule
• Referirea la valori din alte foi de lucru
• Înlăturarea sau ascunderea afişării formulei
4.4. Lucrul cu funcţii
4.4.1.Butonul AutoSum (bara Standard - Excel 2002)
sau Sum (fila Home - Excel 2010)
În cele două versiuni Excel, butoanele se
deosebesc numai prin loc, nume şi aspect, dar
funcţional sunt identice.
Ele sunt utilizate pentru obţinerea sumelor pe coloane
sau rânduri în celula curentă.
Clic pe deschide meniul AutoSum (Sum) conţinând
funcţiile:
Sum,
Average,
Count (Numbers),
Max şi Min
More Functions Insert Function.
Direcţia după care se realizează suma poate fi aleasă
prin selectarea celulelor al căror conţinut se însumează.
Procedura de realizare a unei sume (mai multor sume),
constă din etapele:
1. selectarea celulei sau celulelor destinaţie,
2. clic pe butonul AutoSum,
3. Enter sau clic pe (numai în cazul unei singure
sume).
La activarea butonului, în celulă şi pe bara de formule,
apare funcţia având ca argument domeniul, care poate fi
modificat după dorinţă.
4.4.2. Folosirea comenzii More Functions
Prin intermediul acestei comenzi se poate realiza o
sumă, potrivit unui criteriu de selecţie cu ajutorul funcţiei
SumIf.
Formularea problemei:
1.Celulele A1:A10 conţin fiecare unul din tipurile de fier-
beton Ф10, Ф12, Ф14, Ф16; celula A1 conţine tipul Ф10
(criteriul de selecţie).
2.Celulele B1:B10 conţin fiecare cantitatea disponibilă
din tipul afişat în coloana A.
3.Celula B11 va conţine cantitatea totală pentru tipul de
fier-beton Ф10, suma făcându-se pe domeniul B1:B10.
Rezolvarea problemei – etape:
1. Poziţionare în B11, clic pe simbolul al butonului
AutoSum (Sum) şi selectarea comenzii More
Functions.
2. În fereastra Insert Function, categoria Math&Trig,
selectare funcţie SUMIF.
3. Completarea celor trei casete de text:
• Range A1:A10,
• Criteria A1,
• Sum_range B1:B10.
4. Clic pe OK.
☝ Formula = SUMIF (range;criteria;sum_range)
selectează toate celulele din domeniul A1:A10 (range) al
căror conţinut este egal cu cel al celulei A1 (criteria) şi
adună în celula B11 (destinaţia) conţinutul celulelor din
B1:B10 corespunzătoare criteriului de selecţie; Excel
realizează o corespondenţă de tipul An ↔ Bn (n =
rândul).
☝ Selectarea celulei B11 conduce la apariţia pe bara de
formule a expresiei: =SUMIF(A1:A10;A1;B1:B10).
O alternativă la rezolvarea problemei ar fi introducerea
acestei formule direct în celula B11, fără a mai folosi
AutoSum (Sum).
4.4.3. Facilitatea AutoCalculate
Este un serviciu care permite calcularea rapidă a unor
caracteristici ale domeniului selectat, stabilite cu ajutorul
funcţiilor, precum:
1.media valorilor (Average),
2.numărul de celule indiferent de conţinut (Count),
3.numărul de celule cu conţinut numeric (Count Nums
sau Numerical Count),
4.valoarea maximă (Max sau Maximum),
5.valoarea minimă (Min sau Minimum),
6.suma valorilor (Sum).
Toate acestea sunt accesibile în meniul AutoCalculate,
deschis cu clic dreapta pe bara de stare a ferestrei
principale Excel.
Diferenţa dintre cele două versiuni ale mediului Excel
constă din aceea că, în versiunea 2002 se poate
selecta o singură facilitate, pe când în versiunea 2010
se pot selecta mai multe (eventual toate).
Când un domeniu este selectat, funcţia sau funcţiile
selectate, împreună cu valorile lor, sunt afişate pe bara
de stare.

Fig.13.9. Auto Calculate – Excel 2002, stânga şi Excel 2010, dreapta

4.4.4. Apelarea unei funcţii
Excel dispune de numeroase funcţii, care pot fi folosite
ca formule de sine stătătoare sau pot face parte din
formule.
Aşa cum s-a arătat în paragraful 2.3.1, apelarea unei
funcţii se poate face manual sau prin folosirea
butonului de comandă Insert Function .
În primul caz, introducerea începe cu numele funcţiei
urmată de o paranteză deschisă, moment în care
Excel afişează sugestia de ecran, care conţine lista
argumentelor ce urmează a fi introduse. Introducerea
se termină cu o paranteză închisă urmată de Enter.
Pentru utilizatorii mai puţin experimentaţi, este
preferabilă cea de a doua variantă. În acest caz, trebuie
parcurse următoarele etape:
1.Deschiderea casetei Insert Function: Insert, Function
(Excel 2002) ori Formulas, Insert Function (Excel 2010
sau, în ambele versiuni, clic pe butonul al barei de
formule.
2.Introducerea în caseta de text Search for a function a
numelui funcţiei, clic pe Go sau (dacă nu se ştie numele
funcţiei cu precizie) clic pe butonul al casetei Or select
a category.
3.Selectarea funcţiei dorite din caseta de text Select a
function (etapa nu este necesară dacă la pasul
precedent s-a ales varianta Search for a function).
4. Informarea despre sintaxa şi rolul funcţiei din mesajul
afişat sub caseta de text sau din fereastra care se
deschide cu clic pe hypertext-ul Help on this function
(etapă facultativă, folosită pentru documentare).
5. Clic pe OK deschide fereastra Function Arguments
cu câte o casetă de text pentru fiecare argument.
6. Introducerea argumentelor (eventual, Help on this
function) şi clic pe OK.
Rezolvarea problemei propuse la punctul 13.4.2 folosind
funcţia IF necesită parcurgerea următoarelor etape:
1.Poziţionare în celula C1.
2.Insert, Function sau clic pe butonul
3.Selectarea funcţiei IF din categoria Logical şi OK
4.Introducerea argumentelor funcţiei:
• Logical_test: a1=a$1
• Value_if_true: b1
• Value_if_false: 0.
5.Clic pe OK.
6.Copierea formulei pe domeniul C1:C10.
7.Poziţionare în celula C11 şi însumare pe domeniul
C1:C10.
4.5. Lucrul cu grafice (diagrame)
4.5.1. Proceduri generale
Pentru obţinerea graficului, având ca intrare datele dintr-
un tabel, trebuie parcurse următoarele etape orientative:
În Excel 2002:
1.Selectarea domeniului cu date asociate graficului.
2.Deschiderea casetei Chart Wizard (Insert, Chart sau
click pe butonul Chart Wizard – bara Standard).
3.Alegerea tipului de grafic (în Standard Types, Chart
Type).
4.Finish.
În Excel 2010:
1.Selectarea domeniului cu date asociate graficului.
2.Alegerea tipului de diagramă (fila Insert, grupul
Charts).
În ambele versiuni, graficul poate fi redimensionat şi
reamplasat prin tragere cu mouse-ul.
Forma şi conţinutul graficului sunt tratate diferit în funcţie
de versiunea mediului.
1.În Excel 2002, acestea pot fi determinate, fie prin
continuarea dialogului (Next, în loc de Finish), fie pot fi
modificate cu ajutorul unor comenzi din meniuri
contextuale după încheierea dialogului.
2.În Excel 2010, se folosesc, fie butoanele de comandă
din filele Design şi Layout (prezente numai când graficul
este selectat), fie comenzile disponibile în meniurile
contextuale.
 4.5.2. Câteva tipuri de grafice
Fiind dat tabelul din figura 13.13, să se traseze graficele
temperaturilor pe zile, de tipul Column, Line şi Scatter.
Valorile din coloana B, cuprinse în intervalul [21 ; 30], au
fost generate cu funcţia RAND()*9+21 (vezi Help,
RAND()*(b-a)+a). Stabilizarea valorilor din domeniul
B2:B32 se face prin copierea acestuia peste el însuşi
(Copy, Paste Special… , Value – conform paragraf
2.3.9).
Pentru a obţine un grafic precum cel din figura 13.14, în
oricare dintre cele două versiuni ale mediului, trebuie
parcurse etapele generale prezentate mai sus şi câteva
etape suplimentare de ajustare.
Graficul Column (Excel 2002)
1. Selectare B2:B32.
2. Clic pe butonul Chart Wizard.
3. În caseta Chart Wizard, Standard Types, Chart type, clic Column.
4. Finish.
5. Reamplasare şi redimensionare grafic, prin tragere cu mouse-ul.
6. Selectare legendă şi ştergere (clic dreapta şi Clear).
7. Clic dreapta pe oricare dintre obiectele graficului (Chart Area, Chart Title, Plot
Area, Data Series, Gridlines, Axis sau Axis Title) permite accesul la un meniu
contextual cu comenzi pentru modificări după dorinţă.
Graficul Column (Excel 2010)
1. Selectare B2:B32.
2. În fila Insert, grupul Charts, clic pe butonul Column şi alegere din listă a tipului de
grafic dorit (în exemplul dat, 2-D Column – primul din listă).
3. Reamplasare şi redimensionare grafic, prin tragere cu mouse-ul.
4. Selectare legendă şi ştergere (clic dreapta şi Clear sau apăsare tastă Delete).
5. În fila (tab-ul) Design (figura 13.15), grupul Chart Styles, clic pe butonul
More şi alege stilul de grafic cu numărul 34 (pentru asemănare cu cel realizat
în Excel 2002).
6. În fila (tab-ul) Layout (figura 13.16), grupurile Labels şi Axes, se pot folosi
butoanele Chart Title, Axis Titles, Axes, Gridlines etc. pentru obţinerea formei
şi conţinutului dorit.
4.6. Definirea şi utilizarea macro-urilor
4.6.1. Ce este un macro, accesul la macro-uri
Un macro este rezultatul înregistrării unei suite de
acţiuni în Excel, căreia i se asociază o combinaţie de
taste şi, opţional, un buton de comandă, ambele folosite
în scopul reluării ulterioare a suitei de acţiuni, eventual,
cu alte date.
Accesul la macro-urile definite într-un registru este
permis în următoarele condiţii:
Excel 2002: Tools, Options, Security, Macro Security ...,
validare Low.
Excel 2010: File, Options, Trust Center, Trust Center
Settings..., Macro Settings, alegere Enable all macros.
4.6.2. Definirea unui macro
Procedura constă din următoarele etape:
1. Deschiderea casetei Record Macro (figura 13.19):
•Excel 2002: Tools, Macro, Record New Macro… ,
•Excel 2010: View, Macros, Record Macro… .
2. Completarea elementelor macro-ului din fereastra
Record Macro:
• Macro name: se completează cu numele dorit al
macro-ului,
• Shortcut key: clic pe caseta de selecţie şi se apasă
combinaţia de taste dorită,
• Store macro in: preferabil, se alege This
Workbook,
• Description: opţional, se adaugă explicaţii,
• Clic pe OK.
Fig.13.19.Caseta Record Macro
Ca rezultat, comanda Stop Recording devine
disponibilă, înlocuind comanda Record New
Macro… (2002), respectiv, Record
Macro…(2010).
3. Introducerea acţiunilor care vor alcătui macro-
ul.
4. Încheierea macro-ului prin activarea comenzii
Stop Recording.
Macro-ul este înregistrat în limbaj VBA (Visual
Basic for Applications) şi poate fi modificat cu
ajutorul comenzii Edit din caseta de dialog Macro
(figura 13.20), deschisă prin Tools, Macro,
Macros (respectiv, View, Macros, View Macros).
Fig.13.20.Caseta Macro
4.6.3. Crearea unui buton de comandă asociat
la un macro existent
Înainte de a declanşa procedura de creare a unui astfel
de buton de comandă, dacă este cazul, trebuie
întreprinse următoarele:
•În Excel 2002: afişarea barei de instrumente Forms
(figura 13.21).
•În Excel 2010: afişarea filei Developer (figura 13.22).

Fig.13.21. Bara de instrumente Forms

 Fig.13.22. Fila Developer

Fila Developer poate fi afişată prin secvenţa File,

Options, Customize Ribbon, selecţie Developer.
Paşii de parcurs pentru crearea butonului de comandă
sunt următorii:
1. Activarea butonului Button: Excel 2002: clic pe
Button (bara Forms, figura 13.21),
2. Excel 2010: în fila Developer, grupul Controls, clic pe
Insert şi clic pe Button (Form Controls, figura 13.23).
3.Având cursorul + se execută tragere cu butonul stâng
al mouse-ului pe suprafaţa foii de calcul, pentru a
delimita un dreptunghi. La eliberarea butonului mouse-
ului, se deschide caseta Assign Macro (figura 13.24), în
care se selectează numele macro-ului asociat şi clic pe
OK.
4.Editarea butonului de comandă (redimensionare,
reamplasare, modificare nume şi/sau font). Dacă este
nevoie, clic dreapta pe butonul de comandă creat şi clic
pe Edit text.
Fig.13.23. Button Fig.13.24.Caseta Assign Macro
4.6.4. Utilizarea unui macro existent
Utilizarea unui macro se face, fie prin introducerea
combinaţiei de taste precizată în rubrica Shortcut key, fie
prin clic pe butonul de comandă creat.
Exemplu de creare a unui macro şi editarea codului
VBA
Fiind date coordonatele x,y (figura 13.25) ale vârfurilor
unui poligon cu şapte laturi, se cere să se calculeze
suprafaţa S a poligonului folosind relaţia cunoscută:

n = numărul vârfurilor, i = vârful curent, k = i +1, j = i -1.

Înainte de crearea macro-ului şi a butonului, doar foaia
Date conţine informaţii.
Fig.13.25. Datele problemei Fig.13.26. Rezultatele calculului
Fig.13.27. Codul VBA asociat macro-ului
Şirul de acţiuni înglobate în macro începe cu selectarea
foii de calcul Date:
Sheets("Date").Select ,
ceea ce îngăduie ca lansarea macro-ului să se facă din
orice loc al registrului.
Urmează secvenţa de copiere a conţinutului domeniului
A1:D8, din foaia Date, în foaia Macro, începând din
celula A1:
Range("A1:D8").Select
Selection.Copy
Sheets("Macro").Select
Range("A1").Select
ActiveSheet.Paste
Apoi, se pregăteşte dispozitivul de calcul, care să
permită aplicarea formulei de realizare a produselor ,
astfel încât .
introducerea unui rând deasupra rândului 2:
Rows("2:2").Select
Selection.Insert Shift:=xlDown
copierea valorii ordonatei y1 din celula C3 în C10 şi a
valorii ordonatei y7 din celula C9 în C2:
Range("C3").Select
Selection.Copy
Range("C10").Select
ActiveSheet.Paste
Range("C9").Select
Selection.Copy
Range("C2").Select
Urmează introducerea formulei , aplicată întregului
domeniu D3:D9 (selectare D3:D9, Ctrl+clic D3,
introducere formulă = B3*(C4-C2) şi Ctrl+Enter):
Range("D3:D9,D3").Select
Selection.FormulaR1C1 = "=RC[-2]*(R[1]C[-1]-R[-
1]C[-1])"
În celula D11 se introduce formula pentru calcularea
suprafeţei poligonului =ABS(SUM(D3:D9))/2:
Range("D11").Select
ActiveCell.FormulaR1C1 = "=ABS(SUM(R[-8]C:R[-
2]C))/2"
Formatarea celulei D11 constă din îngroşarea şi
colorarea în roşu:
Selection.Font.Bold = True
Selection.Font.ColorIndex = 3
La introducerea acţiunilor care alcătuiesc macro-ul se pot
strecura unele erori. Acestea pot fi corectate prin modificarea
codului VBA.
De asemenea, se pot face modificări de conţinut, folosind
instrucţiuni precum If, For, While, Do While sau Do Until.
Astfel, în codul VBA al exemplului prezentat, liniile:
Range("D3:D9,D3").Select
Selection.FormulaR1C1 = "=RC[-2]*(R[1]C[-1]-R[-1]C[-1])"
se pot înlocui cu liniile:
Range("D3").Select
For i = 1 To 7
Selection.Value = Selection.Offset(0, -2) *
(Selection.Offset(1, -1) - Selection.Offset(-1, -1))
Selection.Offset(1, 0).Select
Next i
şi rezultatul este acelaşi.
Despre sintaxa şi modul de utilizare ale instrucţiunilor
VBA, se obţin informaţii direct în fereastra de editare,
prin poziţionarea cursorului pe numele instrucţiunii şi
introducerea combinaţiei Ctrl+F1.
De remarcat este faptul că un program Excel poate fi
scris direct în limbaj VBA. Pentru edificare, recomandăm
următorul exerciţiu, parcurgând etapele:
1.Deschideţi un registru nou şi introduceţi combinaţia de
taste Alt+F11 pentru acces la fereastra Microsoft Visual
Basic.
2.Cu dublu clic pe rubrica Sheet1 (Sheet1) deschideţi o
fereastră de editare, în care introduceţi secvenţa
următoare:
Sub prgFibonacci()
Range("A1:A20").Select
Selection.Clear
Range("A3").Select
Selection.Offset(-2, 0) = 0
Selection.Offset(-1, 0) = 1
For i = 1 To 18
Selection.Value = Selection.Offset(-2, 0) + Selection.Offset(-
1, 0)
Selection.Offset(1, 0).Select
Next i
End Sub
3.Rulaţi codul VBA, fie pas cu pas (prin apăsarea succesivă a
tastei F8), fie în întregime (printr-o apăsare a tastei F5). În
domeniul A1:A20 sunt generate primele 20 de numere ale şirului
Fibonacci.
 CAP. 5. AUTOCAD
5.1. PREZENTAREA PROGRAMULUI AUTOCAD ŞI A
INTERFAŢEI SALE GRAFICE
AutoCAD este un program de proiectare utilizat astăzi în foarte
multe domenii precum:
•arhitectură,
•proiectare şi construcţii,
•Sisteme Informaţionale Geografice,
•topografie şi construcţii civile,
•instalaţii,
•electronică/scheme electrice.
De la apariţia sa (în anul 1982) şi până în prezent, acest program
a cunoscut o evoluţie şi o diversificare remarcabile. Astfel, dacă la
început era un simplu program de desenare, cu timpul a cunoscut
o serie de îmbunătăţiri precum:
•realizarea cotării,
•realizarea haşurării,
•programare AutoLISP,
•proiectare 3D masivă,
•apariţia Xref-urilor,
•apariţia posibilităţii importului de imagini raster şi a comenzii
Align,
•apariţia comenzii Table etc.
CAD este acronimul pentru computer-aided design (proiectare
asistată de calculator) sau pentru computer-aided drafting sau
drawing (desenare asistată de calculator)
5.2.SPECIFICAREA COORDONATELOR ÎN AUTOCAD
5.2.1. Sistemul de coordonate X,Y
Pictograma UCS sugerează un sistem de coordonate,
cu originea la intersecţia axelor X şi Y.
În mod prestabilit, acest punct are coordonatele 0,0.
Pentru toate punctele aflate la stânga şi sub origine se
folosesc numere negative pentru precizarea
coordonatelor.
Coordonatele sunt exprimate ca simple unităţi.
Unităţile de măsură propriu zise (centimetri, inch etc.)
sunt precizate numai la tipărirea sau plotarea desenului
prin indicarea scării.
5.2.2. Tipuri de coordonate şi tehnici de specificare a
lor
A. Coordonate carteziene absolute
B. Coordonate carteziene relative
C. Coordonate polare
5.3. CONFIGURAREA UNUI DESEN
5.3.1. Tipuri de unităţi

Tip de unitate Exempl Descriere

u
Decimal (zecimal) 32.50 Număr de unităţi cu fracţiuni exprimate
în zecimale
Picioare şi inci cu fracţiuni de inci
Engineering
2'-8.50" exprimate prin zecimale
(proiectare)
Architectural 2'-8 ½" Picioare şi inci cu fracţiuni de inci
(arhitectură) exprimate prin fracţii

Fracţional 32 ½ Număr de unităţi cu fracţiuni exprimate

(fracţionar) prin fracţii
Scientific 3.25E+0 Virgulă mobilă (bază şi exponent)
(ştiinţific) 1
A. Stabilirea unităţilor de desenare
B. Stabilirea tipului de unghi
C. Stabilirea măsurii şi a direcţiei unui unghi
5.3.2. Lucrul cu straturile
Toate desenele au un strat prestabilit, numit
stratul 0 (zero). Acesta are culoarea negru/alb,
tipul de linie Continuous şi grosimea de linie
Default (0,25 mm).
5.4. AFIŞAREA DESENELOR
5.4.1. Redesenarea şi regenerarea
Comenzile Regen şi Redraw se află în meniul View.

5.4.2. Panoramarea
Panoramarea este operaţia prin care se mută imaginea afişată,
fără modificarea gradului de mărire.

5.4.3. Schimbarea planului de afişare

Comanda Zoom permite să se aducă desenul într-un plan mai
apropiat sau să fie trimis într-un plan mai îndepărtat fără a afecta
dimensiunea obiectelor.

5.4.4. Aerial View

Aerial View este un Zoom Dynamic revizuit şi îmbunătăţit. Pentru
a deschide fereastra Aerial View se lansează comanda cu acelaşi
nume din meniul View sau se tastează dsviewer
5.5. COMENZI PENTRU DESENARE

5.5.1.Comanda Line
Lansarea comenzii se face prin activarea butonului Line ( ) al
barei Draw, apelarea comenzii Line a meniului Draw sau prin
tastarea comenzii line.
5.5.2. Comanda Rectangle
Pentru desenarea dreptunghiurilor se foloseşte butonul Rectangle
( ) al barei Draw, comanda Rectangle a meniului Draw sau se
tastează comanda rectang.
- variante…
5.5.3. Comanda Polygon
Pentru desenarea poligoanelor regulate se foloseşte butonul
Polygon ( ) al barei Draw, comanda Polygon a meniului Draw
sau se introduce comanda polygon.
Se precizeaza:
- Numărul de laturi (3…1024),
- Centrul poligonului (cerc inscris sau circumscris).
Comanda Polygon crează o polilinie.
Numărul de laturi precizat este memorat şi, la o ulterioară utilizare
a comenzii, programul prezintă această ultimă valoare ca şi
implicită. Variabila de sistem care memorează numărul de laturi
stabilit de ultima comandă Polygon se numeşte POLYSIDES.
5.5.4. Comanda X-line
Liniile de construcţie, cunoscute sub denumirea de x-linii sau linii
ajutătoare, sunt elemente ale desenului utilizate ca reper. Din
punct de vedere geometric acestea sunt drepte.
Pentru a desena linii de construcţie, se lansează comanda
Construction Line ( ) de pe bara Draw, se apelează comanda
Contruction Line din meniul Draw sau se tastează la linia de
comandă xline.
5.5.5. Comanda Ray
Razele sunt de fapt linii de construcţie, care încep într-un anumit
punct şi se prelungesc către limitele ecranului într-un singur sens.
Deci, din punct de vedere geometric, razele sunt semidrepte.
Pentru a desena o rază, se lansează comanda Ray din meniul
sau de pe bara Draw ( ) sau se tastează la linia de comandă ray.
5.5.6. Comanda Circle
Pentru desenarea cercurilor se foloseşte comanda Circle de pe
bara de instrumente ( ) sau din meniul Draw sau prin tastarea
comenzii c.
- Variante …
5.5.7. Comanda Arc
Pentru desenarea arcelor de cerc se foloseşte comanda
Arc, care poate fi lansată din meniul sau bara de
instrumente Draw sau poate fi introdusă la linia de
comanda tastând arc.
5.5.8. Comanda Ellipse
Elementele unei elipse (figura 5.5) sunt centrul (C), axa mare (a)
cu capetele 1 şi 2, axa mică (b), unghiul de rotire (r) şi
excentricitatea (e).
Pentru a desena o elipsă se apelează butonul Ellipse de pe bara
Draw ( ), comanda Ellipse din meniul Draw sau se tastează
Ellipse la linia de comandă.

5.5.9. Comanda Donut

Un inel este o polilinie lată care arată ca două cercuri concentrice
cu zona dintre ele umplută. Pentru a desena un inel se foloseşte
comanda Donut din meniul Draw, butonul Donut ( ) de pe bara
Draw sau se introduce comanda do pe linia de comandă.
Comanda Fill stabileşte dacă inelul desenat este plin (on) sau nu
(off). Se tastează comanda Fill, apoi on sau off. Opţiunea off
determină afişarea inelului cu linii radiale.
Comanda Regen din meniul View actualizează umplerea inelelor
existente la noua valoarea a parametrului Fill.
5.5. COMENZI PENTRU DESENARE

5.5.10. Comanda Polyline

Pentru crearea unei polilinii se activează comanda Polyline de pe
bara de instrumente Draw sau din meniul cu acelaşi nume, sau
se tastează pline. AutoCAD răspunde prin promptul: Specify
start point: Se precizează punctul de început. AutoCAD
continuă cu promptul: Specify next point or
[Arc/Close/Halfwidth/Length /Undo/Width]:
Dacă s-a ales opţiunea Arc, AutoCAD afişează promptul:
Specify endpoint of arc or
[Angle/CEnter/CLose/Direction/Halfwidth/Line/Radius/
Second pt/Undo/Width]:.
Editarea poliliniilor cu ajutorul comenzii Pedit
Pentru editarea poliliniilor se foloseşte comanda Pedit,
care poate fi lansată prin secvenţa Modify, Object,
Polyline, cu ajutorul butonului de comandă Edit Polyline
al barei de instrumente Modify II sau tastând pedit pe
linia de comandă. Programul AutoCAD afişează
promptul: Select polyline or [Multiple]: Se selectează o
polilinie. Urmează promptul: Enter an option [Close/Join
/Width/Editvertex/Fit/Spline/ Decurve/Ltype gen/Undo]:
Editarea poliliniilor cu ajutorul paletei Properties
Pentru editarea poliliniilor cu ajutorul paletei Properties, se
execută dublu-clic pe o polilinie şi AutoCAD va deschide paleta
Properties pentru polilinii. Se poate selecta un vârf dacă se
execută clic pe opţiunea Vertex din secţiunea Geometry. Apoi se
pot edita coordonatele vârfurilor direct sau cu ajutorul butonului
Pick a Point. De asemenea, se poate modifica grosimea iniţială şi
finală sau se poate preciza o grosime globală pentru toată linia.
În secţiunea Misc, se poate închide şi deschide o polilinie sau se
poate activa generarea continuă a tipului de linie pentru polilinia
selectată executând clic pe caseta Linetype generation şi alegând
opţiunea Enabled.
5.5.11. Comanda Spline
O curbă Spline este o curbă netedă definită printr-o serie de
puncte, numită şi NURBS, acronim de la NonUniform Rational B-
Spline (curbă B-Spline raţională cu inflexiune).
Crearea curbelor Spline
Pentru a desena o curbă Spline se foloseşte comanda Spline de
pe bara de instrumente Draw sau din meniul cu acelaşi nume sau
se tastează spline . AutoCAD răspunde prin promptul: Specify
first point or [Object]:
Editarea curbelor Spline
Pentru editarea curbelor Spline se foloseşte comanda Splinedit.
Înainte de prezentarea comenzii de editare sunt necesare câteva
precizări:
1.Punctele alese pentru crearea unei curbe Spline se numesc puncte
de încadrare. Dacă toleranţa este 0, atunci curba trece prin aceste
puncte.
2.Pe baza punctelor de încadrare, AutoCAD calculează punctele de
ajustare.
3.Dacă se selectează o curbă Spline, fără a lansa o comandă, punctele
de control coincid cu punctele de încadrare.
4.Dacă selecţia curbei se face după lansarea comenzii Splinedit, atunci,
pentru a vedea punctele de încadrare ca puncte de control, trebuie
aleasă opţiunea Fit data. Numai după aceasta se poate face editarea
punctelor de încadrare, devenite puncte de ajustare.
Comanda Splinedit poate fi lansată prin secvenţa Modify, Object,
Spline, cu ajutorul butonului de comandă Edit Spline al barei de
instrumente Modify II sau tastând splinedit pe linia de comandă.
Editarea curbelor Spline cu ajutorul paletei
Properties
Editarea unei curbe Spline în paleta Properties se
desfăşoară similar editării unei polilinii. Se pot selecta
punctele de încadrare sau de ajustare, după care
acestea pot fi modificate
5.5.12. Comanda Region
Regiunile sunt suprafeţe bidimensionale. Ele arată
similar poliliniilor închise, dar oferă posibilitatea stabilirii
centrului de greutate, a momentului de inerţie şi a altor
proprietăţi referitoare la masă.
Uzual, o regiune se creează din obiecte precum polilinii
închise, curbe Spline închise, cercuri, elipse şi
combinaţii de linii (arce de cerc şi arce de elipsă) care
creează o formă închisă. Forma nu poate conţine
intersecţii interne, precum desenul cifrei 8.
Pentru a crea o regiune, se foloseşte comanda Region
de pe bara de instrumente Draw sau din meniul cu
acelaşi nume sau se tastează region
5.5.13. Crearea graniţelor
Comanda Boundary creează dintr-o zonă închisă fie o
polilinie, fie o regiune, admiţând intersecţiile de linii, nu şi
existenţa spaţiilor între obiecte.
Pentru a crea o graniţă, se foloseşte comanda Boundary
de pe bara de instrumente Draw sau din meniul cu
acelaşi nume, ca să se deschidă fereastra de dialog
Boundary Creation
5.5.14. Comanda Point
Se foloseşte pentru a reprezenta obiecte punctiforme în
desen. Marcarea unui punct pe ecran se face cu scopul
de a-l folosi ca reper pentru plasarea unui obiect sau
pentru a readuce obiectul pe poziţia sa iniţială.
AutoCAD furnizează 20 de stiluri de puncte care pot fi
utilizate în desen. Stilul de punct poate fi stabilit în
fereastra de dialog Point Style, deschisă cu ajutorul
comenzii Point Style din meniul Format.
O altă modalitate de definire a punctelor este cea oferită
de comenzile pdmode şi pdsize introduse la linia de
comandă.
5.6. COMENZI PENTRU EDITAREA DESENELOR

5.6.1. Comanda Erase

Pentru ştergerea obiectelor se foloseşte comanda
Erase, care poate fi lansată de pe linia de comandă sau
de pe bara de instrumente Modify. Dacă s-a realizat o
selecţie prealabilă, atunci se poate lansa comanda
Erase din meniul contextual sau se poate tasta Delete.
Dacă se lansează comanda fără selecţie prealabilă,
AutoCAD afişează promptul: Select objects:
5.6.2. Comanda Move
Pentru mutarea obiectelor se foloseşte comanda Move,
care poate fi lansată de pe linia de comandă sau de pe
bara de instrumente Modify. Dacă s-a realizat o selecţie
prealabilă, atunci se poate lansa comanda Move din
meniul contextual.
După ce s-au selectat obiectele, comanda Move
afişează promptul: Specify base point or displacement:.
Există două posibilităţi de a preciza locul în care să fie
mutat obiectul sau obiectele:
•Metoda deplasării:
•Metoda punct de bază/punct secundar
 5.6.3. Comanda Copy
Pentru copierea obiectelor se foloseşte comanda Copy
introdusă pe linia de comandă, sau butonul Copy Object
( ) de pe bara de instrumente Modify.
Comanda are opţiunea Multiple, care permite realizarea
oricărui număr de copii ale obiectului sau obiectelor
originale.
Dacă s-a realizat o selecţie prealabilă, atunci se poate
să se lanseze comanda Copy din meniul contextual.
După ce s-au selectat obiectele, comanda Copy
afişează promptul: Specify base point or displacement,
or [Multiple]:. Există acelesi două posibilităţi de a preciza
locul în care să fie mutat obiectul sau obiectele
 5.6.4. Comanda Rotate
Pentru a roti un obiect, se foloseşte comanda Rotate,
introdusă pe linia de comandă sau activată de pe bara
de instrumente Modify ( ) sau linia de comanda. Dacă nu
s-a făcut selecţia prealabilă, AutoCAD o solicită prin
promptul Select objects:, după care dialogul continuă. La
promptul Specify base point:, se indică punctul în jurul
căruia se doreşte să se facă rotirea. La promptul Specify
rotation angle or [Reference]:, există două posibilităţi:
•Să se introducă valoarea unghiului la linia de comandă,
încheind astfel dialogul;
•Să se aleagă opţiunea Reference şi să se continue
dialogul
 5.6.5. Comanda Scale
Scalarea obiectelor este folosită pentru redimensionarea
obiectelor selectate şi se iniţiază prin comanda Scale,
introdusă pe linia de comandă sau activată de pe bara
de instrumente Modify ( ). La promptul Specify base
point:, se indică punctul de pe obiectul selectat care nu
se deplasează şi nu se modifică în timpul scalării. La
promptul Specify scale factor or [Reference]: există două
posibilităţi:
•Se poate introduce valoarea factorului de scară la linia
de comandă, încheind astfel dialogul;
•Se poate alege opţiunea Reference şi se continuă
dialogul.
 Dacă găsesti un drum
fără obstacole,
probabil că drumul acela
nu duce nicăieri
John F. Kennedy
 5.6.6. Comanda Mirror
Se lansează comanda Mirror, se selectează obiectele
sursă, se precizează două puncte care definesc linia de
oglindire şi se răspunde dacă se doreşte ştergerea
obiectelor sursă.
 5.6.7. Comanda Array
Comanda Array foloseşte fereastra de dialog cu acelaşi
nume ca să creeze un model dreptunghiular (opţiunea
Rectangular Array) sau unul circular (opţiunea Polar
Array), pentru copierea obiectelor selectate de un număr
de ori precizat.

Fig. 6.2 – Fereastra de dialog Array – alternativele Rectangular şi Polar

 5.6.8. Comanda Offset
Comanda Offset crează linii sau curbe paralele cu un
obiect existent. Este folosită pentru copierea
(distanţarea) obiectelor, mai ales a poliliniilor
(dreptunghiuri şi poligoane).
 5.6.9. Comanda Align
Comanda Align este una dintre opţiunile grupului 3D
Operation din meniul Modify. În context bidimensional,
procedura este simplă. Se lansează comanda Align, se
precizează primul punct al aliniamentului sursă şi primul
punct al aliniamentului destinaţie, apoi, al doilea şi,
respectv, al treilea, punct sursă şi punct destinaţie.
 5.6.10. Comanda Trim
Pentru tăierea obiectelor se lansează comanda Trim, se
precizează marginile tăietoare şi apoi obiectele de tăiat.
Selectarea prealabilă este lipsită de sens. Obiectul de
tăiat nu trebuie să intersecteze neapărat marginea
tăietoare, (fig. 6.6). Selectarea obiectului de tăiat se face
pe partea din obiect care trebuie să dispară.
 5.6.11. Comanda Extend
Pentru prelungirea obiectelor se lansează comanda
Extend, care are aceleaşi prompturi ca şi comanda Trim,
dar, în loc să taie obiectele după o margine tăietoare, le
prelungeşte până la această margine.
 5.6.12. Comanda Chamfer
Comanda Chamfer crează colţuri între două linii
neparalele. Acestea pot fi linii propriu-zise, polilinii, xlinii
sau raze. Pentru crearea unui şanfren se defineşte mai
întâi forma lui, fie cu ajutorul a două distanţe, fie cu o
distanţă şi un unghi relativ la prima linie. Apoi se
selectează cele două linii.
a doua distanţa a şanfrenului

unghiul prima distanţa a

şanfrenului şanfrenului
a doua linie

prima linie

Fig. 6.7. Colţul teşit (şanfrenul)

 5.6.13. Comanda Fillet
Comanda Fillet crează colţuri rotunjite, înlocuind părţi
ale celor două linii cu un arc. Se pot racorda cercuri,
arce de cerc, elipse, arce de elipsă, polilinii, xlinii sau
raze.
Pentru crearea unui racord se defineşte mai întâi raza
arcului, apoi se selectează cele două linii.
arcul racordului

rază

centrul
arcului

Fig. 6.9. Racordul

5.7. ALTE COMENZI ŞI FACILITĂŢI AJUTĂTOARE

5.7.1. Comanda Status

Deschide fereastra AutoCAD Text Window cu informaţii
despre desenul curent precum: numărul de obiecte,
limitele şi extinderea desenului, extinderea afişării
curente, spaţierea punctelor de prindere şi de grilă,
stratul, culoarea, tipul şi grosimea de linie curente,
opţiunile de prindere pe obiecte active, spaţiul disponibil
pe disc şi în memoria centrală.
Comanda Status poate fi lansată din grupul Inquiri al
meniului Tools sau de pe linia de comandă
5.7.2. Comanda Setvar
Oferă posibilitatea informării în legătură cu variabilele
sistem şi valorile acestora. Se introduce setvar pe linia
de comandă sau se alege opţiunea Set Variable din
grupul Inquiri al meniului Tools.
 5.7.3. Comanda Time
Are funcţia de gestionare a timpului afectat pentru un
desen. Se introduce time pe linia de comandă sau se
alege opţiunea Time din grupul Inquiri al meniului Tools.
Se deschide fereastra AutoCAD Text Window cu
informaţii despre:
•data şi ora curentă,
•data şi ora la care a fost creat desenul,
•data şi ora ultimei salvări a desenului,
•timpul total de lucru afectat desenului,
•starea cronometrului şi starea salvărilor automate
 5.7.4. Comanda List
Afişează informaţii despre obiectele selectate. Poate fi
lansată din grupul Inquiri al meniului Tools sau de pe
linia de comandă. Selectarea se poate face înainte sau
după lansarea comenzii. În fereastra AutoCAD Text
Window se primesc informaţii despre obiectul sau
obiectele selectate.
 5.7.5. Comanda Dist
Calculează distanţa dintre două puncte selectate înainte
sau după lansarea comenzii. Poate fi utilizată pentru
verificarea cotelor sau pentru a efectua diferite calcule.
Lansarea comenzii se face alegând opţiunea Distance
din grupul Inquiri al meniului Tools sau tastând dist pe
linia de comandă
 5.7.6. Comanda ID
Afişează coordonatele unui punct selectat înainte sau
după lansarea comenzii. Lansarea comenzii se face
alegând opţiunea ID Point din grupul Inquiri al meniului
Tools sau tastând id pe linia de comandă.
5.7.7. Comanda AREA
Calculează suprafaţa şi perimetrul unei zone specificată
prin puncte sau ale unui obiect selectat. Lansarea
comenzii se face alegând opţiunea Area din grupul
Inquiri al meniului Tools sau tastând area pe linia de
comandă.
 5.7.8. Comanda Divide
Comanda Divide împarte un obiect în porţiuni egal
spaţiate, plasând obiecte punct de-alungul acestuia, fără
a-l distruge, astfel încât să se poată utiliza opţiunea
Node a prinderii pe obiecte.
Lansarea comenzii se face alegând opţiunea Divide din
grupul Point al meniului Draw sau tastând divide pe linia
de comandă. Se selectează obiectul care se doreşte a fi
împărţit şi se precizează numărul de segmente care se
doreşte să se creeze.
 5.7.9. Comanda Measure
Comanda Measure este similară comenzii Divide, cu
excepţia faptului că, în loc de numărul de segmente,
trebuie să se specifice distanţa dintre obiectele punct.
AutoCAD începe segmentarea de la capătul cel mai
apropiat de locul în care s-a executat clic pe obiect.
Lansarea comenzii se face alegând opţiunea Measure
din grupul Point al meniului Draw sau tastând measure
pe linia de comandă. Se selectează obiectul care se
doreşte a fi împărţit şi se precizează lungimea
segmentului.
 5.7.10. Calculatorul programului AutoCAD
Calculatorul programului AutoCAD execută, pe lângă
calcule numerice, şi calcule cu coordonate de puncte şi
cu vectori. Calculatorul acceptă prinderea pe obiecte,
mai puţin intersecţia aparentă, extinderea şi
paralelismul.
Pornirea calculatorului se face tastând pe linia de
comandă cal sau 'cal.