Carte Prim Ajutor

CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................1
Partea I PRINCIPII GENERALE
Capitolul 1 PRINCIPII GENERALE DE ORGANIZARE A ACŢIUNILOR DE
PRIM AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI...................... 4
1.1...................................................................................................
Salvatorul - oricare cetăţean ?........................................................ 4
1.2...................................................................................................
Organizarea primului ajutor........................................................... 5
1.3....................................................................................................
Conduita salvatorului în cazul producerii unui accident................. 6
1.4....................................................................................................
Acţiunile salvatorului...................................................................... 7
Partea a II-a PRIMUL AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI
Capitolul 2 STOPUL RESPIRATOR..............................................................14

2.1 Generalităţi................................................................................14
2.2 Semnele tulburărilor respiratorii................................................14
2.3 Respiraţia artificială...................................................................15
2.3.1 Faze de intervenţie............................................................15
2.3.2 Metode de respiraţie artificială.........................................20
2.3.2.1.................................................................................
Metode directe....................................................................20
2.3.2.2.................................................................................
Metode indirecte.................................................................22
2.4. Secvenţele respiraţiei artificiale (metode directe)....................25
Capitolul 3 REANIMAREA CARDIO-RESPIRATORIE (RCR)................28

3.1....................................................................................................
Indicaţii............................................................................................28
3.2.................................................................................................... Faze
de intervenţie...................................................................................28
3.3....................................................................................................
Secvenţele RCR...............................................................................32
3.3.1........................................................................................... Când
există un salvator.......................................................................33
3.3.2........................................................................................... Când
există şi un salvator de rezervă..................................................35
3.3.3........................................................................................... Când
există doi salvatori.....................................................................35
3.3.4 Când există doi salvatori şi victimei i s-a acordat deja un
prim
ajutor.................................................................................38
Capitolul 4 OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII...............................39

4.1 Generalităţi................................................................................39
4.2 Semnele obstrucţiei respiratorii.................................................39
4.2.1 Obstrucţia parţială a căilor respiratorii.............................40
4.2.2 Obstrucţia completă a căilor respiratorii..........................40
4.3. Manevrele de prim ajutor.........................................................40
4.3.1 Compresii (apăsări) abdominale (manevra Heimlich)......41
4.3.1.1 Apăsarea abdominală-victima conştientă, stând în
picioare sau aşezat.............................................................41
4.3.1.2................................................................................
Apăsarea abdominală-victima inconştientă, aşezată pe spate
...........................................................................................42
4.3.1.3................................................................................
Apăsări abdominale autoadministrate...............................43
4.3.2 Compresii (apăsări) pe torace...........................................43
4.3.2.1 Apăsări pe torace - victima conştientă, stând în picioare
sau aşezat...............................................................43
4.3.2.2 Apăsări pe torace - victima inconştientă, stând în
poziţie culcat..........................................................44
4.3.3 Explorarea şi scoaterea cu degetele a obiectului străin
din gură.............................................................................44
4.3.4Ventilarea pulmonară.........................................................45
4.4 Faze de intervenţie în funcţie de starea victimei.......................45
4.4.1...........................................................................................Victim
a în stare de conştienţă...............................................................45
4.4.2...........................................................................................Victim
a găsită în stare de inconştienţă.................................................47
4.5 Îngrijiri ulterioare......................................................................49
Capitolul 5 ŞOCUL.............................................'.............................................50
5.1....................................................................................................
Cauzele instalării şocului. Semne....................................................50
5.2....................................................................................................
Primul ajutor....................................................................................50
Capitolul 6 PIERDEREA CUNOŞTINŢEI....................................................53

6.1....................................................................................................
Generalităţi......................................................................................53
6.2....................................................................................................
Tulburările stării de conştientă........................................................53
6.3....................................................................................................
Evaluarea nivelului de conştienţă....................................................54
6.4....................................................................................................
Manevre de prim-ajutor. Poziţia de siguranţă (recuperare).............55
6.5....................................................................................................
Leşinul (lipotimia)...........................................................................58
6.5.1...........................................................................................
Definire, cauze...........................................................................58
6.5.2...........................................................................................
Primul ajutor..............................................................................59
6.6 Sincopa......................................................................................59
Capitolul 7 PANSAMENTE ŞI BANDAJE....................................................60

7.1 Pansamente................................................................................60
7.1.1........................................................................................... Tipuri
de pansamente...........................................................................60
7.1.2...........................................................................................
Reguli generale privind pansarea..............................................61
7.1.3 Pansarea...........................................................................62
7.2 Bandaje......................................................................................63
7.2.1...........................................................................................
Generalităţi................................................................................63
7.2.2........................................................................................... Tipuri
de bandaje..................................................................................63
7.2.2.1................................................................................
Bandajul triunghiular.........................................................63
7.2.2.2................................................................................. Feşi
72
7.2.2.3................................................................................ Pânza
dreptunghiulară..................................................................76
7.2.2.4.................................................................................
Basmaua.............................................................................77
7.3 Modalităţi de pansare-bandajare pentru unele zone anatomice. 77
Capitolul 8 PLĂGI. HEMORAGII.................................................................81

8.1....................................................................................................
Definiţii...........................................................................................81
8.2....................................................................................................
Clasificarea plăgilor........................................................................81
8.3....................................................................................................
Îngrijirea plăgilor............................................................................83
8.3.1...........................................................................................
Obiective, materiale necesare....................................................83
8.3.2...........................................................................................
Prevenirea infecţiilor.................................................................83
8.3.3...........................................................................................
Toaleta plăgilor..........................................................................85
8.4 Hemoragii..................................................................................87
8.4.1...........................................................................................
Generalităţi................................................................................87
8.4.2...........................................................................................
Clasificarea hemoragiilor..........................................................88
8.4.3...........................................................................................
Hemostaza.................................................................................89
8.4.3.1 Metode de realizare a hemostazei în hemoragiile
externe...................................................................90
8.4.3.2 Măsuri suplimentare...............................................96
8.5 Măsuri de prim ajutor în funcţie de tipul plăgii şi localizarea
acesteia.......................................................................................97
8.5.1 Contuzii, vânătăi..............................................................97
8.5.2............................................................................................ Plăgi
minore cu sângerări....................................................................97
8.5.3 Plăgi grave cu sângerare abundentă.................................97
8.5.4 Plăgi cu un corp străin înfipt............................................98
8.5.5 Plăgi prin înţepare............................................................98
8.5.6 Plăgi prin strivire..............................................................99
8.5.7 Plăgile palmei...................................................................99
8.5.8 Sângerări din gingii........................................................100
8.5.9 Sângerări din limbă sau obraz.........................................100
8.5.10........................................................................................
Sângerări la nivelul scalpului...................................................100
8.5.11........................................................................................
Sângerări din nas......................................................................101
8.5.12........................................................................................
Sângerarea varicelor.................................................................101
8.5.13........................................................................................ Plăgile
abdomenului.............................................................................102
8.5.14........................................................................................
Îngrijirea segmentelor amputate...............................................102
8.5.15........................................................................................
Sângerări interne.......................................................................103
8.5.16................................................ Sângerări din urechi...... 104
Capitolul 9 FRACTURI...................................................................................105
9.1.......................................................... Generalităţi..................... 105
9.2...................................................................................................
Prevenirea fracturilor......................................................................105
9.3................................................................................................... Tipuri
de fracturi.......................................................................................106
9.4................................................................................................... Semne
şi simptome.....................................................................................108
9.5............................................................. Primul ajutor în fracturi
109
9.5.1.......................................................................................... Reguli
generale.....................................................................................109
9.5.2..........................................................................................
Reducerea fracturii....................................................................111
9.5.3..........................................................................................
Utilizarea feşilor şi a bandajelor la imobilizarea fracturilor.....113
9.5.4.......................................................................................... Atele
114
9.6 Proceduri de prim ajutor în diverse fracturi.............................116
9.6.1................................................. Fracturile claviculei........ 116
9.6.2..........................................................................................
Fracturile omoplatului...............................................................116
9.6.3..........................................................................................
Fracturile humerusului..............................................................116
9.6.4...........................................................................................
Fracturile din zona cotului........................................................118
9.6.5..........................................................................................
Fracturile de radius şi/sau cubitus.............................................118
9.6.6...........................................................................................
Fracturile încheieturii mâinii (pumnului)..................................119
9.6.7...........................................................................................
Fracturile mâinilor....................................................................120
9.6.8...........................................................................................
Fracturile de bazin (pelvis).......................................................120
9.6.9...........................................................................................
Fracturile de femur....................................................................121
9.6.10........................................................................................
Fracturile din zona genunchiului..............................................123
9.6.11........................................................................................
Fracturile de tibie şi/sau peroneu..............................................124
9.6.12........................... Fracturile gleznei................................:. 125
9.6.13........................................................................................
Fracturile labei piciorului..........................................................126
Capitolul 10 TRAUMATISMELE TORACELUI (PIEPTULUI)...................128
10.1................................................................................................
Generalităţi....................................................................................128
10.2................................................................................................ Semne
şi simptome....................................................................................128
10.3................................................................................................ Primul
ajutor..............................................................................................128
10.3.1......................................................................................
Traumatismele penetrante.......................................................129
10.3.2.......................................................................................
Traumatismele produse de explozii........................................130
10.3.3.......................................................................................
Fracturile de coaste.................................................................130
10.3.4.......................................................................................
Fracturile multiple ale toracelui..............................................130
10.3.5 Fracturile sternului......................................................131
Capitolul 11 TRAUMATISMELE CAPULUI ŞI ALE COLOANEI

VERTEBRALE............................................................................132
11.1................................................................................................
Generalităţi....................................................................................132
11.2................................................................................................
Traumatismele capului...................................................................132
11.2.1 Fracturile craniene.......................................................132
11.2.1.1..............................................................................
Localizări..........................................................................132
11.2.1.2.............................................................................. Semne
132
11.2.1.3.............................................................................. Primul
ajutor 133
11.2.2 Comoţia cerebrală şi presiunea intracraniană..............134
11.2.2.1.............................................. Diagnostic, semne şi
simptome..........................................................................134
11.2.2.2.............................................................................. Primul
ajutor 135
11.3 Traumatismele coloanei vertebrale........................................135
11.3.1 Traumatismele coloanei vertebrale cervicale...............135
11.3.1.1............................................................................... Mod
de producere.......................................................................135
11.3.1.2............................................................................... Primul
ajutor 136
11.3.2 Traumatismele coloanei vertebrale în zonele toracică şi/sau
lombară............................................................................137
11.3.2.1............................................................................. Mod
de producere......................................................................137
11.3.2.2.............................................................................. Semne
şi simptome.......................................................................138
11.3.2.3............................................................................. Primul
ajutor 138
Capitolul 12 TRAUMATISMELE MUŞCHILOR, LIGAMENTELOR

ŞI ALE ARTICULAŢIILOR......................................................141
12.1................................................................................................
Generalităţi....................................................................................141
12.2................................................................................................
Prevenire........................................................................................141
12.3................................................................................................ Tipuri
de traumatisme...............................................................................142
12.3.1 Întinderile musculare...................................................142
12.3.1.1................................................ Definiţie, semne şi
simptome.........................................................................142
12.3.1.2............................................................................ Primul
ajutor 142
12.3.2 Entorsele.....................................................................142
12.3.2.1.........................................................................
Definiţie, semne şi simptome.......................................142
12.3.2.2......................................................................... Primul
ajutor 143
12.3.3 Luxaţiile......................................................................143
12.3.3.1........................................................................
Definiţie, semne şi simptome......................................143
12.3.3.2........................................................................ Primul
ajutor 143
Capitolul 13 LEZIUNILE OCHILOR................................................................145
13.1................................................................................................
Generalităţi....................................................................................145
13.2................................................................................................
Prevenirea leziunilor oculare.........................................................145
13.3................................................................................................ Tipuri
de accidente oculare.......................................................................146
13.3.1...................................................................................... Corpi
străini în ochi..........................................................................146
13.3.2......................................................................................
Ulceraţii şi lovituri.................................................................148
13.3.3......................................................................................
Enuclearea globului ocular din orbită....................................149
13.3.4...................................................................................... Arsuri
oculare....................................................................................149
13.3.4.1......................................................................... Arsuri
chimice.........................................................................149
13.3.4.2......................................................................... Arsuri
provocate de surse de căldură (arsuri termice).............151
13.3.4.3.........................................................................Arsuri
provocate de o lumină puternică..................................151
Capitolul 14 ARSURI...........................................................................................152
14.1................................................................................................
Definiţie, generalităţi.....................................................................152
14.2................................................................................................
Clasificare......................................................................................152
14.3.................................................................................................
Efectele şi complicaţiile arsurilor..................................................152
14.4................................................................................................ Primul
ajutor..............................................................................................153
14.4.1....................................................................................... Primul
ajutor în arsurile termice.........................................................153
14.4.2....................................................................................... Primul
ajutor în arsurile chimice.........................................................154
14.4.3....................................................................................... Primul
ajutor în arsurile electrice........................................................155
14.4.4.......................................................................................
Arsurile cauzate de radiaţii......................................................155
Capitolul 15 URGENŢE MEDICALE DETERMINATE DE EXPUNEREA LA

CĂLDURĂ....................................................................................156
15.1.................................................................................................
Generalităţi.....................................................................................156
15.2.................................................................................................
Prevenire........................................................................................156
15.3................................................................................................. Tipuri
de urgenţe determinate de expunerea la căldură............................156
15.3.1......................................................................................
Crampele calorice...................................................................156
15.3.2......................................................................................
Colapsul caloric......................................................................157
15.3.3...................................................................................... Şocul
caloric.....................................................................................158
15.3.4......................................................................................
Insolaţia..................................................................................159
Capitolul 16 ACCIDENTE PRIN EXPUNERE LA FRIG...............................160

16.1.................................................................. Generalităţi........... 160
16.2.................................................................................................
Prevenirea vătămărilor produse de frig..........................................161
16.3................................................................ Reguli generale de
acordare a primului ajutor............................................................. 161
16.4............................................................ Tipuri de accidente prin
expunere la frig..............................................................................162
16.4.1 Hipotermia...................................................................162
16.4.1.1 Mod de producere..........................................162
16.4.1.2......................................................................... Semne
şi simptome..................................................................163
16.4.1.3......................................................................... Primul
ajutor............................................................................164
16.4.2 Degerăturile................................................................165
16.4.2.1.................................... Degerăturile superficiale
166
16.4.2.2.........................................................................
Degerăturile profunde..................................................166
16.4.3....................................................................................
Degerăturile "cronice"..........................................................167
16.4.4....................................................................................
"Picioare îngheţate"..............................................................167
Capitolul 17 ACCIDENTE DETERMINATE DE CURENTUL ELECTRIC a.

168
17.1.................................................................. Generalităţi. Consecinţele
electrocutării..................................................................................168
17.2................................................................................................
Accidente prin electrocutare..........................................................169
17.3................................................................................................ Primul
ajutor..............................................................................................170
17.3.1 Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului
electric...........................................................................170
17.3.2 Determinarea stării accidentatului..............................171
Capitolul 18 OTRĂVIRI ACCIDENTALE........................................................174

18.1................................................................................................
Generalităţi. Semne şi simptome...................................................174
18.2................................................................................................ Primul
ajutor..............................................................................................175
Capitolul 19 MUŞCĂTURI DE ANIMALE. ÎNŢEPĂTURI Şl

MUŞCĂTURI DE INSECTE......................................................177
19.1 Muşcături de animale............................................................177
19.1.1 Turbarea......................................................................177
19.1.1.1........................................................ Generalităţi
..........................................................177
19.1.1.2........................................................................ Primul
ajutor 177
19.1.2 Muşcătura de şarpe veninos (viperă)..........................178
19.1.2.1........................................................................ Semne
şi simptome.................................................................178
19.1.2.2........................................................................ Primul
ajutor 178
19.2................................................................................................
Înţepături şi muşcături de insecte..................................................178
19.3................................................................................................ Alte
muşcături........................................................................................179
Capitolul 20 ACCIDENTE ACVATICE............................................................180

20.1 Înecul......................................................................................180
20.1.1......................................................................................
Prevenire.................................................................................180
20.1.2...................................................................................... Primul
ajutor.......................................................................................180,
20.2 Accidente la scufundare......................................................... 182
20.2.1....................................................................................... Semne
şi simptome.............................................................................182
20.2.2....................................................................................... Primul
ajutor....................................................................................... 183
Partea a III-a TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR
Capitolul 21 TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR...................................185

21.1................................................................................................
Principii generale...........................................................................185
21.2................................................................................................
Scoaterea victimei de la locul accidentului....................................186
21.3................................................................................................
Aşezarea accidentatului.................................................................189
21.4.................................................................................................
Ridicarea accidentatului de la sol..................................................190
21.5................................................................................................
Transportul accidentaţilor..............................................................192
21.6.................................................................................................
Alegerea vehiculului de transport..................................................196
BIBLIOGRAFIE (selectivă) 197

INTRODUCERE
Primul ajutor în caz de accidentare trebuie să fie acordat la locul unde s-a produs
accidentul, de către orice persoană care este pregătită pentru aceasta (salvator).
Asistenţa medicală de urgenţă ocupă un loc special în îngrijirea medicală, trebuind să

rezolve, prompt şi competent, cazurile care pun în pericol imediat viaţa bolnavului:
accidente de muncă, de circulaţie sau casnice, hemoragii, afecţiuni acute cu
dezechilibru respirator sau circulator etc. Pentru rezolvarea acestor cazuri, asistenţa
medicală de urgenţă se acordă în trei etape diferite:
-la locul accidentului sau îmbolnăvirii;
-în timpul transportului;
-în unităţile sanitare.
Pentru personalul medico-sanitar, acordarea primului ajutor la locul producerii unui

accident sau unei îmbolnăviri acute constituie o obligaţie profesională.
Toate unităţile sanitare sunt obligate să acorde în permanenţă asistenţă medicală de

urgenţă. În cazul în care urgenţa depăşeşte competenţa şi posibilităţile locale ale unităţii
sanitare, bolnavul (accidentatul) va fi transportat la altă unitate de specialitate,
competentă în rezolvarea urgenţei respective.
În conformitate cu legislaţia actuală de protecţie a muncii (Legea Protecţiei Muncii nr.

90/1996 şi Normele Generale de Protecţie a Muncii/1996) "obligaţia de a asigura
securitatea şi sănătatea angajaţilor, în toate aspectele referitoare la muncă, revine
conducătorului unităţii. Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă nu vor afecta principiul responsabilităţii conducătorului unităţii. În contextul
responsabilităţii sale, conducătorul unităţii va lua măsurile tehnice şi organizatorice
necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii angajaţilor" (NGPM art. 7), implicit
pentru organizarea şi dotarea punctelor de prim ajutor în cadrul unităţii.
De asemenea, în unităţile cu riscuri profesionale, sunt organizate servicii medicale de

întreprindere, în al căror obiectiv intră şi "acordarea ajutorului medical în caz de
accidente sau îmbolnăviri acute în timpul activităţii" (NGPM art.18).
În scopul asigurării primului ajutor la locul de muncă, serviciile medicale şi de protecţie

a muncii trebuie:
- să cunoască competenţele umane şi toate mijloacele tehnice disponibile pentru a
acţiona eficace în cazul producerii unui accident de muncă şi pentru a limita
consecinţele sale;
- să informeze şi să sensibilizeze salariaţii în ceea ce priveşte noţiunile de risc şi

de pericol (de aici, importanţa acţiunilor de recunoaştere şi de prevenire a
riscurilor/pericolelor profesionale);
- să formeze salvatori care să intervină rapid şi eficace în acţiunile de urgenţă la

locul de muncă, până la sosirea echipelor de specialitate.
Aceste dispoziţii se referă atât la unităţile medicale de stat, cât şi la cele particulare.
În acest context, lucrarea de faţă reprezintă un material ajutător, un ghid, pe baza căruia
să poată fi asigurate instruirea generală a salariaţilor-salvatori şi formarea unor
deprinderi practice corecte de acordare a primului ajutor la locul accidentului.
Desigur că în promovarea securităţii şi sănătăţii in muncă primează acţiunile de
prevenire, de asigurare a celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
dar pentru a limita efectele unui accident, este necesar să se aibă în vedere şi acest tip
de instruire.
La problemele cuprinse în această lucrare, trebuie să se adauge informarea lucrătorilor

privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii respective,
ajungând până la detalierea pe loc de muncă şi la simularea unor situaţii specifice de
accidentare.
În prima parte, lucrarea punctează principiile generale de organizare a acţiunilor de

prim-ajutor la locul accidentului, după care, în partea a doua sunt prezentate tehnicile
de prim-ajutor care trebuie acordat direct la locul accidentului, de obicei de către
colegul (colegii) de muncă, format (formaţi) ca salvator (salvatori). Partea a treia se
referă la transportul accidentaţilor.
În general, modul de prezentare s-a axat pe expunerea câtorva noţiuni care definesc
respectiva stare de accident, a semnelor principale de diagnosticare (recunoaştere),
trecându-se apoi la descrierea manevrelor (fazelor) de prim-ajutor, prezentate într-o
succesiune logică.
În elaborarea lucrării au fost folosite numeroase materiale documentare şi au fost

reproduse ilustraţii considerate semnificative. Ca în cazul oricărei lucrări de acest gen,
capitolele pot apărea inegale. De asemenea, pe parcurs, unele noţiuni se repetă sau se
fac trimiteri între capitole, din dorinţa de a asigura o însuşire cât mai corectă şi uşoară a
materialului.
Doar instruirea teoretică nu poate asigura o formare corespunzătoare a lucrătorilor-

salvatori pentru accidentele produse la locul de muncă. Sunt necesare aplicaţii practice
şi antrenamente repetate.
Fiecare salvator trebuie să insiste ca şi colegii săi să se pregătească pentru a fi salvatori,

deoarece oricine poate fi victima unui accident şi viaţa sa poate depinde de intervenţia
promptă şi competentă a colegilor săi de muncă, a celor din jur.
Pentru orice salvator, devine un imperativ recomandarea de a citi, a reciti şi a exersa

modul corect de acordare a primului ajutor; pentru a şti ce trebuie şi ce nu trebuie făcut.
Capitolul 1
PRINCIPII GENERALE DE ORGANIZARE A ACŢIUNILOR DE PRIM

AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI
1.1 Salvatorul - oricare cetăţean ?
În funcţie de pregătirea lor, salvatorii pot fi încadraţi în trei categorii:

- medicii de orice specialitate: ei vor interveni cu prioritate la locul unui accident;
- cadrele medii sanitare şi studenţii medicinişti din ultimii ani de facultate;
- toţi cetăţenii care au fost instruiţi pentru a acorda primul ajutor: lucrători din
compartimentele de protecţie a muncii, din Crucea Roşie, din detaşamentele de
intervenţie în caz de dezastre, alţi lucrători etc.
Cu excepţia cazurilor de mare urgenţă şi/sau petrecute în locuri izolate, primul

ajutor în caz de accident sau de îmbolnăvire acută ar trebui să fie acordat de către
salvatorii din prima şi a doua categorie.
În lucrarea de faţă, termenul de "salvator" este atribuit salvatorilor din ultima categorie,
cu adresă specială pentru intervenţiile urgente la locul accidentului, respectiv, la locul
de muncă.
În plus, salvatorul trebuie să cunoască riscurile specifice locurilor de muncă din

atelier, secţie,
unitate, având deci şi un rol preventiv. El este în legătură cu personalul de conducere şi
cu personalul implicat în protecţia muncii şi a sănătăţii.
Cât mai mulţi salariaţi, cât mai multe persoane, cât mai mulţi cetăţeni trebuie să fie
instruiţi şi formaţi în calitatea de salvatori! Formarea salvatorilor trebuie să fie
predominant practică, explicaţiile fiind date în timpul predării şi învăţării manevrelor.
Este necesar ca această pregătire să fie completată cu antrenamente periodice, pentru
ca salvatorii să poată efectua metodele manuale de reanimare şi operaţiile de salvare,
oricând şi oriunde.
Atunci când există aparate de reanimare, acestea trebuie manipulate numai de către
persoanele care sunt obişnuite cu utilizarea lor.
În toate cazurile, obligaţia supremă care revine salvatorului este aceea de a preveni
agravarea stării victimei, deoarece acordarea unor îngrijiri necorespunzătoare poate
complica sau chiar compromite intervenţiile ulterioare de specialitate (ale medicului).
Cel care acordă primul ajutor (salvatorul) nu înlocuieşte medicul dar, prin măsurile pe
care le aplică, el trebuie să reuşească să evite:
- înrăutăţirea stării accidentatului;

- apariţia altor complicaţii;
- producerea morţii victimei.
Salvatorul de la locul de muncă este important şi de neînlocuit, deoarece:

- el se găseşte la locul şi în momentul producerii accidentului;
- el este colegul de muncă al victimei.
Competenţa salvatorului este limitată, dar absolut necesară şi de cele mai multe ori
suficientă. Acţiunea sa se termină atunci când victima este preluată de salvatorii-
profesionişti (medici), în unităţi medicale specializate.
Atenţie! Când nu sunteţi pregătit pentru acordarea măsurilor de prim-ajutor şi vă găsiţi în preajma
unui accidentat, nu încercaţi să interveniţi cu orice preţ: aceasta constituie o gravă
eroare!
• La ordinul salvatorului sosit, anunţaţi accidentul şi cereţi ajutor de specialitate!
• Chemaţi pe cel mai apropiat salvator !
• Anunţaţi cât mai repede posibil orice accident, oricât de benign (uşor) ar
părea, la
cel mai apropiat post de prim ajutor şi chemaţi salvatorul (salvatorii) respectiv
(respectivi)!
• Organizaţi protecţia victimei şi preveniţi extinderea stării de accident!
• Nu atingeţi victima (victimele)!
1.2 Organizarea primului ajutor

La organizarea şi acordarea primului ajutor
participă: -din interiorul unităţii:
• martorul accidentului sau prima persoană anunţată;
• salvatorul (salvatorii);
• medicul de întreprindere;
• asistente medicale, infirmiere;
• serviciul de protecţie a muncii;
• pompierii unităţii;
• conducerea unităţii;
• comitetul de securitate şi sănătate în muncă;
• detaşamentul de intervenţie în caz de dezastre.
- din afara unităţii:
• pompieri;
• servicii de ambulanţe - de stat;
- particulare;
• medici - de stat;
- cabinete particulare;
• spitale, centre medicale specializate (pentru arşi, microchirurgie, intoxicaţii etc);
• poliţie-jandarmerie;
• securitatea civilă;
Mijloace disponibile:
• oprire de urgenţă, întrerupere curent electric, secţionare, îndepărtare etc;

• telefon;
• apel verbal;
• radio, semnal de alarmă;
• dispensar, cabinet medical;
• ambulanţă, elicopter, avion;
• vehiculele unităţii;
• materiale speciale: trusă de prim ajutor, targă, fişe de intervenţie (afişe );
• mijloace de identificare a salvatorilor;
• spitale, clinici, cabinete medicale.
1.3 Conduita salvatorului în cazul producerii unui accident
În cazul producerii unui accident, intervenţia imediată a salvatorului are în vedere:
- analizarea situaţiei;
- protejarea victimei (victimelor);
- examinarea victimei (victimelor);
- anunţarea accidentului;
- acordarea primului ajutor;
- supravegherea victimei (victimelor) şi aşteptarea sosirii echipei de specialitate.
Atenţie!
• Prima obligaţie a fiecărui salvator este aceea de a asigura securitatea victimei
(evitarea unei explozii, electrocutare, strivire etc), de a elimina orice cauză imediată
care ar putea acţiona în defavoarea ei.
• Victima va fi deplasată de la locul accidentului numai dacă pericolul de
accidentare continuă să existe şi îi agravează starea .
• Salvatorul trebuie să îndepărteze persoanele care, prin agitaţia pe care o creează,

prin acţiuni sau sfaturi nepotrivite, dăunează salvării victimei, instituind un "baraj de
securitate" marcat vizibil în jurul victimei (victimelor).
• Pe cât posibil, salvatorul îşi alege 1-3 ajutoare şi, printr-o persoană potrivită,
anunţă accidentul şi cere ajutor în interiorul întreprinderii şi în afara ei.
• Având grijă să nu-şi pericliteze propria sănătate (să nu devină din salvator,
victimă), salvatorul trebuie:
- să cunoască regulile de aplicare a primului ajutor;

- să-şi păstreze calmul;
- să acţioneze energic, eficace şi rapid în luarea unor măsuri.
1.4 Acţiunile salvatorului
1 ANALIZA SITUAŢIEI
ÎNAINTE de orice intervenţie asupra victimei, salvatorul trebuie să-şi pună întrebările:
• Ce s-a petrecut ?
Să determine natura accidentului:
- interogând martorii;
- interogând victima (dacă este posibil);
- cercetând elementele materiale semnificative.
• Mai există vreun pericol ?

- de surpare;
- de electrocutare;
- de incendiu sau explozie;
- de intoxicaţie printr-un gaz toxic etc.
• Poate fi suprimat acest pericol fără risc ?

- Dacă da, să o facă el însuşi sau să pună pe alţii să o facă.
- Dacă nu,
- să interzică accesul în zona
periculoasă; - să dea alarma şi să ceară ajutor.
III PROTEJAREA VICTIMEI (VICTIMELOR)
CERCETAREA ŞI IDENTIFICAREA RISCURILOR CARE PERSISTĂ PENTRU A

PROTEJA VICTIMA ŞI A PREVENI EXTINDEREA ACCIDENTĂRII reprezintă
prima acţiune a salvatorului la locul accidentului, având ca scop evitarea unei noi
accidentări, atât a lui cât şi a altor persoane (martori).
În cazul unui accident, salvatorul trebuie să fie capabil să efectueze următoarele
intervenţii:
Fără a se expune pe el însuşi, să identifice eventualele riscuri remanente care

ameninţă victima accidentului şi/sau mediul său înconjurător.
Pentru aceasta, salvatorul:

I Va identifica sursele de riscuri reale sau presupuse în situaţia vizată şi va observa dacă
persistă un risc de: - strivire; - incendiu sau explozie; - electrocutare; - asfixie; - alt risc.
• Va repera persoanele care ar putea fi expuse la riscurile identificate.
- Să acţioneze pentru suprimarea sau izolarea riscurilor sau să scoată

victima de sub acţiunea riscului, fără a se expune el însuşi la risc.
• va hotărî acţiunile care trebuie realizate pentru a înlătura riscul (riscurile) eventual(e).
• va repera materialele adecvate pentru această acţiune.
• va acţiona el însuşi sau va determina persoana aptă să acţioneze cu ajutorul acestor
materiale, pentru o înlăturare definitivă a riscului.
• atunci când înlăturarea riscului identificat nu este posibilă, salvatorul va acţiona astfel
încât să prevină expunerea oricărei persoane la acel risc.
În cazul imposibilităţii de înlăturare sau de izolare a riscului (riscurilor) identificat

(identificate), va hotărî condiţiile şi manevrele pentru a putea degaja victima, fără nici
un risc pentru el însuşi.
Atenţie! • Salvatorul trebuie să-şi însuşească atât cunoştinţe generale, necesare pentru
intervenţii în orice situaţie, cât şi elemente pentru acţiuni specifice, în funcţie de
riscurile proprii întreprinderii, secţiei, atelierului, locului de muncă.
III EXAMINAREA VICTIMEI (VICTIMELOR)
într-o situaţie de accident salvatorul trebuie să examineze victima (victimele) înainte de

a efectua intervenţia adecvată de prim-ajutor, pentru a putea acţiona corect şi a obţine
rezultatul aşteptat.
Pentru aceasta, salvatorul

- Va cerceta şi va recunoaşte, urmând o anumită succesiune, prezenţa unuia sau
a mai multorsemne care indică faptul că viaţa victimei este ameninţată:
• sângerează abundent ?
• răspunde la întrebări ?
• respiră ?
• îi bate inima ?
- în funcţie de semnul (semnele) găsit (găsite), salvatorul prefigurează şi rezultatul

(rezultatele) intervenţiei sale.
- în cazul în care victima prezintă mai multe semne, el îşi defineşte ordinea de prioritate
a intervenţiilor şi a rezultatelor pe care se aşteaptă să le obţină.
în cazul existenţei mai multor victime, salvatorul va efectua triajul acestora, pe baza
unei examinări rapide.
• Sunt consideraţi ca extremă urgenţă accidentaţii ale căror funcţii vitale sunt
deteriorate şi anume:
- accidentaţii cu stop cardio-respirator;

- hemoragiile mari:
- hemoragiile organelor interne,
- plăgile cu hemoragii arteriale unde nu se poate aplica garou (gât, axilă, etc.)
şi/sau unde prin pansament compresiv sau compresiune manuală, hemoragia nu se
poate opri;
- accidentaţii cu plăgi toracice mari, cu tulburări în respiraţie;

- traumatismele cranio-cerebrale;
- politraumatizaţii în stare de şoc.
• În urgenţa întâi se încadrează:
- accidentaţii cărora li s-a aplicat garou pentru oprirea unei hemoragii arteriale;
- plăgile abdominale mari;
- accidentaţii cu amputaţii de membre şi cu distrugeri musculare şi osoase mari;
- accidentaţii în stare de inconştienţă.
• Urgenţa a doua cuprinde:
- accidentaţii cu traumatisme cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de bazin însoţite de

fracturi şi de leziuni ale organelor interne (creier, măduva spinării, organe din cavitatea
abdominală şi din pelvis etc);
fracturile deschise;
hemoragiile.
În urgenţa a treia sunt consideraţi accidentaţii cu celelalte tipuri de traumatisme.
Clasificarea prezentată nu este absolută.
Salvatorii trebuie să acţioneze cu sânge rece, să analizeze fiecare caz în parte, având în
minte şi faptul că victimele în stare gravă nu pot solicita ajutor, pe când accidentaţii cu
leziuni mai uşoare cer, ei înşişi, ajutor şi evacuarea din zona producerii accidentului.
În cazuri extreme, cu număr foarte mare de accidentaţi, care depăşesc posibilităţile

salvatorului, victimele în stop cardio-respirator se abandonează, acordându-se ajutor
celorlalte.
IV ANUNŢAREA ACCIDENTULUI (SE VA DA ALARMA)
Salvatorul va anunţa accidentul (va da alarma) personal sau prin altă persoană, în
funcţie de organizarea primului ajutor în întreprinderea respectivă şi de locul
accidentului.
Pentru aceasta, el:
- Va identifica, în funcţie de organizarea întreprinderii, pe cine trebuie să anunţe şi în ce

ordine.
- Va alege, dintre persoanele prezente şi după criterii prestabilite, persoana cea mai aptă
pentru a declanşa alerta.
- Va da persoanei respective informaţii pertinente, pentru a asigura o transmitere

eficace a mesajului şi va defini elementele mesajului de alarmă pentru a permite
ajutoarelor chemate să organizeze o intervenţie corespunzătoare
- Va asigura accesul ajutoarelor la locul (locurile) accidentului, cât mai aproape de

victimă.
Apelul de prim-ajutor trebuie să conţină următoarele informaţii:
• Unde este locul accidentului (cât mai precis posibil): localitatea, unitatea, atelierul,
secţia, strada, numărul, întretăierea, piatra kilometrică etc.
• Ce s-a întâmplat ? - scurtă descriere a producerii accidentului, de exemplu: accident

de muncă, de circulaţie, incendiu, electrocutare.
• Răniţii sunt blocaţi (prinşi) ?
• Drumul este accesibil ?
• Câte victime sunt ? Numărul răniţilor la locul accidentului, dintre care câţi în stare
gravă.
• Ce tipuri de leziuni s-au produs ? - descrierea în special a leziunilor grave care riscă
să producă deces.
• Cine face apelul: numele şi numărul de telefon de la care sună.
Persoana care face apelul trebuie să aştepte confirmarea recepţionării corecte a apelului
său şi să se întoarcă la locul accidentului, pentru a confirma transmiterea apelului.
V PRIMUL AJUTOR
într-o situaţie de accident, salvatorul trebuie să fie capabil să efectueze intervenţia

(succesiunea manevrelor) corespunzătoare stării victimei (victimelor).
- Va hotărî intervenţia pe care trebuie s-o efectueze pentru a obţine rezultatul aşteptat şi
pe care a decis-o din examinarea prealabilă a victimei.
- Va efectua intervenţia hotărâtă, folosind tehnicile cunoscute de el şi exersate.
- Va verifica, supraveghind victima, dacă rezultatul aşteptat s-a produs şi dacă el se

menţine până la preluarea victimei de către personalul specializat.
Acţiunile salvatorului depind de starea victimei, astfel:
a. Dacă victima nu vorbeşte (este inconştientă), dar respiră şi îi bate inima (are
puls) suntnecesare:
• aşezarea în poziţia de siguranţă;
• acoperirea victimei, alarmă;
• supravegherea circulaţiei, a stării de conştientă, a respiraţiei, până la sosirea

ajutoarelor medicale.
b. Dacă victima nu răspunde, nu respiră, dar îi bate inima sunt necesare:
• degajarea (eliberarea) căilor respiratorii;
• manevra Heimlich;
• respiraţie "gură la gură" sau "gură la nas".
c. Dacă victima nu răspunde, nu respiră, nu îi bate inima este necesară:
• reanimare cardio-respiratorie (masaj cardiac extern asociat cu respiraţie "gură
la gură"sau "gură la nas").
d. Dacă victima sângerează abundent se aplică:
• compresie manuală locală;
• pansament compresiv;
• compresie manuală la distanţă (în zona subclaviculară sau inghinală).
e. Dacă victima prezintă arsuri provocate de:
• foc sau căldură, se face spălare pentru a evita ca arsura să progreseze şi pentru
răcorire;
• substanţe chimice, se face spălare abundentă cu apă (nu se încearcă neutralizarea
acidului cu bază şi invers!).
f. Dacă victima vorbeşte, dar nu poate efectua anumite mişcări:
• oricare ar fi semnele, va acţiona ca şi cum victima ar avea o fractură,

evitând să o deplaseze şi respectând toate eventualele deformări la nivelul: membrului
superior, membrului inferior, coloanei vertebrale.
g. Victima poate să prezinte:
• plăgi grave: aşezarea victimei într-o poziţie adecvată, îngrijirea segmentului

amputat, compresie pentru oprirea sângerării etc;
• plăgi simple: curăţirea şi pansarea plăgii
Atenţie! În cursul fiecărei instruiri se vor repeta metodele de examinare a accidentatului

şi se vor efectua gesturile-intervenţiile învăţate.
VI SUPRAVEGHEREA VICTIMEI (VICTIMELOR) ŞI AŞTEPTAREA

SOSIRII ECHIPEI DE SPECIALITATE ŞI A AUTOSANITAREI
Până la sosirea echipei de specialitate, salvatorul:
- Va urmări semnele vitale ale victimei: prezenţa respiraţiei, a pulsului, starea de

conştienţă şi va supraveghea în continuare efectele primului ajutor acordat: restabilirea
respiraţiei şi circulaţiei, oprirea hemoragiilor, starea pansamentelor, imobilizarea
fracturilor, poziţia de siguranţă etc.
- Va asigura intervenţiile necesare dacă survin modificări în starea victimei.
- Va nota, pe cât posibil, datele importante privind:
• accidentul,
• evoluţia stării victimei,
• alte informaţii despre victimă.
La sosirea echipei de specialitate şi a autosanitarei, salvatorul:
- Va comunica medicului toate informaţiile obţinute despre accident şi despre starea

victimei şi îi va preda notele respective.
- Va ajuta la transportul victimei în autosanitară şi, la solicitarea medicului, va însoţi

ambulanţa până la unitatea medicală specializată care primeşte accidentatul.
Capitolul 2
STOPUL RESPIRATOR
2.1 Generalităţi
Stopul respirator (asfixia) este starea organismului caracterizată prin oprirea respiraţiei
şi deci prin lipsa oxigenului în sânge, ceea ce poate produce distrugerea ţesuturilor
vitale şi chiar moartea.
Cauzele care determină asfixia pot fi grupate în trei categorii:

- insuficienţa oxigenului în aerul inhalat;
- oprirea respiraţiei şi a circulaţiei;
- obstruarea căilor respiratorii.
Cantitatea de oxigen poate fi mai scăzută în spaţii închise ca: încăperi etanşe, mine,
canale de scurgere. Gazele toxice pot înlocui oxigenul din aer, ducând la reducerea
nivelului de oxigen în sânge. Monoxidul de carbon rezultat din funcţionarea motoarelor
cu combustie şi gazele formate în silozuri şi depozitele de îngrăşăminte, sunt exemple
de înlocuire a oxigenului în aer.
Situaţii ca producerea unor şocuri electrice, vătămarea coloanei vertebrale, a toracelui

sau folosirea unor medicamente ori a unor substanţe otrăvitoare pot afecta funcţia
respiratorie şi activitatea inimii.
Obstruarea (blocarea, astuparea) căilor respiratorii poate fi determinată de corpuri

străine localizate în gât, de sânge şi mucus produse ca urmare a vătămării gurii şi a
nasului sau de vomismente, dar cel mai frecvent ea este cauzată, la persoanele care şi-
au pierdut cunoştinţa, de căderea limbii în fundul gâtului.
De asemenea, căile respiratorii pot fi blocate de spasme musculare cauzate de

pătrunderea apei sau a alimentelor pe căile respiratorii sau de inflamarea ţesuturilor
gâtului în alergii, boli sau răniri.
Atenţie! Tulburările circulaţiei sanguine antrenează într-un termen mai mult sau mai
puţin scurt şi tulburări respiratorii şi, reciproc, stopul respirator antrenează stopul
cardiac, cele două funcţii (respiraţia şi circulaţia) fiind complementare.
2.2 Semnele tulburărilor respiratorii
Tulburările respiratorii pot fi recunoscute prin prezenţa unuia sau a mai multor senine:
- respiraţie neregulată, prea repede sau prea rară;
- respiraţie superficială sau prea adâncă;
- respiraţie zgomotoasă sau dificilă:
. sforăituri: căderea limbii în fundul gâtului,
. garguimente (chiorăituri): lichid, salivă, sânge, conţinut stomacal în gură
(vărsături),
. şuierături: corp străin în căile respiratorii;
-congestionarea vaselor de sânge de pe cap şi gât;
-coloraţie vânătă (cianotică) a buzelor, urechilor şi unghiilor;
-transpiraţii abundente;
-imobilizarea toracelui, circulaţia de aer nu poate fi auzită sau simţită.
Dacă nu se aplică respiraţia artificială, vor urma rapid stopul cardiac, starea de
inconştienţă şi apoi survine moartea.
2.3 Respiraţia artificială
Respiraţia artificială este o tehnică de alimentare a plămânilor cu aer în cazul în care

aceştia sunt incapabili să funcţioneze. Respiraţia artificială trebuie să înceapă
imediat, deoarece organele vitale ale corpului, inima şi creierul, au nevoie de o
alimentare continuă cu oxigen pentru a supravieţui. Creierul poate fi afectat definitiv
dacă este lipsit de oxigen o perioadă mai mare de 4 minute.
2.3.1. Faze de intervenţie
Executarea respiraţiei artificiale la un pacient care nu respiră necesită 5 faze principale:
I Aprecierea capacităţii de răspuns a victimei
II Deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii
III Verificarea existenţei respiraţiei
IV Ventilarea plămânilor
V Verificarea existenţei pulsului.
I. Aprecierea capacităţii de răspuns a victimei
Procedaţi astfel:
-Nu interveniţi asupra unei persoane aparent inconştientă, până când starea de
inconştienţă nu este confirmată.
-Scuturaţi uşor umărul şi întrebaţi persoana dacă-i este bine, pentru a-i determina
capacitatea de a răspunde.
Dacă felul în care s-a produs accidentul indică eventuale vătămări ale capului sau
gâtului, înainte de ■•solicita răspunsul, imobilizaţi-le (sprijiniţi-le) (a se vedea cap. 11).
Deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii
Când o persoană îşi pierde cunoştinţa, muşchii gurii şi gâtului se relaxează. Dacă
accidentatul este pe pate, limba îi poate cădea spre fundul gâtului, închizând calea de
pătrundere a aerului în plămâni şi respiraţia încetează (figurile 2.1 şi 2.2). Dacă nu se
acţionează rapid, aceasta duce la vătămări ale
creierului şi la moarte.
Fig. 2.1 Căile respiratorii blocate

Fig. 2.2 Căile respiratorii parţial blocate
Deschiderea căilor respiratorii prin tragerea limbii în afară poate fi suficientă

pentru a restabili respiraţia.
Căile respiratorii pot fi deblocate în două moduri:
a. Hiperextensia (răsturnarea) capului şi ridicarea bărbiei
b. Împingerea mandibulei (fălcii) fără răsturnarea capului
a. Hiperextensia (răsturnarea) capului şi ridicarea bărbiei
Manevra cap răsturnat - bărbie ridicată (figura 23) este cea mai eficientă metodă
pentru deschiderea căilor respiratorii când se presupune că nu există vătămări ale
gâtului. Răsturnând capul spre spate se îndreaptă calea aerului şi se ridică limba din
fundul gâtului. În plus, ridicând bărbia înainte şi aducând mandibula (falca) şi limba în
sus, se produce o deschidere maximă a căilor respiratorii.
Procedaţi astfel:
- Puneţi o mână pe fruntea accidentatului şi împingeţi-o înapoi.
- În acelaşi timp, puneţi degetele celeilalte mâini sub bărbie, pe partea osoasă a
mandibulei şi ridicaţi-o.
Aveţi grijă să nu apăsaţi ţesutul moale de sub bărbie, ceea ce ar putea determina
blocarea căilor respiratorii.
Fig. 2.3 Căile respiratorii deschise (cap răsturnat - bărbie ridicată)
b. Împingerea mandibulei fără răsturnarea capului
Dacă se presupune că există răniri ale gâtului, cea mai sigură metodă de deschidere a
căilor respiratorii este împingerea mandibulei (fălcii) fără răsturnarea capului.
Mandibula trebuie ridicată fără flectarea sau extensia gâtului, cu capul ţinut într-o
poziţie fixă, în linie cu corpul (figura 2.4).
Fig. 2.4 Căile respiratorii deschise (împingerea mandibulei fără răsturnarea capului)
Procedaţi astfel:
- Puneţi mâinile de ambele părţi ale capului celui accidentat, imobilizând capul şi
gâtul.
- Apucaţi bărbia cu degetele 2-4 ale fiecărei mâini şi ridicaţi-o, împingând-o uşor
înainte (spre torace).
- Folosiţi degetele mari pentru a deschide gura.
Atenţie! Este posibil ca stopul respirator că fie cauzat de obstrucţia căilor respiratorii
printr-un corp străin şi atunci eliberarea lor (prin manevra Heimlich sau extragere
manuală) este cea mai urgentă manevră (a se vedea cap.4).
Pentru a verifica existenţa respiraţiei (figura 2.5):
-Puneţi urechea lângă gura şi nasul victimei pentru a asculta zgomotul respiraţiei şi
pentru a simţi mişcarea aerului pe obraz.
-Priviţi cu atenţie mişcările sus-jos ale toracelui în timp ce acesta se dilată şi se

contractă. Aceste aprecieri se fac timp de 3-5 secunde.
"Respiraţi" pentru accidentat, suflându-i aer în plămâni (oxigenul din aerul pe care-l
expiraţi este suficient pentru a menţine o persoană în viaţă, dacă ventilarea se face
adecvat):
- Suflaţi aer în plămânii unui accidentat care nu respiră, prin gură sau prin nas
(respiraţie"gură la gură" sau respiraţie "gură la nas").
- Asiguraţi-vă de buna deschidere a căilor respiratorii şi de etanşeitatea dintre

guradumneavoastră şi căile respiratorii ale accidentatului.
- Astupaţi orice altă cale respiratorie deschisă, prin care aerul ar putea ieşi (de
exemplu, înrespiraţia "gură la gură", nasul trebuie astupat) (figurile 2.6 şi 2.7).
- Inspiraţi adânc şi apoi suflaţi uşor aerul în plămânii accidentatului (figura 2.8). Pentru
fiecare respiraţie se acordă 1-1,5 secunde.
- După fiecare respiraţie, îndepărtaţi gura şi priviţi toracele accidentatului, în

timp ce păstraţiurechea şi obrazul lângă faţa sa.
Urmăriţi mişcarea toracelui, ascultaţi zgomotul aerului şi simţiţi cu obrazul, aerul care a
fost expirat. Aceste semne vor indica faptul că aerul a pătruns în plămâni (figura 2.9).
- Dacă nu apar semne de mişcare a aerului, repoziţionaţi capul şi ridicaţi mai mult
bărbia. Verificaţi din nou etanşeitatea şi încercaţi încă o dată.
- Dacă plămânii nu se umflă nici acum, este posibil să fie blocate căile respiratorii şi se
va acorda primul ajutor ca în caz de obstrucţie a căilor respiratorii ( a se vedea cap.
4).
Respiraţie: profunzime şi ritm
Ventilaţia (insuflarea aerului) trebuie făcută încet, cu o durată de 1-1,5 secunde

pentru fiecare insuflare, cu o presiune care să realizeze numai dilatarea toracelui
accidentatului.
Frecvenţa ventilaţiei trebuie să fie, pe cât posibil, cât mai apropiată de respiraţia
normală, aproximativ 12 respiraţii pe minut, adică o respiraţie întreagă la fiecare
5 secunde.
Expansiunea gastrică
Dacă insuflarea este făcută cu presiune prea mare, aerul va pătrunde şi în stomac,
ridicând diafragma şi făcând respiraţia artificială mai dificilă.
De asemenea, există riscul ca accidentatul să vomite şi apoi să aspire conţinutul
stomacului. Dacă stomacul se umflă în timpul respiraţiei artificiale, verificaţi şi
repoziţionaţi căile respiratorii, urmăriţi mişcările toracelui şi evitaţi presiunea excesivă
a aerului în căile respiratorii.
Continuaţi respiraţia artificială încercând să nu eliminaţi conţinutul stomacului.

Experienţa arată că dacă se încearcă să se reducă tensiunea stomacului prin apăsarea
manuală a abdomenului victimei, această manevră va determina, aproape cu siguranţă,
regurgitarea (evacuarea) alimentelor pe gură, dacă stomacul este plin.
Dacă tensiunea stomacului este atât de mare încât să împiedice umflarea
corespunzătoare a plămânilor, întoarceţi accidentatul într-o parte, cu capul în jos,
înainte de a aplica presiunea abdominală. Conţinutul stomacului poate fi evacuat o dată
cu aerul. în acest caz, ştergeţi repede gura şi reluaţi respiraţia artificială.
V Verificarea existenţei pulsului
Dacă inima nu bate, sângele nu circulă şi oxigenul nu va fi transportat către organele

vitale, cum este creierul, chiar dacă se aplică respiraţia artificială. Determinaţi dacă
inima bate prin verificarea existenţei pulsului, după cum urmează:
-După două respiraţii şi după ce constataţi că

toracele se umflă, verificaţi existenţa pulsului la
artera carotidă,
palpând artera după ce reperaţi laringele (mărul lui Adam) şi

alunecaţi cu degetele 2-3-4 lateral, spre muşchii gâtului
(sterno-cleido-mastoidian) (figura 2.10).
În 5-10 secunde se poate detecta pulsul chiar dacă este slab.

Fig. 2.10 Verificarea existenţei pulsului
- Dacă nu decelaţi pulsul la o carotidă, verificaţi-l şi la cealaltă (dar nu palpaţi niciodată

ambele artere carotide simultan!).
În cazul în care pulsul nu se simte, începeţi şi masajul cardiac extern, respectiv

reanimarea cardio-
respiratorie ( a se vedea cap. 3) şi trimiteţi pe cineva după ajutor medical.
Dacă pulsul este prezent, continuaţi respiraţia artificială şi verificaţi din nou pulsul după
un minut şi apoi din când în când.
2.3.2 Metode de respiraţie artificială
Respiraţia artificială se poate executa prin metode directe sau prin metode indirecte
(manuale).
2.3.2.1 Metode directe
Metodele directe de respiraţie artificială, denumite şi respiraţie "gură la gură" sau
"gură la nas" sunt superioare celor indirecte deoarece:
• oferă plămânilor un volum corespunzător de aer ;
• pot fi începute imediat şi continuate până când accidentatul este în siguranţă sau
până la sosirea medicului (important mai ales în caz de înec, electrocutare etc);
• pot fi aplicate de îndată ce salvatorul atinge accidentatul şi curăţă gura de
eventualele materii care ar putea bloca căile respiratorii. Nu este neapărată nevoie ca
accidentatul să fie mişcat; cel mai bine este ca acesta să stea întins pe spate pe o
suprafaţă solidă şi dreaptă;
• permit observarea imediată a blocării căilor respiratorii;
• nu necesită efort fizic mare şi pot fi deci executate timp îndelungat.
Atenţie! Metodele de respiraţie "gură la gură" şi "gură la nas", nu vor fi utilizate în

cazul stopului respirator apărut în intoxicaţii cu gaze şi vapori, pentru că există
pericolul intoxicării şi a salvatorului.
a. Metoda "gură la gură"
Când executaţi respiraţia artificială "gură la gură" (figurile 2.6 - 2.9), asiguraţi-vă că
sunt deschise căile respiratorii şi apoi:
- Strângeţi nările între degetul mare şi arătător pentru a preveni pierderile de aer.
- Inspiraţi adânc, deschideţi gura larg, plasaţi-o deasupra gurii accidentatului,

realizând o bună etanşare şi suflaţi în gura acestuia.
- După fiecare insuflare, ridicaţi gura de pe faţa accidentatului, pentru a permite

aerului să iasă.
- Priviţi, ascultaţi şi sesizaţi circulaţia aerului din gură şi nas şi mişcarea toracelui.
- Continuaţi, păstrând ritmul de 12 respiraţii pe minut.
Atenţie! • Dacă nu împiedică fluxul de aer, lăsaţi protezele dentare la locul lor deoarece
ajută la o bună etanşare a gurii.
• Desfaceţi rapid gulerul, cravata, centura victimei, orice articol de îmbrăcăminte care
ar jena respiraţia.
b. Metoda "gură la nas"
Această metodă poate fi folosită în cazurile în care există vătămări ale gurii sau atunci
când nu este posibilă acoperirea ei completă .
Procedaţi în acelaşi fel ca la metoda "gură la gură", insuflând aerul prin nasul
accidentatului:
- Răsturnaţi capul spre spate cu o mână, dar nu prindeţi nările.
- Ridicaţi bărbia cu cealaltă mână, folosind degetul mare pentru a închide gura
victimei.Acoperiţi nasul accidentatului cu gura dv. şi aplicaţi două insuflaţii, pentru a
permite aeruluisă iasă prin expiraţie .
- Dacă aerul intră în plămâni şi pulsul este prezent, continuaţi respiraţia ritmic, în
acelaşi modca la metoda "gură la gură".
2.3.2.2 Metode indirecte
Metodele indirecte sau manuale alimentează plămânii cu aer prin compresia şi dilatarea
fizică a cutiei
toracice.
Compresia se face prin apăsarea manuală exercitată asupra spatelui sau pieptului, iar
dilatarea prin
extensia braţelor.
Două dintre metode sunt mai folosite:
a. Apăsare pe spate-braţe ridicate sau metoda Holger-Nielsen (HN);
b. Apăsare pe piept-braţe ridicate sau metoda Sylvester (S).
Deşi metodele indirecte nu sunt atât de eficiente ca cele directe, sunt situaţii când
acestea nu pot fi aplicate. Vătămări grave ale gurii şi feţei sau otrăvirea cu gaze toxice
reprezintă cazuri care cer folosirea metodelor manuale. Alegerea uneia dintre cele două
metode mai sus amintite (HN sau S) depinde de starea fizică a accidentatului.
Atenţie! Indiferent de metoda de respiraţie artificială folosită, în acordarea primului

ajutor respectaţi următoarele reguli:
• Curăţaţi şi menţineţi căile respiratorii deschise prin extensia gâtului.
• Poziţionaţi accidentatul pe o suprafaţă plană şi rigidă, de preferat la nivelul podelei.
• Controlaţi pulsul la carotidă după primele minute sau după 12 cicluri complete. Dacă
există puls, reluaţi respiraţia artificială şi verificaţi pulsul din când în când.
a. Metoda: apăsare pe spate-braţe ridicate (HN)
Metoda nu este indicată în cazul persoanelor obeze, al femeilor cu graviditate avansată

sau al accidentaţilor cu răni la gât, spate sau membrele superioare.
Poziţia accidentatului
- Plasaţi accidentatul cu faţa în jos, cu fruntea sprijinită pe mâinile aşezate una peste alta
şi întoarceţi-i cu grijă capul într-o parte.
- Întindeţi-i gâtul punând o pernuţă sub cap şi ridicaţi-i bărbia pentru a menţine căile
respiratorii deschise.
- Asiguraţi-vă că nasul şi gura sunt libere. Poziţia
salvatorului
- Aşezaţi-vă, sprijinit pe un genunchi, la capul accidentatului.
- Puneţi genunchiul lângă capul accidentatului şi celălalt picior înainte, pentru a vă
asigura o poziţie stabilă.
- Puneţi mâinile pe spatele accidentatului, cu palmele pe aceeaşi linie cu

subsuoara sa şi răsfiraţi degetele; degetele mari trebuie să fie paralele cu coloana
vertebrală a accidentatului, iar braţele dumneavoastră drepte.
Ciclul de respiraţie
întreg ciclul trebuie executat ritmic, pentru a asigura o frecvenţă de 12
respiraţii/minut De aceea, un ciclu dureazi aproximativ 5 secunde. Un ritm ordonat,
regulat, este mai important decât unul cu o durată exactă de timp.
Pentru o învăţare mai uşoară, ciclul de respiraţie este descris în 4 faze.
- Faza de compresie (expiraţia) - Păstraţi braţele drepte, balansaţi-vă uşor în

faţă până cândbraţele sunt verticale, apoi apăsaţi cu greutatea corpului pe spatele
accidentatului (figura2.11a).
Apăsaţi doar atât cât să se evacueze aerul din plămâni, În
timpul acestei proceduri, număraţi: 1-1000,2-1000...
- Faza 1 de tranziţie - Reveniţi în poziţia iniţială, coborâţi mâinile peste umerii

accidentatuluişi prindeţi-1 de braţe deasupra umerilor, continuând să număraţi: 3-
1000...
- Faza de dilatare (inspiraţie) - Balansaţi-vă înapoi, ridicând şi trăgând de

umeriiaccidentatului până când simţiţi o tensiune.
Braţele dv. trebuie să fie drepte. Nu este nevoie ca toracele accidentatului să se ridice
de la sol
(figura 2.11b).
În acest timp număraţi: 4-1000,5-1000.
Faza 2 de tranziţie - Duceţi mâinile înapoi pe spatele accidentatului, cu palmele pe

aceeaşi linie cu subsuorile pentru a reîncepe faza de compresie.
b. Metoda: apăsare pe piept-braţe ridicate (S)
Această metodă poate fi folosită pentru persoane obeze, femei în stare avansată de
graviditate sau în alte cazuri care nu permit aşezarea cu faţa în jos.
Metoda nu este indicată în cazul accidentaţilor cu răni ale gâtului, spatelui sau
membrelor superioare.
Poziţia accidentatului
- Aşezaţi accidentatul pe spate, pe o suprafaţă rigidă.
- Întindeţi-i gâtul, aşezând o pătură rulată sau o jachetă împăturită sub umeri.
Această manevră permite răsturnarea capului şi ajută la menţinerea în stare deschisă a
căilor respiratorii.
- Îndepărtaţi orice ar putea bloca gâtul sau gura.
- Aşezaţi mâinile accidentatului pe piept, paralel, una sub
alta. Poziţia salvatorului
- Aşezaţi-vă în genunchi, de o parte şi de cealaltă a capului accidentatului.
- Ţineţi braţele drepte, apucaţi pumnii victimei şi încrucişaţi-i deasupra părţii de
jos a sternului (toracelui) pentru prima fază a ciclului - compresia.
Ciclul de respiraţie cuprinde 3 faze:
- Faza de compresie (expiraţia) - Apucând ferm ambii pumni ai accidentatului,

balansaţi-văîn faţă, apăsând cu greutatea corpului dv. pe „toracele victimei pentru a
evacua aerul dinplămânii acesteia, numărând: 1-1000, 1-2000 ... (figura 2.12a).
- Faza de dilatare (inspiraţia) - Balansaţi-vă înapoi, sprijinindu-vă pe călcâie,

întinzândbraţele accidentatului în sus şi spre exterior pentru o dilatare completă.
Această manevră vadilata toracele şi va produce pătrunderea aerului în plămâni (figura
2.12b).
în acest timp număraţi: 3-1000, 4-1000...
- Faza de tranziţie - Readuceţi pumnii victimei pe piept în poziţia iniţială , în

timp cenumăraţi: 5-1000...
Păstrând ritmicitatea reluaţi cele trei faze ale ciclului de respiraţie.
Ciclul complet trebuie executat astfel încât să se asigure o frecvenţă de aproximativ

12 respiraţii/minut.
Atenţie! • Apăsarea trebuie redusă în cazul persoanelor slabe, fragile sau al copiilor.
• Aveţi mereu în vedere riscul fracturării coastelor în timpul apăsării coastelor şi

sternului.
2.4 Secvenţele respiraţiei artificiale - metode directe
Ori de câte ori sunt motive să credeţi că o persoană nu poate respira, asiguraţi zona de
protecţie a victimei şi întreprindeţi următoarele acţiuni, repede şi hotărât:
I Stabiliţi capacitatea de răspuns a victimei:
- Bateţi uşor victima pe umăr şi strigaţi: "Vă simţiţi

bine?"Dacă nu reacţionează...
II Verificaţi existenţa respiraţiei:

- Priviţi, ascultaţi şi sesizaţi semne ale respiraţiei (3-5
secunde).Dacă nu există semne ale acesteia...
III Chemaţi ajutoare:
- Strigaţi sau folosiţi orice alte metode pentru a atrage atenţia oricui ar putea
chema ajutormedical şi asistenţă pentru primul ajutor.
Apoi...
IV Poziţionaţi accidentatul pe spate, susţinându-i capul şi gâtul, mişcând corpul

ca pe unîntreg.
V Deschideţi căile respiratorii folosind manevra cap răsturnat-bărbie ridicată

ori împingereamandibulei fără răsturnarea capului sau eliberaţi-le prin manevra
Heimlich ori extrageremanuală a corpului străin.
În timp ce menţineţi căile respiratorii deschise...
VI Verificaţi existenţa respiraţiei:
- Priviţi, ascultaţi şi sesizaţi din nou semnele respiraţiei (3-5 secunde).

Deschideţi căilerespiratorii şi atunci respiraţia poate reîncepe spontan.
Dacă nu sunt detectate semne ale respiraţiei...
VII Începeţi ventilarea plămânilor. După două respiraţii iniţiale, menţineţi

căile respiratoriideschise şi...
VIII Apreciaţi existenţa pulsului:
- Localizaţi şi apreciaţi pulsul la carotidă. Pentru a putea detecta şi aprecia ceea

ce poate fi unpuls slab, verificarea iniţială durează 5-10 secunde.
Dacă pulsul este detectat...
IX Trimiteţi după ajutoare:
- Trimiteţi pe cineva după ajutor medical.
- Asiguraţi-vă că persoana deţine toate informaţiile necesare pentru a le transmite la

serviciul de urgenţă şi/sau la organele prevăzute prin reglementări legale.
- Nu părăsiţi niciodată un om care nu respiră, chiar dacă îi bate inima, pentru a chema
ajutor medical.
X Reluaţi respiraţia artificială:
- Ventilaţi plămânii la fiecare 5 secunde.
- Urmăriţi mişcarea toracelui, ascultaţi şi simţiţi cu obrazul aerul care iese din plămâni
după fiecare respiraţie.
XI Verificaţi încă o dată pulsul:
- Apreciaţi pulsul la carotidă (5 secunde trebuie să fie suficiente pentru reverificarea

pulsului) după primul minut de respiraţie artificială şi apoi, din când în când.
- În timpul respiraţiei artificiale, aerul poate intra în stomac, provocând vomă. Dacă
acest lucru se întâmplă, întoarceţi imediat accidentatul pe o parte pentru a permite
scurgerea vărsăturii. Curăţaţi gura de orice materie străină, ştergeţi-o şi reluaţi respiraţia
artificială.
Atenţie! • Când accidentatul începe să respire spontan, aşezaţi-1 în poziţia de

siguranţă (a se vedea cap. 6).
Poziţia de siguranţă ajută la menţinerea deschisă a căilor respiratorii şi la prevenirea
aspirării de fluide şi vomismente.
• Dacă suspectaţi vătămări ale gâtului şi accidentatul nu trebuie lăsat nesupravegheat,
aplicaţi un "guler" (manşon cervical) înainte de a-l mişca ( a se vedea cap. 11).
• Accidentaţii care au prezentat urgenţe respiratorii trebuie urmăriţi cu grijă, cu atât

mai mult cu cât pot apărea dificultăţi în respiraţie. Ei au nevoie de ajutor medical
urgent.
Capitolul 3
REANIMAREA CARDIO-RESPIRATORIE (RCR)
3.1 Indicaţii
Reanimarea cardio-respiratorie (RCR) se aplică pentru reanimarea (resuscitarea) unei

persoane care nu respiră (stop respirator) şi a cărei inimă a încetat să bată (stop
cardiac).
Circulaţia artificială, creată prin compresii externe asupra toracelui, determină sângele
să circule, iar respiraţia artificială asigură oxigenarea plămânilor.
RCR se începe după ce se verifică respiraţia şi pulsul victimei. În absenţa acestora se

consideră victima în stare de stop cardio-respirator. Stopul cardiac poate apărea brusc
sau în urma unei perioade de stop respirator, după ce s-a epuizat oxigenul rămas în
corp. Aplicarea imediată a respiraţiei artificiale la o persoană care a încetat să respire
poate duce la prevenirea stopului cardiac.
3.2 Faze de intervenţie
Aplicarea RCR necesită şase faze de intervenţie:
V Verificarea existenţei pulsului VI Masajul cardiac extern
(M.C.E., compresia toracelui).
Primele cinci faze au fost descrise în capitolul precedent şi sunt reluate succint în cele
ce urmează, după care este prezentată detaliat cea de-a şasea manevră, masajul cardiac
extern.
- Se bate sau se scutură uşor umărul victimei, concomitent cu întrebarea: "Vă

simţiţi bine?",pentru a determina dacă persoana este conştientă sau nu. Acest lucru
trebuie făcut cu grijă,deoarece există riscul unei răniri la cap sau gât.
- Deschiderea căilor respiratorii, folosind metodele: "răsturnarea capului-ridicarea

bărbiei" sau "împingerea mandibulei (fălcii) fără răsturnarea capului", poate duce
deseori la revenirea spontană a respiraţiei. Verificaţi întotdeauna respiraţia după
deschiderea căilor respiratorii.
- Dacă stopul respirator este cauzat de obstrucţia căilor respiratorii, efectuaţi

manevra Heimlich sau extrageţi manual corpul străin (a se vedea cap.4).
- Menţineţi deschise căile respiratorii în timpul RCR. O a doua persoană poate
ţine capul victimei înclinat către spate, în timp ce dumneavoastră efectuaţi respiraţia
artificială.
- Se urmăreşte orice mişcare de aer pe o durată de 3-5 secunde pentru a stabili

dacă victima respiră.
- Ventilarea plămânilor se realizează încet, timp de 1 -l,5 secunde pentru fiecare

insuflare şi cu pauze pentru a permite victimei să expire, astfel încât să se execute 12
cicluri respiratorii pe minut.
- Când este confirmată absenţa respiraţiei se începe cu două respiraţii.
-
Pe durata RCR, respiraţiile ulterioare se coordonează şi cu compresiile toracelui, într-un
raport dependent de numărul de salvatori (tabelul 3.1):
• un salvator - după fiecare secvenţă de 15 compresii se aplică 2 respiraţii într-un

raport de 15:2;
• doi salvatori - după fiecare secvenţă de 5 compresii se aplică 1 respiraţie, într-un

raport de 5:1.
MANEVRE RCR 1 2 SALVATORI

SALVATOR
VENTILĂRI Metoda Gură la gură
PULMONARE
volumul respiraţiei respiraţii întregi
VERIFICAREA PULSULUI la artera carotidă
APĂSĂRI Metoda podul ambelor palme
TORACICE (MCE)
distanţa de apăsare 3,8 până la 5,0 cm
Frecvenţa 80-100 pe minut
RAPORT COMPRESII/VENTILĂRI 15:2 5:1
V Verificarea existenţei pulsului
- Pentru a lua pulsul ( figura 3.1), se apasă uşor zona corespunzătoare cu degetele 2-4 (a
se vedea şi cap.2), evitându-se compresia arterei. Aceasta se face fără grabă, pentru
detectarea chiar şi a unui puls slab şi neregulat, deoarece în cazul în care inima bate, nu
se aplică apăsări ale toracelui. Verificarea iniţială poate dura 5-10 secunde, iar cele
ulterioare nu trebuie să depăşească 5 secunde.
Atenţie! Dacă pulsul nu se decelează la o arteră carotidă, se verifică şi la cealaltă (dar

nu la ambele artere carotide simultan!).
- Verificarea pulsului se face:

•după primele două ventilaţii (insuflaţii);
•după primul minut de RCR;
•la câteva minute în timpul RCR;
•de către un al doilea salvator, înainte de a prelua RCR;
• de către o a doua echipă de salvatori, înaintede
a prelua RCR şi când se schimbă poziţiile;
• în mod continuu, pentru a verifica
eficienţacompresiilor în timpul RCR executată dedouă
echipe de salvatori.
- Apăsările toracelui se întrerup în cazul în care se detectează apariţia spontană a

pulsului. Se continuă respiraţia artificială dacă victima nu respiră şi se continuă
verificarea pulsului la fiecare câteva minute.
VI Masajul cardiac extern (M.C.E., compresia toracelui).
Compresiile toracelui duc la creşterea presiunii în interior, putând exercita o presiune

directă asupra inimii şi determinând astfel reluarea circulaţiei sângelui către plămâni,
inimă şi creier (figura 3.2). Oxigenul preluat de sânge la trecerea prin plămâni va fi
transportat la inimă şi creier, împiedicând distrugerea ţesuturilor, până la restabilirea
circulaţiei şi a respiraţiei normale.
Se procedează astfel:
- Pentru apăsarea eficientă a toracelui se aşează victima pe o suprafaţă plană şi tare.

Pentru o mai bună irigare a creierului se recomandă ridicarea membrelor inferioare.
- Se aplică presiunea (apăsarea) în jumătatea inferioară a sternului, pe lungime,
exercitândsuficientă forţă pentru a comprima pieptul între 3,8 şi 5,0 cm.
Nu se aplică presiuni asupra coastelor şi nici asupra vârfului sternului, deoarece aceasta
poate duce la fracturarea coastelor şi la leziuni interne.
Poziţia salvatorului
- Salvatorul îngenunchează pe o parte a victimei, în dreptul umărului acesteia.

Mâna cea maiapropiată de picioarele victimei se foloseşte pentru marcarea zonei de
intervenţie.
Marcarea zonei de intervenţie
Pentru plasarea corectă a mâinilor pe jumătatea inferioară a sternului se procedează

astfel (figura 3.3. a, b, c):
- Se localizează marginea inferioară a cutiei toracice a victimei cu degetele arătător şi

mijlociu ale mâinii.
- Cu aceste degete se urmăreşte conturul coastelor până la plexul solar, în locul unde
coastele întâlnesc sternul.
- Se lasă degetul mijlociu în dreptul plexului solar şi se plasează arătătorul deasupra
acestuia, pe terminaţia inferioară a sternului.
- Se poziţionează cealaltă mână lângă degetul arătător astfel încât podul palmei să fie
aşezat de-a lungul sternului, cu degetele ridicate transversal pe piept.
- Mâna folosită pentru marcare se aşează peste cealaltă cu degetele paralele şi ridicate
sau înlănţuite, pentru a împiedica aplicarea presiunii asupra coastelor.
Compresia (apăsarea) toracelui (Masajul cardiac extern, M.C.E.)
- Presiunea se aplică vertical pe stern (figura 3.4 a). Dacă presiunea nu este
aplicată în aceastădirecţie, corpul se poate răsuci, apăsarea devenind ineficientă.
Presiunea se aplică numai prinintermediul podului palmelor.
Se obţine o apăsare corespunzătoare, cu mâinile aşezate corect pe stern, numai dacă:
• umerii sunt poziţionaţi deasupra mâinilor;
• coatele sunt blocate, astfel încât braţele să fie perfect întinse.
- În această poziţie, folosind greutatea corpului, se aplică suficientă presiune

prin braţe şi podulpalmelor, astfel încât toracele să fie comprimat pe o distanţă între 3,8
până la 5,0 cm (figura3.4 b).
- Se opreşte complet apăsarea pentru a permite sângelui să inunde inima, dar se

păstrează mâinile în poziţia iniţială, cu un contact uşor cu toracele.
- Se repetă cele două faze (apăsare şi relaxare) ritmic, astfel încât durata lor să
fie egală.
Atenţie! • Se foloseşte orice metodă mentală pentru a menţine un ritm constant

(de
exemplu, numărătoarea de tipul: ŞI UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, ŞI PATRU
ş.a.m.d.). Această numărătoare corespunde unui ritm de 80-100 apăsări
pe minut.
• Se fac pauze după 5 sau 15 apăsări pentru ventilarea plămânilor sau

pentru a schimba cu alt salvator.
• Se marchează din nou poziţia, folosind aceeaşi tehnică pentru

repoziţionarea mâinilor, dacă acestea au fost deplasate pentru ventilarea
plămânilor.
3.3 Secvenţele RCR
O dată începută, RCR trebuie continuată până când se obţine o revenire spontană
a pulsului şi respiraţiei sau până când victima este preluată de alţi salvatori mai
calificaţi.
RCR poate fi realizată de către un salvator sau doi. RCR realizată de doi salvatori
necesită o foarte bună coordonare şi deci un antrenament în echipă mai îndelungat.
3.3.1 Când există un salvator

Paşii care trebuie realizaţi în acest caz sunt
următorii (figura 3.5): I Aprecierea
- Bateţi sau scuturaţi uşor umărul victimei

(aparentinconştientă), strigând totodată: "Vă
simţiţi bine ?", pentru adetermina gradul de
reacţie a victimei.Dacă nu există răspuns treceţi
la.................................................
capacităţii de răspuns a victimei
- Folosiţi metoda "răsturnarea capului-ridicarea bărbiei" sau manevra

Heimlich dacă presupuneţi obstruarea căilor respiratorii cu un corp străin.
- Plasaţi urechea în apropierea gurii victimei şi urmăriţi mişcările

toracice.Dacă respiraţia lipseşte treceţi la
IV Cererea unui eventual ajutor
- Strigaţi sau folosiţi orice mijloc pentru a atrage atenţia celor din apropiere.
V Poziţionarea victimei
- Aşezaţi victima pe spate pe o suprafaţă tare şi plană, sprijinindu-i capul şi gâtul
pe duratamişcării.
VI Verificarea din nou a respiraţiei
- Urmăriţi semnele care însoţesc

respiraţia.Dacă respiraţia este absentă
treceţi la.............................................,..
VII Ventilarea plămânilor
- Strângeţi nările victimei, inspiraţi adânc, acoperiţi bine gura victimei şi expiraţi
în guraacesteia timp de 1-1,5 secunde.Faceţi o pauză, lăsând victima să expire şi
repetaţi procedura încă o dată.
- Menţineţi înclinarea capului şi treceţi la...
VIIIVerificarea existenţei pulsului
- Localizaţi artera carotidă pe partea gâtului cea mai apropiată de salvator şi
căutaţi pulsul cu atenţie, pentru a putea determina chiar şi un puls slab şi
neregulat.
Dacă nu este puls, treceţi la........
IX Trimiterea după ajutor
- Dacă cineva răspunde apelului de ajutor al salvatorului, trimiteţi persoana

respectivă după ajutor calificat, cu suficiente informaţii pentru ca intervenţia să
fie eficientă.
- Solicitaţi persoanei respective să revină după ce a făcut apelul.
X Începerea apăsărilor (compresiilor) toracelui (masajul cardiac extern)
- Poziţionaţi mâna, blocaţi coatele şi aduceţi umerii deasupra sternului.
- Apăsaţi pentru comprimarea toracelui pe o distanţă de 3,8 până la 5,0 cm şi
reveniţi la poziţia iniţială.
Apăsarea şi relaxarea trebuie să dureze un timp egal şi mai puţin de o secundă.
- Repetaţi astfel 15 apăsări într-un ritm de 80-100 pe minut (secvenţa de 15

compresii nutrebuie să dureze mai mult de 9-11 secunde).
Atenţie! * Pentru menţinerea ritmului şi vitezei, cât şi pentru contabilizarea

apăsărilor se
recomandă o numărătoare cu viteză constantă, de tipul - ŞI UNU, Şl
DOI, Şl TREI, ŞI PATRU, ŞI CINCI, ŞI UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, ŞI
PATRU, ŞTZECE, Şl UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, ŞI PATRU, ŞI
CINCISPREZECE...
- Ventilaţi plămânii de două ori.
- Realizaţi iar patru cicluri complete de câte 15 apăsări şi 2 ventilaţii, ceea ce ar

trebui să dureze circa 1 minut.
XI Verificarea din nou a existenţei pulsului
- Verificaţi pulsul la carotidă, pentru a stabili dacă a reapărut

spontan. Dacă nu există puls, treceţi din nou la
XII Ventilarea plămânilor
- Administraţi două respiraţii

XIII Continuarea RCR
- Reluaţi apăsările şi ventilările într-un raport de 15:2 şi verificaţi pulsul la

fiecare câteva minute.
Atenţie! •Dacă nu a răspuns nimeni la cererea anterioară de ajutor, trebuie ca
însuşi salvatorul să solicite intervenţia serviciilor medicale de urgenţă
după un minut de RCR.
•Nu se părăseşte victima pentru mai mult de patru minute, deoarece
creierul poate fi afectat dacă este lipsit de oxigen o perioadă mai mare
decât aceasta.
3.3.2 Când există şi un salvator de rezervă
Un salvator de rezervă, posibil persoana care a fost trimisă după ajutor medical, poate
prelua rolul salvatorului dacă acesta oboseşte. El trebuie să se identifice spunând:
"Cunosc RCR. Pot să ajut ?".
Dacă salvatorul iniţial doreşte să fie înlocuit, schimbul trebuie făcut în momentul în
care procedura de reanimare este întreruptă în mod normal pentru verificarea pulsului,
după ce s-a realizat complet un ciclu cu două respiraţii. Apoi:
- Salvatorul de rezervă localizează şi stabileşte existenţa pulsului la carotidă

(pasul XI). Dacă după o verificare de 5 secunde nu există puls
- Salvatorul de rezervă procedează la deschiderea căilor respiratorii şi ventilează

de două ori.
- Salvatorul de rezervă marchează zona de intervenţie pentru masajul cardiac şi

preia apăsările şi ventilările într-un raport de 15:2.
- În timp ce salvatorul de rezervă realizează RCR, salvatorul iniţial menţine

deschise căile respiratorii şi urmăreşte pulsul la carotidă la fiecare două minute,
pentru a stabili dacă pulsul a revenit spontan.
Salvatorul iniţial trebuie să fie gata oricând să preia din nou manevrele de reanimare în
caz că salvatorul de rezervă oboseşte.
3.3.3 Când există doi salvatori
Salvatorii care sunt antrenaţi să-şi coordoneze eforturile, pot forma o echipă pentru
realizarea RCR. O astfel de metodă este mai puţin obositoare şi, deoarece poziţiile celor
doi care realizează, unul apăsările toracelui, celălalt ventilarea plămânilor, pot fi
schimbate, RCR poate avea o durată mai mare decât în cazul unui singur salvator.
În cazul în care victima este în stare de stop cardiac şi există doi salvatori, unul
trebuie să înceapă reanimarea victimei conform procedurii pentru un singur salvator (a
se vedea cap. 3.3.1), iar celălalt va merge după ajutor medical.
Dacă în apropiere există cineva care poate fi trimis după ajutor, atunci se poate începe
procedura de RCR - doi salvatori.
În procedura RCR - doi salvatori, unul preia rolul de a apăsa toracele victimei pentru
reanimarea cardiacă (acesta va fi desemnat în cele ce urmează cu C), iar al doilea - pe
acela de a-i ventila plămânii pentru reanimarea respiratorie (desemnat prin R).
Paşii de prim-ajutor care trebuie urmaţi sunt următorii (figura 3.0):
I R stabileşte reacţia victimei
- Bate sau scutură uşor umărul persoaneiaparent inconştiente, strigându-i totodată:

"Văsimţiţi bine?", pentru a determina gradul dereacţie.
Dacă nu se primeşte nici un răspuns
II R apreciază existenţa respiraţiei
- Plasează urechea lângă gura şi nasul victimei şi priveşte pieptul acesteia, urmărind
semnele ce însoţesc respiraţia. Dacă acestea lipsesc, el spune: "Nu respiră !".
III R poziţionează victima pe spate, sprijinindu-i capul şi gâtul.
IV R deschide căile respiratorii, folosind metoda "răsturnarea capului-

ridicarea bărbiei" sau le eliberează prin metoda Heimlich.
V R verifică din nou respiraţia

- Urmăreşte semnele ce însoţesc
respiraţia.Dacă acestea lipsesc anunţă:
"Nu respiră !".
VI R începe ventilarea plămânilor
- Astupă nările victimei cu degetele şi gura acesteia cu gura sa şi expiră o dată.
- Face o pauză pentru, a lăsa victima să expire şi repetă încă o dată,
- Menţine capul înclinat şi.........
VII R verifică pulsul
- Localizează artera carotidă pe partea cea mai apropiată şi caută pulsul. Procedează
cu atenţie pentru a putea detecta chiar şi un puls slab şi neregulat.
- Dacă nu există puls, anunţă: "Nu are puls !".
- Trimite după ajutor medical.
VIII C începe apăsările (comprimările) toracelui
- După ce îşi fixează poziţia şi realizează marcarea pentru masajul cardiac în timpul
verificării pulsului de către R, C efectuează 5 apăsări ale pieptului, folosindu-şi podul
palmelor de la ambele mâini. Numără cu voce tare: "ŞI UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, Şl
PATRU, ŞI CINCI". Face pauza corespunzătoare pentru a permite lui R să efectueze
o respiraţie, dar îşi menţine mâinile în aceeaşi poziţie.
IX R continuă ventilarea plămânilor
- Administrează o respiraţie, după care menţine deschise căile respiratorii şi verifică

existenţapulsului pentru a stabili eficienţa compresiilor toracelui.
X C şi R continuă RCR
- C realizează un număr de 80-100 apăsări pe minut, cu pauze la fiecare 5 apăsări,

pentru apermite administrarea unei respiraţii, de către R.
XI R verifică din nou pulsul şi ventilează
- După 10 cicluri (aproximativ 1 minut) de apăsări-ventilări, spune: "RCR gata",

administrează o respiraţie şi verifică dacă a apărut puls.
Dacă nu există puls spune: "Nu există puls!" şi administrează o respiraţie.
XII C şi R reiau RCR, respectiv, apăsările-ventilările. R

verifică pulsul la fiecare câteva minute.
x
Inversarea rolurilor
- C semnalează intenţia de a inversa rolurile, din cauza oboselii. În locul numărătorii
de tip "ŞI UNU, ŞI DOI, ŞI TREI, ŞI PATRU, ŞI CINCI", menţine aceeaşi viteză,
dar numără astfel: "DATA, VIITOARE, SCHIMBĂM, DUPĂ, CINCI" (sau oricare
altă metodă).
- La terminarea respiraţiei de la următorul ciclu, R preia poziţia lui C, fiind gata, după-
marcarea zonei corespunzătoare pentru masajul cardiac, să execute compresii toracice.
C preia locul lui R şi se pregăteşte pentru verificarea pulsului la carotidă.
XIII C verifică din nou pulsul.
- Dacă nu detectează puls, anunţă: "Nu are puls?".
XIV C continuă ventilarea plămânilor.
- Administrează o respiraţie, menţine capul victimei răsturnat şi păstrează
degetele pecarotidă pentru a stabili eficienţa compresiilor toracelui.
XV R reia M.C.E.
- Apasă toracele cu acelaşi ritm şi aceeaşi viteză, păstrând un raport de cinci

compresii lao respiraţie.
3.3.4 Când există doi salvatori şi victimei i

s-a acordat deja un prim ajutor
Doi salvatori (R şi C) antrenaţi în echipă, care sunt puşi în situaţia de a acorda RCR
unei victime căreia i se aplică RCR de către un singur salvator iniţial (I), trebuie mai
întâi să-şi enunţe* competenţa, apoi să înceapă procedura de preluare a victimei.
În al doilea rând trebuie stabilit dacă a fost solicitată asistenţa medicală de urgenţă".
Imediat ce salvatorul iniţial (I) a încheiat un ciclu 15 apăsări -şi două respiraţii, R, care
preia controlul, se plasează în dreptul capului victimei, deschide căile respiratorii şi
verifică pulsul, iar C îşi poziţionează mâinile, folosind procedura de marcare
corespunzătoare (în principiu, acest lucru ar trebui să dureze 5 secunde).
În acest moment, salvatorul iniţial (I) poate fi trimis după ajutor medical calificat.
După ce R confirmă absenţa pulsului şi administrează b respiraţie, C reia compresiile

toracelui.
Capitolul 4
OBSTRUCŢIA CĂILOR
RESPIRATORII 4.1 Generalităţi
Obstrucţia căilor respiratorii superioare reprezintă blocarea parţială sau totală a căilor
de trecere şi de pătrundere a aerului în plămâni.
La o persoană conştientă, obstruarea este cauzată de obiecte străine, de exemplu,

alimente.
La o persoană inconştientă, limba poate să cadă în fundul gâtului şi să împiedice
trecerea aerului.
Dacă aerul este împiedicat să intre în plămâni, persoana îşi poate pierde cunoştinţa.
Dacă primul ajutor nu este acordat, se poate ajunge la stop cardio-respirator şi deces.
Alte tipuri de accidente însoţite de obstruarea căilor respiratorii, cum ar fi rănirea sau
inflamaţia ţesuturilor gâtului prin reacţii alergice sau alte boli, necesită ajutor medical
de urgenţă.
Obstrucţia căilor respiratorii poate fi prevenită prin:

- tăierea alimentelor, în special a cărnii, în bucăţi mici şi mestecarea lor
completă înainte de a fi înghiţite;
- evitarea vorbitului, râsului sau băutului în timpul mestecării alimentelor;
- evitarea ingurgitării băuturilor înainte şi în timpul meselor;
- conştientizarea faptului că anumite alimente (de exemplu arahide, floricele, unt
întins în strat gros pe pâine) au tendinţa de a produce înecări şi deci se
recomandă precauţie la consumul acestora.
4.2 Semnele obstrucţiei respiratorii
înghiţirea alimentelor, lichidelor, obiectelor mici este cauza posibilă a unui stop
respirator, a apariţiei cianozei (învineţirea) buzelor ca şi a pierderii cunoştinţei.
Când cineva se ridică deodată de la masă, aparent fără motiv, este posibil să se fi înecat
şi, încercând să evite încurcătura, se izolează de persoanele care l-ar putea ajuta.
Urmăriţi această persoană pentru a vă asigura dacă este sau nu necesar să interveniţi.
În cazul înecării prin înghiţire (figura 4.1), trebuie acordat imediat primul ajutor,
deoarece se poate produce obstruarea parţială sau completă a căilor respiratorii.
4.2.1 Obstrucţia parţială a căilor respiratorii
Obstrucţia parţială a căilor respiratorii permite doar în parte intrarea aerului în plămâni,
producând acces de tuse. Pentru a decide care acţiune de prim-ajutor este necesară,
trebuie să se evalueze rapid dacă schimbul de aer este suficient sau nu .
a. Schimb suficient de aer
Tusea forţată, chiar cu şuierături intermediare, indică un schimb bun al

aerului. În acest caz:
- Supravegheaţi victima, încurajaţi-o să tuşească şi aplicaţi-i lovituri ferme cu
palma pe spate.
- Nu interveniţi pentru eliberarea căilor respiratorii.
b. Schimb insuficient de aer
Tusea slabă şi ineficace, respiraţia zgomotoasă şi dificilă şi cianoza (învineţirea) sunt

semne ale schimbului insuficient de aer.
4.2.2Obstrucţia completă a căilor respiratorii
În cazul obstrucţiei complete a căilor respiratorii persoana va fi incapabilă să respire, să

tuşească sau să vorbească.
Victima va exterioriza primejdia; ducând mâinile la gât. Congestia iniţială (roşeaţa la

faţă) se va schimba în cianoză (învineţire) şi va urma curând pierderea cunoştinţei.
4.3 Manevrele de prim ajutor
Primul ajutor ta caz de înecare: prin înghiţire necesită una sau măi multe din
urcătoarele manevre, înfuncţie de vârsta şi starea fizică a victimei.
• Compresii (apăsări) abdominale (manevra Heimlich).

• Compresii (apăsări) pe torace.
• Explorarea şi scoaterea cu degetele a obiectului străin din gură.
• Ventilarea plămânilor.
Fiecare din aceste manevre este descrisă în detaliu mai jos. Pentru a fi eficace,
aplicarea lor trebuie realizată într-o succesiune rapidă.
Atenţie! • Aceste manevre pot fi periculoase şi ele nu trebuie niciodată exersate pe

persoane sănătoase.
• Practica (învăţarea şi exersarea) se face numai pe manechine.
4.3.1 Compresii (apăsări) abdominale (manevra Heimlich)
Apăsarea pe abdomen (manevra Heimlich) constă în exercitarea unei compresiuni

subdiafragmatice pentru a forţa ieşirea aerului din plămâni, producând o tuse artificială.
Dacă victima este în picioare sau aşezată, presiunea se aplică cu pumnul pe abdomenul
superior (figura 4.2).
Dacă victima este aşezată pe spate apăsarea se face cu podul palmelor.
Există riscul producerii leziunilor interne, dar aplicarea corectă a manevrei va reduce la
minimum acest risc.
Compresiile abdominale nu vor fi aplicate la copii mici, la persoane obeze sau la femei
gravide în ultimele luni de sarcină.
4.3.1.1 Apăsarea abdominală - victima conştientă, stând în picioare sau aşezat

(figura 4.3)
- Staţi în picioare în spatele victimei şi cuprindeţi-i talia cu mâinile.
- Localizaţi vârful sternului cu degetul mijlociu al unei mâini şi ombilicul

(buricul) cu degetul mijlociu al celeilalte mâini.
- Fără a schimba poziţia, strângeţi pumnul şi răsuciţi-1 astfel ca degetul mare să

fie îndreptat în jos, pe mijlocul abdomenului, între buric şi vârful sternului.
- Acoperiţi pumnul cu cealaltă mână şi apăsaţi rapid, cu forţă, pentru a disloca

obstrucţia.
- Efectuaţi apăsările abdominale până la evacuarea obstacolului sau până ce

victima şi-a pierdut cunoştinţa.
4.3.1.2 Apăsarea abdominală - victima inconştientă, aşezată pe spate (figura 4.4)
- Îngenuncheaţi deasupra victimei, având

genunchii situaţi de o parte şi de alta a
corpului acesteia, astfel încât podul
palmelor dumneavoastră să atingă comod
zona abdominală a victimei.
- Localizaţi vârful sternului victimei cu degetul mijlociu al uneia din mâini şi buricul cu
degetul mijlociu al celeilalte mâini.
-
- Fără a schimba poziţia, aşezaţi mâna de la stern astfel încât podul palmei
să cadă chiar deasupra ombilicului (buricului).
- Plasaţi cealaltă mână deasupra, asiguraţi-vă că degetele sunt paralele cu linia

mediană (de mijloc) a corpului. Păstraţi degetele ridicate sau strânse pentru a
vă asigura că presiunea va fi exercitată numai prin podul palmelor.
- Apăsaţi deasupra rapid, într-o serie de şase până la zece apăsări

distincte, fiecare cu intenţiadislocării obstacolului.
- Fiecare din seriile de şase până la zece apăsări este urmată de încercări de
ventilare a plămânilor şi apăsările se întrerup dacă se obţine eliberarea căilor
respiratorii.
4.3.1.3 Apăsări abdominale autoadministrate
O persoană conştientă poate să-şi efectueze singură apăsări abdominale pentru a

elimina prin tuse corpul străin. Pentru aceasta:
- Strângeţi pumnul unei mâini şi plasaţi degetul mare pe linia mediană (de
mijloc) a abdomenului mai sus de ombilic şi mai jos de stern.
- Prindeţi pumnul cu cealaltă mână şi presaţi cu forţă şi rapid spre diafragm.
- Repetaţi până la eliminarea corpului străin. Spătarul unui scaun tapiţat sau
marginea unei tejghele sau mese pot fi, de asemenea, folosite pentru apăsările
abdominale autoadministrate.
4.3.2 Compresii (apăsări) pe torace
În cazul persoanelor adulte obeze sau în stare avansată a sarcinii (figura 4.5) apăsările
abdominale nu pot fi aplicate eficient şi de aceea ele vor fi înlocuite cu apăsări pe
torace.
Apăsările pe torace pot fi aplicate persoanelor adulte conştiente, aşezate în picioare

sau, în cazul pierderii cunoştinţei, culcate pe spate.
4.3.2.1 Apăsări pe torace - victima conştientă, stând în picioare sau aşezat
- Staţi în picioare în spatele victimei, petreceţi mâinile pe sub braţele victimei şi

poziţionaţipumnul unei mâini, având degetul mare în interior, pe mijlocul
sternului
(figura 4.6).
Aveţi grijă să evitaţi vârful sternului şi coastele.
- Prindeţi pumnul cu cealaltă mână şi împingeţi cu forţă spre spate.
Aceste apăsări spre spate vor comprima toracele şi vor forţa ieşirea aerului din
plămâni, producând o tuse artificială. Efectuaţi fiecare apăsare cu intenţia
dislocării obstacolului.
Apăsările pe torace se repetă până la eliberarea căilor respiratorii sau până când victima
îşi pierde cunoştinţa.
4.3.2.2 Apăsări pe torace - victima inconştientă, stând în poziţie culcat
- Plasaţi victima culcată cu faţa în sus pe o suprafaţă tare şi plană, cu braţele

situate lateral.
- Îngenuncheaţi aproape de pieptul victimei şi identificaţi jumătatea inferioară a

sternului în acelaşi mod ca la RCR ( a se vedea subcapitolul 2.2.2).
- Aplicaţi o serie de şase până la zece apăsări pe torace, lent şi distinct, presând
sternul cu 3,8 până la 5 cm.
- Fiecare serie de şase până la zece apăsări pe torace este urmată de explorări în
gura victimei şi încercări de ventilare a plămânilor.
- Apăsările pe torace se întrerup dacă obstacolul este evacuat şi dacă se reia

respiraţia spontană.
4.3.3 Explorarea şi scoaterea cu degetele a obiectului străin din gură
Explorarea cu degetul (degetele) în gura victimei este o manevră în două etape, utilizată
pentru dislocarea şi îndepărtarea corpului străin (figura 4.7).
- Plasaţi degetul mare al mâinii dumneavoastră în gura victimei pentru a-i ţine
limba, ţinând cu celelalte degete ale aceleiaşi mâini bărbia victimei.
- Ţinând ferm bărbia şi limba, trageţi mandibula (falca), deschizând mai mult
gura victimei (ridicare limbă-mandibulă)
- Această manevră poate elibera corpul străin, permiţând să fie "extras" din gura
victimei în cursul explorării în adâncime cu degetul arătător al celeilalte mâini.
Deşi explorarea cu degetul poate să nu ducă la îndepărtarea corpului străin, simpla
ridicare a limbii din fundul gâtului poate să elibereze parţial căile respiratorii şi să
permită accesul aerului în plămâni, atunci când încercaţi ventilarea.
4.3.4 Ventilarea pulmonară
După fiecare manevră de explorare cu degetul pentru scoaterea corpului străin,

deschideţi căile respiratorii pentru a ventila plămânii. Dacă cutia toracică nu se ridică,
efectuaţi respiraţia artificială (a se vedea cap. 2).
Dacă plămânii nu se umflă, continuaţi primul ajutor pentru a elibera căile respiratorii.
4.4 Faze de intervenţie în funcţie de starea

victimei 4.4.1 Victima în stare de conştienţă
I Apreciaţi obstrucţia
- Atât timp cât există un bun schimb al aerului, încurajaţi tus ea victimei şi
aplicaţi-i lovituriferme cu palma pe spate, pentru a elibera căile respiratorii.
- Supravegheaţi victima pentru a fi gata de ajutor.
- Întrebaţi: "V-aţi înecat ?"
Dacă schimbul de aer este sărac sau absent, obstrucţia este completă.
II Aplicaţi apăsările abdominale
- Stând în picioare în spatele victimei, cuprindeţi-i cu braţele talia.
- Localizaţi vârful sternului cu o mână şi buricul cu cealaltă.
- Poziţionaţi pumnul chiar deasupra buricului, dar mai jos de vârful sternului.
- Prindeţi pumnul cu mâna cealaltă şi aplicaţi apăsări rapide, până la dislocarea
obstacolelor sau până când victima devine inconştientă şi atunci continuaţi
astfel:
• Aşezaţi persoana pe spate pe podea sau pe altă suprafaţă plană şi dură, cu

braţele întinselateral.
IV Chemaţi sau trimiteţi după ajutor
• Strigaţi pentru a atrage atenţia celor din apropiere şi dacă cineva răspunde,
trimiteţi dupăserviciul de urgenţă.
Daţi-i toate informaţiile necesare pentru a vă asigura un răspuns prompt şi

adecvat situaţiei respective.
V Exploraţi şi scoateţi cu degetul obiectul străin
- Deschideţi gura prin manevra "împingerea mandibulei" ( a se vedea cap. 2) şi

încercaţi sădislocaţi sau să îndepărtaţi corpul străin cu degetul făcut cârlig.
Atenţie! • Nu exploraţi gura fără a avea vizibilitate şi îndepărtaţi numai corpul

străin care
poate fi văzut!
VI Ventilaţi plămânii
- Deschideţi căile respiratorii şi începeţi să ventilaţi plămânii (a se vedea cap. 2).
- Urmăriţi semnele de mişcare respiratorie a cutiei toracice. Aceasta va indica

dacă aerul depăşeşte obstrucţia şi dacă respiraţia artificială trebuie continuată.
Dacă plămânii nu se umplu cu aer...
VII Aplicaţi apăsări abdominale
- Îngenuncheaţi deasupra victimei, având picioarele situate de o parte şi de alta a

persoanei, astfel încât abdomenul ei să vă fie la îndemână.
- Localizaţi vârful sternului cu o mână şi buricul cu cealaltă.
- Plasaţi podul palmei chiar deasupra buricului şi cealaltă mână peste ea.
- Cu degetele ridicate sau strânse şi de-a lungul liniei mediane a corpului

executaţi şase până la zece apăsări rapide, fiecare apăsare fiind o mişcare
distinctă.
VIII Repetaţi explorarea şi scoaterea obiectului străin cu degetul,
ventilările pulmonare şi apăsările abdominale
- începeţi din nou cu pasul V şi repetaţi explorarea şi scoaterea obiectului străin cu

degetul,ventilările pulmonare şi apăsările abdominale până la obţinerea rezultatului
dorit sau până lasosirea medicului.
4.4.2 Victima găsită în stare de inconştienţă
I Apreciaţi capacitatea de răspuns a victimei
- Bateţi victima pe umăr sau scuturaţi-o uşor şi strigaţi: "Vă simţiţi bine ?" pentru a
verificadacă persoana este conştientă.
Dacă nu obţineţi nici un răspuns...
II Verificaţi existenţa respiraţiei
- Plasaţi urechea şi obrazul dumneavoastră lângă gura şi nasul victimei.
- Observaţi mişcarea cutiei toracice. Dacă

nu sunt semne de respiraţie...
III Strigaţi după ajutor

- Strigaţi pentru a-i atenţiona pe cei din apropiere care pot ajuta pentru chemarea
serviciuluide urgenţă.
IV Poziţionaţi victima
- Întoarceţi victima pe spate, protejându-i capul şi ceafa.
V Deschideţi căile respiratorii
- Folosiţi manevra "cap răsturnat pe spate-bărbie ridicată" pentru a deschide căile
respiratorii.
VI Verificaţi existenţa respiraţiei
- Priviţi, ascultaţi, sesizaţi pe obrazul dumneavoastră orice semn de mişcare a aerului
înplămânii victimei.
Dacă nu sunt semne de respiraţie...
VII Ventilaţi plămânii
- Ţinând închise cu o mână nările victimei, lipiţi buzele dumneavoastră de gura acesteia
şi expiraţi.
- Urmăriţi mişcarea cutiei toracice pentru a vedea dacă plămânii victimei se umplu cu
aer.În caz contrar...
VIII Redeschideţi calea respiratorie, lipiţi din nou buzele de gura victimei şi
ventilaţi
- Răsturnaţi mai mult capul înapoi şi ridicaţi bărbia victimei.
- Asiguraţi-vă că nările victimei sunt închise şi că v-aţi lipit bine buzele de gura victimei
şi încercaţi din nou să ventilaţi plămânii acesteia.
Dacă plămânii victimei nu se umplu cu aer...
IX Trimiteţi după ajutor
- Trimiteţi pe cineva să cheme serviciul de urgenţă.
- Comunicaţi toate informaţiile necesare pentru a vă asigura de o asistenţă rapidă şi
calificată.
- Dacă sunteţi singur, nu părăsiţi victima şi continuaţi acordarea primului ajutor.
X Aplicaţi apăsările abdominale
- Aşezaţi-vă în genunchi deasupra victimei, având genunchii situaţi de o parte şi de alta
a corpului acesteia, astfel ca partea superioară a abdomenului victimei să vă fie la
îndemână.
- Localizaţi vârful sternului victimei cu o mână şi buricul cu cealaltă.
- Aşezaţi podul palmelor chiar deasupra buricului, având degetele ridicate sau strânse şi
paralele cu linia mediană a corpului victimei.
- Aplicaţi şase până la zece apăsări rapide deasupra. Dacă

obstrucţia persistă...
XI Exploraţi gura cu degetul pentru a îndepărta corpul străin
- Deschideţi gura victimei şi, aplicând manevra "ridicare limbă-mandibulă", încercaţi să

agăţaţi corpul străin pentru a-l disloca şi a-1 îndepărta complet.
îndepărtaţi corpul străin numai dacă el poate fi văzut.
XII Ventilaţi plămânii
- Deschideţi căile respiratorii şi începeţi să ventilaţi plămânii.
- Urmăriţi semnele de mişcare a cutiei toracice a victimei.
- Dacă plămânii nu se umplu cu aer, reveniţi la pasul X şi continuaţi cu apăsările
abdominale,explorarea cu degetul a corpului străin în gură şi încercările de ventilare a
plămânilor până laobţinerea rezultatului dorit sau până la sosirea medicului.
4.5 Îngrijiri ulterioare
- Întrerupeţi manevrele pentru înecarea prin înghiţire atunci când căile respiratorii sunt
suficient de libere pentru a putea permite aplicarea respiraţiei artificiale.
- Dacă respiraţia spontană se reia, supravegheaţi victima pentru a fi siguri că nu apar

dificultăţi ulterioare.
- Încredinţaţi persoana serviciilor medicale de urgenţă şi îndemnaţi-o să fie văzută de

medic, deoarece manevrele pot să producă răniri şi, prin urmare, victima are nevoie de
îngrijire medicală.
Capitolul 5
ŞOCUL
5.1 Cauzele instalării şocului. Semne
Şocul reprezintă o stare critică de reacţie a organismului uman, caracterizată printr-o

irigare insuficientă a ţesuturilor corpului. Şocul poate fi fatal, dacă nu se iau măsuri
pentru a-i preveni evoluţia.
El poate apărea în una din următoarele împrejurări:

- sângerare externă severă sau sângerare internă;
- arsuri asociate cu pierderi de plasmă sanguină;
- răniri grave, striviri, cu zdrobiri de ţesuturi şi care pot duce şi la pierderi de
sânge şi plasmă;
- crize cardiace, când inima nu mai poate pompa suficient sânge în aparatul
circulator;
- crize respiratorii, precum obstruarea căilor respiratorii, rănirile toracelui sau
paralizia muşchilor intercostali, care împiedică victima să inspire suficient aer
pentru a furniza sânge oxigenat către organele vitale;
- rănirea coloanei vertebrale sau a traseelor nervoase care afectează controlul
dimensiunii vaselor sanguine;
- reacţii alergice severe produse prin înţepături de insecte, muşcătură de animal,
alimente sau medicamente specifice;
- diverse infecţii - acest tip de şoc este întâlnit de obicei după o perioadă de
boală şi este rar de domeniul primului ajutor.
Durerea, pierderea căldurii corpului, teama, epuizarea fizică, surmenajul sunt factori
agravanţi, care măresc viteza de instalare şi severitatea şocului.
Starea victimei aflată în şoc poate varia de la conştientă la leşin sau la pierderea
cunoştinţei.
Oricare dintre următoarele semne şi simptome sau toate împreună pot fi prezente şi pot
creşte în intensitate când şocul progresează:
• agitaţia şi anxietatea pot preceda toate celelalte semne;
• paloarea sau culoarea vânătă a pielii, în special la nivelul buzelor,
tegumentelor, unghiilor şi lobilor urechilor şi indicând lipsa oxigenului;
• pielea rece şi umedă, cu transpiraţie abundentă;
• pulsul din ce în ce mai slab şi rapid;
• respiraţia rapidă şi superficială, iar în stadiile ulterioare, lipsa de aer,
sufocarea;
• setea;
• greaţa şi vărsăturile;
• modificările stării de conştientă.
5.2 Primul ajutor
Învăţaţi să recunoaşteţi condiţiile care produc şocul şi acordaţi primul ajutor adecvat
pentru a împiedica instalarea şi evoluţia acestuia.
Pentru victimele aflate în stare de şoc, asistenţa medicală trebuie acordată fără
întârziere.
Până la obţinerea asistenţei medicale, acordaţi prompt primul ajutor, încercând să

preveniţi instalarea şi evoluţia şocului. Astfel:
- Trataţi corect cauzele evidente de şoc precum sângerarea, fracturile şi

arsurile (a se vedea cap. 8, 9 şi 14)
- Liniştiţi şi încurajaţi victima.
- Controlaţi respiraţia şi circulaţia (pulsul şi tensiunea arterială).
- Mişcaţi victima cu grijă pentru a nu-i provoca dureri.
- Dezgoliţi victima în jurul cefei, pieptului, taliei.
- Preveniţi pierderea căldurii corpului victimei, punând pături sub şi deasupra
victimei, dar...
- Nu supraîncălziţi persoana aflată în stare de şoc şi nu folosiţi sticle cu apă
fierbinte, pătură electrică etc., decât la recomandarea medicului.
- Nu daţi nimic pe gură unei persoane aflate în stare de inconştienţă sau de şoc
sever. Umeziţi-i buzele dacă victima se plânge de sete.
- Poziţionaţi victima aflată în stare de şoc, astfel încât să i se asigure confort

maxim şi să se prevină agravarea şocului.
În acest sens este de menţionat că:
• Poziţia ideală este pe spate, cu capul mai jos şi membrele inferioare ridicate cu
15 cm până la 30 cm pentru a creşte debitul sângelui spre creier (figura 5.1).
• Rănile victimei sau condiţia sa fizică pot să nu permită plasarea ei în această

poziţie. Astfel, ridicarea picioarelor victimei cu fracturi pelviene poate
produce dureri şi poate agrava traumatismul. Această persoană trebuie
menţinută întinsă pe spate, preferabil pe o brancardă (targă). Dacă victima
este imobilizată, mânerele brancardei pot fi ridicate, pentru a realiza o
înclinare a corpului în direcţia capului.
• Victimele care au suferit răniri la torace, care au o boală pulmonară sau care tocmai
au suferit un atac de cord, respiră mai uşor dacă sunt aşezate semiculcat, în "capul
oaselor".
• Victimele care sunt în stare de inconştienţă sau care dau semne de vomă trebuie
plasate în poziţie de siguranţă (de recuperare) (a se vedea cap. 6).
•
Capitolul 6
PIERDEREA CUNOŞTINŢEI
6.1 Generalităţi
Conştienţa este starea în care o persoană vorbeşte coerent, îşi controlează activitatea
musculară, reacţionează la stimuli dureroşi precum şi atunci când este interpelată şi îşi
dă seama de mediul înconjurător. Orice modificare a acestei stări, în afara somnului
normal, este un semn important de accident sau boală.
Pierderea cunoştinţei (conştienţei) poate apărea mai ales în următoarele situaţii:

- traumatisme cranio-cerebrale;
- comoţie cerebrală;
- contuzie cerebrală;
- otrăviri, intoxicaţii profesionale prin inhalare sau ingestie;
- insolaţie, şoc caloric;
- boli ale sistemului nervos central (epilepsie etc.);
- boli metabolice (diabet etc.).
Pierderea progresivă a cunoştinţei indică o deteriorare a stării de sănătate a unei

persoane care a suferit traumatisme, otrăviri, şoc, crize cardiace etc. De aceea este
esenţial să se stabilească starea de conştienţă a unei victime, să se urmărească periodic
nivelul acesteia şi să se remarce orice modificare.
6.2 Tulburările stării de conştienţă
• Victima este conştientă, dar prezintă unele tulburări (anomalii):

- este agitată;
- este somnolentă. Stimulată, răspunde, pentru că este conştientă, dar
imediat recade în somnolenţă (dacă fusese adormită pur şi simplu, ea
răspunde la întrebări şi rămâne trează);
- poate răspunde la unele întrebări simple, dar răspunsurile nu sunt
întotdeauna coerente;
- poate executa ordine simple: să închidă şi să deschidă ochii, să strângă
mâna etc.;
- poate fi obnubilată sau are idei fixe.
• Victima este inconştientă:

-nu poate fi stimulată verbal, dar aceasta nu înseamnă că nu aude;
- poate fi într-o stare de inconştienţă uşoară: are încă reflexele de
securitate, tusea,deglutiţia (înghiţirea). Este important, pentru că ea ar
putea să-şi elibereze singurăaparatul respirator.
Victima poate trece dintr-un moment în altul din starea de inconştienţă
uşoară la o inconştienţă profundă, fără să-şi dea seama (şi fără să ne dăm
seama).
• Victima este în stare de inconştienţă profundă.
Starea de inconştienţă provoacă o relaxare musculară. De aceea, dacă victima

este aşezată pe
spate, căderea limbii în fundul gâtului provoacă apariţia tulburărilor respiratorii
imediate sau
progresive.
Victima îşi pierde reflexele sale de securitate şi, dacă este culcată pe spate,
saliva poate inunda
progresiv căile sale respiratorii, ceea ce poate provoca stopul respirator.
Singura modalitate de a preveni şi trata aceste tulburări este aşezarea victimei în

poziţie de siguranţă, pe o parte, pentru a evita inundarea căilor sale respiratorii şi
înecarea .
6.3 Evaluarea nivelului de conştienţă
Pentru a stabili şi descrie nivelul de conştienţă s-au elaborat diverse scale bazate pe
capacitatea victimei de a deschide ochii, de a vorbi coerent şi de a răspunde la stimuli
dureroşi. Cele mai folosite scale sunt A.V.P.U şi Glasgow.
A.V.P.U reprezintă semnificaţia următoarelor cuvinte din limba

engleză: A = "alert" - victima este conştientă, deschide
ochii spontan V = "verbal" - victima răspunde la stimuli
verbali P = "pain" - victima răspunde la durere U=
"unresponsive" - victima nu răspunde la nici un fel de
stimuli.
Salvatorul apreciază nivelul de conştienţă, notând starea iniţială a victimei şi evoluţia ei

ulterioară.
Scala Glasgow, modificată pentru scopurile acordării primului ajutor facilitează

evaluarea reacţiei victimei după următoarele semne:
- se deschid spontan;
- se deschid la durere sau când victimei i se vorbeşte;
- nu se deschid;
-
- la obiect şi imediat;
- confuz/neinteligibil;
- nu răspunde.
-
- răspunde la comenzi;
- răspunde la durere;
- nu răspunde.
-
Observaţie: Pentru ambele scale, ierarhizarea este descrescătoare, de la cel
mai bun
răspuns, la cel mai prost.
Folosind aceste scale, starea de semi-conştienţă a unei persoane poate fi descrisă după
cum urmează: "ochii se deschid la durere, vorbirea este confuză şi din timp în timp
neinteligibilă iar muşchii se flectează uşor dacă se ciupeşte antebraţul pe faţa internă.
Această stare se poate deteriora, astfel încât descrierea poate deveni: "nu există nici un
fel de răspuns = stare de inconştienţă".
Stimuli dureroşi
Este posibil ca în timpul examinării să se producă în mod neintenţionat o durere

victimei şi aceasta să reacţioneze. Trebuie remarcat gradul reacţiei, acesta fiind
revelator pentru starea victimei.
Dacă este necesară provocarea durerii ca stimul în examinarea iniţială sau în cele
ulterioare, aceasta poate fi făcută în mai multe feluri, fără a produce răniri sau a le
agrava pe cele existente. Ciupirea lobului urechii ori a pielii de pe faţa anterioară a
antebraţului sau apăsarea cu marginea unui creion la baza unghiei provoacă suficientă
durere pentru ca victima să reacţioneze.
Impedimente în stabilirea reacţiei
Trebuie observate cu atenţie condiţiile care pot împiedica victima să răspundă conform
nivelului real al conştienţei. Leziunile oculare sau umflarea ţesuturilor adiacente
ochilor pot împiedica victima să deschidă ochii, cu toate că ea ar putea fi pe deplin
conştientă. În mod similar, leziuni ale gâtului, deficienţe de vorbire sau chiar diferenţe
lingvistice pot reduce reacţia verbală, iar leziunile nervilor pot limita reacţia motorie.
Dacă se suspectează o paralizie, se cere victimei să clipească sau să scoată limba,
pentru a-i stabili reacţia motorie.
Informaţiile privind modificările în starea victimei, inclusiv dacă trecerea a fost bruscă
sau lentă, precum şi momentele în care s-au petrecut schimbările trebuie notate, fiind
necesare medicului care va trata, apoi, victima.
6.4 Manevre de prim ajutor. Poziţia de siguranţă (recuperare)
Când există un număr mai mare de victime, se caută mai întâi persoanele inconştiente.
Muşchii unei victime inconştiente sunt relaxaţi şi dacă persoana este întinsă pe spate
există pericolul ca limba să astupe căile respiratorii. De asemenea, se poate întâmpla ca
persoanele inconştiente să-şi piardă reflexele naturale de a înghiţi şi a tuşi. Aceasta
poate duce la obstruarea căilor respiratorii cu mucus, vomă sau sânge.
Prima urgenţă este, deci, de a realiza eliberarea căilor respiratorii şi de a asigura

respiraţia corespunzătoare.
Pentru aceasta:
- Se păstrează căile respiratorii deschise.
- Dacă victima nu respiră se începe imediat respiraţia artificială ( a se vedea cap.

2).
- Dacă se observă răniri la faţă sau maxilare (fălci) se caută şi se scot eventualii
dinţi rupţi din gura victimei, pentru a împiedica înghiţirea sau inhalarea
acestora (dinţii se tratează ca ţesuturi amputate - a se vedea cap. 9).
- Se lărgesc hainele în dreptul gâtului, toracelui şi taliei.
- Se stabileşte cauza care a produs pierderea cunoştinţei şi se acordă primul

ajutor în funcţie de cauză.
- Se aşează victima în poziţia de siguranţă (de recuperare), dacă leziunile

permit şi se urmăreşte respiraţia.
- Se observă gradul de conştienţă şi se notează în scris (sau mental) modificările

survenite şi momentele respective.
Atenţie! • Nu se administrează nimic pe cale orală (pe gură) unei persoane inconştiente.
• Dacă nu este transferată imediat serviciilor medicale, o persoană care şi-a

recăpătat cunoştinţa trebuie predată spre îngrijire altor persoane calificate şi
sfătuită să se prezinte la medic cât mai curând posibil.
• Dacă o victimă inconştientă, dar care respiră, este deja aşezată pe burtă sau
pe o parte, ea nu va mai fi manipulată (nu va fi întoarsă pe spate pentru a o
întoarce apoi pe o parte). Se va avea grijă să se faciliteze respiraţia şi
scurgerea eventualelor vărsături.
Poziţia de siguranţă (de recuperare)
Pentru a aşeza o persoană care se găseşte pe spate în poziţia de siguranţă (de

recuperare) se procedează astfel (figurile 6.1 a - d şi 6.2):
-Se îngenunchează pe o parte a victimei cu faţa spre aceasta şi se aduce piciorul

opus al victimei către salvator, încrucişând picioarele la nivelul gleznelor
(figura 6.1 .a).
- Se aşează braţul victimei dinspre salvator, întins de-a lungul corpului, cât mai
aproape de corp. Se aşează celălalt braţ transversal pe piept.
- Salvatorul îngenunchează aproape de victimă, aşează o mână sub capul acesteia

pentru a-l sprijini şi apucă hainele sau centura victimei pe partea opusă .
- Victima este rostogolită de către salvator dintr-o singură mişcare lină, dar fermă,
susţinând cu o mână umerii şi cu cealaltă bazinul, aşa încât acestea să fie deplasate
în acelaşi timp. Se aduc astfel pieptul şi abdomenul victimei în sprijin pe coapsele
salvatorului (figura 6.1 b).
- Salvatorul se retrage şi îndoaie genunchiul piciorului de deasupra al victimei

pentru a preveni rostogolirea acesteia în faţă (figura 6.1c). Se aşează capul victimei
pentru a preveni rostogolirea în faţă şi astfel încât acesta să fie într-o poziţie extinsă
(spre spate), pentru menţinerea căilor respiratorii deschise (figura 6.1 d).
- Se îndoaie braţul victimei, cel mai apropiat de salvator, pentru a se sprijini partea
superioară a corpului. Se poziţionează celălalt braţ al victimei, confortabil, de-a
lungul corpului sau întins în faţa sa, pentru a preveni rostogolirea spre spate (figura
6.2).
- Se deschide gura victimei, orientând-o spre sol, pentru ca lichidele să poată să

se scurgă liber.
- Se controlează în permanenţă existenţa respiraţiei.
Atenţie ! • O victimă inconştientă aşezată deja pe burtă sau pe o parte şi care nu

respiră, nu
va mai fi manipulată (nu trebuie pusă pe spate pentru a o întoarce din
nou pe o parte).
• Faceţi numai ceea ce este necesar pentru a-i asigura ventilaţia
pulmonară şi scurgerea eventualelor vărsături.
Informaţii medicale.
Persoanele cu probleme medicale care necesită un anumit tratament, poartă deseori

asupra lor informaţii medicale sub forma unei brăţări, medalion sau carnet de buzunar,
unde sunt specificate starea lor şi tratamentul respectiv. Când se examinează o victimă
inconştientă, se caută astfel de informaţii. Acest lucru poate fi de ajutor în stabilirea
cauzelor şi acordarea primului ajutor sau poate preveni alergiile şi alte stări care ar
putea fi agravate prin folosirea anumitor proceduri medicale sau de prim-ajutor.
6.5 Leşinul (lipotimia)
6.5.1 Definire, cauze
Leşinul este rezultatul unei oxigenări temporar insuficiente a creierului. O persoană

care leşină va fi inconştientă chiar numai pentru câteva momente. Scopul acordării
primului ajutor în caz de leşin este de a creşte oxigenarea creierului.
Cauzele obişnuite ale leşinului sunt:

- oboseală, perioade îndelungate petrecute în aceeaşi poziţie (în picioare sau
aşezat), foame, lipsa aerului proaspăt;
- stări emoţionale ca, de exemplu, frica, anxietatea, vederea sângelui;
- boală, traumatisme, dureri mari.
Pot exista simptome care preced leşinul: pierdere de echilibru, paliditate,
transpiraţie. Se pot lua următoarele măsuri preventive:
- Se asigură aer proaspăt (se deschid uşi/ferestre), dar fără temperaturi excesive.
- Se slăbeşte strânsoarea hainelor la gât, piept şi talie.
- Dacă persoana este culcată, picioarele se ridică la înălţimea de 10-30 cm faţă
de sol.
6.5.2 Primul ajutor

Se procedează astfel:
- Se verifică dacă victima are căile respiratorii deschise şi dacă respiră,
- Se slăbesc hainele la gât, piept şi talie.
- Se aşează victima în poziţia de siguranţă (de recuperare).
- Se asigură aer proaspăt şi se protejează victima de temperaturi extreme.
- Se menţine victima întinsă confortabil încă 10-15 minute după ce şi-a recăpătat
cunoştinţa.
Atenţie! • Pierderea temporară a cunoştinţei poate fi unul din simptomele care însoţesc
o criză cardiacă ischemică sau o comoţie cerebrală. Trebuie avută în vedere o
astfel de posibilitate, mai ales când leşinul se produce la persoanele mai în
vârstă şi cauza nu este evidentă.
• Dacă revenirea din leşin nu este rapidă şi completă este necesar ajutor
medical.
6.6 Sincopa
Ca manifestări, sincopa se aseamănă cu leşinul. Apare rar la oameni sănătoşi şi este

cauzată aproape întotdeauna de lovituri în zonele reflexogene (ca plexul abdominal,
bărbie, gât, testicule) sau de boli de inimă, hemoragii, boli vasculare etc.în sincopă,
spre deosebire de leşin, pulsul devine neregulat, deosebit de slab şi poate chiar
dispărea.
Primul ajutor este acelaşi ca pentru leşin.
Se asigură transportul urgent şi sub supraveghere al victimei la spital.
Capitolul 7
PANSAMENTE Şl BANDAJE
Pansamentele şi bandajele sunt elemente de bază în acordarea primului ajutor pentru

îngrijirea rănilor şi a traumatismelor muşchilor, oaselor şi articulaţiilor.
Cei care acordă primul ajutor trebuie să fie familiarizaţi nu numai cu folosirea
pansamentelor şi bandajelor comerciale, ci şi să fie capabili să le improvizeze, de la caz
la caz, din materialele disponibile. Pentru a improviza este necesară cunoaşterea
caracteristicilor şi calităţilor celor mai adecvate materiale.
7.1 Pansamente
Pansamentul este un înveliş protector, aplicat pe o rană, pentru a controla sângerarea, a

absorbi sângele şi a preveni contaminarea şi infectarea acesteia.
Un pansament trebuie să fie:

• steril sau cât mai curat posibil;
• foarte absorbant şi poros pentru a menţine rana uscată;
• compresibil, gros şi moale, în special pentru sângerări puternice, astfel
încât presiunea sa să se exercite uniform pe toată suprafaţa afectată;
• neaderent şi fără scame, pentru a reduce posibilitatea lipirii de rană.
Tifonul, bumbacul şi pânza de in sunt materiale potrivite pentru
pansamente, în timp ce lâna şi alte materiale pufoase nu sunt
recomandate.
7.1.1 Tipuri de pansamente
Pansamentele sunt disponibile în diferite mărimi şi forme. Cele mai utilizate pentru
primul ajutor sunt:
- pansamente adezive (figura 7.1) - pansamente din tifon, sterile, cu bandă adezivă.
Sunt sigilate în hârtie sau plastic. Sunt disponibile în diverse forme şi mărimi
corespunzând scopului. Sunt folosite mai ales în cazul rănilor mici cu sângerare redusă;
- pansamente din tifon (comprese) - de diverse mărimi, pliate şi împachetate

individual sau în număr mare. De obicei, pachetul este steril;
- pansamente compresive - pansamente sterile din tifon şi alt material absorbant

(pernuţă de tifon plină cu vată), având ataşată o rolă de faşă . Se folosesc la aplicarea
compresivă pe o rană cu sângerare puternică;
- pansamente "improvizate" - obţinute din material fără scame, steril sau curat, de
preferinţă alb. Pot fi făcute din prosoape, cearceafuri, feţe de pernă, şerveţele de hârtie,
batiste, cămaşă sau rochie - rupte în fâşii - sau orice alt materia] absorbant curat ca, de
exemplu, hârtie igienică. Dacă este posibil, materialele textile vor fi sterilizate prin
fierbere în apă timp de 20-30 minute, după care se storc cu o lingură care a fost şi ea
fiartă. La acoperirea rănii, ele trebuie manevrate ţinându-se de colţuri, fără a atinge
suprafeţele de contact cu plaga. Ambalajele de plastic sau folia de aluminiu pot fi
folosite pentru realizarea unui pansament etanş la aer în cazul rănilor profunde ale
toracelui.
7.1.2 Reguli generale privind pansarea
- înainte de pansare, opriţi hemoragia ( a se vedea cap. 8 ).
- Spălaţi-vă pe mâini înainte de a pansa o rană. Curăţenia este esenţială pentru

prevenirea sau reducerea riscului de infectare. Dezinfectaţi-vă, dacă este posibil,
cu spirt, tinctură de iod, apă oxigenată, soluţii de rivanol 1 %0, permanganat de potasiu
1 %0, bromocet 1 %0, apă de colonie/behziriă, ţuică tare etc.
- Nu atingeţi şi nu suflaţi peste partea de pansament care va veni în contact direct cu

rana.
- Folosiţi pentru pansare cel mai curat material disponibil.
- Dacă le aveţi la îndemână, folosiţi o pensă şi un foarfece sterilizate prin fierbere sau la
flacără.
- Acoperiţi complet rana şi întindeţi marginile pansamentului dincolo de limitele rănii.
- Înainte de pansare, aplicaţi peste compresele de tifon, bumbac absorbant, vată, faşă-
neaderentă sau alt material.
-Nu îndepărtaţi de pe rană pansamentul deja făcut. Dacă sângele a trecut prin
pansament, lăsaţi pansamentul neschimbat şi acoperiţi-1 cu pansamente suplimentare,
vată sau alte materiale, fixate cât mai bine.
-Când sângerareânu'se: opreşte şi pansahiehtui se îrtiblfeă cli Hsânp['s'e vorikpWca |

falte măsuri de oprire a hemoragiei (hemostază), după cum este indicat în cap 8.
-Fixaţi pansamentul cu bandă adezivă (leucoplast) saiî'bahâaji ^e^p^hWcWifcesta să

nu cadă în timpul transportului.
-
- Dacă pansamentul a fost făcut în condiţii nesterile, avertizaţi unitatea medicală
care preia rănitul.
/4tmţttt Nu puneţi niciodată vată direct pe rană!
7.1.3 Pansarea
Primul pansament făcut la locul accidentului nu va fi decât un pansament provizoriu,

destinat să protejeze plaga în perioada de timp care se scurge între momentul
accidentului şi cel în care rana este văzută de un specialist.
Materialele de prim ajutor necesare pentru pansare sunt:

• pansamente, feşi şi comprese de tifon sterile;
• vată sterilă;
• leucoplast;
• pense şi foarfece sterile;
• substanţe dezinfectante: apă oxigenată, rivanol l%o, permanganat de
potasiu 1%0, bromocet 1 %0, tinctură de iod, spirt etc.
Pansarea variază după întinderea şi profunzimea plăgii, pe de o parte şi după

localizarea ei, pe de altă parte. Astfel:
• Dacă plaga nu este prea întinsă:
- Se ia un pachet de pansament de mărime corespunzătoare şi se deschide.
- Se apucă pansamentul de partea externă şi se aplică pe plagă, având grijă ca

suprafaţa de contact cu plaga să nu fie atinsă cu mâinile sau cu un obiect
oarecare.
- Se înfăşoară peste rană faşă cusută de pansament şi se leagă capătul ei, după
ce a fost sfâşiat în două pe o lungime corespunzătoare; de asemenea, se poate
introduce capătul feşii sub pansament, în partea opusă rănii.
• Dacă plaga este întinsă şi nu poate fi acoperită cu un pansament:
- Se pun peste plagă comprese sterile de tifon fără a atinge cu mâna partea ce
vine în contact cu rana.
- Se aşează deasupra un strat de vată.
- Se face un bandaj improvizat, dar solid.
-
7.2 Bandaje
7.2.1 Generalităţi
Bandajele (feşi, triunghiuri, rondele etc.) sunt materiale folosite pentru a fixa un
pansament, a menţine compresiunea pe o rană, a sprijini un membru sau o articulaţie, a
imobiliza părţi ale corpului şi a fixa aţele.
Bandajele se găsesc gata făcute sau pot fi improvizate din orice material.
La folosirea bandajelor, respectaţi următoarele reguli generale:
- Aplicaţi bandajul suficient de strâns pentru a vă asigura că sângerarea este

controlată sau că imobilizarea este bine realizată. Dacă faşă este prea largă cade
de pe rană, dacă este aplicată prea strâns produce durere şi împiedică circulaţia
sângelui.
- Verificaţi, din când în când, dacă sângele continuă să circule distal faţă de
bandaj.
- Nu folosiţi feşile ca umplutură sau ca pansamente pentru răni, dacă sunt

disponibile alte materiale. S-ar putea să fie nevoie şi de acestea.
- Realizaţi bandajarea cu atenţie pentru a nu provoca victimei dureri şi mişcări

inutile.
7.2.2 Tipuri de bandaje
7.2.2.1 Bandajul triunghiular
Este unul dintre cele mai utile şi practice tipuri de bandaje, fie că este vorba de uriul
gata făcut sau de unul improvizat. Se realizează prin tăierea pe diagonală a unui metru
pătrat de pânză de in sau bumbac, obţinându-se astfel două triunghiuri. Părţile unui
bandaj triunghiular sunt (figura 7.2):
- baza, cea mai largă parte a bandajului;

- capetele, fiecare capăt al bazei;
- vârful, punctul cel mai îndepărtat de bază;
- lateralele, marginile dintre capete şi vârf.
Un bandaj triunghiular poate fi folosit sub următoarele forme:
- ca bandaj lat (figura 7.3 a, b). Aduceţi vârful pe centrul bazei şi împăturiţi în
două, de sus către bază. Bandajul rezultat se foloseşte pentru a fixa aţele sau
pentru a aplica o compresiune egală pe o suprafaţă mare;
- ca bandaj îngust (figura 7.3 c). împăturiţi un bandaj lat în două de la partea
superioară către bază. Bandajul rezultat se foloseşte pentru fixarea
pansamentelor şi a atelelor sau pentru imobilizarea gleznelor şi a picioarelor ca
bandaj în formă de 8;
Când nu este folosit, bandajul triunghiular sub formă de bandaj îngust se împătureşte de
la Capete spre centru pentru a fi depozitat (figura 7.4).
- ca bandaj inelar (figura 7.5). Dintr-un bandaj îngust formaţi o buclă în jurul
unei mâini prin trecerea unui capăt al bandajului de două ori în jurul a patru
degete. Treceţi celălalt capăt prin buclă şi înfăşuraţi în jurul acesteia până ce se
foloseşte întregul bandaj şi se formează un inel rigid. Dacă este necesară
formarea unei bucle mai largi, se leagă cap la cap două bandaje înguste.
Acest tip de bandaj se foloseşte pentru controlarea sângerării când nu se poate

aplica o compresie direct pe rană, ca în cazul unui corp străin penetrant sau al
unei fracturi deschise. Pregătiţi din timp un bandaj inelar şi păstraţi-1 în trusa de
prim ajutor.
• Nodul-Iat
Nodul-lat se recomandă pentru bandaje şi eşarfe deoarece este plat şi mai confortabil ca
alte noduri, nu alunecă şi poate fi slăbit cu uşurinţă când este necesar.
Pentru realizarea unui nod-lat se procedează astfel (figura 7.6):
- Se iau capetele unui bandaj, fiecare în câte o mână.
- Se petrece capătul din mâna dreaptă peste capătul din mâna stângă şi apoi pe
dedesubtul acestuia, formându-se astfel o jumătate de nod. în acest fel se transferă
capetele dintr-o mână în cealaltă. Capătul care se află acum în mâna stângă se
petrece peste cel din mâna dreaptă şi se trece pe sub acesta, formându-se încă o
jumătate de nod.
-
- Se vor obţine astfel două bucle întrepătrunse care pot fi strânse, fie trăgând de
bucle, fie trăgând numai de capete.
Capetele nodului se aşează astfel încât să nu existe posibilitatea de a se agăţa sau
de a fi trase accidenta] în cazul în care victima este deplasată.
fPentru a memora procedura de realizare a nodului-lat se poate folosi următoarea

şcjţgqiâ:
DREAPTA PESTE STÂNGA ŞI SUB, STÂNGA PESTE DREAPTA ŞI SUB,
Dacă se trage simultan de capătul şi bucla aflate de aceeaşi parte a nodului, acesta se
slăbeşte şi poate p chiar desfăcut.
/fifiMJife/
Aveţi grijă ca nodurile să fie aşezate în aşa fel încât să nu producă
disconfort prin apăsare pe piele sau os, în special în zona fracturilor sau
la gât. Dacă nodul nu este confortabil, plasaţi un material moale sub
acesta.
• Bandajul în 8
Metoda bandajării în 8 (în forma cifrei 8) este o metodă de imobilizare a gleznelor şi

picioarelor (labelor picioarelor), pentru a aplica o atelă pe talpă sau a sprijini glezna
rănită .
Pentru bandajarea în 8 se procedează astfel (figura 7.7):
- Se aşează sub gleznă (glezne) mijlocul unui bandaj triunghiular îngust/lat. Bandajul
poate fi aşezat peste un pansament sau atelă.
- Se aduc capetele în jurul gleznelor, se încrucişează deasupra picioarelor şi se trec

capetele sub labele picioarelor.
- Se leagă capetele sau se repetă bandajarea în 8 în direcţie opusă, legarea făcându-se la

punctul de plecare.
-
• Eşarfele
Eşarfele asigură sprijinirea şi protecţia membrelor superioare. Pot fi folosite pentru

ridicarea sau imobilizarea unui membru sau pentru transferarea greutăţii acestuia dintr-
o parte în alta a corpului.
Eşarfa pentru braţ
Eşarfa pentru braţ sprijină antebraţul şi mâna în cazul unor răniri ale membrelor
superioare. Pentru aplicarea acesteia se procedează astfel (figura 7.8):
- Se sprijină antebraţul membrului rănit, transversal peste piept, cu mâna mai
sus decât nivelul cotului.
- Se aşează un bandaj triunghiular neîmpăturit între antebraţ şi piept, cu Vârful

către cot şi depăşindu-1 pe acesta.
- Se aduce capătul superior peste umărul victimei pe partea nerănită şi ocolind

ceafa, până în dreptul'părţii afectate.
- Continuând să se sprijine antebraţul, se aduce capătul inferior al bandajului pe

sub mână şi antebraţ şi se leagă cu celălalt capăt deasupra claviculei.
-
- Se aduce vârful în faţa cotului şi se fixează cu ajutorul unui ac de siguranţă ori
se răsuceşte vârful în "coadă de porc" şi se bagă în interiorul eşarfei.
- Se aşează baza bandajului în dreptul încheieturii degetului mic, cu mâna astfel

poziţionată încât toate unghiile să rămână vizibile şi să poată fi observate.
Eşarfa tubulară tip St. John
Eşarfa tubulară tip St. John se foloseşte pentru sprijinirea foarte sus a mâinii şi a
antebraţului. Se poate utiliza pentru ridicarea mâinii sau pentru transferarea greutăţii
membrului superior de pe o parte pe alta în cazul unor răniri la umăr sau claviculă.
Pentru a realiza o eşarfă tubulară de acest tip se procedează după cum urmează (figura
7.9):
- Se sprijină antebraţul de pe partea rănită în diagonală peste piept, cu degetele

arătând către umărul opus.
- Peste antebraţ şi mână se plasează un bandaj triunghiular neîmpăturit, al cărui

vârf depăşeşte cotul, cu capătul superior deasupra umărului de pe partea nerănită
şi cu baza în linie cu corpul pe aceeaşi parte.
- în timp ce se sprijină antebraţul, se strecoară baza bandajului pe sub mână,

antebraţ şi cot şi se aduce capătul inferior în diagonală prin spate şi peste umărul
de pe partea nerănită.
- Se aşează braţul la înălţimea potrivită legându-se capetele deasupra claviculei.
- Se introduce vârful între antebraţ şi bandaj şi se fixează cu un ac de siguranţă

sau se răsuceşte în "coadă de porc" şi se introduce în bandaj.
-
Eşarfa guler + manşetă
După cum arată şi numele, acest tip de eşarfă se compune din două părţi: o manşetă în
jurul încheieturii mâinii şi un guler în jurul gâtului victimei. Se poate face din unul sau
două bandaje triunghiulare. Acest tip de eşarfă permite imobilizarea braţului flectat într-
un anumit unghi, în funcţie de gradul de mobilitate determinat de leziune. Se foloseşte
mai ales în cazul leziunilor umărului şi cotului, caz în care mişcarea acestora poate
provoca amplificarea durerii.
Pentru realizarea acestui bandaj se vor realiza următoarele manevre (figura

7.10):
- Se aşează mijlocul unui bandaj triunghiular îngust pe antebraţ, lăsând capetele

să cadă de o parte şi de alta, unul în apropierea încheieturii mâinii şi celălalt în
apropierea cotului, formându-se astfel o diagonală lungă.
- Se aduce un capăt în jurul antebraţului şi se trece pe sub mijloc, pentru a forma

o buclă în jurul braţului.
- Se aduce celălalt capăt în jurul antebraţului în direcţia opusă şi se trece pe sub

mijloc pentru a forma o altă buclă.
- Se aduc cele două capete deasupra pentru a forma o manşetă lejeră în jurul
încheieturii mâinii, astfel încât aceasta să fie sprijinită confortabil.
- Se aduc capetele în jurul gâtului victimei şi se leagă deasupra claviculei de pe

partea rănită.
- Dacă este necesară o lungime mai mare a bandajului, se leagă capătul unui alt
bandaj triunghiular îngust de un capăt al primului şi se aduce în jurul gâtului
victimei.
- Se leagă celelalte două capete astfel încât braţul să fie aşezat la înălţimea
dorită.
-
Eşarfe improvizate
Eşarfele improvizate pot fi realizate în mai multe moduri (figura 7.11):
- Plasând mâna în interiorul unei haine închise cu nasturi.
- Susţinând membrul lezat cu o curea, cravată sau alt articol vestimentar similar
petrecut în jurul gâtului victimei.
- Prinzând cu un ac mâneca hainei sau a cămăşii de reverul hainei, respectiv, de

pieptul cămăşii.
- Introducând poalele hainei peste membrul rănit şi prinzându-le cu un ac de haină.
Bandajarea diverselor părţi ale corpului utilizând bandaje

triunghiulare Pentru bandajarea capului procedaţi în felul .următor
(figura 7.12):
- Aşezaţi-vă în spatele victimei.
- Folosiţi un bandaj triunghiular neîmpăturit, cu un tiv îngust, pe care îl realizaţi
prin împăturire de-a lungul bazei.
- Plasaţi centrul bazei pe mijlocul frunţii victimei deasupra sprâncenelor şi

aduceţi vârful peste cap, acoperind astfel pansamentul de-a lungul cefei.
- Aduceţi capetele înspre spate, încrucişându-le peste vârf şi înconjuraţi capul

legându-le pe frunte, cât mai jos.
- Ţineţi capul cu o mână în timp ce ajustaţi bandajul. împăturiţi vârful către

creştetul capului şi prindeţi-l cu un ac de siguranţă.
Metoda de bandajare a articulaţiilor cotului şi genunchiului este similară (figura

7.13):
- Folosiţi un bandaj triunghiular neîmpăturit, cu un ti\fcjngu$t, pe care îl

realizaţi prin împăturire de-a lungul bazei.
- Plasaţi centrul bazei pe antebraţ, respectiv, pe tibie, imediat sub rotulă, pentru
a bandaja cotul (fig. 7.13a), respectiv, genunchiul (fig. 7.13b).
- Aşezaţi vârful spre în sus şi acoperiţi pansamentul.
- înconjuraţi membrul cu capetele, încrucişându-k în faţa cotului sau în

spatele genunchiului.
- Legaţi pe partea superioară a membrului.
-
- Ajustaţi bandajul trăgând în sus de vârf şi apoi îndoiţi-1 către în jos şi fixaţi-1
cu un ac de siguranţă.
Pentru bandajarea mâinii sau a piciorului procedaţi astfel (figura 7.14 a şi b):
- Aşezaţi un bandaj triunghiular pe o suprafaţă plană, cu vârful în direcţie opusă

victimei.
- Aşezaţi mâna sau piciorul pe bandaj, cu degetele către vârf, lăsând suficient
bandaj la încheietura respectivă pentru a o putea cuprinde.
- Aduceţi vârful în sus peste mână sau picior, aşezaţi-1 pe încheietura mâinii sau
puţin deasupra gleznei.
- Aduceţi capetele în sus şi înjurai încheieturii respective, încrucişându-le peste

vârf de câte ori este nevoie, pentru a folosi tot bandajul înainte de a-1 lega.
- Trageţi de vârf pentru ajustarea bandajului, apoi îndoiţi-1 către în jos şi fixaţi-1
cu un ac de siguranţă.
7.2.2.2 Feşi
Pentru bandajare se pot folosi, de asemenea, feşi de tifon, de lăţime variabilă (între 5 şi
25 cm), care se găsesc ambalate de exemplu, sub formă de suluri de 10 m lungime.
Feşile nu sunt sterile.
Procedaţi, de regulă, astfel:
- Aşezaţi-vă cu faţa spre accidentat.
- Aplicaţi faşă începând din regiunea cu diametrul mic şi continuând spre

regiunea cu diametrul mai mare (de exemplu, de la extremitatea unui membru
spre baza sa).
- Ţineţi sulul ce se desfăşoară cu mâna dreaptă iar cu mâna stângă fixaţi capătul
feşii. Faşă se trage întotdeauna de la stânga spre dreapta dacă sunteţi dreptaci
(stângacii vor proceda invers, de la dreapta spre stânga).
- Prima tură se aplică de la câteva laturi de deget sub rană, pe o zonă sănătoasă
de piele, următoarele petrecându-se astfel încât fiecare tură să acopere 1/3-1/2
din tura de faşă precedentă.
Bandajarea cu feşi începe întotdeauna cu un prim tur circular, după care se

continuă cu tururi în spirală sau alte modalităţi impuse de regiunea care se
bandajează. Se termină, de asemenea, cu un tur circular.
Capătul circular al feşii se fixează cu un ac de siguranţă, se lipeşte cu leucoplast

de restul bandajului sau se despică faşă cu foarfecele obţinându-se două benzi
care se petrec în sens contrar, în jurul degetului, braţului sau corpului şi se
înnoadă între ele.
Nodul (sau fixarea bandajului, în general) trebuie făcut în regiunea cu diametrul

cel mai mare (unde se află punctul de sprijin al bandajului) şi niciodată în
dreptul rănii.
Modalităţi de folosire a feşii, în raport cu regiunea lezată
- Circular : se aplică în regiunile de formă cilindrică - cap, gât, torace, regiunea

pumnului. Turele se suprapun (figura 7.15).
- Spiral: se aplică în regiunile de forma unui trunchi de con - braţ, antebraţ,

deget, coapsă, gambă. înfăşurarea este şerpuitoare, dar începe şi se încheie cu
ture circulare. O tură de faşă acoperă 1/3 din lăţimea turei precedente (figurile
7.16 şi 7.17).
- în 8: se aplică la bandajarea încheieturilor - gleznă, genunchi, mână, cot,

umăr (figura 7.18).Se începe printr-o tură circulară dedesubtul încheieturii.
Faşă este condusă apoi pieziş, deasupra încheieturii, unde se face a doua tură
circulară şi revine pieziş peste încheietură, încrucişând prima diagonală. Turele
se trag alternativ, înaintea şi înapoia încheieturii, având forma cifrei 8.
înfăşarea se termină deasupra articulaţiei care serveşte ca punct de sprijin.
Se poate folosi şi la cap (figura 7.19) şi la torace (figura 7.20).
- în evantai: se aplică la încheietura genunchiului sau a cotului. Turele de faşă

sunt oblice deasupra şi dedesubtul articulaţiei şi circulare în dreptul articulaţiei.
Ele se întâlnesc într-un punct (figura 7.21 a şi b).
- în spic de grâu (spica) (figura 7.22 a, b şi c).
- Praştia , denumită astfel după forma ei (figura 7.23): se foloseşte pentru a

menţine pansamentul nasului (figura 7.24 ). O faşă lată de 5-6 cm şi lungă de
40-50 cm este despicată la ambele capete. La mijloc, faşă rămâne
nedespicată pe o lungime de cca.6 cm. Această porţiune se aplică pe nas.
Cele patru capete se petrec, două câte două, pe deasupra şi pe dedesubtul
urechilor şi se înnoadă la ceafă.
- Căpăstrul serveşte la menţinerea pansamentului bărbiei (figura 7.25) sau al

buzei. Se pregăteşte întocmai ca şi praştia şi se leagă pe creştetul capului.
- în T. Se cos 1-2 fâşii de tifon pe o faşă în unghi drept (figura 7.26).

Pansamentul în formă de T se foloseşte la rănile situate în regiunea
bazinului, perineului, anusului, organelor genitale (figura 7.27).
- în formă de nod: se aplică pentru rănile localizate la tâmplă, cu hemoragie
puternică (figura 7.28). Se ia o faşă cu două capete şi se pune mijlocul pe
una din tâmple. Se trec capetele spre tâmpla din partea opusă, unde se
încrucişează sub formă de nod . De aici, unul din capete trece peste creştet,
celălalt pe sub bărbie şi se încrucişează pe prima tâmplă, de unde sunt duse
iar pe tâmpla opusă etc. Fiecare tură acoperă pe cea anterioară pe jumătate
din lăţimea sa. Bandajarea se termină printr-o tură circulară peste frunte şi
ceafă.
7.2.2.3 Pânza dreptunghiulară
De dimensiuni mai mari, pânza dreptunghiulară poate servi, în lipsa feşilor, la

bandajarea toracelui sau a abdomenului.
Se petrece pânza în jurul toracelui, se fixează cu ace de siguranţă, apoi se
confecţionează şi două bretele care se trec peste umeri (figura 7.29).
în mod temporar, până la confecţionarea unui bandaj sau brâu special, abdomenul
poate fi bandajat cu o pânză dreptunghiulară petrecută circular şi fixată cu ace de
siguranţă sau cusută (figura 7.30 ).
7.2.2.4 Basmaua
în lipsa feşilor, pentru fixarea pansamentelor sau pentru imobilizarea unui membru, se
poate folosi basmaua, de formă pătrată sau triunghiulară (figura 7.31 a, b şi c).
7.3 Modalităţi de pansare - bandajare pentru unele zone anatomice
în completarea celor prezentate mai sus, în figurile 7.32 - 7.43 sunt redate modalităţi de
realizare a bandaj arii unor zone anatomice.
Capitolul 8
PLĂGI. HEMORAGII
8.1 Definiţii
Prin plagă (rană, leziune) se înţelege orice întrerupere a continuităţii unui ţesut (a
tegumentelor, mucoaselor sau a ţesuturilor mai profunde).
Plaga este însoţită de obicei de sângerări şi poate avea ca urmare infecţia, prin
pătrunderea microbilor în ţesuturi. Sângerarea (hemoragia) constă în curgerea sângelui
din vase în ţesutul înconjurător, în cavităţi corporale sau în exteriorul corpului.
Ţesuturile moi sunt cele predispuse la sângerări ca urmare a rănirii lor.
O altă complicaţie posibilă o constituie pătrunderea de corpi străini (stofă, cioburi,

pământ, praf, aşchii etc.) în plagă.
8.2 Clasificarea plăgilor
Plăgile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Cunoaşterea şi recunoaşterea

tipului de plagă permite acordarea unui prim ajutor competent.
În general plăgile pot fi închise sau deschise.
În funcţie de profunzime se împart în:

- escoriaţii ("julituri"), care interesează numai straturile superficiale ale
pielii;
- plăgi superficiale, care interesează tegumentul în întregime şi ţesutul
celular subcutanat;
- plăgi profunde, atunci când sunt depăşite aceste straturi şi sunt
afectaţi muşchii, vasele, nervii, oasele, alte organe.
Plăgile se mai clasifică în simple sau complexe, în funcţie de mulţimea straturilor şi a

elementelor afectate.
De asemenea, plăgile pot fi:

- penetrante - când pătrund într-o cavitate a corpului;
- perforante - când străpung un organ cavitar (inimă, stomac, intestin
etc.);
- transfixiante - când străbat întregul diametru al corpului şi prezintă
două
orificii: de intrare şi de ieşire.
Asocierea plăgilor externe cu plăgi interne reprezintă un coeficient de gravitate în

plus, care creşte pe măsura lezării mai multor straturi şi organe, devenind extremă
atunci când sunt atinse inima, creierul sau vasele mari şi când se produc rupturi
musculare, nervoase, osoase sau viscerale (traumatisme profunde cranio-cerebrale,
toracice, abdominale).
În funcţie de natura agentului agresor şi după modul de producere, plăgile se împart
în:
- plăgi contuze (contuzii, vânătăi) - cauzate de obicei de cădere sau de o

lovitură cuun obiect contondent, rotunjit, neted, fără să se producă o
sfâşiere a tegumentului(pielii, epidermei). Şansele de infecţie sunt
reduse.
Contuziile pot fi superficiale, sub forma echimozei (vânătăii) când
interesează tegumentul sau sub forma seromului (hematomului) când
interesează şi ţesutul subcutanat. Aceste cazuri nu necesită o intervenţie
la locul accidentului. Contuziile pot fi profunde, însoţite de rupturi
musculare, nervoase, osoase sau viscerale;
- plăgi zdrobite (laceraţii) deschise, cu margini neregulate; distrugerile

de ţesuturi sunt mai mari, cu tendinţă de necrozare, substanţele rezultate
fiind toxice pentru organism. Fiind favorizată totodată înmulţirea mai
rapidă a microbilor şi deci infecţia, vindecarea se produce mai greu;
- plăgi tăiate - provocate de obiecte tăioase (cuţite, cioburi) la nivelul

ţesutului moale. Ele prezintă margini regulate cu distrugeri minime de
ţesut. În general sunt mai puţin murdare decât juliturile, dar pot conţine
fragmente de sticlă sau de alt material. Se vindecă uşor, cu cicatrici
convenabile. Şi în cazul intervenţiilor chirurgicale avem de-a face cu
plăgi tăiate, cu deosebirea că acestea sunt aseptice;
- plăgi înţepate - cauzate de obiecte ascuţite şi tăioase (aşchii, cuie,

spini, insecte, coarne de animal, dinţi etc.). Aceste răni pot avea orificii
mici la suprafaţa pielii, cu distrugeri minime de ţesut, dar pot fi
profunde, permiţând pătrunderea microbilor în adâncime. Infecţiile la
plăgile înţepate sunt grave. Astfel, înţepăturile cu spini, cuie etc. permit
pătrunderea în organism a microbilor anaerobi sau a bacilului tetanic;
înţepăturile de insecte sunt iritante şi scărpinatul favorizează
introducerea de germeni şi deci infecţia;
- plăgi muşcate - provocate de muşcături de animale, mai rar de om.

Aceste plăgi constau dintr-o asociere de plăgi tăiate şi zdrobite. Ele
prezintă o gravitate deosebită deoarece în gură există o mare concentraţie
de agenţi patogeni (de exemplu - virusul turbării, veninul viperei, etc.);
- plăgi împuşcate - provocate de armele de foc.

Aceste plăgi diferă în funcţie de obiectul agresor (alice, gloanţe, schije):
. oarbe sau unipolare - o singură rană la intrare (glonţul rămâne
în corp); . bipolare - două răni, două orificii: unul de intrare -
mai mic, mai rotund, cu margini netede; altul de ieşire - mai
mare, exploziv, cu margini zdrenţuite.
Mai grave sunt rănile provocate de schije prezentând importante distrugeri de
ţesuturi.
8.3 Îngrijirea plăgilor
8.3.1 Obiective, materiale necesare
Obiectivele principale ale acordării primului ajutor în îngrijirea plăgilor sunt

următoarele:
• combaterea hemoragiei;
• prevenirea infecţiei;
• combaterea durerii;
• prevenirea şi combaterea şocului.
Materiale de prim ajutor necesare:

• comprese sterile, vată, feşi, leucoplast;
• alcool sanitar, tinctură de iod sau metosept;
• apă oxigenată sau tablete de perogen (10 tablete/200 ml apă);
• soluţie de cloramină (4 tablete/l 1 apă); soluţie de permanganat de potasiu l%0;
rivanol 1%0) tinctură de iod; apă fiartă 30 minute şi răcită;
• medicamente care combat durerea: algocalmin, antinevralgice etc.
8.3.2 Prevenirea infecţiilor
În afara hemoragiilor, un pericol imediat şi important în cazul plăgilor îl constituie

infecţia. Plăgile reprezintă porţi de intrare pentru microbii aflaţi pe suprafaţa pielii
rănite precum şi pentru cei din mediul extern. Pielea intactă, sănătoasă nu permite
pătrunderea acestora în ţesuturi având un rol antiinfecţios important.
Se consideră că toate plăgile sunt infectate într-o anumită măsură prin:

• microbii care pătrund în rană odată cu agentul agresor;
• corpii străini din plagă: pământ, stofă, păr, nisip etc;
• microbii ce pătrund ulterior dacă îngrijirile nu sunt corespunzătoare (mâini sau
obiecte nesterile etc.).
În plus, ţesuturile zdrobite, secreţiile şi sângele acumulat în aceste ţesuturi reprezintă
un mediu prielnic pentru înmulţirea microbilor.
Deşi contaminarea pielii are loc imediat, odată cu rănirea, infecţia propriu-zisă se
manifestă după cea. 6 ore şi este complet instalată în 24 de ore. De aceea, după
acordarea unui prim ajutor eficient şi corect, tratarea calificată a plăgilor trebuie
realizată în primele 6 ore.
Rănile se pot infecta (suprainfecta) şi în timp, dacă măsurile luate nu sunt

corespunzătoare. Astfel, în câteva zile pot apărea:
• intensificarea durerilor la nivelul plăgii;
• înroşirea şi umflarea zonei din jur sau brazde roşii ce pornesc de la plagă;
• întărirea, umflarea şi încălzirea zonei;
• odată cu avansarea infecţiei - o decolorare galben-verzuie şi chiar scurgerea
prin plagă a puroiului;
• când infecţia este intensă - alterarea stării generale: dureri de cap, febră (39°-
40°), frisoane, tahicardie, dureri la baza membrului rănit, inflamarea
ganglionilor regionali (adenită).
Rănile infectate necesită îngrijiri medicale.
Orice rană poate fi infectată cu bacil tetanic, agentul patogen al tetanosului, boală
potenţial mortală caracterizată prin spasme şi contracturi musculare.
Rănile profunde, mai ales cele cauzate de muşcături de animale şi care au fost infectate
prin pământ, praf sau fecale de animale prezintă un risc înalt de infectare tetanică şi
persoana în cauză trebuie sfătuită să se adreseze medicului pentru a fi imunizată
împotriva tetanosului.
Atenţie! Având în vedere că de primul pansament depinde evoluţia rănii (şi

starea rănitului),
trebuie să se respecte următoarele reguli:
• Rana nu trebuie pansată cu orice şi oricum! Plaga este o poartă larg

deschisămicrobilor patogeni şi deci nu este permis să contribuim noi
înşine la infectarea ei.
• Să nu neglijăm o hemoragie importantă, pe motivul că trebuie să fie

pregătite mai întâi cele necesare pentru pansat.
În caz că sângele ţâşneşte din plagă sau se scurge într-o cantitate
apreciabilă, primul ajutor se va adresa hemoragiei (a se vedea
subcap.8.4), deoarece hemoragia este una dintre cauzele cele mai
importante ale şocului.
• Corpii străini care nu pot fi înlăturaţi cu apă oxigenată ( de exemplu

aşchie înfiptă, cuţit înfipt în rană etc.) se lasă pe loc, din cauza
pericolului de sângerare.
• Tot în scopul prevenirii şocului, să calmăm durerea şi nici într-un caz

să nu o accentuăm.
• Să nu ştergem rana cu comprese, să procedăm blând şi rapid, fără

gesturi dezordonate şi inutile.
• Să nu turnăm în rană substanţe antiseptice iritante, cum ar fi alcoolul

sau tinctura de iod. Pe lângă că măresc durerea, aceste substanţe distrug
şi celulele vii, favorizând dezvoltarea infecţiei şi întârziind cicatrizarea.
• Să nu aplicăm pe rana proaspătă substanţe grase, de tipul alifiilor

sulfamidate sau al alifiilor cu antibiotice. Grăsimile împiedică drenajul
secreţiilor din plagă, anihilând acţiunea absorbantă a pansamentului.
Substanţele grase se folosesc mai târziu, când plaga se usucă iar
pansamentul tinde să se lipească.
• Să ne spălăm pe mâini cu apă şi săpun înainte de a acorda primul

ajutor.
• Să nu tuşim şi să nu respirăm direct deasupra rănii.
• Să nu atingem rana sau partea bandajului care va veni în contact cu

rana.
• Să acoperim cât mai repede rana cu un pansament steril sau măcar cu

unul care este curat.
• Să ne spălăm pe mâini sau pe altă porţiune care a venit în contact cu

sângele rănitului şi după acordarea primului ajutor, pentru a evita propria
infectare.
8.3.3 Toaleta plăgilor
Având în vedere cele prezentate anterior, acordarea primului ajutor trebuie să înceapă
prin prevenirea suprainfectării plăgii protejând-o de orice contact cu obiecte marcare,
nesterile (mâini, instrumente, materiale de pansat etc).
Principalul mijloc de protejare este reprezentat de aplicarea pansamentelor care

variază după întinderea, profunzimea şi localizarea plăgilor. Înainte de aplicarea
pansamentelor este necesară curăţarea (toaleta) plăgilor.
Se va proceda astfel:
- Se curăţă zona cu ajutorul unei comprese sterile pornind de la marginile plăgii

spre pielea sănătoasă din jur (nu se utilizează vată la aceste manevre pentru a nu
lăsa scame ce pot stânjeni vindecarea).
- Se spală apoi pielea din jur utilizând substanţe detergente (săpun lichid,
bromocet, benzină etc.).
- Se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu ajutorul unor substanţe antiseptice

(alcool, tinctură de iod, rivanol) folosind, de asemenea, comprese sterile; se
evită pătrunderea acestora în plagă pentru că sunt iritante.
- Pentru a îndepărta eventualii corpi străini din plagă, cea mai bună metodă
constă în a turna pe plagă apă oxigenată care, prin spuma pe care o produce,
antrenează eventualii corpi străini, concomitent realizându-se şi dezinfecţia
plăgii (figura 8.1).
- Corpii străini care nu pot fi înlăturaţi cu apă oxigenată (de exemplu aşchie înfiptă,
cuţit în rană etc.) se lasă pe loc, din cauza pericolului de sângerare.
- Numai pentru corpii străini superficiali şi care nu sunt îndepărtaţi cu lichidul turnat, se
va încerca extragerea lor cu ajutorul unei pensete sterile (eventual sterilizată la flacără)
sau cu degetele (unghiile), după o bună dezinfectare (alcool, tinctură de iod, apă şi
săpun).
- După această operaţie, rana se dezinfectează cu o soluţie de cloramină, permanganat

de potasiu, rivanol sau din nou cu apă oxigenată.
- Dacă rana este într-o regiune păroasă, este important să se efectueze o bărbierire a
zonei din jurul plăgii (dacă este posibil), după care se va dezinfecta din nou pielea din
jurul rănii cu alcool, tinctură de iod etc.
- Se acoperă apoi plaga cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un strat de

vată, după care se efectuează bandajarea în vederea menţinerii pansamentului (figura
8.2) (a se vedea cap.7).
- În cazul
rănilor care
sângerează,
straturile de
comprese şi vată vor
fi mai groase;
înainte de bandajare,
pe pansamentul
aplicat se va pune o
faşă nederulată peste
care se aplică
bandajul cât mai strâns.
- În situaţia în care sângele îmbibă mai departe pansamentul şi nu se opreşte, se vor lua
măsurile de oprire a hemoragiilor (a se vedea subcap. 8.4).
- Sutura rănilor este de competenţa exclusivă a cadrelor sanitare (a salvatorilor de

gradul I şi II).
8.4 Hemoragii 8.4.1
Generalităţi
Sângele circulă într-un sistem închis alcătuit din inimă şi vase de sânge (artere, vene,
capilare) (figura 8.3).
În mod normal, la un adult bărbat - cantitatea de sânge circulant din organism

reprezintă aproximativ 1/13 din greutatea acestuia (între 5-8 litri), în timp ce în cazul
femeilor raportul este de 1/15.
Prin hemoragie se înţelege revărsarea sângelui în afara vaselor sanguine , ca urmare a
ruperii, tăierii, înţepării sau zdrobirii acestora, deci a deschiderii sistemului circulator
printr-un proces distructiv, la orice nivel al său. Cele mai frecvente cauze ale
hemoragiilor sunt traumatismele.
Hemoragiile determină reducerea cantităţii de sânge circulant, pierderile mari de sânge

(peste o treime din cantitatea totală de sânge din corp) putând provoca instalarea
şocului hemoragic, cu consecinţe grave.
Gravitatea imediată a unei hemoragii se mai poate aprecia şi în funcţie de viteza cu care
curge sângele. În pierderile rapide, organismul nu are timp să-şi mobilizeze
"depozitele"; chiar şi în hemoragiile mici se poate vorbi de o gravitate îndepărtată în
legătură cu cauza hemoragiei. În acest sens, orice hemoragie constituie o urgenţă
medicală.
În cazul hemoragiilor mici, organismul reuşeşte să-şi menţină funcţia circulatorie

printr-o serie de reacţii adaptative. Astfel, prin vasoconstricţie se realizează o
distribuire preferenţială a sângelui în anumite teritorii şi organe, în scopul protejării
unor organe vitale (creier, inimă, rinichi). Ca urmare, sângele din alte teritorii
secundare, cum este pielea, este trimis în circulaţia generală prin contracţia sfincterelor
vasculare de la nivelul arteriolelor precapilare. Concomitent, este mobilizat şi sângele
din splină, ficat şi muşchi iar lichidul din spaţiul intercelular este trimis în vasele de
sânge.
În hemoragiile mari, (peste 30 % din volumul total de sânge), capacitatea de adaptare

prin mecanismele amintite este depăşită. Scăderea excesivă a hematiilor face imposibil
transportul oxigenului spre ţesuturi, producându-se intoxicare cu bioxid de carbon. La
început excesul de bioxid de carbon are o influenţă excitantă asupra centrilor nervoşi
din creier dar ulterior poate provoca leziuni ireversibile.
Reducerea brutală a volumului de sânge circulant poate duce la moarte rapidă prin
prăbuşirea circulaţiei sau colaps; stagnarea circulaţiei spre inimă provoacă stop
cardiac.
Semnele şi simptomele hemoragiilor variază foarte mult în funcţie de gravitatea

acestora, adică de cantitatea de sânge pierdută şi de viteza de curgere.
O pierdere mare de sânge va determina următoarele semne şi simptome, care indică
totodată şi instalarea progresivă a şocului:
. piele lividă (paloare), rece şi transpirată;
. puls accelerat (100-140 bătăi/minut) ce slăbeşte treptat;
. ameţeli, dureri de cap, vâjâieli în urechi;
. sete, greaţă;
. nelinişte şi teamă;
. respiraţie întretăiată, care îl face pe pacient să caşte, să ofteze sau să se înnece (
aşa numita "foame de aer");
. leşin.
8.4.2 Clasificarea hemoragiilor

Hemoragiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe
criterii. După vasul de sânge:
- arterială: sânge roşu deschis, oxigenat, care ţâşneşte ritmic, odată cu
bătăile inimii;
- venoasă : sânge roşu închis, încărcat cu bioxid de carbon, care curge în
valuri (în jet continuu) inundând rana;
- capilară: sânge roşu în cantitate mică, care musteşte sau picură;

deseori se
opreşte de la sine prin formarea unui cheag.
După locul în care curge sângele:

- externe - la suprafaţa corpului
- interne - într-o cavitate internă. Ele pot fi:
. hemotorax - în cavitatea toracică;
. hemopericard - în sacul pericardic (care înveleşte inima);
. hemoperitoneu - în cavitatea abdominală;
. hemartroză - în interiorul articulaţiilor;
. hematom - sângele se scurge în ţesuturi; ieşind cu presiune
din vase sângele îşi formează o cavitate anormală
prin strivirea sau împingerea ţesuturilor din jur iar
când sângele difuzează în straturile pielii
determină producerea echimozei;
- exteriorizate - hemoragii produse într-un organ care comunică cu
exteriorul:
direct, şi atunci sângele este roşu, curat, proaspăt; hemoragia s-a
produs aproape de orificiul natural din care el se scurge: -
epistaxis (din nas);
- ororagia (din gură);
- otoragia (din ureche);
- rectoragia (din rect);
- uretroragia (din uretră).
. la distanţă faţă de orificiul prin care se exteriorizează şi atunci

sângele suferă unele modificări, în funcţie de care se poate deduce
locul hemoragiei:
- hemoptizie - din plămâni - sânge roşu-viu, cu bule de
aer; apare odată cu tusea;
- hematemeza - din stomac - sânge roşu cafeniu, negru,
ca zaţul de cafea; apare prin vărsături; mai rar din nas,
faringe, esofag, plămâni (înghiţit, digerat şi apoi vărsat);
- melena - prin rect, dar sângele provine din segmente
superioare ale tubului digestiv (esofag, stomac, intestin);
sânge negru ca păcura, amestecat omogen cu materiile
fecale, cu aspectul unei paste moale, negre şi lucioase
(culoarea neagră mai poate apărea şi ca efect al unor
medicamente);
- metroragia - din uter; sânge-roşu sau roşu cafeniu; nu
trebuie confundată cu menstruaţia;
- hematuria - prin uretră, sângele fiind amestecat cu
urina şiindicând o leziune a rinichilor, ureterelor vezicii
urinare sauuretrei.
8.4.3 Hemostaza
Oprirea unei hemoragii (hemostaza) reprezintă un act de prim ajutor ce trebuie

executat, chiar şi provizoriu, cu cea mai mare urgenţă, până la internarea în spital.
Hemostaza poate fi spontană în cazul hemoragiilor reduse, capilare sau a venelor mici,
caz în care intervin două procese de apărare ale organismului. Este vorba de reducerea
calibrului vaselor (vasoconstricţie) şi, respectiv, de coagularea sângelui; rezultatul îl
constituie formarea unui cheag care astupă ca un dop spărtura vasului îngustat.
În hemoragiile mici hemostaza se poate realiza prin simpla compresiune realizată de
un pansament corect aplicat.
Atunci când în hemoragiile mijlocii şi mari hemostaza spontană nu se produce, primul

ajutor constă dintr-o hemostaza provizorie. Ea are scopul de a întrerupe hemoragia
până ce pacientul ajunge pe masa de intervenţie chirurgicală. Hemostaza definitivă se
execută de medic.
Atenţie! • Nu ridicaţi în picioare un accidentat cu hemoragie importantă şi nu-1

mişcaţi inutil.
Aşezaţi-1 cu capul mai jos decât restul corpului.
• Nu creaţi panică în faţa lui, nu vă speriaţi, liniştiţi-1 şi insuflaţi-i

încredere.
• Când sângele curge în valuri sau inundă rana nu vă repeziţi să

comprimaţi rana cu orice vă vine la îndemână.
• Comprimaţi artera după normele arătate în continuare şi numai după
încetarea hemoragiei pansaţi rana, respectând regulile cunoscute.
• Dacă aţi aplicat un garou în scopul comprimării ţesuturilor de deasupra

rănii, trebuie ca pacientul să ajungă în cel mult o oră pe masa de
operaţie; nu uitaţi să fixaţi de garou un bilet cu ora exactă la care acesta
a fost aplicat.
8.4.3.1 Metode de realizare a hemostazei în hemoragiile externe
Pentru oprirea unei hemoragii externe, în funcţie de vasul de sânge afectat, de volumul
sângerării şi de localizare se pot utiliza următoarele metode:
A.Pansamentul compresiv
Se foloseşte în hemoragiile capilare şi în hemoragiile venoase mici, dar nu se utilizează

dacă în rană se află corpuri străine ascuţite.
Pansamentul compresiv se realizează prin aşezarea unui strat gros de comprese sterile
peste primele comprese cu care se acoperă rana (sau a unei bucăţi de pânză curată
împăturită la dimensiunile rănii) care apoi se strâng cu un bandaj compresiv.
Prin această manevră, vasul este comprimat în exclusivitate în locul rănit, în timp ce
sângele continuă să circule în zonă prin celelalte vase intacte.
Pansamentul compresiv se aplică în special în situaţii în care garoul nu poate fi utilizat.

Dacă pansamentul compresiv este folosit la nivelul unui membru, trebuie urmărită
extremitatea acestuia pentru a constata o eventuală răcire, coloraţie violetă sau
dispariţie a pulsului, caz în care trebuie slăbită puţin compresiunea; de asemenea, se
recomandă ca membrul rănit să fie ridicat pentru a favoriza circulaţia venoasă.
B. Compresiunea manuală
Se realizează prin apăsarea arterei afectate pe un plan osos situat între inimă şi arteră.
Pentru realizarea manevrelor pe care le implică această tehnică este necesară o
pregătire corespunzătoare a salvatorului, pregătire care se referă la dobândirea unor
cunoştinţe elementare de anatomie-în figura 8.3 arterele sunt figurate în negru - şi la
dobândirea unor deprinderi practice de realizare a compresiunii (inclusiv deprinderea
apăsării corecte pe propriul corp).
În funcţie de calibrul vasului şi de profunzimea acestuia, apăsarea presupune o oarecare
forţă şi se realizează cu vârful degetelor, cu ajutorul unuia sau mai multor degete
sau chiar cu ajutorul pumnului.
Punctele de compresiune în funcţie de arteră şi locul în care aceasta trebuie

comprimată, sunt prezentate în figura 8.4.
Astfel:
- În hemoragiile frunţii şi ale pielii capului se vor presa arterele temporale

situate de ambele părţi ale feţei, înaintea urechii şi deasupra pomeţilor obrajilor
(figura 8.5).
- În hemoragiile feţei se va presa, cu degetul, şanţul de pe marginea maxilarului
inferior, de partea leziunii, pe unde trece artera maxilară (figura 8.6).
- În hemoragiile mari ale feţei şi gâtului, compresiunea se realizează pe artera

carotidă - pe faţa antero-laterală a gâtului spre baza acestuia; în adâncime se simte
un plan osos, iar artera se simte bătând (figura 8.7).
- În hemoragiile umărului şi braţului se apasă artera subclaviculară pătrunzând cu

degetul mare deasupra claviculei şi comprimând artera pe arcul osos al primei
coaste (figura 8.8).
- În hemoragiile braţului şi cotului - se comprimă artera axilară pătrunzând cu mai

multe degete în apropierea axilei, pe faţa interioară a braţului (figura 8.9).
- În hemoragiile antebraţului se comprimă artera humerală, la braţ; artera trece pe

faţa interioară a braţului având dedesubt planul dur al osului hurnerus (figura
8.10).
- În hemoragiile mâinii se comprimă cu ambele degete mari arterele radială şi cubitală
pe faţa anterioară a antebraţului în dreptul pumnului (la nivelul locului unde se ia pulsul
(figura 8.11).
- În hemoragiile membrului inferior se comprimă artera femurală la diferite

niveluri în funcţie de localizarea rănii:
• la locul unde se îndoaie coapsa pe abdomen (plică inghinală sau
"stinghie") se apasă cu pumnul strâns imediat deasupra stinghiei (figura
8.12 a);
• se apasă cu amândouă degetele mari sau cu mai multe pe faţa antero-
interioară a coapsei, având dedesubt osul femur (figura 8.12b);
•
• dacă hemoragia este mai jos de genunchi, se comprimă artera care trece
prin gropiţa dinapoia genunchiului (spaţiul popliteu);
• în anumite cazuri poate fi comprimată şi artera aortă abdominală prin
apăsarea cu pumnul în partea de jos a abdomenului (figura 8.13).
•
Atenţie!
Hemostaza realizată prin compresiunea manuală a unei artere reprezintă
o măsură temporară şi de primă urgenţă, având calitatea de a opri
sângerarea imediat, dar ea nu poate fi folosită decât puţin timp; persoana
care o execută oboseşte repede iar manevrele respective nu se pot realiza
în timpul transportului. De aceea, între timp, se va pregăti un garou şi
oprirea sângelui se va completa prin metoda următoare.
C. Compresiunea circulară a ţesuturilor
Reprezintă compresiunea realizată prin strângerea circulară a membrului care

sângerează, cu ajutorul unui garou, până la oprirea hemoragiei.
În absenţa unui garou se pot utiliza: un tub, o bandă de cauciuc (80-100 cm lungime)
sau chiar o curea, frânghie, cravată, fâşii textile sau de plastic etc. dar în nici un caz
sfoară sau şnur subţire ori sârmă (figurile 8.14 şi 8.15).
Pentru aplicarea garoului se respectă următoarele reguli:
- Garoul trebuie folosit doar în ultimă instanţă sau pe timpul curăţirii şi pansării
plăgii.
- Garoul se utilizează numai în cazul rănirii membrelor.
- Compresiunea se realizează după ce membrul rănit este ridicat în sus
câteva secunde pentru a se goli de o parte din sângele venos.
- Garoul nu se aplică direct pe piele ci peste un înveliş textil (pânză, vată etc).
- Locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei: când aceasta este
venoasă, sângele curgând de la periferie spre inimă, garoul se plasează distal,
sub nivelul plăgii (dacă sângerarea continuă, înseamnă că este afectată o
arteră); când hemoragia este arterială, garoul se aplică proximal (deasupra
plăgii), sângele curgând de data aceasta de la centru spre periferie.
- Garoul se înfăşoară la rădăcina membrului, ceea ce duce la compresiunea

trunchiurilor vasculare principale şi la oprirea intrării sângelui arterial în
membrul respectiv.
- Garoul se aplică acolo unde vasul de sânge este mai la suprafaţă trecând
totodată peste un plan osos (figurile 8.16, 8.17 şi 8.18):
• la rădăcina braţelor - la patru laturi de deget sub axilă,

• la rădăcina coapsei - la nivelul stinghiei.
În aceste locuri garoul se aplică cu uşurinţă şi eficace: dacă este strâns corect,
sângerarea se opreşte, indiferent la ce nivel se află aceasta de-a lungul
membrului şi indiferent dacă este arterială sau venoasă.
Garoul nu se aplică la antebraţ sau gambă.
- În alte locuri, pentru o eficienţă crescută, este necesar să se aplice un rulou

textil între piele şi garou, deoarece vasele sunt ascunse în defileele formate de
masele musculare; se caută mai întâi locul în care se simte sub degete pulsul şi
se plasează în acest loc ruloul prin intermediul căruia se va transmite presiunea
exercitată de strânsoarea garoului, vasul fiind astfel comprimat; apoi se trece
garoul o dată sau de două ori în jurul membrului, de fiecare dată întins ca o
coardă, strângându-se prin înnodarea sau răsucirea capetelor sale (eventual
utilizându-se un beţişor) (figurile 8.16 şi 8.17).
- Dacă garoul nu este din cauciuc sunt necesare următoarele măsuri

suplimentare:
•se face un prim laţ de pânză, strâns la rădăcina membrului respectiv;

•în nod se introduce un băţ sau creion şi se răsuceşte la 180° pentru
creşterea compresiunii circulare; capătul răsturnat în jos al băţului se
fixează cu un al doilea laţ de pânză (figura 8.15).
Aplicarea corectă a garoului duce la oprirea sângerării imediat dacă este afectată o
arteră sau după două, trei minute în cazul unei vene. Membrul devine palid şi se răceşte
treptat. Dacă se învineţeşte sau înnegreşte înseamnă că arterele sunt libere, fiind blocată
numai circulaţia venoasă.
Garoul nu poate fi menţinut mai mult de o oră, de aceea trebuie notate ora şi
minutul aplicării sale pe un bileţel atârnat de garou. Ţesuturile lipsite de oxigen
încep să fie afectate, până la producerea unei gangrene (în funcţie de timpul scurs).
În această limită de timp trebuie să se facă hemostaza definitivă. Dacă acest timp se
depăşeşte, în timpul transportării victimei spre spital, se slăbeşte uşor garoul (fără a-1
scoate) timp de 1-2 minute la un interval de 15-20 minute, după care, de fiecare dată se
strânge din nou; pe timpul slăbirii sale se apăsă pansamentul cu palma, comprimând
plaga.
Desfacerea definitivă a garoului se face lent, prin decompresiune progresivă, timp de 4-

5 minute.
Atenţie! Din cauza riscurilor pe care le implică, specialiştii nu mai
recomandă utilizarea
garoului în hemostază decât pe perioada executării toaletei şi
pansării rănii sau în cazuri extreme.
D. Compresiunea prin flexie forţată a membrelor
Poate înlocui garoul în anumite situaţii:
- Pentru hemoragiile coapsei se aplică un sul de tifon (pânză ) în plica inghinală (la
stinghie) după care se îndoaie gamba pe coapsă şi coapsa pe abdomen fixând această
poziţie cu ajutorul unei fâşii textile (fular, basma) (figura 8.19).
- Pentru gambă sau picior se aplică un sul la îndoitura genunchiului, se flectează bine
gamba pe coapsă şi se fixează poziţia (figura 8.20).
- Se procedează la fel pentru mină, antebraţ şi braţ aplicând sulul la nivelul

articulaţiei cotului (figura 8.21).
8.4.3.2 Măsuri suplimentare
- Atunci când accidentatul a pierdut mult sânge, el trebuie culcat cu capul mai
jos decât picioarele, pentru prevenirea anemiei creierului.
- Dacă îi este sete i se dau cantităţi mici şi repetate de băuturi calde, i se vor
încălzi mâinile şi picioarele cu sticle de apă caldă şi i se vot administra
calmante.
- În situaţii extreme - în iminenţă de şoc hemoragie, atunci când accidentatul

este inconştient, are pulsul rapid şi slab bătut, respiră superficial şi are o paloare
extremă, se poate aplica câte un garou la toate membrele, după ce acestea au
fost ridicate.
8.5 Măsuri de prim ajutor în funcţie de tipul

plăgii şi localizarea acesteia
8.5.1 Contuzii, vânătăi
Contuziile sau vânătăile produc o pătrundere a sângelui în ţesuturile înconjurătoare.

Primul ajutor urmăreşte să reducă alimentarea cu sânge a zonei respective şi să
diminueze durerea şi inflamaţia.
- Cea mai bună soluţie constă în aplicarea de comprese reci sau a unei pungi cu
gheaţă (în reprize de 15 minute), culcarea persoanei şi ridicarea membrului
rănit.
- O compresă rece se poate realiza prin înmuierea unui prosop în apă rece,
stoarcerea lui de excesul de apă şi înfăşurarea acestuia în jurul părţii afectate.
Se mai poate turna din când în când apă rece peste compresă sau aceasta poate
fi înlocuită cu o alta.
- Punga cu gheaţă poate fi pregătită astfel: se umple o pungă de plastic sau de

cauciuc cu gheaţă spartă apoi se scoate aerul din ea şi se închide bine ca să nu
se scurgă apa. Punga se înveleşte într-un prosop şi se aplică cu atenţie pe rană,
în reprize de 15 minute. Schimbaţi gheaţa dacă e necesar.
Nu aplicaţi punga cu gheaţă direct pe piele !
- Compresele reci care se găsesc în comerţ pot fi folosite în locul gheţii.

Respectaţi indicaţiileproducătorului în aplicarea compreselor.
8.5.2 Plăgi minore cu sângerări
Plăgile minore cu sângerări mici cum ar fi juliturile, tăieturile mici şi zgârieturile

minore pot fi spălate cu apă de la robinet şi săpun dacă sunt murdare. Apoi vor fi şterse
cu tifon steril şi acoperite cu pansament special preparat sau improvizat (a se vedea
subcap.8.4.3.1-A).
8.5.3 Plăgi grave cu sângerare abundentă
Plăgile grave cu sângerare abundentă necesită o apăsare continuă şi directă. Dacă rana
este mai mare şi marginile sunt desfăcute, poate fi necesară apropierea marginilor sale
înainte de a se apăsa. S-ar putea să fie timp doar pentru extragerea unor corpuri străine
din rană. Corpurile străine înfipte nu trebuie scoase. Dacă în rană nu se găsesc corpuri
străine, daţi primul ajutor după regulile prezentate mai sus (a se vedea subcap.8.4.3.1).
8.5.4 Plăgi cu un corp străin înfipt
Plăgile cu un corp străin înfipt necesită o atenţie deosebită pentru că acel obiect poate
să comprime vasele de sânge retezate în adâncimea rănii.
- Nu modificaţi poziţia şi nu scoateţi obiectele ce sunt

adânc înfipte în rană, din cauza pericolului de
sângerare. Bandajaţi rana de jur împrejurul obiectului
pentru a împiedica deplasarea lui, bandaj care să
preseze pe locul ce înconjoară obiectul, să imobilizeze
membrul şi să împiedice o rănire suplimentară.
- Dacă obiectul înfipt este mic şi nu iese prea mult din

rană, acordaţi primul ajutor astfel (figura 8.22):
• acoperiţi uşor rana şi obiectul cu pansament, având

grijă să nu apăsaţi pe obiect;
• faceţi un bandaj circular destul de mare ca să acopere
toată rana;
• puneţi acest bandaj pe pansament şi
asiguraţi-vă că obiectul nu este presat;
• înfăşuraţi acest bandaj cu o faşă îngustă.

- Dacă obiectul este lung şi a rămas prea mult afară din rană, procedaţi astfel
(figura 8.23):
• faceţi un pansament în jurul obiectului pentru a acoperi rana;
• puneţi în jurul obiectului comprese pentru a-1 împiedica să se mişte;
• fixaţi compresele cu un bandaj îngust având grijă să nu se exercite
presiune asupra obiectului înfipt.
8.5.5 Plăgi prin înţepare
E posibil ca plăgile prin înţepare să nu prezinte o sângerare externă abundentă, dar ele
pot provoca sângerare internă, mai ales dacă rana este la piept (torace) sau abdomen.
Unele dintre aceste răni cum ar fi cele prin împuşcare pot avea un orificiu la intrare şi
unul la ieşire. Astfel de răni sunt serioase pentru că ţesuturile interne sunt distruse şi
există sângerare internă şi infecţie în profunzimea rănii. Controlaţi sângerarea şi daţi
primul ajutor pentru răni
8.5.6 Plăgi prin strivire
Reprezintă vătămări grave ale membrelor sau ale întregului corp produse de materiale
grele ca: nisip, zidărie, utilaje sau altele de acelaşi fel. Ţesuturile sunt distruse pe
întindere mare iar organele interne pot fi rupte. Plăgile prin strivire pot fi agravate şi
prin fracturi. Plăgile prin strivire la o scară mai mică, cum ar fi cea a unei mâini sunt
grave, dar nu reprezintă în general un pericol mortal.
Plăgile grave prin strivire pot produce complicaţii grave, ajungând până la şoc şi
insuficienţă renală. Chiar dacă rănitul nu prezintă semne şi simptome de şoc la
scoaterea de la locul accidentului, primul ajutor trebuie acordat imediat pentru a
împiedica instalarea şi agravarea şocului. Astfel:
- Protejaţi victima faţă de alte circumstanţe posibile de accidentare.
- Opriţi sângerarea (sângerările).
- Aplicaţi pungi de gheaţă pe zona rănită.
- Trataţi împotriva şocului (a se vedea cap. 5).
8.5.7 Plăgile palmei

Plăgile palmei produc de obicei sângerări abundente pentru că zona este foarte
vascularizată . • Daţi primul ajutor pentru o rană de-a latul palmei
(transversală) astfel (figura 8.24):
- Acoperiţi rana cu un pansament gros.
- Îndoiţi degetele peste pansament ca să se formeze pumnul şi să apese pe rană.
- Bandajaţi mâna închisă cu un bandaj triunghiular cu centrul pe interiorul

încheieturii pumnului, aduceţi capetele de jur împrejurul dosului mâinii ca să se
încrucişeze în diagonală peste degete şi legaţi în jurul încheieturii.
-
- Ridicaţi şi sprijiniţi mâna într-o eşarfă.
• Dacă rana este longitudinală (de-a lungul palmei) procedaţi
- Puneţi pansamentul pe rană şi bandajaţi mâna cu degetele întinse. O faşă

aplicată în jurul mâinii va menţine rana închisă.
- Ridicaţi şi sprijiniţi mâna cu o eşarfă.
8.5.8 Sângerări din gingii
Apar după extracţii de dinţi sau fracturi ale maxilarului şi trebuie îngrijite astfel:
- Puneţi un pansament pe alveola dintelui sau pe rana respectivă, folosind un
pansament destul de gros pentru a împiedica muşcarea completă.
- Spuneţi persoanei să apese pe pansament, sprijinind bărbia cu mâinile, până se

opreşte sângerarea (în mod normal între 10 şi 20 minute).
- Căutaţi un medic dacă nu poate fi controlată sângerarea.
- Nu clătiţi gura după ce sângerarea s-a oprit pentru că ar putea fi scoase

cheagurile şi sângerarea ar reîncepe.
8.5.9 Sângerări din limbă sau obraz
- În acest caz folosiţi un pansament steril sau o cârpă curată şi apăsaţi pe rană cu
degetul mareşi un alt deget până încetează sângerarea.
8.5.10 Sângerări la nivelul scalpului
Sângerările la nivelul scalpului (pielii păroase a capului) pot fi serioase dacă sunt
complicate cu o fractură a craniului sau prin existenţa unui obiect înfipt.
Când acordaţi primul ajutor în astfel de cazuri, evitaţi să palpaţi, să apăsaţi sau să
infectaţi rana.
Procedaţi astfel:
- Curăţaţi rana de murdărie (a se vedea cap.8.3).
- Aplicaţi un pansament gros, steril care să fie destul de mare pentru a depăşi
marginile rănii şi bandajaţi strâns.
- Dacă aveţi de-a face cu un obiect înfipt, aplicaţi un pansament compresiv în

jurul lui.
8.5.11 Sângerări din nas
Sângerările din nas pot apărea spontan sau pot fi produse prin suflarea nasului, printr-o
lovitură directă sau în cazuri mai serioase, prin rănire indirectă cum ar fi o fractură a
craniului (şi atunci nu opriţi curgerea sângelui).
În sângerări ale nasului, rezultate din alte cauze, acordaţi primul ajutor astfel:
- Aşezaţi rănitul în poziţie şezând cu capul înclinat uşor în faţă.
- Puneţi-1 pe rănit să-şi strângă nările între degetul mare şi arătător timp de
aproximativ 10 minute, respirând pe gură.
- Desfaceţi articolele de îmbrăcăminte la gât şi piept.
- Spuneţi victimei să stea liniştită pentru a evita creşterea pulsului şi a sângerării.
- îndemnaţi-o să respire pe gură şi să nu-şi sufle nasul câteva ore după ce

sângerarea s-a oprit pentru ca cheagul format să nu se desprindă.
- Dacă în urma acestor măsuri sângerarea nu se opreşte, duceţi accidentatul la

spital.
8.5.12 Sângerarea varicelor
Varicele apar când deschiderile venelor nu permit curgerea normală a sângelui. Acesta
se strânge în vene creând o presiune ce poate duce la ruperea lor. La suprafaţă,
sângerarea internă determină umflarea şi colorarea zonei. Sângerarea exterioară,
produsă de o lovitură sau o sfâşiere poate părea serioasă dar în general nu este aşa.
Această situaţie apare mai ales la partea inferioară a gambelor şi la picioare.
Procedaţi astfel:
- Ridicaţi membrul cât de mult până la limita confortului.
- Aplicaţi un pansament compresiv şi fixaţi pansamentul cu un bandaj în timp ce

menţineţi membrul ridicat şi sprijinit.
- Scoateţi sau desfaceţi orice articol de îmbrăcăminte care ar putea împiedica

circulaţia sângelui.
- Transportaţi victima la spital.
-
8.5.13 Plăgile abdomenului
Pot fi închise sau deschise. Cele închise sunt acelea în care ţesuturile abdominale
interne sunt afectate dar pielea rămâne intactă.
Metoda de pansare a unei răni abdominale este diferită după cum organele interne au
ieşit în afară sau nu. Procedaţi astfel:
- Dacă organele nu sunt ieşite în afară, aplicaţi un pansament pe rană şi bandajaţi

strâns.
- Dacă organele ies în afară, nu încercaţi să le introduceţi. Acoperiţi rana şi
organele ieşite cu un pansament umed mare sau cu un prosop moale umed şi
apoi bandajaţi fără să strângeţi.
- Nu daţi nimic bolnavului pe gură.
- Dacă rănitul tuşeşte sau vomită, sprijiniţi abdomenul cu bandaje late.
- Un astfel de rănit va intra uşor în stare de şoc şi infectarea rănii este foarte
probabilă.
- Asiguraţi de urgenţă transportul la o unitate medicală de specialitate.
8.5.14 Îngrijirea segmentelor amputate
Părţile amputate complet sau parţial trebuie conservate indiferent de condiţia în care se
află şi duse la spital împreună cu rănitul. Sunt şanse mari ca aceste părţi să poată fi
reataşate dacă li se acordă atenţia cuvenită şi sunt aduse la spital în timp util.
• În situaţia unei părţi amputate parţial procedaţi astfel:
- Menţineţi partea amputată parţial cât mai aproape posibil de poziţia anatomică
normală.
- Acoperiţi zona cu pansamente sterile, bandajaţi-o şi sprijiniţi-o.
- Puneţi o pungă de gheaţă sau o altă, compresă rece impermeabilă pe rană, dar
şi pestebandajele ce acoperă rana.
• Pentru a asigura îngrijirea părţii amputate

complet:
- înveliţi-o într-un pansament curat şi umed şipuneţi-o într-o pungă de plastic

impermeabilă.Sigilaţi punga şi ataşaţi un bilet eu data şi oracând s-a făcut
aceasta.
Dacă nu aveţi posibilitatea să umeziţi pansamentul, folosiţi un pansament uscat
curat.
- Puneţi apoi într-o altă pungă de plastic sau altcontainer umplut parţial cu
gheaţă sfărâmată(figura 8.26).
- Duceţi-o împreună cu rănitul la cel mai apropiat

spital. • Pentru îngrijirea unui dinte smuls:
- Apucaţi dintele de coroană şi nu de rădăcină.
- Puneţi cu grijă dintele în alveolă dacă e posibil sau puneţi-1 într-un pansament
umed oriîntr-un pahar cu apă.
- Căutaţi asistenţă de specialitate cât mai repede pentru ca reimplantarea să
aibă şanse.• Nu încercaţi să curăţaţi părţile amputate şi nu folosiţi
antiseptice!
8.5.15 Sângerări interne
Sângerările interne sunt rezultatul unui traumatism cum ar fi o fractură închisă, strivirea
sau o rană
împunsă dar şi al unor anumite stări ce nu sunt legate de vreo rănire prealabilă.
Sângerarea internă poate rămâne ascunsă sau se poate exterioriza.
Dacă sângerarea este serioasă, pot apărea semnele şi simptomele şocului.
Sângerările interne ascunse pot exista în următoarele condiţii:
- fracturi ale calotei craniene;

- fracturi închise ale oaselor lungi;
- lovituri puternice ale abdomenului, mai ales în zona ficatului sau a splinei şi
lovituri puterniceale toracelui, mai ales cele cu fracturi costale sau plăgile
penetrante. Sângerările interneabdominale sau toracice sunt foarte serioase iar
semnele şi simptomele şocului vor apăreaprogresiv.
Sângerarea internă devine evidentă şi poate fi recunoscută dacă:
- sângele curge din ureche sau nas ori poate apărea la un ochi puternic injectat
sau învineţit în cazul rănirilor la cap;
- se elimină spumă însângerată la tuse în traumatismele toracelui;
- se poate observa sânge în materialul vomitat. Sângele este roşu aprins dacă
sângerarea din stomac este recentă, brun şi granulat precum boabele de cafea
râşnite mai mare (zaţ de cafea) dacă sângerarea este mai veche;
- sângerările la nivelul superior al intestinelor vor da scaunului o culoare neagră
ca păcura ori smoala iar cele la nivelul inferior vor da o culoare roşie;
- urina devine roşiatică sau maronie în cazul sângerărilor rinichilor sau vezicii
urinare.
Scopul primului ajutor în sângerările interne este să prevină şi să întârzie instalarea

stării de şoc şi să asigure asistenţa medicală de specialitate cât mai curând.
Primul ajutor se acordă astfel:
- Aşezaţi rănitul în poziţia culcat cu picioarele ridicate la 15-30 cm dacă rănile o

permit şiavertizaţi-1 să nu se mişte.
- Dacă este în stare de inconştienţă puneţi-1 în poziţia de recuperare (a se vedea

subcap.6.4).
- Nu-i oferiţi nimic pe gură.
- Desfaceţi articolele de îmbrăcăminte strânse din jurul gâtului, pieptului sau
taliei.
- Calmaţi rănitul, explicându-i importanţa de a se relaxa fizic şi psihic.
- Ţineţi rănitul la o temperatură confortabilă şi protejaţi-1 de temperaturi
extreme.
- Transportaţi rănitul la spital cât mai curând posibil, dacă nu poate fi adus
medicul la accidentat.
- Notaţi următoarele date ce l-ar putea interesa pe medic:

. mărimea şi calitatea pulsului şi a respiraţiei, notând dacă respiraţia este
normală sau neregulată sau dacă pulsul este puternic sau slab; .
temperatura pielii; alte simptome cum ar fi voma, urinare
necontrolată sau tulburări intestinale; . timpul când au apărut schimbări
majore în înfăţişarea sau starea rănitului.
8.5.16 Sângerări din urechi
Sângerările din urechi pot fi însoţite şi de o eliminare a unui lichid gălbui. Acest
simptom indică o fractură craniană, ceea ce este foarte grav (a se vedea cap. 11).
Procedaţi astfel:
- Nu încercaţi să opriţi curgerea de sânge sau alte lichide.
- Nu acoperiţi urechea cu tifon.
- Anunţaţi medicul imediat şi acordaţi primul ajutor astfel:
•Aplicaţi un bandaj cervical.

•Puneţi un pansament steril lejer pe ureche.
•Culcaţi rănitul pe partea afectată sprijinind cu atenţie capul şi gâtul, cu
partea superioară a corpului uşor ridicată.
•Dacă rănitul vomită sau dacă trebuie să-1 părăsiţi, puneţi-1 în poziţia de
recuperare pe partea afectată (a se vedea subcap.6.4).
•Controlaţi respiraţia şi circulaţia .
•Luaţi măsurile împotriva şocului (a se vedea cap. 5).
•
Capitolul 9
FRACTURI
9.1 Generalităţi
Prin fractură se înţelege întreruperea continuităţii unui os, cu alte cuvinte orice rupere,
zdrobire sau plesnire (fisurare) a unui os, ca urmare a unui traumatism mai puternic
(cădere de la înălţime, lovitură, strivire, tamponare, izbire, răsucire etc).
Corpul omenesc are peste 200 de oase, de diferite mărimi şi forme (oase lungi, scurte,
late), grupate în: oasele capului, ale trunchiului şi ale membrelor (figura 9.1).
Toate oasele se pot fractura dar cel mai des, fracturile se produc la oasele lungi ale
membrelor, la oasele bazinului şi ale coloanei vertebrale.
Cazurile mai frecvente ale fracturilor sunt urmare a accidentelor de muncă şi de

circulaţie şi a activităţilor sportive. De asemenea, se produce un număr mare de
fracturi în situaţia unor strofe (cutremure, prăbuşiri de mine, ciocniri de trenuri etc).
Bărbaţii între 25-50 ani înregistrează cel mai mare număr de fracturi; la copii fracturile
sunt destul de rare; la vârstnici fracturile se produc şi la traumatisme uşoare.
9.2 Prevenirea fracturilor
Majoritatea fracturilor pot fi prevenite prin adoptarea unor deprinderi de securitate

în diferite activităţi profesionale, casnice, sportive etc. De asemenea trebuie evitate:
• suprafeţele accidentate sau încărcate cu diferite obiecte (obstacole): unelte,
materiale, cordoane de racord, furtunuri etc;
• pardoselile umede, murdare cu uleiuri, alunecoase; lipsa covoarelor, carpetelor
sau traverselor;
• scările luminate insuficient şi blocate (aglomerate) cu obiecte diferite, fără
balustradă, acoperite cu gheaţă şi/sau zăpadă;
• folosirea scaunelor pentru a atinge locuri înalte, a scărilor pliante defecte, a
scărilor neasigurate;
• neutilizarea balustradelor şi centurilor de siguranţă atunci când se lucrează la
înălţime.
•
9.3 Tipuri de fracturi
Cunoaşterea diferitelor tipuri de fracturi este foarte importantă în luarea măsurilor de

prim ajutor adecvate, care să nu agraveze fractura şi să prevină complicaţiile:
transformarea unei fracturi incomplete într-una completă, a unei fracturi complete
într-una cu deplasare, a unei fracturi închise într-una deschisă etc.
În funcţie de modul de producere a accidentului, trebuie suspectată o fractură chiar
şi la distanţă de locul de acţiune a agentului agresor.
• Fracturile se produc ca urmare a acţiunii directe sau indirecte a agentului agresor.

Astfel:
- Fractura directă se produce la locul de aplicare a forţei respective, deci la
locul de acţiune a agentului agresor (de exemplu: căderea unei greutăţi pe
coapsă, gambă, mână; o lovitură aplicată pe coloană, fractură prin glonţ).
Acest tip de fractură interesează în special oasele care nu au toată suprafaţa
acoperită de muşchi (cubitus, tibie, claviculă) (figura 9.2).
- Fractura indirectă este fractura care se produce la distanţă de locul de

aplicare a forţei respective, deci de locul de acţiune a agentului agresor.
Fractura indirectă se poate produce prin:
flexie. Agentul agresor acţionează asupra unei extremităţi a osului,
cealaltă extremitate fiind fixată; osul se rupe acolo unde curbura este
mai mare (de exemplu, fractura de claviculă prin căderea pe umăr,
fractura gâtului femurului prin cădere pe genunchi etc.);
. răsucire. În general, în această categorie se încadrează accidentele

provocate de prinderea hainelor sau membrelor de o maşină, bandă,
agregat, fapt care duce la ruperea oaselor la distanţă prin fracturi
spiroide (figura 9.3) (de exemplu, fractura coapsei prin rotirea
violentă a corpului, în timp ce piciorul este blocat pe sol);
. tracţiune. Un segment de membru este prins şi atârnă sau este tras

de un agregat producându-se şi o mică rotaţie (figura 9.4);
. presiune. Cele mai frecvente fracturi prin presiune se produc prin
căderi de la înălţime : fracturi de călcâi, genunchi, şold şi coloană
vertebrală în cazul căderilor în picioare; fracturi de antebraţ, braţ şi
claviculă în căderile pe palme sau pe cot.
• Fracturile mai pot fi clasificate în complete şi incomplete.
Fracturile complete interesează osul pe toată grosimea sa, având forme

variabile: de-a curmezişul, piezişă, spiralată.
În raport cu poziţia fragmentelor osoase (rămase sau nu în contact) fracturile

complete pot fi:
. cu deplasare (mai grave). Deplasarea fragmentelor osoase se poate

produce de-a lungul, de-a curmezişul osului sau capetele oaselor se
încalecă (figura 9.5);
. fără deplasare (mai puţin grave).
• Fracturile mai pot fi:

-închise, când cel puţin pielea a rămas intactă (figura 9.6 a);
-deschise, când s-a produs şi o rană prin care focarul de fractură comunică cu
exteriorul (figura 9.6 b). Fracturile deschise sunt mai grave, ele fiind însoţite de
hemoragii (uneori foarte importante) şi putând fi complicate cu infecţii.
-
- unice (un singur focar de fractură);
- multiple (mai multe focare).
• O fractură complicată este aceea în care

oasele au produs şi leziuni ale organelor
interne precum rupturi ale vaselor de
sânge, ficatului, plămânilor sau splinei
• Fracturile pot fi:
• Alţi termeni sunt utilizaţi pentru a descrie tipuri particulare de fracturi, dar
caracteristicile acestora nu pot fi determinate la primul ajutor. Astfel:
- dacă un os este rupt în mai mult de două segmente, atunci se spune că este
zdrobit (fractură cominutivă);
- o ruptură incompletă este numită fisură;
- fracturile epifizare sunt leziuni ale capetelor oaselor (care includ suprafaţa de
creştere a oaselor lungi);
- fracturile diafizare sunt leziuni ale segmentului osos dintre capetele unui os
lung;
- ruperile produse de tensiuni repetate sunt numite fracturi de oboseală ;
- ruperile produse prin boli osoase sunt fracturi patologice.
9.4 Semne şi simptome
Înainte de a proceda la examinarea accidentatului este absolut necesar ca salvatorul să

se informeze asupra agentului agresor, a modului de acţiune a acestuia precum şi
asupra căror părţi din organism a acţionat.
Trebuie suspectată fractura dacă:

- traumatismul este produs de o forţă externă puternică;
- s-a auzit o troznitură sau o pocnitură.
Examinarea accidentatului se realizează cu atenţie şi blândeţe pentru a nu provoca

leziuni suplimentare. Membrul accidentat este comparat cu cel valid pentru a determina
gradul de deformare. Îmbrăcămintea trebuie tăiată pentru a permite examinarea zonei
traumatizate.
Pot fi prezente unul sau mai multe din următoarele semne şi simptome.
Semne de probabilitate:
• Durerea şi sensibilitatea dureroasă sunt maxime la locul fracturii, cu ocazia

mişcării sau palpării porţiunii rănite; trebuie avut în vedere faptul că şi o simplă
contuzie musculară poate provoca durere.
• Deformarea regiunii traumatizate este un semn de fractură, dar şi hematomul şi

luxaţia pot
deforma zona afectată.
• Impotenţa funcţională, pierderea funcţiunii sau imposibilitatea efectuării

mişcării părţii rănite este întotdeauna prezentă ca urmare a durerii şi deformării
(uneori lipsa mişcării nu este decât un act de apărare împotriva durerii).
• Scurtarea membrului fracturat (prin deplasarea pe verticală a fragmentelor

osoase) poate fi un semn preţios, dar el poate apărea şi în luxaţie (figura 9.5).
- Vânătaia (echimoza) apare mai târziu şi uneori la distanţă de locul fracturii şi

indică difuzarea sângelui din focarul de fractură în straturile pielii. Acest semn
poate apărea şi după o contuzie simplă.
Semne sigure:
• Mişcarea anormală ivită în afara articulaţiilor indică în mod sigur o fractură

completă. Aceasta însă nu trebuie să fie căutată de salvator îndoind gamba,
coapsa, braţul sau antebraţul victimei. Ea poate fi observată în timp ce
accidentatul se mişcă sau se agită din cauza durerii; cel mult i se cere să-şi ridice
membrul în cauză, putându-se constata atunci că mişcarea nu se transmite
extremităţii acestuia.
• Crepitaţia sau frecătura rezultă din frecarea fragmentelor osoase între ele, în
timp ce accidentatul execută o mişcare; este periculos să fie căutată în mod
intenţionat deoarece pot fi provocate complicaţii.
9.5 Primul ajutor în fracturi
Primul ajutor în fracturi are rolul să prevină complicaţiile şi leziunile ulterioare şi să

diminueze durerea şi umflarea zonei.
9.5.1 Reguli generale
Ce nu trebuie făcut:
-Nu trebuie să se acţioneze brutal sau să i se impună victimei mişcări inutile.
-Victima nu trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de imobilizarea
fracturii, pentru că toate acestea pot să provoace complicaţii:
• accentuarea durerii (cauză a şocului);

• deplasarea fragmentelor osoase uneori ascuţite şi tăioase care distrug muşchi,
vase de sânge sau nervi provocând hemoragii sau paralizii;
•
• transformarea fracturii închise într-una deschisă, ceea ce implică, de asemenea,
o serie de complicaţii în plus (figura 9.8 a şi b).
Ce trebuie făcut:
- Primul ajutor se acordă la locul accidentului, exceptând cazul în care persistă un

pericol pentru salvator sau pentru victimă. În acest caz, victima trebuie aşezată în cel
mai apropiat loc sigur, unde rănile sale să poată fi temporar asistate şi stabilizate.
- În caz de fractură deschisă trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi la

pansarea rănii. Orice os exteriorizat trebuie protejat cu feşi de jur împrejur, dar nu
trebuie forţat să intre înapoi în rană.
- Ca şi în alte traumatisme este necesară administrarea unui calmant (antinevralgic,

algocalmin etc.) pentru a diminua durerea.
- Obiectivul principal al primului ajutor este reprezentat de imobilizarea focarului

fracturii pentru a preveni complicaţiile şi a alina durerea. Imobilizarea se realizează cu
ajutorul atelelor confecţionate special sau improvizate (bastoane, umbrele, bucăţi de
scândură sau placaj, cozi de mătură, şipci, paturi
etc.
Imobilizarea fracturii trebuie să respecte următoarele reguli:
• Ca regulă generală, orice imobilizare trebuie să cuprindă două articulaţii

(încheieturi): cea de deasupra şi cea de dedesubtul focarului de fractură
(proximal şi distal).
• La membre, atelele se pun de o parte şi de alta a focarului de fractură (sau

membrul se aşează într-o gutieră specială).
• Atelele se învelesc în vată (sau alte materiale moi) pentru a nu leza pielea, a nu
stânjeni circulaţia sau a nu mări durerea.
•
•Se evită aplicarea atelelor pe locul unde osul vine în contact direct cu pielea
(faţa antero-internă a gambei, de pildă).
•Acolo unde atela nu se poate mula exact pe regiunea imobilizată, golurile se

umplu cu vată.
•Se trage apoi o faşă, la început circulară, apoi şerpuitoare, în jurul atelelor şi
membrului fracturat, obţinând astfel o imobilizare provizorie (imobilizarea de
durată - în aparat gipsat -urmând să se facă la un serviciu medical de
specialitate).
Trebuie să se aibă în vedere că faşa prea strânsă stânjeneşte circulaţia sângelui
şi accentuează durerea, iar faşa prea largă este egală cu lipsa imobilizării.
• Orice accentuare a durerii indică agravarea situaţiei şi necesită controlarea

poziţieimembrelor, a bandajelor şi nodurilor şi a circulaţiei sângelui la
extremităţi.
Nodurile de la materialul utilizat pentru fixarea atelelor vor fi făcute peste atelă
şi nu pe zona descoperită deoarece pot provoca compresiuni dureroase pe
tegumente.
• Cel puţin două persoane trebuie să conlucreze la efectuarea imobilizării. Una

ridică membrulfracturat cu o mâna, în timp ce cu palma cealaltă sprijină locul
fracturii iar cealaltă persoanăaplică alelele şi trage faşa.
- Transportarea accidentatului la spital urmează după imobilizare. Până atunci se

va asigura în continuare supravegherea accidentatului luându-se în continuare
măsurile necesare pentru prevenirea şocului (a se vedea cap.5): acoperire cu pleduri sau
haine, administrarea de calmante pentru durere şi de lichide, dacă victima este
conştientă.
9.5.2 Reducerea fracturii
În cazul fracturării unui os, muşchii asociaţi acestuia se contractă; dacă fractura este
completă, contracţia rapidă a muşchilor poate produce alunecarea extremităţilor rupte şi
pătrunderea lor în ţesutul înconjurător. Manipularea brutală poate produce dureri şi
chiar leziuni ale muşchilor, nervilor şi vaselor sanguine.
De aceea poate fi necesară reducerea fracturii prin tracţiunea membrului accidentat,

ceea ce realizează implicit şi relaxarea (repunerea, reaşezarea în ax) oaselor rupte şi
deplasate. Dacă această reducere este necesară, atunci ea trebuie executată de doi
salvatori : unul ridică membrul deasupra fracturii (proximal), iar celălalt trage cu grijă,
dar ferm, în josul fracturii, divergent faţă de primul şi în axul membrului respectiv.
Atunci când se aplică tracţiunea, luaţi următoarele precauţii:
- Nu încercaţi să îndreptaţi articulaţiile în cazul traumatismelor umerilor,

coatelor, încheieturilor mâinii sau genunchilor. Această manevră poate distruge
nervi importanţi şi vase sanguine mari care trec prin apropierea acestor
încheieturi.
- Aplicaţi o tracţiune suficientă numai pentru a alinia membrul şi a elibera

compresia musculară şi a extremităţilor osului fracturat asupra nervilor şi
muşchilor. Pentru a realinia membrul poate fi necesară o tracţiune mai mare dar
nu forţaţi. Dacă există rezistenţă sau durere accentuată, întrerupeţi tracţiunea şi
imobilizaţi în poziţia diformităţii existente.
- Menţineţi tracţiunea până când membrul este complet imobilizat.
- Efectuaţi manevra de axare a membrului fracturat numai dacă se constată

deformarea evidentă a membrului. Ea nu este obligatorie dar este bine să se
facă în primele minute după accident, pentru că în această perioadă victima
are o scurtă perioadă de "anestezie naturală".
- Notaţi că aţi aplicat tracţiunea şi informaţi serviciul medical - verbal sau

printr-o notă scrisă, introdusă în îmbrăcămintea victimei.
În funcţie de membrul afectat, manevrele de tracţiune sunt următoarele:
• Pentru membrul superior:
- dacă fractura este la nivelul braţului, se îndoaie cotul la 90 : primul salvator

trage în ax apucând de antebraţ, în porţiunea sa superioară, imediat sub plică
cotului, iar al doilea salvator apucă de braţ cu mâinile împreunate ca o chingă
în axilă şi trage în sens contrar (figura 9.9);
- dacă fractura este la nivelul

antebraţului, se îndoaie încet cotul victimei la 90°: primul salvator trage în ax de
degetul mare al mâinii, iar al doilea salvator trage tot în ax dar în sens contrar apucând
de porţiunea inferioară a braţului, imediat deasupra plicii cotului (figurile 9.10 şi 9.11).
• Pentru membrul inferior:
- dacă este fracturat femurul (coapsa), se menţine genunchiul victimei întins

şi se trage în ax, primul salvator apucând de picior cu mâinile sprijinite de
gleznă şi de călcâi, iar al doilea salvator trăgând în sens contrar de rădăcina
coapsei cu mâinile împreunate în chingă sau cu ajutorul unui cearceaf introdus
între coapse (figura 9.12);
- dacă este fracturată gamba sau glezna, se ridică membrul inferior, îndoindu-
1 la nivelul genunchiului şi se trage în ax: un salvator apucă de laba piciorului
şi cel de-al doilea salvator trage în sens contrar, apucând de genunchi (figurile
9.13 şi 9.14 );
- când deformarea se află la nivelul degetelor, al mâinii sau al labei piciorului, se

trage într-un sensde vârfurile degetelor corespunzătoare regiunii deformate, fixând cu
putere, cu cealaltă mână, pumnul
sau glezna victimei, după cum este vorba de membrul superior sau de membrul
inferior.
9.5.3 Utilizarea feşilor şi a bandajelor la imobilizarea fracturilor
Bandajele utilizate pentru imobilizarea fracturilor trebuie trecute pe sub victimă,

folosind scobiturile naturale ale corpului uman situate la ceafă, mijloc (talie), genunchi
şi glezne.
- Bandajele trebuie să fie:

• destul de largi pentru a sprijini ferm dar fără a crea disconfort;
• destul de strânse pentru a preveni mişcarea segmentelor osoase;
• înnodate pe partea nerănită sau peste atelă, pentru a micşora
disconfortul şi aasigura situarea părţii mai late a bandajului pe partea
rănită.
Dacă sunt rănite ambele picioare, nodurile se fac pe linia mediană.
- Asiguraţi-vă că bandajele nu frânează circulaţia sângelui sau nu produc durere.

Controlaţi părţile imobilizate la intervale de 15 minute pentru a fi siguri că bandajele n-
au devenit prea strânse prin umflarea zonelor înconjurătoare. Acest control este
important în special în cazul rănirilor la încheieturi (articulaţii), din cauza vaselor şi a
nervilor vecini.
Răcirea sau modificarea culorii la extremităţi sunt indicaţii de circulaţie defectuoasă a
sângelui, impunând ajustarea bandajelor şi feşilor (a se vedea şi cap.7).
- Între părţile corpului care sunt bandajate împreună trebuie să se introducă o faşă
moale pentru apreveni frecarea şi disconfortul.
9.5.4 Atele
O atelă bine aplicată poate preveni mişcarea extremităţilor osoase, reducând lezarea
ţesuturilor şi
micşorând durerea.
Atela trebuie să fie:
• suficient de lungă pentru a imobiliza articulaţia de deasupra şi de

dedesubtul fracturii (proximal şi distal);
• suficient de rigidă şi bine înfăşată pentru a fi confortabilă.
Tipuri de atele
A. Atele improvizate. Partea nerănită a corpului este o atelă "naturală". De

asemenea, se poateimproviza o atelă dintr-un baston, o umbrelă, o coadă de mătură, o
bucată de lemn sau carton sau un ziarsau reviste bine împăturite.
B.Atele comerciale. Salvatorul trebuie să se familiarizeze şi cu utilizarea atelelor

comerciale (figura9.15).
Tipurile de atele comerciale sunt:
• atele din sârmă. Acestea sunt flexibile şi pot fi mulate pe părţile corpului (de
exemplu, la cot);
• atele realizate din carton sau plastic. Sunt utile în special la imobilizarea
extremităţilor, deoarece ele asigură rigiditate maximă la greutate minimă. Unele pot fi
folosite la aplicarea tracţiunii membrului inferior. Ele nu trebuie îndepărtate la
investigarea fracturilor cu raze X;
• atele gonflabile. Acestea au perete dublu, fiind făcute din tuburi de plastic închise, de
obicei, cu un fermoar. Ele sunt umflate după ce au fost aplicate la membrele fracturate.
Atelele cu aer trebuie umflate numai cu gura pentru că umflarea cu pompa poate
produce o presiune excesivă, ceea ce reduce circulaţia sângelui. Evitaţi îndoirea atelelor
gonflabile; acest fapt subţiază plasticul şi produce disconfort la aplicare;
• atele de tracţiune. Ele păstrează imobilitatea zonei de fractură, făcând posibilă

tracţiunea extremităţilor. Pot fi aplicate numai la membrele inferioare. Folosirea lor
solicită prezenţa a doi sau mai mulţi salvatori;
• scânduri spinale lungi (figura 9.16 ). Acestea sunt lăcuite sau foarte ceruite, astfel
încât alunecă uşor sub victimă. Ele constituie o parte uzuală a echipamentului
ambulanţei. Scândura spinală lungă poate fi construită din placaj. Mânerele şi găurile
pentru curele trebuie să fie plasate de-a lungul părţilor laterale ale scândurii, Chingile,
montate la fiecare capăt şi fixate pe partea de jos a scândurii facilitează alunecarea
scândurii pe suprafeţe rugoase şi, la ridicarea scândurii de pe sol, apucarea mânerelor.
• scânduri spinale scurte. Acestea sunt utilizate pentru imobilizarea traumatismelor

spatelui şi cefei care pot apărea când persoana este într-o poziţie aşezat, cum se
întâmplă în cazul unui
accident auto. Partea de la cap este
crestată, astfel încât bandajele
folosite pentru a menţine pe loc
capul victimei nu vor aluneca în
timpul transportului. Găurile de
curele de pe laturile scândurii nu
trebuie folosite pentru transportare,
deoarece ele pot produce alunecarea
scândurii ceea ce duce la răniri
ulterioare.
Dimensiunile recomandate ale unei scânduri
spinale scurte sunt arătate în figura 9.17.
9.6 Proceduri de prim ajutor în diverse fracturi
Diversele localizări ale fracturilor prezintă semne şi simptome particulare, care solicită
măsuri specifice de prim ajutor, alături de cele cu caracter general.
9.6.1 Fracturile claviculei
Clavicula poate fi fracturată printr-o forţă aplicată direct sau indirect. O cădere pe mâna
întinsă sau o lovitură în zona umărului, de exemplu, exercită o forţă indirectă asupra
claviculei, producând ruperea sa. Va exista durere şi o sensibilitate marcată şi va apărea
pierderea funcţionalităţii braţului. Umflarea şi deformarea vor fi văzute şi simţite
deasupra claviculei. Instinctiv, pentru a-şi calmă durerea, persoana rănită îşi va susţine
braţul îndoit şi va înclina capul spre partea rănită.
În cazul fracturii de claviculă, salvatorul va sprijini şi imobiliza umărul după cum
urmează:
- Sprijiniţi braţul pe partea rănită într-un bandaj tubular Saint John (a se vedea
subcap.7.2.2.1 şi figura 7.9) pentru a-i transfera greutatea pe partea nerănită.
- Asiguraţi braţul sprijinit pe corp cu un bandaj peste cel tubular, începând cu

punctul median al cotului şi legându-1 pe partea opusă a corpului.
9.6.2 Fracturile omoplatului
Fracturile omoplatului (scapulei) sunt mai rare. Ele sunt produse, de obicei, prin
lovitură directă.
Durerea poate fi agravată prin mişcare.
Aceste fracturi sunt dificil de diagnosticat şi pot fi confundate cu o întindere de muşchi.
Pentru a acorda primul ajutor în cazul omoplatului fracturat procedaţi astfel:
- Sprijiniţi braţul pe partea rănită într-un bandaj tubular Saint John (a se vedea
subcap.7.2.2.1 şi figura 7.9) pentru a-i transfera greutatea pe partea nerănită.
- Sprijiniţi suplimentar braţul pe piept, asigurându-1 cu un bandaj lat, plasat
peste cel tubular.
9.6.3 Fracturile humerusului
Fracturile de humerus (osul braţului) se produc de cele mai multe ori prin traumatism
direct sau prin
cădere pe cot ori palme. Cel mai frecvent, osul se rupe la rădăcina braţului şi mai rar la
mijlocul său
(diafizar).
Fractura de humerus poate implica şi articulaţia umărului sau a cotului. Dacă rănirea
este în apropierea
oricărei articulaţii, trebuie adoptate precauţii speciale din cauza unor posibile leziuni
nervoase sau ale
vaselor sanguine (a se vedea cap.8).
Cea mai bună atelă pentru imobilizarea fracturilor de humerus este toracele de care se
poate fixa braţul cu ajutorul eşarfei şi contraeşarfei.
Atunci când articulaţiile nu sunt implicate,
primul ajutor constă în următoarele
manevre (figura 9.18):
- Aşezaţi antebraţul pe coastele

inferioare şi deasupra abdomenului;
- Plasaţi o faşă moale între piept şi braţ;
- Susţineţi antebraţul printr-o eşarfă de

gât;
- Asiguraţi poziţia braţului la piept prin

bandaje deasupra şi sub fractură
(proximal şi distal);
- Controlaţi circulaţia sângelui pentru a

vă asigura că aceasta nu este stânjenită.
Imobilizarea fracturii de humerus se mai poate realiza cu ajutorul atelelor de lemn,
astfel (figura 9.19):
- Fixaţi o atelă în axilă (subsuoară) care va depăşi în jos linia cotului;
- Cea de a doua atelă va fi fixată în partea externă, depăşind linia umărului şi
cotului;
- Solidarizaţi cele două atele cu ajutorul a două feşi amplasate spre extremităţi;
- Susţineţi braţul împreună cu antebraţul îndoit la 90° cu ajutorul unei eşarfe, de
gât sau fixaţi-le de torace cu ajutorul a 2-3 feşi ori cu o bucată de pânză.
În cazul fracturilor localizate la partea distală (în apropiere de cot), care se manifestă
prin tumefiere accentuată a cotului, cea mai bună imobilizare se asigură printr-o atelă
de sârmă care poate fi modelată în unghi drept la nivelul cotului (figura 9.20).
9.6.4 Fracturile din zona cotului
Fracturile din zona cotului solicită o grijă suplimentară, din cauza nervilor şi a vaselor
de sânge care pot fi ulterior lezate printr-o tratare neîngrijită.
Ca prim ajutor într-o fractură care include cotul:
- Sprijiniţi articulaţia într-o poziţie confortabilă, folosind un bandaj între gât şi

articulaţia pumnului (eşarfă guler + manşetă) (a se vedea subcap.7.2.2.1 şi
figura 7.10);
- Plasaţii faşă moale între braţ şi corp;
- Imobilizaţi întregul braţ de corp prin bandaje late, unul deasupra şi altul sub
cot, legate pe partea opusă;
- Controlaţi frecvent pulsul radial şi, dacă acesta este slab, ajustaţi bandajele şi
repoziţionaţi braţul. Dacă pulsul nu se simte, chemaţi imediat medicul.
Imobilizarea unei fracturi situate în zona cotului se mai poate realiza cu ajutorul unei
atele din sârmă, îndoită în formă de L, ca în figura 9.21.
La nevoie, imobilizarea cotului în poziţie de flexie (îndoit) la 90° se poate face şi cu

ajutorul unei eşarfe triunghiulare care se leagă de gât şi care acoperă cotul împreună
cu braţul şi antebraţul (figura 9.22).
9.6.5 Fracturile de radius şi/sau cubitus
Fracturile de antebraţ pot implica fie radiusul, fie cubitusul sau ambele oase şi pot
include şi articulaţia cotului sau încheietura mâinii (pumnului). Fractura capătului
distal (inferior) al radiusului (numită fractura lui Colles) deformează încheietura
mâinii ca o furculiţă răsturnată; acest tip de fractură este mai frecventă şi se produce
ca urmare a sprijinirii pe mână în momentul unei căderi, alunecări etc.
Primul ajutor pentru fracturile situate în lungul cubitusului sau radiusului cer ca
salvatorul să procedeze astfel (figura 9.23):
- Liniştiţi victima şt sprijiniţi antebraţul şi încheietura mâinii printr-o tracţiune

uşoară şi plasarea în cea mai confortabilă poziţie şi cu palma în jos;
- Imobilizaţi antebraţul şi încheietura mâinii pe o atelă cu faşă, plasată pe

partea palmară a antebraţului şi întinsă de la cot până la baza degetelor;
- Asiguraţi atela la braţ prin bandaje înguste, unul mai sus (proximal) şi altul
mai jos (distal) de fractură;
- Plasaţi antebraţul cu atelă peste piept, cu mâna uşor mai ridicată şi sprijiniţi-1
cu b eşarfă de gât;
- Controlaţi circulaţia sanguină.
Imobilizarea se poate realiza şi cu ajutorul a două atele de lemn (figura 9.24) care
cuprind şi articulaţiile cotului şi pumnului. Antebraţul îndoit la 90° se fixează cu
ajutorul unui bandaj triunghiular de pânză ale cărui capete se leagă după gât.
9.6.6 Fracturile încheieturii mâinii (pumnului)
Fracturile localizate la încheietura mâinii se vor imobiliza fără tracţiune, pe o atelă cu

faşă, care trebuie mulată pe forma încheieturii şi a mâinii (figura 9.25).
- Atelele din sârmă sunt cele mai convenabile pentruacest scop.

Dacă acestea nu sunt disponibile, folosiţi suficiente feşi pe o atelă rigidă, pentru a aşeza
încheietura deformată a mâinii într-o poziţie confortabilă.
- Asiguraţi capetele atelei la cot şi mână şi aplicaţi unbandaj îngust mai sus de fractură
(proximal).
Evitaţi orice bandaj care poate presa fractura.
- Sprijiniţi braţul cu atelă într-o eşarfă de gât, cu degetele uşor ridicate.
Controlaţi cu grijă circulaţia sanguină la degete: pielea să fie de aspect normal,
degetele să rămână calde şi să se poată mişca.
9.6.7 Fracturile mâinilor
• Dacă ajutorul medical poate fi acordat în scurt timp de la producerea accidentului,

multe fracturi ale mâinilor necesită numai sprijinirea acestora.
• Dacă rănile sunt mai serioase sau dacă ajutorul medical este mai îndepărtat, atunci
acordaţi primul ajutor după cum urmează (figura 9.26):
- Înfăşaţi mâna în poziţie funcţională, cu o rolă de pânză sau alt material moale.
- Dacă degetele sunt zdrobite, plasaţi pansament moale între degete.
- Imobilizaţi mâna cu o atelă de-a lungul părţii palmare a mâinii, întinsă de la

mijlocul antebraţului până la vârful degetelor (sau introduceţi mâna într-o
pernuţă şi asiguraţi-o cu bandaje).
- Sprijiniţi braţul cu o eşarfă în jurul gâtului.
9.6.8 Fracturile de bazin ( pelvis)
Fracturile de pelvis sunt produse, de obicei, de o zdrobire directă sau de o cădere şi pot
include răniri
ale organelor din zona pelviană, în special ale vezicii urinare şi uretrei.
Persoanele cu asemenea răniri pot fi incapabile să urineze sau urinează cu sânge.
O victimă cu pelvisul fracturat simte dureri în şolduri, ceea ce o poate împiedica să stea
în picioare sau
să meargă.
Primul ajutor pentru o fractură de pelvis depinde de disponibilitatea ajutorului

medical, de distanţa până la instituţia medicală şi de confortul eventualului transport.
• Dacă ajutorul medical poate fi acordat rapid, atunci:
- Aşezaţi jos victima în cea mai confortabilă poziţie, de obicei pe spate, cu

genunchii drepţi. Dacă victima doreşte, sprijiniţi-i genunchii lateral, cu o pătură
sau o pernă.
- Înfăşaţi gleznele şi apoi labele picioarelor împreună, cu un bandaj de forma

cifrei 8.
- Sprijiniţi ambele laturi ale pelvisului (bazinului) cu greutăţi învelite într-

un material textil.
-
• Daci transportarea victimei este de durată mai lungă sau anevoioasă şi deci
ajutorul medical va fi acordat mai târziu, procedaţi astfel (figura 9.27):
- Plasaţi o faşă moale între picioare.
- Aplicaţi un bandaj în 8 în jurul gleznelor şi labelor picioarelor.
- Aplicaţi două bandaje late, suprapuse pe jumătate în jurul pelvisului.

Legaţi uşor sau fixaţi bandajul cu un ac de siguranţă pe partea nerănită şi
sprijiniţi în ambele
părţi ale bazinului saci cu nisip sau alte greutăţi, pentru a-1 imobiliza.
Dacă victima se plânge de disconfort, atunci lărgiţi bandajele sau îndepărtaţi-le.
- Aplicaţi un bandaj lat în jurul genunchilor.
- Plasaţi victima pe o scândură spinală lungă, cu feşi, folosind manevra de

rostogolire (a se vedea subcap. 11.3.2.3) şi transportaţi-o pentru ajutor medical.
9.6.9 Fracturile de femur

Femurul poate fi rupt în orice loc pe lungimea sa.
Fracturile capătului superior al femurului (gâtul, colul femurului) sunt calificate ca
fracturi de şold
şi apar, cel mai frecvent, la persoanele mai vârstnice.
Cauza poate fi minoră şi traumatismul poate fi apreciat doar ca o contuzie de şold.
Suspectaţi o fractură a colului femurului dacă persoana se plânge de durere în zona
şoldului după o
cădere sau un traumatism chiar uşor, în special dacă există o pierdere a funcţiei sau
dacă poziţia
membrului inferior este nenaturală.
Fracturile pe lungimea femurului (diafizei) sunt uşor de diagnosticat din cauza

scurtării coapsei, deformării marcate şi a durerii intense. Asemenea fracturi sunt
cauzate de o forţă mare.
Fracturile capătului distal (inferior) al femurului sunt adesea asociate cu răniri ale
genunchilor şi ale ligamentelor din jurul acestuia.
Atenţie! Toate fracturile de femur trebuie considerate serioase, deoarece victima

poate evolua
către şoc sever.
Primul ajutor pentru fractura de femur este determinat de disponibilitatea ajutorului
medical, de distanţa până la instituţia medicală şi de confortul transportului. Astfel:
• Dacă ajutorul medical poate fi acordat rapid, liniştiţi victima şi sprijiniţi membrul
inferior, până la sosirea medicului.
• Dacă victima poate fi mişcată, iar transportarea la instituţia medicală este de

scurtă durată,
atunci folosirea piciorului sănătos al victimei ca atelă poate fi suficientă.
Acţionaţi după cum urmează (figura 9.28):
- Liniştiţi accidentatul şi sprijiniţi-i piciorul, trăgând cu grijă dar ferm de laba

piciorului, păstrând vârfurile labelor şi rotulele îndreptate în sus şi menţinând
tracţiunea până la imobilizarea completă.
- Plasaţi feşi sau o pătură rulată între picioare şi aduceţi piciorul sănătos lângă
cel rănit.
Asiguraţi poziţia alăturată a picioarelor cu cinci bandaje late, primul de forma cifrei 8,
la glezne, apoi mai sus şi mai jos de fractură, următorul la genunchi şi, în fine, la
gambe.
• Dacă victima trebuie să fie mişcată şi transportul la instituţia medicală va fi lung
şi dificil, atunci trebuie aplicată o atelă lungă înfăşată de-a lungul corpului pe partea
rănită.
Procedaţi astfel (figura 9.29):
- În timpul tracţiunii şi sprijinirii piciorului rănit aplicaţi şapte bandaje late sub
corp şi sub ambele picioare.
Utilizaţi bandaje înguste numai deasupra şi sub fractură şi la labele
picioarelor; la o victimă corpolentă utilizaţi bandaje late şi la labele
picioarelor.
- Slăbiţi bandajele sub corp şi la şale, la genunchi şi la glezne şi plasaţi-le în
poziţia respectivă, alunecându-le în sus şi în jos, după cerinţă.
- Puneţi feşi între picioare, genunchi şi glezne.
- Plasaţi o atelă înfăşată pe latura rănită a corpului, de la axilă (subsuori) până la

laba piciorului.
- Asiguraţi atela cu bandaje din partea superioară a corpului până la picioare, în

succesiunea următoare:
. la piept (torace) mai jos de subsuoară; . la pelvis (bazin) în linie cu
şoldul; . la glezne şi labe de forma cifrei 8, pentru a include atela; . la
coapse, mai sus şi mai jos de fractură; . la genunchi; . la gambe, În anumite
cazuri, poate fi omis un bandaj pentru a evita presiunea pe zona fracturii.
-Aşezaţi victima pe o targă.
Pentru fracturile de femur sunt recomandate atelele de tracţiune, precum atela de

tracţiune cu fermoar sau atela Thomas, dar utilizarea lor cere un antrenament special.
Atenţie! Deoarece victima cu femural fracturat poate intra în stare de şoc din
cauza pierderii
de sânge şi a durerii intense, primul ajutor trebuie început cât mai repede
posibil (a se vedea şi cap.5).
9.6.10 Fracturile din zona genunchiului
În zona genunchiului pot apărea fracturi la capătul distal (inferior) al femurului, la

capătul proximal (superior) al tibiei sau la rotulă. Astfel de fracturi se produc de obicei
prin aplicarea directă a forţei dar şi contracţiile musculare puternice pot determina
fracturarea rotulei.
Există o deformare marcată a genunchiului şi durere severă. Compresia arterei
principale a gambei poate diminua circulaţia sângelui la gambă şi la laba piciorului.
Atenţie! Chiar dacă existenţa fracturii nu poate fi diagnosticată foarte precis,

traumatismul trebuie tratat ca fractură.
Primul ajutor pentru fracturi în zona genunchiului implică următoarele manevre

(figura 9.30):
- Sprijiniţi piciorul rănit, realiniindu-1 cu grijă, numai în măsura în care nu

accentuaţi durerea. Nu utilizaţi tracţiunea.
- Imobilizaţi piciorul pe o atelă suficient de lungă pentru a se întinde de la bazin

până dincolo de călcâi, cu înfăşare sub scobiturile naturale la genunchi şi
gleznă.
- Asiguraţi atela cu bandaje de forma cifrei 8 în jurul şoldurilor şi la capătul
superior al atelei şi un bandaj lat în jurul gambei şi atelei.
- Sprijiniţi membrul cu atela într-o poziţie uşor ridicată.
- Controlaţi circulaţia sângelui la laba piciorului.
La imobilizarea genunchiului, care nu poate fi imobilizat în poziţie dreaptă, folosiţi

perne sau pături.
9.6.11 Fracturile de tibie şi/sau peroneu
Fracturile de gambă implicând unul sau ambele oase se întâlnesc frecvent în sport dar
ele se pot produce
şi la locul de muncă.
Fracturile capetelor distale (inferioare) ale acestor oase pot fi confundate cu glezna
luxată.
În plus faţă de seninele şi simptomele generale, la fracturile gambei pot apărea
deformări accentuate,
strâmbarea sau rotirea gambei.
Fracturile de tibie şi peroneu vor fi imobilizate în funcţie de distanţa până la ajutorul

medical, de metoda de transport al victimei şi de modul de echipare a trusei de prim
ajutor. Astfel:
• Dacă ajutorul medical este aproape sau transportarea va fi lină, atunci este adecvată
imobilizarea prin utilizarea piciorului valid ca atelă.
• Dacă distanţa este mare sau transportarea victimei presupune teren accidentat, atunci
poate fi necesară plasarea unei atele între picioare, precum şi a unei atele suplimentare,
pe partea externă a piciorului.
• Dacă localizarea accidentului solicită transportarea în picioare sau pe locul din

spate al unui autoturism, atunci victima trebuie să-şi utilizeze piciorul valid. Se poate
proceda în două moduri:
- Imobilizarea cu două atele. În acest caz imobilizarea persoanei trebuie să fie

realizată cu atele pe ambele laturi ale piciorului rănit, astfel (figura 9.31):
- Imobilizarea cu atelă "naturală":
. Dacă piciorul valid este utilizat ca atelă, poziţionaţi la început bandajele

sub piciorul rănit, apoi plasaţi faşa de-a lungul piciorului.
. Aduceţi piciorul valid lângă cel rănit şi înfăşaţi ambele picioare

împreună, în ordinea următoare:
- un bandaj îngust la glezne de forma cifrei 8;
- un bandaj lat la coapse;
- bandaje înguste deasupra şi sub fractură.
. Pot fi folosite şi alte bandaje pentru sprijin suplimentar sau poate fi

omis un bandaj dacă acesta presează fractura.
9.6.12 Fracturile gleznei
Fracturile gleznei pot fi produse printr-o lovitură violentă sau o rotire puternică şi pot
implica tibia sau peroneul sau ambele oase. O fractură la gleznă poate fi confundată cu
o luxaţie. Sunt prezente durerea, umflarea şi deformarea zonei.
Atenţie! În caz de nesiguranţă trataţi traumatismul ca pe o fractură !
Pentru a acorda primul ajutor în cazul unui traumatism al gleznei procedaţi astfel
(figura 9. 32 a, b şi c):
- Imobilizaţi glezna cu o pernă sau cu o pătură mică bine fixată.
- Pentru a ajuta la reducerea umflăturii, puneţi o compresă rece sau o pungă cu

gheaţă.
- Încălţămintea poate ajuta la imobilizarea gleznei, dar slăbiţi şireturile, pentru a

preveni constricţia vaselor de sânge ca rezultat al umflării care apare în aceste
situaţii.
- Dacă rănile gleznei necesită pansamente, îndepărtaţi încălţămintea.
9.6.13 Fracturile labei piciorului
Fracturile labei piciorului se produc prin căderea sau rostogolirea unei greutăţi mari pe
picior, prin sucirea gleznei sau prin căderi de la înălţime, când persoana "aterizează" pe
laba piciorului. În acest ultim caz pot fi suspectate şi traumatisme ale coloanei
vertebrale prin transfer de forţe.
Acţionaţi astfel:
- Dacă sunt prezente răni, îndepărtaţi încălţămintea, pentru a permite aplicarea
pansamentelor şi a bandajelor.
- Dacă nu există răni, lăsaţi încălţămintea pe picior pentru a contribui la

imobilizare, dar slăbiţi şireturile, pentru a evita vasoconstricţia cauzată de
umflarea zonei.
- Imobilizaţi laba piciorului folosind o atelă înfăşată, o pernă mică, o pătură

strânsă în jurul labei sau încălţămintea, asigurată cu bandaje.
- Asiguraţi atela sau încălţămintea cu un bandaj în forma cifrei 8 după cum

urmează: plasaţi centrul unui bandaj lat pe talpă; traversaţi scobitura piciorului
şi purtaţi capetele prin spatele
-
gleznei, apoi treceţi-le peste scobitura labei şi înapoi pe sub talpa ghetei; legaţi
capetele peste atelă sau peste talpa ghetei.
- Ridicaţi laba piciorului la 15-30 cm şi sprijiniţi-o într-o poziţie confortabilă.
- Transportaţi victima la spital pe targă.
În cazul fracturării unui deget de la picior se

procedează la alăturarea degetului în cauză de
cel vecin (după ce s-a introdus o compresă între
ele); degetele se fixează cu o bucată dublă de
leucoplast (figura 9.33).
Dacă este fracturat degetul mare imobilizarea se face ca pentru laba piciorului.
Atenţie! • În cazul oricărei fracturi de membru, nu uitaţi să verificaţi:

- existenţa pulsului distal de fractură;
- coloraţia şi temperatura pielii;
- sensibilitatea cutanată.
• Modificarea acestor parametri reprezintă semne de gravitate.
Capitolul 10
TRAUMATISMELE TORACELUI (PIEPTULUI)
10.1 Generalităţi
Traumatismele la torace, incluzând rănile ţesuturilor moi ale pieptului, fracturile

coastelor şt sternului, claviculei sau omoplatului ca şi rănile produse la organele din
torace (plămâni, inimă, vase sanguine mari) sunt foarte periculoase (potenţial fatale)
pentru că pot afecta respiraţia şi circulaţia şi pot duce la sângerări grave.
Traumatismele pieptului se produc prin aplicarea directă a unei forţe: o lovitură în

piept, strivire, înjunghiere sau printr-o schimbare violenta a presiunii aerului, ca în
cazul unei explozii.
Purtarea centurii de siguranţă împiedică rănirea pieptului atunci când şoferul este
aruncat puternic în volanul maşinii.
Traumatismele toracelui pot fi deschise sau închise. Rănile deschise sunt acelea în care
cavitatea toracică a fost penetrată de un obiect extern sau perforată din interior de o
coastă fracturată. Rănile închise pot să nu prezinte urme exterioare de rănire dar
coastele, sternul, plămânii, inima, vasele sanguine şi/sau sistemul nervos pot fi grav
afectate.
10.2 Senine şi simptome
Unul sau mai multe din următoarele semne sau simptome pot fi prezente în
traumatismele pieptului: . durere în partea rănită, agravată de respiraţie, de
obicei ca rezultat al traumatismelor coastelor, plămânilor sau pleurei;
. dificultate în respiraţie şi respiraţie întretăiată, cauzate de traumatismul
coastelor, de paralizie musculară, de lichid în cavitatea pleurală sau de disfuncţii
pulmonare; . teamă, frică, nelinişte determinate de greutatea în respiraţie;
. imposibilitatea de a dilata o parte sau tot toracele în inspiraţie, indicând o
pierdere a funcţiilor muşchilor cauzată de rănirea cavităţii toracice, a coastelor
sau a nervilor ce controlează mişcările toracelui;
. eliminarea de sânge prin tuse, determinată de rănirea ţesuturilor plămânului
sau a bronhiilor; . puls slab şi rapid - semn de şoc, cauzat de pierderea sângelui
circulant şi/sau de lipsa de oxigen în organism;
. cianoza (învineţirea) buzelor şi a degetelor, indicând lipsa de oxigen în sânge,
pentru că plămânul afectat nu poate efectua schimbul normal dintre bioxid de
carbon şi oxigen.
10.3 Primul ajutor
Prioritară în acordarea primului ajutor este asigurarea unei bune respiraţii. De aceea:
- Menţineţi căile respiratorii libere şi fiţi pregătiţi să faceţi respiraţie artificială dacă
respiraţia se opreşte (a se vedea cap.2 ).
- Aşezaţi rănitul în poziţie semişezândă pentru a micşora presiunea organelor
abdominale asupra plămânilor şi înclinaţi-1 spre partea rănită, pentru a împiedica
afluirea lichidului spre plămânul sănătos.
Atenţie! • Rănile pieptului necesită îngrijire medicală urgentă. Rănitul trebuie

transportat
de urgenţă la spital.
• Trebuie acordat doar primul ajutor care este esenţial pentru un
transport în siguranţă.
10.3.1 Traumatismele penetrante
O rană care penetrează peretele toracic poate permite aerului să intre direct în piept,
ducând la întreruperea activităţii plămânului. Când rănitul inspiră, aerul poate fi
absorbit prin rană direct în cavitatea toracică. În momentul expiraţiei, aerul este scos
din nou prin rană şi se produc bule sângerii la buza rănii. Trebuie împiedicată această
circulaţie a aerului prin rană care stânjeneşte respiraţia.
- Împiedicaţi accesul aerului în cavitateatoracică prin aplicarea unei bucăţi de plastic.
Prindeţi cu leucoplast în trei părţi, ca pentru a crea o supapă (figura 10.1).
Când rănitul inspiră, acest pansament "sigilează" rana, împiedicând pătrunderea aerului
în piept şi în expiraţie, această supapă se deschide dând voie aerului să iasă.
- Dacă există vreun obiect înfipt nu-l extrageţi. Puneţi pansament în jurul obiectului şi
încercaţi realizarea unei astfel
de supape.
- Sprijiniţi braţul de partea rănită cu o eşarfă şi aşezaţi rănitul în poziţie de
maxim confort, cel mai adesea semişezând şi aplecat spre partea rănită.
Atenţie! • Dacă plămânul a fost sfâşiat, aerul poate ieşi din plămân în cavitatea
toracică. Dacă
nu există nici o rană la suprafaţa toracelui, pe unde să poată "scăpa"
aerul sau dacă rana a fost acoperită, va avea loc o acumulare de aer care
va afecta serios atât respiraţia cât şi funcţionarea inimii.
Aceasta duce la dificultăţi în respiraţie, dificultăţi care se accentuează
progresiv, pulsul devine rapid şi slab, apar cianoza şi o stare de
nelinişte marcată.
• Plăgile penetrante sunt periculoase şi pentru că ele pot fi însoţite de

sângerări interne "ascunse".
• Traumatismele (rănile) penetrante ale toracelui prezintă un pericol

mortal şi necesită intervenţie medicală de maximă urgenţă!
10.3.2 Traumatismele produse de explozii
Unda de şoc violentă a unei explozii poate afecta plămânii şi organele interne. Deşi
semnele de răniri externe pot lipsi, victima se plânge de dureri în piept şi elimină o
spumă însângerată când tuşeşte. Tipul şi puterea exploziei ca şi situarea rănitului faţă
de locul exploziei împreună cu semnele descrise mai sus, vor ajuta în diagnostic.
Procedaţi astfel:
- Puneţi rănitul într-o poziţie cât mai confortabilă, semişezând, cu capul şi

umerii ridicaţi şi sprijiniţi.
- Supravegheaţi respiraţia.
- Daţi primul ajutor ca să încetiniţi evoluţia şocului şi transportaţi rănitul cât mai
rapid la spital.
10.3.3 Fracturile de coaste
- În fracturile de coaste închise transportaţi accidentatul în poziţie şezând.
- În cazul unei fracturi de coaste deschisă, pansaţi mai întâi rana ca să asiguraţi
"sigilarea" ei. Sprijiniţi braţul cu o eşarfă şi transportaţi rănitul într-o poziţie
semişezândă, înclinat spre partea rănită (figura 10.2).
10.3.4 Fracturile multiple ale toracelui
Când coastele sunt rupte în mai multe locuri, porţiunea rănită a cutiei toracelui nu se
mişcă normal în ritmul respiraţiei: în inspiraţie porţiunea rănită este trasă înăuntru, iar
în expiraţie este împinsă în afară. Aceasta duce la o respiraţie dureroasă, dezordonată,
relativ ineficientă şi rănitul intră în panică.
Scopul primului ajutor, este să imobilizeze porţiunea lezată, pentru a uşura
respiraţia Pentru aceasta:
- Fixaţi zona rănită prin aşezarea braţului victimei peste rană şi prindeţi braţul de
piept cu o faşă lată. Un obiect mai tare sau o pernă fixate cu leucoplast sau feşi
de porţiunea rănită pot fi folosite drept atelă.
- Aşezaţi rănitul în poziţie semişezândă, înclinat către partea rănită.
- Obţineţi ajutor medical şi transportaţi victima la spital pe targa şi în
autosanitară.
10.3.5 Fracturile sternului
Strivirile la nivelul pieptului pot produce o fractură a sternului. Fractura se poate
complica prin afectarea organelor de sub acesta şi a vaselor de sânge.
Scopul primului ajutor în cazul fracturii sternului este de a menţine rănitul cât mai
nemişcat şi într-o poziţie în care să poată respira uşor, de obicei semişezând. Pentru
aceasta:
- Desfaceţi obiectele de îmbrăcăminte la gât, piept sau talie.
- Acordaţi ajutorul împotriva instalării şocului şi aduceţi asistenţa medicală de
specialitate.
- Dacă rănitul trebuie transportat, transportaţi-1 pe o targă.
Capitolul 11
TRAUMATISMELE CAPULUI ŞI ALE COLOANEI VERTEBRALE
11.1 Generalităţi
Salvatorii trebuie să recunoască rapid leziunile la cap şi la coloana vertebrală din cauza
complicaţiilor potenţiale care ameninţă viaţa victimei. Atunci când oasele capului şi ale
coloanei vertebrale sunt fracturate sau dizlocate (luxate), ele nu mai pot proteja creierul
şi măduva spinării şi de aceea, orice mişcare poate cauza presiuni şi leziuni ale
acestora.
Chiar din primul moment după accident, intervenţia salvatorilor poate preveni
lezarea creierului şi a măduvei spinării printr-o manipulare adecvată şi astfel
victima poate fi salvată de la o paralizie permanentă sau de la moarte.
11.2 Traumatismele capului
Traumatismele capului sunt reprezentate de:

- fracturile craniului;
- comoţia cerebrală;
- presiunea intracraniană.
Ele se însoţesc adesea de pierderea cunoştinţei.
Fracturile de la baza craniului implică uneori şi lezări ale coloanei vertebrale.
11.2.1 Fracturile craniene
11.2.1.1 Localizări
Fracturile craniului pot fi rezultatul unor forţe aplicate direct sau indirect.
Fracturile pot apărea în craniu (pe calota craniană), la baza craniului sau la oasele
feţei (figura ll.l).Fracturile feţei se localizează la cavitatea nazală şi orbitală, maxilarul
superior şi maxilarul inferior (mandibula, falca). Fracturile maxilarelor sunt adesea
complicate cu răniri în interiorul gurii.
11.2.1.2 Semne
. Se poate bănui o fractură a craniului (a calotei craniene) dacă scalpul (pielea păroasă a
capului) este tumefiat (umflat), vânăt ori jupuit sau dacă există o adâncitură a oaselor.
. Dacă există o scurgere de sânge sau de lichid colorat din urechi sau din nas, cearcăne
vinete sub ochi şi învineţirea pielii în spatele urechilor, poate fi posibilă o fractură la
baza craniului.
. Fracturile la faţă şi la maxilar sunt indicate de durerile care apar atunci când se mişcă
maxilarul sau atunci când victima înghite. Pot exista dislocări de dinţi, umflături şi
învineţiri ale maxilarului inferior, salivă excesiv de roşiatică precum şi dificultăţi în
vorbire şi respiraţie.
11.2.1.3 Primul ajutor

Acordarea primului ajutor în cazul fracturilor craniene depinde de locul fracturii
precum şi de semnele pe care le prezintă accidentatul. O victimă inconştientă care are
leziuni ale craniului tinde să vomite şi în acest caz trebuie luate măsuri pentru a
împiedica aspirarea substanţelor vomitate şi asfixierea, În toate cazurile de fractură
craniană există posibilitatea lezării şi a coloanei vertebrale şi de aceea victima trebuie
tratată ca şi cum şi-a fracturat şi gâtul. Atât capul cât şi gâtul trebuie imobilizate
împreună corect.
• În cazul fracturilor calotei craniene sau aflate la baza craniului acordaţi primul
ajutor după cum urmează:
- Imobilizaţi şi sprijiniţi capul şi gâtul pentru a împiedica orice mişcare, punând

mâinile pe ambele părţi ale capului.
- Stabiliţi receptivitatea victimei, verificaţi respiraţia şi asiguraţi-vă că sunt

deschise căile respiratorii.
- Aplicaţi metoda împingerii maxilarului fără a înclina capul şi începeţi

respiraţia artificială dacă victima nu mai respiră (a se vedea cap.2).
- Aplicaţi un manşon cervical (a se vedea subcap.l 1.3.1.2).
- Stabiliţi gradul de conştienţă (a se vedea cap.6).
- Dacă există scurgere de sânge sau de fluid din ureche, aplicaţi un pansament
steril şi fixaţi-1 uşor pentru a permite fluidului să se scurgă.
- Protejaţi zonele de depresie, umflăturile, cucuiele sau plăgile craniului, acolo

unde sunt posibile fracturi craniene, cu pansamente groase, compresibile şi moi.
Evitaţi să aplicaţi presiuni asupra locului fracturii.
- Avertizaţi victima să nu-şi sufle nasul dacă prin nas se scurge sânge sau lichid.
Nu obstrucţionaţi scurgerea sângelui! Ţineţi un pansament la nas pentru a
absorbi sângele şi pentru a-1 împiedica să pătrundă în gură şi să oprească
respiraţia.
- Nu lăsaţi victima nesupravegheată şi asiguraţi-i urgent transportul la un punct

de acordare a ajutorului medical specializat.
• În cazul fracturilor oaselor feţei şi maxilarelor acordaţi primul ajutor după cum
urmează:
- Menţineţi deschise căile respiratorii asigurându-vă că nu există nici o

obstrucţie în gură.
îndepărtaţi dinţii scoşi sau proteza din gura victimei şi menţineţi o cale de
drenare (scurgere) a sângelui şi salivei folosind un deget pentru a ţine calea
respiratorie deschisă dacă faţa victimei a fost serios lezată.
- Controlaţi sângerarea (a se vedea subcap.8.4).
- Sprijiniţi maxilarul traumatizat cu un tampon moale fixat în poziţie cu mâna,

nu printr-un bandaj.
- Puneţi victima conştientă în poziţie şezând, cu capul mult înainte, pentru a

permite drenarea liberă a tuturor secreţiilor şi transportaţi-o în această poziţie.
- Dacă victima este inconştientă, aşezaţi-o în poziţie de recuperare (a se

vedea cap.6) şi ţineţi-i maxilarul mult înainte pentru a permite drenarea liberă a
secreţiilor.
Dacă victima vomită, sprijiniţi maxilarul cu palma mâinii dvs. şi întoarceţi-i
capul spre partea nevătămată.
- În timpul transportului cu targa, asiguraţi-vă că există o bună drenare a gurii şi

a nasului astfel încât să nu fie împiedicată respiraţia.
11.2.2 Comoţia cerebrală şi presiunea intracraniană
11.2.2.1 Diagnostic, semne şi simptome
Comoţia cerebrală este o stare de perturbare majoră dar temporară a funcţiei

creierului, care însoţeşte traumatismele capului. O persoană "care vede stele verzi"
după o lovitură la cap, suferă de comoţie cerebrală. Persoana îşi poate reveni rapid sau
starea ei se poate deteriora.
Pot exista următoarele semne ale comoţiei cerebrale:

. pierderea parţială sau totală a cunoştinţei, de obicei de scurtă durată;
. respiraţie superficială;
. piele rece, umedă şi palidă;
. puls rapid, slab;
. greţuri şi vomitări în momentul revenirii;
. pierderea memoriei evenimentelor care au precedat şi urmat imediat rănirii.
Presiunea intracraniană este o stare de presiune crescută asupra unei zone a

creierului, produsă de fluidele din cutia craniană sau de o fractură cu înfundare a cutiei
craniene. Starea aceasta poate fi urmarea directă a comoţiei cerebrale, fără a mai exista
o revenire la starea de conştienţă sau ea poate apărea după multe ore de la aparenta
revenire de după comoţia cerebrală, ca rezultat al unei acumulări gradate de presiune.
Pentru a depista simptomele care indică existenţa unei presiuni intracraniene, este
foarte important ca, timp de câteva ore după comoţia cerebrală să se supravegheze
semnele vitale ale victimei precum şi reacţia ochilor la lumină.
Pot fi prezente următoarele semne ale presiunii intracraniene:
. starea de inconştienţă încă de la început, în special dacă a apărut o leziune
efectivă a
creierului;
. spasme ale membrelor sau chiar convulsii în stadiile iniţiale, cauzate de
presiunea exercitată
asupra creierului;
. respiraţie neregulată şi zgomotoasă şi încetinirea pulsului;
. creşterea temperaturii corpului şi înroşirea feţei;
. dimensiuni inegale ale pupilelor ochilor: una sau ambele pupile pot fi dilatate
şi nu răspund
la stimuli luminoşi. Schimbările observate la pupilele ochilor trebuie notate
pentru a fi
comunicate doctorului;
. stare de slăbiciune, mişcări dezordonate. Spasmele, convulsiile, mişcările
foarte lente sau
paralizia trebuie notate de asemenea, pentru a fi prezentate doctorului.
- Primul ajutor în caz de comoţie cerebrală şi presiune intracraniană este acelaşi ca în

cazul pierderii cunoştinţei (a se vedea cap. 6).
- În cazul comoţiei cerebrale, urmăriţi cu grijă semnele care indică instalarea presiunii
intracraniane.
- Asiguraţi transportul victimei la un serviciu medical pentru a realiza supravegherea şi
tratamentul în continuare.
11.3 Traumatismele coloanei vertebrale
Coloana vertebrală poate fi fracturată în orice loc pe lungimea ei, începând cu baza
craniului şi până la coccis.
Rănirea coloanei vertebrale poate duce la vătămarea măduvei spinării care trece prin
interiorul coloanei vertebrale precum şi a nervilor care se ramifică din măduva spinării,
ceea ce poate avea drept rezultat pierderea completă a capacităţii senzoriale şi paralizia
părţii aflate în josul zonei rănite. Vătămarea măduvei spinării în partea ei inferioară
poate afecta numai membrele inferioare, dar vătămarea măduvei spinării în partea
superioară poate avea drept urmare paralizia muşchilor care comandă mişcarea
toracelui în timpul respiraţiei. Presiunea sângelui este de asemenea afectată deoarece
creşte diametrul vaselor sanguine şi acest lucru va avea drept urmare colaps şi
instalarea şocului.
11.3.1 Traumatismele coloanei vertebrale cervicale
11.3.1.1 Mod de producere

Suspectaţi producerea unei fracturi cervicale atunci când victima:
- a căzut de la înălţime;
- are plăgi mai sus de umeri;
- a suferit o lovitură puternică (un şoc), de exemplu flectarea violentă a gâtului,
cum ar fi în cazul accidentelor auto.
Orice mişcare ulterioară a coloanei vertebrale poate avea drept rezultat o lezare
în continuare a măduvei spinării şi a nervilor, ducând la paralizie.
Dacă victima este suspectată de fractură a coloanei vertebrale trebuie luate măsuri
speciale :
- Urmăriţi îndeaproape şi continuu respiraţia victimei.
- Dacă victima încetează să respire, deschideţi căile respiratorii şi executaţi

respiraţie artificială (a se vedea cap.2).
- Dacă este suspectată o fractură cervicală, singura tehnică de deschidere a căilor

respiratorii este împingerea maxilarului fără a înclina capul (a se vedea
subcap.2.3.1).
Acordarea primului ajutor unei persoane suspectate de traumatism al coloanei

vertebrale cervicale constă în imobilizarea şi sprijinirea capului şi a gâtului pentru a
împiedica orice mişcare a lor.
Procedaţi astfel:
- Când victima este culcată, imobilizaţi capul şi gâtul în poziţia în care au fost
găsite, dacă nucumva este nevoie să se realinieze capul pentru a degaja căile
respiratorii. Dacă trebuieîndreptat capul, trageţi-1 uşor în timp ce îl aliniaţi.
Un mod satisfăcător de a sprijini şi imobiliza capul este folosind două prosoape,
pături rulate sau perne. Puneţi câte una din acestea pe fiecare parte a capului şi
fixaţi-le în această poziţie cu bandaje, de o placă aflată în spatele coloanei
vertebrale (scândură spinală scurtă).
- La o victimă aflată în poziţie şezând şi la care este suspectată o leziune a

gâtului, capul, gâtulşi partea superioară a corpului trebuie imobilizate ca o
unitate; înainte ca accidentatul să fiemişcat:
• Sprijiniţi capul persoanei şi aplicaţi un manşon cervical.
Un astfel de manşon cervical poate fi improvizat din bandaje

triunghiulare după cum urmează:
- Întindeţi bandajul triunghiular pe o suprafaţă plană;

- puneţi un material tare la distanţa de o treime de la vârf, paralel
cu baza triunghiului. Materialul de umplutură poate fi constituit
din : bandaje împăturite, câteva eşarfe împăturite sau altă bucată
de material care să formeze o pernuţă adecvată;
- aduceţi vârful bandajului triunghiular către bază, astfel încât să
acoperiţi umplutura;
- rulaţi împreună umplutura şi bandajul către baza triunghiului,
formând un fular (manşon) de cca. 8 până la 10 cm diametru,
lăsând capete de legare în jurul gâtului (figura 11.2 ).
-
- Menţineţi sprijinirea capului şi a gâtului până
când acestea pot fi imobilizate pe o placă ataşată
în spate. Glisaţi uşor o placă din lemn sau alt
material rigid (scândura spinală scurtă), în spatele
victimei, mişcând cât mai puţin capul, gâtul şi
spatele victimei.
- Fixaţi capul şi corpul victimei cu curele

prevăzute special pentru acest scop (figura 11.3)
• În timp ce sprijiniţi în continuare capul şi gâtul, plasaţi
centrul manşonului improvizat sub bărbie şi înfăşuraţi
capetele în jurul gâtului, în direcţii opuse. Manevraţi cu
grijă capetele bandajului pe care le veţi înnoda în faţă, pe manşon.
11.3.2 Traumatismele coloanei vertebrale în zonele

toracică şi /sau lombară
Fracturile şi luxaţiile coloanei vertebrale în zonele

toracică şi/sau lombară (figura 11.4 ) sunt foarte
grave. Manevrarea incorectă a victimei poate cauza
paralizia. Astfel de fracturi ale coloanei vertebrale
sunt produse prin:
. aplicarea directă a unei forţe, cum ar fi căderea unei

greutăţi pe spatele victimei, o cădere pe spate de la
înălţime sau într-un accident auto;
. aplicarea indirectă a unei forţe cum ar fi căderea în
picioare sau în şezut de la înălţime sau căderea în
cap.
11.3.2.2 Semne şi simptome
Leziunile coloanei vertebrale lombare şi toracice pot determina pierderea capacităţii de

percepere a senzaţiilor (amorţeli sau furnicături) la extremităţi, în special la membrele
inferioare, precum şi pierderea funcţiilor motorii.
• Dacă victima este conştientă, ea va fi capabilă să perceapă durerea şi să direcţioneze

atenţia către zona vătămată.
Pierderea funcţiei motorii poate fi determinată cerând victimei să-şi mişte degetele de la
mâini şi de la
picioare.
Pierderea senzaţiilor poate fi determinată şi palpând uşor extremităţile şi întrebând
victima dacă percepe
senzaţia de atingere sau de durere dar se vor evita mişcările care cauzează durere.
• Dacă victima este inconştientă, salvatorul nu dispune de aceste semne importante şi

de aceeaevaluarea situaţiei este mult mai dificilă: circumstanţele accidentului care au
cauzat traumatismul şiinformaţiile furnizate de martori sunt în cazul acesta foarte
importante.
• Dacă ajutorul medical este disponibil imediat, faceţi numai ce este necesar pentru a
împiedicamişcarea corpului şi instalarea şocului.
Două persoane instruite de către salvator vor imobiliza şi sprijini victima pentru a
împiedica mişcarea capului, gâtului şi trunchiului, astfel:
- O persoană va sprijini capul şi gâtul îngenunchind în partea capului şi

ţinându-1 uşor cumâinile sale puse pe ambele părţi ale capului victimei.
Această persoană va menţine alinierea capului şi va împiedica mişcarea capului
într-o parte şi
în alta sau căderea capului în faţă.
Ea trebuie să supravegheze respiraţia şi să cheme pe cineva dacă apar probleme
respiratorii.
Căile respiratorii trebuie menţinute deschise şi, dacă este necesar, trebuie făcută
respiraţie
artificială (a se vedea cap.2).
Deoarece s-ar putea ca victima să fie imobilizată pe spate, se vor degaja căile
respiratorii de
mucoase sau fluide cu ajutorul unei pompiţe (nu se utilizează o canulă din sticlă
deoarece se
poate sparge dacă dinţii sunt încleştaţi).
- Cea de a doua persoană va sprijini gleznele şi picioarele pentru a împiedica

mişcarea picioarelor şi a trunchiului: ea va îngenunchia la picioarele victimei şi
va pune o mână sub gleznele victimei pentru a le susţine. Cu cealaltă mână va
prinde gleznele pe deasupra lor. Această persoană va fi instruită să menţină
alinierea corpului şi să împiedice rotirea acestuia.
- Avertizaţi victima să nu se mişte.
- Acoperiţi victima pentru a nu-i fi frig şi pentru a încetini evoluţia stării de şoc.
• Dacă ajutorul medical nu este disponibil imediat sau dacă victima trebuie mutată
, sunt necesare minimum patru persoane (de preferat mai multe) care să o transporte.
În acest caz:
- Se va folosi scândura spinală (a se vedea cap.9) sau se va improviza o placă
pentru pus la spatele victimei, dintr-o uşă sau din orice alt obiect tare, destul de
lung şi de lat, dar nu excesiv de mare pentru a nu împiedica trecerea.
- Se vor umple cu materiale moi spaţiul liber dintre picioare şi toate golurile de-
a lungul coloanei vertebrale (sub gât, la talie, genunchi şi glezne).
- Se vor aplica bandaje pentru a imobiliza încheieturile la şold, genunchi,

picioare, glezne şi laba piciorului şi pentru a fixa victima de placă.
Atunci când echipamentul şi persoanele care transportă sunt pregătite, imobilizaţi
victima astfel:
- Asiguraţi sprijinirea capului şi picioarelor în timp ce aplicaţi un manşon

cervical şi puneţi pernuţe din material moale între picioare, genunchi şi glezne.
- Aplicaţi bandaje late în jurul coapselor, genunchilor şi picioarelor pentru a

imobiliza încheieturile. Toate bandajele trebuie trecute neforţat pe sub victimă,
fără a mişca corpul. Folosiţi scobiturile naturale ale corpului ori de câte ori este
posibil.
- Fixaţi cu blândeţe încheieturile mâinilor peste pieptul victimei pentru a preveni

căderea mâinilor victimei şi alte mişcări nedorite.
Pentru a pune victima pe placă, folosiţi manevra de rostogolire (figura 11.5).
Manevra de rostogolire
- După ce victima a fost imobilizată, puneţi placa de-a lungul victimei având
grijă ca pernuţele să corespundă golurilor corpului (la gât, talie, genunchi şi
încheieturi) şi să nu creeze presiuni asupra zonelor fracturate.
- Instruiţi persoanele care fac parte din echipa de salvare, după cum urmează:
. Două persoane la capul şi la picioarele victimei vor menţine tracţiunea

corpului pe tot parcursul procedurii şi va mobiliza capul şi picioarele
victimei numai simultan şi la unison cu rotirea corpului, pentru a
împiedica răsucirea ulterioară a capului şi a coloanei vertebrale.
Persoana aflată la cap trebuie să aibă o grijă deosebită să nu cadă capul
către înainte.
. Una sau mai multe persoane se vor aşeza de-a lungul victimei, alături
de placă, în dreptul bazinului şi a membrelor inferioare. Ele trebuie să
ajungă să apuce hainele peste corpul victimei, pentru a o rostogoli către
ei în momentul în care li se va spune.
. G altă persoană va controla placa şi o va aşeza astfel ca victima să

poată fi rostogolită peste placă. Această persoană va executa ultima
aranjare a pernuţelor înainte ca victima să fie rostogolită înapoi pe placă
şi va ajuta la glisarea victimei pe centrul plăcii.
- Salvatorul se va aşeza în dreptul umerilor, astfel încât să poată controla

întreaga echipă şi să acorde o atenţie deosebită gâtului şi părţii superioare a
spatelui în timpul manevrei.
- Atunci când consideraţi că toată lumea este plasată corect şi este pregătită,
comandaţi echipei să întoarcă uşor victima pe o parte.
- Asiguraţi-vă că placa este în poziţie corectă şi comandaţi rostogolirea victimei

pe placă.
- Acoperiţi victima cu o pătură şi fixaţi-o de placă cu bandaje sau curele înainte

de a o transporta. Imobilizaţi şi capul pe placă pentru a împiedica mişcarea sa în
timpul transportului.
- Controlaţi tot timpul respiraţia şi realizaţi transportul într-un mod cât mai lin.
Atenţie! Este important ca victimele care prezintă leziuni ale coloanei vertebrale
să fie
transportate de urgenţă la spital. Totuşi, transportul rapid şi în condiţii
de zdruncinare poate agrava situaţia victimei şi se preferă transportul
mai puţin rapid dar mai lin.
Capitolul 12
TRAUMATISMELE MUŞCHILOR, LIGAMENTELOR ŞI ALE

ARTICULAŢIILOR
12.1 Generalităţi
Traumatismele sistemului muscular şi osos sunt destul de obişnuite deşi ele ar putea fi
prevenite. Leziunile musculaturii şi ale articulaţiilor sunt reprezentate de întinderi
musculare, entorse şi luxaţii. Entorsele şi luxaţiile pot fi însoţite de fracturi ale
capetelor articulare şi pot afecta vasele de sânge şi nervii care trec prin aceste
articulaţii. Aceste leziuni pot fi grave şi, în cele mai multe cazuri ele trebuie tratate
medical.
Atenţie! Dacă nu puteţi diagnostica cu precizie tipul leziunii, trataţi traumatismul

ca pe o
fractură.
12.2 Prevenire
Traumatismele sunt cauzate de tracţiunea bruscă excesivă sau de răsucirea unui muşchi
sau articulaţii, întinderile musculare şi entorsele sunt adesea rezultatul unor manevre
greşit executate sau al pregătirii inadecvate pentru o anumită mişcare ori activitate
fizică. Luxaţiile sunt de obicei cauzate de mişcări violente.
Cele mai multe din leziunile părţii inferioare a spatelui pot fi prevenite dacă atunci
când se ridică sau se lasă în jos obiecte grele se lucrează în echipă sau dacă se
utilizează corect mecanismele proprii ale corpului în astfel de activităţi.
• Atunci când ridicaţi greutăţi (figura 12.1):

- staţi cât mai aproape de obiectul pe care îl ridicaţi;
- Îndoiţi-vă genunchii şi nu vă aplecaţi în faţă;
- înclinaţi obiectul astfel încât să puteţi pune o mână sub marginea mai
apropiată sau sub colţul ei;
- puneţi cealaltă mână pe direcţie diagonală, apucând obiectul;
- ridicaţi obiectul îndreptându-vă genunchii, folosind muşchii coapselor
şi ai picioarelor şi ţinând spatele drept;
- când vă întoarceţi, urmaţi picioarele şi nu răsuciţi corpul.
•Atunci când lăsaţi jos un obiect greu, folosiţi procedura în sens invers.
•Amintiţi-vă că mişcările greşite ale corpului dvs. pot exercita presiuni externe
asupra coloanei vertebrale, discurilor intervertebrale şi muşchilor susţinători,
cauzând leziuni ale acestora.
12.3 Tipuri de
traumatisme 12.3.1
Întinderile musculare
12.3.1.1 Definiţie, semne şi simptome
Atunci când muşchii sunt întinşi dincolo de limita lor normală, leziunea care apare se
numeşte întindere musculară.
Semnele şi simptomele unei întinderi musculare pot apărea mai târziu faţă de momentul
producerii
accidentului.
Întinderile musculare pot fi recunoscute după:
•o durere bruscă şi ascuţită în muşchiul respectiv;
•umflarea (tumefierea) muşchiului, crampe musculare;
•colorarea şi rigidizarea zonei.
Primul ajutor în caz de întinderi musculare se limitează la următoarele manevre:
- Aşezaţi victima în cea mai confortabilă poziţie.
- Aplicaţi comprese reci pentru a ajuta relaxarea spasmelor musculare şi pentru a
împiedica umflarea ţesuturilor, de exemplu pungi cu gheaţă (în secvenţe de 15
minute aplicare pe locul respectiv şi 15 minute pauză).
12.3.2 Entorsele

Entorsa este o întindere sau o rupere a ligamentelor care ţin o articulaţie. O entorsă
apare atunci când oasele de la articulaţie sunt forţate dincolo de limita lor normală de
mişcare, întinzând şi rupând ligamentele care le sprijină.
Semnele şi simptomele unei entorse sunt:

•durere, care poate fi mare şi se accentuează la orice mişcare;
•pierderea funcţiunii articulaţiei respective;
•umflarea şi învineţirea zonei.
Este posibil ca entorsele să nu poată fi deosebite de fracturi şi, de aceea, trataţi-le ca

pe fracturi, adăugând următoarele proceduri:
- Aplicaţi bandaje uşor compresive pentru a reduce umflarea.
- Slăbiţi aceste bandaje dacă circulaţia sângelui este jenată sub bandaj sau dacă
acesta cauzează dureri.
- Imobilizaţi şi ridicaţi articulaţia vătămată, dacă e posibil.
- Aplicaţi pungi cu gheaţă pe articulaţie (în secvenţe de 15 minute aplicare, 15

minute pauză) pentru a diminua durerea şi umflarea.
12.3.3 Luxaţiile
Atunci când suprafeţele de contact ale oaselor de la o articulaţie nu se mai află în

contact normal, se spune că articulaţia este luxată. O luxaţie duce la întinderea şi
ruperea capsulei fibroase care ţine articulaţia.
Luxaţia poate fi cauzată de o răsucire gravă a unei articulaţii sau de către o forţă
indirectă. Articulaţiile cel mai frecvent luxate sunt cele de la umăr, cot, degetul mare,
degete, maxilarul inferior şi genunchi. De exemplu, un umăr poate fi luxat prin cădere
pe cot sau pe braţul aflat în extensie. Uneori şi o contracţie musculară bruscă poate
cauza o luxaţie. Maxilarul inferior poate fi luxat atunci când căscăm prea tare.
La semnele şi simptomele caracteristice fracturilor, se adaugă:

• deformare sau aspect anormal al zonei articulaţiei respective;
• durere agravată prin mişcarea articulaţiei;
• pierderea funcţiunii normale a articulaţiei;
• umflarea articulaţiei.
Deoarece multe din luxaţii sunt însoţite şi complicate de existenţa fracturilor, atunci
când există o cât de mică îndoială privind diagnosticul, ele trebuie tratate ca fracturi,
adăugând următoarele proceduri:
- Nu faceţi nici un fel de tentativă de a aduce oasele şi articulaţia în poziţia lor

normală.
- Imobilizaţi şi sprijiniţi articulaţia în poziţia cea mai confortabilă. Folosiţi

pernuţe şi o eşarfă pentru a sprijini adecvat membrul respectiv (în cap.7 este
descris modul de utilizare a unei eşarfe în cazul luxaţiilor la umăr şi cot).
- Aplicaţi pungi cu gheaţă (15 minute aplicare, 15 minute pauză) pentru a diminua
durerea şi umflarea.
- Verificaţi circulaţia sanguină controlând pulsul şi urmărind modificările de

temperatură şi culoare la extremităţi.
- Solicitaţi asistenţa medicală de urgenţă dacă apar probleme circulatorii.

Capitolul 13
LEZIUNILE OCHILOR
13.1 Generalităţi
Funcţiile ochiului sunt atât de complexe iar structura lui este atât de delicată încât el
poate fi vătămat cu uşurinţă chiar şi de o particulă de praf. De asemenea, o lezare
suplimentară poate fi produsă ca urmare a unui prim-ajutor acordat în mod incorect.
Salvatorii trebuie să cunoască structura de bază a ochiului şi să ia măsurile de

prevedere necesare pentru a evita agravarea leziunilor deja existente, în timp ce acordă
primul ajutor.
Principala parte a ochiului este globul ocular (figura 13.1).
În cadrul structurii globului ocular, în partea frontală există "fereastra" oculară. Aceasta
constă din cornee, iris, pupilă şi cristalin. Corneea este un înveliş delicat şi transparent
aflat în faţa globului ocular. Irisul este un muşchi circular şi colorat cu o deschidere în
centru numită pupilă. Pupila îşi schimbă mărimea pentru a comanda cantitatea de
lumină care intră în ochi prin cristalin. Cristalinul focalizează lumina pe retină, care
este un strat sensibil la lumină, aflat în interiorul globului ocular.
Părţile externe, constând din "albul ochiului" (sclerotica), "conjunctivă" şi "pleoape",

au drept scop să protejeze ochiul. "Albul ochiului" este învelişul exterior dur al
globului ocular. Conjunctiva este o membrană netedă care acoperă partea interioară a
pleoapelor şi parţial "albul ochiului". Pleoapele superioară şi inferioară au rolul dea
proteja ochiul faţă de exterior.
13.2 Prevenirea leziunilor oculare
Aplicarea în practică a măsurilor de prevenire a accidentelor şi de asigurare a sănătăţii

şi securităţii la locul de muncă trebuie să determine evitarea lezării ochilor.
Consecinţele lezării ochiului pot fi foarte grave ajungând până la tulburări de vedere
sau orbire!
Reflectaţi la următoarele probleme:
. Ce se întâmplă dacă nu purtaţi ochelari de protecţie atunci când efectuaţi

operaţii de polizare, perforare, tăiere sau aşchiere în materiale dure, casante ?
. Ce se întâmplă dacă depozitaţi substanţe puternic corosive pe un raft înalt ? Ce
se întâmplă dacă în cazul împrăştierii unor astfel de substanţe, ochii nu sunt
protejaţi ?
. Ce se întâmplă dacă nu purtaţi ochelari de protecţie atunci când pulverizaţi

pesticide şi substanţe fertilizante ?
. Ce se întâmplă dacă ochii nu sunt protejaţi împotriva flamei arcurilor de

sudură sau atunci când priviţi o eclipsă de soare ?
13.3 Tipuri de accidente oculare
13.3.1 Corpi străini în ochi
Particule de nisip, particule abrazive sau resturi de gene se pot localiza pe globul ocular
sau sub pleoapă, producând o stare de disconfort şi inflamarea ţesutului conjunctiv.
Inflamarea cauzată de particulele aflate sub pleoapă dă ochiului un aspect caracteristic:
hiperemie (ochi roşu) şi lăcrimare abundentă. Lacrimile pot ajuta la îndepărtarea unor
astfel de particule.
Nu încercaţi să îndepărtaţi particulele din ochi atunci când:
- particula este pe cornee;

- particula este încastrată sau s-a lipit de globul ocular;
- particula nu poate fi văzută, deşi ochiul e umflat şi doare.
In cazul prezenţei unor corpi străini în ochi, acordaţi primul ajutor după cum urmează:
- Avertizaţi persoana să nu-şi frece ochiul, deoarece îşi poate provoca dureri şi iritarea
conjunctivelor.
- Spălaţi-vă pe mâini înainte de a acorda primul ajutor.

- Închideţi pleoapele persoanei şi acoperiţi ochiul afectat
cu un tampon pentru ochi sau cu tifon (figura 13.2).
Prelungiţi acoperirea până la frunte şi obraz pentru a evita
presiunea asupra ochiului. Fixaţi cu bandaj sau benzi
adezive.
- Solicitaţi asistenţă medicală de specialitate.
• Pentru scoaterea unei particule de sub pleoapa superioară, procedaţi astfel:
- Dacă o particulă se află sub pleoapa superioară, cereţi persoanei în cauză să

tragă pleoapa superioară în jos peste pleoapa inferioară. Genele pleoapei
inferioare pot să disloce particula şi să o scoată afară (figura 13.3).
- Pentru a localiza şi a îndepărta particula aflată sub pleoape poate fi necesară

expunerea suprafeţei interioare a pleoapei. Pentru a expune pleoapa superioară şi
pentru a îndepărta o particulă aflată în această parte, utilizaţi următoarea procedură
(figura 13.4):
. Aşezaţi persoana astfel încât faţa acesteia să fie foarte bine luminată.
Imobilizaţi-i capul şi rugaţi-o să privească în jos.
. Puneţi o baghetă (băţ de chibrit curat şi neted) la baza pleoapei

superioare şi apăsaţi uşor pleoapa către înapoi.
. Apucaţi pleoapa superioară între degetul mare şi index (arătător).

Ridicaţi pleoapa de pe ochi, în sus şi peste baghetă şi rulaţi bagheta către
spate. Aceasta va întoarce pleoapa cu interiorul spre exterior şi va lăsa
expusă partea de dedesubt.
. Dacă particula poate fi văzută pe pleoapă, îndepărtaţi-o cu colţul

umezit al unei batiste sau al unui pansament curat.
. Repuneţi uşor pleoapa la loc.
. Dacă după îndepărtarea particulei durerea persistă, cereţi asistenţă

medicală de specialitate.
Atenţie! • Aceste manevre necesită o îndemânare deosebită şi salvatorul trebuie

să fie bine
antrenat pentru a le efectua corect.
• În cazul în care nu sunteţi bine instruit şi antrenat, nu încercaţi să întoarceţi pleoapa.
Duceţi victima cât mai urgent la un serviciu medical de specialitate.
• Pentru îndepărtarea unei particule de sub pleoapa inferioară, utilizaţi următorul
procedeu (figura 13.5):
- Aşezaţi persoana cu faţa în lumină.
- Staţi în faţa ei şi trageţi uşor pleoapa inferioară către în jos şi depărtat de globul
ocular în timp ce persoana mişcă ochiul în sus. Această mişcare poate duce la
deplasarea particulei.
-
- Îndepărtaţi particula cu colţul umezit al unei batiste sau al unui pansament
curat.
• Pentru îndepărtarea unei particule de pe globul ocular, procedaţi astfel:
-Treceţi un fascicul de lumină peste ochi, dar nu direct în ochi. Adesea,

fasciculul de lumină face vizibilă umbra particulei, indicându-i locul.
- Dacă particula este liberă şi nu se află pe cornee, îndepărtaţi-o cu colţul umezit

al unei batistecurate sau al unui pansament.
• Corpi străini încastraţi
Corpii străini care se încastrează în ochi sau în ţesutul moale de lângă ochi trebuie
îndepărtaţi numai de către medic.
Acordaţi primul ajutor după cum urmează:

- Aşezaţi victima în poziţie orizontală şi sprijiniţi-i capul.
- Puneţi un tampon în jurul obiectului încastrat, acoperiţi cu un cornet de hârtie pentru a

împiedica mişcarea ochiului şi ţineţi-1 astfel încât obiectul încastrat să nu fie presat
(figura 13.6).
- Transportaţi persoana cu o targa pentru a primi asistenţa medicală specializată.

13.3.2 Ulceraţii şi lovituri
Ulceraţiile pleoapelor şi ale ţesuturilor moi din jurul ochiului sunt grave deoarece pot
ascunde şi vătămarea globului ocular. Dacă globul ocular nu a fost lezat, vederea nu
este periclitată. Ulceraţiile globului ocular provoacă în timp tulburări de vedere.
Loviturile cu obiecte tăioase pot determina ulceraţii, umflături, vânătăi şi pot afecta
oasele care înconjoară şi protejează ochiul. Astfel de lovituri pot produce, de
asemenea, rupturi ale ţesutului vascular al ochiului şi pot leza structurile interne,
ducând la pierderea vederii.
Rănile cauzate de obiecte ascuţite care pătrund în globul ocular sunt, de asemenea,
grave, ca urmare a deteriorărilor interne pe care le pot provoca şi a infecţiilor pe care le
pot produce.
De obicei, ulceraţiile pleoapelor sângerează puternic din cauza bogatei irigări sanguine
a zonei şi atunci este necesar să aplicaţi un bandaj pe zona respectivă, pentru a controla
sângerarea.
Nu presaţi niciodată globul ocular. Aceasta ar putea forţa ieşirea lichidului din globul
ocular, ceea ce ar produce deteriorarea definitivă a ochiului.
Pentru toate tipurile de ulceraţii şi lovituri ale ochiului, acordaţi primul ajutor după cum
urmează:
- Culcaţi persoana şi sprijiniţi-i capul.
- Închideţi pleoapa şi acoperiţi ochiul cu un tampon din tifon, fixându-1 uşor cu

un bandaj sau bandă adezivă (figura 13.2).
- Imobilizaţi capul pentru a evita mişcările inutile.
- Solicitaţi asistenţă medicală sau transportaţi victima pe o targă la un serviciu
oftalmologie.
13.3.3 Enuclearea globului ocular din orbită Un accident
grav îl constituie ieşirea globului ocular din orbita sa. În acest caz acţionaţi astfel:
- Nu repuneţi ochiul în orbită.
- Acoperiţi uşor ochiul cu un pansament umezit şi cu un con protector (figura
13.6).
- Aşezaţi victima cu faţa în sus pe o targă, cu capul imobilizat, pentru a fi
transportată la un punct de asistenţă medicală specializat.
Atenţie! Pot apărea leziuni foarte grave dacă persoana accidentată se mişcă, este
neliniştită şi
nu este transportată cu grijă maximă.
13.3.4 Arsuri oculare
13.3.4.1 Arsuri chimice

Ochii pot fi lezaţi de substanţe chimice corosive (acizi sau baze), fie sub formă solidă,
fie lichidă. Victimele prezintă dureri intense şi intoleranţă la lumină. Este necesară
asistenţă medicală de urgenţă.
Scopul primului ajutor este să dilueze şi treptat să elimine substanţele chimice, prin
inundarea ochiului cu apă. O substanţă chimică sub formă de pudră, cum ar fi varul,
trebuie îndepărtată prin periere. Substanţele chimice corosive se vor îndepărta prin
spălarea ochiului timp de cel puţin 10-20 minute.
Atunci când există un risc mare de lezare a ochilor din cauza substanţelor-
chimice, aparatura necesară pentru irigarea ochiului trebuie păstrată în
apropiere, la îndemână. Lucrătorii din astfel de zone trebuie să exerseze
localizarea şi utilizarea foarte rapidă a acestor instalaţii, ajungând să acţioneze
chiar "şi cu ochii închişi".
Dacă nu sunt disponibile asemenea "aparate", efectuaţi următoarele manevre de prim-

ajutor:
- Puneţi victima în poziţie aşezat sau culcată, cu capul înclinat către spate şi
întoarceţi-i uşor capul spre partea lezată.
- Acoperiţi ochiul nelezat.
- Spălaţi ochiul lezat cu apă călduţă sau rece. Deoarece, din cauza durerii,
persoana nu poate ţine ochiul deschis, trebuie să forţaţi uşor depărtarea
pleoapelor pentru ca lichidul de spălare să pătrundă şi să înlăture substanţa
agresivă. Dacă nu există apă se poate folosi şi lapte.
- Ţineţi capul persoanei sub jetul de apă curgând uşor. În caz de urgenţă se poate
folosi pentru irigare o ţâşnitoare cu apă de băut, un furtun de grădină sau un duş
(figura 13.7 a, b şi c).
- După spălare, acoperiţi ochiul lezat cu un pansament şi solicitaţi imediat
asistenţa medicală.
- Dacă ambii ochi sunt lezaţi, acoperiţi imediat ochiul care este vătămat cel mai
grav.
Se recomandă să acoperiţi numai ochiul vătămat mai grav pentru a evita stresul
psihic al persoanei atunci când i se acoperă ambii ochi.
Dacă leziunile sunt grave (arsuri profunde cauzate de sudură) şi trebuie
acoperiţi ambii ochi, liniştiţi victima şi explicaţi-i ceea ce faceţi.
13.3.4.2 Arsuri provocate de surse de căldură (arsuri termice)
Atunci când o persoană suferă de arsuri faciale cauzate de o flacără, ochii se închid
rapid. Acesta este un reflex natural care protejează ochiul. Totuşi, pleoapele rămân
expuse şi pot fi arse. Pleoapele arse necesită îngrijire specială.
Ca măsură de prim-ajutor:
- Acoperiţi pleoapele cu un pansament rece şi umed şi transportaţi persoana

pentru a i seacorda imediat asistenţă medicală de specialitate.
13.3.4.3 Arsuri provocate de o lumină puternică
Razele solare directe sau reflectate, flacăra de sudură, razele infraroşii sau fasciculele
laser pot leza retina. Uneori, aceste leziuni nu sunt dureroase de la început, dar ele pot
deveni foarte dureroase în decurs de 3-5 ore de la expunere. Rezultatul poate fi
deteriorarea vederii.
Primul ajutor se acordă astfel:
- Dacă victima se plânge de o senzaţie de arsură în ochi provocată de o expunere

anterioară la o lumină puternică, acoperiţi-i ambii ochi cu tampoane groase şi
umede şi fixaţi-le pentru a elimina pătrunderea luminii şi pentru a răcori ochii.
- Daţi asigurări victimei că nu vede din cauza tampoanelor şi bandajelor.
- Transportaţi victima pentru acordarea asistenţei medicale de specialitate.

-
Capitolul 14
ARSURI
14.1 Definiţie, generalităţi
Arsurile sunt răniri ale pielii sau ale altor ţesuturi produse de agenţi termici, chimici,
electrici sau de
radiaţii.
Durerea extremă, suferinţa intensă produse de arsuri precum şi evoluţia acestora trebuie
să determine
luarea tuturor măsurilor de precauţie pentru a împiedica producerea accidentală a
arsurilor.
14.2 Clasificare
În funcţie de agentul care le-a provocat, există patru tipuri majore de arsuri:
- termice, produse de foc, contactul cu obiecte fierbinţi sau abur;
- corosive, cauzate de substanţe chimice foarte active precum acizii şi bazele;
- electrice, produse de curentul electric;
- prin radiaţie, determinate de expunerea excesivă la soare, raze X sau
materiale radioactive.
După profunzimea lor, arsurile pot fi clasificate după cum urmează:

- arsurile de gradul întâi - limitate la stratul superficial al pielii; pielea este
roşie şi ustură. Un exemplu tipic este arsura solară obişnuită provocată de
expunerile prelungite la soare a pielii neantrenate;
- arsurile de gradul doi - cuprind toată grosimea pielii; pe piele apar băşici cu
conţinut seros (gălbui) sau hematic (ser amestecat cu sânge). Pe lângă durerea
mare pe care o resimte victima, pericolul principal constă în infectarea
conţinutului veziculelor;
- arsurile de gradul trei - leziunile depăşesc grosimea pielii, distrugând şi
straturile mai profunde: grăsime, muşchi, vase, nervi, până la os. Durerea este
mai mică, deoarece extremităţile nervilor din piele au fost distruse;
- arsurile de gradul patru sunt foarte severe, implicând distrugerea tuturor
structurilor inclusiv a osului (carbonizare).
14.3 Efectele şi complicaţiile arsurilor
Pielea protejează corpul de invazia bacteriilor, ajută la controlul temperaturii corpului

şi reţine fluidele
acestuia.
Rănirea pielii prin arsuri sau opăriri poate produce pierderea acestor funcţii şi, dacă
leziunea este
întinsă, se poate ajunge la complicaţii serioase.
Efectele arsurilor şi opăririlor sunt determinate de:
- întinderea suprafeţei arse a corpului. Viaţa accidentatului este ameninţată dacă

arsurile depăşesc 10 % din suprafaţa totală a pielii;
- localizarea arsurii (de exemplu, arsurile din zona feţii pot afecta respiraţia);
-
- gradul arsurii, determinat de profunzimea leziunii;
- vârsta, starea fizică şi fiziologică a victimei (chiar şi arsurile mici pot fi critice
pentru persoanele mai vârstnice).
Arsurile se complică adesea ca urmare a condiţiilor care rezultă din distrugerea

ţesuturilor. Aceste complicaţii sunt:
- şocul, produs de durerea intensă şi de pierderea masei sanguine sau a plasmei;
- infecţia, deoarece pielea arsă prezintă soluţie de continuitate şi astfel,
ţesuturile mai adânci sunt expuse infecţiei iar pe de altă parte zonele arse
constituie un mediu prielnic de dezvoltare a microbilor;
- probleme respiratorii, la victimele cu arsuri faciale severe sau care au inhalat
fum sau vapori fierbinţi, lezând căile respiratorii şi plămânii;
- inflamarea (producerea edemelor), mai ales dacă zona arsurii este presată de
îmbrăcăminte strânsă sau de bijuterii.
14.4 Primul ajutor
Scopul primului ajutor este de a preveni şi a combate, pe cât posibil, apariţia

complicaţiilor menţionate. Acţionaţi astfel:
- Stingeţi focul, folosind extinctorul, aruncând peste victimă o pătură sau

rostogolind-o la pământ.
- Calmaţi durerile administrând medicamente antialgice (algocalmin,

antinevralgice etc).
- Daţi victimei (conştiente) să bea apă minerală, ceai, sirop pentru compensarea
pierderilor de lichide şi săruri.
14.4.1 Primul ajutor în arsurile termice
Primul ajutor în arsurile superficiale constă în:
- Imersiunea imediată a părţii arse în apă rece sau în alcool pentru a uşura
durerea, pentru areduce inflamarea şi băşicarea şi pentru a preveni lezarea
ulterioară a ţesuturilor. Dacăimersiunea nu este posibilă, aplicaţi pe zona arsurii
îmbrăcăminte curată, umezită în apă recesau în alcool.
- Îndepărtarea imediată a oricărei surse de presiune a zonei arse (inele,

brăţări, îmbrăcămintesau încălţăminte), înainte de apariţia inflamării.
- Acoperirea arsurii cu un pansament curat, lipsit de scame, preferabil steril.
Atenţie! • Nu aplicaţi loţiuni, alifii sau pansamente murdare şi în nici un caz nu

folosiţi uleiuri,
pământ, bălegar, cerneală, albastru de metilen etc.
• Nu spargeţi băşicile.
• Nu respiraţi şi nu tuşiţi peste arsuri; nu pipăiţi zona arsă.
• Nu îndepărtaţi îmbrăcămintea lipită de zona arsă.

La arsuri mai serioase, solicitaţi ajutorul medicului şi acordaţi numai primul ajutor,
după cum urmează:
- Controlaţi respiraţia victimei şi, dacă este necesar, aplicaţi respiraţia artificială
(a se vedea cap.2).
- Acoperiţi uşor zona arsă cu un pansament curat, preferabil steril şi lipsit de

scame (a se vedea cap.7 şi 8).
- Aplicaţi tratamentul pentru şoc (a se vedea cap.5).
- Asiguraţi transportarea victimei la spital.
14.4.2 Primul ajutor în arsurile chimice
Arsurile produse de substanţele chimice corosive, precum acizii tari sau bazele sunt
întotdeauna serioase deoarece aceste substanţe chimice continuă "să ardă" cât timp
rămân pe piele. Pentru a diminua efectele lor corosive, îndepărtaţi imediat substanţele
chimice.
Acţionaţi astfel:
- Inundaţi imediat cu apă rece din abundenţă zona arsă pentru a "spăla"
substanţele chimice.Continuaţi inundarea zonei arse şi în timpul îndepărtării
îmbrăcămintei, până la spălarea(îndepărtarea) completă a substanţelor chimice.
Dacă este vorba de substanţe chimice uscate precum varul, atunci îndepărtaţi-l
rapid prin periere uşoară cu comprese uscate, înainte de inundarea cu apă rece.
- După îndepărtarea prin spălare a substanţelor chimice continuaţi primul ajutor

ca pentru arsura termică.
- Acoperiţi arsura cu un pansament curat şi solicitaţi ajutorul medicului.
• Când acordaţi primul ajutor în arsuri chimice, nu utilizaţi agenţi

chimici neutralizanţi precum oţet, sifon sau alcool fără avizul
medicului !
• Procedurile de prim ajutor în cazul arsurilor prin anumite substanţe

chimice pot diferi de regulile generale şi nu fac obiectul acestui manual.
Salvatorii (şi muncitorii) trebuie să cunoască substanţele chimice
utilizate la locul de muncă, să ştie cum să le manevreze şi să înveţe
cum să acorde primul ajutor în caz de accidentare.
Primul ajutor pentru arsurile chimice la ochi este descris în subcapitolul 13.3.4.1.
14.4.3 Primul ajutor în arsurile electrice
Arsurile produse de curentul electric pot fi mai serioase decât par la prima vedere.
Trecând prin corp, curentul electric determină adesea oprirea funcţionării inimii sau a
respiraţiei; persoana electrocutată poate fi aruncată violent, ceea ce duce la fracturi,
luxaţii etc.
Atenţie! Prima manevră pe care trebuie să o efectueze salvatorul este

scoaterea
accidentatului de sub acţiunea curentului electric (a se vedea cap. 17)
Apoi:
- Controlaţi respiraţia şi aplicaţi respiraţia artificială, dacă este necesar (a se
vedea cap.2).
- Controlaţi circulaţia sângelui şi aplicaţi resuscitarea cardio-respiratorie, dacă

pulsul nu este sesizabil şi dacă sunteţi antrenaţi pentru reanimarea cardio-
respiratorie (a se vedea cap.3).
- Dacă respiraţia şi circulaţia sunt reluate, atunci:
• acordaţi primul ajutor pentru arsuri, acoperindu-le cu un pansament

uscat şi curat;
• imobilizaţi fracturile şi luxaţiile (a se vedea cap.9 - 12);
• obţineţi ajutorul medicului.
14.4.4 Arsurile cauzate de radiaţii
Deşi nu există un prim ajutor specific pentru arsurile produse de raze X sau materiale
radioactive, puteţi să le trataţi ca pe arsurile solare:
- Acoperiţi zona arsă cu un prosop umed, utilizând o soluţie de 10 g de sare la

un litru de apă(o lingură la un litru de apă). Aceasta linişteşte şi răceşte pielea.
Pot fi utilizate de asemenea unguentele şi cremele comerciale pentru arsuri
solare.
- Dacă băşicile sunt sparte, există un pericol grav de infecţie iar victima trebuie
văzută de unmedic.
Capitolul 15
URGENŢE MEDICALE DETERMINATE

DE EXPUNEREA LA CĂLDURĂ
15.1 Generalităţi
Se consideră că temperatura medie normală a corpului este de 37°C. O persoană

sănătoasă, aclimatizată cu mediul, poate să-şi menţină această temperatură
conservându-şi căldura într-un mediu rece şi disipând căldura, într-un mediu cald.
Atunci când o persoană are o stare de sănătate precară sau este supusă unei călduri
excesive, menţinerea echilibrului termic solicită foarte mult organismul. Expunerea
prelungită la căldură excesivă poate cauza una sau mai multe din îmbolnăvirile
următoare: crampe calorice, colaps caloric, şoc caloric şi insolaţie. În timp ce fiecare
din acestea prezintă manifestări diferite asupra organismului, regulile de prevenire
sunt în mare parte aceleaşi.
15.2 Prevenire
Şi persoanele sănătoase, care se adaptează mai uşor în condiţii de ambianţă caldă

trebuie să ia anumite măsuri de prevedere. Astfel:
- Expuneţi-vă în mod gradat la asemenea ambianţe.
- Dozaţi efortul fizic, pentru a nu suprasolicita mecanismele de termoreglare.

- Înlocuiţi pierderea de lichide determinată de transpiraţie. Se recomandă să beţi
apă la temperatura camerei cu un mic conţinut de sare: amestecaţi 5 g de sare de
bucătărie (cca. 1 linguriţă rasă) cu 1 1 de apă pentru a obţine o soluţie sărată de
0,5 %. Băuturile reci ca şi alcoolul sunt contraindicate.
- Evitaţi expunerea îndelungată la un soare puternic şi protejaţi-vă capul

împotriva razelor solare (pălării de paie sau din pânză de in).
15.3 Tipuri de urgenţe determinate de expunerea la căldură

15.3.1 Crampele calorice
Sunt crampe musculare dureroase care se manifestă de obicei la picioare şi la muşchii
abdominali,
însoţite de redori musculare şi transpiraţie abundentă.
Nu este o îmbolnăvire gravă şi de regulă se poate rezolva prin acordarea primului
ajutor.
Cele mai evidente semne sunt:

•transpiraţie abundentă;
•crampe musculare localizate la extremităţi şi abdomen.
•
Primul ajutor:
- Scoateţi victima din ambianţa termică caldă şi asiguraţi-i odihna într-un loc
răcoros.
- Daţi victimei conştiente să bea apă uşor sărată. Se recomandă un pahar de 250
ml de soluţie salină de 0,5 % ( 1 linguriţă sare la 1 1 apă).
- Dacă spasmele persistă, după 10 minute poate fi dat un al doilea pahar.
- Dacă spasmele nu au dispărut, nu mai oferiţi apă. Starea persoanei poate fi mult
mai gravă şi este nevoie de asistenţă medicală.
15.3.2 Colapsul caloric
Epuizarea datorată căldurii, denumită colaps caloric apare atunci când transpiraţia
excesivă determină o pierdere mare de apă şi săruri şi atunci când condiţiile climatice
împiedică disiparea căldurii corpului prin evaporarea transpiraţiei.
Munca fizică grea într-un mediu cald cu umiditate ridicată şi purtarea unor haine groase
într-un climat cald constituie cauze obişnuite.
Victima poate prezenta toate sau câteva dintre următoarele senine şi simptome:
•temperatura corpului uşor crescută;

•puls slab şi rapid;
•piele palidă, rece şi lipicioasă;
•respiraţie rapidă şi superficială;
•vedere înceţoşată, ameţeli şi dureri de cap, până la pierderea cunoştinţei;
•crampe ale extremităţilor şi abdomenului, senzaţie de greaţă şi vomă.
Primul ajutor este o combinaţie de procedee pentru îngrijirea crampelor şi a
stării de şoc. Procedaţi astfel:
- Culcaţi persoana într-un loc răcoros, cu picioarele mai sus decât nivelul
corpului.
- Slăbiţi îmbrăcămintea la gât şi talie, scoateţi hainele de prisos.
- Daţi victimei conştiente să bea cât poate apă sărată (soluţie salină 0,5 %).
- Puneţi victima inconştientă în poziţie de recuperare (a se vedea cap.6).
- Supravegheaţi respiraţia (a se vedea cap.2).
- Transportaţi victima pentru asistenţă medicală.
-
15.3.3 Şocul caloric
O expunere prelungită într-o ambianţă termică foarte caldă, cu mişcare redusă a aerului
determină eforturi intense ale mecanismelor de termoreglare a organismului ducând la
deteriorarea acestora, la încetarea transpiraţiei şi la creşterea rapidă a temperaturii
corpului.
Şocul caloric apare ca rezultat al prestării unei activităţi cu efort fizic mare la
temperaturi foarte ridicate; chiar dacă transpiraţia este prezentă, temperatura corpului
creşte. Dacă nu se acordă primul ajutor, şocul caloric poate duce la o continuă
deteriorare a stării organismului până la moarte. Este necesară asistenţă medicală
imediată.
O victimă în stare de şoc caloric prezintă următoarele semne şi simptome:

•temperatura corpului ridicată, ajungând la 42°C până la 44°C;
•puls rapid şi foarte slab;
•respiraţie zgomotoasă;
•piele roşie, fierbinte, uscată sau umedă;
•convulsii musculare, stare de greaţă şi vomă.
•dureri de cap, ameţeli, agitaţie;
•evoluţie către o stare de inconştienţă şi comă.
Temperatura corpului şi aspectul pielii sunt cele două semne care vor evidenţia
existenţa şocului caloric, deosebindu-1 de colapsul determinat de căldură.
În cazul colapsului, temperatura corpului este aproape de normal iar pielea e umedă şi
rece. Temperaturile foarte ridicate ale corpului precum şi pielea fierbinte, roşie, uscată
sau umedă în cazul şocului caloric impun acordarea imediată a asistenţei medicale,
pentru a împiedica deteriorarea funcţiilor nervoase superioare şi pentru a salva viaţa
victimei.
Primul ajutor
Asigurarea scăderii temperaturii corpului este cea mai urgentă măsură în acordarea
primului ajutor în caz de şoc caloric. Viaţa victimei depinde de rapiditatea cu care se
acţionează.
Procedaţi astfel:
- Duceţi persoana într-un loc răcoros şi umbrit.
- Scoateţi orice îmbrăcăminte de prisos.
- Puneţi persoana într-o baie rece sau ştergeţi-o cu un burete cu apă rece, în
special sub braţ, gât, cap, şi zona pelviană.
Ca o alternativă, puteţi acoperi victima cu cearceafuri ude, îndreptând către ea
un ventilator.
- Aşezaţi victima în poziţie de siguranţă (a se vedea cap.6) atunci când
temperatura a scăzut.
- Controlaţi temperatura corpului după ce aceasta a scăzut.
- Supravegheaţi respiraţia.
- Transportaţi persoana pentru asistenţă medicală, cu o ambulanţă răcoroasă.
-
În tabelul 15.1 sunt prezentate sintetic semnele şi simptomele specifice îmbolnăvirilor
acute cauzate de căldură.
Tabelul. 15.1 îmbolnăviri acute cauzate de căldură - semne şi simptome
Semne Crampe calorice Colaps caloric Şoc caloric

Temperatur normală uşor crescută ridicată, peste 40°C
a corpului
Puls slab şi regulat slab şi rapid rapid şi foarte slab
Respiraţie normală rapidă şi superficială zgomotoasă
Stare de conştient dureri de cap, dureri de cap,
conştienţ vedere înceţoşată, ameţeli, agitaţie,
ă ameţeală şi inconştienţă şi comă
Aspect transpiraţie în exces palidă, rece şi roşie, fierbinte
al pielii lipicioasă şi uscată sau
Reacţie contracturi la contracturi la convulsii
muscular extremităţi şi extremităţi şi
15.3.4 Insolaţia
Este determinată de acţiunea directă, brutală şi prelungită a razelor solare asupra

capului şi cefei. Ele supraîncălzesc oasele craniului şi acestea mai departe, meningele
şi chiar substanţa cerebrală.
În forma uşoară, insolaţia se manifestă prin: dureri de cap, ameţeli, dureri în regiunea
inimii apărute brusc, nevoia de a urina, piele fierbinte şi roşie, ceafă rigidă, senzaţie de
înfundare a urechilor, puls rar, moleşeală.
Formele mai severe se manifestă prin: durere de cap foarte puternică, accelerarea
respiraţiei şi a pulsului, maxilare încleştate, ceafă rigidă, leşin.
Primul ajutor constă în:
- Scoaterea bolnavului de sub influenţa razelor solare şi aşezarea lui la umbră, în

poziţie culcat sau semişezând cu capul ceva mai sus, cu cravata scoasă,
descheiat la gât, dezbrăcat de haine strânse, cordoane, centuri etc.
- În forma cu puls rapid şi respiraţie accelerată capul trebuie aşezat la nivelul

corpului, fără pernă.
- Aplicaţii reci pe cap (pungi cu gheaţă, comprese reci).
- Administrarea de băuturi dulci ca ceai sau cafea, sucuri de fructe.

t
Dacă bolnavul şi-a revenit, nu va fi lăsat să se expună din nou la soare.
Capitolul 16
ACCIDENTE PRIN EXPUNERE LA FRIG
16.1 Generalităţi
Expunerea la frig poate produce leziuni locale superficiale sau profunde -
degerături - sau poate cauza
o răcire generalizată a corpului - hipotermie.
Factorii de care depinde influenţa frigului asupra organismului sunt:
. temperatura mediului;
. viteza curenţilor de aer, a vântului;
. umiditatea;
. gradul de oboseală;
. imobilitatea şi ortostatismul prelungit;
. consumul de alcool;
. încălţăminte sau îmbrăcăminte prea strâmtă;
. vârsta şi starea fizică a persoanei;
. gradul de protecţie asigurat de îmbrăcăminte sau de construcţie (adăpost).
Acţiunea vântului asupra temperaturii aerului amplifică efectul de îngheţare asupra
pielii umane expuse. Spre exemplu, o temperatură a aerului static de -10°C
constituie un pericol scăzut dar aceeaşi temperatură în condiţiile unui vânt de 48
km/h produce un efect de îngheţare de -33°C (a se vedea figura 16.1 )
16.2 Prevenirea vătămărilor produse de frig
Vătămările produse prin acţiunea frigului nu apar dacă respectaţi următoarele măsuri de
prevedere:
- Menţineţi-vă cald! Purtaţi îmbrăcăminte care păstrează căldura corpului dar

fără a da naştere la transpiraţie. Câteva straturi de îmbrăcăminte uşoară şi
comodă asigură o protecţie mai bună decât un singur strat de haine groase.
Acoperiţi-vă capul pentru a diminua pierderea de căldură. Evitaţi să purtaţi
bijuterii, încălţăminte sau haine care vă strâng.
- Păstraţi-vă cât mai uscat! Evitaţi umezirea cauzată de transpiraţie, ploaie sau
zăpadă care contribuie la pierderea căldurii corpului.
- Limitaţi perioada de timp pe care o petreceţi în frig.

- Nu plecaţi singur. Verificaţi-vă unul pe celălalt pentru a descoperi semne de
îngheţ sau de oboseală în exces.
- Evitaţi oboseala şi odihniţi-vă din când în când în zone adăpostite şi calde.
- Consumaţi produse alimentare cu aport mare de energie şi care se transformă

repede în surse de energie pentru organism.
- Evitaţi tutunul şi alcoolul! Nicotina afectează vasele de sânge. Alcoolul dă o

falsă impresie de reîncălzire. Ambele potenţează acţiunea frigului asupra
organismului.
16.3 Reguli generale de acordare a primului ajutor
- Adăpostiţi victima, scoţând-o din mediul rece şi asiguraţi-i căldură şi băuturi

calde. Camerele trebuie încălzite foarte încet, astfel încât să se ajungă la o
temperatură interioară de circa 20-24°C numai după 3-4 ore.
- Slăbiţi îmbrăcămintea strânsă, scoateţi încălţămintea strâmtă, mănuşile şi

inelele.
- Îndepărtaţi hainele umede şi înlocuiţi-le cu îmbrăcăminte uscată, caldă.
- Protejaţi faţa, mâinile sau picioarele cu materiale calde şi uscate sau folosind ca
sursă de căldură propriul dvs. corp.
- Nu aplicaţi direct pe zona îngheţată o sursă de căldură şi nici zăpadă sau apă
rece.
- Nu forţaţi victima să se mişte inutil, ceea ce poate cauza trecerea sângelui rece
de la extremităţi în interiorul corpului, reducând în continuare temperatura
corpului.
- Nu agravaţi leziunea prin manevrele dumneavoastră, trataţi părţile vătămate

cu grijă şi blândeţe, pentru a împiedica o lezare suplimentară a ţesuturilor.
-
- Dacă este necesar, bandajaţi zonele îngheţate sau băşicate asigurându-vă că
bandajele nu sunt strânse foarte tare.
- Nu frecaţi zona îngheţată deoarece celulele ţesutului îngheţat conţin cristale de

gheaţă care pot tăia şi distruge acel ţesut.
- Când situaţia o permite, folosiţi băi cu apă caldă la o temperatură de 40°C (o

apă mai fierbinte va cauza dureri foarte mari).
- În cazul în care reîncălzirea se face brusc bolnavul poate intra în stare de şoc,
prezintă frisoane, crampe musculare, somnolenţă, până la pierderea cunoştinţei
şi deces după câteva ore.
- Obţineţi asistenţă medicală cât mai curând posibil.
16.4 Tipuri de accidente prin expunere la

frig 16.4.1 Hipotermia
Hipotermia apare ca urmare a expunerii la temperaturi deosebit de scăzute şi înseamnă

scăderea accentuată a temperaturii corpului sub valoarea normală. La începutul
perioadei de expunere, organismul va încerca să conserve căldura transmiţând-o de la
extremităţi către interiorul corpului, pentru a-şi proteja organele vitale. Tremuratul
(frisonul) constituie efortul corpului de a genera căldura pentru a o înlocui pe cea care
s-a pierdut la suprafaţa corpului.
O expunere prelungită va determina scăderea temperaturii corpului sub valoarea
normală şi va ameninţa viaţa. Dacă nu se intervine în mod eficient, temperatura
interioară continuă să scadă chiar dacă persoana afectată a fost scoasă din ambianţa
rece.
Hipotermia poate apărea ca rezultat al:
• imersiunii în apă rece sau expunerii în aer rece a unei persoane îmbrăcate cu
haine umede. Gravitatea hipotermiei va depinde de temperatura apei şi aerului,
de durata expunerii şi de circumstanţele accidentului;
• expunerii prelungite la temperaturi scăzute ale aerului chiar în incinte închise

dar slab încălzite. Persoanele în vârstă, vătămate sau suferinde sunt cele mai
expuse riscului. Riscul creşte chiar şi în cazul persoanelor tinere şi sănătoase
dacă ele sunt obosite sau utilizează droguri şi alcool.
Atunci când temperatura se situează sub punctul de îngheţ hipotermia poate fi însoţită
de degerături.
Semnele şi simptomele hipotermiei (a se vedea tabelul 16.1) sunt progresive, trecând

prin faze de hipotermie uşoară, moderată şi gravă, indicând niveluri descrescătoare ale
temperaturii centrale a corpului. Aceste faze nu se delimitează clar una de cealaltă dar
ele pot fi recunoscute prin evoluţia semnelor şi a simptomelor.
Tabelul 16.1 Semne şi simptome ale hipotermiei
Semne şi Hipotermie Hipotermie Hipotermi

simptome uşoară moderată e gravă
Temperatura 35°C - 32°C 32°C - 27°C sub 27°C
interioară a
corpului
Puls normal slab şi rar slab,
neregulat sau
Respiraţie normală slabă şi superficială absent
slabă sau absentă
Aspect şi tremurături, mers împiedicat, oprirea
comportame vorbire mai puţin tremurături violente, tremuratulu
nt inteligibilă amorţeală, i
furnicături şi
senzaţie de greutate
Stare de conştienţă conştient dar somnolent, inconştient
retras în sine confuz, iraţional
În faza iniţială hipotermia poate fi stopată dacă se acordă prompt primul ajutor. În
fazele avansate primul ajutor devine mai dificil şi chiar periculos, dacă nu sunt
respectate precauţiile de rigoare. O hipotermie gravă poate fi fatală.
•Hipotermia uşoară poate fi recunoscută după următoarele semne :

. puls normal;
. respiraţie normală;
. aspect şi comportament caracterizat prin tremurături şi vorbire uşor incoerentă;
. persoana este conştientă dar retrasă.
•Pe măsură ce temperatura corpului scade sub 32°C, starea victimei se deteriorează
progresiv(hipotermie moderată):
. pulsul devine mai slab şi mai rar;
. respiraţia devine mai slabă şi mai superficială;
. victima îşi pierde coordonarea mişcărilor, se împiedică, tremură violent,
prezintă senzaţia
de greutate în membre, amorţeală şi furnicături;
. se instalează o stare de confuzie şi somnolenţă.
• Scăderea în continuare a temperaturii corpului sub 27°C determină o hipotermie

gravă, caracterizatăprin:
- puls foarte slab, neregulat, chiar absent;
- respiraţie slabă, chiar absentă;
- încetarea tremuratului, pierderea cunoştinţei, comă.
Primul ajutor în hipotermie urmăreşte:

- evitarea pierderii continue a căldurii corpului;
- încălzirea corpului şi îmbunătăţirea funcţiilor respiratorii şi circulatorii.
• În funcţie de circumstanţele în care este găsită persoana, de timpul scurs de la accident

până laacordarea primului ajutor, de amploarea expunerii, luaţi următoarele măsuri:
- Manevraţi cu blândeţe victima.
- îndepărtaţi victima din apa rece, zăpada sau încăperea prost încălzită.
- Adăpostiţi victima de vânt, zăpadă sau ploaie şi protejaţi-o de frig sau
umezeală.
- Înlocuiţi hainele umede cu îmbrăcăminte uscată.
- Asiguraţi căldură pentru a împiedica o răcire ulterioară a corpului prin:
. aşezarea victimei lângă o sursă indirectă de
căldură; . înfăşurarea într-un sac cald de dormit;
. folosirea căldurii corpului salvatorului; contactul pielii în zona
toracelui, gâtului, braţelor şi a bazinului constituie modul cel mai
eficient de a furniza căldură.
Nu se recomandă aplicarea unei surse directe de căldură, cum ar fi sticle cu apă

fierbinte sau băi fierbinţi.
- Dacă persoana este conştientă, oferiţi-i băuturi calde şi dulci pentru a-i menţine
nivelul de zahăr în sânge - sursă de energie.
- Atunci când pierderea de căldură este rapidă, ca în cazul imersiunii în apă sau
atunci când expunerea la frig este prelungită, temperatura corpului va scădea de
la valoarea ei normală de 37°C la 32°C sau sub această valoare. Tremuratul
poate fi violent indicând o hipotermie moderată. împiedicaţi pe toate căile
pierderea în continuare a căldurii corpului şi transportaţi victima într-o incintă
medicală pentru a controla reîncălzirea corpului şi pentru a-i acorda îngrijiri
medicale. Victima trebuie manevrată cu grijă pentru a evita perturbarea ritmului
cardiac.
-
- În cazul hipotermiei grave tremuratul încetează, victima este inconştientă, nu
prezintă niciun semn de respiraţie sau puls. Nu consideraţi victima ca fiind
moartă ! Victimelehipotermiei au fost readuse la viaţă cu succes după perioade
lungi în care nu prezentau aparentnici un semn de respiraţie sau puls.
Procedaţi la aplicarea respiraţiei artificiale sau la reanimarea cardio-respiratorie
(a se vedea cap.2 şi 3).
• Respiraţia artificială în hipotermie
- Dacă nu există nici un semn de existenţă a respiraţiei, începeţi respiraţia

artificială prin metode directe şi ventilaţi plămânii într-un ritm adecvat vârstei
victimei.
- Metodele indirecte trebuie evitate deoarece ele pot afecta ritmul cardiac.
- Verificaţi cu grijă pulsul la carotidă timp de până la 2 minute pentru a detecta

ceea ce ar putea fi un puls foarte slab şi rar. Orice semn al existenţei pulsului,
oricât de slab ar fi, indică faptul că inima încă bate şi deci nu începeţi să faceţi
masajul cardiac extern.
• Reanimarea cardio-respiratorie în hipotermie
- Dacă pulsul nu poate fi detectat, salvatorul trebuie să decidă dacă începe sau
nu şi reanimareacardiacă.
Amintiţi-vă faptul că reanimarea cardio-respiratorie odată începută trebuie
continuată fără întrerupere până când victima este încredinţată asistenţei
medicale.
- Atunci când luaţi decizia aveţi în vedere următoarele aspecte:

•uneori salvatorii se află şi ei într-o stare de hipotermie uşoară sau sunt
supuşi şi ei riscului de hipotermie;
•sunt salvatorii capabili, din punct de vedere fizic, să realizeze
reanimarea cardio-respiratorie o lungă perioadă de timp până la
acordarea asistenţei medicale ?
•timpul estimat până la acordarea asistenţei medicale calificate este prea
lung (mai mult de o oră) şi reanimarea cardio-respiratorie nu ar putea fi
menţinută în mod rezonabil pe această durată ?
- Dacă reanimarea cardio-respiratorie nu poate fi continuată neîntrerupt, ea nu

trebuie începută.Transportaţi cât mai repede victima pentru a primi asistenţa
medicală, procedând cât mai blândcu putinţă, în timp ce continuaţi respiraţia
artificială.
- Dacă reanimarea cardio-respiratorie poate fi menţinută până când victima este

predată asistenţei medicale, aplicaţi respiraţia artificială şi masaj cardiac extern
în ritm adecvat vârstei victimei.
16.4.2 Degerăturile
Degerăturile pot fi superficiale, atunci când sunt afectate numai pielea şi ţesuturile
situate imediat sub piele sau profunde, atunci când ţesuturile sunt îngheţate în
profunzime.
Atenţie! • Degerăturile sunt progresive.
• Dacă o degerătură superficială este depistată imediat s-ar putea ca

ţesutul să nu fie afectat, iar o încălzire gradată a părţii îngheţate a
corpului poate împiedica o vătămare mai gravă.
16.4.2.1 Degerăturile superficiale
Degerăturile superficiale afectează de obicei urechile, faţa, degetele de la mâini şi de la

picioare. În stadiile incipiente, ele sunt nedureroase şi greu de observat de către
persoana afectată. Pe măsură ce îngheţarea progresează, pielea capătă un aspect alb
gălbui, de ceară şi este tare la atingere dar ţesutul de dedesubt este moale şi elastic;
progresiv apare pierderea sensibilităţii zonei afectate. Dacă degerătură este mai gravă
şi afectează ţesuturile de sub stratul de piele, poate apărea o deteriorare destul de gravă
a ţesuturilor şi se formează flictene (băşici) la suprafaţa pielii.
Acordaţi primul ajutor astfel:
- Reîncălziţi gradat zonele degerate prin:
. presarea continuă şi fermă cu o mână

caldă; . respirare asupra părţii degerate;
. plasarea zonei degerate în contact cu o zonă caldă a propriului corp,
cum ar fi subsuoara sau abdomenul.
- Fricţionaţi cu cea mai mare grijă zonele degerate, utilizând alcool sau o
mănuşă (mâneca hainei) până ce pielea se înroşeşte şi se încălzeşte, dar
aceste manevre vor fi executate numai când sensibilitatea cutanată este
păstrată.
- Trataţi şi pansaţi flictenele ca la alte tipuri de plăgi şi arsuri ( a se vedea cap. 8

şi 14).
16.4.2.2 Degerăturile profunde
Degerăturile profunde constituie o vătămare gravă, de obicei afectând mâinile şi

picioarele. Partea degerată are aspect albicios, de ceară, este rece şi dură la atingere.
Persoana cu degeraturi profunde necesită asistenţă medicală imediată.
- Dacă sunt afectate picioarele, transportaţi victima cu targa.
- Uneori mersul pe jos pe o distanţă rezonabilă nu cauzează prejudicii mari, cu

condiţia ca picioarele să nu fie în prealabil dezgheţate.
16.4.3 Degerăturile "cronice"
Sunt rezultatul unei expuneri repetate la temperaturi reci o perioadă îndelungată de

timp.
Această vătămare prin frig duce la înroşirea, umflarea unor zone ale pielii cu
mâncărimi, de obicei la
degetele de la mâini şi picioare. Simptomele pot apărea din nou în aceleaşi zone pe
vreme rece.
În acest caz nu există nici un mijloc de prevenire şi de prim-ajutor cu excepţia protejării
zonei lezate
atunci când expunerea la frig este inevitabilă.
16.4.4 "Picioare îngheţate"
Atunci când picioarele stau într-un mediu umed şi foarte rece o perioadă îndelungată de
timp, la temperaturi puţin peste punctul de îngheţ, se produce o "îngheţare" a
picioarelor. Acest aspect apare de exemplu la persoanele care stau o lungă perioadă de
timp cu picioarele în apă rece şi în noroi.
Iniţial picioarele sunt reci, umflate, cu aspect de ceară şi chiar insensibile. După
încălzire, ele se pot înroşi, umfla, devin fierbinţi şi pot apărea băşici. În fazele avansate
se poate produce gangrena.
Picioarele pot fi protejate dacă sunt menţinute uscate. O modalitate o constituie

păstrarea unor şosete de lână de rezervă, într-un loc uscat, cum ar fi interiorul jachetei,
şosete cu care se vor schimba cele ude.
Primul ajutor constă în:
- îndepărtarea încălţămintei şi îmbrăcămintei ude;
- încălzirea extremităţilor reci;
- prevenirea infecţiilor.
Este necesară asistenţă medicală.
-
Capitolul 17
ACCIDENTE DETERMINATE DE CURENTUL ELECTRIC

17.1 Generalităţi. Consecinţele electrocutării
Fenomenele care apar în organism ca urmare a trecerii curentului electric definesc
conceptul de
electrocutare sau şoc electric.
Electrocutarea se manifestă prin vătămări de diferite grade, până la deces.
Consecinţele electrocutării depind de trei factori şi anume:
- intensitatea curentului electric;
- timpul cât trece curentul prin corp;
- traseul sau calea străbătută de curentul electric prin corp.
• Intensitatea curentului electric a cărui limită de suportabilitate a fost stabilită

experimental şi care se consideră nepericuloasă este de:
- 10 mA în cazul curentului alternativ de frecvenţă industrială şi

- 50 mA în cazul curentului continuu.
Conceptul de curent nepericulos este utilizat pentru a defini acel curent sub acţiunea
căruia omul se poate elibera din circuitul electric prin forţe proprii. În general omul nu
reuşeşte să se desprindă singur din circuitul electric din cauza spaimei care-1 face să nu
mai poată acţiona şi din cauza contracţiilor musculare care nu mai permit desprinderea
de circuit.
Intensitatea curentului electric care străbate corpul omenesc, atunci când între două
puncte de contact ale acestuia se stabileşte o tensiune accidentală dată, depinde de
rezistenţa electrică a corpului. Rezistenţa electrică a corpului este influenţată de mulţi
factori, externi (umiditatea şi temperatura aerului, gradul de umezire al pielii etc.) şi
interni (transpiraţie, febră, conţinutul de alcool în sânge, stare de oboseală). S-a stabilit
că rezistenţa corpului omenesc variază între 500 şi 3000 ohmi.
În calculul sistemelor de protecţie se iau în considerare valoarea de 1000 ohmi pentru

cazul atingerilor directe şi valoarea de 3000 ohmi pentru cazul atingerilor
indirecte.
În funcţie de intensitatea curentului care străbate corpul omenesc se produc următoarele

efecte, prezentate gradat:
- între 0,5 şi 2 mA se situează pragul de senzaţie, care variază de la persoană la
persoană;
- între 2 şi 3 mA - senzaţie uşoară de tremur, înţepătură;
- între 3 şi 10 mA - convulsii, şoc electric;
- între 10 şi 18 mA - senzaţie dureroasă, contracţii musculare;
- între 18 şi 25 mA - dificultăţi în respiraţie;
- între 25 şi 75 mA - şoc electric sever;
- între 75 şi 200 mA - fibrilaţie ventriculară dacă o parte din curent trece prin
inimă în perioada de repolarizare a muşchiului cardiac;
- între 200 şi 1000 mA - apar, în plus, arsuri la punctele de intrare şi ieşire din
organism;
- între 1000 şi 4000 mA - arsurile sunt grave, extinse.
-
Valorile curenţilor de mai sus şi efectele lor au fost grupate în zone de pericol, astfel:
- curentul care trece prin corp este mai mic de 10 mA: pericolul de deces
este foarte redus;
- curentul care trece prin corp este mai mare de 10 mA, dar mai mic de 200 mA:
pericolul de paralizare a funcţiilor sistemului nervos este foarte probabil, pot
apărea stop respirator şi stop cardiac.
- curentul care trece prin corp este mai mare de 200 mA: probabilitatea
decesului este ridicată şi agravată de efectele termice ale curentului electric.
Din experienţa tragică în timp a rezultat că efectele cele mai probabile de paralizare a
funcţiilor sistemului nervos, le provoacă intensităţile curentului de tip industrial
(380/220 V). Curenţii rezultaţi la tensiuni mai mari de 1000 V produc în mod
suplimentar şi efecte termice, cu consecinţe fizice grave.
•Timpul de expunere, respectiv de trecere a curentului prin corpul omenesc este foarte
important, mai ales în raport cu intensitatea curentului. Cu cât timpul este mai scurt,
valoarea curentului la care omul reuşeşte să se desprindă este mai mare şi invers.
Din motive de protecţie, limitele timpului de deconectare a instalaţiilor electrice de

joasă tensiune trebuie să fie de 0,2 sec pentru tensiuni până la 250 V şi de 0,1 sec.
pentru tensiuni până la 500V.
Este foarte important pentru viaţa omului ca timpul în care acesta este în circuitul
electric să fie cât mai scurt, întrucât rezistenţa electrică a corpului continuă să scadă
sub acţiunea curentului şi, ca urmare, intensitatea curentului care trece prin corp creşte
continuu, moartea devenind practic inevitabilă.
•Traseul străbătut de curent prin corp este de asemenea important, considerându-se

ca foarte periculoase căile: mâna stângă - piciorul drept (axa inimii) şi mâna dreaptă -
marginea superioară a bazinului.
Căile cele mai "favorabile" sunt: mână - cot sau umăr; picior stâng - picior drept; şold -
laba piciorului.
17.2 Accidente prin electrocutare
Accidentul prin electrocutare apare atunci când corpul omului se intercalează

accidental între două puncte cu potenţiale electrice diferite, situaţie în care prin el
circulă un curent capabil să afecteze funcţiile vitale ale corpului (respiraţia, circulaţia
sângelui şi activitatea nervoasă).
Efectele curentului electric asupra funcţiilor vitale pot avea urmări imediate sau
întârziate. Urmările imediate se manifestă prin paralizarea funcţiilor respiratorii şi/sau
circulatorii, respectiv apariţia stopului respirator şi/sau a stopului cardiac, ori deces
instantaneu prin fibrilaţie ventriculară. Urmările întârziate (ore, zile) se manifestă
printr-o slăbire a forţei musculare, amorţeli, chiar în cazul în care accidentatul se află în
stare de repaus; la reluarea activităţii pot apărea tulburări care influenţează centrul
generator de excitaţii al inimii.
17.3 Primul ajutor
În cazul accidentelor prin electrocutare este evident că numai întâmplător se poate

beneficia de ajutor calificat. Din acest motiv, succesul primului ajutor depinde de
competenţa celor prezenţi în momentul accidentului.
În practică, se întâlnesc două situaţii:
- accidentatul nu se poate desprinde de instalaţia electrică

- accidentatul s-a desprins de instalaţia electrică, nemaifiind în contact cu
aceasta şi nici în imediata ei apropiere.
În ambele situaţii, persoana, care acţionează pentru acordarea primului ajutor,

salvatorul (salvatorii) trebuie să constate cu operativitate situaţia concretă a victimei şi
să hotărască modul de acţionare, astfel încât să nu-şi pericliteze integritatea corporală
sau chiar viaţa, expunându-se aceluiaşi risc .
17.3.1 Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric
Prima operaţie în succesiunea acţiunii de acordare a primului ajutor în caz de

accidentare prin electrocutare, este scoaterea accidentatului de sub acţiunea sau
influenţa curentului electric.
• Pentru a scoate accidentatul de sub acţiunea curentului electric din instalaţiile cu
tensiunea de lucru sub 1000 V. procedaţi astfel:
- Dacă accidentatul este în contact cu instalaţia electrică şi se află undeva la

înălţime:
• Analizaţi situaţia şi cunoscând faptul că după întreruperea tensiunii,

muşchii se relaxează, existând posibilitatea căderii accidentatului, luaţi
preventiv măsuri de evitare a acestei consecinţe.
• Sprijiniţi accidentatul cu proptele izolante sau organizaţi atenuarea

căderii prin prinderea victimei ori prin plasarea pe sol a unor suporturi
groase la locul eventualei căderi - paie, materiale textile, crengi etc.
- Acţionaţi pentru întreruperea tensiunii prin deschiderea întrerupătorului de

alimentare, în lipsa acestuia prin deschiderea separatorului, scoaterea
siguranţelor, scoaterea din priză, de la caz la caz.
- Dacă scoaterea de sub tensiune a instalaţiei necesită timp, defavorizând

operativitateaintervenţiei, scoateţi accidentatul de sub tensiune prin utilizarea
oricăror materiale sau echipamente electroizolante care sunt la îndemână, astfel
încât să se reuşească îndepărtarea accidentatului de zona de pericol.
• În situaţia unui accident în instalaţii cu tensiunea de lucru peste 1000 V, trebuie

cunoscut faptul că însăşi apropierea de accidentat poate prezenta pericol pentru
salvator, din cauza tensiunii de pas. Se vor efectua următoarele manevre, după caz:
- Deconectarea instalaţiei (scoaterea de sub tensiune ) o poate face numai o

persoană care cunoaşte bine instalaţia iar scoaterea accidentatului din instalaţii
aflate sub tensiune este permisă numai după deconectare. Pentru aceasta se vor
folosi orice mijloace disponibile: prin strigăt, telefonic, prin radio sau prin
mesager etc.
- Scoaterea accidentatului din instalaţia aflată sub tensiune este permisă

numai în staţiile electrice, unde operaţia se execută de către personalul special
instruit în acest sens şi care utilizează mijloacele de protecţie electroizolante
(cizme şi mănuşi de înaltă tensiune, ştanga de manevră, corespunzătoare
tensiunii nominale a instalaţiei).
- Dacă din cauza arcului electric provocat de accidentat ca urmare a atingerii

instalaţiei electrice, acestuia i s-au aprins hainele fără ca el să fie în contact sau
în imediata apropiere a instalaţiei electrice sub tensiune, se va acţiona pentru
stingerea hainelor aprinse, prin înăbuşire. Este de preferat ca accidentatul să
fie culcat la pământ în timpul acestor intervenţii, ştiut fiind că mişcarea acestuia
ca o "torţă vie" îngreunează şi agravează în acelaşi timp acţiunile de salvare.
17.3.2 Determinarea stării accidentatului
După scoaterea accidentatului de sub tensiune şi în afara pericolului generat de aceasta,

se va determina starea clinică a victimei printr-o examinare rapidă, deoarece tot ceea ce
urmează să se facă în continuare depinde de această stare. Acţiunile de prim ajutor sunt
diferenţiate, în funcţie de starea accidentatului:
- dacă accidentatul este conştient;
- dacă accidentatul este inconştient;
- dacă accidentatul prezintă vătămări sau răniri.
• Dacă accidentatul este conştient
În această situaţie examinarea este uşurată de faptul că se poate stabili contact verbal
cu accidentatul. Acest contact trebuie realizat sub forma întrebărilor, concomitent cu
acţiunea de calmare, de liniştire a accidentatului:
- "aşează-te", respectiv "culcă-te şi stai liniştit, respiră adânc şi regulat";
- "cum s-a întâmplat accidentul ?"
- "te supără ceva ?
. ai ameţeli ? . ai
greaţă ?
. ai cumva dificultăţi în respiraţie ? . te supără inima ?" În timpul
întrebărilor se caută vizual eventualele semne exterioare ale stării de rău:
- culoarea pielii, în mod special culoarea feţei (paloare sau roşeaţă excesivă);
- transpiraţia feţei şi a palmelor;
- prezenţa şi caracteristicile respiraţiei şi ale pulsului.
-
În cazul unei stări de rău se solicită salvarea.
• Dacă accidentatul este inconştient
Se consideră în stare de inconştienţă acel accidentat căruia îi lipsesc reflexele de

autoapărare şi capacitatea de mişcare autonomă. Funcţiile vitale de bază - respiraţia şi
circulaţia - pot fi satisfăcătoare. Deosebirea stării de inconştienţă faţă de moarte clinică,
numai prin observaţie vizuală, este dificilă (a se vedea cap.6).
Procedaţi după cum urmează:
- Dacă din circumstanţele producerii accidentului nu rezultă vătămări şi leziuni

care ar contraindica într-un mod evident mişcarea şi deplasarea accidentatului
(de exemplu: cădere cu grave leziuni şi vătămări, fracturi, hemoragii), aşezaţi
accidentatul într-o poziţie care să permită examinarea sa, adică în poziţie culcat
pe spate pe o suprafaţă plană şi suficient de rigidă, cu recomandarea de a nu fi
mişcat inutil, deoarece pot exista eventuale vătămări "ascunse", pentru care
mişcarea ar fi contraindicată.
- Desfaceţi hainele la gât, piept şi zona abdominală.
- Verificaţi starea respiraţiei şi existenţa pulsului.
- În cazul lipsei funcţiilor vitale, fără a mai ţine seama de eventualele interdicţii
de mişcare a accidentatului, acestuia i se va face respiraţie artificială sau
reanimare cardio-respiratorie ( a se vedea cap.2 şi 3).
Atenţie! • Modalitatea de acordare a primului ajutor şi în general orice intervenţie

se stabilesc
în funcţie de starea concretă a accidentatului.
• Alte vătămări
La accidentele prin electrocutare se pot produce arsuri, fracturi, tulburări de vedere etc.
Simptomele dureroase ale acestor vătămări sunt semnalate de accidentaţii aflaţi în stare
de conştienţă, În cazul celor care şi-au pierdut cunoştinţa, Cercetarea vătămărilor
trebuie făcută abia după ce s-a constatat starea satisfăcătoare a respiraţiei şi circulaţiei
sanguine iar examinarea trebuie realizată numai vizual, fără a mişca şi dezbrăca inutil
accidentatul.
După constatarea stării accidentatului, trebuie decis modul de acordare a primului

ajutor în funcţie de tipul vătămării: arsuri, fracturi, plăgi etc. (a se vedea capitolele
respective).
Atenţie! • Chiar dacă în urma electrocutării, accidentatul nu acuză stări de rău

(nici măcar
trecătoare), el trebuie ţinut în repaus timp de 0,5 -1 oră, după care
trebuie supus unei consultaţii medicale.
• Dacă starea de rău persistă sau se agravează :
- accidentatul va fi aşezat în poziţie culcat, cu picioarele ridicate;
- îmbrăcămintea trebuie descheiată şi slăbită în zona gâtului, pieptului şi

abdomenului;
- se va asigura transportul calificat (prin salvare) la un serviciu medical de

urgenţă.
• Orice electrocutat va fi transportat la spital pentru supraveghere medicală,-

deoarece ulterior pot surveni tulburări de ritm cardiac.
Capitolul 18
OTRĂVIRI ACCIDENTALE
18.1 Generalităţi. Semne şi
simptome
Prin otravă se înţelege orice substanţă care prin absorbţia sa în organism provoacă
îmbolnăvire sau moarte. Antidotul este o substanţă care acţionează împotriva otrăvii şi
îi anulează efectele. Otrăvirea accidentală poate surveni în ciuda oricăror precauţii. În
caz de otrăvire trebuie avute în vedere patru aspecte:
• identificarea substanţei otrăvitoare. Căutaţi sticle, tablete, ambalaje sau

resturi de material otrăvitor, chiar şi voma, care ar putea fi folosite la
identificarea agentului toxic;
• determinarea cantităţii absorbite. Estimaţi, după mărimea ambalajului, după

numărul pilulelor sau după cantitatea de substanţă chimică rămasă, ce cantitate
de substanţă otrăvitoare a fost absorbită;
• determinarea căii de intrare în organism. Primul ajutor va diferi în funcţie

de acest lucru. Administrarea otrăvii se poate face prin ingerare (înghiţire),
inhalare în plămâni, absorbţie prin piele, injectare în sânge sau orice combinaţie
de două sau mai multe metode;
• determinarea timpului scurs din momentul otrăvirii.
Semnele şi simptomele pot apărea imediat sau cu întârziere.

Dacă nu se cunoaşte istoria accidentului, pentru identificarea substanţei şi a căii de
intrare în organism,
se observă semnele şi simptomele care pot ajuta la stabilirea căii de intrare. Astfel:
- otrăvurile ingerate pot da ameţeală, crampe abdominale, vărsături şi alte

tulburări gastro-intestinale. Acestea pot provoca decolorarea buzelor şi a gurii,
arsuri sau un miros specific al respiraţiei;
- otrăvurile inhalate acţionează în primul rând asupra sistemului respirator şi

pot afecta de asemenea sistemul circulator şi pe cel nervos central. Simptomele
respiratorii sunt reprezentate de tuse, dureri în piept şi respiraţie
accelerată/dificilă.
Otrăvirea cu monoxid de carbon şi combinaţii ale hidrogenului cu sulful pot
provoca la început
stări confuzionale şi dureri de cap.
Prelungirea expunerii poate duce la leşin şi pierderea cunoştinţei iar în final la
stop cardiac şi
respirator;
- otrăvurile absorbite prin piele pot produce iritaţii locale ale pielii şi au efect
imediat sau întârziat asupra sistemului nervos central şi, în consecinţă, şi asupra
respiraţiei şi circulaţiei;
- otrăvurile injectate pot produce iritaţii ale pielii la locul înţepăturii şi au de

obicei efecte mult mai rapide şi mai importante asupra sistemelor nervos
central, respirator şi circulator.
18.2 Primul ajutor
- Acţionaţi cât mai repede !

Nu pierdeţi timpul în cazul în care otrava nu poate fi identificată imediat.
- Cereţi ajutor specializat!
- Dacă acest ajutor nu este disponibil de urgenţă, primul ajutor constă în

eliminarea otrăvii sau reducerea efectelor ei.
În raport cu calea de pătrundere a otrăvii în organism, respectaţi următoarele principii

de prim ajutor:
- Otrăvurile înghiţite nu trebuie diluate. Dacă victima este conştientă, puneţi-o

să-şi clătească gura, spălaţi-i şi ştergeţi-i faţa pentru a îndepărta orice rest de
otravă/substanţă corosivă (în special în cazul unor otrăvuri/substanţe corosive
solide sau al unor pulberi).
Nu provocaţi vărsături decât în cazurile când medicul indică acest lucru.

Substanţele corosive produc mai multe arsuri când sunt vomitate iar produsele
petroliere pot fi aspirate în plămâni ducând la pneumonii chimice grave.
La recomandarea medicului vărsăturile pot fi provocate prin administrarea unor

anumite substanţe. Vărsăturile provocate mecanic sunt de obicei ineficiente.
- Otrăvurile inhalate, ca de exemplu, gaze toxice, trebuie "curăţate" din

plămâni cât de repede este posibil. Victima trebuie transportată la aer curat,
departe de sursa de otrăvire.
În cazul în care victima nu respiră, trebuie aplicată respiraţia artificială prin

metode indirecte (a se vedea subcap.2.3.2.2).
- Otrăvurile absorbite prin piele, ca de exemplu, substanţele chimice lichide

sau pulberile trebuie îndepărtate spălând zona afectată cu multă apă caldă şi
după aceea cu apă şi săpun. Se acordă o atenţie deosebită zonelor ascunse, de
exemplu sub unghii şi în păr.
- Otrăvurile injectate trebuie reţinute în zona de injectare. Se menţine victima

cât se poate de relaxată, cu membrul afectat la nivelul inimii, pentru a întârzia
absorbţia. Se spală întreaga zonă pentru eliminarea otrăvii de la suprafaţă.
Atenţie! • În funcţie de eventualitatea producerii unei otrăviri accidentale la

utilizarea
substanţelor toxice în procesele de muncă, instrucţiunile de lucru
vor cuprinde şi măsurile preventive şi cele de prim ajutor,
referitoare la noxele specifice fiecărui loc de muncă.
• Primul ajutor nu trebuie să întârzie transportarea victimei la

serviciul medical.
• În timpul transportului sau aşteptării acestuia:
- Urmăriţi respiraţia şi dacă este necesar faceţi respiraţie gură-la-

gură. În caz că în gură sau în jurul acesteia se găsesc reziduuri
otrăvitoare/corosive
trebuie folosită o metodă de respiraţie artificială alternativă (a se vedea cap.2).
-Nu aplicaţi respiraţia "gură la gură" în intoxicaţii cu gaze şi vapori.
-Asiguraţi-vă că victima se găseşte în poziţia de recuperare (a se vedea cap.5).
-Preveniţi răniri ulterioare dacă victima are convulsii.
-Acordaţi primul ajutor în caz de şoc (a se vedea cap.4).
-
Capitolul 19
MUŞCĂTURI DE ANIMALE.
ÎNŢEPĂTURI ŞI MUŞCĂTURI DE
INSECTE
19.1 Muşcături de animale
Muşcătura unui animal provoacă fie o rană punctiformă, fie o distrugere de ţesuturi
(laceraţie). Aceste răni trebuie considerate întotdeauna periculoase deoarece există
riscul infectării lor prin saliva animalului.
19.1.1 Turbarea
19.1.1.1 Generalităţi
Este o boală virală mortală atât pentru om cât şi pentru animale. Se poate transmite prin
muşcătura unui animal turbat, prin mânuirea unui animal bolnav sau prin contactul
direct cu o rană infectată.
Când se acordă primul ajutor unei victime sau când se mânuieşte un animal viu sau
mort trebuie luate toate măsurile de precauţie împotriva infectării. Se curăţă foarte bine
mâinile şi în special atunci când acestea prezintă tăieturi sau crăpături. Dacă trebuie
atins un animal se poartă mănuşi. Dacă animalul poate fi capturat fără riscuri, el trebuie
ţinut pentru examinare. Dacă trebuie ucis, se păstrează intact capul pentru examinare.
Chiar dacă o persoană a fost infectată cu virusul turbării, boala poate fi împiedicată
prin tratament antirabic.
Scopul primului ajutor este de a reduce cât mai mult posibil contaminarea zonei rănite,
a controla sângerarea şi a obţine ajutor medical. Procedaţi astfel:
- Lăsaţi rana să sângereze, ceea ce o poate curăţa într-o oarecare măsură.

Trebuie însă limitată sângerarea puternică (a se vedea cap 8).
- Spălaţi rana cu săpun antiseptic sau detergent şi clătiţi-o cu apă pe cât de

fierbinte suportă victima sau aplicaţi o soluţie de sare.
- Aplicaţi un pansament şi un bandaj şi transportaţi victima la un serviciu

medical specializat.
-
19.1.2 Muşcătura de şarpe veninos (viperă)
După câteva minute, la locul muşcăturii apare o umflătură foarte dureroasă care se
extinde rapid; uneori plaga se ulcerează, detaşându-se resturi de ţesut mortificate.
Concomitent apar greaţă, vărsături, diaree, slăbiciune, teamă şi delir, victima se uită
cruciş, respiră cu greutate şi neregulat, apar paralizii, convulsii, uneori febră şi dacă nu
se intervine în 24-48 de ore se poate produce moartea.
Scopul primului ajutor acordat imediat la locul accidentului este de a preveni absorbţia
veninului. Procedaţi astfel:
- Aşezaţi victima confortabil şi sprijiniţi membrul afectat; mişcarea stimulează
circulaţia şi răspândeşte otrava mai repede în corp.
- Calmaţi victima; frica sau conştientizarea pericolului pot agrava şocul.
- Aplicaţi un garou deasupra muşcăturii (garoul să nu fie menţinut mai mult de o

oră şi să nu fie legat atât de strâns, încât să dispară pulsul). Din 15 în 15 minute
ridicaţi garoul tot mai sus cu câţiva cm, până aproape de rădăcina membrului.
- Aplicaţi gheaţă local, pe zona plăgii.
- Aspiraţi toxina din plagă prin sugere cu condiţia ca cel care dă primul ajutor să
nu aibă răni pe buze sau pe mucoasa bucală sau folosiţi pentru aceasta o
ventuză.
- Încălziţi bolnavul cu pături, sticle cu apă caldă, pernă electrică etc. şi daţi-i
băuturi îndulcite şi sărate.
- Transportaţi de urgenţă victima la un serviciu medical specializat.
19.2 Înţepături şi muşcături de insecte
La majoritatea persoanelor, o muşcătură/înţepătură de insectă provoacă numai o

umflătură dureroasă
însoţită de înroşirea zonei respective şi de senzaţie de mâncărime.
La unele persoane înţepăturile de albină sau viespe provoacă reacţii alergice grave.
Urmăriţi dacă apar iritaţii şi umflături în jurul ochilor şi gurii, ameţeli, vărsături,
dificultăţi respiratorii. Dacă observaţi astfel de semne nu întârziaţi transportarea
victimei la un serviciu medical.
Acordaţi primul ajutor după cum urmează:
- Aplicaţi pe rană alcool, o soluţie slabă de amoniac sau o pastă de bicarbonat

de sodiu şi apă.Evitaţi folosirea alcoolului şi a amoniacului în zona ochilor.
- Dacă acul a rămas înfipt în piele, îndepărtaţi-l cu atenţie împreună cu sacul de

venin ataşat, pentru a nu se stoarce accidental otrava în rană.
- Dacă acul se găseşte în gura victimei, clătiţi-i gura cu o soluţie de bicarbonat

de sodiu (o linguriţă la 1 pahar cu apă) sau daţi victimei să sugă o bucată de
gheaţă.
- Dacă victima prezintă umflături în cavitatea bucală sau dificultăţi de respiraţie,

trebuie urmărită îndeaproape. Solicitaţi ajutor medical specializat.
19.3 Alte muşcături
Lipitorile se găsesc în mlaştini, iazuri, lacuri şi ape stătătoare. Unele din acestea se
hrănesc cu sângele animalelor sau oamenilor. Produc o mică leziune a pielii, care poate
trece neobservată pe moment. Atunci când lipitoarea s-a fixat, încercările de îndepărtare
a acesteia prin forţă s-ar putea să eşueze şi pot mări pericolul de infecţie.
Acordaţi astfel primul ajutor:
- Îndepărtaţi lipitoarea prin presărare de sare pe corpul acesteia, atingerea cu un

ac înroşit înfoc, un chibrit aprins, o ţigară, ungerea cu petrol, terebentină sau
ulei.
Nu folosiţi metode mecanice.
- Curăţaţi zona pentru îndepărtarea iritaţiei cu o soluţie de bicarbonat de sodiu

sau amoniac.
Capitolul 20
ACCIDENTE ACVATICE
20.1 Înecul
Înecul constituie o formă de asfixie, determinată de pătrunderea apei în căile aeriene,

de un spasm la contactul cu apa sau de fenomene reflexe de oprire a respiraţiei şi
circulaţiei la unele persoane care sar în apă de la înălţimi mari, intră în apă foarte rece
sau primesc în apă lovituri în abdomen sau în cap.
Aceste accidente se complică frecvent cu alte răniri ca fracturi, plăgi sau hipotermie.
Accidentele acvatice sunt periculoase şi pentru salvatori, care ar putea deveni ei înşişi
victime.
20.1.1 Prevenire
Majoritatea accidentelor acvatice apar la înot, scufundare,

navigaţie etc. Reţineţi următoarele reguli de prevenire:
- Învăţaţi să înotaţi şi înotaţi numai în zonele sigure sau balizate. Nu înotaţi
singur,
- Supravegheaţi pe cei care înoată şi împrejmuiţi zonele de înot.
- Scufundaţi-vă numai în apa în care vă sunt cunoscute: adâncimea, fundul şi
curentul de apă.
- Evitaţi hiperventilarea pentru a mări timpul de scufundare, deoarece aceasta
poate descreşte nivelul de bioxid de carbon în sânge, producând leşinul.
- Dacă nu sunteţi un bun înotător şi nu cunoaşteţi bine tehnicile de salvare, nu

încercaţi să salvaţi o persoană care se îneacă.
- Purtaţi un dispozitiv personal de flotare atunci când navigaţi sau practicaţi

sporturi pe apă. În cazul apei adânci evitaţi utilizarea saltelelor pneumatice,
tuburilor de respiraţie sau jucăriilor gonflabile.
- Nu staţi în picioare în bărci mici şi nu vă aplecaţi peste marginile bărcii.
- Evitaţi utilizarea alcoolului.
20.1.2 Primul ajutor
Salvarea unei victime înecate depinde de viteza de salvare şi de acordare a

primului ajutor dar salvatorul trebuie să fie precaut, pentru a nu deveni şi el însuşi
o victimă.
Regulile de bază în salvarea de la înec sunt simbolizate prin cuvintele: ARUNCĂ,
TRAGE, VÂSLEŞTE, ÎNOATĂ.
• ARUNCĂ un obiect plutitor spre persoana care se îneacă, utilizând o anvelopă

de cauciuc, o vestă de salvare sau chiar o vâslă pentru a sprijini victima.
• TRAGE la mal persoana care se îneacă cu o frânghie sau cu un cablu.
• VÂSLEŞTE spre persoana care se îneacă cu o barcă, o scândură pentru surfing

sau orice alt obiect plutitor.
• ÎNOATĂ spre persoana care se îneacă numai dacă eşti calificat pentru aşa
ceva. Numai persoanele antrenate trebuie să încerce să salveze victimele de la
înec.
Salvatorii trebuie să fie antrenaţi pentru a începe următoarele proceduri de prim

ajutor, îndată ce victima a fost scoasă cu faţa la suprafaţa apei:
- Restabiliţi imediat respiraţia. Aceasta este cea mai importantă cerinţă a

primului ajutor în caz de înec.
Curăţaţi căile respiratorii de orice material străin vizibil şi, dacă respiraţia nu se
reia spontan, începeţi respiraţia artificială prin metode directe.
- Trataţi victima ca şi cum ar avea o leziune a măduvei spinării dacă accidentul a

survenit în timpul scufundării, navigaţiei etc. O victimă care are o leziune a
măduvei spinării, este adesea găsită cu faţa în jos în apă.
Trebuie s-o întoarceţi cu deosebită grijă cu faţa în sus pentru a nu-i răsuci
coloana vertebrală. Capul şi ceafa victimei trebuie să fie sprijinite în cursul
asigurării dispozitivului plutitor (scândură spinală lungă, a se vedea subcap.
9.5.4.).
- Începeţi şi menţineţi respiraţia artificială în timp ce persoana este scoasă din

apă şi până la obţinerea ajutorului medical.
- Îndată ce victima este aşezată pe o suprafaţă fermă, controlaţi circulaţia

sângelui pipăind pulsul la nivelul arterei carotide.
Dacă nu există puls, începeţi reanimarea cardio-respiratorie, cu condiţia să fiţi
calificat pentru aceasta (a se vedea cap. 2 şi 3).
Respiraţia artificială sau RCR trebuie administrate continuu până ce

victima este salvată şi este predată asistenţei medicale de specialitate.
- Acordaţi primul ajutor pentru hipotermie, dacă acesta este necesar (a se vedea
cap. 16).
- Pentru a scoate apa din stomacul victimei, vârâţi ambele mâini sub abdomenul
acesteia şi ridicaţi-o (figura 20.1).
-
20.2 Accidente la scufundare
Scufundătorul este expus în apă şi la alte pericole, legate de variaţiile de presiune. Când
un scufundător (scafandru) coboară sau urcă în apă el este supus unor variaţii mari de
presiune care acţionează asupra aerului sau altor gaze incluse în cavităţile corpului
precum plămânii, urechea medie şi sinusurile.
Dacă scufundătorul are o stare de sănătate bună şi se scufundă cu grijă, atunci

organismul se poate adapta la variaţiile de presiune.
Dacă scufundătorul are sinuzită sau alte probleme respiratorii sau dacă efectuează
coborârea/urcarea în mod impropriu, gazele captive se vor contracta ori destinde,
producând diverse leziuni interne.
20.2.1 Senine şi simptome
În perioada de compresiune (coborâre în apă), pot apărea tulburări determinate de

starea necorespunzătoare a căilor aeriene superioare (inflamaţii ale mucoasei nazale, ale
sinusurilor, ale faringelui etc.) sau a urechilor, ceea ce poate produce senzaţii neplăcute,
ajungând în unele cazuri la rupturi de timpan, hemoragii etc.
Tulburările determinate de decompresiune (urcare la suprafaţă) sunt însă mult mai

grave; ele apar de la câteva minute până la 10-15 ore de la decompresiune (în medie
după 2-3 ore) şi îmbracă forme de intensitate variabilă:
- Forma uşoară cu dureri prelungite osoase şi articulare (în special la nivelul

genunchilor, umărului, cotului etc), dureri musculare, mâncărimi ale pielii care
poate prezenta marmorări, pete roşii sau palide, porţiuni umflate etc.
Fenomenele pot dura 10-15 ore, rareori mai mult şi se reduc treptat de la sine.
- Forma medie apare la 30-60 minute după decompresiune, sub forma unei
oboseli marcate, tulburări de echilibru, ameţeli, vâjâituri în urechi, dureri
violente abdominale, greţuri, vărsături, uneori colaps; pot apărea tulburări
oculare cu urmări grave.
-
- Forma gravă se instalează la câteva minute de la decompresiune, cu o
senzaţie de amorţeli în membrele inferioare, slăbiciune (uneori bolnavul nu se
mai poate ţine pe picioare), paralizii, tulburări ale urechii interne (ameţeli,
tulburări de echilibru etc). În unele cazuri, tulburările nervoase sub formă de
paralizii grave sunt pe primul plan, în altele se produc distrugeri importante în
urechea internă şi medie (putând ajunge la surditate) . Pot fi întâlnite de
asemenea, tulburări osoase, articulare, embolii, colaps.
De obicei, semnele descrise nu apar decât în cazul în care decompresiunea s-a făcut în
condiţii necorespunzătoare, brusc.
20.2.2 Primul ajutor
Primul ajutor trebuie realizat prin recomprimarea imediată a bolnavului la o presiune

de cel puţin 3/4 din cea iniţială, timp de 20 minute la 2 ore, în funcţie de evoluţia
simptomelor.
Rolul salvatorilor în aceste cazuri se va rezuma la supravegherea timp de cel puţin 12

ore de la decomprimare (în acest interval scafandrii sau chesonierii respectivi nu se vor
îndepărta prea mult de camera de presiune) semnalând imediat orice semne de boală
care ar apărea.
Dacă nu puteţi să evaluaţi leziunile apărute la scufundare, este important totuşi să vă

daţi seama dacă un scufundător este suferind şi să acţionaţi adecvat.
Un scufundător suferind manifestă unele din următoarele semne şi

simptome: . piele pătată şi iritată;
. spumă sanguinolentă sau chiar sânge la gură şi
nas; . dureri musculare şi articulare; . dureri severe
de dinţi; . dificultăţi de respiraţie;
. ameţeală, vărsături, incapacitate de a vorbi şi a
vedea; . paralizie, stare de inconştienţă;
Procedaţi astfel:
- Calmaţi victima.
- Acordaţi primul ajutor pentru asfixie (a se vedea cap. 2 şi 4).
- Acordaţi primul ajutor pentru şoc (a se vedea cap.5).
- Obţineţi ajutor medical specializat.
Partenerii de scufundare, echipamentul de scufundare şi rezervoarele de aer trebuie să
însoţească victima la spital.
PARTEA a IlI-a TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR
Capitolul 21
TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR
21.1 Principii generale
Nici un accidentat nu va fi transportat înainte de a fi adus în starea de a suporta

în bune condiţii transportul, adică înainte de a fi examinat şi a i se fi acordat,
efectiv, primul ajutor.
Atenţie! A crede că primul ajutor la locul accidentului înseamnă evacuarea

imediată a victimei
la prima unitate sanitară de pe traseu, este o mare greşeală.
•Accidentaţii vor fi transportaţi numai cu autosanitara (ambulanţa), o întârziere în
sosirea acesteia fiind compensată cu prisosinţă de transportul victimei în condiţii de
securitate.
•Numai victimele cu leziuni uşoare, care nu influenţează funcţiile vitale ale

organismului pot fi transportate cu mijloace improvizate şi numai în condiţii
excepţionale se poate indica şi transportul celor accidentaţi grav cu aceste mijloace
improvizate. De asemenea, se recurge la mijloace de transport "civile", atunci când
accidentul s-a produs în locuri izolate, la mare distanţă de staţiile de salvare.
•În condiţiile actuale de organizare şi dotare a serviciilor de urgenţă, numai cadrele

medico-sanitare de specialitate (salvatorii de gradul 1 şi II) au dreptul să dispună
ridicarea şi transportul victimelor de la locul accidentului.
•O dată cu sosirea autosanitarei, cadrele de specialitate preiau cazul şi perfectează

măsurile de prim-ajutor iniţiate de salvatorul (salvatorii) de la locul accidentului. Ei pot
efectua în condiţii mai bune reanimarea cardio-respiratorie, pot trata leziunile asociate
etc.
•Până la sosirea ambulanţei, salvatorul (salvatorii) trebuie să intervină cu

promptitudine, pentru combaterea cauzelor şi consecinţelor accidentului şi pentru
prevenirea şi înlăturarea factorilor de agravare şi apoi să supravegheze starea victimei.
Persoanele care au suferit traumatisme grave nu trebuie deplasate înainte de sosirea
unei persoane calificate, în afara cazurilor în care este absolut necesar ca aceste
persoane să fie scoase dintr-o "poziţie sau situaţie periculoasă", care ar putea agrava
consecinţele accidentării.
•Faptul că transportul de la locul accidentului până la spitalul (dispensarul) cel mai

apropiat nu depăşeşte uneori 5-10 minute, nu poate constitui o justificare pentru
neglijarea aplicării măsurilor de prim-ajutor la locul accidentului sau în timpul
transportului.
•Este dovedit că nerespectarea regulilor de acordare a primului ajutor la locul

accidentului, nesocotirea necesităţii transportului victimei cu autosanitara şi neaplicarea
tratamentului necesar în autosanitară duce, inexorabil, la situaţia de a ridica de la locul
accidentului un rănit în stare de şoc, de a transporta un muribund şi de a interna
un decedat.
•Momentele cele mai importante ale transportului şi anume scoaterea victimei de la

locul accidentului, ridicarea ei de la sol, transportul ei, aşezarea ei în pat trebuie
executate în mod diferenţiat, în funcţie de circumstanţele în care s-a produs accidentul,
de gravitatea şi tipul leziunilor (vătămărilor) provocate, cât şi de numărul salvatorilor
prezenţi.
•
• Tehnica de intervenţie pentru transport trebuie subordonată ideii de a nu
agrava şi a nu complica vătămările produse de accident. Inventarul leziunilor nu
poate fi executat corect şi complet
la locul accidentului, în special în situaţia politraumatismelor grave, când victima se
află în stare de inconştienţă.
Pentru aceasta, mobilizarea accidentatului va trebui astfel executată încât

segmentul format din cap-gât-trunchi-bazin, să rămână nemişcat, ca un bloc
rigid. În acest fel, coastele rupte nu vor ajunge să perforeze plămânii, vertebrele rupte
să secţioneze măduva spinării, accidentatul în comă să se sufoce cu propria-i limbă sau
cu lichidul de vomă etc.
• În orice situaţie, oricât de grele ar părea circumstanţele de producere a accidentului şi

starea victimei, salvatorul trebuie să acţioneze cu calm şi să se orienteze asupra acelor
tehnici de manevrare a accidentatului care să reducă în mare parte riscurile amintite.
21.2 Scoaterea victimei de la locul accidentului
A. Accidentat căzut într-un şanţ adânc. În funcţie de adâncimea şanţului se vor

folosi un număr variabil de chingi precum şi o pătură ori o pânză foarte largă şi lungă
care să poată cuprinde capul şi corpul victimei. Acestea vor fi introduse pe sub capul,
toracele, bazinul şi eventual genunchii victimei, capetele lor rămânând însă în afara
şanţului. Punând treptat chingile în tensiune, accidentatul este ridicat la suprafaţă
(figura 21.1).
B. Accidentat rămas în cabina unui vehicul avariat. Numai trei situaţii obligă
extragerea cu maximă viteză a accidentatului din maşină, cu riscul executării unor
manevre periculoase şi anume: hemoragia gravă (dacă hemostaza provizorie nu se
poate face, salvatorul strecurându-se în cabină), sufocarea (prin strivirea toracelui,
zdrobirea feţei, bolnav inconştient care vomită) şi în fine incendiul vehiculului (figura
21.2).
În afara acestor situaţii, accidentatul trebuie lăsat pe scaun. În această poziţie se

poate realiza imobilizarea membrelor fracturate, utilizând unul din procedeele descrise
la capitolul respectiv. Când scaunul este detaşabil, este ideal ca victima să fie scoasă cu
scaun cu tot, fixând-o de acesta cu câteva benzi (chingi) trecute peste genunchi, coapse
şi torace.
Pentru a imobiliza şi coloana vertebrală cervicală (gâtul), deseori fracturată în cursul
accidentelor rutiere, se introduce o stinghie de lemn (scândură spinală scurtă) între
speteaza scaunului şi spatele accidentatului. Stinghia care se înalţă deasupra capului va
fi piesa fixă de care se leagă cu o bucată de pânză fruntea accidentatului (figura 21.3).
Atunci când scaunul vehiculului este fix, degajarea accidentatului este bine să fie
făcută astfel încât să se păstreze poziţia în care acesta se află în vehicul, deflectarea
(întinderea) coloanei şi aşezarea victimei în poziţia de siguranţă, făcându-se la o
oarecare distanţă de vehiculul avariat.
Pentru a ajunge la victimă, la nevoie se taie caroseria, cu ajutorul unui aparat electric.
Nimic nu este mai periculos decât extragerea prin forţă a acestor accidentaţi.
C. Persoane strivite sub roţile unui vehicul. Pentru degajare se vor folosi: o coardă
lungă de 3-4 metri (sau cablu de depanaj), care va avea legată la una din extremităţi o
cuvertură (pătură sau impermeabil) şi câteva corzi mai scurte făcute din cravate şi
curele legate între ele şi care vor fi petrecute pe sub
corpul accidentatului (cap, umeri, bazin,
coapse şi picioare). Mai mulţi salvatori
aşezaţi de fiecare parte a maşinii vor
trage, întinzând corzile, fapt care va ridica
accidentatul de la sol, în timp ce
salvatorul aflat la un capăt al maşinii,
trăgând de extremitatea liberă a cablului
lung, va introduce sub corpul ridicat al
accidentatului, pătura legată de cealaltă
extremitate a cablului. Reaşezând
accidentatul pe pătură sau pe
impermeabil, scoaterea de sub maşină se
va face mai uşor, prin tragere, fără
pericole pentru bolnav. Bineînţeles, că
pentru uşurarea manevrelor, maşina va
trebui la rândul ei, ridicată pe cric (figura
21.4).
D. Accidentat căzut într-un spaţiu foarte îngust în care nu poate pătrunde decât un
singur salvator.
Indiferent de poziţia în care a căzut, accidentatul va fi întors şi întins cu faţa în jos

(figura 21.5 a ). Salvatorul îl va apuca şi îl va trage cu putere de axile (subsuori),
ridicându-l în genunchi, cu toracele sprijinit de el (figura 21.5 b).
Salvatorul se lasă în jos, îndoind genunchii şi răstoarnă accidentatul peste umerii săi.
Mâna dreaptă a salvatorului este introdusă între genunchii accidentatului şi apucă mâna
dreaptă a acestuia, în timp ce mâna stângă a salvatorului prinde mâna stângă a
accidentatului (figura 21.5 c). În acest fel, salvatorul poate echilibra greutatea
accidentatului pe umerii săi.
O dată ridicat în picioare, salvatorul îşi poate elibera mâna lui stângă, lăsând mâna
stângă a accidentatului să atârne la spatele său (al salvatorului), în timp ce cu mâna
dreaptă apucă mâna dreaptă a accidentatului, care a fost trecută pe după gâtul său
(figura 21.5 d).
Mâna eliberată a salvatorului îi va permite acestuia să se sprijine pentru a escalada la

nevoie o scară, un zid etc, purtând mai departe victima în spinare.
E. Accidentat căzut într-un canal, tunel îngust
Este, de asemenea, o ipostază în care nu poate interveni decât un singur salvator.

Salvatorul se apropie cu spatele de victimă. înaintând pe genunchi şi coate. Ajuns la
aceasta, o răstoarnă la nevoie cu faţa în sus, îi înnoadă pumnii cu un batic sau cu o
curea, trecându-i membrele superioare astfel legate, ca în colier, în jurul gâtului său.
Cu accidentatul astfel agăţat de gât, salvatorul va porni către ieşirea din canal,
înaintând tot sprijinit pe coate şi genunchi (figura 21.6).
Atenţie! • Ultimele două circumstanţe (D şi E) nu respectă principiile de bază ale
mobilizării
politraumatizatului şi anume fixarea segmentelor axiale ale corpului
(cap-gât-torace-bazin) dar reprezintă soluţii pentru situaţiile particulare
descrise.
• În orice situaţie salvatorii trebuie să dea dovadă şi de inventivitate

pentru a asigura securitatea victimei.
21.3. Aşezarea accidentatului
De cele mai multe ori,

completarea manevrelor de
prim-ajutor medical
(pansament, hemostază,
imobilizarea fracturilor), dar
în special, manevrele de
reanimare cardio-
respiratorie care determină
reluarea mişcărilor
respiratorii sau ale bătăilor
inimii, dacă acestea sunt
oprite, se execută la o
oarecare distanţă faţă de
locul accidentului, după
scoaterea victimei din focar
şi aşezarea ei direct pe sol
sau pe o brancardă. Poziţia
în care victima va fi aşezată,
variază în funcţie de sediul leziunii şi starea generală a accidentatului (figura 21.7).
-Bolnavul politraumatizat, însă conştient, va fi lungit pe spate (figura 21.7 a).
- Bolnavul care a pierdut mult sânge prin hemoragie externă sau internă
(prezintă pulsul foarte rapid, este palid, îi este sete, are mucoasele şi buzele
foarte palide) va fi culcat pe spate cu corpul înclinat, astfel încât capul să se afle
mai jos decât restul corpului (figura 21.7 b).
- Bolnavul politraumatizat, în stare de inconştienţă, mai ales dacă are şi

traumatism cranian, va fi culcat pe o parte, în poziţia de siguranţă (figura 21.7 c)
(a se vedea cap. 5).
- Bolnavul cu răni ale abdomenului va fi culcat pe spate, cu coapsele flectate

(figura 21.7 d).
- În fracturile coloanei vertebrale (a se vedea cap.l 1), aşezarea bolnavului pe

burtă (decubit ventral), cu capul întors într-o parte, permite îndoirea coloanei cu
concavitatea către spate. În această poziţie, vertebrele fracturate nu mai pot
secţiona măduva.
Poziţia aceasta nu poate fi folosită când este vorba de fractura coloanei cervicale
(oasele gâtului). În această situaţie, dar şi în alte fracturi de coloană vertebrală,
bolnavul poate fi aşezat şi pe spate. În această poziţie, dacă vertebrele fracturate
se află sub nivelul gâtului, se introduce sub spate, acolo unde bolnavul declară
că simte dureri violente, un sul (pătură rulată), care obligă coloana să se curbeze
cu concavitatea în spate.
Victima, dacă a fost aşezată direct pe o brancardă, va fi apoi legată peste torace
cu două curele care se încrucişează, fixând pieptul şi umerii şi cu alte 3-4
legături care fixează bazinul, coapsele, gambele şi picioarele.
Dacă este fracturată coloana vertebrală cervicală (gâtul), capul va fi înconjurat

pe părţile laterale şi creştet cu o haină făcută sul şi va fi fixat de brancardă cu
încă o coardă ce va trece peste frunte (figurile 21.7 e şi f).
-În traumatismele toracice cu fracturi ale coastelor, dacă victima nu prezintă

tulburări respiratorii (sufocare, cianoză, agitaţie), ea va fi aşezată pe spate, cu
toracele cât mai sus (figura 21.7 g ), iar dacă schiţează unele din semnele
amintite, va fi plasată tot în această poziţie, culcat pe partea bolnavă. Astfel,
respiraţia ei va fi mult uşurată, plămânul situat în hemitoracele sănătos putându-
se expansiona la maximum şi suplini în acest mod şi pe cel din regiunea
traumatizată (figura 21.7 h).
21.4. Ridicarea accidentatului de la sol
În subcapitolul precedent au fost deja descrise poziţiile în care accidentatul trebuie

instalat şi apoi transportat cu targa, atunci când victima, scoasă de la locul accidentului,
a fost aşezată direct pe targă. Aceleaşi poziţii trebuie adoptate şi atunci când
accidentatul este menţinut o perioadă variabilă de timp la sol, timp în care se
completează manevrele de prim-ajutor şi se aşteaptă sosirea ambulanţei.
În aceste ultime situaţii, ridicarea accidentatului de la sol în vederea aşezării sale pe

brancardă trebuie să se supună aceleiaşi reguli generale, de a nu îndoi (flecta) cu nici un
chip vreun segment al corpului faţă de segmentul vecin (capul faţă de torace şi coloană,
membrele faţă de corp etc).
Ilustraţiile din figurile 21.8....21.11 sunt grăitoare şi ele sunt prezentate fără
comentarii: - tehnica de ridicare "în punte" (figura 21.8);
- tehnica "salvatorilor alternanţi" (figura 21.9 a, b, c);
- tehnica de ridicare "în lingură" pe care o pot executa, trei salvatori (figura
21.10). Brancarda va fi acoperită mai întâi cu o pătură mare, care va servi după
aşezarea victimei şi la învelirea ei (figura 21.11).
• În fracturile capului şi ale coloanei vertebrale se va aplica manevra de rostogolire (a

se vedea cap.l 1).
21.5. Transportul accidentaţilor
A. Transportul cu brancarda
• Este preferabil să fie folosit ori de câte ori este posibil, chiar dacă la prima vedere
starea accidentatului nu pare să fie îngrijorătoare. Nenumărate elemente (leziuni
neobservate, în special rupturile de organe interne, durerea, frica, frigul etc.) pot altera
rapid, în timpul transportului, starea generală, iniţial bună, a bolnavului.
• Transportul cu brancarda se poate face şi de către două persoane (figura 21.12); în

această situaţie, salvatorii trebuie să apuce suplimentar brancarda cu câte o chingă,
legată de barele tărgii şi trecută apoi pe după gâtul lor. În acest fel, greutatea brancardei
se dispersează mai omogen, uşurând transportul iar mersul este mai lin.
• Transportul cu patru şi, eventual, chiar cinci salvatori este, bineînţeles, mult mai
comod, doi salvatori aşezându-se la capetele tărgii, iar ceilalţi doi pe părţile laterale,
către mijlocul ei (figura 21.13).
Indiferent de situaţia creată, trebuie să se respecte următoarele principii:
- Victima va fi aşezată întotdeauna cu capul către direcţia de deplasare pentru a

putea fi permanent supravegheată de salvatori;
- Indiferent de obstacolele întâlnite în cale, trebuie menţinută poziţia orizontală a

tărgii;
- Mersul trebuie să fie lin. Pentru ca targa să se balanseze cât mai puţin,
salvatorii din spatele tărgii trebuie să facă pasul invers faţă de salvatorii din faţă
(unii pornesc cu stângul, iar ceilalţi cu dreptul);
- Când victima este agitată sau când transportul se face pe un teren foarte
accidentat, bolnavul trebuie fixat de targă cu 2-3 chingi speciale sau
improvizate;
Se prezintă mai jos unele soluţii prin care pot fi respectate aceste principii, chiar în
situaţia trecerii unor obstacole, când targa este purtată de două persoane.
- La urcarea sau coborârea unei pante, în funcţie de direcţia de mers, targa va

fi ridicată inegal de salvatori pentru a-i păstra poziţia orizontală.
- La escaladarea unui zid sau gard, salvatorii aflaţi în timpul mersului la

capetele tărgii, o vor depune la sol şi o vor apuca de părţile laterale, la mijlocul
ei (figura 21.14 a). Targa ridicată din nou şi bine echilibrată este întinsă şi
sprijinită cu barele părţii din faţă de zid (figura 21.14b). Cei doi salvatori se
deplasează spre coada tărgii, continuând să o susţină de ambele părţi.
Ajunşi la capăt, printr-o mişcare rapidă de translaţie, unul dintre salvatori trece
între barele tărgii, pe care le apucă acum cu ambele mâini.
Primul salvator eliberat escaladează zidul, se plasează între barele extremităţii

din faţă a tărgii pe care o trage spre el, restul operaţiunii desfăşurându-se în
continuare în acelaşi fel, însă în sens invers.
- În cazul trecerii peste un şanţ adânc şi larg, lucrurile se vor petrece în

acelaşi mod, cu singura deosebire că, în loc să fie vorba de escaladarea unui
zid, primul salvator va intra în şanţ după ce targa a fost depusă la sol şi va
apuca barele din spate ale tărgii susţinând-o cu mâinile întinse deasupra
capului, pentru a păstra orizontalitatea ei. Prin această mişcare, barele din faţă
ale tărgii vor fi puse pe marginea opusă a şanţului, cel de-al doilea salvator
eliberat trecând de pe o margine a şanţului pe cealaltă, pentru a prelua de data
aceasta celălalt capăt al tărgii, respectiv, capătul din faţă.
B. Transportul accidentaţilor fără targă
• Este obligatoriu să se folosească targa atunci când starea generală a bolnavului o

impune; chiar în lipsa unei tărgi convenţionale se poate improviza una, fie din două
bare de lemn pe care se înfăşoară una sau două pături prinse apoi cu ace de siguranţă,
fie trecând aceleaşi bare prin mânecile a două vestoane aşezate "în oglindă" (figura
21.15).
• Tehnicile de transport fără targa se vor folosi numai atunci când starea generală a
accidentatului este bună, leziunile fiind cantonate evident, numai la periferia corpului
sau când victima trebuie deplasată prin spaţii foarte înguste sau întortocheate (scări de
bloc etc), unde brancarda nu poate pătrunde.
- susţinerea victimei pe un "scaun" făcut din împreunarea a 3-4 mâini
(figura 21.18);
- transportarea de către o singură persoană a victimei purtată în spinare şi susţinută cu
ajutorul unui "cordon" făcut dintr-o cuvertură sau transportul victimei pe un singur
umăr (permite salvatorului să aibă o mână liberă cu care să se poată ajuta pentru
trecerea unor obstacole) (figura 21.19);
- transportul cu un scaun susţinut pe părţile laterale (figura 21.20 a) sau făcând

oficiile unei tărgi (figura 21.20 b).
21.6. Alegerea vehiculului de transport
• Trebuie evitată marea greşeală pe care o fac mulţi salvatori care, din dorinţa de a
transporta accidentatul în timpul cel mai scurt posibil la o unitate sanitară competentă,
apelează la primul vehicul ce le iese în cale.
• Este preferabil să se "piardă" chiar şi o oră până la sosirea unei ambulanţe care
poate transporta victima accidentului în condiţii corespunzătoare, decât ca aceasta
să fie înghesuită pe bancheta unui autoturism sau să fie aşezată în remorca unui camion
a cărei suspensie deteriorată poate să-i agraveze starea generală !
BIBLIOGRAFIE
(selectivă)
I .Andronescu Ghika Şerban, Drăghici Ioan- Primul ajutor în accidentele rutiere,

Editura Medicală, Bucureşti, 1983
2.Bejan, L., Gornic, Gh. - Primul ajutor la locul accidentului şi în timpul transportului,
Editura Facla, Timişoara, 1981
3.Dumitriu, C. - Ghidul salvatorului (Material în sprijinul echipelor de salvare din

industria chimică), Ministerul Industriei Chimice, 1973
4.Firică Andrei - Să acordăm corect primul ajutor, Editura Medicală, Bucureşti, 1977
S.Firică Andrei - Primul ajutor în traumatisme, Editura Medicală, Bucureşti, 1979
6.Firică Andrei - Primul ajutor, Culegere de lecţii, Societatea de Cruce Roşie din
România
7. Meister Hannes, Metschutzer Dagmar, Schindler Gerhard - Erste Hilfe, AUVA, 1995
8.Năstoiu Ioan - ABC -ui primului ajutor, Editura CERES, Bucureşti, 1989
9.Stein G, Kunze G. - Erste Hilfe. Aufgaben. Pflichten, Verlag Technik und
Information, Bochum, 1997.
lO.Asociaţia Medicală Americană - Primul ajutor în urgenţele medicale, Editura

LIDER, Bucureşti, 1997
II.INRS - Sauvetage Secourisme du Travail - manuel de l'animateur, La ligne

prevention,
CRAM Bourgogne et Franche-Comte, 1996

Carte Prim Ajutor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Prim Ajutor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Partea a II-a PRIMUL AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI

Capitolul 2 STOPUL RESPIRATOR..............................................................14

Capitolul 3 REANIMAREA CARDIO-RESPIRATORIE (RCR)................28

Capitolul 4 OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII...............................39

Capitolul 6 PIERDEREA CUNOŞTINŢEI....................................................53

Capitolul 7 PANSAMENTE ŞI BANDAJE....................................................60

Capitolul 8 PLĂGI. HEMORAGII.................................................................81

Capitolul 11 TRAUMATISMELE CAPULUI ŞI ALE COLOANEI

Capitolul 12 TRAUMATISMELE MUŞCHILOR, LIGAMENTELOR

Capitolul 15 URGENŢE MEDICALE DETERMINATE DE EXPUNEREA LA

Capitolul 16 ACCIDENTE PRIN EXPUNERE LA FRIG...............................160

Capitolul 17 ACCIDENTE DETERMINATE DE CURENTUL ELECTRIC a.

Capitolul 18 OTRĂVIRI ACCIDENTALE........................................................174

Capitolul 19 MUŞCĂTURI DE ANIMALE. ÎNŢEPĂTURI Şl

Capitolul 20 ACCIDENTE ACVATICE............................................................180

Partea a III-a TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR

Capitolul 21 TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR...................................185

BIBLIOGRAFIE (selectivă) 197

Asistenţa medicală de urgenţă ocupă un loc special în îngrijirea medicală, trebuind să

Pentru personalul medico-sanitar, acordarea primului ajutor la locul producerii unui

Toate unităţile sanitare sunt obligate să acorde în permanenţă asistenţă medicală de

În conformitate cu legislaţia actuală de protecţie a muncii (Legea Protecţiei Muncii nr.

De asemenea, în unităţile cu riscuri profesionale, sunt organizate servicii medicale de

În scopul asigurării primului ajutor la locul de muncă, serviciile medicale şi de protecţie

- să informeze şi să sensibilizeze salariaţii în ceea ce priveşte noţiunile de risc şi

- să formeze salvatori care să intervină rapid şi eficace în acţiunile de urgenţă la

La problemele cuprinse în această lucrare, trebuie să se adauge informarea lucrătorilor

În prima parte, lucrarea punctează principiile generale de organizare a acţiunilor de

În elaborarea lucrării au fost folosite numeroase materiale documentare şi au fost

Doar instruirea teoretică nu poate asigura o formare corespunzătoare a lucrătorilor-

Fiecare salvator trebuie să insiste ca şi colegii săi să se pregătească pentru a fi salvatori,

Pentru orice salvator, devine un imperativ recomandarea de a citi, a reciti şi a exersa

PRINCIPII GENERALE DE ORGANIZARE A ACŢIUNILOR DE PRIM

1.1 Salvatorul - oricare cetăţean ?

În funcţie de pregătirea lor, salvatorii pot fi încadraţi în trei categorii:

Cu excepţia cazurilor de mare urgenţă şi/sau petrecute în locuri izolate, primul

În plus, salvatorul trebuie să cunoască riscurile specifice locurilor de muncă din

- înrăutăţirea stării accidentatului;

Salvatorul de la locul de muncă este important şi de neînlocuit, deoarece:

• La ordinul salvatorului sosit, anunţaţi accidentul şi cereţi ajutor de specialitate!

• Chemaţi pe cel mai apropiat salvator !

• Nu atingeţi victima (victimele)!

1.2 Organizarea primului ajutor

- din afara unităţii:

• oprire de urgenţă, întrerupere curent electric, secţionare, îndepărtare etc;

• Salvatorul trebuie să îndepărteze persoanele care, prin agitaţia pe care o creează,

- să cunoască regulile de aplicare a primului ajutor;

• Mai există vreun pericol ?

• Poate fi suprimat acest pericol fără risc ?

III PROTEJAREA VICTIMEI (VICTIMELOR)

CERCETAREA ŞI IDENTIFICAREA RISCURILOR CARE PERSISTĂ PENTRU A

Fără a se expune pe el însuşi, să identifice eventualele riscuri remanente care

Pentru aceasta, salvatorul:

- Să acţioneze pentru suprimarea sau izolarea riscurilor sau să scoată

În cazul imposibilităţii de înlăturare sau de izolare a riscului (riscurilor) identificat

III EXAMINAREA VICTIMEI (VICTIMELOR)

într-o situaţie de accident salvatorul trebuie să examineze victima (victimele) înainte de

Pentru aceasta, salvatorul

- în funcţie de semnul (semnele) găsit (găsite), salvatorul prefigurează şi rezultatul

- accidentaţii cu stop cardio-respirator;

- accidentaţii cu plăgi toracice mari, cu tulburări în respiraţie;

• În urgenţa întâi se încadrează:

• Urgenţa a doua cuprinde: