Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

PSIHOPATOLOGIA CONDUITELOR MOTORII

D.Marcelli distinge, la nivelul motricităţii, tonusul de fond – cu o evoluţie care se dovedeşte

fundamentală în primele luni de viaţă ale copilului, apoi aşa-numita „melodie kinetică” – care permite
înlănţuirea în timp şi spaţiu a fiecărui moment gestual, pentru ca în final să se ajungă la automatismul
gestului. Evoluţia motricităţii este posibilă doar în condiţii de relaţii stimulative cu mediul şi mai ales în
„dialogul tonic” stabilit cu mama. Aşa cum arată D.Marcelli, „.... motilitatea evoluează în ritmul maturizării
fiziologice (dispariţia reflexelor primitive, achiziţia opoziţiei policelui etc.), dar şi în ritmul interacţiunilor
posibile cu anturajul care amenajează, orientează câmpul evolutiv al copilului şi îi conferă coerenţă. Achiziţia de
noi capacităţi motorii este indisociabilă în acelaşi timp de maniera în care copilul se reprezintă şi se simte
acţionând (integrarea unei scheme corporale statice şi dinamice) şi, pe de altă parte, de maniera în care mediul
primeşte această motilitate şi acceptă modificările ce pot rezulta. În acest mod, motilitatea va putea trece de la
gesturile de imitaţie la o activitate operativă în cadrul căreia praxia devine suportul unei activităţi simbolice”.
Cu alte cuvinte, condiţiile importante pentru dezvoltarea normală a motricităţii sunt:
- integritatea diverselor căi motorii (căile piramidale, căile extrapiramidale);
- integrarea schemei corporale statice şi dinamice şi a relaţiei sale cu mediul;
- dimensiunea afectivă a schemei corporale.
În tulburările motricităţii discutate în cadrul psihopatologiei infantile, dimensiunea afectivă este cea care
ridică probleme.

1. TULBURĂRILE DE LATERALIZARE
În jurul vârstei de 3-4 ani, apare o preferinţă laterală, iar de la 4-5 ani, şi mai departe, în afara dreptacilor
şi stângacilor omogeni, rămâne întotdeauna un număr de copii defectuos lateralizaţi, fără ca ei să aibă neapărat
dificultăţi. astefl, în populaţia infantilă, aproximativ 4% dintre copii sunt stângaci puri, aproximativ 64% sunt
dreptaci puri şi ambidextri – aproximativ 32%.
Studiul lateralităţii se face la nivelul ochiului, al mâinii şi al piciorului. Prin lateralitate omogenă,
înţelegem o lateralitate dominantă identică la cele trei niveluri:
- ochiul dominant este acela care rămâne deschis când se solicită închiderea unui ochi sau cel cu
care copilul priveşte printr-un monoclu (tub de hârtie), acoperindu-l pe celălalt cu mâna;
- mâna dominantă – poziţionată deasupra celeilalte, atunci când cerem copilului să încrucişeze
braţele sau să pună pumnii strânşi unul deasupra celuilalt;
- piciorul dominant – cel cu care copilul loveşte cel mai adesea mingea sau este ales pentru „a
sta într-un picior”.

1
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

În cadrul examenului lateralităţii, sunt semnificative gesturile pe care copilul le face spontan, fără a i se
demonstra, pentru a evita orice posibilitate de imitaţie.
În cazurile în care lateralitatea este omogenă (dreapta sau stânga), nu apar probleme în funcţionarea
copilului, cu excepţia unor mici dificultăţi cotidiene (legate mai ales de folosirea diverselor obiecte casnice) la
stângaci. Dacă lateralitatea nu este omogenă, este important să se lase copilului libertate în alegerea modului în
care va realiza diverse sarcini, până la vârsta de aproximativ 5 ani. La începerea pregătirii pentru scris-citit, se
poate încerca o favorizare a utilizării mâinii drepte, cu condiţia ca mâna stângă să nu fie în mod evident mâna
dominantă.
Există şi cazuri speciale: aşa-numiţii copii „falşi-stângaci”, adică acei copii care sunt lateralizaţi la
dreapta, dar care utilizează mâna stângă pentru activităţile cele mai valorizate, mai ales scrisul. Posibile
explicaţii ale acestei situaţii: fie un context de opoziţie faţă de anturaj, fie o identificare cu un membru al familiei
important pentru copil şi care este stângaci.

2. DEBILITATEA MOTORIE (DUPRE)

Debilitatea motorie a fost definită în 1907 de către Dupre ca „o stare de insuficienţă şi de imperfecţiune
a funcţiilor motrice, considerate în adaptarea lor la actele uzuale ale vieţii”.
Dupre şi continuatorii ideilor sale consideră că această tulburare asociază:
- o lipsă de îndemânare a motilităţii voluntare: gesturile sunt greoaie, apăsate, împleticite, cu
un mers lipsit de graţie, cu lipsă de adecvare a posturii în momentul în care trebuie să
îndeplinească o sarcină;
- sinkinezii – mişcări ce difuzează în grupe musculare care, în mod normal, nu sunt vizate de un
anumit gest:
 sinkinezii de imitaţie – difuzează în general pe orizontală (mişcările de prono-
supinaţie de marionetă ale unei mâini difuzează spre cealaltă mână); ele dispar
în cursul evoluţiei;
 sinkinezii tonice – difuzează pe verticală (ex. mişcări buco-faciale apărute la
mişcarea braţelor). Acestea au o aparenţă mult mai patologică.
- paratonie – imposibilitate sau dificultate extremă de a obţine o relaxare musculară activă.
Aceasta apare ca o contractură ceroasă, constituind o piedică majoră pentru o motilitate suplă şi
armonioasă.
- reflexe mai puţin vii şi semne minime de iritare piramidală.
Actualmente, după o traiectorie destul de controversată a termenului în literatura de specialitate, se
exclude, în definirea sa, orice sindrom neurologic care traduce o leziune în focar. Psihopatologia infantilă
traduce acest termen ca fiind o expresie a unor dificultăţi motorii condiţionate de afectele copilului, exprimând

2
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

„dificultatea de a fi în propriul corp”, dar şi de a ocupa spaţiul şi de a se mişca în cadrul unei motilităţi
intenţionate şi simbolizate, suficient de fluidă.
Se constată prezenţa sa ca simptom la copiii cu o emotivitate invazivă, cu tulburări de schemă corporală
frecvente şi cu o viaţă fantasmatică dominată de distincţia mediocră între sine şi mediu, ca expresie a unor
tulburări de maturizare emoţională. În cazurile mai puţin evidente, în care debilitatea se traduce doar prin
stângăcie gestuală, avem mai degrabă o semnificaţie nevrotică, legată direct de o anumită persoană sau de un
anumit mediu.

3. DISPRAXIILE
În 1960, J.de Ajuriaguerra descrie dispraxiile copilului, identificate în urma unor serii de cercetări pe
care le-a realizat la spitalul Henri-Rousselle.
Dispraxiile au ca şi caracteristică principală un deficit în domeniul desemnat uzual prin denumirea de
„organizare spaţială”; punctul central în stabilirea diagnosticului de dispraxie se referă la dificultăţile de a
construi sau de a reproduce modele care implică relaţii spaţiale. La aceasta, se adaugă perturbări profunde ale
organizării schemei corporale şi ale reprezentării spaţio-temporale.
Din punct de vedere clinic:
- incapacitatea copilului de a efectua anumite secvenţe de gesturi sau realizarea lor cu mare
neîndemânare: îmbrăcat, legarea şireturilor, închiderea nasturilor, mersul pe bicicletă după 6-7
ani;
- dificultăţi la nivelul realizării unor secvenţe ritmice (ex. să bată alternativ din palme, apoi pe
genunchi), a unor activităţi grafice (disgrafie majoră, mediocritate, de exemplu, la desenul
omuleţului);
- eşec masiv în ceea ce priveşte operaţiile spaţiale şi operaţiile logico-matematice;
- limbajul nu este perturbat prea mult;
- examenul neurologic este normal, dar probele de imitare a gesturilor, de desemnare a diverselor
părţi ale corpului eşauează total sau parţial.
Ca şi criterii asociate de diagnostic, mai distingem:
- o discordanţă importantă între scala verbală şi scala de performanţă la WISC, scala de
performanţă fiind adesea mult inferioară celei verbale.
- perturbările organizării spaţiale şi ale inteligenţei sunt în raport cu o deviaţie particulară a
dezvoltării cognitive. J.Piaget şi B.Inhelder vorbeau în definirea funcţionării cognitive, despre
aspecte figurative şi operative ale inteligenţei. În cazul copiilor cu dispraxii, sunt perturbate
aspectele figurative. Apar eşecuri la probele operatorii în care sunt implicate spaţiul şi
anticiparea unei anumite reprezentări (ex. în sarcinile care implică organizarea de combinaţii).
Apar, de asemenea, dificultăţi la diversele probe de conservare (conservarea substanţei, a

3
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

lungimii, a greutăţii, a volumului etc.). Copiii de vârstă mai mare obţin rezultate bune sau
apropiate de normal la probele cu suport esenţialmente verbal.
- perturbările schemei corporale, indiferent dacă sunt sesizate în desen, în probe de imitare sau
prin probe de schemă corporală, sugerează puternic existenţa unor tulburări grave de
personalitate şi evocă în unele cazuri psihoza infantilă. Diagnosticul trebuie însă făcut cu
prudenţă. Condiţiile în care s-au derulat primii ani de viaţă sunt definitorii.
Trecerea de la motricitate la simbolistica gestului constituie o dificultate importantă pentru dispraxic,
care se simte pierdut în corpul său şi în lumea obiectelor (orice consemn care-l pune într-o situaţie de joc
provoacă eşecuri spectaculoase la copiii cu dispraxie).
Tulburările de schemă corporală şi de orientare spaţială se menţin pe toată perioada copilăriei şi
adolescenţei, răspunzând în mică măsură la acţiunile de reeducare. Indiferent de modelul propus spre imitare,
majoritatea copiilor dispraxici, chiar după vârsta de 8 ani, se găsesc în incapacitate de a realiza imitaţii corect
lateralizate.
În ceea ce priveşte examenul operaţiilor inteligenţei, majoritatea subiecţilor nu ating nivelul operaţiilor
concrete, aşa cum au fost descrise acestea de Piaget. Majoritatea operaţiilor de conservare nu reuşesc.
Performanţele cele mai bune sunt observate la probele de logică elementară, cu condiţia ca acestea să nu fie
saturate în date spaţiale. Astfel, clasificările sunt, în general, înţelese, deşi pentru unii copii simpla aranjare a
unor cărţi identice (sub un anumit aspect) reprezintă un obstacol de netrecut.
În cazul probelor care presupun utilizarea numărului, se poate constata faptul că aceşti copii se agaţă de
cuvinte-reper, cuvinte-ghid, atunci când îndeplinesc sarcina. Astfel, termeni din consemn, exprimând mai ales
cantitatea sau relaţiile (cât, mai mult, mai puţin etc.), numerele auzite sunt repetate constant în cursul efectuării
sarcinii.
Noţiunea de origine este, de asemenea, inaccesibilă copilului dispraxic, indiferent că este vorba despre
origine în accepţiunea sa spaţială, de coordonate pornind dintr-un punct 0, de axă reper. Punctul de pornire al
unei figuri, al unei situaţii de explorare nu este păstrat ca permanenţă. Se observă dificultăţi identice şi în cazul
temporalităţii. Astfel, o suită de numere, care poate fi recitată de către copil pe de rost, foarte rapid, nu poate fi
evocată pornind de la un punct de pornire aleatoriu. Ea nu poate fi reluată decât prin revenire la punctul 0, prin
reluarea ei de la început.
Există la dispraxici o contradicţie: pe de o parte, el este dominat de figurativ – ex. orice baghetă
deplasată la dreapta sau la stânga va fi în mod obligatoriu mai mare decât cea care nu a fost atinsă; pe de altă
parte, el nu utilizează niciodată datele obţinute în acţiuni anterioare (justificările pe care el le dă unor acţiuni sau
afirmaţii pe care le face nu decurg din analiza unei stări iniţiale sau a unei stări finale). Dispraxicii sunt fascinaţi,
cumva, de un figurativ confuz, rigid, care îi domină, dar care nu îi ajută. Cu cât creşte numărul de acţiuni la care
participă, cu atât copilul – care le atribuie un efect de argument explicativ în răspunsurile pe care le dă – este mai
confuz.

4
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

Este important însă faptul că transformările acestui figurativ pot fi simbolizate destul de precoce, cu
condiţia cu respectivul copil să le poată trece în mod deliberat prin limbaj. Progresele nu sunt posibile decât în
momentul în care, datorită evoluţiei limbajului, copilul dispraxic poate accede la logica propoziţională şi poate
utilza cuvinte cheie pentru diversele puneri în relaţie. Se constată, astfel, la copiii dispraxici, apariţia unui debut
de abstractizare „reflectată”, care nu a fost însă precedată de o „abstracţie reflectantă” (abstracţie care să
pornească de la acţiuni şi operaţii, o abstracţie constructivă). Apare, asfel, la dispraxici, problema relaţiilor dintre
acţiuni şi operaţiile elementare, pe de o parte, şi legile formalizării, pe de altă parte, problemă care se reflectă în
numeroasele dificultăţi în planul operării cognitive, pe care le prezintă aceştia.
După un criteriu afectiv, dispraxiile apar la două grupe de copii:
- o categorie la care apar predominant dificultăţi motorii, fără trăsături psihopatologice deosebite;
aceşti copii prezintă imaturitate, sau atitudini infantile, inhibiţie reactivă la nivelul contactelor
sociale, păstrând însă o dezvoltare afectiv cvasinormală
- o a doua categorie, la care apar perturbări mai profunde ale organizării personalităţii, traduse în
plan clinic printr-un aspect bizar, dificultăţi de contact, izolare relativă de anturaj. Aceşti copii
pun în evidenţă, la probele proiective, o viaţă fantasmatică invadată de teme arhaice, şi o
posibilă organizare prepsihotică sau psihotică.

4. INSTABILITATEA PSIHOMOTORIE
Este unul dintre cele mai frecvente motive pentru care copilul este adus la consultaţie. Acuze de genul
„perturbă clasa”, „mă înnebuneşte”, „mă enervează” sunt expresii care pun în evidenţă specificul relaţional al
aceste tulburări. „Instabilitatea nu este singură. Ea provoacă”. Cel mai adesea, ea este prezentă la băieţi, în
proporţie de 60-80%.
Clinic, vorbim despre:
- instabilitate motorie propriu-zisă – copilul nu se opreşte din mişcare (aleargă dintr-o parte în
alta, îşi mişcă în permanenţă mâinile şi picioarele etc. );
- neatenţie/instabilitate psihică.
După tonus, distingem:
- instabilitate cu paratonie – copilul prezintă un fond permanent de contractură/tensiune, în care
instabilitatea apare ca o „scăpare” din această stare de control;
- instabilitate în care bilanţul tonic pare normal, dar există semne ale unei emoţionalităţi
copleşitoare sau haotice: privire neliniştită, tresăriri importante la cea mai mică surpriză,
frământarea mâinilor, bufeuri vasomotorii la nivelul feţei. Copiii par astfel într-o stare
permanentă de hipervigilenţă anxioasă, ca şi cum mediul ar fi în permanenţă susceptibil să
devină periculos.

5
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

Cercetările au pus în evidenţă aspectul defensiv al instabilităţii, mai ales cu referire la instabilitate
posturală şi relaţiile sale strânse cu impactul privirii sau vocii interlocutorului. Instabilitatea posturală se
întrepătrund cu reacţiile de prestanţă descrise de Wallon: atitudini emfatice, adultoforme. Manifestările
posturale descriu într-un du-te-vino corporal, într-un fel de mecanică a proximităţii-distanţei, fentele şi paradele
reacţiei de prestanţă. Este o formă de seducţie posturală a celorlalţi.
În ceea ce priveşte instabilitatea motrică propriu-zisă, agitaţia, uneori extreme, apare ca un fel de
irumpere într-o situaţie de tensiune greu tolerabilă de către copil sau ca o testare necontenită a limitelor, a
frontierelor. Instabilitatea motrică nu se defineşte doar prin agitaţie; la ea participă şi vocea, şi suprafaţa
cutanată. Vocea este schimbătoare, contrafăcută, imitând un zgomot, un sunet, o explozie, un accent, însoţită de
o puternică participare mimică. Ea devine instabilă în vibraţia, variaţiile de intensitate şi de timbru. Suprafaţa
cutanată, dincolo de fenomenele de înroşire şi de transpiraţie, este locul de ciocniri agresive cu obiectele, de
contacte violente cu persoanele. Este suprafaţa cea mai solicitată, mai ales sub forma durerii, uneori sub forma
automutilării; este, de asemenea, şi organul atingerii: atingerea zonelor interzise ale corpului şi ale corpului
altora, ciocniri cutanate agresive, „mângâieri furate”.
Ca şi contexte de apariţie a instabilităţii psihomotorii, ea poate apărea ca:
- stare reactivă la o situaţie traumatizantă sau anxiogenă pentru copil, exprimând prin corp
suferinţa (mai ales la vârstele mici);
- instabilitate care pare relativ izolată; nu apar alte dificultăţi majore pe alte axe de dezvoltare,
echilibrul psihoafectiv nu pare perturbat, iar dezvoltarea intelectuală este normală. Avem de-a
face cu copii cu o motricitate ceva mai explozivă. În aceste situaţii, anturajul este cel care are
rolul cel mai important, o reacţie exagerată a anturajului în raport cu o motricitate mai
accentuată putând duce la fixarea nevrotică a acestui simptom;
- uneori, la instabilitate se asociază şi alte simptome: enurezis, tulburări de somn, dificultăţi
şcolare, comportamente agresive cu reacţii de prestanţă, conduite provocatoare şi periculoase,
susceptibilitate crescută şi tendinţa la auto/heterodistructivitate. Instabilitatea poate fi în aceste
cazuri: expresia unui sentiment de culpabilitate pe un fond nevrotic, care se traduce prin
căutarea permanentă a unei forme de pedeapsă; răspunsul la o stare de anxietate importantă şi
intensă; echivalentul unei apărări maniacale în faţa angoasei depresive sau de abandon; în cazul
unor tablouri mai complexe, expresia unor manifestări prepsihotice sau psihotice.
În plan familial, se constată frecvent la copiii cu o mamă apropiată de copil (mai ales dacă este băiat),
proximitate care maschează fantasme agresive sau de moarte; tatăl este îndepărtat, descalificat de către mamă în
rolul lui masculin sau se descalifică singur în relaţia cu fiul prin agresivitate la adresa copilului, pe care-l percepe
ca pe un concurent direct în relaţia cu mama.

6
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

Mai poate fi identificată şi o situaţie de identificare cu puterea adultului. Atitudinile, vocea, agresiunile,
„lipsa de tact”, maniera de a deplasa obiectele, de a trânti uşile etc., toate acestea sunt caricaturi ale unor trăsături
reperabile la adultul în cauză.
5. TICURILE
Ticurile au început să fie considerate doar relativ recent ca manifestări ale perturbărilor psihomotrice.
A.Trousseau (1868) şi Gilles de la Tourette (1885) considerau că ticurile sunt expresia unor manifestări de
ordin neurologic. Brissaud a fost cel care, la sfârşitul secolului, a realizat o demarcaţie între spasme, cu originea
în tulburări neurologice şi ticuri.
S. Lebovici defineşte ticurile ca „mişcări involuntare bruşte şi neaşteptate, rapide, repetate; ele ating
unul sau mai multe grupuri de muşchi aflaţi în relaţie funcţională; ele şi-au pierdut orice utilitate, dacă au avut la
origini o asemenea utilitate”.
DSM IV-R defineşte ticul ca fiind o mişcare motorie sau vocalizare, bruscă, rapidă, recurentă,
nonritmică, stereotipă.
Ticurile vocale sau motorii poti fi:
- simple – implică numai câţiva muşchi sau sunete simple;
- complexe – implică mai multe grupe de muşchi recrutaţi în accese orchestrate sau în cuvinte şi
propoziţii.
Printre ticurile motorii simple: clipitul, corugaţia (încreţirea) nasului, iactaţia (scuturarea) capului,
ridicatul din umeri, grimasele faciale, retractaţia abdomenului. Acestea durează mai puţin de câteva sute de
milisecunde.
Printre ticurile motorii complexe: gesturi manuale, săritul, atinsul, apăsatul, mersul cu paşi de dans,
contorsiunile faciale, mirosirea repetată a unui obiect, ghemuitul, mersul cu picioarele îndoite, mersul înapoi,
răsucitul în cursul mersului, luarea şi menţinerea unor posturi neuzuale (ex. ticurile distonice – menţinerea
gâtului într-o anumită poziţie rigidă). Acestea au o durată mai mare, câteva secunde sau mai mult. Tot dintre
ticurile motorii complexe mai fac parte: copropraxia – un tic brusc, similar unui gest obscen, vulgar sau sexual;
fenomenele în oglindă – ecopraxia (imitarea spontană, involuntară a gesturilor cuiva).
Dintre ticurile vocale simple: sunete fără sens, cum ar fi dresul vocii, fornăitul, inspiratul şi expiratul
forţat de aer pe nas şi şuieratul.
Dintre ticurile vocale complexe: pronunţarea bruscă, spontană a unui cuvânt (frază), blocarea vorbirii,
palilalia (repetarea propriilor sunete/cuvinte), ecolalia (repetarea ultimelor cuvinte, sunete sau fraze auzite),
coprolalia (pronunţarea bruscă, inadecvată a unor cuvinte sau fraze inacceptabile social şi putând include
obscenităţi, ca şi insulte cu specific etnic, rasial sau religios).
Ticurile sunt experimentate ca irezistibile, dar pot di suprimate pe perioade variabile de timp. Unii copii
sau adulţi nu sunt conştienţi de ticurile lor. O dată cu dezvoltarea, multe persoane care prezintă un tic (nu toate
persoanele) experimentează o incitaţie premonitorie, adică o tensiune crescândă sau o senzaţie somatică într-o

7
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

parte a corpului, care precede ticul vocal sau motor şi un sentiment de uşurare/reducere a tensiunii după
efectuarea ticului. Unii indivizi pot simţi necesitatea de a executa un tic complex într-un anumit mod sau în mod
repetat, până ce au sentimentul că ticul a fost făcut „aşa cum trebuie”. Numai după aceea, ei pot experimenta o
reducere a anxietăţii sau tensiunii.
Ticurile sunt efectuate adesea în accese de unul sau mai multe ticuri; accesele sunt separate de perioade
de nontic, durând de la câteva secunde la câteva ore. Ticurile pot varia ca frecvenţă şi disruptivitate în diverse
contexte. Ele pot fi exacerbate în cursul perioadelor de stres. Pot înceta în cursul somnului (dar se pot şi
manifesta în somn). Sunt mai frecvente când persoanele se relaxează şi se reduc când individul se angajează într-
o activitate care îl interesează şi care este orientată spre un scop.
Din punct de vedere evolutiv, se poate diferenţia între:
- ticuri tranzitorii, pasagere, ce pot fi apropiate de obiceiuri nevrotice; ele dispar spontan şi sunt
cele mai frecvente.
- ticuri cronice, durabile, ce acompaniază o anumită tulburare nevrotică.
Ticul face parte dintre conduitele deviante ce se instalează într-un stadiu particular al evoluţiei copilului,
iar persistenţa sa poate folosi ca punct de fixaţie pentru numeroase conflicte ulterioare. În felul acesta, el poate
lua semnificaţii succesive, ajungând treptat la pierderea semnificaţiei iniţiale, devenind un fel de manieră de a
ancora profund conflictul nevrotic în soma.
Ticul poate fi, la început, o simplă conduită motorie reactivă la o situaţie anxiogenă pasageră (ex.
separare, boală). El se instalează, însă, la copii care manifestă o tendinţă de a trece afectele, conflictele şi
tensiunile psihice în sfera motricităţii. Se asociază frecvent cu instabilitatea şi poate deveni una dintre căile
privilegiate de descărcare directă a angoasei.
De asemenea, ticul se asociază adesea cu trăsături obsesionale de personalitate, apărând la copiii care se
controlează cu mare atenţie, care exercită un control activ rigid asupra manifestării afectelor, mai ales asupra
manifestării agresivităţii. Agresivitatea poate fi ereditară sau rezultatul unei situaţii traumatizante reale. Ticul
dobândeşte, în asemenea, situaţii, o semnificaţie fie direct agresivă, într-o simbolizare grosieră, fie autopunitivă,
prin întoarcerea agresivităţii asupra propriei persoane. Trăsăturile obsesionale pot fi identificate, în acest caz, în
desene (perfecţioniste, extrem de riguroase) şi într-un grafism extrem de controlat. Contactul cu aceşti copii este
dificil, chiar distant, sub aparenta supunere şi pasivitate ei mascând o opoziţie puternică.
Uneori, ticul poate fi expresia mai directă a unei conversii isterice, putând să se manifeste, la copiii mai
mari sau la adolescenţi, ca urmare a unor accidente sau intervenţii chirurgicale.
Reacţia anturajului este esenţială pentru fixarea ticului, ca şi pentru formele de manifestare pe care le va
lua. Observaţiile prea insistente, ironiile sau interdicţiile vor spori anxietatea sau angoasa şi o vor lega direct de
descărcările motorii (acting out). Descărcările motorii se vor lega direct de imaginile parentale, aducând cu ele şi
încărcătură libidinală sau agresivă asociată acestora. Va rezulta astfel o organizare nevrotică, în care ticul
serveşte atât la întărirea conflictului, cât şi la descărcarea tensiunii pulsionale. Semnificaţia simbolică a ticului

8
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

este în mod evident variabile pentru fiecare copil, în funcţie de propriile repere în dezvoltare şi de propriile
puncte conflictuale.
La un nivel mai arhaic, ticul poate surveni la copiii care prezintă tulburări grave de personalitate, o
organizare psihotică. Ticul este o formă de descărcare directă într-un corp a cărui trăire fragmentată este atât de
ameninţător apropiată, încât trebuie să fie permanent sub control şi presiune.

Există mai multe forme particulare de manifestare a ticurilor. Prima dintre ele o constituie tulburarea
Gilles de la Tourette.
Criteriile de diagnosticare a tulburării, după DSM IV-R:
A. Atât ticuri motorii multiple, cât şi unul sau mai multe ticuri vocale au fost prezente la un moment dat
în cursul maladiei, deşi nu în mod necesar concomitent;
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi (de regulă în accese), aproape în fiecare zi sau intermintent, de-
al lungul unei perioade de mai mult de 1 an, iar în cursul acestei perioade nu a existat niciodată o perioadă fără
ticuri de mai mult de 3 luni consecutiv;
C. Deburul are loc înainte de 18 ani;
D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (ex. stimulante) ori unei
condiţii medicale generale (ex. maladia Huntington, encefalită postvirală).
Localizarea anatomică, numărul, frecvenţa, complexitatea şi severitatea ticurilor se schimbă cu timpul.
Ticurile simple şi compelxe pot afecta orice parte a corpului, inclusiv faţa, trunchiul şi membrele superioare şi
inferioare.
Ticurile motorii simple: clipitul; ticuri motorii complexe: atinsul, ghemuitul, mersul cu genunchii îndoiţi,
mersul înapoi, învârtitul în timpul mersului. Ticuri vocale: diverse cuvinte, sau sunete – clicuri, murmure, urlete,
lătrături, inspirarea sau exprirarea forţată de aer pe nas, tuşitul. Coprolalia apare la mai puţin de 10% dintre
aceşti indivizi; deşi este, în mod curent, asociată preferenţial cu acest sindrom, nu este necesară pentru prezenţa
diagnosticului acestei tulburări
La aproximativ 50% dintre indivizii cu această tulburare, primele simptome care apar sunt accesele cu
un singur fel de tic, cel mai adesea clipit. Mai rar, ticurile interesează alte părţi ale feţei sau corpului – grimase
faciale, iactaţia capului, protuzia limbii, sărit, săltat, dresul vocii.
Cel mai frecvent, această tulburare se asociază cu obsesiile şi compulsiile, dar şi cu hiperactivitate,
distractibilitate şi impulsivitate. La acestea, se adaugă disconfortul social, ruşinea, timiditatea, demoralizarea şi
tristeţea. La copiii mai mici, nu apare conştiinţa ticului, ei neprezentând, în unele cazuri, deteriorări în vreo arie
de funcţionare. La celălalt capăt al spectrului de manifestare, există indivizi cu tulburarea Tourette care prezintă
un număr mare de ticuri verbale şi motorii, intrusive, intense şi stigmatizante social.

9
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

Tulburarea poate surveni chiar începând cu vârsta de 2 ani, dar, de regulă, debutul are loc în copilărie
sau la începutul adolescenţei, în medie la 6-7 ani. De obicei, această tulburare însoţeşte persoana pe tot parcursul
vieţii, putând însă interveni şi perioade de remisiune (de la câteva săptămâni, la câţiva ani).
Vulnerabilitate la această tulburare este transmisă în cadrul familie şi pare a fi genetică (nu este
cunoscut mecanismul exact de transmitere). Copilul primeşte baza genetică sau constituţională pentru
dezvoltarea unui tic, tipul exact sau severitatea tulburării diferind de la o generaţie la alta şi fiind influenţat de
factori nongenetici.
Alte cauze presupuse pentru instalarea ticurilor: formă nevrotică particulară într-o patologie obsesională
sau o etiologie lezională, la nivel de neurotransmiţători.

O altă formă particulară de manifestare a ticurilor este Ticul vocal/motor cronic. Conform DSM IV-R,
definirea diagnostică a acestuia cuprinde următoarele criterii:
A. Ticuri vocale/motorii unice/multiple (adică vocalizări sau mişcări motorii stereotipe, bruşte, rapide,
recurente, nonritmice), dar nu ambele au fost prezente la un moment dat în cursul maladiei;
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi sau intermitent o perioadă de mai mult de
1 an, iar în cursul acestei perioade nu a existat nici o perioadă fără ticuri mai lungă de 3 luni consecutiv;
C. Debutul are loc înainte de etatea de 18 ani.
D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (stimulante) sau a unei
condiţii medicale generale (ex. maladia Huntington, encefalită postvirală etc.);
E. Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru tulburarea Tourette.
Simptomele şi deteriorarea funcţională sunt, de regulă, mai reduse decât în tulburarea anterioară. Cele
două tulburări sunt înrudite, survenind adesea în aceeaşi familie.

O altă formă particulară este Ticul tranzitor.

A. Ticuri vocale sau/ţi motorii unice sau multiple;
B. Ticurile survin de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi, timp de cel puţin 4 săptămâni, dar nu
pentru mai mult de 12 luni consecutiv;
C. Debutul înainte de 18 ani;
D. D. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (stimulante) sau a unei
condiţii medicale generale (ex. maladia Huntington, encefalită postvirală etc.);
E. Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru Tourette sau ticul vocal/motor cronic.

6. TRICOTILOMANIA – ONICOFAGIA
TRICOTILOMANIA – nevoia mai mult sau mai puţin irezistibilă de a răsuci, mângâia, trage, chiar
smulge părul.

10
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 4

Pot apărea zone mari de peladă (chelie), atunci când părul este smuls în smocuri. În unele cazuri, copilul
îşi mănâncă părul.
Ca şi semnificaţii psihologice ale acestei tulburări, acestea vizează fie polul autoerotic (mângâieri,
autostimulare a pielii capului), fie polul autoagresiv.
Tulburarea apare în situaţii de frustrare sau de carenţă: separare de părinţi, decesul unuia dintre aceştia,
naşterea unui frate, plasament etc. Este asociată adesea cu componente obsesiv-compulsive.

ONICOFAGIA – apare la 10-30% dintre copii (dar şi la adulţi). Este prezentă mai degrabă la subiecţii
anxioşi, activi şi autoritari. Alte trăsături de comportament care însoţesc această tulburare; instabilitate
psihomotorie, enurezis.
O dată cu trecerea vârstei, se însoţeşte de un sentiment de jenă socială, chiar o veritabilă ruşine, datorită
prejudiciului estetic.
Este interpretată adesea ca o deplasare autoerotică ce asociază plăcerea suptului şi un echivalent
masturbator destul de direct, cu o conotaţie autoagresivă şi punitivă, atât prin leziunile provocate, cât şi prin
reacţia de dezaprobare din partea anturajului.
O reacţie anxiogenă, de interzicere sau agresivă din partea părinţilor în faţa primelor tentative de
onicofagie, va duce la o fixaţie a copilului într-un comportament care se va încărca de o semnificaţie nevrotică.

11