Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

TULBURĂRILE ALIMENTAŢIEI
ŞI ALE CONDUITELOR ALIMENTARE

I. Tulburările alimentare ale copilăriei mici şi ale copilăriei

Tulburările alimentaţiei şi ale conduitelor alimentare survenite în cursul copilăriei sunt
clasificate în 3 categorii după DSM IV-R: pica, mericismul şi tulburarea de alimentaţie a primei
sau a celei de-a doua copilării.

 Criterii diagnostice şi caracteristici majore

1. Pica
Substanţele nonnutritive pe care le mănâncă copiii atinşi de pica sunt foarte diverse, copiii
nemanifestând nici o agresiune faţă de majoritatea obiectelor noncomestibile. În funcţie de vârstă, vor mânca
vopsele, pânză, păr, nisip, pământ, pietricele, insecte sau chiar excremente animale.
DSM IV-R oferă următoarele criterii de definire a tulburării numită pica.
A. Ingestie repetată de substanţe nonnutritive pe timpul unei perioade de cel puţin 1 lună.
B. Ingestia substanţelor nonnutritive nu corespunde nivelului de dezvoltare.
C. Comportamentul nu reprezintă o practică culturală admisă.
D. Dacă comportamentul survine exclusiv în cursul unei alte tulburări mentale (ex. retard mental,
tulburare pervazivă de dezvoltare, schizofrenie), este suficient de sever pentru a justifica un examen
clinic.

2. Ruminaţia
Tulburarea apare predominant la bebeluşi. Copiii regurgitează, imediat după ce au mâncat. Înghit prima
dată, apoi regurgitează alimentele pentru a le remesteca, fără a da semne de vomă sau de dezgust. În cursul unui
episod de ruminaţie, bebeluşii adoptă de obicei o postură specifică: capul şu umerii traşi în spate, spatele
cambrat,; sunt contractaţi, dar absorbiţi de activitatea lor, care pare să le producă plăcere.
DSM IV-R oferă următoarele criterii de definire a tulburării numită ruminaţie.
A. Regurgitare repetată şi remestecare a hranei, pe o perioadă de cel puţin o lună, urmând unei perioade
de funcţionare normală.
B. Comportamentul nu se datorează unei maladii gastro-intestinale, nici unei alte afecţiuni medicale
generale (ex.reflux esofagian).

1
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

C. Comportamentul nu survine exclusiv în cursul unei Anorexii mentale sau a unei bulimii. Dacă
simptomele survin exclusiv în cursul unui Retard mental sau a unei Tulburări pervazive de dezvoltare,
sunt suficient de severe pentru a justifica un examen clinic.

3. Tulburarea de alimentaţie a primei copilării sau a celei de-a doua copilării

Această tulburare se prezintă sub forme foarte diferite de la un copil la altul, având ca numitor comun
faptul că copilul este incapabil să mănânce adecvat şi, prin aceasta, să se dezvolte normal. Consecinţa imediată
este aceea că copilul nu ia în greutate sau chiar pierde în greutate, ceea ce poate duce la probleme medicale şi
psihologice serioase (malnutriţie, infecţii, retard developmental, apatie, iritabilitate).
DSM IV-R oferă următoarele criterii de definire a tulburării numită tulburare de alimentare a
perioadei de sugar sau a micii copilării.
A. Dificultăţi de alimentaţie care se manifestă printr-o incapacitate persistentă a bebeluşului sau a
copilului de a mânca în mod adecvat, cu absenţa luării în greutate sau pierderea semnificativă în greutate
cel puţin 1 lună.
B. Perturbarea nu se datorează unei maladii gastro-intestinale, nici unei alte afecţiuni medicale generale
asociate (ex. reflux esofagian).
C. Perturbarea nu se explică mai bine printr-o altă tulburare mentală (ex. mericism), nici prin absenţa
hranei.
D. Debutează înaintea vârstei de 6 ani.

 Epidemiologie şi traiectorii developmentale

Nu există actualmente date epidemiologice şi developmentale suficiente pentru a stabili cu precizie
incidenţa tulburărilor alimentare ale micii copilării sau ale copilăriei sau pentru a descrie traiectoriile lor
developmentale în mod detaliat.
În ceea ce priveşte pica, puţinele date existente pun în evidenţă faptul că această tulburare este foarte
rară şi foarte rar diagnosticată singură, fiind de obicei diagnosticată la copii atinşi de retard mental sau de
autism. Apare cel mai frecvent între 12 şi 24 luni şi dispare fără vreo intervenţie specială după câteva luni, la
majoritatea copiilor afectaţi. În anumite cazuri, tulburarea se cronicizează, putând dura câţiva ani.
Pica nu este, în general, o maladie cronică. Totuşi, poate conduce la probleme serioase de sănătate., cum
sunt infecţiile trepetate, otrăviri cu plumb sau alte substanţe toxice şi tulburări digestive mergând până la
necesitatea unei intervenţii chirurgicale.

În ceea ce priveşte ruminaţia, nu există date fiabile asupra incidenţei. Tulburarea atinge predominant
bebeluşii, deşi aproximativ 10% dintre adulţii care suferă de retard mental prezintă simptome similare. Uneori,

2
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

tulburarea însoţeşte bulimia. Apare de obicei între 3 şi 12 luni, dar poate debuta mai târziu la persoanele cu
retard mental. În majoritatea cazurilor, tulburarea dispare fără intervenţii speciale. Atinge mai frecvent băieţii
decât fetele.
Ruminaţia poate avea consecinţe medicale foarte serioase, cum sunt malnutriţia, deshidratarea şi
tulburări digestive şi poate duce chiar la pierderea vieţii

În ceea ce priveşte tulburarea de alimentaţie a perioadei de sugar şi a copilăriei mici, datele

disponibile indică faptul că este o tulburare relativ frecventă. Tulburarea de alimentaţie a primeia sau a celei de-
a doua copilării debutează cel mai adesea în primele 12 luni de viaţă. Dispare de obicei după o anumită perioadă
de timp, dar copilul necesită adesea, în acest interval, îngrijiri medicale.

 Etiologie
Etiologia acestor tulburări este complexă şi variază mult de la un copil la altul. Este posibil ca, din
motive medicale sau fiziologice, unii copii să fie predispuşi să dezvolte o tulburare alimentară în primii ani de
viaţă.
Factorii psihosociali joacă un rol preponderent în această etiologie. Dintre aceştia, cei mai frecvent citaţi
sunt:
- supraprotecţia sau lipsa de îngrijire;
- neglijarea fizică;
- carenţa afectivă sau maltratarea;
- sărăcia, izolarea socială a familiei;
- psihopatologia parentală (ex. tulburări depresive ale mamei, abuzul de alcool sau alte droguri ale
părinţilor).

II. Tulburările alimentare ale adolescenţei

Anorexia mentală (anorexia nervosa) şi bulimia (bulimia nervosa) sunt cele mai frecvente tulburări
alimentare ale adolescenţei şi vârstei adulte.
Anorexia mentală se caracterizează prin refuzul de a menţine o greutate corporală normală şi prin
măsuri extreme şi intenţionate vizând pierderea în greutate sau neluarea în greutate în timpul perioadei de
creştere.
Bulimia se caracterizează prin crize regulate de hiperfagie, urmate de comportamente compensatorii
(ex. vome provocate, folosire abuzivă de purgative), pentru a evita luarea în greutate.
În timp ce persoanele afectate de anorexie devin extrem de slabe, chiar emaciate, persoanele cu bulimie
au, în majoritatea cazurilor, o greutate normală.

3
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

Cele două tulburări au în comun mai multe simptome şi sunt adesea asociate. Ele afectează mai ales
adolescentele şi femeile tinere, dar pot apărea şi la adulţi.

 Criterii diagnostice şi caracteristici majore

DSM IV-R oferă următoarele criterii de definire a tulburării anorexie nervoasă.
A. Refuzul de a menţine o greutate corporală la nivelul sau deasupra unei greutăţi minime normale
pentru vârsta şi talia persoanei (ex. pierdere în greutate care duce la menţinerea greutăţii sub 85% din
greutatea aşteptată, sau incapacitatea de a lua în greutate în timpul perioadei de creştere, ducând la o
greutate sub 85% din greutatea aşteptată).
B. Teama intensă de a lua în greutate sau de a deveni gras, deşi greutatea persoanei este inferioară celei
normale.
C. Alterarea percepţiei asupra greutăţii sau a formei propriului corp, influenţa excesivă a greutăţii sau a
formei corpului asupra stimei de sine sau negarea gravităţii slăbiciunii actuale.
D. La femeile postpubere, amenoree, adică absenţa a cel puţin trei cicluri menstruale consecutive (o
femeie este considerată amenoreică dacă reglările ciclului nu survin decât după administrarea de
hormoni).

A se specifica tipul:
Tipul restrictiv: pe perioada episodului actual de anorexie mentală, subiectul nu a prezentat, în mod regulat,
crize de bulimie, nici nu a recurs la vome provocate sau la ingerarea de purgative (ex. laxative, diuretice,
spălături).
Tipul cu crize de bulimie/vome sau ingerare de purgative: în timpul episodului actual de anorexie mentală,
subiectul a prezentat în mod regulat crize de bulimie şi/sau a recurs la vome provocate sau la ingerare de
purgative (ex. laxative, diretice, spălături).

Definind mai pe la larg simptomele tulburării, acestea pot fi grupate în 3 categorii: refuzul menţinerii
unei greutăţi normale, teama intensă de îngrăşare şi stimă de sine legată strâns de greutatea corporală, perturbări
semnificative ale percepţiei formei şi a greutăţii propriului corp.
 Refuzul de a menţine o greutate normală
Persoanele cu această tulburare suferă de denutriţie intenţionată: ele refuză să se hrănească în mpd
adecvat. Criteriul după care se consideră că o persoană este prea slabă a fost situat de către DSM IV şi ICD în
limita a peste sau sub 85% din greutatea normală pe care ar trebui să o aibă persoana, ţinând însă cont de
morfologia persoanei şi de greutatea sa înainte de apariţia tulburării.
 Tama intensă de îngrăşare şi stimă de sine legată strâns de greutatea corporală

4
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

Persoanele cu anorexie mentală au o teamă imensă de a nu se îgrăşa şi îşi impun o limită de greutate
mult prea scăzută şi ameninţătoare pentru sănătatea lor. Evită numeroase alimente, pe care le consideră ca
„îngrăşând” şi au în marea parte a timpului un regim foarte strict şi absolut inadecvat. În plus, recurg adesea la
comportamente extreme pentru a pierde în greutate, cum sunt vomele provocate, abuzul de laxative, de diuretice
sau de preparate care diminuează apetitul şi practicarea excesivă de exerciţii fizice. Departe de a le diminua
teama de a se îngrăşa, aceste comportamente au tendinţa de a le agrava preocupările centrate pe tot ceea ce
priveşte greutatea lor corporală, conducând-le la nevoia obsesivă de a pierde tot mai mult în greutate.
Stima de sine a persoanelor anorexice depinde de măsura în care reuşesc să-şi controleze greutatea
corporală. Ele consideră pierderea în greutate ca pe un semn de valoare şi de control personal, în timp ce opusul
acesteia devine un eşec inacceptabil, care pune în evidenţă slăbiciunea lor.
 Perturbări semnificative ale percepţiei formei şi a greutăţii propriului corp
Deşi sunt extrem de slabe, chiar emaciate, un număr mare dintre persoanele atinse de anorexie continuă
să creadă că sunt prea grase şi refuză să admită că starea lor fizică poate avea consecinţe medicale grave, chiar
fatale. Alte persoane recunosc că sunt slabe, dar rămân preocupate de diferite părţi ale corpului (ex. burtă, fese),
pe care vor să le reducă, negând sau minimalizând consecinţele nefaste pentru starea lor. Se cântăresc sau
măsoară frecvent anumite părţi ale corpului şi se urmăresc în mod obsesiv, pentru a se asigura că pierd greutatea
„excesivă”, sau cel puţin că nu au luat în greutate. Aceste perturbări de ordin perceptiv explică de ce, negându-şi
total boala, aceste persoane se consideră sănătoase, nu se alarmează de pierderea în greutate, chiar felicitându-se
pentru acest lucru, şi recurg foarte rar la ajutor medical. Subnutrirea lor extremă provoacă reacţia anturajului,
dar ajutorul este refuzat în cele mai multe cazuri, ajungându-se chiar la conflicte majore în familie.
Anorexia se însoţeşte de o disfuncţie fiziologică şi hormonală care, în absenţa unei intervenţii medicale,
pune în pericol sănătatea şi chiar viaţa persoanei. Adolescentele atinse de anorexie după pubertate sunt în
majoritate amenoreice, în timp ce la fetele prepubere, dezvoltarea semnelor secundare ale sexualităţii şi menarha
pot fi întârziate.

DSM IV-R oferă următoarele criterii de definire a tulburării bulimie.

A. Intervenţia recurentă a unor crize de bulimie. O criză de bulimie răspunde celor două caracteristici majore de
mai jos:
1. ingerarea, într-o perioadă scurtă de timp (ex. mai puţni de 2 ore) a unei cantităţi de mâncare mult
superioară celi ingerate de majoritatea oamenilor într-un interval similar de timp şi în circumstanţe similare;
2. sentimentul unei pierderi a controlului asupra comportamentului alimentar în timpul crizei (ex.
sentimentul de a nu se putea opri din mâncat sau de a nu putea controla ce anume mănâncă sau a cantităţii pe
care o mănâncă).
B. Comportamente compensatorii inadecvate şi recurente, vizând prevenirea luării în greutate, cum sunt: vome
provocate, folosirea abuzivă de laxative, diuretice sau alte medicamente; post; exerciţiu fizic excesiv.

5
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

C. Crizele de bulimie şi comportamentele compensatorii inadecvate survin, ambele, cel puţin de două ori pe
săptămână, timp de 3 luni.
D. Stima de sine este influenţată excesiv de greutatea şi forma corporală.
E. Tulburarea nu survine excluisv în timpul unor episoade de Anorexie mentală.

A se specifica tipul:
Tipul cu vome sau ingerare de purgative: în timpul episodului actual de bulimie, subiectul a recurs în mod
regulat la vome provocate sau la folosirea abuzivă de laxative, diuretice, spălături;
Tipul fără vome sau ingerare de purgative: în timpul episodului actual de bulimie, subiectul a prezentat alte
comportamente compensatorii neadecvate, cum sunt postul sau exreciţiul fizic excesiv, fără a recurge în mod
regulat la vome provocate sau la folosirea abuzivă de laxative, diuretice, spălături.

Dezvoltând puţin simptomele, ele pot fi clasate în trei direcţii: crize regulate de bulimie, comportamente
compensatorii neadecvate şi teama intensă de a se îngrăşa şi o stimă de sine legată strâns de forma şi greutatea
corporală.
 Crize regulate de bulimie
Crizele de bulimie sunt caracterizate, aşa cum am văzut, prin consumarea rapidă de cantităţi de mâncare
mai mari decât în mod normal, într-un timp scurt (într-o perioadă de mai puţin de 2 ore). Acest consum este
impulsiv, chiar anarhic, adolescenta mâncând tot ceea ce îi cade în mână, fără vreo preferinţă culinară. O criză
de hiperfagie este întotdeauna limitată în timp, dar se poate derula în mai multe locuri succesiv (restaurant, apoi
acasă etc.). Aceste crize sunt frecvente: ele trebuie să apară de cel puţin două ori pe săptămână, timp de 3 luni
sau mai mult, pentru a putea pune diagnosticul de bulimie.
Crizele de hiperfagie sunt însoţite adesea de sentimentul de pierdere a controlului, la care se adaugă
sentimente de ruşine şi culpabilitate. Persoana cu bulimie este incapabilă să controleze ceea ce mănâncă sau cât
mănâncă, sau de a se opri din mâncat. Spre deosebire de anorexice, bulimicele recunosc că comportamentul lor
este extrem şi încearcă să-l disimuleze, de ruşine. Faptul că aceste crize de bulimie se produc cel mai frecvent în
secret şi că nu afectează deobicei aspectul fizic, explică faptul că o persoană bulimică poate ascunde mult timp
faptul că suferă de această tulburare.
 Comportamente compensatorii inadecvate
Pentru a evita luarea în greutate, persoanele bulimice recurg la diverse comportamente conpensatorii
neadecvate după o criză. Majoritatea se forţează să vomite, în timp ce aproximativ o treime dintre ele utilizează
laxative, diuretice sau alte preparate farmaceutice pentru a se „goli”. Alternează perioadele de hiperfagie cu
perioade de post de o zi sau mai mult, neezitând să neglijeze chiar unele tratamente medicale în curs (ex.
tratamentul insulinic la diabetice). Practică uneori exerciţii fizice epuizante şi ecesive, care sunt fie

6
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

contraindicate pentru o anumită condiţie de sănătate, fie interferează negativ cu activitatea şcolară sau
profesională.
Deşi practicate atât de obsesiv, aceste comportamente nu sunt eficiente (ex. vomele provocate imediat
după masă nu reduc decât pe jumătate aportul caloric al hranei consumate). În plus, ele nu oferă decât o uşurare
psihologică trecătoare, urmată cel mai adesea de sentimente depresive, de slăbiciune personală şi o
recrudescenţă a preocupărilor pentru controlul greutăţii.
 Teama intensă de a se îngrăşa şi o stimă de sine legată strâns de forma şi greutatea corporală
Persoanele prezintă o teamă intensă de a se îngrăşa, stima de sine fiind legată direct şi intens de forma
sau greutatea lor corporală, de care nu sunt niciodată satisfăcute. Deşi au în cele mai multe cazuri o greutate
corporală normală, aceste persoane se consideră prea grase şi îşi fixează în general ca scop menţinerea unei
greutăţi corporale inferioare celei normale.

 Alte caracteristici şi tulburări asociate

În cazul anorexiei, regăsim mai multe tulburări asociate:
1. afecţiuni medicale sau somatice – acestea depind de evoluţia şi de subtipul bolii. În cazul tipului restrictiv,
cel mai frecvent apar: o stare generală de slabiciune, probleme cardio-vasculare (bradicardie, hipotensiune),
probleme gastro-intestinale şi renale. La tipul cu crize de bulimie, se adaugă şi simptome legate de vomele
provocate: eroziunea smalţului dentar, hipertrofia glandelor salivare şi calozităţi la nivelul mâinilor. Aceste
dificultăţi sunt agravate de faptul că refuză orice ajutor medical.
2. simptome şi tulburări psihopatologice – apar adesea simptome depresive (dispoziţie depresivă, retragere
socială, iritabilitate, somn dificil sau perturbat), care pot conduce uneori la tentative suicidare, mai ales în tipul
restrictiv (în care aproximativ 50% dintre persoanele care mor, o fac din motive suicidare). Mai apar tulburări
anxioase, şi mai ales tulburarea obsesiv-compulsivă (anorexicele ajung să colecţioneze reţete culinare, devin
experte în tot ceea ce înseamnă mâncare sau practică anumite activităţi în mod obsesiv). Aproximativ o treime
dintre persoanele anorexice manifestă o tulburare obsersiv-compulsivă. Printre alte manifestări, apar şi
simptome asociate tulburărilor de personalitate: sentimente de incompetenţă personală, lipsă de iniţiativă,
nevoie pronunţatp de a-şi controla mediul, tendinţă marcată de a evita situaţiile sociale, relaţiile intime sau
exprimarea spontană a sentimentelor proprii. Nu în ultimul rând, apare abuzul de alcool, mai ales la tipul cu
bulimie.

În cazul bulimiei, regăsim de asemenea, mai multe tulburări asociate:

1. afecţiuni medicale sau somatice – acestea sunt mai puţni grave decât la anorexie, pentru că persoanele nu
sunt în general subnutrite. Apar probleme esofagiene sau stomacale, aritmii cardiace. De asemenea, simptome
generate de vome sau ingerarea de purgative: eroziunea smalţului dentar, hipertrofia glandelor salivare,
calozităţi la nivelul mâinilor, constipaţie şi deshidratare.

7
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

2. simptome şi tulburări psihopatologice – caracteristicile bulimicilor se aseamănă cu cele ale toxicomanilor.

Aproximativ o treime dintre persoanele bulimice abuzează în mod regulat de alcool sau alte droguri. De
asemenea, prezintă simptome depresive sau anxioase, care pot preceda bulimia sau pot debuta în acelaşi timp cu
aceasta sau după instalarea ei. Nu în ultimul rând, apar simptome care se asociază cu tulburările de
personalitate: impulsivitate, dificultatea de a dezvolta şi de a menţine relaţii sociale sau intime stabile,
instabilitatea imaginii de sine.

 Epidemiologie
În cazul anorexiei, incidenţa este de 0,5-1% (cu o incidenţă mai mare în mediile înalte), mai mult de
90% dintre anorexici fiind adolescente sau femei tinere. Anorexia, care debutează în medie între 16-17 ani, are o
curbă a incidenţei bimodală, cu puncte marcate la 14 ani şi la 18 ani. Sunt rare cazurile în care ea apare înainte
de pubertate sau după vârsta de 40 ani.
În cazul bulimiei, incidenţa variază între 1-3% în marea parte a ţărilor dezvoltate, mergând până la 8-
10% printre tinerele cu studii superioare. Incidenţa cea mai mare este înregistrată printre persoanele provenind
din medii socioculturale înalte, 90-95% dintre bulimice fiind femei tinere.

 Traiectorii developmentale şi prognostic

Deşi nu se manifestă de obicei decât în adolescenţă, tulburările alimentare îşi au originea în dificultăţile
deja prezente încă din copilărie (ex. pica). Dacă dificultăţile alimentare în timpul copilăriei sau conflictele
familiale legate de mâncarecresc riscurile de tulburări ale conduitelor alimentare în timpul adolescenţei,
regimurile ţinute la debutul adolescenţei par să aibă aceleşi efect.
În cazul anorexiei, persoanele care prezintă tulburarea au început adesea prin a elimina din regimul lor
unul sau două alimente pe care le considerau „ca provocând îngrăşarea”, pentru a ajunge , după un anumit timp,
să-şi impună un regim extrem de limitat şi total neadecvat. Acest regim nu linişteşte teama anorexicilor că sunt
„prea graşi”, având un efect contrar, de sporire a preocupărilor lor pentru tot ceea ce înseamnă greutatea lor şi
conducând astfel la crearea unui cerc vicios: cu cât o persoană atinsă de anorexie pierde mai mult în greutate,
cu atât devine mai preocupată să slăbească.
O dată instalată, anorexia durează în general mai mulţi ani. Tulburarea poate evolua diferit. Unele
persoane îşi revin după un singur episod. Altele alternează, adesea timp de mai mulţi ani, perioade de anorexie şi
perioade de câştigare în greutate, necesitând adesea spitalizarea datorită condiţiei lor fizice. Alte redobândesc o
greutate normală, dar devin bulimice. Altele, în schimb, nu îşi revin niciodată. Aproximativ 10% dintre
persoanele cu anorexie mor după o deteriorare progresivă care poate dura mai mulţi ani, aproximativ jumătate
prin suicid, jumătate datorită complicaţiilor medicale.

8
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

Anorexie rămâne o tulburare cronică, care rezistă în majoritatea cazurilor tuturor intervenţiilor de
specialitate, ea fiind numită de unii autori (ex. Fenichel, 1945) ca „toxicomanie fără droguri” şi având întreaga
încăpăţânare a unei toxicomanii.
În cazul bulimiei, în mai mult de 80% dintre cazuri, bulimia începe prin unul sau mai multe regimuri
prelungite. O parte dintre cazuri debutează prin anorexie. Spre deosebire de anorexice, bulimicele prezintă un
surplus de greutate la începutul tulburării, exces pe care încearcă să-l controleze folosind un regim alimentar.
Regimul şi greutatea devin rapid o sursă constantă de preocupări ale persoanei, transformându-se într-un cerc
vicios. Acesta este caracterizat prin alternanţa între crizele de hiperfagie şi perioadele de post sau cu alte
comportamente compensatorii. Cu cât persoana ţine un regim mai strict, cu atât apare riscul unor
comportamente bulimice.
Crizele de bulimie se asociază, la debutul tulburării, cu o stare de tensiune şi agitaţie extremă, ca şi cu
sentimente intense de pierdere a controlului. În majoritatea cazurilor, bulimia este cronică, durează mai mulţi ani
şi este marcată de alternanţa episoadelor de boală şi de remisiune.

 Etiologie
1. Factori biologici
a) factori genetici – tulburarea se regăseşte în sânul unor aceleaşi familii cu o frecvenţă mai mare. Un
istoric de tulburări de tip anorexie la rudele de gradul 1 creşte de 4-5 ori riscul dezvoltării unei tulburări similare
la membrii familiei respective. Studiile arată că transmiterea tulburării este probabil genetică, fără a se cunoaşte
ce anume se moşteneşte. Se pare că ceea ce se transmite este o anumită vulnerabilitate care, în condiţii
speciale: stres, probleme familiale etc., conduce la declanşarea tulburării.
b) factori neurobiologici – unele teorii atribuie un rol important anumitor nuerotransmiţători (ex.
serotonina sau dopamina) sau unor organe (ex. hipotalamusul, care are rol în reglarea alimentaţiei) în etiologia
tulburărilor conduitei alimentare. Nu există însă studii absolut valide şi validante ale acestor ipoteze.
c) Regimurile alimentare – tulburările debutează adesea ca urmare a unor regimuri alimentare mai mult
sau mai puţin prelungite, care sunt adesea implicate în etiologia tulburării. Restricţiile alimentare vizând
pierderea greutăţii constituie unul dintre factorii de risc cei mai accentuaţi în declanşarea bulimiei. Aceste
regimuri dobândesc o forţă cu atât mai mare, cu cât se înscriu într-un context socio-cultural care pune accentul şi
valorizează o anumită imagine fizică, un ideal de slăbiciune corporală greu de atins de către persoanele
obişnuite.
2. Factori psihologici şi familiali
Anturajul joacă şi el un rol important în declanşarea şi menţinerea tulburărilor alimentare. cercetările
clinice descriu persoanele anorexice în mod contrastant: pe de o parte, ca persoane lipsite de autonomie şi
conformiste din copilărie, şi care, ajungând la vârsta adolescenţei şi confruntate cu exigenţe noi, tind să
răspundă încercând să se conformeze pe cât posibil aşteptărilor anturajului. Pe de altă parte, ca persoane

9
Psihologia si psihopatologia dezvoltarii personalitatii Cursul 9

manipulante, manifestând o nevoie extremă de control şi utilizând comportamentele lor alarmante şi

consecinţele lor multiple pentru a-şi provoca anturajul să răspundă, refuzând apoi sistematic orice intervenţie. În
cazul lor, avem de-a face cu o alternanţă între promisiuni, minciuni, şantaj şi rezistenţa brută şi o dorinţă de a
plăcea în toate domeniile, mai puţin în cel alimentar. Rapoartele clinice descriu persoanele bulimice în termeni
similari, cu precizarea că bulimicii au tendinţa de a fi mai sociabili şi instabili afectiv, impulsivi.
Numeroase teorii au pus în evidenţă disfuncţii la nivelul relaţiei părinte-copil, conflicte conjugale pe
care adolescenta încearcă să le rezolve prin boala sa sau, mai profund, existenţa unor mecanisme
inconştientedeclanşate de teama de autonomie, de sexualitate sau de fuziunea cu părintele. Lucrările
psihanalitice vorbesc despre invidie primară de sân şi despre fantasme de fecundare orală pentru a explica
etiologia anorexiei. Kestenberg vorbeşte despre un Ideal al Eului hipertrofiat, de erotismul şi orgasmul foamei.
Cercetările de psihologie sistemică (Minuchin, 1978) descriu o serie de caracteristici ale familiilor cu
adolescenţi anorexici: familii închise, rigide şi supraprotective, care limitează autonomia copiilor şi neagă
conflictele, pe care le evită pentru că nu ştiu să le gestioneze. Aceste familii pun accentul pe menţinerea
aparenţelor sociale şi – ignorând sentimentele şi preferinţele personale – pe criterii care permit copiilor să fie
conformi acestor aparenţe sociale: supunere, succes şcolar, aparenţă fizică. Rolul acestor factori nu este însă
unul direct, ci acţionează alături de ceilalţi factori amintiţi.
Alte teorii vorbesc despre rolul relaţiei particulare mamă-copil, arătând, de exemplu, în urma unor studii
experimentale, că la 12-14 luni, mamele copiilor care manifestă tulburări alimentare în primii ani de viaţă erau
mai negative şi mai ostile faţă de copii în timpul meselor, care se caracterizau printr-o stare conflictuală.
Există, de asemenea, ipoteze legate de existenţa unei relaţii între abuzul sexual în timpul copilăriei şi
tulburările conduitelor alimentare, mai ales bulimia, nevalidate însă ştiinţific.
3. Factori socioculturali
Anorexia şi bulimia refceltă în mod clar influenţa socială. Apare un paradox la acest nivel. Deşi, mai
ales în ţările dezvoltate, practicile alimentare s-au îmbogăţit considerabil pe fondul creşterii economice, idealul
de frumuseţe feminină s-a schimbat în sens opus. El a luat în societăţile moderne imaginea unei slăbiciuni
corporale nesănătoase (spre deosebire pe perioade istorice mari anterioare, în care, în ciuda unor practici şi a
unor posibilităţi alimentare reduse la majoritatea populaţiei, idealul de frumuseţe feminină era unul de tip
„rubensian”). Presiunile acestui ideal nu se exercită neapărat prin intermediul familiei, ci indirect, prin
intermediul prietenilor, mijloacelor media şi unei publicităţi axate excesiv pe exerciţiu fizic şi slăbiciune
corporală.

10