Joseph Conrad în oglindă

Aproape o viață acompaniată de sunetele mărilor și ale oceanelor, o

viață plină de luptă, de-a lungul căreia, încă de tânăr, Joseph Conrad a
fost nevoit să îi facă față, să îi asculte mofturile, să își clădească implicit
o personalitate complexă, care urma să își pună amprenta peste toate
relele și fericitele întâmplătoare… întâmplări ce s-au rostogolit în și
peste destinul său. Cutezanță, efort, curaj, alteori dimpotrivă, gânduri
negre, nervi, cer închis, îndrăzneala unui act sinucigaș, apoi iarăși
planuri noi, decizii pe termen lung, încredere în aproapele, iubire, în fapt
viața însăși.
Provenind dinspre ținuturi „cosmopolite”, Joseph Conrad vine în
literatura engleză cu un soi de realism sec, marcă proprie, fiind de altfel
considerat de către contemporani mai degrabă un scriitor modern, chiar
dacă scrierile sale conțin elemente clasic-realiste, cel mai probabil
caracteristice secolului XIX. Mizând pe un dramatic de factură
cinematografică, de multe ori s-a considerat că realitățile volumelor sale
au dovedit și un caracter profetic. Pe bună dreptate, cel în discuție are
ochi pentru ce se află la orizont, presimte schimbările, le conferă chiar
un sens. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că în spațiul nostru
scriitorul este cunoscut pentru „Lord Jim”, mult mai puțin pentru restul
romanelor, nuvelelor, povestirilor, schițelor etc. ce au drept numitor
comun bucuria întinderilor marine. Suntem într-un fel de-a fi unde
biografia inundă ficțiunea, un punct unde principiile contrare se atrag,
generând un preaplin de energie. Jospeh Conrad experimentează
condiții noi, se lasă purtat de valuri - la propriu - ajungând să renunțe în
viața reală la vasele franceze în virtutea celor britanice. Fiind într-un
continuu quest for identiy, și-a dat examenele, și-a luat un master, a
devenit cetățean englez, schimbându-și inclusiv numele.
Mă opresc de data aceasta asupra ”The mirror of the sea” („Oglinda
mării”), o carte apărută în condiții nu tocmai fericite la „Dexon Office”
București, și „beneficiind” de o traducere aproximativă din partea
Mădălinei Tureatcă. Asemenea mici neajunsuri pălesc totuși în fața
ineditului textelor ce compun chipuri de căpitani, mateloți, fragmente de
mică întindere care conturează furtuni ori alte curiozități meteorologice,
evocă întâlnirea cu continente, mări, insule etc., pentru ca spre final să
așeze arhitectura unui crez.
Cine se încăpățânează cu orice preț să pună „Oglinda mării” în siajul
unei singure specii literare nu va avea sorți de izbândă; paginile au darul
de a deschide întinderile, lăsând sensurile conotative să intervină, mai
ales când cititorul are (probabil) convingerea că nu mai e nimic de spus.
Vocea care înregistrează / consemnează are adesea acces la înțelesuri
filozofice, pentru ca alteori să lase loc poeticului. Apropiindu-se pare că
se îndepărtează și invers, creând un adevărat miraj.
În spatele tuturor se simte nostalgia celui care rămâne îndrăgostit de
chipul apelor. Între suferință și extaz, până și „plecările de la mal și
acostările marchează balansul ritmic al vieții unui matelot și al carierei
unei ambarcațiuni”. Mai mult, reținem că „de la un mal la altul este
definiția cea mai consistentă a destinului pământesc al unui vapor”. De
altfel, acest atașament față de navă revigorează legături mitico-erotice:
„Corabia era cea care crea o legătură între noi doi și, cât privește o
corabie, deși ea are atribute feminine și se bucură de o iubire irațională,
este diferită de o femeie”… destăinuirile continuă.
Tânărul, controversatul, căpitanul, scriitorul, Joseph Conrad
radiografiază în parte poetic legăturile dintre nou și vechi, dintre vârsta
pâmântului și vârsta iluziilor, compară chiar (tehnic) vitezele vaselor,
stabilind meritele… iluzorii ale unor oameni ce uneori devin chiar
„servitorii creațiilor noastre”. Aș putea afirma fără să greșesc că Joseph
Conrad are și o doză de romantism ce se topește brusc în realitatea
clipei oarecare, dar presară avant la lettre și o doză de postmodernitate
ce presupune, nu des, sarcasm. Între fragment și întindere, între aici și
îndepărtat-acolo, privirea scriitorului motivează însuși dorința de
cunoaștere, și eventual de clasificare a experiențelor.
Se înțelege, Conrad nu e un (auto)voit-modern, cu atât mai puțin
monden. Nici în viață, nici în literatură. „Oglinda mării” funcționează ca
un intro în fața unei opere de sine stătătoare, demnă de a fi
reconfigurată la adevărata ei valoare în spațiul românesc.

Marius Manta