Cancerul

pulmonar

Profesor:
Satmari Emilia
Elev:
Pop Robert
An III B AMG
 Cancerul pulmonar

Cancerul pulmonar, sau mai corect, cancerul bronhopulmonar definit de înmulțirea

necontrolată a celulelor din mucoasa care tapetează arborele traheo-bronșic este o formă de cancer
destul de agresivă și rapid evolutivă. Aceste celulele numite celule canceroase, se grupează formând
ciorchine – numite tumori, care se pot dezvolta atât în interiorul bronhiilor, cât și în afara lor spre
țesutul pulmonar, formând o tumoră pulmonară primară.
Constituie una din cele mai frecvente localizări, fiind depășită ca frecvență doar de cancerul
gastric (20% din totalitatea tumorilor maligne). Apare predominant la bărbați (de 8-10 ori mai des
dacât la femei), în special după 40 ani. Cauza determinantă a cancerului pulmonar nu este
cunoscută. Cu toate acestea se descriu anumiți factori favorizanți și anume:
- fumatul - constituie principalul factor favorizant. Studiile epidemiologice au arătat că riscul
pentru apariția bolii este în strânsă corelație cu doza cumulativă de țigări;
- poluarea atmosferică;
- factori profesionali și industriali;
- factori fizici - traumatismele toracice repetate, corpii străini intrabronșici, variațiile bruște de
temperatură, expunerea la raze X;
- factori de teren - cancerul pulmonar este mai frecvent la bolnavii cu bronșită cronică și cu
bronșiectazii. Zonele cicatriciale după TBC pulmonar, fibrozele pulmonare constituie alți factori
favorizanți.
- la acești factori favorizanți se adaugă o anumită predispoziție ereditară.
Există mai multe tipuri de cancer pulmonar, dar, în general, se disting două categorii:
1) Cancer pulmonar cu celule mici (CPCM) în circa 25% din cazuri:
- carcinome cu celule mici;
- carcinoame cu celule mixte, mici și mari;
- carcinoame cu celule mici combinate.
2) Cancer pulmonar fără celule mici – non-microcelulare (CPNMC) în circa 75% din cazuri:
- carcinomul epidermoid;
- adenocarcinomul;
- carcinomul nediferențiat cu celule mari;
- carcinomul adenoscuamos.
Metastazarea se face prin: extensie locală, diseminare hematogenă, diseminare limfatică.
Extensia locală se face din aproape în aproape (prin contiguitate) spre organele situate în zona
dintre cei doi plămâni (organe mediastinale), inimă, vase mari, esofag sau la peretele toracic.
Diseminarea hematogenă este modalitatea cel mai des întâlnită în cancerul cu celula mică (SCLC).
Locurile preferențiale sunt:
1) Cerebral – 30-50% (poate fi prima manifestare a bolii);
2) Hepatic – 25-30% ușor de diagnosticat;
3) Osos – peste 30% (coaste, vertebre, bazin, membre), leziunea este osteolitică, rareori
osteocondensantă;
4) Măduva osoasă 20%.
Diseminarea limfatică se face în ganglionii hilari de aceeași parte, ganglionii hilari
contralaterali, ganglionii supraclaviculari, în glandele suprarenale 5-30%.
Deși 5 până la 15% din pacienți pot fi decelați în perioada asimptomatică, în mod obișnuit
printr-o radiografie toracică de rutină, marea majoritate a pacienților prezintă semne și simptome.

1
Semnele și simptomele secundare dezvoltării endobronșice sau centrale a tumorii primare sunt:
tusea, hemoptizia, wheezing-ul și stridorul, dispneea și pneumonita (febră și tuse productivă) de
obstrucție. Semnele și simptomele secundare creșterii periferice a tumorii primare sunt: durerea prin
interesarea pleurei sau a peretelui toracic, tusea, dispneea de tip restrictiv și simptomele date de
abcesul pulmonar rezultat în urma cavitației tumorii.
Interesarea organelor determină o simptomatologie de tip compresiv (sindrom mediastinal) din
ce în ce mai sugestivă pentru diagnostic, precum: compresiunea nervului laringeu (disfonie), frenic
(pareza diafragmatică), compresiunea de cavă superioară (sindromul de cavă superioară), afectare
pericardică (tamponament cardiac, aritmie), compresiune esofagiană (disfagie).
Deoarece numeroase organe pot fi sediul metastazelor (ficatul, oasele, creierul, adenopatii
extraregionale, pielea) și simptomele clinice sunt foarte variate de la compresiunea neurologică, la
durere și impotență funcțională (metastazele osoase) la modificările biochimice (parenchim
hepatic). Sindroamele paraneoplazice reprezintă o varietate de simptome extrapulmonare ce creează
adevărate măști ale cancerului pulmonar. Tumorile pulmonare au capacitatea de a produce hormoni
sau substanțe similare hormonilor, responsabile de apariția unor simptome, la distanță de tumoră,
numite sindroame paraneoplazie. Simptomele sistemice, ca anorexia, cașexia, pierderea în greutate
(observate la 30% din pacienți), febra și pierderea imunității, sunt sindroame paraneoplazice de
etiologie necunoscută. Diagnosticul precoce al cancerului pulmonar semnifică diagnosticarea
acestuia în stadiile I și II. Ideală ar fi diagnosticarea leziunilor preneoplazice și a carcinomului in
situ pentru toate tipurile histologice. În practica de rutină, datele clinice creează suspiciunea de
neoplasm bronșic, cele radiologice orientează diagnosticul, iar bronhoscopia și examenul
morfopatologic îl confirmă.
Elementele de suspiciune clinică a neoplasmului bronșic, în general nespecifice și mediocre, ca
valoare diagnostică sunt: vârsta (peste 40 ani), sexul (masculin), calitatea de fumător inveterat,
expunerea profesională la agenții carcinogeni, existența unor leziuni bronhopulmonare (tuberculoză,
bronșită cronică), hipocratismul digital, adenopatiile subclaviculare, hepatomegalia nodulară,
prezența unei suferințe bronhopulmonare instalate lent sau acut.
Diagnosticul diferențial al cancerului pulmonar primar se face cu: cancer metastatic, tumori
benigne, tuberculoză, pneumonii, pleuzerii, macronoduli în silicoză. Perioada de evoluție a unui
neoplasm pulmonar e relativ scurtă, 97% din pacienți decedează în primii 2 ani, iar 50% decedează
în primele 6 luni. Evoluția cea mai scurtă și mai gravă o au carcinoamele nediferențiate în special
cele cu celule mici. Complicații: mecanice (atelectazia pulmonară; obstrucția venei cave superioare;
edem în pelerină, circulație colaterală pe fața anterioară a toracelui, edeme de membre superioare);
inflamatorii (pneumonia paracanceroasă, abcesul pulmonar); complicații pleurale; complicații
cardiace și pericardice; metastaze în alte organe; complicații endocrine și metabolice; complicații
neurologice. Prognosticul neoplasmului pulmonar netratat este infaust, timpul de supraviețuire din
momentul stabilirii diagnosticului este de 12 luni pentru 80-90% din cazuri.
În general tratamentul este descurajant, deoarece cancerul este descoperit târziu, într-o formă
avansată când orice tratament nu mai poate avea rezultatele scontate. Tratamentul chirurgical este
singurul cu intenție curativă. Aici se practică lobectomie (rezecția tumorii + lobul pulmonar +
ganglionii hilari homolaterali și/sau mediastinali, pneumonectomie (crește mortalitatea operatorie
fără însă a crește speranța de viață). Chimioterapia este indicată în neoplasmul pulmonar cu celule
mici (de elecție), ca și chimioterapie de consolidare după rezecția chirurgicală, în celelalte tipuri de
cancer pulmonar ce au contraindicație operatorie (doar 10-20% răspund la chimioterapie). Se
folosesc combinații de citostatice, în cure de 5-7 zile, separate de pauze terapeutice de 4-6
săptămâni. Combinații de citostatice: Vincristina + Ciclofosfamida + Metotrexat, Vincristina +

2
Ciclofosfamida + Adriamicina, Cisplatina + Etoposide, Ciclofosfamida + Adriamicina + Cisplatina
+ Etoposide. Radioterapia are un scop paliativ, mai rar curativ. Se folosește în cazul tumorilor mici
(3-4 cm) care au contraindicație operatorie. Doza este de 5-6000 rad în 5-6 săptămâni. Se mai
folosește iradierea profilactică cerebrală mai ales în cancerul cu celule mici (radiosensibil).
Cancerul pulmonar este unul dintre cele mai frecvente tipuri de cancer din lume. În România
sunt diagnosticate anual peste 10.000 de cazuri noi și reprezintă cea mai frecventă formă la bărbați
și ocupă locul al patrulea la femei (după cancerele de sân, col uterin și colorectal). Se estimează că
în orice moment o treime din pacienții oncologici suferă sau dezvoltă această formă de boală.
Diagnosticul de cancer bronhopulmonar este extrem de traumatizant, fiind relaționat cu
temeri privind tratamentul, scurtarea viitorului și posibilitatea morții. Noutatea poate fi
devastatoare, însoțită de emoții: neîncredere, șoc, tristețe, furie, vină, neajutorare, frică, care pot
izbucni în diferite momente ulterioare diagnosticării. Mulți oameni caută motive și se întreabă „de
ce eu?”. Pentru alții, diagnosticul de cancer pulmonar poate însemna că viața nu va mai fi niciodată
la fel. Asistenta medicală, alături de psihologul clinician, are o mare contribuție în a ajuta bolnavul
să gestioneze aceste sentimente și de a-l menține, pe cât posibil, pe linia de plutire, în ceea ce
privește psihicul pacientului.
Tratamentul este de cele mai multe ori multidisciplinar, prin colaborarea dintre interniști,
pneumologi, radioterapeuți, chirurgii oncologi, anatomopatologi, psihologi și personalul medical
mediu.