inapoi________inapoi la cuprins________inainte

Florin MIHĂESCU

HERMETISMUL
Doctrină, Simboluri, Metode

Fig. 1 Pilda celui ce-şi ridică turn. Biserica Sf.

Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş, sec. XIV ê

În mod firesc, ceea ce trebuie să se ştie despre marile Tradiţii este în primul rând
doctrina care le fundamentează. Şi lucrul e explicabil din moment ce fără doctrină, fără
cunoaşterea principiilor nu e posibil să înţelegem o tradiţie, o religie, o civilizaţie. Iar
înţelegerea, care poate fi până la o limită raţională, nu poate pătrunde în nivelele
superioare şi în misterele cosmosului decât prin simboluri, purtătoare ale sensului
spiritual pe care orice existenţă îl are din moment ce e creaţia unui Principiu suprem.
Împreună cu ele coexistă ritualurile, ca metode (cale şi tehnică) de vehiculare a
influenţelor spirituale fără de care doctrina nu se poate înrădăcina în existenţă. Şi în
sfârşit, nici o spiritualitate nu poate avea coerenţă socială fără o etică, fără reguli morale
care să asigure coexistenţa armonioasă a unei comunităţi.
Ceea ce se ştie mai puţin despre marile Tradiţii este concepţia lor despre lumea
intermediară, despre lumea, văzută şi nevăzută, în care se trăieşte, despre ceea ce se
cheamă, în genere, ştiinţe cosmologice. Există, desigur, mituri cosmogonice, despre
geneza lumilor, dar cele mai multe se opresc la începuturi şi la structura în mare a
cosmosului, intrând mai puţin în detaliile alcătuirii acestei lumi dintre cer şi pământ, în
funcţionarea şi în ţelurile ei finale. Şi dacă toate acestea se referă la marele cosmos, nu
mai puţin ele trebuie să lumineze şi complexitatea microcosmosului uman. Toate aceste
aspecte sunt înmănunchiate în ceea ce s-a numit, în cadrul civilizaţiei creştine, mai ales
medievale apusene, hermetism.
Desigur, hermetismul n-a putut să nu interfereze la început cu religia oficială, mai
ales catolică, dar el are pe lângă aspecte pragmatice specifice şi aspecte mai curând
ascunse, esoterice, care s-au infuzat în interstiţiile lăsate libere de religie, sau în cele
misterioase, puţin accesibile celor cărora le lipseşte cunoaşterea interioară, fiind susţinuţi
doar de credinţă şi ritualuri. Fără să se opună aşadar religiei, hermetismul o împlineşte în
domeniul lumii intermediare, subtile dar şi spirituale, dându-i acea densitate în care
interferează atât raţionalitatea dar şi misterele lumii, în care îşi au locul toate ştiinţele
tradiţionale, de la astrologie la magie, cea mai extinsă parte fiind însă dominată de
alchimie. Şi nu în ultimul rând, hermetismul, dezvoltând partea interioară, esoterică şi în
bună măsură secretă, constituie principalul suport al iniţierilor, care deschid omului, pe
lângă calea religioasă spre mântuire, şi o cale mai profundă prin care se poate ajunge,
pentru cei calificaţi, în proximitatea Fiinţei supreme, dacă nu chiar în interioritatea ei. Şi
poate prin această latură pur spirituală şi misterioasă a lui, hermetismul interesează mai
mult omul de astăzi, şi nu prin latura lui tehnico-ştiinţifică, depăşită desigur de înaintarea
ştiinţelor laice. Din această perspectivă, mai ales, vom prezenta hermetismul, pentru a
pune în faţa omului modern, excedat de multe ori de hipertrofierea laturii pragmatice a
civilizaţiei noastre, căi de meditaţie şi realizare spirituală, directă sau indirectă, mai puţin
precare şi iluzorii.

*
Sub denumirea de hermetism, concepţia de care vorbim începe să fie cunoscută din
epoca alexandrină care, răscolind lumea veche, a preluat-o mai ales de la egipteni, dar şi
de la asirieni, dacă nu chiar de la indieni căci alchimia, care constituie inima
hermetismului, se regăseşte în toate tradiţiile, de la cea atlantă la cea hiperboreană şi cea
chineză. În epoca alexandrină are loc însă o adunare a ceea ce era risipit, o reunire dacă
nu o sinteză a diferitelor ramuri hermetice, făcută sub emblema simbolică a zeului Toth,
numit Hermes-Mercur în lumea greco-romană, zeu al ştiinţelor dar şi al misterelor.[1] Din
lumea greacă, hermetismul s-a difuzat în lumea romană, apoi în cea bizantină, găsindu-şi
deplina dezvoltare în lumea medievală occidentală. E greu de spus de ce, în Imperiul de
Răsărit, alchimia a rămas puţin cunoscută, deşi existenţa unor nume de alchimişti ca Enea
din Gaza, ca şi a focului grecesc cu care erau incendiate corăbiile duşmane, atestă
existenţa hermetismului alchimic în Bizanţ. Ortodoxia, cel puţin din sec. V–VI încoace, a
fost mai puţin tolerantă, atât cu ştiinţele intermediare, cât şi cu „misterele” antice,
interzise de împăratul Justinian, iar filozofia greacă, pentru care misterele erau
importante, a fost pe încetul înglobată în teologie, devenind în apus o ancila theologiae.
Totuşi, în occident, teologia dezvoltându-se mai lent şi preluând mai direct de la romani
spiritul pragmatic şi cel juridic, a permis coagularea ştiinţelor sacre în jurul alchimiei,
formând hermetismul. Cei care au cules însă, după alexandrini, rezultatele alchimiei şi le-
au transmis, în bună măsură occidentalilor, au fost arabii, care au contribuit astfel la
legarea orientului de occident, aşa cum astăzi contribuie, în mod invers, la despărţirea lor.
Ceea ce s-a dezvoltat mai evident a fost aşa numita alchimie artizanală legată mai ales
de metalurgie şi de artele focului, ale căror prime ecouri le găsim în Vechiul Testament,
unde Tubalcain, urmaşul lui Cain, a fost, se spune, făurar (Gen. 4.22), dar şi în mitologia
greacă unde Prometheu a fost pedepsit de zei pentru a fi furat focul ceresc dându-l
oamenilor, care l-au folosit ca să facă arme. A continuat însă să fie pomenit şi focul
spiritual,[2] dar pe o cale mai ascunsă, mai esoterică. Lumea creştină a folosit artele
focului, dar le-a dat o configuraţie şi o dezvoltare spirituală, cel puţin atâta timp cât n-au
intrat în conflict cu teologia.
Nu ne vom extinde mai mult asupra istoriei hermetismului şi alchimiei. S-a înţeles,
sperăm, că această doctrină a devenit importantă pentru umanitatea veche nu atât prin
latura ei practică, ci mai ales prin aspectele ei spirituale, care au încercat să lege pământul
de cer, trecând prin sufletul omului, şi formând astfel triada bine cunoscută Deus-homo-
natura. De aceste trei lumi, reunite într-una, de unde şi numele de Hermes
Trismegistos (cel de trei ori mare), ne vom ocupa în continuare.
Vom începe aşadar prin a expune „materia” Astrologiei, pentru a continua
cu Alchimia şi cu unele ramuri secundare ale ei cum sunt Spagiria, Heraldica, etc.,
oprindu-ne apoi la aspectele ei inferioare, cum este Magia. Vom prezenta mai ales
esoterismul hermetic cu principalele lui căi iniţiatice, pentru a încheia cu influenţa pe care
a exercitat-o hermetismul în nenumărate opere literare şi artistice care au constituit căi de
perpetuare a simbolismului hermetic, mai ales atunci când, din cauza secularizării
societăţii, hermetismul s-a retras, ocultându-se în cea mai mare parte. Căci, fiind de
origine supraumană, adevărurile şi simbolurile lui nu pot să dispară, ci se ascund aparent
de lume, până la o nouă manifestare a principiilor într-o lume nouă, după marile incendii
finale de care vorbesc principalele Tradiţii.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

I. ASTROLOGIA

Hermetismul, după cum s-a spus, e o doctrină cosmologică referindu-se aşadar la tot
ce alcătuieşte cosmosul, văzut şi nevăzut, înţeles în sensul antic, cuprinzând deci cele trei
lumi: informală, subtilă şi corporală (pneuma, psyche, soma; spiritus, anima, corpus).
Aceasta nu înseamnă că, prin transpoziţia simbolurilor cosmice, hermetismul nu poate
atinge şi lumea principiilor (logoi) şi chiar a Principiului suprem (Logos), întrucât e
creatorul cosmosului. Sensurile pur metafizice ale Principiului rămân însă dincolo de
înţelegerea hermetică.
 Evident că dintr-o astfel de perspectivă, creştinismul medieval şi-a apropiat ştiinţa
astrelor, astrologia, încercând să descifreze lumea cerurilor în compunerea sa fizică.
Trebuie însă să atragem atenţia de la început că nu este vorba de o astrologie în sensul
divinatoriu în care era folosită în secundar de oracolele antichităţii, şi în care e folosită şi
astăzi exclusiv şi încă într-un mod vulgarizator şi simplist. Astrologia hermetică urmărea
sensul simbolic al existenţei astrelor şi al mişcării lor, preocupându-se de principiile care
guvernează lumea, de influenţele lor asupra vieţii terestre şi de ciclurile după care se
desfăşoară devenirea.
Existenţa planetelor din sistemul nostru solar este cunoscută, din timpuri imemoriale,
de toate marile tradiţii, şi chiar dacă nu erau ştiute decât cele şapte planete vizibile, poate
părea curios că se vorbeşte adesea (egipteni, Dionisie Areopagitul, Dante) de nouă ceruri
ca şi când se „bănuia” existenţa a încă două planete descoperite recent (Uranus şi Neptun,
excepţie făcând Pluto, prea mică şi prea îndepărtată). Pe lângă existenţa planetelor a căror
mişcare era urmărită din Babilon până în vechiul Mexic, şi de la Stonehenge până în
China, cei vechi cunoşteau şi o mare parte din constelaţiile care înconjoară lumea noastră,
formând cadrul stabil al celor douăsprezece constelaţii zodiacale, stabile în raport,
desigur, cu planetele noastre.[3] Cele 12 semne zodiacale, constituind cerul stelelor fixe, în
faţa cărora se mişcă cele şapte (sau nouă) planete, alcătuiau aşadar cerurile despre care se
vorbeşte în hermetism, moştenind de la greci denumirile lor mitologice. Astfel, pentru
zodii s-au utilizat nume de animale reale sau fabuloase, iar pentru planete nume de zei,
ceea ce nu înseamnă că grecii sau medievalii „idolatrizau” aceste astre, cum s-a afirmat în
genere de către creştini, sau chiar de unii ştiinţifici care nu cunosc sensul simbolurilor pe
care orice tradiţie le înţelegea, cel puţin prin intelectualii ei, cunoaşterea cerului fiind o
ştiinţă sacerdotală.
E uimitor cum atâtea generaţii de europeni au socotit şi unii socotesc încă popoarele
arhaice, care au dat capodopere artistice recunoscute, atât de reduse mintal încât să
idolatrizeze animale şi chiar obiecte, când în realitate multe popoare li se închinau ca la
nişte simboluri cu semnificaţii spirituale, aşa cum noi ne închinăm la icoane, simboluri
care reprezentau în genere calităţi eminente, idei sau atribute divine.
Hermetismul medieval a păstrat această structură zodiacală şi planetară ca simbol al
creaţiei spirituale, alcătuind adevărate trepte de existenţă sau stări spirituale, populate cu
zei (sau îngeri), simboluri ale unor spirite imateriale şi informale, chiar dacă reprezentate
prin chipuri umane, animale sau chiar prin figuri geometrice sau hieroglife (precum
semnele zodiilor). Cea mai cunoscută scară este cea dinParadisul lui Dante care, în
ordinea depărtării de Pământ, începe cu Luna şi continuă cu Mercur, Venus, Soarele,
Marte, Jupiter, Saturn, ajungând la cerul stelelor fixe şi la Primul mobil, scară
simbolizând cele Nouă ierarhii îngereşti, deja descrise de Dionisie Areopagitul în tratatul
său Despre ierarhiile cereşti. Dincolo de aceste ceruri este Principiul divin care le
generează pe toate ex nihilo, principiu numit de Aristotel „motor imobil”.
Poate părea curios că aproape contemporan cu Dante (sec. XIII), un mare spiritual
(sufi) arab, Muhiyddin-ibn Arabi, prezintă aceeaşi scară planetară simbolică în tratatul
său Alchimia fericirii (Kimiya al Sa’ada), legând-o de cei şapte mari profeţi, într-o ordine
a depărtării planetelor: Adam, Iisus, Iosif, Enoh, Aaron, Moise, Abraham. Aceşti profeţi
corespund cerurilor: Adam (Luna); Iisus (Mercur – cerul cunoaşterii); Iosif (Venus –
cerul iubirii); Enoh (Soarele); Aaron (Marte); Moise (Jupiter); Avraam (Saturn). De
remarcat că ordinea profeţilor nu e cronologică, ci urmează semnificaţiile spirituale ale
misiunii profetice.
Să remarcăm apoi că în hermetism funcţionau două scări planetare, diferite în genere
doar prin poziţia soarelui, într-una Soarele fiind central, iar în cealaltă fiind situat la
capătul superior al scării, rolul central fiind luat de Pământ. Aceste două scări corespund,
în fond, celor două concepţii, heliocentrică şi geocentrică, care existau în hermetismul
medieval. Poate părea curioasă afirmarea celor două concepţii când se ştie că evul mediu
şi antichitatea credeau în concepţia geocentrică, în care se ţinea seama de mişcarea
aparentă a soarelui în jurul pământului. Odată cu Copernic, astronomia a adoptat
perspectiva heliocentrică, exactă din punct de vedere ştiinţific. Ca simbol însă,
perspectiva geocentrică nu era mai puţin valabilă, dacă se ţine seama că pământul este
central în lumea noastră, datorită faptului că e locuit de om, creaţia superioară a
divinităţii.
Dar dacă această structură aparent statică a astrelor a dat naştere scărilor planetare,
caracterul lor dinamic a stat şi stă la baza principalelor cicluri cosmice care reglează şi
ritmează curgerea timpului, începând cu ciclul zi-noapte, continuând cu ciclul lunar, apoi
cu ciclul anual (influenţat de soare) şi în sfârşit cu marile cicluri cosmice, legate de polul
universului nostru. Căci desfăşurarea devenirii care, cel puţin în istoria umanităţii, e
socotită lineară şi progresivă, este în realitate afectată de ascensiuni şi coborâri, această
alternanţă formând cicluri care domină lumea, aşa cum socotesc marile tradiţii spirituale
ale omenirii. Cea mai extinsă, mai vastă doctrină a ciclurilor o găsim în tradiţia hindusă,
fiind reglată de ciclul precesiei echinocţiilor, adică al revenirii echinocţiului de primăvară
în acelaşi punct după ce a parcurs un cerc (ciclu) de 29 920 de ani, care e în realitate o
mare spirală, ciclul neîncheindu-se decât într-o proiecţie plană, dar rămânând deschis şi
continuând indefinit pe alte spirale. În tradiţia hindusă, două precesii şi jumătate
formează un manvantara adică un ciclu al lui Manu, legislatorul universal, având o durată
de 64 800 de ani. După această tradiţie, omenirea a apărut în urmă cu şapte manvantaruri
(aprox. 420 000 de ani) şi va mai continua încă şapte, cele paisprezece formând în
totalitate un kalpa. Fiecare manvantar la rândul lui este împărţit în patru vârste (yugas),
de durată descrescătoare, pe măsură ce viteza de derulare a ciclului creşte, durată
proporţională cu numerele 4+3+2+1=10 (tetraktys-ul pithagorician), vârste care poartă
numele de satya, treta, dvapara şi kali-yuga, ultima fiind vârsta sumbră a omenirii care se
va încheia printr-o catastrofă cosmică.[4] Această concepţie apare, mult simplificată, în
opera lui Hesiod, preluată şi de hermetism, după care omenirea evoluează spre o
catastrofă finală, tot în patru vârste denumite: de aur, de argint, de bronz şi de fier, metale
de care vom mai auzi vorbindu-se în capitulul despre Alchimie. Aceleaşi vârste sunt
simbolizate în tradiţia ebraică de profeţia lui Daniel căruia i-a apărut în viziunile sale un
om cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu abdomenul de aramă şi cu picioarele de lut, a
căror sfărâmare va duce la pieirea omenirii. Creştinismul a reţinut mai ales viziunea lui
Ioan, ducând la formarea unei perspective apocaliptice care a avut o dezvoltare puternică
nu numai în cursul evului mediu, ci şi în epoca actuală, bazată desigur
pe Apocalipsaevanghelistului Ioan.
Existenţa ciclurilor astrale, cu ritmicitatea lor cosmică, a făcut posibilă calcularea
succesiunii zilelor şi alcătuirea de calendare axate pe cele patru puncte nodale ale
mersului aparent al soarelui în decursul unui an, adică a celor două echinocţii (21 martie,
23 septembrie) şi a celor două solstiţii (21 iunie şi 21 decembrie), Naşterea lui Hristos
fiind legată de solstiţiul de iarnă (poarta cerurilor, Janua Caeli), iar Învierea de
echinocţiul de primăvară, cu simbolistica lor bine cunoscută.
Dacă în tradiţia creştină s-a adoptat calendarul solar de 365 de zile şi 12 luni, tradiţiile
ebraică şi islamică folosesc calendarul lunar. Şi într-un caz şi în altul sunt necesare
corectări, căci ciclul anual nu se împarte exact într-un număr întreg de luni. De aici
necesitatea acelor îndreptări care au dat naştere, în creştinism, la vechiul calendar iulian,
care după corectarea medievală a devenit calendarul gregorian, adoptat de majoritatea
lumii creştine, unele confesiuni ortodoxe rămânând şi astăzi tributare aşa-numitului stil
vechi.
O altă caracteristică importantă a ciclurilor cosmice a fost amprenta pusă pe devenirea
umanităţii care, în plan tradiţional, a dat naştere istoriei sacre. Spre deosebire de istoria
profană, ce ţine seama aproape exclusiv de evenimente economice, sociale şi politice,
istoria sacră ia în consideraţie în primul rând evenimente spirituale ce s-au produs în
omenire, care au influenţat la rândul lor toate celelalte manifestări umane. Fără să intrăm
în evoluţia ciclică a altor tradiţii, vom aminti doar de evoluţia poporului evreu, relatată în
Vechiul Testament, marcată de o importantă migraţie condusă de Patriarhi, deci de Regi-
Sacerdoţi, din rândul cărora s-a născut profetul Moise care a primit tablele Legii de la
Yahveh însuşi, formând baza Torei, a legii ebraice, apoi de Judecători şi Regi. Din linia
regelui David s-a născut, după cum se ştie, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului, cu care a început o nouă eră, era creştină, căreia îi aparţinem şi astăzi; iar din
linia colaterală a lui Avraam, prin fiul său Ismael, s-a născut profetul Muhammad, căruia
Allah i-a revelat Coranul, extinzându-se pe o bună parte a omenirii. Iată, extrem de
rezumativ, un exemplu de istorie sacră a omenirii, o istorie influenţată de evenimente cu
caracter religios, chiar dacă nu în mod exclusiv. Ecourile acestei istorii le vom găsi,
exprimate de multe ori simbolic, în hermetismul medieval.
Dar aşa cum există o istorie sacră, există şi o geografie sacră, ca rezultat al
concentrării influenţelor spirituale în anumite locuri privilegiate de pe pământ. Simbolic,
este vorba de multe ori de o răsfrângere a astrelor pe suprafaţa Terrei, şi în primul rând a
stelei polare care-şi are corespondenţe pe pământ şi care ciclic se pot muta căci, aşa cum
se ştie, steaua polară este şi ea caracteristică unui anumit ciclu astronomic, în funcţie de
marele ciclu al precesiei echinocţiilor, despre care am amintit. Cel mai cunoscut loc
sacru, cel puţin în perioada hiperboreană, poartă numele de Tula (=balanţă), semnificând
mai degrabă centrul imobil al balanţei. Acest nume se regăseşte din Asia până în
Groenlanda şi în Mexic, din România până în Rusia şi Franţa. Este remarcabilă apoi
răsfrângerea unor constelaţii în configuraţia unor lanţuri de munţi, care constituie în
genere „scheletul” pământului, cum ar fi Dragonul ceresc oglindit în forma munţilor
Carpaţi, din platoul Boemiei până în munţii Balcani, având centrul cercului precesiei în
platoul transilvan (Mediolanum-Mediaş).[5] Omenirea arhaică ţinea seama de această
oglindire a cerului pe pământ, construcţiile sacre reprezentând de multe ori imaginea unor
constelaţii, precum piramidele egiptene reflectând constelaţia Orion, sau templele de la
Stonehenge şi Sarmisegetuza reflectând zodiacul, etc. Este bine cunoscută de asemenea
amplasarea altarelor şi templelor pe înălţimi sau pe insule, sau chiar a unor mari oraşe
(Roma pe şapte coline; Parisul şi Nôtre Dame pe l’île de la Cité, etc.). Am dat doar câteva
exemple pentru a sublinia faptul că între cer şi pământ a existat o legătură strânsă, aşa
cum spune un faimos dicton hermetic – Tabula Smaragdina („Ceea ce e sus e la fel cu
ceea ce e jos...”), dar şi rugăciunea Tatăl Nostru („Precum în cer aşa şi pe pământ...”).
Tot de geografia sacră şi de calităţile direcţiilor spaţiului ţine şi orientarea altarelor şi a
lăcaşurilor sfinte, care au o orientare solară (estică) în lumea creştină, şi una polară
(nordică) în vechea Hiperborea. La fel, anumite ritualuri au în componenţa lor
circumambulaţiuni solare sau polare (ca în biserica ortodoxă).

*
Diferitele aspecte ale astronomiei sau astrologiei tradiţionale structurează aşadar
întreaga cosmologie a vechilor tradiţii, de la care tradiţia medievală nu putea face
excepţie, înscriindu-se astfel în doctrina hermetică, Hermes (Toth) fiind de altfel zeul
care făcea legătura între cer şi pământ, ca mesagerul zeilor, ca psihagog şi psihopomp,
numele său regăsindu-se de altfel în multe denumiri de locuri sau persoane.[6]
Toate aceste lucruri de care am vorbit, constituind o parte din aspectele exoterice ale
astrologiei hermetice, sunt dublate de alte aspecte mai ascunse, esoterice, care constituiau
în evul mediu lumea restrânsă a iniţierilor. Căci Hermes-Marcur era şi zeul ştiinţelor
oculte şi purtătorul influenţelor spirituale care deschideau calea iniţiatică celor calificaţi
s-o urmeze. Am amintit rolul ciclurilor planetare şi zodiacale asupra ciclurilor terestre,
asupra istoriei şi geografiei sacre. Aceste cicluri constituiau însă, în plan simbolic, şi
adevărate scări spirituale între pământ şi cer, pe care puteau urca cei înscrişi pe o cale
iniţiatică, având numeroase trepte sau staţiuni spirituale, la care se putea accede prin rituri
specifice, deosebite de cele exoterice.
Cea mai cunoscută scară în iniţierile medievale era aceea a celor şapte planete
formând, împreună cu cerul stelelor fixe şi cu primul mobil, cerurile pe care Dante le urcă
în Paradis sub călăuzirea Beatricei, ca simbol al iubirii divine, ultimele două ceruri fiind
urcate având ca ghid pe Sf. Bernard, simbol al cunoaşterii. Anterior însă, Dante
străbătuse, coborând spre centrul pământului, nouă cercuri infernale, şi apoi şapte cercuri
purgatoriale, având drept călăuză pe poetul latin Virgiliu. După tradiţie, cele nouă cercuri
infernale sunt corespondentul subteran al cercurilor cereşti, care s-au format la căderea
lui Lucifer, aşa cum cele şapte nivele purgatoriale corespund aspectelor inferioare ale
celor şapte ceruri planetare. În tradiţia ortodoxă, nivelele purgatoriale sunt reprezentate
de vămile vazduhului, de obicei un multiplu al numărului şapte.
Fiecare treaptă din Paradis reprezintă un nivel spiritual purtând denumirile zeilor
olimpici la Dante sau denumirile cetelor îngereşti la Dionisie Areopagitul. Aşa cum am
spus, acestor trepte le corespund, în tradiţia musulmană, şi numele unor mari profeţi, iar
în tradiţia ebraică, planurile de manifestare ale celor nouă (+unu) Sefiroturi, ca principale
atribute divine.
Apare evident că cele trei lumi danteşti corespund celor trei niveluri ale universului –
informal (angelic), formal subtil (duhuri intermediare) şi formal material, iar
microcosmic, corespund celor trei componente umane: spirit (duh), suflet şi corp
(pneuma, psyche, soma; spiritus, anima, corpus).
Fără să intrăm în alte detalii, să mai subliniem că şi în universităţile medievale asupra
cărora hermetismul a avut o influenţă definitorie, exista o ordine a materiilor predate
corespunzând celor şapte ceruri planetare şi formând cele şapte arte liberale, în ordine
ascendentă: gramatica, retorica, dialectica, geometria, muzica, aritmetica, astronomia, cu
unele variaţii desigur. Aceste arte puteau reprezenta de altfel, printr-o transpoziţie
simbolică, tot atâtea trepte iniţiatice, în învăţământul esoteric.
 În sfârşit, să mai remarcăm faptul că săptămâna, cu cele şapte zile ale ei, poartă şi
astăzi denumirea celor şapte planete, dar într-o altă ordine decât cea cerească, ordinea
succesiunii cuvintelor din gama muzicală medievală, ceea ce corespundea unui mod
simbolic de a exprima armonia sferelor reflectată în viaţa de pe Terra. Faţă de ordinea
normală a planetelor, Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, şi a gamei
muzicale obişnuite, do, re, mi, fa, sol, la, si, ordinea cuvintelor este: do, sol, re, la, mi, si,
căreia îi corespunde ordinea planetelor în zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri, joi,
vineri, sâmbătă, duminică. (V. tabelul de mai jos).
În ce priveşte aspectele divinatorii ale astrologiei hermetice, trebuie spus că ele nu
urmăreau atât prezicerea viitorului, ci mai curând definirea temperamentului şi a
caracterului prin intermediul celor 12 zodii, a celor 7 planete şi a celor 4 elemente,
destinul fiind o rezultantă a influenţelor cerului, a trăsăturilor ereditare (a strămoşilor) şi a
ambianţei sociale, hotărâtoare fiind însă influenţa Providenţei (aşa cum se va vedea într-
un capitol viitor).

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

II. ALCHIMIA ŞI ARTA REGALA

Tabula Smaragdina

1. Adevărat, cu certitudine şi fără

nici o îndoială: ceea ce este jos
este asemănător cu ceea ce este
sus, şi ceea ce este sus e
asemănător cu ceea ce este jos,
pentru a produce miracolele unui
singur lucru.
2. La fel cum orice lucru este
ieşit din Unicul şi prin meditaţia
Unului singur, la fel toate
lucrurile, prin derivaţie, se vor
naşte din acest Unic.
3. Tatăl său este Soarele şi mama
să este Luna. Vântul îl purtă în
pântecele său, şi doica sa este
pământul.
4. El este tatăl tuturor miracolelor
lumii.
5. Puterea sa este împlinită atunci
când el e transformat în pământ.
6. Separă pământul de foc şi ceea
ce e subtil de ceea ce e grosier,
cu suavitate şi mare prudenţă.
7. El se ridică din pământ spre
cer, şi de acolo revine spre
pământ
pentru a primi puterea de sus şi
de jos. Tu vei poseda astfel
lumina
lumii întregi, şi orice întuneric se
va îndepărta de tine.
8. Aceasta e puterea între toate
puterile, căci ea e învingătoare a
insesizabilului şi pătrunde prin
tot ce e solid.
9. Astfel lumea mică este creată
după chipul marelui univers.
10. De aici şi în acest mod se vor
împlini lucruri miraculoase.
11. Şi de aceea sunt numit
Hermes Trismegistos, căci eu
posed cele trei părţi ale
înţelepciunii universului.
12. Ceea ce e spus despre
lucrarea soarelui s-a împlinit.
(după T.
Burckhardt, L’Alchimie, Science
et Sagesse, Paris, Plančte)

Corpus Hermeticum
Carte a cincea

1. Acest discurs ţi-l voi dedica tot

ţie, o, Tat, ca să nu fii neştiutor
asupra numelui celui mai
minunat al Zeului.
2. Însă, te rog, priveşte cu ochii
Minţii cum ceea ce multora le
pare
ascuns şi nemanifestat poate fi pe
deplin manifestat pentru tine.
3. Căci El nu ar fi totul, daca ar
putea fi văzut: căci toate câte se
văd au fost născute sau făcute, şi
s-au făcut aşa încât ele să fie
manifestate; dar ceea ce este
nemanifestat este veşnic.
4. Căci nu are nevoie să fie
manifestat, întrucât este de-a
pururea.
5. Iar El face ca toate celelalte
lucruri să se manifeste, El fiind
ne
manifestat, căci este de-a
pururea, şi făcând ca celelalte
lucruri să se manifeste, El nu se
face totuşi manifestat.
6. El însuşi nu este făcut, deşi în
închipuire El închipuie toate
lucrurile, ori, ca înfăţişare, El le
face să se înfăţişeze; căci
înfăţişarea aparţine numai acelor
lucruri care sunt generate ori
făcute, întrucât înfăţişarea nu este
nimic altceva decât generare.
7. Însă acela care este Unul, care
nu e făcut ori generat este de
asemenea neînfăţişat şi
nemanifestat.
8. Însă, făcând ca toate lucrurile
să apară, El se înfăţişează în
toate, şi prin toate, dar mai ales
este nemanifestat care sau în
acele lucruri pe care El însuşi le
doreşte.
9. Prin urmare tu, Tat, fiule,
roagă-te în primul
rând Domnului şi Tatălui, celui
care este Singurul şi Unul, să fie
îndurător faţă de tine, ca tu să
poţi cunoaşte şi înţelege măreţia
Zeului; şi ca El să-şi îndrepte una
din razele sale, spre înţelegerea
ta.
10. Căci numai înţelegerea vede
ceea ce nu este manifestat, ori
vizibil, căci nici ea nu este
 manifestată, nici vizibilă; şi, dacă
vei izbuti, o, Tat, ea îţi va apărea
în faţa ochilor Minţii.
11. Căci Domnul, fără părtinire,
se arată în lumea întreagă. Poţi să
vezi inteligenţa, poţi să o apuci
cu mâinile tale şi poţi să
contempli
imaginea Zeului.
12. Căci dacă ceea ce este în tine
nu ar fi cunoscut ori aparent în
tine, cum ar putea să fie văzut în
tine, să se înfăţişeze ochilor?
(Din Filozofia hermetică, Ed.
Univers Enciclopedic 1995,
Cartea a cincea, p. 41)

1. Date generale
Daca astrologia hermetică priveşte cosmosul de sus în jos, de la principiile
reprezentate de ceruri sub aspectul simbolic al zodiilor (constelaţii) şi planetelor, alchimia
propriu zisă priveşte lumea noastră de jos în sus, plecând de la pământ spre cer, de la
elemente spre arhetipurile lor cereşti. Această întâlnire între pământ şi cer determină
însăşi structura cerului, care îmbină în sufletul lui atât energiile cereşti cât şi pe cele
telurice, într-o unicitate pe care fiecare individ o reprezintă într-un grad mai mic său mai
mare de conştienţă. Şi atâta timp cât omul a respectat aceasta unicitate, lucrând s-o
menţină şi s-o amplifice prin creaţia să, lumea şi-a păstrat unitatea, cu toate conflictele
inerente societăţii umane, conflicte care se echilibrau însă prin grija Providenţei, prin
acea balansare a contrariilor transformate în complementare şi chiar, în momentele faste
ale istoriei, în armonie şi pace.
Încă din vremurile originare, primii oameni au început să lucreze pământul şi să
crească animale, Cain fiind agricultor, iar Abel păstor. (Gen. 4-2). Ceva mai târziu, unul
din fiii lui Cain, Tubalcain, a început să lucreze metalele, devenind făurar. (Gen. 4.22).
Aceste trei meserii au constituit, timp de milenii, activităţile principale ale omului, care s-
au exercitat asupra celor trei regnuri: vegetal, animal şi mineral, regnuri alcătuite, în
variate proporţii, din cele patru elemente: pământ, apă, aer şi foc, ultimul reprezentând
energia cosmică dinamizatoare a întregii deveniri. Aceste patru elemente (în fond
principii elementare[7]) şi trei regnuri alcătuiesc cele şapte aspecte fundamentale ale
naturii în care a convieţuit omul tradiţional; iar adaptarea principiilor elementare pe
fiecare din cele trei lumi ale creaţiei (corpus,anima, spiritus) însumând 12 aspecte
cosmice este simbolizată de cele 12 constelaţii zodiacale, aşa cum cele 7 aspecte ale
naturii îşi au corespondente în cele şapte planete. Întreg acest imens ansamblu constituie
preocuparea Hermetismului alchimic, ca însumare a ştiinţelor medievale, ca reprezentare
a cosmologiei tradiţionale.
Spre deosebire însă de lumea cerească a astrelor, care este o lume stabilă, mişcându-
se după ritmuri precise, lumea naturii este în plină prefacere, la care nu puţin contribuie şi
creativitatea omului. O lume deci în permanentă transformare, dar nu în mod haotic, ci
înscriindu-se în ritmurile cereşti (zile, nopţi, anotimpuri, cicluri, etc.). Aşa s-a format o
cunoaştere a pământului şi a legilor sale care a devenit cu timpul o ştiinţă sacră legată de
ritmurile cereşti, constituind ceea ce s-a numit mai târziu alchimia, în fond o ştiinţă a
metamorfozelor elementelor primare în cadrul amplu al naturii.
Omul, aflat în centrul acestui imens cosmos, dotat cu conştiinţă discriminatoare, şi-a
dat în curând seama de analogiile care există între viaţa naturii şi propria sa viaţă, între
viaţa naturii care plecând de la o simplă sămânţă, suma însă a multor virtualităţi, poate
ajunge la un organism vegetal sau animal (şi chiar mineral, unde rolul seminţei e jucat de
cristal), la rândul lui roditor de seminţe, înainte de a muri pentru a renaşte din alte
seminţe, altele dar cu aceleaşi însuşiri principale. Aceastî metamorfoză generalizată a
marcat în conştiinţa omului existenţa unei tendinţe ascendente spre împliniri superioare, o
nevoie nu numai de schimbare dar şi de transformare, deci de trecere dincolo de formele
şi de viaţa individului. O tendinţă deci permanentă de depăşire prin creativitate, dar şi
prin actul gândirii, explicabilă prin existenţa în sufletul uman a acelui chip divin care a
menţinut în conştiinţă nostalgia unui paradis din care fusese alungat. O nostalgie care l-a
făcut să caute nu numai în propriul suflet dar şi în natură această tendinţă spre mai mult,
dacă nu spre mai armonios. De aici încercarea de a găsi în procesele naturale analogii
pentru propriile sale transformări, analogii bazate pe semnificaţiile simbolice ale fiecărei
creaturi. Căci aşa cum va spune Goethe: “Tot ce e trecător e numai un simbol”[8]. Şi nu
putea fi altfel din moment ce toată creaţia poartă pecetea divină.
Primele analogii le-a găsit omul în cultivarea pământului unde dintr-o sămânţă care
conţine, în mod potenţial, principalele caracteristici ale viitoarei plante, poate ieşi un
arbore imens. E bine cunoscută parabola lui Iisus între bobul de muştar şi arborele pe
care-l generează (Mt. 13.31) În acelaşi timp însă tot Iisus spune ca sămânţa care nu moare
nu dă roade (In. 12.24). Iată două principii pe care le vom regăsi în alchimia hermetică.
Să mai adăugăm însă, la simbolurile cristice, şi parabola Semănătorului (Mt. 13.3-9) din
care rezultă că, pe lângă sămânţă, mai e necesar şi un mediu (pământ) bun pentru rodire.
Semănătorul, sămânţa şi mediul formează o triadă care condiţionează creaţia şi propăşirea
ei spre împlinire. Şi dacă din domeniul substanţial, al culturii pământului, transpunem
acest proces în acel al sufletului uman, se pot identifica analogii cu cele trei momente sau
trepte amintite: a germenului, a lucrătorului şi lucrării pământului (inclusiv calitatea lui)
şi în sfârşit a rodului care e împlinirea totului. Sunt cele trei trepte principale ale etapelor
de transformare a sufletului uman pentru a atinge desăvârşirea spirituală.
Aceste desfăşurări din lumea vegetală (asemănătoare şi în lumea animală) sunt destul
de sugestive prin simbolismul lor. Adevărata dezvoltare a alchimiei spirituale s-a produs
însă din momentul în care a început lucrarea metalelor, a căror metamorfoză e mai
ascunsă dar şi mai bogată în semnificaţii. Aici rolul seminţei, al embrionului îl joacă
minereul care în amestec cu impurităţi zace în pământul – matrice până când, descoperit
de om, e supus unor procedee de separare, de purificare, de concentrare, etc. fiind adus în
stare lichidă care serveşte la rândul ei pentru formarea cristalelor, prin răcire sau prin
sublimare. Aceste etape, asupra cărora vom reveni, sunt mult mai aproape de cele trei
componente umane: corp, suflet, spirit şi de transformările lor. Şi dacă, la scară mare,
aceste procese ale metalurgiei au loc în cuptoare (viitoarele furnale), în laborator ele sunt
reproduse într-un vas numit athanor[9], urmărindu-se în detaliu, cu reluări repetate şi
nenumărate variante, obţinerea metalului pur.
 La început, metalele care au intrat în acest proces au fost metalele nobile, aurul şi
argintul, plecând fie de la starea nativă (minereu), care de multe ori se prelucrează la rece,
fie de la săruri care prin diferite procedee duc la metalul curat. Evident că analogia între
aur, ca metal nobil, inalterabil şi spirit se impune de la sine, ca şi între argint, mai uşor
alterabil, şi sufletul uman, suportul fiind de multe ori un minereu sau o sare cu metale mai
grele şi mai banale (de obicei plumb, aramă, fier).
Dar alchimia, cu semnificaţiile ei spirituale, a luat o mare dezvoltare abia atunci când
procesele de transformare s-au aplicat sărurilor de plumb, mercur şi sulf care se găsesc în
cantităţi importante sub formă de minerale precum galena (SPb – sulfura de plumb,
neagră) şi mai ales cinabrul (SHg – sulfura de mercur, roşiatică) sau sub formă de săruri
(sulfuri, sulfiţi, sulfaţi), sulful combinându-se aproape cu toate metalele, fiind bi, tri şi
hexa – valent. Formele lui de cristalizare şi culorile pe care le ia fac şi mai uşor de
urmărit şi mai bogate în semnificaţii metamorfozele lui. Acest polimorf al sulfului şi
combinaţiilor sale a extins posibilităţile lui de analogie cu sufletul uman în multiplele lui
transformări, formând materia de predilecţie a alchimiei.
Am dat aceste minime date privind partea materială a alchimiei pentru a se putea
înţelege cum s-a trecut de la aspectele concrete la cele spirituale prin intermediul
analogiilor şi simbolurilor, care formează într-un fel structura întregii alchimii spirituale.
Nu trebuie să credem însă că alchimistul era atât de naiv încât să-şi închipuie că odată cu
operaţiile din athanor se transformă implicit şi sufletul său. Meditând asupra acestor
operaţii şi transformări, care se petrec în fond în întreaga natură, alchimistul căuta
corespondenţe cu propriile procese interioare, pe care le aplica apoi, prin metode
specifice, sufletului său pe cale de spiritualizare. Veghind lângă athanor şi întreţinând
focul, el nu făcea decât să mediteze la propriile suferinţe, rugându-se ca aceste
transformări să le poată controla şi aplica propriei sale existenţe. Obţinerea aurului–metal
nu era pentru el decât o operaţie secundară, indirectă şi de evitat. Cei care urmăreau acest
scop material erau dispreţuiţi, ca “souffleurs” sau “bruleurs de charbon”. Numai atunci
când credinţa şi conştiinţa alchimistului au început să slăbească, au trecut pe primul plan
aspectele materiale ale reacţiilor din athanor. Dar atunci spiritualul s-a prefăcut în om de
ştiinţă…

2. Metodele alchimiei iniţiatice

În realitate, în laboratorul său alchimistul încerca să refacă, sintetic şi simbolic,
procesele şi prefacerile întregii naturi, şi în acelaşi timp ale propriei existenţe. El era
conştient că dinamismul naturii şi al sufletului uman urmăresc în genere acelaşi drum
pentru menţinerea sau recâştigarea armoniei de la începuturile creaţiei. De aceea, la baza
doctrinei hermetice stăteau câteva procese de creare şi distrugere, de concentrare şi
expansiune care întreţineau viaţa universului natural şi uman. Sinteza acestor procese
complementare era definită de dualitatea coagula–solve, care menţinea ritmul vieţii în
macro şi microcosmos. Un ritm asemănător există şi în alte tradiţii, precum yin–yangul în
China antică. O consecinţă a acestui ritm care menţinea dinamismul creator erau câteva
reguli pe care alchimistul le respecta, cum ar fi spiritualizarea corpului şi corporificarea
spiritului; sau fixarea volatilului şi volatilizarea fixului, reguli pe care alchimistul le
aplica în propria existenţă pentru a-şi regăsi şi păstra armonia interioară. În acelaşi timp,
el regăsea aceste ritmuri în propriul lui corp, în bătăile inimii şi alternanţa respiraţiei.
Căci pentru aceşti oameni însetaţi de spiritualitate inima era centrul vieţii interioare,
împreună de altfel cu creierul cu care forma un cuplu de solve–coagula de al cărui
echilibru depindea armonia existenţei sale. Această unificare a ceea ce în creştinism se
numea coborârea minţii în inimă îşi găsea un simbol geometric în transformarea elipsei
cu două centre într-un cerc cu un singur centru, sau în ceea ce Nicolaus Cusanus definea
Principiul însuşi ca un cerc cu centrul peste tot şi circumferinţa în nici o parte. Atingerea
unei asemenea stări supreme necesita însă un drum foarte lung de veghe, de purificare şi
asceză, adaptat la temperamentul spiritual al fiecărui alchimist.
În privinţa căilor şi metodelor pe care alchimistul trebuia să le urmeze, ele erau de o
mare diversitate care se cerea adaptată atât la natura minereului, care trebuia bine
cunoscută, cât şi la evoluţia proceselor din athanor. În general, după demararea acestor
procese, athanorul trebuia bine închis pentru a nu se pierde elementele volatile cele mai
preţioase, iar focul trebuia întreţinut continuu şi lent, pentru a nu grăbi procesele care
scăpate de sub control puteau duce la explozia şi ratarea întregii operaţii. Aceasta
închidere a athanorului nu era în fond decât izolarea oricărui spiritual care în timpul
rugăciunii trebuie să aibă o maximă răbdare şi concentrare.
În principal, existau două căi de urmat, denumite calea umedă şi calea uscată. Calea
umedă avea ca metodă umezirea siccităţii, ca fiind de obicei aplicată în două situaţii:
atunci când compostul era prea uscat pentru a se produce reacţia, şi atunci când era prea
încins putând compromite rezultatul. În plan psihic, putea fi situaţia unui ucenic prea
dominat de mental, de procesele raţionale, lipsit de flexibilitate şi subtilitate; sau invers,
prea stăpânit de o pasionalitate care trebuia temperată prin umezire–răcire. Calea uscată
avea ca metodă siccitatea umedului şi trebuia aplicată unui mediu prea labil, prea
sentimental, prea lichid pentru a avea plasticitatea necesară, dar şi unui mediu prea rece
care trebuia încălzit pentru a reacţiona. Se înţelege că aceste căi erau asemănătoare atât în
prelucrarea materiei prime minerale, cât şi în aplicarea lor la structura psihică a
ucenicului alchimist. În ambele cazuri trebuia să se ţină seama de calităţile celor patru
elemente principale şi de corespondenta lor cu cele patru temperamente, după schema din
tabelul următor:
_______________________________________________________________
Element Pământ Apă Aer Foc
Calitate Rece Umed Uscat Cald
Temperament Flegmatic Melancolic Coleric Sangvin
________________________________________________________________
Aceste calităţi trebuie astfel combinate ca să fie complementare şi nu contradictorii,
pentru a se putea echilibra reciproc, altfel trebuind “rectificate” pentru a fi aduse în stare
de compatibilitate. Apare evident că aceste operaţii sunt cu atât mai necesare în cazul
firilor umane pentru a putea forma un cuplu armonic, un cuplu hierogamic. Căci alchimia
era în primul rând o ştiinţă a sufletelor şi a armonizării lor pentru a putea nădăjdui la
spiritualizare[10].
Exista desigur şi cazuri extreme când sunt necesare metode dure pentru a scoate din
inerţie compostul. Astfel, în cazul unei siccităţi prea mari, care ameninţă cu pietrificarea,
se foloseşte o “apă de foc” (acqua ignea), aşa cum atunci când ebuliţia e prea mare e
necesar un “aer îngheţat”. Toate aceste operaţii trebuiau făcute, cum spun recomandările
multor alchimişti: suaviter, magnum cum ingegna, sugerând că e vorba de operaţii de
mare fineţe la care trebuie procedat cu inteligenţă şi prudenţă extremă. E evident ca
urmărind această echilibrare a materiei prime, uneori chiar înainte de a o introduce în
athanor, alchimistul nu făcea altceva decât să evite dezechilibre în cursul procesului de
metamorfoză care ar fi compromis posibilităţile substanţelor, şi deci ale sufletului său, de
a urca spre starea finală, aceea a obţinerii pietrei filozofale.

3. Treptele şi Operaţiile Artei Regale

După aceste explicaţii prealabile, vom intra în descrierea propriu-zisă a fazelor sau
etapelor procesului alchimic care aveau ca ţel final transmutarea materiei şi
spiritualizarea ei. În linii mari, această transmutare comportă trei faze sau trepte
cunoscute sub numele de: opera la negru (nigredo), opera la alb (albedo) şi opera la roşu
(rubedo), corespunzătoare celor trei componente ale persoanei umane: corp, suflet, spirit
(soma, psyche, pneuma; corpus, anima, spiritus). Acestui ternar microcosmic îi
corespund în procesul alchimic cele trei elemente sau substanţe: sarea, mercurul şi sulful
sau plumbul, argintul şi aurul, cu unele variante. Aceste trei componente reprezintă în
fond trei trepte de transformare sau de transmutare ale omului intrat pe calea
spiritualizării pentru a realiza, încă din această viaţă, starea de om perfect sau de om
paradisiac, deci starea omului înainte de căderea din rai.

a. Prima faza, aceea a Operei la negru, este propriu-zis faza materiei prime înainte de
introducerea în athanor sau în primele etape ale procesului alchimic. Este faza minereului
extras din pământul care l-a conservat, ca o alma mater, hrănitoare şi păstrătoare,
minereu care este în genere o sare, deci un compus al unei baze (metaloid) cu un acid
(metal), de cele mai multe ori a sulfului cu mercurul sau cu plumbul, cum s-a mai spus. În
alchimia vegetală este faza germenului, a seminţei care are în ea posibilităţi multiple ce
nu pot fi însă puse în valoare decât prin puterea lucrătoare a omului, cu ajutorul energiilor
date de focul natural (soarele) sau artificial.
Aceasta fază mai e numită putrefacţia, deoarece numai prin desfacerea învelişului
material şi disoluţia lui, germenul e liber să încolţească şi să dea rod. În acelaşi timp, ceea
ce rămâne după această separare, reziduurile sau cenuşile, nu sunt lipsite de unele calităţi
care pot fi extrase ulterior. Cineres ne vilipendas (nu dispreţuiţi cenuşile), spune un text
alchimic. Aceasta fază corespunde morţii trupului care se reîntoarce în pământ şi detaşării
germenului sufletesc care îşi urmează viaţa post-mortem. Alchimic ea corespunde
degajării metalului din ganga minereului care se precipită pe fundul athanorului. De
aceea ea este numită separare pentru că desface compostul în ceea ce e inert şi ceea ce
rămâne activ, viu.
Separarea (separatio) este prima operaţie şi poate cea mai importantă pentru că viul
se desparte de mort şi poate să-şi urmeze calea ascendentă. Desigur, separarea îşi are
întreaga semnificaţie la moarte, dar există separaţii parţiale pe toată durata existenţei, căci
fiecare detaşare de viaţă materială nu face decât să libereze existenţa pentru a o putea
concentra pe viaţa spirituală. Poate cea mai elementară şi mai esenţială separare e aceea
dintre cer şi pământ, care se poate face în fiecare moment printr-un simplu gest de
ridicare a privirii spre cer (V. Lovinescu). Intelectual, separarea este discriminarea
accidentalului de permanent; dar aceasta necesită libertatea şi capacitatea omului de
alegere. Existenţa devine astfel o serie de separări succesive care să libereze sufletul,
făcându-l apt să urce spre izvorul lui spiritual. Aceste separări sunt de multe ori violente,
luând un aspect sacrificial, dureros dar binefăcător, în măsura în care omul fiind conştient
de acest lucru, există speranţa unei transformări viitoare. Procesul mai poate fi înţeles şi
ca o mortificare, deci ca o asceză cu care începe un proces de purificare necesar pentru
facilitarea ascensiunii sufletului.
În sens alchimic, în athanor, separarea liberează, prin topire, mercurul din minereul
impur, făcând să precipite reziduurile pe fundul vasului, iar mercurul să se separe ca un
lichid care trebuie purificat. În limbaj simbolic, opera la negru e figurată de un mormânt,
de un cadavru, de un corb, etc. deasupra cărora se ridica, sub diferite înfăţişări, sufletul.
Acest proces de separare trebuie însă să se petreacă lent, pentru a nu pierde nimic din
ceea ce ar putea fi folosit ulterior şi pentru a nu altera elementele componente. Comparată
de mulţi alchimişti cu pilirea fierului care prin îndepărtarea ruginei va putea fi mai uşor
atras de magnetul spiritual, separarea poate lăsa de multe ori o stare de nuditate, un gol în
suflet, o stare de slăbiciune care e însă benefică pentru că, aşa cum spune apostolul Pavel:
“atunci când sunt mai slab, atunci sunt mai tare”.

b. În continuarea operei la negru, a acestei separări de precipitatul greu, în genere

inert şi a liberării Mercurului lichid, numit şi Mercur vulgar (marcat cu semnul ),
urmează Opera la alb, care constă dintr-o serie lungă şi dificilă de operaţii care au ca
scop principal purificarea acestui Mercur pentru a-l transforma în Mercur nobil (marcat
cu semnul , semnul Lunii fiind înlocuit cu semnul Berbecului). Aceste operaţiuni sunt de
obicei alternante de solve – coagula, formate în fond din cupluri de procese
complementare ca: uscare-umidificare; topire-solidificare; disipaţie-condensare, etc. Ele
trebuie reluate, repetate cu răbdare de un mare număr de ori pentru a elimina ceea ce
poate constitui un lest pentru viaţa ulterioară a Mercurului. În aceasta perioadă, athanorul
trebuie ţinut închis atât pentru a nu pierde prin evaporare Mercurul, dar şi pentru a nu lăsa
să pătrundă din exterior impurităţi care ar putea “otrăvi” Mercurul (astăzi am putea spune
pentru a nu “polua” Mercurul). Totul se face, cum spuneam, la foc lent, asemănător de
multe ori cu acea căldură organică ce transformă în natură germenele încolţit într-o plantă
şi planta în rod. Se vorbeşte de aceea de foc lăuntric sau de foc natural care dă viaţă, spre
deosebire de “focul contra naturii” care poate ucide. Chiar în cazul în care e necesar un
foc violent pentru a înfrânge inerţia materiei, el trebuie redus după aceea la un foc lent.
La sfârşitul acestor operaţii de purificare, Mercurul pur apare strălucitor, de unde şi
numele Operei la alb.
E uşor de perceput din cele spuse că toate aceste operaţiuni alchimice îşi au
corespondentul lor în lumea sufletului uman, care trebuie pregătit pe încetul, cu maximă
prudenţă, prin alternanţe de înaintări şi retrageri, de urcări şi coborâri, de rugăciune şi
post, de renunţări şi împliniri, de sacrificii şi căinţă, ca să se poată detaşa de tot ceea ce îl
trage în jos în ambianţa exterioară sau în impulsurile interioare. Se produce astfel o
despătimire a sufletului până la acea stare de apatheia, care nu înseamnă pasivitate şi
inerţie, ci o maximă potenţialitate aptă să primească influenţele harului.
Alchimistul adevărat era conştient că tot ce se întâmpla în athanor cu substanţele
elementare nu sunt decât procese asemănătoare cu cele care se petrec în athanorul
sufletului, transformările alchimice ajutându-l, prin meditarea simbolurilor, să-şi
perfecţioneze propriul suflet. Unul din ultimii alchimişti, dominicanul Dom Pernety,
spune: “Când în materia Marii Opere survine Albul, viaţa a învins moartea. Regele a
reînviat, Pământul şi Apa au devenit Aer, Copilul lor s-a născut… Atunci materia a
dobândit un asemenea grad de fixitate, încât Focul n-ar putea să o distrugă… Filozofii
hermetici spun că atunci când văd Albul desăvârşit trebuie să rupă cărţile, deoarece ele au
devenit inutile…”[11]

c. Şi totuşi, odată cu realizarea operei la alb, operaţiunea hermetică e abia la

jumătatea ei. Mercurul, simbol al sufletului, a fost degajat din ganga ce-l ţinea prizonier
în materie, şi a fost purificat. El e însă încă ameninţat cu “căderi”, din cauza instabilităţii
funciare a acestui “argint viu”, cum a mai fost denumit. În consecinţă, el trebuie fixat prin
acţiunea Sulfului, simbol al spiritului, care singur poate depăşi agitaţia ego-ului, scoţând
în lumină Sinele. De aceea focul athanorului trebuie întreţinut mai departe, şi chiar înteţit.
Dacă în timpul Operei la Alb procesul a avut loc mai ales în fază lichidă, prin
separarea de reziduurile solide şi purificarea Mercurului, pentru realizarea Operei la
Roşu se trece în faza de gaz care liberează de asta data Sulful printr-o operaţie de distilare
la temperaturi mai mari, care-l transformă în vapori. Urcând spre bolta athanorului,
vaporii de sulf se condensează pe pereţii mai reci, formând splendide ace roşietice, în
fond cristale de sulf, simbol al spiritului fixat. După acel solve care a dus la obţinerea
Mercurului, iată acum un ultim coagula care transformă prin sublimare Sulful în cristale,
simbol al Pietrei filozofale, acea “piatră din capul unghiului” de care vorbeşte şi Iisus.
Totul se întoarce aşadar la faza solidă a începutului, dar una cristalină, simbol al
Ierusalimului ceresc, obţinuta prin intervenţia duhului, a Focului spiritual. Odată cu
fixarea şi corporificarea spiritului, acel Magnum Opus Alchemicum ia sfârşit în lumina
desăvârşirii.
Cele trei trepte ale Operei alchimice pot fi simbolizate şi de alte trei elemente:
Plumbul, Argintul şi Aurul, care se transmută în athanor, cu metode specifice de adaptare
desigur, luând în mare cele trei culori simbolice: negru, alb şi roşu. Prin această altă faţă a
Operei se poate înţelege şi mai bine corespondenţa celor trei trepte cu planetele cereşti, ca
simbol al celor trei metale: Saturn (Pb) – Diana (Luna) (Ag) – Apollo (Soarele) (Au).
Fazele intermediare sunt simbolizate de alte planete şi metale, în funcţie de perspectiva
din care alchimistul priveşte propriile transformări, care sunt indefinit variabile, ca şi
sufletul omenesc.
____________________________________________________________________
_
Planete Saturn Jupiter Luna Venus Mercur Marte
Soare

Metale Plumb Cositor Argint Aramă Hidrargir Fier

Aur

Culori Negru Cenuşiu Alb Roşiatic Alb-argintiu Cenuşiu

Galben
Ruginiu
Purpură

Cele şapte planete, fiecare cu nuanţele şi culorile sale, simbolizează în fond

“curcubeul”, semn al alianţei dintre cer şi pământ, după ce “corbul negru nu s-a mai
întors iar porumbelul alb a adus ramura de măslin” [12]. Nu mai insistăm asupra multiplelor
simboluri ale numărului şapte care de la Geneză la Apocalipsă marchează întreaga viaţă a
Universului.[13]
Aşadar, în Opera alchimică, s-a plecat de la influenţa Cerului, coborându-se în lumea
metalelor, pentru a urca din nou la astre. Cercul s-a închis, sau s-a deschis pe o nouă
spirală, pentru a obţine desăvârşirea spirituală. Tot acest drum iniţiatic este sintetizat în
bine cunoscuta formulă hermetică: ”Visita interiora (inferiora) terrae, rectificando,
invenieus occultam lapidem, veram medicinam“ formula chintesenţiată de iniţialele: V I
T R I O L U M. Otrava suferinţei (interiora terrae) s-a transformat (rectificando) printr-o
metanoia alchimică în piatra filozofală (occultum lapidem), în elixirul de nemurire (verae
medicinam). Este evident că toate aceste procese aveau pentru alchimist un caracter şi o
semnificaţie esoterică, interioară.[14]

Triada Sare–Mercur–Sulf este simbolul multor procese naturale şi spirituale. Unul din
cele mai importante este o sinteză a vieţii familiale, cele două elemente Mercurul şi
Sulful simbolizând femininul şi masculinul, cu toate aspectele lor, între care cel mai
important este unirea Mercurului şi Sulfului cu formarea cristalelor de sare (sulfura de
mercur), simbol al unităţii androginice. Nu este sarea impură de la care s-a pornit
(minereul de cinabru), ci e o sare sublimată prin această unire hierogamică ce constituie
refacerea androginului primordial. Este nunta lunii şi a soarelui, a femeii şi bărbatului din
care va rezulta “copilul filozofal“, în acelaşi timp prunc al continuităţii umane, dar şi
copil spiritual. Sunt bine cunoscute spusele lui Iisus care socoteşte copiii ca îngeri,
atrăgând atenţia omului: “De nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
”(Mt.18.3)

4. Spagirica
În chiar ultimele cuvine ale formulei alchimice V I T R I O L se face o referinţă la
rolul medical al alchimiei (veram medicinam) care trata nu numai sufletul ci şi corpul
omului. Dealtfel, ca în toate domeniile cosmosului şi în acela al existenţei omului,
ştiinţele sacre plecau întotdeauna de la principii spirituale pentru a cunoaşte aplicaţiile lor
pe diferite planuri ale realităţii. Nu făcea excepţie nici medicina care era arta de a îngriji
bolnavii (ars medica). Încă de la promotorii ei clasici, Hippocrate şi Galenus, medicina se
baza pe urmarea unor reguli spirituale în cunoaşterea şi practica medicală. Lucrul nu e de
mirare din moment ce medicina era patronată de un zeu, Asclepios (Aesculap în latină),
el însuşi fiu al lui Apollo, căruia ştiinţa sacerdotală i-a fost predată de centaurul Chiron,
înţeleptul învăţător al zeilor. În antichitate, ştiinţa medicală era aplicată de preoţi, fiind
deci o ştiinţă sacerdotală.[15] În acest sens, pentru a vindeca o boală, se pleca de la
stabilirea cauzelor ei, care erau mai totdeauna de origine sufletească, fiind datorată unei
dereglări psihice, unui hybris, sau, cum se va mai numi în creştinism, unui păcat. Dar
hybris-ul nu era numai o exagerare, o patimă, ci şi o sărăcire a puterilor sufleteşti[16].
Chiar dacă numai simbolic, şi uneori doar formal, chiar şi astăzi medicii fac “jurământul
lui Hippocrate”, pentru a putea practica medicina; cu atât mai important era el în Rvul
Mediu.
În antichitate, unul din medicii cei mai cunoscuţi (sec. II) a dat numele unei întregi
secţiuni a alchimiei medicale, galenica, folosite până astăzi în farmacologie. Dealtfel,
chiar numele farmaciei provine din grecescul pharmakon, care înseamnă remediu.
Succesul unui tratament medical era legat indirect de influenţa subtilă pe care medicul o
exercita asupra bolnavului. Ulterior, termenul şi practica au degenerat în aspecte magice,
în ceea ce sunt astăzi farmecele.
Medicina hermetică avea diferite metode de tratare a bolilor în detaliul cărora nu
putem intra aici. În principal, se socotea, de la Hippocrate şi Galenus, că omul e dominat
de diferite umori, caracterizând la rândul lor firea său temperamentul lui: flegmatic,
melancolic, coleric sau sangvin, după elementul care predomina în fiecare. Echilibrul
acestor umori asigura sănătatea, aşa cum dezechilibrul lor provoca boala. Acest
dezechilibru se trata cu diferite medicaţii pentru a stimula organismul să producă
umoarea deficientă sau s-o reducă atunci când era în exces. În acest scop, se foloseau
diferite poţiuni sau tincturi preparate din plante sau săruri minerale, din care se extrăgeau
principiile active, numite şi chintesenţe. Aceste poţiuni puteau fi balsamuri sau veninuri,
care reechilibrau organismul prin aceleaşi alternanţe de solve-coagula care, aşa cum s-a
văzut, era un principiu general în hermetism. Majoritatea poţiunilor se extrăgeau din
plante care trebuiau culese într-un anumit anotimp şi timp al zilei, mai ales noaptea când
principiul activ se condensa în planta respectivă, sau în zori (aurora) când planta era
acoperită de rouă.[17] Să spunem că aceste plante se culegeau în timp ce se spuneau
anumite formule magice sau rugăciuni, atunci când culegătorul era sacerdot. Să amintim
un binecunoscut personaj din teatrul lui Shakespeare, călugărul Lorenzo, din Romeo şi
Julieta, care tocmai culegea plante vindecătoare atunci când Romeo îl vizitează: “Dar
mai nainte/ Ca ochiul soarelui, aprins, să zvânte/ A nopţii rouă, negura s-o-nghită,/ Eu
trebuie, în coşul de răchită/ Flori preţioase cu anume suc/ Şi ierburi veninoase să apuc să
strâng…” (III,3) Tot în aceeaşi tragedie întâlnim însă şi un spiţer (farmacistul de astăzi)
care-i dă lui Romeo o otravă ce va dezlănţui tragedia.
Pentru Paracelsus, în secolul XVI, microcosmosul uman este condus de aceleaşi
principii ca şi macrocosmosul. Viaţa în sine este menţinută de o forţă vitală (spiritus
vitae) numită şi archeus, idee care a dat naştere curentului vitalist ce s-a menţinut până în
secolul XIX. Această forţă produce toate schimburile din corp fie anabolice, pozitive, fie
catabolice, negative, sănătatea depinzând de echilibrul lor. Paracelsus nu neglijează
influenţa astrelor, dar nu acceptă determinismul lor: astra inclinant, non necesitant.
Medicul are însă nevoie nu numai de ştiinţă, ci şi de intuiţie: el trebuie “să vadă fără ochi,
şi să audă fără urechi”. Pentru Paracelsus cei patru stâlpi ai medicinei sunt: filozofia,
astronomia, alchimia şi virtutea (în sensul medicilor fără de arginţi ai creştinismului
primar).
Multe din principiile şi tratamentele medicinii spagirice s-au păstrat până astăzi,
revenind în prim plan ca aşa zisa “medicină naturistă”, care îşi are rădăcinile în alchimia
hermetică şi ar putea fi şi o reacţie împotriva abuzului de tratamente chimico-terapeutice,
în care efectul e obţinut prin substanţe dozate cantitativ. În medicina spagirică, apropiată
de homeopatie, organismul e stimulat să reacţioneze prin folosirea unor elemente în
diluţii foarte mari. Dar ne oprim aici ca să nu stârnim reacţia unor specialişti, care nu au
nici o încredere în spagirica hermetică, socotind-o doar un episod neînsemnat în istoria
medicinii.

4. Heraldica
Persoana umană este individualizată şi recunoscută printr-un nume care, dacă e corect
pus, ar trebui să exprime esenţa lui, caracteristica lui principală, pentru a fi identificată de
semenii săi. În vechile tradiţii, ca şi în cea creştină, numele era legat în genere de o
calitate care la rândul ei era reflexia unui atribut divin (exemplu: Andrei – cel curajos;
Eugen – cel bine născut; Macarie – cel fericit; etc). De aceea, se punea de obicei noului
născut, şi se consfinţea la botez, numele unui sfânt din calendar, sau numele unui părinte
sau strămoş, pentru a marca continuitatea neamului. Numele era deci un simbol sacru.
Astăzi, numele nu mai reprezintă decât gustul şi fantezia părinţilor şi are tot mai mult
tendinţa să fie înlocuit, la limită, printr-un număr, semn invers al unicităţii şi al
anonimatului.
În antichitate, şi mai cu seama în familiile aristocrate, pe lângă nume, element sonor,
persoana, şi mai ales familia, purta şi un semn sa
u însemn, element vizual, care reprezintă în acelaşi timp şi individul şi neamul, deci
strămoşii, evidenţiind astfel continuitatea printr-un element comun dar şi specific,
blazonul. Aşa s-a constituit, prin folosirea simbolurilor, ca semne reprezentative
purtătoare de sens, heraldica, un domeniu al ştiinţelor sacre, hermetice. Ulterior, de la
individ şi neam, blazonul s-a extins sub formă de steme şi la organizaţii, la oraşe, la ţări,
fiind folosit mai ales în lupte, pentru recunoaşterea adversarului. Nu ne vom ocupa aici de
istoria dezvoltării heraldicii, ci doar de câteva elemente componente ale blazonului, ca
figură majoră a heraldicei.[18]
Principalul element al unui blazon este scutul (“écu”) care reproduce, esenţializat,
geometrizat, pieptul omului, încadrat uneori de soare şi lună, făcând astfel legătura
macrocosmosului cu microcosmosul. Centrul scutului, numit şi “abis” (mettre en abîme)
reprezintă inima persoanei, aşa cum coroana, situată deasupra scutului, reprezintă capul.
E evident ca aceste însemne principale îl reprezintă pe om, în chintesenţa lui.
Celelalte elemente care constituie un blazon poartă numele de mobile şi sunt de o
mare diversitate. Scutul blazonului este împărţit de obicei în trei sau patru sectoare, dar
nu numai, caracterizate prin culori (smalţuri, metale), separate prin linii în câmpul
scutului, şi el decorat (blănuri), şi ocupat de figuri simbolice care pot fi flori, animale,
obiecte, semne geometrice, etc., evident simbolice. În exterior, scutul este însoţit (în
“cimier”) de coroană sau/şi coif, susţinut lateral de “ţinători” (tenants) decorat cu
ghirlande (“lambrechini”) şi marcat cu “devize”. Toate reprezintă blazonul printr-o
ţesătura complexă de semne şi simboluri care formează astfel o imagine a persoanei,
neamului, etc. imagine evident sintetică şi semnificativă. El este în acelaşi timp
corespondentul alchimic al athanorului, pe care Vasile Lovinescu îl caracterizează astfel:
“Blazonul e expresia plastică a alchimiei umane. De aceea am spus ca e o secţiune
verticala a athanorului, a vasului hermetic, a oului lumii şi “mobila” din el reprezintă, dus
la perfecţiune, “compostul” originar depus în el, ermetic închis, destinat transmutaţiunii,
care e miracula rei unius, cum se spune în Tabula Smaragdina. Metamorfoza se
producea când athanorul, blazonul, era însoţit de “focul filozofal”, care la războinici era
curajul, vitejia, dispreţul de moarte, fidelitatea faţă de prinţ, dar şi dragostea pentru o
stăpână, care de cele mai multe ori era “Madonna Intelligenza”, Beatrice, aceea care dă
beatitudinea. Dar toate acestea sunt numai mijloace; finalitatea era moartea şi
transfigurarea, palingenezia, simbolizate de Fenix, pasărea fabuloasă, având un rol capital
în hermetism. Fenixul său vulturul erau aşezate deasupra coroanei scutului blazonului,
reprezentând ceea ce hinduşii numesc “sahasrara” (lotusul cu o mie de petale) din vârful
capului, a cărui deschidere e finalitatea tehnicilor yoghinice; e identic cu nimbul
sfinţilor.”[19]
 inapoi________inapoi la cuprins________inainte

III. HERMETISM ŞI MAGIE

Poate să pară curios că includem în hermetism şi magia care e socotită astăzi mai
mult o vrăjitorie dacă nu chiar o şarlatanie. Trebuie spus însă că ceea ce acum este o
practică degenerată, era în perioadele arhaice şi în evul mediu, o ştiinţă sacră chiar dacă
folosindu-se de forţe subtile, de multe ori inferioare, dar oricum reale. Universul nu e
populat numai de energii bine cunoscute de ordin fizico-chimic, biologic sau psihic, ci şi
de forţe sau energii de ordin subtil care se prezintă sub forma unei game mari de radiaţii,
mai puţin cunoscute şi studiate de ştiinţele exacte, nefiind accesibile instrumentelor
tehnice, ci mai curând intuiţiei umane. Universul întreg este în fond o sumă a acestor
energii, specifice fiecărui nivel de existentă, energii care îşi au originea în energiile
increate prin care Creatorul însuşi a generat lumea. Am arătat în altă parte[20] cum se
transformă şi se individualizează aceste energii pe diferitele planuri ale manifestării
universale, începând cu energiile informale sau angelice, continuând cu cele subtile,
superioare şi inferioare şi, în sfârşit, cu energiile lumii în care ne mişcăm noi, toate
interferând în omul care, ca centru al universului, este un sintetizator al acestor energii,
corespunzând celor trei lumi: spiritus, anima, corpus. În prezentul capitol nu ne vom
referi decât la energiile subtile, la acele energii a căror structură e puţin cunoscută, dar
care au fost folosite din timpuri străvechi de magicieni care le cunoşteau legile şi le
foloseau în scopuri diverse.
Pentru a ne da seama ce sunt aceste forţe ale lumii intermediare, aceste energii
derivate prin reflectarea pe planurile sublunare a energiilor angelice, simbolizate de
cerurile planetare, ni se pare indicat să pornim de la religiile mitologice, în acest caz de la
religia egipteană şi greacă, de la care a pornit şi hermetismul. Pentru vechii greci, zeii
reprezentau energiile spirituale, informale, ca manifestări ale atributelor divine, ale
ideilor şi arhetipurilor, reflectate la rândul lor în energiile din lumea formală. Dar dacă
lumea informală este accesibilă doar intelectului (nous), de unde şi numele ei de lume
inteligibilă, lumea formală, văzută şi nevăzută este accesibilă, în parte, facultăţilor
noastre mentale, raţiune, imaginaţie, etc. sau simţurilor noastre. Făpturile acestei lumi
sunt reflexii sau refracţii imperfecte ale lumilor angelice, pe care de altfel le pot
simboliza (aşa cum păsările sunt în genere simboluri ale îngerilor). Şi dacă zeii în
mitologia greacă (sau egipteană, sau hindusă, etc.) sunt reprezentaţi prin fiinţe umane
perfecte sau prin fiinţe fabuloase, forţele din lumea formală subtilă sunt reprezentate
printr-o serie de duhuri sau spirite, prin zâne, spiriduşi, elfi, etc., care animă întreaga
natură, de la formele ei: munţi, râuri, câmpii, vânturi, etc. până la făpturile ei: plante,
animale, şi, evident, oameni, al căror suflet este de natură subtilă, chiar dacă
spiritualizată. Căci tot ce există în lumea sensibilă are ca suport o energie subtilă, care o
susţine şi îi dă viaţă. Dar în această lume sublunară sunt şi forţe subtile libere, am putea
spune, care se pot agrega şi fixa la un moment dat sau pot fi captate de oameni dotaţi la
rândul lor cu forte psihice deosebite ca structură şi putere, respectiv de magicieni. Aceştia
pot supune şi folosi forţele subtile în scopuri diverse, benefice său malefice, de unde şi
numele acţiunii lor: magie albă şi magie neagră.
Şi în creştinism există aceste forţe, dar nu sunt numite decât cele malefice,
reprezentate de demoni, ei înşişi la origini îngeri, dar care după aruncarea lor din cer, ca
urmare a revoltei lui Lucifer, şi-au pierdut puterea spirituală, rămânând cu energia
subtila, nevăzută dar sensibilă în anumite momente şi la anumite făpturi (demonizaţi).
În mitologia greacă, aceste energii erau daimonice (celebrul daimon al lui Socrate)
fiind folosite de om în scopuri benefice, dar şi demonice când acţionau malefic. În
Hermetismul medieval, sub influenţa creştinismului, forţele benefice apar mai puţin căci
creştinul cheamă în ajutor mai ales puterile angelice; în schimb forţele malefice sunt
prezente mai des acţionând asupra lumii vizibile, fie din proprie iniţiativă, fie la
solicitarea omului şi mai ales invocate de acei magicieni care le cunoşteau puterile şi
ştiau să le folosească. Aşa a apărut magia albă şi magia neagră, cea care le foloseşte în
scopuri bune şi cea care le foloseşte spre rău. Din nefericire, prin demitizarea acestei lumi
subtile, s-au pierdut simbolurile acestor forţe şi n-au mai putut fi invocate, decât rareori şi
în mod imperfect sau chiar derizoriu.

1. Magia albă
Pentru a evoca acţiunea magică a duhurilor bune va trebui să apelăm mai ales la
mitologia greacă său celto-germanică, încă prezentă în evul mediu apusean. Şi o vom
face tot prin intermediul lui Shakespeare care se foloseşte de ea în Visul unei nopţi în
miez de vară (A Midsummer Night’s Dream) în care aproape tot ce se întâmplă în
desfăşurarea piesei este influenţat de Oberon, regele zânelor, de soţia sa, Titania şi de
faimosul spiriduş Puck. Iată cum se autodefineşte acesta din urmă:

Eu sunt un duh/ Ce zbor întreaga noapte prin văzduh.

Pe Oberon îl fac să râdă-ades/ Când ca o mânză sprintenă nechez… (II,1)

Şi mai elocventă este cearta dintre Oberon şi Titania care agită întreaga natură:

De câte ori din miezul verii-ncoace/ Ne-am întâlnit pe dealuri, în vâlcele,

În codru,-n câmp, lângă izvor, prin trestii/ Sau pe-ale mării ţărmuri
nisipoase,
Când vântul şuieră şi noi dansăm,/ Avan te-ai repezit ţipând la noi şi
jocul ni l-ai tulburat…
Întregul crez al vremii se răstoarnă:/ Căruntul ger se lasă peste raze,
Cununa de omăt şi sloi a iernii/ E-mpodobită azi cu flori şi muguri,
Şi anotimpurile vin de-a valma,/ Ca nimeni nu le mai cunoaşte rostul.
 Năvala-aceasta de nenorociri/ A izvorât din certurile noastre…” (II,1)

Apare limpede că aceste duhuri stăpânesc întreaga natură, pentru ele spaţiul şi timpul
au alte dimensiuni decât pentru noi, iar, în cele din urmă, acţiunea lor este benefică pentru
că favorizează cele trei nunţi din piesă, trei hierogamii în momentul fast al solstiţiului de
vară. E bine cunoscut că şi în tradiţia noastră populară, la Sânziene (24 Iunie), în preajma
acestui solstiţiu (21 Iunie), apar zânele numite Iele, care schimonosesc pe cei ce le ascultă
cântecul cu nevrednicie (ca şi Sirenele lui Ulise) – Dar cea mai elocventă probă de magie
benefică o găsim în ultima piesă a lui Shakespeare, în Furtuna, unde personajul principal,
Prospero, nu este numai ducele unui centru spiritual, Milanul (Mailand), dar şi un
puternic magician, el provocând furtuna care-i rătăceşte pe adversarii săi, dar îi salvează
pe o insulă (simbol al stabilităţii) pe prieteni. Şi tot el, ajutat de un alt spiriduş faimos,
Ariel, pedepseşte duhurile rele ale insulei, pe vrăjitoarea Sicorax şi fiul ei Caliban,
restabilind armonia prin hierogamia Mirandei, fiica sa, cu Ferdinand, moştenitorul
tronului Neapolelui (Noua cetate). Iată câteva versuri grăitoare pentru definirea
aspectelor magice ale piesei:

Miranda: Prin arta-ţi, dragă tată, le-ai stârnit/ Acest al apei clocot,
domoleşte-l…
Puteri de zeu de-aş fi avut, mai iute/ Vâram marea-n pământ
decât s-o las
Să-nghită mândrul vas cu-a lui povară/ De suflete.
Prospero: E timpul, noi lucruri să-ţi destăinuiesc. Dă-mi mâna
Şi-mi scoate mantaua fermecată./ Magie, stai de-o
parte… (I,2)

După ce, pe insulă, Prospero reinstaurează pacea, înăbuşind revolta lui Caliban, el
renunţă însă la puterile-i magice şi se retrage în vechiul centru al Milanului, în timp ce
Ferdinand şi Miranda, într-o perfectă armonie, se-ndreaptă spre Neapole.

Prospero: Ci iată-acum, mă lepăd de magie./ Mai cer numai un cânt ceresc

Ca să-mi sfârşesc lucrarea,/ Prin vrăji de sus; apoi
bagheta-mi frâng
Şi-o-ngrop la câţiva stânjeni sub pământ./ Iar cartea mai
adânc s-o afund
Decât s-a-ncumetat vreodată plumbul. (V,1)

E clar că puterile magice acţionează benefic numai cu ajutorul puterilor de sus, al

energiilor spirituale. De altfel, în finalul epilogului, Prospero declară:

Nu mai doresc/ Să chem duhuri, să vrăjesc,

Dacă n-am să mă închin/ Voi muri în mare chin
Rugăciunea-ntrece chiar/ Al milostivirii har! (V,2)

Desigur, s-ar putea spune că aceste personaje de teatru sunt ieşite din fantezia unui
geniu poetic. Dar marii scriitori nu sunt oglinda vremii lor? Iar spusele lor fac parte din
simbolurile şi miturile doctrinei hermetice medievale, din realitatea acelei lumi care
credea în existenta forţelor subtile şi în influenţa lor, forţe stăpânite şi dirijate de puterea
magicienilor.[21]
Exemple de magie sunt nenumărate în textele medievale şi chiar în Scriptură. E bine
cunoscut cazul lui Simon Magul, redat în Faptele Apostolilor (8, 9-17) care “vrăjea şi
uimea neamul Samariei”, până când s-a botezat şi a renunţat la magie. El a vrut însă să
primească binecuvântarea de la apostoli în schimbul banilor, de unde şi numele de
“simonie” dat acestui păcat.
După aceste exemple de magie benefică, este însă necesar să facem o diferenţă netă
între fenomenele magice care sunt rezultatul acţiunii puterilor cosmice subtile, şi
miracolele care sunt acte ale puterilor theurgice, ale energiilor spirituale folosite de
profeţi şi sfinţi, cu invocarea îngerilor şi chiar a lui Dumnezeu. Dovada cea mai
elocventă, exceptând minunile lui Iisus, desigur, o avem în Vechiul Testament unde
proorocul Ilie Tesviteanul i-a înfruntat pe proorocii lui Baal care n-au putut să coboare
focul pentru jertfa cu puterile lor magice, în timp ce Ilie, invocând pe Dumnezeul lui
Israel, a coborât focul din cer care a mistuit jertfa. (Regi III, cap 19)
Şi poate nu e lipsit de interes, chiar dacă iese din perimetrul Hermetismului, să
amintim un exemplu celebru din lumea tibetană, acela al lui Milarepa (cel iubit de
Brâncuşi) care în tinereţea lui avea puteri magice atât de mari încât atrăgea ploi şi
grindină asupra satelor distrugându-le, până în ziua în care l-a întâlnit pe sihastrul Marpa
şi a renunţat la magie pentru a primi iniţierea, devenind unul din cei mai mari spirituali
budişti. Este încă un exemplu privind prăpastia care separă magia, legată de fenomenele
subtile ale cosmosului, şi o realizare spirituală cum e cea a Marii Opere alchimice.

2. Magia neagră
Dacă până acum am dat exemple de magie albă, benefică, vom arăta în continuare şi
câteva aspecte ale magiei inferioare, aşa numita magie neagră care foloseşte puterile
subterane, întunecate ale demonilor. Spre deosebire de puterile folosite în scopuri
benefice care sunt în genere puteri neutre al căror caracter benefic sau malefic este dat de
intenţiile magicienilor, există puteri malefice prin însăşi natura lor, apărute odată cu
căderea îngerilor care l-au susţinut pe Lucifer şi care au format puterile infernale. După
viziunea lui Dante, şi aceste puteri au o structură ierarhizată, similară, dar răsturnată, ca şi
puterile angelice, formând nouă cercuri (trepte) mişcate de focul energiilor subtile
inferioare, având în centrul subteran pe Lucifer însuşi, devenit înger al întunericului. Nu
vom intra, desigur, în descrierea acestor puteri infernale, înfăţişate uluitor de Dante, dar
vom remarca încă de pe acum că ele acţionează atât independent, conduse din centre
satanice, dar se folosesc şi de magicieni, de vrăjitori şi mai ales de oameni păcătoşi cărora
le conferă puteri lumeşti malefice ca să distrugă ordinea creaţiei divine. Să amintim că
aceste puteri sunt denunţate de Iisus însuşi care-l numeşte pe capul lor “stăpânitorul
acestei lumi” (princeps hujus mundi), dându-i îngăduinţa să bântuie şi să înşele omenirea.
În genere, aceste puteri produc fenomene banale, dar nocive, intercalate în viaţa
oamenilor şi a societăţii. Vom lua exemple tot din scriitorii vremii, foarte sensibili şi la
aceste manifestări infernale care produc răul din lume sub înfăţişări uneori atât de
ispititoare. Şi vom începe tot cu Shakespeare care nu a neglijat în opera sa nici unul din
aspectele acestei magii inferioare.
 Într-una din primele sale tragedii, Titus Andronicus, unul din personajele principale,
negrul Aaron (e vorba de simbolismul inferior al culorii negre) care, pentru a lua puterea
împreună cu regina Tamora, în ultimele faze ale decadenţei Imperiului roman, nu ezită să
invoce pe stăpânul infernului pentru a-şi duce la îndeplinire planurile lui monstruoase.
Aşa cum scriam cu o altă ocazie: “O forţă supra- individuală pare să-l mişte (pe Aaron),
singura în stare să explice dimensiunile dezechilibrului pe care-l provoacă. Pentru că
numai ura lui de fost sclav nu poate justifica amploarea sacrilegiilor săvârşite. El scapă
oricărei înţelegeri umane şi se ridică chiar împotriva zeilor într-o încercare de a
absolutiza răul. Prin el şi prin dezastrele pe care le dezlănţuie, tragedia Titus
Andronicus se profilează asupra lumii romane ca un preludiu apocaliptic. Căci ce sunt
figurile malefice ale Tamorei şi ale lui Aaron decât simboluri personificate ale
Prostituatei şi Fiarei de care vorbeşte Apocalipsa creştină?”[22]
Nu mai puţin sinistră este intervenţia forţelor malefice într-o altă tragedie
shakespeariană, Macbeth, unde sumbrul personaj ajunge rege cu ajutorul vrăjitoarelor şi
vrea să domneasca cerând puteri de la Hecate şi de la stăpânitorii infernali ai acestor
vrăjitoare. El este împins spre crime abominabile şi spre putere de crunta-i soţie, Lady
Macbeth, care invocă puteri supra sau subumane ca să-şi atingă scopul.

Lady M: Vino! Să-ţi torn a mele duhuri în urechi, să biciui

Cu grai de foc tot ce te-ndepărtează
De cercul de-aur, cel cu care soarta
Şi ajutorul metafizic pare-se
Că te-au şi-ncoronat (I,5)

Iată maleficiat chiar aurul Operei alchimice şi invocată o putere care atinge un fel de
absolut infra-uman.
Dincolo de aceste exemple extreme ale laturii întunecate a evului mediu, să mai
evocăm un alt erou celebru, apărut într-un mit de la sfârşitul sec XIV, mitul lui Faust,
folosit de un scriitor contemporan cu Shakespeare, Chr. Marlowe, şi reluat apoi de
Goethe, ca şi de alţi scriitori ca Thomas Mann. Aici nu mai e vorba atât de un magician,
ci de un demon personalizat, celebrul Mefistofeles, care încearcă să-l damneze pe Faust,
simbol al gândirii medieval-renascentiste, de la astrologie la alchimie şi de la ştiinţă la
filozofie. Până la urmă însă, demonul trebuie să se recunoască învins de credinţa
savantului şi de ajutorul de sus dat chiar de Maica Domnului, pe care o invocă în final.
Iată cum, într-o epocă încă spirituală, demonul poate face indirect binele, prin forţele
celeste date omului. Să amintim, din această faimoasă operă, un important “sabat” al
vrăjitoarelor, acea Wahlpurgisnacht, un loc şi un timp în care puterile infernale încearcă
să făurească destinele omului, prin demoni şi vrăjitoare, care sunt aspecte decăzute ale
magicienilor din vremea Renaşterii.
Că aceste exemple nu erau simple fantezii de scriitor stau dovadă luptele duse de
Biserica catolică pentru a le combate. Şi nu e vorba aici de trista Inchiziţie şi de
vânătoarea ei de vrăjitoare, ci de anumite serbări carnavaleşti, organizate chiar de
Biserică, pentru a fi un exutoriu al păcatelor, înaintea postului şi a sărbătorii Paştelui,
pentru alungarea forţelor malefice şi purificarea sufletelor. Una din aceste serbări era
numită chiar “sărbătoarea măgarului”, acest animal având un simbolism inferior folosit
de puterile infernale. Exista o serbare în care puterea era dată, pentru un timp limitat, unui
sclav sau nebun (“fętes des fous”) care ducea lumea la haos, din care să renască după
aceea o lume nouă.[23] Era în fond o reeditare, la scară socială a “operei la negru”, pentru
a “separa” lumea de păcate şi a începe o opera de purificare, reluată de altfel periodic,
pentru că nimic nu poate opri definitiv decăderea spirituală a omenirii.
Rezultă din aceste puţine exemple că magia neagră avea puteri şi desfăşurări mult mai
ample decât magia albă, ea fiind dirijată de forţe oculte infernale. În acest caz, se poate
vorbi nu numai de decadenţa magiei în vrăjitorie şi demonism, ci chiar de un
adevărat satanism, în care acţiunile distrugătoare sunt conduse din anumite centre anti-
spirituale (R. Guénon). Aceste subversiuni s-au continuat din nefericire, accentuându-se,
până în zilele noastre, asupra cărora nu vom insista însă. Să amintim, totuşi, unele cazuri
sinistre care, încercând să submineze Biserica însăşi, au dus la aşa numitele “messe
negre” în care ritualul euharistic este batjocorit până la blasfemie.(4) Sunt de asemenea
indicii despre existenţa unor centre de subversiune contra-iniţiatică chiar în epoca
contemporană, cum ar fi cele “Şapte turnuri demonice “ descoperite de un călător englez,
situate pe un arc de cerc care ar pleca din Siberia, trecând prin Orientul Mijlociu şi
străbătând Sudanul până în Nigeria, susţinute de altfel de existenţa “aurului negru”, numit
de medievali “acqua infernalis”.[24] Cât despre grupurile sau chiar sectele sataniste
actuale, semnalate frecvent de mass-media, ele par să fie numai vârfurile unor “eisberg”-
uri de care nu ne vom ocupa aici.
Revenind la hermetismul propriu-zis, să spunem că, odată cu decadenţa spiritualităţii
medievale, această doctrină şi practicile ei s-au destrămat cu încetul sub asaltul forţelor
adverse, şi uneori chiar ale Bisericii creştine care, temându-se de opoziţia lor aparentă, le-
au persecutat, încercând să le elimine. Să amintim doar de acea acţiune a regalităţii
franceze care, la începuturile absolutismului, prin Filip IV cel Frumos (ce ironie!), a
desfiinţat, de conivenţă cu papa Clement V, ordinul Templierilor, arzând pe rug pe şefii
ei, în cap cu Jacques de Molay, în 1314. A urmat aşa numita “captivitate de la Avignon”
a papalităţii (1309-1378) şi mai apoi “războiul de 100 de ani” care au schimbat mersul
istoriei medievale, cu tot revirimentul spiritual adus de Ioana d’Arc, ducând şi la slăbirea
şi destrămarea hermetismului. Înainte de a ajunge însă la aceasta încheiere, să ne
întoarcem în miezul evului mediu, încercând să descifrăm acţiunea unor admirabile forţe
spirituale esoterice, care sub acoperirea Hermetismului şi ajutate de el, au creat ceea ce se
poate numi curentul iniţierilor medievale.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

IV. HERMETISM ŞI INIŢIERE

 Într-o expresie simbolică, se poate spune ca Hermetismul şi-a întins aripile imense
peste toate marile mistere ale lumii antice şi mai ales medievale. Şi chiar dacă unele din
aceste mistere nu provin din civilizaţiile greco-egiptene, ci mai ales din cea creştină,
spiritul lor poartă, direct său indirect, pecetea acestei vaste viziuni esoterice a lumii
medievale. Fiind animat de puternica legătură dintre cer şi pământ, Hermetismul a
colectat (“rassembler ce qui est épars”) curente de o mare diversitate dar care, toate, au
fost susţinute de nevoia imensă a omului medieval de a depăşi lumea iluzorie a vieţii
obişnuite, dură şi agitată, pentru a putea atinge, în cele din urmă, desăvârşita armonie a
sferelor.
Una din aceste viziuni fabuloase a fost aceea a căutării Graalului; o alta a fost aceea a
Roza-Crucii, care a continuat simbolismul iniţiatic al Graalului; dar poate cea mai
persistentă şi mai efectivă a fost aceea a iniţierilor cosmologice legate în principal de
practicarea unor meşteşuguri sacre. Şi în sfârşit, ca o încheiere, ca o ultimă tresărire
înainte de ocultare, se poate vorbi de magia filozofică, înainte de a-şi pierde suflul şi a
deriva în gândirea ştiinţifică şi în reformele Bisericii. Lăsând totuşi urme de neşters în
literatură şi artă, vestigii ale unei spiritualităţi care nu putea să piară, ci s-a transformat în
activitate creatoare.

1. În căutarea Graalului
Dintre toate ”questele” medievale cea mai celebră şi mai impresionantă este căutarea
Graalului, care face joncţiunea între civilizaţia creştină şi civilizaţia celtică. Graalul fiind
în acelaşi timp un simbol al potirului creştin ca şi al vasului celtic în care se aduna
băutura de nemurire, simbol al depozitului tradiţional. În ciclul creştin, Graalul (cu sensul
de cupă – grasale, dar şi de carte – gradale) este potirul de la Cina de Taină, în care Iosif
din Arimatheia a strâns sângele curs, după răstignire, din cele cinci răni ale lui Iisus,
sânge care a devenit băutura de nemurire, adică euharistia creştină. În versiunea germană,
acest potir a fost tăiat în smaragdul căzut din fruntea lui Lucifer (lapsit exillis), păstrat în
rai după izgonirea lui Adam, şi recuperat de Set, care l-a transmis din generaţie în
generaţie, până la Cina de Taină, simbol evident al continuităţii tradiţionale. Adus de
Iosif şi Nicodim în Bretania, Graalul a fost adăpostit în castelul regelui Amfortas (în alte
versiuni regele Pelles, “le roi pęcheur”, în dubla accepţie de rege pescar şi rege păcătos),
care însă nu-l putea atinge din cauza unei răni nevindecabile, făcută de o lance în timpul
unei aventuri sensuale. Graalul apare astfel însoţit de lance, formând un cuplu substanţă-
esenţă, simbol al unei hierogamii celeste. În ciclul breton, care se împleteşte cu ciclul
creştin, e vorba de regele Arthur, ultimul rege celt din sec VI, şi de 12 (sau 24) cavaleri
reuniţi în jurul unei mese rotunde, formând o confrerie iniţiatică, simbol al ciclului
zodiacal, etc. (fig ). Aceşti cavaleri pornesc în căutarea (questa) Graalului, dar mulţi se
rătăcesc în aventuri de dragoste şi se pierd pe drum. Unul din cei mai viteji, Lancelot du
Lac, nu ajunge nici el la castelului Graalului, din cauza iubirii lui vinovate chiar pentru
Guenievra, soţia regelui Arthur. Singurii care s-au păstrat puri şi care au găsit cupa
Graalului au fost Galaad, Parsifal şi Bohors, care au trebuit însă s-o scoată din Occidentul
decăzut, ducând-o în Orient, într-o ţară misterioasă numită Regatul Preotului Ioan sau
într-o regiune numita Sarras[25].
În acest mit cu numeroase episoade şi ramificaţii e vorba, în fond, de două căi de
iniţiere: una sacerdotal-intelectuală, a celor trei cavaleri puri; şi o alta cavalerească, a
cavalerilor care urmând calea iubirii au realizat o nuntă hierogamică, întrerupându-şi
căutarea. În al doilea caz e vorba de atingerea perfecţiunii umane, în primul s-ar putea
vorbi, cel puţin prin transpoziţie superioară, de omul universal, cele două căi sunt
echivalente cu Micile şi Marile Mistere din tradiţia greacă, sau cu Opera la Alb şi Opera
la Roşu din Marea Operă alchimică, de care s-a vorbit.
Cel mai cunoscut şi mai semnificativ cavaler din numeroasele romane ale Graalului
este Parzival (sau Perceval), primul în redactarea lui Wolfram von Eschenbach (al doilea
în cea a lui Chretien de Troyes). Semnificaţia cea mai importantă a lui Parzival (reluat şi
de Wagner într-o operă celebră), este că acest cavaler, crescut în pădure şi în puritate de
mama sa, odată pornit în căutare şi ajuns la castelul Graalului, unde zace rănit şi
neputincios regele Amfortas, din sfială şi bună creştere nu întreabă de ce e rănit regele,
iar ţinutul său e dezolat, şi nici ce reprezintă cortegiul ritual de fecioare purtând Graalul.
Din această lipsă de interes spiritual, el trebuie să părăsească castelul şi să rătăcească prin
nenumărate aventuri, până să ajungă din nou la castelul Graalului. De data aceasta el
pune întrebarea, regele e vindecat, şi Graalul regăsit. Importanţa punerii întrebării apare
astfel capitală din punct de vedere spiritual. Găsirea Graalului şi a băuturii de nemurire
(echivalentă cu obţinerea elixirului de viaţă lungă din alchimie) este deci un act de
cunoaştere şi nu numai unul de iubire.
Să mai amintim şi de un alt cavaler celebru, dar care are numai o legătură indirectă cu
romanele Graalului: e vorba de Tristan care din dragostea lui pentru Isolda, soţia regelui
Marc, nu ajunge să găsească Graalul, şi se uneşte în moarte cu marea lui Iubire. Aceasta
temă este reluată de Dante, prin iubirea nelegitimă dintre Paolo şi Francesca, pe care îi
aşează în Infern (“amor conduse noi ad una morte”), ca şi de Wagner, în opera Tristan şi
Isolda, splendida pagină muzicală, terminată tragic. Deşi cele două cupluri nu duc la o
hierogamie spirituală, ele au totuşi un sfârşit cathartic datorită unirii lor într-o moarte
sacrificială.
Toate aceste aventuri, simbolizând realizarea unor trepte spirituale, nu ar fi fost
posibile fără o iniţiere a eroilor în cadrul unor organizaţii mai mult sau mai puţin secrete
în care nu se putea intra fără un ritual de transmitere a unei influenţe spirituale, ritual care
însemna iniţierea propriu-zisă. Pentru a deveni efective, iniţiaţii trebuiau să parcurgă o
serie de încercări sau probaţiuni de purificare şi detaşare de lume, care să transmute ego-
ul în Sine şi să ducă la realizarea unei stări spirituale supra-umane.
Una din organizaţiile iniţiatice medievale cele mai cunoscute, cel puţin ca nume, a
fost aceea a Fedelilor di Amore (sau Fede Santa) din care a făcut parte şi Dante. De
altfel, după ieşirea din Infern şi parcurgerea Purgatoriului, având ca ghid pe Virgiliu, în
ultima parte a Divinei Comedii poetul florentin este condus în Paradis de Beatrice, simbol
al unei realizări spirituale prin iubire. În ultimele trei ceruri, călăuza va fi sf. Bernard,
până la picioarele tronului divin, realizarea echivalând cu o iniţiere intelectuală,
sacerdotală. Atât în romanele de provenienţă franceză (Chrétien de Troyes, Robert de
Borau, etc.) dar mai ales în cele germane (Wolfram von Eschenbach), Graalul apare ca
realizare a unei iniţieri care poate fi transpusă până la limita Omului universal, echivalând
cu Opera la roşu alchimică. Ar trebui să mai amintim că nu este lipsită de semnificaţii
iniţiatice nici opera unor truveri sau trubaduri care în cântarea iubirii Doamnei inimii lor
o căutau în realitate pe Fecioara Maria, acea “Madonna intelligenza” din Paradisul lui
Dante. (fig )
 Şi aşa cum în microcosmosul uman Graalul corespunde inimii, în domeniul alchimic
el corespunde athanorului. Prin aceste simboluri apare evidentă legătura între toate
curentele esoterice ale Hermetismului.

2. Roza-Crucea
Romanele Graalului au fost difuzate în Occident într-o perioadă relativ scurtă, în sec.
XIII, mai ales între 1250-1280, adică cu puţin timp înaintea distrugerii ordinului
Templului (1314). Ele par să fie astfel testamentul esoteric al acestui ordin de călugări
cavaleri, de care sunt legate şi unele din organizaţiile iniţiatice de care am pomenit. Dar
dacă Graalul s-a ocultat, semnificaţia lui nu s-a pierdut, chiar dacă s-a diminuat, ci a fost
transferată unor organizaţii având ca simbol roza în centrul unei cruci (sau chiar cinci
rose la capătul braţelor crucii şi în centru), de unde şi numele acestor organizaţii de Rozi-
cruciene, şi numele de Roza-Cruci dat unor adepţi superiori, cvasi-necunoscuţi, ai acestui
curent iniţiatic (R. Guénon). Roza devine astfel un simbol al cupei păstrătoare de nectar,
ca băutura de nemurire, şi transmiţătoare a semnificaţiilor esoterice ale Tradiţiei
perene[26].
Sensul spiritual iniţiatic al Roza-Crucii se regăseşte în numeroase opere medievale,
începând cu acel Roman de la Rose şi cu Roza mistică din Paradisul lui Dante,
continuând cu The fairie Queen a lui Edmund Spenser pentru a persista sub forme
simbolice şi chiar criptografice până în opera lui Shakespeare sau chiar a lui Ronsard care
făcea parte dintr-un grup literar, cu nuanţe esoterice, numit La Pléiade (constelaţia având
ea însăşi forma unei cupe).
Ultimele manifestaţii, mai explicite, ale Roza-Crucii apar la începutul sec XVII, când
organizaţiile erau pe cale de ocultare, în trei opere atribuite alchimistului Johann Valentin
Andreae (1586-1654) numite:Fama Fraternitatis (1614), Confessio (1614) şi mai
ales Nunta chimică a lui Christian Rosen-Kreutz (1616). Însuşi titlul acestei din urmă
cărţi arată legătura Roza Crucii cu realizarea unei hierogamii prin iubire şi cu
Hermetismul alchimic medieval.[27]
În realitate, se cunosc destul de puţine date despre Rosicrucianism şi mai ales despre
Roza-Cruci, care reprezentau mai degrabă un grad înalt de iniţiere personală decât
organizaţii iniţiatice propriu-zise. De multe ori, ei nu făceau parte din nici o organizaţie,
ci erau călători necunoscuţi, transmisia spirituală făcându-se oral de la maestru la ucenic,
ceea ce le-a permis să supravieţuiască mai bine de trei secole după dispariţia ordinului
Templului, până la sfârşitul Războiului de 30 de ani (Westfalia 1648) când s-au retras, ca
şi cavalerii Graalului, în acel misterios Orient, ocultându-se, căci toate asociaţiile care se
intitulează astăzi rosicruciene nu au decât cel mult un caracter pseudo-iniţiatic.
Un lucru deosebit de interesant la aceste organizaţii rosicruciene este legătura lor cu
unele organizaţii iniţiatice ale sufismului islamic, datând încă din vremea Cruciadelor,
când exista în islam o cunoscută organizaţie iniţiatică, numita Hasissini, cu care cavalerii
occidentali aveau relaţii ascunse, pe deasupra conflictelor exoterice şi militare pe care
creştinismul le avea cu islamul. Se cunosc de asemenea legăturile pe care Dante le-a avut
cu islamul, ca şi Ibn Arabi cu creştinismul (care-l venera pe Hristos ca pe cel mai mare
profet). Dar legăturile cele mai evidente par să fi fost între Rosicrucieni şi unii poeţi
persani care cântau de asemenea roza şi iubirea, cum sunt Omar Khayam sau Saadi.
Pentru ei, parfumul rozelor atât de diafan, ca şi vinul, dădeau o beţie care nu putea să fie
decât de ordin iniţiatic.[28]
 În sfârşit, am arătat într-un curs anterior[29] importanţa simbolică şi iniţiatică pe care
au avut-o în evul mediu unele jocuri, între care cele mai importante au fost jocul de şah şi
aşa numitul Tarot (existente şi astăzi), despre care vom vorbi mai târziu. Să mai spunem
ca Luther însuşi avea ca emblemă o cruce cu o roză, ceea ce era desigur o uzurpare, şi că
Descartes a căutat să între în legătură cu Rozacrucii fără să reuşească, ceea ce pare să fi
izbutit Leibnitz, care avea oricum o filozofie mai apropiată, cum s-a mai spus, de
doctrinele tradiţionale (teoria monadelor) Există de asemenea indicii că o parte din
rozicrucieni şi alchimişti s-au refugiat la începutul sec XVII la curtea de la Praga a
Împăratului Rudolf II, care era el însuşi un alchimist activ. Să nu uităm de altfel că la
Praga a trăit rabinul Loew şi a apărut legenda Golemului, nu fără legătură cu esoterismul
Kabalei.
Aşa cum vom vedea, acest secol XVII a fost de altfel “mormântul” mai tuturor
curentelor esoterice şi iniţiatice medievale, de la alchimie la rozacruce şi de la magie la
masonerie, sub influenţa materialismului economic şi ştiinţific, care au dus la
secularizarea civilizaţiei occidentale.

3. Iniţierile meşteşugăreşti
După prezentarea iniţierilor cavalereşti şi rosicruciene, mai rămâne totuşi să spunem
câteva lucruri despre un important domeniu, cel al iniţierilor de meserii sau
meşteşugăreşti. O civilizaţie sacră cum era cea medievală nu se putea ocupa numai de
clasele sacerdotale şi aristocrate, deci într-un fel intelectuale, ale societăţii, ci şi de clasa
lucrătoare a meşteşugarilor. Şi aceasta nu numai prin creştinismul exoteric, religios,
accesibil tuturor, ci şi prin latura lui esoteric-iniţiatică. Căci marile construcţii de
catedrale din occident nu puteau fi opera numai a unor meşteri laici locali, ele având la
bază o întreagă doctrină, ca şi o elaborată ştiinţă şi artă a arhitecturii şi a tehnicii
construcţiilor (“ars sine scientia nihil”). Aşa au luat naştere şi s-au format organizaţii de
constructori-zidari, a căror activitate era reunită în bresle, conduse însă de nuclee cvasi-
secrete de “zidari liberi” (franc-masoni), care cunoşteau nu numai canoanele şi
simbolurile extrem de complexe ale unei construcţii sacre, dar şi tehnicile ridicării unei
catedrale.
Acest lucru nu era desigur specific numai evului mediu, ci tuturor civilizaţiilor sacre
care au ridicat temple impunătoare şi extrem de complicate. Originile masoneriei sacre
trebuie căutate însă, cel puţin pentru civilizaţiile mediteraneene, în lumea orientului
mijlociu, primele indicii apărând în Vechiul Testament, odată cu prima construcţie a
templului din Ierusalim. “Atunci a trimis Hiram, regele Tibrului, pe slujitorii săi la regele
Solomon… Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tir” (Regi III, cap
6-7). Tradiţia spune ca Hiram ar fi fost ucis la sfârşit de calfele sale ca să-i afle secretul,
fără să reuşească. A fost un omor sacrificial care s-a perpetuat după aceea, simbolic, în
toate riturile masonice[30].
Se ştie mai puţin despre constructorii templelor greceşti, dar marile edificii romane au
fost ridicate cu sprijinul acelor Collegia Fabrorum, organizaţii de meşteri din toate
domeniile, dar desigur în primul rând din cel al construcţiilor. S-ar putea pune întrebarea
de ce în Răsăritul ortodox n-au existat asemenea organizaţii masonice la construirea
bisericilor? Ele au existat totuşi, deşi mult mai puţin cunoscute şi mai puţin extinse,
dovadă “semnele de pietrari”, care nu erau embleme individuale, ci mai curând colective,
unele din ele legate de meşterii aduşi din apus de domnitorii români. De asemenea există
indicii simbolice în unele balade ca aceea a Meşterului Manole, sau în unele fresce cum
este cea de la biserica veche de la Curtea de Argeş[31] (fig.1).
Fără să intrăm în detalii, trebuie spus că lucrătorii cei mai importanţi ai construirii
catedralei erau organizaţi în loji, conduse de un maestru, corespunzând constructorului-
arhitect, şi având în subordine pe aşa numitele calfe şi pe ucenicii mai mărunţi. Aceste
trei categorii de lucrători au constituit cele trei trepte ale masoneriei operative, cunoscute
sub numele de: maître, compagnon, apprenti (în Franţa) sau de: master, fellow, apprentice
(în Anglia).
Desigur, în aceste loji nu erau primiţi orice lucrători, ci numai acei cu calităţi
deosebite, atât de meserie, ca şi de credinţă. Intrarea în loje se făcea printr-un ritual
iniţiatic, ca şi trecerea de la o treaptă la alta. Secretele meseriei trebuiau păstrate cu
stricteţe, fiind specificate în aşa numitele “old charges” (caiete de sarcini) şi fiecare
mason trebuia să depună un jurământ că va păstra secretul.[32] De asemenea, masonii erau
obligaţi să ducă o viaţă tradiţională, respectiv creştină, de post şi rugăciune, păstrându-se
curaţi şi cinstiţi. Unele din aceste canoane se mai întâlnesc şi astăzi la meşterii iconari, de
pildă. Este evident că odată cu exercitarea meseriilor, masonii urmăreau şi propria lor
perfecţionare sufletească şi spiritualizarea lor, mergând, la gradul de maestru, până la
realizarea treptei de om primordial. Iniţierile masonice fiind de ordin strict cosmologic,
nu puteau depăşi limita unei individualităţi complete.
Nu numai constructorii formau aceste organizaţii secrete, ci şi alţi meşteşugari care
lucrau în domeniul sacrului, cum ar fi ţesătorii (se cunosc marile tapiserii medievale),
ceramiştii, lucrătorii în metal, etc. Şi poate nu atât secretul constituia statutul de bază al
meseriei lor, cât obligaţia de a respecta unele canoane şi de a trece mai departe folosirea
lor, de multe ori sub jurământ. Numai aşa s-au putut păstra arhetipurile artei tradiţionale
şi regulile de execuţie şi folosire a simbolurilor. În cadrul acestor canoane, lucrătorul
avea însă libertatea să introducă detalii şi combinaţii proprii, ceea ce asigura contribuţia
lui creatoare şi unicitatea fiecărei opere.
Toate aceste organizaţii principale erau tutelate la început de ordinul Templului, ca şi
celelalte organizaţii iniţiatice de care s-a vorbit. Şi toate au constituit până la urmă acel
Hermetism medieval ale cărui doctrină, simboluri şi reguli erau supuse unei viziuni sacre,
în care se înscriau nu numai operele rezultate ci şi viaţa spirituală interioară a
realizatorilor respectivi. Unitatea acestor domenii atât de diverse era constituită nu numai
de unitatea Principiului creator, ci şi de necesitatea realizării unităţii spirituale a fiecărei
persoane. Remarcabil pentru această unitate este şi faptul ca treptele realizării spirituale
ale omului corespundeau cu cele trei lumi ale micro şi macrocosmosului. Cu denumiri
diferite, cele trei trepte se regăsesc în fiecare dintre iniţierile de care s-a vorbit.

Trebuie spus, mai ales în privinţa ultimei trepte, că ea nu era efectiv realizata decât
rareori, dar transpoziţia simbolică a micilor mistere în marile mistere este de multe ori
posibilă, chiar dacă realizarea este incompletă.
Să menţionăm de asemenea ca deosebit de important faptul că cele trei tipuri iniţiatice
se regăsesc în multe mituri şi basme româneşti, şi mai ales în trei mari balade: Mioriţa,
Ivan Iorgovan şi Meşterul Manole care ar corespunde unor iniţieri sacerdotale, cavalereşti
şi de meşteşug.
Odată trecută vremea marilor catedrale, importanţa masoneriei operative a scăzut.
Lovitura de graţie a dat-o şi în acest domeniu al hermetismului desfiinţarea Ordinului
Templului care tutela organizaţiile masonice, ceea ce a dus la risipirea constructorilor-
masoni care s-au retras şi au mai supravieţuit un timp în Scoţia, rămasă catolică, şi în
Portugalia. Oricum, palatele Renaşterii, prin caracterul lor laic, nu mai presupuneau
cunoaşterea marilor simboluri sacre, decât în mică măsură, aşa încât masoneria operativă
s-a stins chiar mai repede decât celelalte iniţieri. Au rămas câteva însemne sacre pe unele
palate[33], ca şi în organizarea urbanistică a unor mari capitale[34].
Trebuie spus, în final, că ceea ce se numeşte astăzi Franc-masonerie nu mai are
aproape nici o legătură efectivă cu meşteşugul constructorilor, ci este numai o organizaţie
speculativă. Ea a luat fiinţă în Anglia, bazele ei fiind puse de pastorul protestant
Anderson la 1717. De atunci şi până astăzi ea s-a divizat în numeroase ramuri, ordine şi
loji, ne mai păstrând iniţiatic decât, uneori, ritualul de intrare în loje şi simbolismul unor
însemne. Activitatea lor nu mai are aproape nimic sacru decât cel mult depunerea unui
jurământ pe Biblie şi invocarea Marelui Arhitect al Universului, în unele loji, cele mai
multe loji fiind doar locuri de întâlnire şi dezbateri politico-culturale. Ar mai fi poate de
menţionat unele simboluri în decorarea lojilor: orientarea spre răsărit, încadrate de soare
şi lună, o pardoseală în şah (simbol al lumii) şi un plafon înstelat (simbol cosmic), cu
două coloane la intrare de la care porneşte un şnur ca un lanţ al uniunii, etc. Sunt de
asemenea însemne specifice fiecărui grad masonic ca: ciocanul, dalta, echerul, compasul,
nivela, firul cu plumb, planşa de desenat, sorţul, etc. Idealul declarat al masoneriei este:
înţelepciunea, frumuseţea şi forţa, dar el rămâne, atunci când există, legat de aspecte
umaniste şi umanitare. La intrarea în masonerie neofitul este ţinut într-o cameră de
reflexie întunecată, apoi trece spre lumină cu pieptul gol punându-i-se în faţă o sabie,
simbol al morţii şi învierii iniţiatice. Iniţierea rămâne însă virtuală, din lipsa unor ritualuri
efective de realizare spirituală (multe loji fiind, de altfel, agnostice). Devize ca: “ex
oriente lux”; “rassembler ce qui est epars”; etc. rămân simple adevăruri uitate sau
respectate formal. Influenţa masoneriei, atâta câtă este, nu mai e de ordin spiritual, ci
politico-financiar. Desacralizarea lumii moderne a afectat multe loji până la
nerecunoaştere, chiar dacă trecutul le mai poate da o vagă aură de mister şi nostalgie.

inapoi________inapoi la cuprins________inainte

[1]
Printre scriitorii hermetici alexandrini cităm pe Zosima şi Synesius (sec. IV) ca şi
celebrul text anonim Tabula Smaragdina.
[2]
Reamintim că Sf. Duh coboară asupra apostolilor la Rusalii sub formă de limbi de foc.
[3]
În realitate, aceste constelaţii par stabile pentru că se mişcă cu viteze uluitoare,
depărtându-se de pământ pe direcţii radiale (după teoria big-bang-ului).
[4]
R. Guénon. Formes traditionnelles et Cycles cosmiques. Paris: Gallimard. 1970
[5]
Cf. Ianus. No.5-6/2002, p.146.
[6]
Hermas, Hermogen, Sf. Mercurie etc.
[7]
Să notăm că începând chiar cu filozofii presocratici elementele nu reprezintă substanţe
materiale, ci principii din care a fost făcută lumea. Altfel cum ar fi spus Heraclit:
“fulgerul (care este foc) conduce tot universul” (64).
[8]
Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis. Faust II. act 5.
[9]
O deosebit de interesantă semnificaţie a athanorului găsim în Vasile Lovinescu, Jurnal
Alchimic: “Vasul tău e pe măsura focului tău” (Vas tuus est mensura Ignis tui) spune un
dicton alchimic, ceea ce înseamnă că limitele noastre corporale nu coincid cu limitele
vasului hermetic (…) Când aspiraţia, asentimentul nostru ating aceste limite reale ale
athanorului, atunci de abia se întorc în lumea noastră sub formă de rouă de lumină, de
ulei supraesenţial, umidificând şi regenerând tot organismul nostru. Cerul răspunde cu un
distilat. Trimitem în sus o aspiraţiune şi se întoarce un înger. Se stabileşte între noi şi Cer
scara lui Iacob…”
[10]
Un exemplu convingător al “rectificării” temperamentului şi caracterului feminin
pentru a deveni compatibil cu cel al bărbatului, se poate găsi în comedia lui
Shakespeare: Îmblânzirea Îndărătnicei, unde Katharina este supusă de Petrucchio la o
serie de încercări: foame, sete, ploaie, îngheţ, sărăcie, etc. pentru a-i domoli dezordinea şi
a-i armoniza calităţile, prin iubire. “And that which spites me more than all these wants/
He does it under name of perfect love” (IV.3)
[11]
Dom Pernety: Dictionnaire mytho-hermétique – Denoël. 1972
[12]
J. Evola: Tradiţia hermetică. Humanitas 1999
[13]
Cele şapte trepte macrocosmice îşi au corespondenţa microcosmică în chakre-le
situate de-a lungul coloanei vertebrale din tradiţia hindusă
[14]
Sensul tradiţional al termenului esoteric este acela de spiritualitate interioară, sensul
etimologic al cuvântului esoteron, care e un comparativ, fiind acela de “mai interior”. El
a fost folosit prima dată după ştiinţa noastră, de apostolul Pavel. În epoca modernă,
termenul s-a depreciat, mai ales datorită folosirii lui abuzive şi inadecvate de curentele
ocultiste şi neospiritualiste.
[15]
Chiar Iisus, după ce îi vindecă pe unii bolnavi de lepră, îi trimite la preoţi ca să
constate vindecarea
[16]
Termenul spagirica ar însemna a risipi şi a aduna.
[17]
În lat. ros-oris, de unde şi au-rora.
[18]
O prezentare de însemne heraldice a avut loc chiar în cadrul unei expoziţii organizată
de Fundaţia HAR în 2001. Cf. Al. Nancu. Simbolurile heraldice, însemne ale ordinii
tradiţionale. Ianus 4/2001.
[19]
V. Lovinescu. Al patrulea Hagealâc, Ed. Rosmarin 1996.
[20]
F. Mihăescu. Simbol şi Mit în Vechiul Testament. Arhetip. 2003. Cap. De la energia
increată la energia atomică.
[21]
În Don Quijote, autorul îl face pe Sancho Panza stăpânul unei insule pe care, în
nepriceperea lui, o duce la dezordine, fiind alungat. Aşa cum, în Îmblânzirea
Îndărătnicei, Shakespeare îl aduce pe căldărarul Sly, adormit de beţie în şanţ, într-un
palat în care, la trezire, are iluzia că este el însuşi stăpânul palatului.
[22]
R. Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor. Humanitas. 1999
[23]
4 J. K. Huysmans – Lŕ Bas.
[24]
W. H. Seabrook – Aventures en Arabie. Gallimard. Paris
[25]
Semnalăm că un munte important din Maramureş poartă numele de Popivan, iar o
localitate se cheamă Sarsău. Aceste corespondenţe fonetice, împreuna cu aceea a regelui
Evalach, pot sugera că retragerea şi ascunderea Graalului, ca păstrător al Tradiţiei, a putut
avea loc în mai multe regiuni ale unei geografii sacre greu de precizat.
[26]
Şi prin mulţimea petalelor ei, care se acoperă una pe alta, ascunzând caliciul şi
nectarul, roza este una din cele mai sugestive flori-simbol, comparabilă cu lotusul din
tradiţia hindusă.
[27]
Prezenţa Roza-Crucii la acest început de sec XVII este atestată şi de faptul că
Descartes a călătorit în Germania ca să-i întâlnească pe reprezentanţii ei, fără să-i
găsească. Ceea ce pare să fi reuşit Leibnitz, un filozof mult mai apropiat de Principiile
Tradiţiei perene prin a sa Monadologie.
[28]
În localitatea franceză Provins, care era sediul unei comanderii templiere, s-au adus
primele roze din Persia. Numele localităţii e citat şi de Shakespeare în Hamlet.
[29]
F. Mihăescu, Simbolul, imagine a lumii. Ianus no. 5-6 2002
[30]
Una din căutările masonilor este aceea a “cuvântului pierdut”, a secretului pe care
Hiram l-a luat cu el în mormânt.
[31]
Fresca numita “Zidirea Turnului” în care un grup de şase zidari cu maestrul şapte urcă
pe o scară piatra din vârful unghiului, sub ochiul atent al domnitorului (după legendă
Negru Vodă) care priveşte însă spre un Înger inspirator.
[32]
În profesiunea medicală, se depune până astăzi “jurământul lui Hippocrate”, chiar
dacă el nu mai are decât o importanţă formală.
[33]
Fulcanelli, Les Demeures philosophales. Paris
[34]
Paul Barbă-Neagră, Arhitectură şi Geografie sacră. Polirom. 2000