O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L CARAGIALE
 operă dramatică
 comedie

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre două personaje ale unei opera dramatice
studiate. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru construcţia

personajelor alese (de exemplu: temă, acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale,
construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului
etc.);

2. - prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se
încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral etc.;

3. - evidenţierea, prin două scene/ citate/ secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;

În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca
marilor clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I.
Slavici, critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”.
Perioada „Marilor clasici” este şi aceea a afirmării depline a dramaturgiei româneşti, prin opera lui
I.L.Caragiale.
Între 1878 şi 1885, Caragiale a scris patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu
Reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”.
Cea mai complexă dintre comediile lui Caragiale este „O scrisoare pierdută”, operă citită la
„Junimea”, reprezentată cu succes în 1884 şi publicată în 1885. Toate calităţile dramaturgiei lui
I.L.Caragiale se întâlnesc în această comedie: geniul verbal, dinamismul replicii şi al intrigii, ştiinţa de a
construi tipologii, de a trece de la întâmplare, la semnificaţie generică.
1. „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, înfăţişând viaţa publică şi de familie a
burgheziei vremii. Este considerată o capodoperă a dramaturgiei lui Caragiale. Ea exprimă vocaţia de
scriitor realist a lui Caragiale, prin preocuparea pentru domeniul social, prin spiritul de observaţie acut,
prin obiectivitate şi veridicitate. Studiile lui Tudor Vianu apreciază “marea dotaţie clasică şi realistă” a
lui Caragiale, permanenta actualitate a moravurilor şi a caracterelor dezvăluite, tipicul în individual.
Titlul operei este sugestiv pentru subiectul acesteia, denumind obiectul ce se află în centrul
căutărilor. Astfel, faimoasa scrisoare devine pretextul dramatic al comediei. Ea este pierdută, găsită,
iarăşi pierdută şi, în final, definitiv regăsită. Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea ajunge să fie
instrument de şantaj, un adevărat simbol al corupţiei şi al compromisului.
Conflictul de bază, declanşat odată cu pierderea scrisorii, se îmbină cu alte conflicte, secundare:
intervenţia cuplului Farfuridi – Brânzovenescu, descoperirea poliţei falsificate de Caţavencu, apariţia
neaşteptată a lui Agamemnon Dandanache. Rezultă astfel o sumă de situaţii conflictuale la care se
adaugă, progresiv, altele. Această tehnică de compoziţie a fost numită „tehnica bulgărelui de zăpadă”.
Locul acţiunii, precizat în didascalii, este „capitala unui judeţ de munte”. Primele două acte au ca
decor anticamera casei prefectului, actul al treilea, sala mare a primăriei, iar ultimul, grădina lui Zoe.
Însă Caragiale lărgeşte oarecum cadrul prin evocarea, de către personaje, a altor spaţii (locuinţa lui
Caţavencu, din spatele primăriei, redacţia ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, poşta de unde Farfuridi şi
Brânzovenescu trimit „anonima” etc.)
Timpul în care se petrec întâmplările este indicat de autor ca fiind „în zilele noastre”, în timpul
unei campanii electorale. Deşi opera aparţine ficţiunii, comedia are ca sursă de inspiraţie evenimente
reale: revizuirea Constituţiei, din 1883, şi a legii electorale ("Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în
anul de graţie 1883...", precizează Caţavencu la întrunire). Timpul efectiv al desfăşurării acţiunii este
limitat la trei zile.
Subiectul piesei, structurate în 4 acte, însumând 44 de scene, evoluează în maniera “tehnicii
bulgărelui de zăpadă”. Conflictul este gradat, iar tensiunea dramatică este progresivă.
Expoziţiunea este cuprinsă în prima scenă şi prezintă două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, discutând despre o scrisoare aflată în posesia lui
Caţavencu. La Caragiale expoziţiunea este scurtă, intrându-se direct în acţiune.
Intriga este constituită din pierderea scrisorii. Ea se consumă înainte de începerea acţiunii. Aflăm
astfel că scrisoarea cu pricina era o scrisoare de amor adresată de prefectul Tipătescu lui Zoe, soţia lui
Zaharia Trahanache, şeful partidului. Scrisoarea ajunge în mâinile lui Caţavencu, iar acesta îşi va şantaja
cu ea adversarii. Intriga este dinamică, ea contribuind la precipitarea acţiunii şi la creşterea tensiunii
dintre grupările adverse.
Desfăşurarea acţiunii se continuă pînă în actul al treilea, în crescendo, şi prezintă faptele
declanşate de pierderea scrisorii.
Deznodământul, cuprins în actul al patrulea, este reprezentat de regăsirea scrisorii, tot de către
Cetăţeanul turmentat, Zoe intrând, în sfârşit, în posesia acesteia. Finalul este marcat de împăcarea tuturor
adversarilor politici, la manifestaţia organizată în cinstea alesului.
Principala modalitate artistică de construire a subiectului şi a personajelor o constutuie comicul.
Există în operă mai multe tipuri de comic: comic de situaţie, de intenţie, de caracter, de moravuri, de
limbaj, de nume. Comicul de limbaj este cel mai savuros şi evidenţiază cel mai bine incultura sau chiar
lipsa de inteligenţă a personajelor.
2. În „O scrisoare pierdută”, personajele sunt realizate într-o manieră clasică. Ele au o dominantă
de caracter şi pot fi încadrate într-o tipologie comică: încornoratul (Zaharia Trahanache), junele-prim
(Ştefan Tipătescu), adulterina/ femeia voluntară, ambiţioasă (Zoe Trahanache), demagogul/ arivistul
(Nae Caţavencu), prostul fudul şi agresiv (Tache Farfuridi), omul slugarnic (Ghiţă Pristanda), prostul
senil (Agamemnon Dandanache), omul de rând, dezorientat în faţa jocurilor politice (Cetăţeanul
turmentat). Sub aparenţa tipurilor clasice, însă, personajele lui Caragiale dezvăluie şi o structură de
adâncime, modernă.
În abordarea personajelor, autorul comediei „O scrisoare pierdută” a fost considerat „cel mai mare
creator de viaţă din întreaga noastră literatură” (Garabet Ibrăileanu), „un critic al omului oricărei
societăţi” (Eugen Ionescu).
Unul dintre personajele cel mai bine conturate este Nae Caţavencu, personaj ce ilustrează tipul
demagogului şi al arivistului, lipsit de scrupule şi de principii morale.
Avocat, director al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, el este şeful opoziţiei din judeţ. În ambiţia sa
nemărginită de a parveni, Caţavencu recurge la şantaj, ameninţând ca va publica scrisoarea de amor
adresată de prefect lui Zoe Trahanache.
Demagogia este principala sa trăsătură de caracter. Ea reiese mai ales din limbajul său, din
discursurile pe care le ţine cu orice prilej. Prin aceste discursuri autorul realizează comicul de limbaj,
arătându-l pe Caţavencu nu doar drept un demagog, ci şi un incult cu pretenţii. El foloseşte construcţii
lipsite de sens („industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”),
crede despre „capitalişti” că sunt „locuitori ai capitalei”.
Numele cu care l-a înzestrat autorul, Caţavencu, sugerează , în egală măsură, demagogia (cuvântul
„caţă” denumind o persoană care vorbeşte mult şi inutil), şi ipocrizia personajului („caţaveica” fiind o
haină cu două feţe). După cum afirma Garabet Ibrăileanu, în „Numele proprii în opera comică a lui
Caragiale", „Caţavencu, cu silabele lui stridente şi cu conturul ridicol, redă perfect pe demagogul
latrans”.
Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache, „prezidentul” mai multor „comitete şi comiţii”
este, în acelaşi timp, amanta lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului.
Zoe este tipul femeii voluntare, active. Ea conduce totul din umbră, datorită influenţei pe care o
are asupra soţului şi a amantului. Poate fi încadrată, de asemenea, în tipologia femeii adulterine.
Pierderea şi regăsirea scrisorii de care depindea reputaţia sa conferă personajului o gamă largă de
trăsături sufleteşti. Deşi joacă perfect comedia slăbiciunii feminine, făcând uz de lacrimi şi leşinuri, în
încercarea de a-l convinge pe Tipătescu să susţină candidatura lui Caţavencu, Zoe este, de fapt, o femeie
puternică şi autoritară: „eu îl aleg, eu şi cu bărbatul meu!”.
Îşi atrage simpatia tuturor bărbaţilor, inclusiv pe a lui Caţavencu, faţă de care se arată în final
tolerantă. Cetăţeanul turmentat bea, cu entuziasm, în onoarea ei, caracterizând-o: „În sănătatea coanii
Joiţichii! că e (sughite) damă bună!”
3. Relaţia dintre Caţavencu şi Zoe Trahanache este determinată de evoluţia conflictului
dramatic. La început, când Caţavencu ameninţă să publice scrisoarea, el este cel mai mare duşman al lui
Zoe, pentru că îi pune în pericol imaginea de femeie respectabilă, soţie a „venerabilului” Trahanache. De
aceea, Zoe este gata de orice compromis pentru a reintra în posesia scrisorii. Speriată de şantajul lui
Caţavencu, este gata să „lupte” chiar cu amantul ei, dacă acesta i s-ar împotrivi: „În sfârşit, cine luptă cu
Caţavencu, luptă cu mine!”.
O scenă semnificativă este cea din actul II, cînd Zoe îl asigură pe Caţavencu de sprijinul său. Mai
întâi, încercând să-i câştige încrederea, ea îl flatează: „Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om
cuminte, un om practic”. Apoi îi promite categoric: „Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai
scrisoarea...”.
În final, evoluţia va fi inversă şi grupul Zoe-Tipătescu-Trahanache, care la început era în pericol de
a pierde, va câştiga în faţa lui Caţavencu. Atunci când pierde scrisoarea, acesta devine slugarnic, umil şi
linguşitor şi îşi schimbă atitudinea faţă de Zoe. Este impresionat de generozitatea ei şi este conştient că
aceasta l-ar putea ajuta să câştige în viitor.
În scena IX din ultimul act al piesei, Caţavencu îngenunchează în faţa lui Zoe, cerându-şi iertare.
Pentru că este fericită că şi-a recăpătat scrisoarea, Zoe se arată generoasă: „Eşti un om rău... mi-ai
dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc.”. Îl iartă pe Caţavencu şi-i promite sprijin la
următoarele alegeri, iar acesta simte ca protecţia femeii este şansa următoare a parvenirii.
În concluzie, „O scrisoare pierdută” reprezintă capodopera dramaturgiei caragialiene, fiind
concepută ca satiră vehementă la adresa unei clase politice. Sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte
acţiunea şi personajele piesei a fost pentru dramaturg viaţa însăşi, el mărturisind: „… eu nu scriu decât
despre viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici nu mă interesează”. Nae Caţavencu, tipul demagogului
politic, devine un exponent al unei realităţi pe care Caragiale o satirizează în mod sclipitor. Relaţia
avocatului demagog şi arivist cu Zoe Trahanache ilustrează foarte bine culisele luptei pentru putere,
construind imaginea moravurilor şi a vieţii politice a vremii.
Astfel, marele scriitor a cuprins în opera sa cele mai variate aspecte ale societăţii româneşti de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, determinându-l pe Titu Maiorescu să afirme că personajele lui Caragiale
“sunt tipuri de viaţă socială în toată puterea lor expresivă.”