Sunteți pe pagina 1din 34

Anul II ▪ Nr.

9 noiembrie 2016
apare în fiecare lună

Revista de
Jurisprudență
Europeană ›› Director editorial: Adriana PENA ››

Director editorial adj.: Din cuprins


dr. Laura Vlăducă
Judecător drd. Răzvan ANGHEL
Redactor şef:
›› Cerere de decizie preliminară privind timpul de lucru şi remunerarea
dr. Carmen Moldovan
pompierilor recrutaţi de un serviciu public de intervenţie. Posibile
răspunsuri
Judecător Mihail STĂNESCU-SAS
›› Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în
domeniul politicii sociale – septembrie 2016
›› Abuz în serviciu. Condamnare după achitarea de către instanţele
inferioare
ISSN 2457-9599 ›› Proces echitabil. Hotărâre de condamnare în apel în lipsa audierii
ISSN–L 2457-9599 acuzatului, după achitare în primă instanţă
›› Respectarea vieţii private. Stocarea şi comunicarea către autoritatea
judiciară a datelor privind apelurile telefonice efectuate de către
reclamant, suspect de trafic de droguri
›› Cuantumul despăgubirilor acordate de instanţele de judecată
pentru prejudiciul cauzat sănătăţii
›› Mandat de percheziţie domiciliară emis în baza unor probe
obţinute în mod nelegal. Dreptul la respectarea domiciliului
›› Refuzul autorităţilor de a oferi unui ONG informaţii privind
activitatea avocaţilor din oficiu. Date cu caracter personal
›› Impozite interne. Taxă aplicată de un stat membru autovehiculelor
cu ocazia primei înmatriculări sau a primei transcrieri a dreptului
de proprietate. Neutralitate fiscală între autovehiculele rulate pro­
venite din alte state membre şi autovehiculele similare disponibile
REVISTA DE
Jurisprudență
pe piaţa naţională
Europeană
Cuprins Index
Raporturi de Muncă A
Cerere de decizie preliminară privind timpul de lucru şi Abuz în serviciu ................................................ 7
remunerarea pompierilor recrutaţi de un serviciu public Achitare ......................................................... 7, 9
de intervenţie. Posibile răspunsuri « Răzvan ANGHEL.... 4 Audierea acuzatului .......................................... 9
Autovehicul ..................................................... 15
Avocat .............................................................. 13
Dreptul la un Proces Echitabil
Abuz în serviciu. Condamnare după achitarea de către C
instanţele inferioare « Cauza Andrei Ioan Leş c. României, Concurs .............................................................. 19
hotărârea din 13 septembrie 2016..................................... 7 Contract de muncă .......................................... 19

Proces echitabil. Hotărâre de condamnare în apel în


lipsa audierii acuzatului, după achitare în primă instanţă D
« Cauza Hernandez Royo c. Germaniei, hotărârea din 20 Date cu caracter personal ............................... 13
septembrie 2016................................................................ 9 Decizie preliminară ........................................... 4
Despăgubiri ..................................................... 11
Dreptul de a nu fi judecat și
Dreptul la Respectarea Vieţii pedepsit de două ori ..................................... 14

Private şi de Familie
E
Respectarea vieţii private. Stocarea şi comunicarea către Evaziune fiscală ............................................... 12
autoritatea judiciară a datelor privind apelurile tele­
fonice efectuate de către reclamant, suspect de trafic de
droguri « Cauza Figueiredo Teixeira c. Andorra, hotărârea F
din 8 noiembrie 2016....................................................... 10 Fraudă fiscală .................................................. 14

Cuantumul despăgubirilor acordate de instanţele de


judecată pentru prejudicial cauzat sănătăţii « Cauza
I
Otgon c. Moldovei, hotărârea din 25 octombrie 2016...... 11 Impozite .......................................................... 15
Indemnizație ................................................... 19
Mandat de percheziţie domiciliară emis în baza unor
probe obţinute în mod nelegal. Dreptul la respectarea
Î
domiciliului « Cauza KS şi MS c. Germaniei, hotărârea din
6 octombrie 2016............................................................. 12 Încadrare în muncă ......................................... 19
Înmatriculare auto .......................................... 15
Înregistrarea telefonului ................................ 10
Libertatea de Exprimare
Refuzul autorităţilor de a oferi unui ONG informaţii L
privind activitatea avocaţilor din oficiu. Date cu caracter Libertatea de exprimare ................................. 13
personal « Cauza Magyar Helsinki Bizottság c. Ungariei,
hotărârea din 8 noiembrie 2016........................................ 13

Dreptul de a Nu Fi Judecat sau


Pedepsit de Două Ori
Principiul ne bis in idem. Sancţionarea administrativă şi
penală a contribuabilului. Neîncălcare « Cauza A şi B c.
Norvegiei, hotărârea din 15 noiembrie 2016..................... 14

continuarea pe pagina următoare » continuarea pe pagina următoare »

2
Cuprins (continuare)
M Impozite Interne
Motive obiective ..............................................19
Muncă pe durată determinată ........................19
Impozite interne. Taxă aplicată de un stat membru auto­
Muncă temporară ............................................19 vehiculelor cu ocazia primei înmatriculări sau a primei
transcrieri a dreptului de proprietate. Neutralitate fiscală
între autovehiculele rulate provenite din alte state membre
N şi autovehiculele similare disponibile pe piaţa naţională «
Neutralitate fiscală ..........................................15 CJUE, Vasile Budişan împotriva Administraţiei Judeţene a
Finanţelor Publice Cluj, Hotărârea din 9 iunie 2016............ 15
P
Percheziție, domiciliu ..................................... 12 Politică Socială
Politică socială ................................................ 19
Post vacant ..................................................... 19 Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii
Principiul efectivității .................................... 19 Europene în domeniul politicii sociale – septembrie 2016
Proces echitabil ............................................. 7, 9 « Mihail STĂNESCU-SAS.................................................19
I. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire
R la munca pe durată determinată, încheiat între CES,
Raport de muncă .............................................19 UNICE şi CEEP – Clauzele 3-5 – Contracte de muncă
Respectarea vieții private pe durată determinată succesive în sectorul sănătăţii
și de familie ..................................... 10, 11, 12 publice – Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la
Reziliere ...........................................................19 raporturile de muncă pe durată determinată succesive
– Sancţiuni – Recalificarea raportului de muncă –
S Drept la o indemnizaţie ............................................19
Salarizare ........................................................... 4 II. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire
Sancțiune administrativă ................................14 la munca pe durată determinată, încheiat între CES,
Sancțiune penală .............................................14 UNICE şi CEEP – Clauzele 5 şi 8 – Folosirea contractelor
Sănătate publică ..............................................19 de muncă pe durată determinată succesive – Măsuri
Secretul comunicațiilor ...................................10 de prevenire a recurgerii abuzive la contractele sau la
Sector public ....................................................19 ra­porturile de muncă pe durată determinată succe­
Serviciu public ................................................... 4
sive – Sancţiuni – Recalificarea raportului de mun­
că pe durată determinată în «contract de muncă
T pe durată determinată nepermanent» – Principiul
Timbru de mediu .............................................15 efectivităţii................................................................24
Timp de lucru .................................................... 4 III. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire
Trafic de droguri ..............................................10 la munca pe durată determinată, încheiat între CES,
UNICE şi CEEP – Clauza 4 – Principiul nediscriminării
– No­ţiunea «condiţii de încadrare în muncă» – In­
dem­nizaţie pentru rezilierea unui contract de muncă
– Indemnizaţie care nu este prevăzută de regle­men­
tarea naţională pentru contracte de muncă temporară
– Diferenţă de tratament în raport cu lucrătorii pe
durată nedeterminată...............................................27
IV. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire
la munca pe durată determinată, încheiat între CES,
UNICE şi CEEP – Contracte de muncă pe durată deter­
minată succesive – Asistentă veterinară în domeniul
controlului sanitar‑veterinar – Sectorul public – Clauza
5 punctul 1 – Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive
la contracte pe durată determinată – Noţiunea «motive
obiective» care justifică astfel de contracte – Înlocuirea
unor posturi vacante în aşteptarea rezultatului unor
proceduri de concurs.................................................30

3
CJUE

Cerere de decizie preliminară privind timpul de


lucru şi remunerarea pompierilor recrutaţi de un
serviciu public de intervenţie. Posibile răspunsuri[*]
Judecător drd. Răzvan ANGHEL
Curtea de Apel Constanţa, Preşedinte Secţia I civilă

RAPORTURI DE MUNCĂ

O sesizare relativ recentă adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prilejuieşte o incursiune în jurisprudenţa
acesteia privind timpul de lucru în cadrul unui exerciţiu juridic care îşi propune anticiparea unor posibile răspunsuri
din partea Curţii înainte chiar de formularea concluziilor de catre avocatul general.
Acesta constituie un tip de analiza care ar trebui făcută atunci când se doreşte aplicarea jurisprudenţei CJUE la o
situaţie noua şi, eventual, se stabileşte necesitatea unei noi sesizări a Curţii.

(cuvinte cheie: decizie preliminară, serviciu public,


salarizare, timp de lucru)

Sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare


Prin cererea de decizie preliminară formulată de Cour du travail de Bruxelles (Belgia) la 28 septembrie 2015 în cauza
Ville de Nivelles/Rudy Matzak, înregistrată sub nr.C-518/15 [1], judecătorii belgieni formulează următoarele întrebările
preliminare:
§1. Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării
timpului de lucru1 trebuie interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii
de pompieri recrutaţi de serviciile publice de pompieri de la ansamblul dispoziţiilor care asigură transpunerea acestei
directive, inclusiv de la cea care defineşte timpul de lucru şi perioadele de repaus?
§2. Întrucât Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru prevede doar cerinţe mini-
me, trebuie interpretată în sensul nu se opune ca legiuitorul naţional să menţină sau să adopte o definiţie mai puţin
restrictivă a timpului de lucru?
§3. Ţinând seama de articolul 153 alineatul (5) TFUE şi de obiectivele Directivei 2003/88 privind anumite aspecte ale
organizării timpului de lucru, articolul 2 din această directivă, în măsura în care defineşte principalele noţiuni utilizate
de aceasta, în special cele de timp de lucru şi de perioade de repaus, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică no-
ţiunii de timp de lucru care trebuie să permită să se stabilească remuneraţiile datorate în cazul serviciilor de gardă la
domiciliu? Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru se opune ca perioada de gardă
la domiciliu să fie considerată timp de lucru în cazul în care, chiar dacă serviciile de gardă sunt executate la domiciliul
lucrătorului, constrângerile la care este supus acesta din urmă în timpul gărzii (precum obligaţia de a răspunde la ape-
lurile angajatorului în 8 minute) restrâng în mod semnificativ posibilitatea de a efectua alte activităţi?
Posibile răspunsuri
§1. Cu privire la prima întrebare
Prevederile cuprinse litera (iii) a alineatului (3) din art. 17 al Directivei 2003/88 sunt explicite şi dincolo de orice
interpretare prin raportare la alineatul 2 şi prima propoziţie din alineatul 3 în sensul că în cazul serviciilor de pompieri
şi protecţie civilă permit derogarea prin acte cu putere de lege şi acte administrative sau prin convenţii colective și
acorduri încheiate între partenerii sociali, numai în privinţa prevederilor din articolele 3-5, 8 şi 16 ale Directivei.

[*]
Acest articol a fost publicat și în revista Săptămâna Juridică nr. 38/2016.
[1]
Publicată în Jurnalul Oficial: JO C 414 14.12.2015, p. 21.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


4
CJUE

Ca urmare, este evident că Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88 nu permite deroga-
rea de la prevederile Articolului 1 (Obiectul şi domeniul de aplicare), ale Articolului 2 (Definiţii) care stabilesc conţinu-
tul noţiunilor de „timp de lucru” respectiv „perioadă de repaus” şi nici de la prevederile Articolului 6 (Timpul de lucru
maxim săptămânal).
Dimpotrivă, raportat la prevederile articolului 2 din Directiva 89/391/CEE, la care face trimitere art.1 al.3 din
Directiva 2003/88 pentru a stabili domeniul său de aplicare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în mod ex-
pres că nu pot fi excluse din domeniul de aplicare al Directivei întregi sectoare de activitate ci numai anumite activităţi
desfăşurate în aceste sectoare, incompatibile prin natura lor cu aplicarea întregului drept al Uniunii europene [1] nu şi
activităţile care, deşi implică intervenţii de urgenţă, pot fi planificate, cum ar fi un serviciu de intervenţii la incendii [2].

Ca urmare, anticipăm că la prima întrebare răspunsul Curţii va fi în sensul că Articolul 17 alineatul (3) litera (c)
punctul (iii) din Directiva 2003/88 nu permite statelor membre să excludă anumite categorii de pompieri recrutaţi de
serviciile publice de pompieri de la dispoziţiile care definesc timpul de lucru şi perioadele de repaus.

§2. Cu privire la a doua întrebare


În Articolul 1 al. (1) din Directiva 2003/88 se prevede în mod expres că ea „stabileşte cerinţe minime de securitate
şi sănătate pentru organizarea timpului de lucru” iar în Articolul 23 se prevede că ea „nu constituie un temei valabil
pentru reducerea nivelului general de protecţie oferit lucrătorilor” de legislaţia naţională.
Astfel, chiar dacă perioadele în care angajatul este la dispoziţia angajatorului dar la domiciliu nu constituie potrivit
jurisprudenţei CJUE timp de lucru [3], nimic nu împiedică statele membre ca, pentru anumite categorii profesionale şi
în considerarea implicaţiilor concrete pe care le are serviciul de gardă la domiciliu, să asimileze acele perioade în tot
sau în parte cu timpul de lucru.
Din perspectiva prevederilor Directivei şi a jurisprudenţei CJUE, statele membre trebuie să se asigure, prin măsurile
de implementare, că angajaţilor li se recunosc drept timp de lucru cel puţin perioadele care se încadrează în definiţia
de la art. 2 pct. 1 din Directivă, inclusiv perioadele în care sunt la dispoziţia angajatorului chiar dacă nu prestează efec-
tiv muncă, dar se află la locul de muncă [4].
Dincolo de aceste exigenţe, statele membre pot impune prin norme naţionale recunoaşterea şi a altor perioade
ca timp de lucru sau ca perioade pentru care trebuie acordată o remuneraţie chiar dacă nu constituie timp de lucru.

Ca urmare, anticipăm că la a doua întrebare răspunsul Curţii va fi în sensul că Directiva nu împiedică statele mem-
bre să adopte o legislaţie care să impună recunoaşterea ca timp de lucru total sau parţial a unor perioade de gardă la
domiciliu.

§3. Cu privire la a treia întrebare


CJUE a arătat în mai multe cazuri că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88 [5] problema salarizării şi
că nici o prevedere a acesteia nu impune un anumit nivel al salarizării pentru perioadele considerate timp de lucru ci,
din contră, pentru perioadele considerate timp de lucru deşi angajatul nu prestează efectiv munca, nici o prevedere a

[1]
Cauza Personalrat der Feuerwehr Hamburg, Ordonanţa Curţii (Camera a doua) din 14 iulie 2005 pronunţată în cauza C-52/04 (paragrafele 49 – 51 din
considerente; textul în limba engleză disponibil la www.curia.eu).
[2]
Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 5 octombrie 2004 pronunţată în cauzele conexe Bernhard Pfeiffer (C-397/01), Wilhelm Roith (C-398/01), Albert
Süß (C-399/01), Michael Winter (C-400/01), Klaus Nestvogel (C-401/01), Roswitha Zeller (C-402/01) and Matthias Döbele (C-403/01) v Deutsches Rotes
Kreuz, Kreisverband Waldshut eV., textul în limba engleză disponibil la www.curia.eu, dispozitiv şi paragrafele 49-58.
[3]
Hotărârea Curţii din 3 octombrie 2000, pronunţată în cauza C-303/98 (publicată în limba engleză la www.curia.eu).
[4]
Hotărârea Curţii din 3 octombrie 2000, pronunţată în cauza C-303/98 (publicată în limba engleză la www.curia.eu).
[5]
De ex Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 4 martie 2011 pronunţată în cauza C‑258/10, pct.4 din dispozitiv şi jurisprudenţa citată acolo (publicată în
limba română la www.curia.eu).
S-au reţinut următoarele:

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


5
CJUE

Directivei nu se opune ca angajatorul să stabilească o remuneraţie mai mică decât cea pentru perioada în care angaja-
tul prestează efectiv munca [1]. Rezultă, aşadar, că Directiva nu impune măsuri care să asigure remunerarea lucrătorilor
pentru perioadele ce nu sunt considerate timp de lucru chiar dacă aceştia se află la dispoziţia angajatorului dar nu la
locul de muncă. Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, Directiva impune statelor membre adoptarea unor măsuri care
să asigure un nivel minim de protecţie pentru salariaţi astfel încât nici nu se poate considera că se opune unei astfel
de remunerări.

Ca urmare, anticipăm că la a treia întrebare răspunsul Curţii va fi în sensul că Directiva 2003/88 nu se opune unei
legislaţii naţionale care să impună o anumită remuneraţie pentru perioada în care angajatul se află la domiciliu dar la
dispoziţia angajatorului, putând fi chemat în orice moment pentru o intervenţie.

„81. În această privință, trebuie amintit că temeiul juridic al Directivei 2003/88 îl constituie articolul 137 alineatul (2) CE și că alineatul (5) al acestui articol,
astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, prevede că „dispozițiile [sale] nu se aplică remunerațiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă și nici
dreptului la lock‑out”.
82. Această excepție își găsește justificarea în faptul că stabilirea nivelului remunerațiilor ține de autonomia contractuală a partenerilor sociali la nivel
național, precum și de competența statelor membre în domeniu. În aceste condiții, avându‑se în vedere stadiul actual al dreptului Uniunii, s‑a considerat
adecvată excluderea stabilirii nivelului salariilor din cadrul domeniilor supuse armonizării în temeiul articolului 136 CE și al următoarelor (Hotărârea din
13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, Rep., p. I‑7109, punctele 40 și 46, precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p.
I‑2483, punctul 123).
83. În consecință, din jurisprudența Curții rezultă că, cu excepția situației speciale prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 în privința
concediului anual plătit, directiva se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel încât, în principiu, nu se aplică în
privința remunerării lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 38, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 32).”
în acelaşi sens HOTĂRÂREA CURŢII - Camera a treia - 10 septembrie 2015 pronunţată în cauza C 266/14 par.48-49 (publicată în limba română la www.curia.
eu).
[1]
Ordonanța Curții (Camera a cincea) din 11 ianuarie 2007 pronunţată în cauza C-437/05, (publicată în limba română la www.curia.eu), HOTĂRÂREA
CURŢII - Camera a treia - 10 septembrie 2015 pronunţată în cauza C 266/14 par. 47.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


6
CEDO

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Cauza Andrei Ioan Leş c. României, hotărârea


din 13 septembrie 2016
Abuz în serviciu. Condamnare după
achitarea de către instanţele inferioare
Concluzie: Neîncălcarea art. 6 § 1 din Convenţie

(cuvinte cheie: proces echitabil, abuz în Convenţie, 6 § 1


serviciu, achitare)

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil prin faptul că
a fost condamnat pentru abuz în serviciu de Curtea de Apel Cluj chiar dacă fusese achitat de aceasta acuzaţie de
instanţele inferioare. Curtea nu identifică nicio aparenţă a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil,
procedura în faţa instanţei de recurs fiind o procedură completă care urmează aceleaşi reguli ca o procedură pe fond
şi instanţa de recurs poate să decidă fie confirmarea achitării reclamantului pronunţată de instanţa inferioară, fie să
îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, adminis-
trând după caz, noi mijloace de probă.

Circumstanţele cauzei plângerii împotriva sa, fie, după caz, ulterior respingerii
definitive a unei asemenea plângeri. În speţă, amenda
Prin rechizitoriul din 29 martie 2007, reclamantul, şef
contravenţională fiind încă susceptibilă de anulare, in-
serviciu în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice
stanţa a concluzionat că nu fusese cauzat niciun preju-
Maramureş, a fost trimis în judecată pentru abuz în ser-
diciu material efectiv şi că nu fusese identificată nicio
viciu contra intereselor publice şi instigare la fals inte-
tulburare însemnată în bunul mers al instituţiei.
lectual. Acesta era acuzat că solicitase funcţionarilor din
serviciul său să anuleze două procese-verbale de contra- Prin hotărârea din 24 iulie 2008, Tribunalul Maramureş
venţie prin care se aplicau amenzi în cazul a două socie- a respins apelul reclamantului şi al parchetului şi a men-
tăţi comerciale şi să redacteze noi procese-verbale prin ţinut hotărârea pronunţată de judecătorie.
care societăţile să fie obligate la plata unor amenzi cu un
Parchetul şi reclamantul au introdus recurs împotriva
cuantum mai mic.
acestei hotărâri în faţa Curţii de Apel Cluj.
Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Judecătoria
Curtea de apel l-a ascultat pe reclamant şi pe alt in-
Baia Mare a pronunţat achitarea reclamantului pentru
culpat. În această etapă nu a fost administrată nicio altă
infracţiunea de abuz în serviciu, dar l-a condamnat la
probă.
plata unei amenzi penale pentru instigare la săvârşirea
infracţiunii de fals intelectual. Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 2008, Curtea de
Apel Cluj a anulat hotărârile pronunţate de instanţele in-
Cu privire la acuzaţia de abuz în serviciu, instanţa a
ferioare şi, pronunţându-se pe fond, l-a condamnat pe
considerat, pe baza declaraţiilor martorilor, a listei de
reclamant la zece luni de închisoare cu suspendare pen-
apeluri telefonice ale reclamantului şi a mai multor docu-
tru abuz în serviciu şi instigare la săvârşirea infracţiunii
mente, că acesta îşi încălcase în mod deliberat obligaţiile
de fals intelectual. În acest sens, curtea de apel a consta-
profesionale. Cu toate acestea, instanţa a observat că in-
tat că judecătoria stabilise că reclamantul îşi încălcase în
fracţiunea de abuz în serviciu presupune ca actul interzis
mod deliberat obligaţiile profesionale. Apoi, a observat
să provoace fie un prejudiciu, fie o tulburare însemnată
că tocmai infracţiunea comisă de reclamant împiedicase
bunului mers al unei instituţii publice. Or, în speţă, in-
recuperarea amenzilor aplicate prin procesele-verbale
stanţa a considerat că anularea celor două procese-ver-
anulate, şi că acest fapt cauzase un prejudiciu instituţi-
bale nu cauzase niciun prejudiciu întrucât amenzile nu
ei publice. În consecinţă, a hotărât, contrar instanţelor
dobândiseră un caracter cert. În acest sens, instanţa a
inferioare, că în speţă erau întrunite elementele consti-
indicat că, în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr.
tutive ale infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea de apel
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, o crean-
a adăugat că era obligată să corecteze „erorile de fapt
ţă care rezultă dintr-o amendă contravenţională dobân-
strecurate” în hotărârile anterioare.
deşte caracter cert fie după executarea sa voluntară,
fie la expirarea termenului prevăzut pentru formularea

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


7
CEDO

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie cedura în faţa instanţei de recurs era o procedură com-
pletă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond
Reclamantul susţine că, pentru a-l condamna pentru
şi că instanţa de recurs putea să decidă fie confirmarea
abuz în serviciu şi pentru a anula hotărârile anterioare,
achitării reclamantului pronunţată de instanţa inferioa-
Curtea de Apel Cluj a reexaminat fondul acuzaţiilor în fapt
ră, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a
şi în drept. Reclamantul consideră că acest lucru a impli-
chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză,
cat o examinare a tuturor mijloacelor de probă adminis-
administrând după caz, noi mijloace de probă (Dănilă îm-
trate, inclusiv declaraţiile martorilor, care, după părerea
potriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007,
sa, sunt probe determinante în cauză. Acesta se plânge
Găitănaru, citată anterior, pct. 30 şi Marius Dragomir îm-
că a fost condamnat pentru abuz în serviciu de Curtea de
potriva României, nr. 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015).
Apel Cluj chiar dacă fusese achitat de aceasta acuzaţie de
instanţele inferioare, pe baza declaraţiilor martorilor pe În speţă, Curtea de Apel Cluj s-a prevalat de această
care aceasta nu-i ascultase niciodată. Citând jurispruden- ultimă posibilitate dar, cu excepţia ascultării reclaman-
ţa Găitănaru menţionată anterior, acesta susţine că prin tului şi a celuilalt inculpat, aceasta nu a examinat noi
condamnarea sa a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. elemente de probă. Cu toate acestea, Curtea observă că
Acesta reproşează Curţii de Apel Cluj că a considerat că instanţa de apel nici nu a procedat la o nouă interpre-
era obligaţia sa să corecteze „ erorile de fapt strecurate” tare a faptelor, nici nu a dat o nouă conotaţie acţiunilor
în hotărârile anterioare şi nu s-a limitat la analizarea unei reclamantului. Astfel, existenţa faptelor imputate recla-
simple chestiuni de drept. mantului şi cea a elementului intenţional al infracţiunii
au fost stabilite cu certitudine de judecătorie. În opinia
Motivarea Curţii
Curţii, atunci când a examinat caracterul cert sau incert
Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră al creanţelor care decurg din procesele-verbale anulate,
în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern, curtea de apel s-a limitat – astfel cum susţine Guvernul
că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele cărora le – la simpla apreciere a unei chestiuni de drept. Faptul
revine sarcina de a aprecia probele administrate de aces- că instanţa de apel ar fi declarat că realizase corectarea
tea, precum şi că rolul încredinţat Curţii prin Convenţie „erorilor de fapt strecurate” în hotărârile anterioare nu
constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansam- ar infirma această concluzie. Astfel, în conformitate cu
blul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de art. 6 § 1 din Convenţie, ceea ce este important este ca
probă, a avut un caracter echitabil [García Ruiz împotriva drepturile prevăzute de Convenţie să fie protejate efectiv
Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, oricare ar fi terminologia folosită de instanţe.
„deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţiona-
Pe de altă parte, doar după ce a răsturnat concluziile
le să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportuni-
instanţelor inferioare cu privire la această chestiune de
tatea citării unui martor [...], circumstanţe excepţionale
drept, curtea de apel a pronunţat condamnarea recla-
ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 este
mantului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în servi-
incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor”
ciu. Or, în această privinţă, reclamantul, fiind reprezentat
(Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria
de un avocat, a putut să-şi expună argumentele. În plus,
A nr. 158).
reclamantul nu a furnizat elemente care să permită să se
Revenind la faptele prezentei speţe, Curtea sublinia- considere că o nouă ascultare a martorilor ar fi utilă în
ză că, deşi Curtea de Apel Cluj l-a ascultat pe reclamant această etapă.
în persoană, aceasta l-a condamnat fără a proceda la o
În concluzie, ţinând cont de abordarea urmată, în spe-
nouă ascultare a martorilor audiaţi de primă instanţă.
ţă, de Curtea de Apel Cluj şi de proceduri, considerate în
În această privinţă, Curtea observă că, în cauze simi- ansamblu, Curtea nu identifică nicio aparenţă a încălcării
lare, a constatat deja că în sistemul judiciar românesc, dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul
competenţa instanţelor sesizate cu judecarea recursu- prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie.
lui nu era limitată doar la examinarea chestiunilor de
Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi
drept [a se vedea, a contrario, Meftah şi alţii împotriva
trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din
Franţei (MC), nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, pct.
Convenţie. (Sursa: www.csm1909.ro)
42, CEDO 2002—VII]. Astfel, Curtea a constatat că pro-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


8
CEDO

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL


Cauza Hernandez Royo c. Germaniei, hotărârea
din 20 septembrie 2016 Proces echitabil. Hotărâre de condam­
nare în apel în lipsa audierii acuzatului,
Concluzie: Neîncălcarea art. 6 § 1 din Convenţie după achitare în primă instanţă

(cuvinte cheie: proces echitabil, audierea


acuzatului, achitare) Convenţie, art. 6 § 1

Situaţia de fapt: terpretare faptelor, susţinând în această privinţă că toate


Cauza priveşte faptul că reclamanţii au fost condam- probele administrate de prima instanţă, ar fi trebuit rea-
naţi în apel, fără a fi audiaţi, după ce au fost achitaţi în dministrate în cadrul procedurii de apel.
primă instanţă.
După audierea reclamanţilor (José Javier Hernández În drept, articolul 6 § 1 din Convenţie:
Royo şi Leonardo David Hernández Royo), prima instan- Curtea a reiterat jurisprudenţa sa potrivit căreia o au-
ţă i-a achitat pe aceştia de acuzaţiile de fraudă şi fals în diere nemijlocită este necesară în cazul în care instanţa
înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu vânzarea de control judiciar este chemată să examineze din nou
unui vehicul. faptele stabilite în primă instanţă şi să le reevalueze,
Procurorul şi cumpărătorul au făcut apel împotriva mergând dincolo de considerentele strict legale.
acestei hotărâri. Instanţa superioară a aprobat cererea Curtea a fost de acord cu constatările instanţelor in-
cumpărătorului de a audia doi martori noi, a stabilit terne cu privire la faptul că reclamanţilor li s-a oferit
pentru audiere data de 15 decembrie 2008, iar citatiile oportunitatea de a fi audiaţi. În cadrul şedinţei din apel
pentru acest termen au fost înmânate reclamanţilor în după ce martorii au fost audiaţi, reprezentantul recla-
persoană. manţilor a omis să ceară audierea clenţilor săi, ceea ce
La şedinţa în cadrul căreia au fost audiaţi cei doi mar- le-ar fi permis acestora să conteste declaraţiile făcute de
tori, doar unul dintre reclamanţi a fost prezent şi fără ca martori. Curtea a adăugat că instanţa de apel nu poate
acesta să fi fost audiat, instanţa superioară a reinterpre- fi criticată pentru lipsa de diligenţă în ceea ce priveşte
tat partial faptele şi a ajuns la concluzia opusă cu privire dreptul reclamanţilor la un proces echitabil. Având în ve-
la semnarea documentului şi dacă reclamanţii au avut dere natura problemelor ridicate în etapa apelului, care
cunoştinţă de defectele autovehiculului. a inclus administrarea de probe suplimentare, instanţa,
Ca urmare, i-a condamnat pe reclamanţi, în calitate de din proprie iniţiativă, a citat reclamanţii să se prezinte în
autori ai infracţiunii de fraudă, la nouă luni de închisoare şedinţa publică, fapt care le-ar fi permis să dea noi decla-
şi i-a obligat la plata despăgubirilor. Instanţa superioară a raţii, dacă ar fi dorit acest lucru.
menţinut achitarea acestora cu privire la acuzaţia de fals Primul reclamant nu a participat la şedinţă, iar re-
în înscrisuri sub semnătură privată. prezentantul său nu a prezentat nici un motiv pentru
Reclamanţii au solicitat anularea deciziei, fără succes absenţa acestuia. În ceea ce priveşte pe cel de-al doilea
însă. reclamant, acesta a fost prezent în cadrul şedinţei cu re-
prezentantul său, dar nu şi-a exprimat dorinţa de a in-
În cele din urmă, într-o hotărâre din 25 octombrie
terveni. Curtea a considerat că reclamanţii au ales să nu
2011, Curtea Constituţională a respins cererea formula-
profite de oportunitatea oferită de instanţa de apel.
tă de reclamanţi. Instanţa constituţională a constatat că
drepturile de apărare ale reclamanţilor au fost suficient În sfârşit, Curtea a examinat plângerea reclamantţilor
de bine protejate în cadrul procedurii în faţa instanţei de cu privire la necesitatea readministrării tuturor probelor
apel prin faptul citării care le-a oferit posibilitatea de a fi şi a observat că normele care reglementează admisibili-
audiaţi în şedinţă publică, oportunitate de care nu s-au tatea probelor sunt în primul rând o problemă de regle-
folosit. mentare în temeiul dreptului intern. În ceea ce priveşte
dacă modul în care au fost obţinute probele a fost echita-
Invocând articolul 6 (dreptul la un proces echitabil),
bil în ansamblu, Curtea nu a văzut niciun motiv întemeiat
reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de a
să se abată de la constatările instanţelor naţionale şi, în
fi audiaţi şi de faptul că legislaţia naţională în vigoare la
special, a Curţii Constituţionale.
momentul respectiv – şi anume, Codul de procedură pe-
nală – nu conţinea nicio dispoziţie potrivit căreia acuza- Prin urmare, Curtea a considerat că nu a fost încălcat
tul să fie audiat în faţa instanţei de apel. De asemenea, articolul 6 § 1 din Convenţie. (Sursa: www.echr.coe.int)
au subliniat faptul că instanţa superioară a dat o nouă in-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


9
CEDO

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

Cauza Figueiredo Teixeira c. Andorra, hotărârea


Respectarea vieţii private. Stocarea şi
din 8 noiembrie 2016
comunicarea către autoritatea judi­
Concluzie: Neîncălcarea art. 8 din Convenţie ciară a datelor privind apelurile tele­
fo­nice efectuate de către reclamant,
(cuvinte cheie: respectarea vieţii private şi de suspect de trafic de droguri
familie, trafic de droguri, înregistrarea telefonului,
secretul comunicaţiilor)
Convenţie, art. 8

Situaţia de fapt: rizată. În special, articolul 87 § 5 din Codul de procedură


Reclamantul, Bruno Figueiredo Teixeira, suspectat de penală impunea o decizie motivată din partea instanţei
trafic de droguri, a fost arestat la data de 5 decembrie care să explice necesitatea şi proporţionalitatea măsurii
2011. Judecatorul responsabil pentru urmărirea penală şi să menţioneze probele obţinute precum şi gravitatea
a cerut Andorra Telecom să predea o listă a apelurilor de infracţiunii care face obiectul anchetei.
intrare şi de ieşire de la două numere de telefon aparţi- Curtea a considerat că decizia judecătorului a respec-
nând domnului Figueiredo Teixeira în cursul perioadei 15 tat aceste condiţii, în special având în vedere cerinţele an-
august -4 decembrie 2011, şi să-l informeze cu privire la chetei, gravitatea infracţiunii în cauză (trafic de droguri)
identitatea utilizatorilor care deţineau numerele din listă. şi concretetea ingerinţei în sfera privată a reclamantului.
Reclamantul a depus o cerere pentru anularea aces- Curtea a subliniat că articolul 5 din Legea nr 15/2003
tei decizii, susţinând că i se încalcă dreptul la secretul privind protecţia datelor cu caracter personal în mod clar
comunicaţiilor. La 22 noiembrie 2012, judecătorul a res- exclude din domeniul său, prelucrarea datelor referitoare
pins această cerere. Dl Figueiredo Teixeira a introdus o la prevenirea infracţiunilor, iar art. 16 prevede că comuni-
procedură de urgenţă pentru încetarea utilizării datelor carea datelor personale în baza unei decizii judecătoreşti
colectate şi pentru distrugerea documentelor în cauză, nu poate face obicetul unei opoziţii. În ceea ce priveşte
fără succes. aplicarea acestor norme în situaţia reclamantului care de-
Ulterior, invocând drepturile constituţionale la un ţinea o cartelă preplătită, Curtea a observat că normele
proces echitabil, la respectarea vieţii private şi secretul menţionate mai sus nu făceau nicio distincţie între titularii
comunicaţiilor, a sesizat Curtea Constituţională. Printr-o contractelor de telefonie mobilă şi utilizatorii de cartele
hotărâre comunicată la 19 martie 2014, această instanţă preplătite. Prin urmare, acestea erau aplicabile ambelor
a constatat că stocarea datelor clienţilor s-a realizat în tipuri de servicii de telefonie. Curtea a considerat că apli-
conformitate cu termenii şi condiţiile generale Andorra carea dreptului intern în prezenta cauză a fost suficient de
Telecom, care au fost acceptate atunci când clientul s-a previzibilă în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.
abonat la serviciile companiei de telefonie. În ceea ce priveşte dacă ingerinţa a urmărit un scop
legitim, Curtea nu are nici o îndoială cu privire la faptul
că aceasta a urmărit unul dintre scopurile legitime enu-
În drept, articolul 8 din Convenţie: merate în al doilea paragraf al articolului 8 din convenţie,
Chestiunea principală în cauză este dacă ingerinţa, adică prevenirea criminalităţii.
adică stocarea şi comunicarea către instanţă a datelor În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Curtea
personale ale reclamantului, a fost suficient de previ- a subliniat faptul că ingerinţa a fost autorizată pentru o
zibilă. Evaluând dacă a fost prevăzută de lege, Curtea a perioadă mai scurtă decât cea cerută iniţial de către poli-
observat că, deşi un titular al unei cartele telefonice pre- ţie. Mai mult decât atât, infracţiunile au fost săvârşite cu
plătite ar fi putut deduce din Decretul din 19 septembrie cel mult şase luni înainte de perioada acoperită de mă-
1996 privind stabilirea şi modificarea tarifelor telefonice, sura contestată.
publicată la data de 25 septembrie 1996 că datele perso-
nale sunt stocate, însă a subliniat, în special, că ingerinţa Curtea a considerat că autorităţile din Andorra au res-
este prevăzută în dreptul andorran prin articolul 87 din pectat astfel proporţionalitatea între efectele utilizării teh-
Codul de procedură penală şi Legea nr 15/2003. nicilor speciale de investigaţie şi obiectivul stabilit, şi că au
folosit o metodă neintruzivă pentru ca infracţiunea să fie
În ceea ce priveşte dacă efectele reglementărilor în vi- descoperită, prevenită sau urmărită cu eficienţă adecvată.
goare erau suficient de previzibile, Curtea a constatat că
articolul 87 din Codul de procedură penală în vigoare la Prin urmare, Curtea a constatat că nu a existat nici o
momentul în cauză prezenta în detaliu condiţiile în care încălcare a articolului 8. (Sursa: www.echr.coe.int)
ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private era auto-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


10
CEDO

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

Cauza Otgon c. Moldovei, hotărârea din 25


octombrie 2016 Cuantumul despăgubirilor acordate de
in­stanţele de judecată pentru preju­d i­
Concluzie: Încălcarea art. 8 din Convenţie ciul cauzat sănătăţii
Satisfacţie echitabilă: 4000 Euro prejudiciu moral

(cuvinte cheie: dreptul la respectarea vieţii Convenţie, art. 8


private şi de familie, despăgubiri)

Situaţia de fapt: În drept, articolul 8 din Convenţie:


Invocând articolul 8, doamna Otgon s-a plâns că să- Curtea a constatat că instanţele superioare nu au pre-
nătatea i- fost pusă în pericol după ce a băut apă de la zentat motive particulare pentru reducerea despăgubirii.
robinet infestată şi că valoarea despăgubirii acordate a Acestea au ajuns la o concluzie diferită în ceea ce priveş-
fost insuficientă. te valoarea despăgubirii care urma să fie acordată chiar
dacă s-au bazat pe aceleaşi elemente (gradul de vătăma-
Dna Otgon şi fiica ei în vârstă de 12 ani, au fost in-
re). Mai mult decât atât, dna Otgon a suferit un anumit
ternate în spital în octombrie 2005, cu „dizenterie acută
grad de suferinţă psihică şi fizică în condiţiile în care a
gravă”, după ce au băut apă de la robinet. Ea a fost exter-
fost ţinută în spital, timp de două săptămâni. În cele din
nată două săptămâni mai târziu şi la scurt timp a intentat
urmă, suma acordată de instanţele naţionale a fost con-
proces împotriva furnizorului de utilităţi locale de stat
siderabil sub nivelul minim acordat de Curtea Europeană
solicitând echivalentul a 6.700 de euro pentru repararea
în cazuri similare.
prejudiciului cauzat sănătăţii sale.
Prin urmare, Curtea a considerat că a fost încălcat art.
Prima instanţă a decis în favoarea reclamantei. Instanţa
8 din Convenţie.
i-a acordat echivalentul a 648 de euro, în raport de gra-
dul suferinţelor fizice şi psihice cauzate. Întemeindu-se Curtea a obligat Republica Moldova să plătească recla-
pe aceleaşi elemente (gradul de vătămare), instanţele mantei 4.000 de euro pentru prejudiciul moral. (Sursa:
superioare, au confirmat cele constatate în primă instan- www.echr.coe.int)
ţă, dar au redus despăgubirea la echivalentul a 310 euro.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


11
CEDO

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

Cauza KS şi MS c. Germaniei, hotărârea din 6 Mandat de percheziţie domiciliară


octombrie 2016 emis în baza unor probe obţinute în
mod nelegal. Dreptul la respectarea
Concluzie: Neîncălcarea art. 8 din Convenţie
do­mi­ciliului

(cuvinte cheie: dreptul la respectarea vieţii private şi


de familie, evaziune fiscală, percheziţie, domiciliu) Convenţie, art. 8

Situaţia de fapt: de percheziţie datele din Liechtenstein, în ciuda faptului că


acestea au fost obţinute prin încălcarea legii.
Cauza priveşte percheziţia domiciliară a unui cuplu
suspectat de evaziune fiscală. Mai mult decât atât, percheziţia a fost proporţională:
Procedura penală împotriva reclamanţilor a fost declan- • în primul rând, deoarece legislaţia germană şi ju-
şată atunci când informaţia despre activele lor deţinute în- risprudenţa în domeniul percheziţiilor furniza garanţii
tr-o bancă din Liechtenstein au fost copiate ilegal de către adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, şi întocmai s-a
un angajat al băncii şi vândute serviciilor secrete germane. procedat în circumstanţele acestui caz particular;
Reclamanţii s-au plâns în special că mandatul de per- • în al doilea rând, evaziunea fiscală constituie o in-
cheziţie domiciliară a fost emis în baza unor probe care au fracţiune gravă;
fost obţinute cu încălcarea dreptului intern şi internaţional.
• în al treilea rând, nimic nu a indicat că autorităţile
germane au încălcat în mod deliberat şi sistematic drep-
tul intern şi internaţional, în vederea obţinerii de infor-
În drept, articolul 8 din Convenţie:
maţii pentru urmărirea penală a infracţiunilor fiscale;
Percheziţia a fost legitimă.
• în al patrulea rând, mandatul a fost explicit şi de-
Curtea a constatat că percheziţia a fost efectuată în con- taliat în cauză, atât cu privire la infracţiunea care făcea
formitate cu legea. Curtea a remarcat, în special, jurispru- obiectul anchetei, precum şi cu privire la elementele că-
denţa constantă a Curţii Constituţionale Federale potrivit utate ca probă;
căreia nu exista nicio regulă absolută că probele care au
• şi, în cele din urmă, cuplul nu a sustinut că perche-
fost obţinute prin încălcarea normelor de procedură nu
ziţia domiciliară ar fi avut repercusiuni asupra reputaţiei
pot fi utilizate în cadrul procesului penal. Acest lucru a în-
lor personale. (Sursa: www.echr.coe.int)
semnat că cei doi au fost în măsură să prevadă – dacă era
necesar, cu ajutorul consultanţei juridice – că autorităţile
naţionale pot lua în considerare la emiterea mandatului

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


12
CEDO

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Cauza Magyar Helsinki Bizottság c. Ungariei, Refuzul autorităţilor de a oferi unui


hotărârea din 8 noiembrie 2016 ONG informaţii privind activitatea
Concluzie: Încălcarea art. 10 din Convenţie avocaţilor din oficiu. Date cu caracter
personal

(cuvinte cheie: avocat, libertatea de exprimare, date


cu caracter personal) Convenţie, art. 10

Situaţia de fapt: ONG-ul a dorit să cerceteze teoria conform căreia siste-


mul de numire al aceloraşi avocaţi era disfuncţional.
Cauza priveşte refuzul autorităţilor de a oferi unui
ONG informaţii privind activitatea avocaţilor din oficiu, Curtea a constatat, în special, că drepturile de confi-
motivând că informaţiile respective conţin date cu carac- denţialitate ale avocaţilor din oficiu nu ar fi fost afectate
ter personal care, potrivit legislaţiei maghiare, nu pot fi în mod negativ dacă reclamantei i-ar fi fost admisă cere-
dezvăluite. rea de furnizare a informaţiilor solicitate, deoarece, deşi
cererea privea date cu caracter personal, în cauză, aceas-
Informaţiile solicitate de la poliţie de către ONG erau
ta nu implica informaţii în afara domeniului public.
necesare pentru a finaliza un studiu privind funcţiona-
rea sistemului asistenţei juridice gratuite, studiul fiind Curtea a statuat, de asemenea, că legea ungară, astfel
efectuat de aceasta în calitate de organizaţie non-gu- cum a fost interpretată de instanţele interne, a exclus ori-
vernamentală în domeniul drepturilor omului, pentru a ce evaluare semnificativă a drepturilor organizaţiei -re-
contribui la discuţii privind o chestiune de interes public clamante la libertatea de exprimare, şi a considerat că,
evident. în speţă, orice restricţie cu privire la publicaţia propusă-
care era destinată să contribuie la o dezbatere cu privire
la o chestiune de interes general – ar fi trebuit să fi fost
În drept, articolul 10 din Convenţie: supusă unei verificări meticuloase.
În opinia CEDO, prin refuzul accesului ONG-ului la În sfârşit, CEDO a considerat că argumentele Guver­
informaţiile solicitate, autorităţile naţionale au afectat nului nu au fost suficiente pentru a demonstra că in-
exercitarea libertăţii sale de a primi şi de a difuza infor- gerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”
maţii, într-o manieră ce atinge însăşi esenţa drepturilor şi a considerat că, în pofida marjei de apreciere lăsată
sale prevăzute de articolul 10 din Convenţie. statului ungar, nu a existat o relaţie rezonabilă de pro-
Curtea a notat că obiectul studiului viza eficienţa sis- porţionalitate între măsura criticată (refuzul de a furniza
temului asistenţei judiciare gratuite, chestiune strâns numele avocaţilor din oficiu şi de câte ori au fost aceştia
legată de dreptul la un proces echitabil, un drept funda- desemnaţi în anumite jurisdicţii) şi scopul legitim urmărit
mental în dreptul maghiar şi un drept de o importanţă (protecţia drepturile altora). (Sursa: www.echr.coe.int)
primordială în temeiul Convenţiei, şi a subliniat faptul că

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


13
CEDO

DREPTUL DE A NU FI JUDECAT SAU PEDEPSIT DE DOUĂ ORI


Cauza A şi B c. Norvegiei, hotărârea din 15
noiembrie 2016 Principiul ne bis in idem. Sancţionarea
ad­ministrativă şi penală a contribua­b i­
Concluzie: Neîncălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la lului. Neîncălcare
Convenţie

(cuvinte cheie: dreptul de anu fi judecat şi Protocolul nr. 7 la Convenţie, art. 4


pedepsit de două ori, sancţiune administrativă,
sancţiune penală, fraudă fiscală)

Situaţia de fapt: recursurile, după ce a constatat că procedurile fiscală şi


penală au fost efectuate în paralel şi au fost suficient de
Cauza priveşte plângerea a doi contribuabili care au
conectate material şi temporal pentru a fi considerate ca
fost urmăriţi şi pedepsiţi de două ori – în cadrul proce-
făcând parte din acelaşi set de sancţiuni.
durilor administrativă şi penală – pentru aceeaşi faptă.
În 2005, autorităţile fiscale au efectuat un control
fiscal la compania Software Innovation ASA. În urma În drept, articolul 8 din Convenţie:
con­trolului, atât A cât şi B au fost raportaţi la Økokrim
Curtea a ajuns la concluzia că nu are nici un motiv să
(Auto­ritatea Naţională norvegiană pentru investigarea
pună la îndoială motivele pentru care legiuitorul nor-
şi urmărirea penală a infracţiunilor economice şi împo-
vegian a optat să reglementeze comportamentul social
triva mediului), care mai târziu a condus la punerea sub
dăunător al neplăţii taxelor prin intermediul unui dublu
acuzare a acestora pentru fraudă fiscală gravă. Astfel, A
(penal/administrativ) proces integrat.
a fost pus sub acuzare în octombrie 2008 şi B în noiem-
brie 2008 pentru infracţiuni fiscale cu privire la sumele Curtea a constatat că desfăşurarea a două proceduri,
pe care au omis să le declare autorităţilor fiscale. cu posibilitatea unei combinaţii de sancţiuni diferite,
a fost previzibilă pentru reclamanţi, care trebuiau să fi
În acelaşi timp, în cadrul unei proceduri separate, au-
ştiut de la începutul urmăririi penale, că impunerea de
torităţile fiscale au modificat deciziile de impunere pen-
sancţiuni fiscale pentru faptele lor era posibilă, sau chiar
tru perioadele în cauză şi au impus reclamanţilor amenzi
probabilă.
egale cu 30% din impozitul datorat pentru sumele nede-
clarate. Reclamanţii nu au contestat deciziile de impune- Curtea a observat că procedurile administrativă şi pe-
re revizuite şi au plătit atât taxele fiscale restante precum nală au fost efectuate în paralel şi au fost interconectate.
şi amenzile. Faptele stabilite într-o procedură au fost invocate în cea-
laltă şi, în ceea ce priveşte proporţionalitatea pedepsei
Ulterior, au fost condamnaţi în martie 2009 şi respec-
globale, condamnarea aplicată în procesul penal a ţinut
tiv, septembrie 2009, la un an de închisoare pentru in-
seama de amenda fiscală.
fracţiuni fiscale. Faptul că au fost percepute amenzile a
fost luat în considerare de către instanţele de judecată Curtea a constatat că, deşi sancţiuni diferite au fost
atunci când i-au condamnat. impuse de către două autorităţi diferite în cadrul unor
proceduri diferite, a existat totuşi o legătură suficient de
Reclamanţii au înaintat recurs pe motiv că sancţi-
strânsă între ele, atât temporală cât şi materială, pentru
onarea penală ulterior impunerii amenzilor încălcă
ca acestea să fie considerate ca făcând parte dintr-un un
dreptul lor în temeiul articolului 4 din Protocolul nr 7 la
sistem general de sancţiuni în conformitate cu legislaţia
Convenţie. Cu toate acestea, invocând în special două
norvegiană. (Sursa: www.echr.coe.int)
decizii ale Curţii Europene (cauza T. împotriva Elveţiei
-cererea nr. 31982/96 şi cauza Nilsson împotriva Suediei,
nr. 73661/01), Curtea Supremă din Norvegia a respins

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


14
CJUE

IMPOZITE INTERNE

CJUE, Vasile Budişan împotriva Administraţiei Impozite interne. Taxă aplicată de un


Judeţene a Finanţelor Publice Cluj, Hotărârea stat membru autovehiculelor cu ocazia
din 9 iunie 2016
primei înmatriculări sau a primei tran­
scrieri a dreptului de proprie­tate. Neu­
tra­litate fiscală între autove­hi­cu­lele
(cuvinte cheie: timbru de mediu, autovehicul, rulate provenite din alte state mem­b re
impozite, înmatriculare auto, neutralitate şi autovehiculele similare dispo­nibile
fiscală) pe piaţa naţională

TFUE, art. 110

În cauza de faţă, Curtea a stabilit următoarele: Reclamantul din litigiul principal a formulat atunci recurs
la instanţa de trimitere.
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:
Curtea de Apel Cluj consideră că problema compatibi-
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă
lităţii cu articolul 110 TFUE a timbrului de mediu instituit
pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate
prin OUG nr. 9/2013 se pune în două privinţe. În primul
importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat
rând, această instanţă se întreabă dacă este conform cu
membru şi autovehiculelor deja înmatriculate în statul
acest articol faptul că OUG nr. 9/2013 prevede că vehi-
membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în ace-
culele a căror înmatriculare în România a ocazionat pla-
laşi stat a dreptului de proprietate asupra acestora din
ta taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru
urmă;
emisiile poluante sunt scutite de timbrul de mediu, dat
– se opune ca statul membru respectiv să scuteas- fiind că valoarea reziduală a uneia dintre taxele anterioa-
că de această taxă autovehiculele deja înmatriculate re, încorporată în valoarea vehiculelor menţionate, este
pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă inferioară cuantumului timbrului de mediu.
în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul
În al doilea rând, instanţa menţionată ridică problema
Uniunii.
compatibilităţii cu articolul 110 TFUE a modalităţilor de
Litigiul principal şi întrebările preliminare percepere a timbrului de mediu.
La 5 iunie 2013, domnul Budişan a achiziţionat un au- În aceste condiţii, Curtea de Apel Cluj a hotărât să sus-
tovehicul rulat, fabricat în cursul anului 2006 şi înmatri- pende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele
culat iniţial în Germania. întrebări preliminare:
Pentru a putea înmatricula acest vehicul în România, „1) Având în vedere dispoziţiile OUG nr. 9/2013 şi
domnul Budişan a trebuit să plătească autorităţilor ro- obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se con-
mâne suma de 5 300 RON (aproximativ 1 193 de euro) cu sidere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca
titlu de timbru de mediu pentru autovehicule (denumit opunânduse instituirii de către un stat membru UE a
în continuare „timbrul de mediu”), astfel cum este prevă- unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momen-
zut de OUG nr. 9/2013. tul înmatriculării autovehiculelor provenite dintrun alt
Considerând că OUG nr. 9/2013 este incompatibilă cu stat UE, taxă care nu se aplică la înmatricularea cu ocazia
articolul 110 TFUE, domnul Budişan a sesizat Tribunalul transferul[ui] dreptului de proprietate asupra autovehi-
Cluj cu o cerere prin care solicită obligarea Administraţiei culelor interne pentru care a fost achitată deja o astfel de
Judeţene a Finanţelor Publice Cluj să îi restituie suma taxă sau una similară, în condiţiile în care valoarea aces-
percepută cu titlu de timbru de mediu. tei taxe reziduale încorporată în valoarea autovehiculelor
de pe piaţa internă este inferioară noii taxe?
Prin hotărârea din 3 aprilie 2014, Tribunalul Cluj a
respins această acţiune. În opinia acestei instanţe, OUG 2) Având în vedere dispoziţiile OUG nr. 9/2013 şi obiec-
nr. 9/2013 ar fi conformă cu dreptul Uniunii, din moment tul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că
ce nu ar discrimina produsele importate în raport cu pro- articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunânduse
dusele naţionale, indiferent dacă sunt noi sau de ocazie. instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru
emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


15
CJUE

autovehiculelor provenite dintrun alt stat UE, taxă care În consecinţă, nu este necesar ca neutralitatea impu-
se plăteşte pentru autovehiculele interne doar la transfe- să de articolul 110 TFUE să fie examinată ţinând seama
rul dreptului de proprietate asupra unui astfel de autove- de autovehiculele care circulă în România şi care nu sunt
hicul, cu rezultatul că un autovehicul extern nu poate fi puse în vânzare. Astfel, tocmai ca urmare a faptului că nu
folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul intern sunt disponibile pe piaţă, aceste autovehicule nu se află
poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la întrun raport de concurenţă cu alte autovehicule, indi-
momentul şi dacă se realizează un transfer al dreptului ferent dacă este vorba despre cele disponibile pe piaţa
de proprietate asupra autovehiculului respectiv, urmat naţională sau despre cele disponibile pe piaţa altor state
de înmatricularea noului proprietar?” membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C76/14,
EU:C:2015:216, punctul 32).
Cu privire la întrebările preliminare Cu privire la neutralitatea fiscală a timbrului de me-
diu faţă de concurenţa dintre autovehiculele rulate pro-
În speţă şi în ceea ce priveşte vânzarea numai a ve- venite din alte state membre şi autovehiculele simila-
hiculelor rulate, care face obiectul prezentelor întrebări re româneşti deja înmatriculate în acest stat membru
preliminare, din decizia de trimitere reiese că OUG nr. şi care nu beneficiază de scutirea prevăzută de OUG
9/2013 instituie o taxă, timbrul de mediu, aplicată, pe nr. 9/2013
de o parte, vehiculelor rulate importate la prima înma-
triculare în România şi, pe de altă parte, vehiculelor deja Pentru aplicarea articolului 110 TFUE şi în special în
înmatriculate în acest stat membru, la prima transcriere vederea comparării impozitării autovehiculelor rulate
a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule în ace- importate cu impozitarea autovehiculelor rulate deja
laşi stat membru. prezente pe teritoriul naţional, este necesar să se ia în
considerare nu numai nivelul taxei, şi anume timbrul
Pe de altă parte, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 de mediu, ci şi baza de impozitare şi modalităţile aces-
scuteşte de timbrul de mediu menţionat transcrierea teia (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C76/14,
dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naţi- EU:C:2015:216, punctul 33 şi jurisprudenţa citată).
onale la a căror înmatriculare în România sa plătit deja
taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile Pe de altă parte, un stat membru nu poate percepe
poluante, cu excepţia cazurilor prevăzute la litera d) a o taxă pe autovehiculele rulate importate bazată pe o
acestui articol, în care o instanţă a dispus restituirea ta- valoare superioară valorii reale a autovehiculului, având
xei vizate. drept consecinţă o impozitare mai mare a acestora în
raport cu cea a autovehiculelor similare disponibile pe
Pentru a se stabili dacă un regim fiscal precum cel in- piaţa naţională. Prin urmare, pentru a evita o impozitare
stituit prin OUG nr. 9/2013 creează o discriminare con- discriminatorie, se impune luarea în considerare a de-
trară articolului 110 TFUE primul paragraf, trebuie să se precierii reale a autovehiculelor (Hotărârea din 14 aprilie
examineze, pe de o parte, efectul acestei taxe asupra 2015, Manea, C76/14, EU:C:2015:216, punctul 34 şi ju-
concurenţei dintre autovehiculele rulate provenite din risprudenţa citată).
alte state membre decât România şi vehiculele naţionale
supuse taxei menţionate. Este necesar să se examine- Această luare în considerare nu trebuie în mod nece-
ze, pe de altă parte, neutralitatea regimului menţionat sar să dea naştere la o evaluare sau la o expertiză a fiecă-
în privinţa concurenţei dintre cele dintâi vehicule şi ve- rui autovehicul. Astfel, evitând dificultăţile inerente unui
hiculele similare naţionale care beneficiază de scutirea astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin inter-
descrisă la punctul anterior. mediul unor bareme forfetare determinate de un act cu
putere de lege sau de un act administrativ şi calculate pe
În această privinţă, potrivit unei jurisprudenţe con- baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea gene-
stante, autovehiculele rulate provenite din alte state rală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculu-
membre, care sunt „produsele altor state membre” în lui, o valoare a autovehiculelor de ocazie care, ca regulă
sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele puse în generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (a
vânzare în alte state membre decât statul membru vizat se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C76/14,
şi care pot, în cazul cumpărării de către un rezident al EU:C:2015:216, punctul 35 şi jurisprudenţa citată).
acestui din urmă stat, să fie importate şi puse în circula-
ţie în acest stat, în timp ce autovehiculele similare naţio- În speţă, reiese din dosarul prezentat Curţii şi în spe-
nale, care sunt „produse naţionale” în sensul articolului cial din observaţiile depuse de guvernul român, a căror
110 TFUE, sunt autovehiculele rulate de acelaşi tip, cu veridicitate trebuie verificată de instanţa de trimitere, că
aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură care sunt puse în valoarea timbrului de mediu se stabileşte în conformita-
vânzare în acest stat membru (Hotărârea din 14 aprilie te cu un barem care cuprinde criterii obiective şi trans-
2015, Manea, C76/14, EU:C:2015:216, punctul 31 şi ju- parente, cum ar fi cilindreea, norma de poluare Euro sau
risprudenţa citată). emisiile de CO2 ale vehiculului vizat, precum şi vechimea
şi rulajul acestui vehicul. Pe de altă parte, dacă contribu-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


16
CJUE

abilul ar considera că acest barem nu reflectă deprecie- înmatriculare în România a determinat deja plata taxei
rea reală a vehiculului, el ar putea cere ca aceasta să fie speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile
determinată printro expertiză, ale cărei costuri, aflate în poluante, cu excepţia cazurilor, prevăzute la litera d) a
sarcina contribuabilului, nu ar putea depăşi costul opera- acestui articol, în care o instanţă română a dispus restitu-
ţiunilor aferente expertizei. irea taxei respective pentru un anumit vehicul.
Sub rezerva verificărilor de către instanţa de trimitere, În această privinţă, reiese fără echivoc din jurispru-
reiese, aşadar, că OUG nr. 9/2013 garantează că valoarea denţa Curţii în cauzele referitoare la taxa pe poluare per-
timbrului de mediu este redusă în funcţie de o aproxi- cepută în temeiul OUG nr. 50/2008 şi la taxa pentru emi-
mare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului (a se siile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, ast-
vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, fel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012
C402/09, EU:C:2011:219, punctul 44, şi Hotărârea din (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie
14 aprilie 2015, Manea, C76/14, EU:C:2015:216, punctul 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibi-
38). le cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011,
Tatu, C402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie
Pe de altă parte, spre deosebire de taxa specială, de
2011, Nisipeanu, C263/10, nepublicată, EU:C:2011:466,
taxa pe poluare şi de taxa pentru emisiile poluante în ver-
şi Ordonanţa din 3 februarie 2014, Câmpean şi Ciocoiu,
siunea acesteia în vigoare în perioada 13 ianuarie 2012-1
C97/13 şi C214/13, nepublicată, EU:C:2014:229).
ianuarie 2013, timbrul de mediu se aplică potrivit acele-
iaşi metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor ru- În mod analog, taxa specială trebuie considerată in-
late provenite din alte state membre la prima înmatricu- compatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce pre-
lare în România şi, pe de altă parte, autovehiculelor deja zenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008,
înmatriculate în România, la prima transcriere a dreptu- incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest
lui de proprietate asupra acestor vehicule rulate în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C76/14,
stat membru, care nu beneficiază de scutirea descrisă la EU:C:2015:216, punctul 45). Taxa pentru emisiile polu-
punctul 22 din prezenta hotărâre. ante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea
aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013,
În consecinţă, tot sub rezerva verificării de către in-
este şi ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza
stanţa de trimitere, sarcina fiscală care decurge din OUG
modalităţilor sale de percepere şi în special a faptului că
nr. 9/2013 este aceeaşi pentru contribuabilii care au
nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naţiona-
cumpărat un autovehicul rulat provenit dintrun alt stat
le pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de
membru decât România şi care îl înmatriculează în acest
înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare ante-
stat membru şi pentru contribuabilii care au cumpărat în
rior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din
România un autovehicul rulat deja înmatriculat în acest
14 aprilie 2015, Manea, C76/14, EU:C:2015:216, puncte-
stat membru, pentru care trebuie să efectueze prima
le 47-50).
transcriere a dreptului de proprietate, fără a beneficia de
scutirea vizată la punctul 22 din prezenta hotărâre, dacă Curtea a statuat deja că un regim de taxare care pre-
acest ultim vehicul ar fi, la aplicarea timbrului de mediu, vede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor
de acelaşi tip, cu aceleaşi caracteristici şi cu aceeaşi uzură asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi
ca şi vehiculul care provine dintrun alt stat membru. scutite de o nouă taxă, în speţă timbrul de mediu, este
incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest
Rezultă din consideraţiile care precedă că un regim
sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C76/14,
de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este
EU:C:2015:216, punctele 47-51).
neutru în raport cu concurenţa dintre autovehiculele ru-
late provenite din alte state membre decât România şi Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii,
vehiculele similare naţionale deja înmatriculate în statul valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui
membru vizat şi care nu sunt scutite de taxa instituită autovehicul se încorporează în valoarea acestui autove-
prin această ordonanţă. hicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata
unei taxe întrun stat membru este ulterior vândut ca au-
Cu privire la neutralitatea timbrului de mediu faţă de
tovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piaţă
concurenţa dintre autovehiculele rulate provenite din
include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea
alte state membre şi autovehiculele similare româneşti
taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul ru-
deja înmatriculate în acest stat membru şi care benefi-
lat importat de acelaşi tip, având aceleaşi caracteristici şi
ciază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013
aceeaşi uzură depăşeşte valoarea reziduală menţionată,
Astfel cum sa arătat la punctul 22 din prezenta ho- se încalcă articolul 110 TFUE (Hotărârea din 19 decem-
tărâre, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scuteşte brie 2013, X, C437/12, EU:C:2013:857, punctele 30 şi 31,
de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de precum şi jurisprudenţa citată).
proprietate asupra vehiculelor rulate naţionale a căror

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


17
CJUE

În aceste condiţii, o taxă incompatibilă cu dreptul Astfel, această simplă posibilitate este de natură să îi
Uniunii, precum cele menţionate la punctul 35 din pre- încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate româneşti vi-
zenta hotărâre, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se zate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa
vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, vizată nu a fost încă restituită, un preţ de vânzare care să
C565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 şi 21, precum nu ţină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa
şi Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C331/13, nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menţi-
EU:C:2014:2285, punctele 27 şi 28), iar valoarea sa tre- onate vor fi, în temeiul articolului 4 litera c) din OUG nr.
buie, în consecinţă, considerată ca nemaifiind încorpora- 9/2013, scutiţi de timbrul de mediu. În schimb, vehicu-
tă în valoarea de piaţă a autovehiculelor cărora li se apli- lele rulate importate dintrun alt stat membru vor fi in-
că această taxă. Întrucât valoarea reziduală a taxei men- variabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr.
ţionate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, 9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprieta-
ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, te asupra acestor vehicule. Astfel, o scutire precum cea
în speţă timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul ru- rezultată din această dispoziţie este de natură să ofere
lat importat de acelaşi tip, având aceleaşi caracteristici un avantaj concurenţial vehiculelor rulate prezente deja
şi aceeaşi uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din pe piaţa românească şi, în consecinţă, să descurajeze im-
14 aprilie 2015, Manea, C76/14, EU:C:2015:216, punctul portul de vehicule similare din alte state membre.
50).
Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răs-
Desigur, în cauza principală, articolul 4 litera d) din pundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE tre-
OUG nr. 9/2013 are în vedere situaţia în care, pentru un buie interpretat în sensul că:
anumit vehicul, taxa de înmatriculare care îl grevează a
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă
fost restituită efectiv şi prevede că, în acest caz, tran-
pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate
scrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului re-
importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat
spectiv determină plata timbrului de mediu.
membru şi autovehiculelor deja înmatriculate în statul
Este necesar să se considere însă că valoarea rezidu- membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în acelaşi
ală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetea- stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;
ză să fie încorporată în valoarea de piaţă a unui vehicul
– se opune ca statul membru respectiv să scuteas-
din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în
că de această taxă autovehiculele deja înmatriculate
temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obţine res-
pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă
tituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost
în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul
sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului
Uniunii.
menţionat.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


18
CJUE

Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a


Uniunii Europene în domeniul politicii sociale –
septembrie 2016
Judecător Mihail STĂNESCU-SAS
Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă

POLITICĂ SOCIALĂ

Materialul de faţă oferă o prezentare în rezumat a unor hotărâri recente în materie de politică socială, cu
scopul de a facilita cunoaşterea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin utilizarea unui format
considerat ideal pentru informare. În fiecare caz în parte sunt indicate, sub forma unui hyperlink, sursa de legislaţie
şi jurisprudenţă europeană care, în cazul întocmirii oricăror acte juridice, va trebui consultată.
În cele ce urmează sunt reproduse dispozitivul şi considerentele hotărârilor Curţii, cu o minimă intervenţie asupra
textului original impusă de obiectivul evidenţierii chestiunilor de principiu şi al evitării repetiţiilor inerente actelor
judiciare. Prezentarea cuprinde o scurtă expunere a cadrului litigios, a textului vizat din legislaţia europeană, a
dispozitivului şi în cele din urmă a aprecierilor Curţii pe care acesta se fundamentează.

(cuvinte cheie: muncă pe durată determinată, sănătate


publică, contract de muncă, raport de muncă,
indemnizaţie, principiul efectivităţii, încadrare în muncă,
reziliere, muncă temporară, sector public, motive
obiective, post vacant, concurs)

I. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi
CEEP – Clauzele 3-5 – Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul sănătăţii publice – Măsuri de
prevenire a recurgerii abuzive la raporturile de muncă pe durată determinată succesive – Sancţiuni – Recalificarea
raportului de muncă – Drept la o indemnizaţie

Hotărârea din 14.09.2016 în cauza C-16/15 [1] – Pérez López (EU:C:2016:679). Trimitere preliminară din partea
Tribunalului de Contencios Administrativ nr. 4 din Madrid, Spania, în cadrul unui litigiu având ca obiect recalificarea
unui raport de muncă întemeiat pe numiri succesive pe durata determinată în funcţia de asistentă medicală apar-
ţinând personalului statutar ocazional al serviciului de sănătate publică, reclamanta susţinând că aceste numiri nu
aveau ca obiect să răspundă unei necesităţi conjuncturale sau extraordinare a serviciilor de sănătate, ci corespundeau,
în realitate, unei activităţi permanente.
Cadrul normativ (extras):
Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, anexat la Directiva
1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat
între CES, UNICE şi CEEP [2], intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, prevede la punctul 1:
„Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determi-
nată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislaţia, convenţiile colec-
tive şi practicile naţionale, şi partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire
a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare şi categorii specifice de lucrători, una sau mai
multe din următoarele măsuri:
(a) motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă;
[1]
Sursa: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=183300&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&par-
t=1&cid=1160017
[2]
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:31999L0070&qid=1478935502295&from=EN

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


19
CJUE

(b) durata totală maximă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive;
(c) numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.”
Dispozitivul:
1. Clauza 5 punctul 1 litera (a) din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie
1999, anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe
durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune ca o reglementare
naţională precum cea în discuţie în litigiul principal să fie aplicată de autorităţile statului membru vizat astfel încât:
- reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public al sănătăţii, este conside-
rată ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul clauzei respective ca urmare a faptului că aceste contracte
sunt întemeiate pe dispoziţii legale care permit reînnoirea pentru asigurarea prestării de servicii determinate de
natură temporară, conjuncturală sau extraordinară, în condiţiile în care, în realitate, nevoile respective sunt perma-
nente şi durabile;
- nu există nicio obligaţie în sarcina administraţiei competente de a crea posturi permanente pentru a pune capăt
angajării de personal statutar ocazional şi i se permite acesteia să ocupe posturile permanente create prin angaja-
rea de personal „temporar”, în aşa fel încât situaţia de precaritate a lucrătorilor se perpetuează, în condiţiile în care
statul în cauză cunoaşte un deficit structural de posturi de personal titular în acest sector.
Aprecierea Curţii (extrase):
(24) Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din însuşi modul de redactare a clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru
rezultă că domeniul de aplicare al acestuia este conceput în mod larg, din moment ce vizează în general „lucrătorii pe
durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislaţia, convenţiile colective
sau practicile în vigoare în fiecare stat membru”. În plus, definiţia noţiunii „lucrători pe durată determinată” în sensul
acordului‑cadru, prevăzută în clauza 3 punctul 1 din acesta, cuprinde ansamblul lucrătorilor, fără a face distincţie în
funcţie de natura publică sau privată a angajatorului lor şi indiferent de calificarea contractului lor în dreptul intern
(Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 56, Hotărârea din 13 martie 2014,
Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 38, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13,
C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctele 28 şi 29, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii,
C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 67).
(25) Dat fiind că acordul‑cadru nu exclude niciun sector particular, un lucrător precum reclamanta din litigiul prin-
cipal, care este angajată în calitate de asistentă medicală aparţinând personalului statutar ocazional al serviciului de
sănătate publică, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.
(28) [C]lauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a con-
tractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă şi obligatorie a cel puţin
uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echi-
valente. Măsurile astfel enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) al clauzei menţionate, în număr de trei, se referă la
motive obiective care justifică reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă, la durata totală maximă
a acestor contracte sau raporturi de muncă succesive şi, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora (a se vedea în
special Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 74, Hotărârea
din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 26, Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 42, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13,
EU:C:2014:2044, punctul 56, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13
şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 74).
(29) Statele membre dispun în această privinţă de o marjă de apreciere, întrucât pot alege să recurgă la una sau la
mai multe dintre măsurile enunţate la punctul 1 literele (a)-(c) din această clauză sau chiar la măsuri legale echivalente
existente, luând în considerare în acelaşi timp nevoile unor sectoare şi/sau categorii specifice de lucrători (Hotărârea
din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 59 şi jurisprudenţa citată,
precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401,
punctul 75).
(30) În acest mod, clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru încredinţează statelor membre un obiectiv general care
constă în prevenirea unor astfel de abuzuri, acordându‑le în acelaşi timp libertatea de a alege mijloacele pentru înde-
plinirea acestui obiectiv, cu condiţia să nu repună în discuţie obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


20
CJUE

din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 60, precum şi Hotărârea
din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 76).
(31) În plus, atunci când, precum în cauza principală, dreptul Uniunii nu prevede sancţiuni specifice în ipoteza
în care au fost totuşi constatate abuzuri, revine autorităţilor naţionale obligaţia de a adopta măsuri care trebuie să
aibă un caracter nu numai proporţional, ci şi suficient de efectiv şi de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate
a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi
C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 62 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi
alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 77).
(32) Deşi, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalităţile de punere în aplicare a unor astfel de norme
sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora,
respectivele modalităţi nu trebuie totuşi să fie mai puţin favorabile decât cele care guvernează situaţii similare de na-
tură internă (principiul echivalenţei) şi nici să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor
conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13,
C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 63 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014,
Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 78).
(33) Rezultă că, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată
succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanţii efective şi echivalente de protecţie a lucrăto-
rilor pentru a sancţiona în mod corespunzător acest abuz şi pentru a înlătura consecinţele încălcării dreptului Uniunii
(Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 64 şi jurispru-
denţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13,
EU:C:2014:2401, punctul 79).
(38) În ceea ce priveşte existenţa unor „motive obiective”, din jurisprudenţă rezultă că această noţiune trebuie in-
terpretată în sensul că are în vedere împrejurări precise şi concrete ce caracterizează o activitate determinată şi care,
astfel, sunt de natură să justifice, în acel context specific, folosirea contractelor de muncă pe durată determinată suc-
cesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuţiilor pentru îndeplinirea cărora au fost
încheiate contractele menţionate, din caracteristicile inerente ale acestora sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv
legitim de politică socială de către un stat membru (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07,
EU:C:2009:250, punctul 96 şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39,
punctul 27, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 45).
(39) În schimb, o prevedere naţională care se limitează să autorizeze, în mod general şi abstract, printr‑o normă
legislativă sau administrativă, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi conformă
cerinţelor de natura celor menţionate la punctul precedent din prezenta hotărâre (Hotărârea din 23 aprilie 2009,
Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 97 şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianuarie
2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 28, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 46).
(40) Astfel, o asemenea dispoziţie, de natură pur formală, nu permite identificarea unor criterii obiective şi trans-
parente în scopul de a verifica dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este de
natură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi este necesară în acest scop. Prin urmare, această dispoziţie pre-
supune un risc real de a se recurge în mod abuziv la acest tip de contracte şi, în consecinţă, nu este compatibilă cu
obiectivul şi cu efectul util al acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi
alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 98 şi 100, precum şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianua-
rie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 29, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 47).
(44) [Î]nlocuirea temporară a unui lucrător în vederea satisfacerii în esenţă a unor nevoi provizorii ale angajatorului
în ceea ce priveşte personalul poate constitui, în principiu, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a)
din acest acord‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07,
EU:C:2009:250, punctele 101 şi 102, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 30,
precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401,
punctul 91).
(45)Astfel, trebuie să se constate că, într‑o administraţie care dispune de personal numeros, cum este sectorul să-
nătăţii publice, este inevitabil să fie necesare supliniri temporare, în special ca urmare a indisponibilităţii membrilor
personalului aflaţi în concediu medical, în concediu de maternitate, în concediu pentru creşterea copilului sau în alte
situaţii. Suplinirea temporară a lucrătorilor în aceste împrejurări poate constitui un motiv obiectiv în sensul clauzei

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


21
CJUE

5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, care justifică atât caracterul determinat al duratei contractelor încheiate cu
personalul suplinitor, cât şi reînnoirea acestor contracte în funcţie de apariţia altor nevoi, sub rezerva respectării ce-
rinţelor stabilite prin acordul‑cadru în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük,
C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 31, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13,
C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 92).
(46) În plus, trebuie precizat că obligaţia de a organiza serviciile de sănătate astfel încât să se asigure un echilibru
constant între numărul de membri ai personalului de sănătate şi numărul de pacienţi revine administraţiei publice
şi este tributară unei multitudini de factori susceptibili să reflecte o nevoie deosebită de flexibilitate care, conform
jurisprudenţei amintite la punctul 40 din prezenta hotărâre, este de natură să justifice în mod obiectiv, în acest sector
specific, în lumina clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de muncă pe durată deter-
minată succesive.
(47) În schimb, nu se poate admite ca unele contracte de muncă pe durată determinată să poată fi reînnoite în ve-
derea îndeplinirii în mod permanent şi durabil a sarcinilor din cadrul serviciilor de sănătate care ţin de activitatea nor-
mală a personalului obişnuit din spitale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 58).
(48) Astfel, reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată pentru a acoperi nevoi care
de fapt nu au un caracter provizoriu, ci un caracter permanent şi durabil, nu este justificată în sensul clauzei 5 punc-
tul 1 litera (a) din acordul‑cadru, în condiţiile în care un asemenea mod de folosire a contractelor sau a raporturilor
de muncă pe durată determinată este în directă contradicţie cu premisa pe care se întemeiază acest acord‑cadru, şi
anume că contractele de muncă pe durată nedeterminată constituie forma generală a raporturilor de muncă, chiar
dacă contractele de muncă pe durată determinată reprezintă o caracteristică a ocupării forţei de muncă în anumite
sectoare sau pentru anumite ocupaţii şi activităţi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük,
C‑586/10, EU:C:2012:39, punctele 36 şi 37, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13,
C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 100).
(49) Respectarea clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru impune, aşadar, să se verifice în concret că reînno-
irea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive urmăreşte să acopere nevoi provizorii
şi că o dispoziţie naţională precum cea în discuţie în cauza principală nu este utilizată, în fapt, pentru a satisface nevoi
permanente şi durabile ale angajatorului în materie de personal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie
2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 39 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014,
Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 101).
(50) În această privinţă, din situaţia reclamantei din litigiul principal, astfel cum este descrisă în decizia de trimitere,
rezultă că, aparent, numirile succesive ale doamnei Pérez López în vederea asigurării unor servicii spitaliceşti de sănă-
tate nu ţin de simple nevoi provizorii ale angajatorului.
(51) Această constatare este susţinută de aprecierea instanţei de trimitere care califică acoperirea posturilor din
sectorul serviciilor de sănătate prin numirea de personal statutar temporar drept „rău endemic” şi consideră că apro-
ximativ 25 % dintre cele 50 000 de posturi de personal medical şi de sănătate din regiunea madrilenă sunt ocupate
de personal angajat în cadrul unor numiri cu caracter ocazional cu o durată medie de 5-6 ani, dar dintre care unele
depăşesc chiar 15 ani de prestaţii neîntrerupte de servicii.
(52) În aceste condiţii, trebuie să se considere că clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru trebuie interpretată
în sensul că se opune ca o reglementare naţională precum cea în discuţie în litigiul principal să fie aplicată de autori-
tăţile statului membru vizat astfel încât reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul
public al sănătăţii, este considerată ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul clauzei respective ca urmare a
faptului că aceste contracte sunt întemeiate pe dispoziţii legale care permit reînnoirea pentru asigurarea prestării de
servicii determinate de natură temporară, conjuncturală sau extraordinară, în condiţiile în care, în realitate, nevoile
respective sunt permanente şi durabile.
(53) În ceea ce priveşte, în plus, marja de apreciere ce revine administraţiei când se pune problema de a crea pos-
turi permanente, trebuie amintit că existenţa unei asemenea modalităţi, care permite crearea unui post stabil, cum
este cea care constă în convertirea unui contract pe durată determinată într‑un raport de muncă pe durată nedeter-
minată, poate constitui un remediu eficient împotriva utilizării abuzive a contractelor temporare (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 170).
(55) În speţă, este necesar să se constate că reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal nu conţine nicio
obligaţie în sarcina administraţiei competente de a crea posturi permanente suplimentare pentru a pune capăt anga-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


22
CJUE

jării de personal statutar ocazional. În schimb, din constatările efectuate de instanţa de trimitere reiese că posturile
permanente create vor fi ocupate prin numirea de personal suplinitor „temporar”, neexistând în privinţa acestuia vreo
limitare în privinţa duratei contractelor de suplinire şi nici în privinţa numărului de reînnoiri, astfel încât precaritatea
lucrătorilor devine, în realitate, perenă. Or, o asemenea legislaţie este de natură să permită, cu încălcarea clauzei 5
punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată pentru a acoperi nevoi
cu un caracter permanent şi durabil, în condiţiile în care din constatările efectuate la punctul 52 din prezenta hotărâre
reiese că există un deficit structural de posturi de personal titular în statul membru în cauză.
Dispozitivul:
2. Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70, trebuie
interpretată în sensul că nu se opune, în principiu, unei legislaţii naţionale care impune ca raportul contractual să
înceteze la data prevăzută de contractul pe durată determinată şi să se lichideze drepturile aferente, fără a se aduce
atingere unei eventuale noi numiri, cu condiţia ca această legislaţie să nu fie de natură a repune în discuţie obiecti-
vul sau efectul util al acestui acord‑cadru, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.
Aprecierea Curţii (extras):
(58) [A]cordul‑cadru nu prevede condiţiile în care se poate recurge la contractele de muncă pe durată nedetermi-
nată şi nu are ca obiectiv să armonizeze ansamblul normelor naţionale referitoare la contractele de muncă pe durată
determinată. Astfel, acest acord‑cadru vizează exclusiv, prin stabilirea unor principii generale şi a unor cerinţe minime,
să stabilească un cadru general pentru asigurarea egalităţii de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe
durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării, şi să prevină abuzurile care rezultă din folosirea unor rapor-
turi de muncă sau contracte de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi
alţii, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 63, precum şi jurisprudenţa citată, şi Ordonanţa din 7 martie 2013,
Bertazzi şi alţii, C‑393/11, nepublicată, EU:C:2013:143, punctul 48).
(59) Nu este mai puţin adevărat că puterea recunoscută statelor membre de a stabili conţinutul normelor lor na-
ţionale referitoare la contractele de muncă nu poate merge până la a le permite să repună în discuţie obiectivul sau
efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646,
punctul 64, precum şi jurisprudenţa citată, şi Ordonanţa din 7 martie 2013, Bertazzi şi alţii, C‑393/11, nepublicată,
EU:C:2013:143C‑393/11, punctul 49).
(60) Or, obiectivul urmărit de clauza 5 din acordul‑cadru, care constă în a crea un cadru pentru recurgerea succesivă
la contracte şi la raporturi de muncă pe durată determinată, ar fi lipsit de orice conţinut dacă doar caracterul nou al
unui raport de muncă potrivit dreptului naţional ar putea constitui un „motiv obiectiv” în sensul acestei clauze, de
natură să autorizeze reînnoirea unui contract de muncă pe durată determinată.
Dispozitivul:
3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este vădit necompetentă să răspundă la a patra întrebare.
Aprecierea Curţii (extras):
(62) Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă clauza
4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în
litigiul principal, care nu acordă nicio indemnizaţie la rezilierea contractului de muncă personalului statutar ocazional
în condiţiile în care o asemenea indemnizaţie este totuşi acordată lucrătorilor comparabili angajaţi în cadrul contrac-
telor de muncă ocazională.
(63) În această privinţă, trebuie amintit că clauza 4 din acordul‑cadru prevede, la punctul 1, în ceea ce priveşte
condiţiile de încadrare în muncă, o interdicţie de a trata lucrătorii cu contract pe durată determinată într‑un mod mai
puţin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili numai pentru că aceştia au un con-
tract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepţia cazului în care tratamentul diferenţiat este justificat
de motive obiective.
(64) Potrivit unei jurisprudenţe constante, principiul nediscriminării impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate
în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament
este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul
65 şi jurisprudenţa citată).
(65) În această privinţă, trebuie precizat că principiul nediscriminării a fost pus în aplicare şi concretizat de acor-
dul‑cadru numai în ceea ce priveşte diferenţele de tratament dintre lucrătorii pe durată determinată şi lucrătorii pe

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


23
CJUE

durată nedeterminată care se află într‑o situaţie comparabilă (Ordonanţa din 11 noiembrie 2010, Vino, C‑20/10, nepu-
blicată, EU:C:2010:677, punctul 56, Ordonanţa din 22 iunie 2011, Vino, C‑161/11, nepublicată, EU:C:2011:420, punc-
tul 28, şi Ordonanţa din 7 martie 2013, Rivas Montes, C‑178/12, nepublicată, EU:C:2013:150, punctul 43).
(66) În schimb, o eventuală diferenţă de tratament între anumite categorii de personal pe durată determinată,
precum cea pe care o invocă instanţa de trimitere, care este întemeiată nu pe durata determinată sau nedetermi-
nată a raportului de muncă, ci pe caracterul statutar sau contractual al acestuia, nu intră sub incidenţa principiului
nediscriminării consacrat de acest acord‑cadru (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 11 noiembrie 2010, Vino,
C‑20/10, nepublicată, EU:C:2010:677, punctul 57, şi Ordonanţa din 7 martie 2013, Rivas Montes, C‑178/12, nepubli-
cată, EU:C:2013:150, punctele 44 şi 45).
(67) Doar în ipoteza în care instanţa de trimitere ar constata că lucrătorii angajaţi în temeiul unui contract de muncă
pe durată nedeterminată şi care efectuează o muncă comparabilă primesc o indemnizaţie de reziliere a contractului
de muncă, în condiţiile în care o asemenea indemnizaţie nu este acordată personalului statutar ocazional, această
diferenţă de tratament poate intra sub incidenţa principiului nediscriminării consacrat în clauza 4 din acordul‑cadru (a
se vedea în acest sens Hotărârea din aceeaşi zi, De Diego Porras, punctele 37 şi 38).

II. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE
şi CEEP – Clauzele 5 şi 8 – Folosirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Măsuri de preve-
nire a recurgerii abuzive la contractele sau la raporturile de muncă pe durată determinată succesive – Sancţiuni
– Recalificarea raportului de muncă pe durată determinată în «contract de muncă pe durată determinată neperma-
nent» – Principiul efectivităţii
Hotărârea din 14.09.2016 în cauzele conexate C-184/15 şi C-197/15 [1] – Martínez Andrés (EU:C:2016:680).
Trimitere preliminară din partea Curţii Superioare de Justiţie a Ţării Bascilor, Spania, în cadrul unor litigii în legătură
cu reînnoirea raportului de muncă pe durată determinată dintre părţi şi cu legalitatea deciziei de încetare a acestui
raport, respectiv calificarea juridică a raportului de muncă dintre părţi.
Cadrul normativ este acelaşi ca în cazul hotărârii de la punctul I (Pérez López).
Dispozitivul:
1. Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999,
anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată
determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune ca o reglementare naţi-
onală, precum cea în discuţie în litigiile principale, să fie aplicată de instanţele naţionale ale statului membru în
cauză astfel încât, în cazul folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, se acordă
persoanelor angajate de administraţie, prin intermediul unui contract de muncă supus normelor dreptului muncii,
un drept la menţinerea raportului de muncă, însă acest drept nu este recunoscut, în general, personalului angajat
de această administraţie în temeiul dreptului administrativ, cu excepţia cazului în care există o altă măsură eficace
în ordinea juridică naţională pentru sancţionarea unor asemenea abuzuri în privinţa acestora din urmă, aspect care
trebuie verificat de instanţa naţională.
Aprecierea Curţii (extrase):
(39) [C]lauza 5 din acordul‑cadru nu stabileşte o obligaţie generală a statelor membre de a prevedea transformarea
contractelor de muncă pe durată determinată în contracte de muncă pe durată nedeterminată. Astfel, clauza 5 punc-
tul 2 din acordul‑cadru lasă în principiu statelor membre sarcina de a stabili care sunt condiţiile în care contractele
sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate încheiate pentru o durată nedeterminată. Rezultă
din aceasta că acordul‑cadru nu prevede condiţiile în care se poate recurge la contractele de muncă pe durată deter-
minată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 91,
Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu şi Sardino, C‑53/04, EU:C:2006:517, punctul 47, Hotărârea din 23 aprilie
2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 145 şi 183, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo
şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 65, precum şi Ordonanţa din 11 decembrie 2014,
León Medialdea, C‑86/14, nepublicată, EU:C:2014:2447, punctul 47).
(40) În consecinţă, clauza 5 din acordul‑cadru nu se opune, ca atare, ca un stat membru să rezerve un tratament
diferit recurgerii abuzive la contracte sau raporturi de muncă pe durată determinată succesive, după cum respectivele
[1]
Sursa: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=183298&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&par-
t=1&cid=1160017

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


24
CJUE

contracte sau raporturi au fost încheiate cu un angajator care aparţine sectorului privat sau cu un angajator care intră
în sfera sectorului public (Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu şi Sardino, C‑53/04, EU:C:2006:517, punctul 48,
precum şi Hotărârea din 7 septembrie 2006, Vassallo, C‑180/04, EU:C:2006:518, punctul 33).
(41) Cu toate acestea, pentru ca o reglementare care interzice în mod absolut, în sectorul public, transformarea în
contract de muncă pe durată nedeterminată a unei succesiuni de contracte de muncă pe durată determinată să poată
fi considerată conformă cu acordul‑cadru, ordinea juridică internă a statului membru respectiv trebuie să cuprindă,
în sectorul respectiv, o altă măsură efectivă pentru a evita şi, după caz, sancţiona folosirea abuzivă a contractelor de
muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C‑212/04, EU:C:2006:443, punc-
tul 105, Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu şi Sardino, C‑53/04, EU:C:2006:517, punctul 49, Hotărârea din 7
septembrie 2006, Vassallo, C‑180/04, EU:C:2006:518, punctul 34, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki
şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 161 şi 184).
(45) În speţă, în măsura în care instanţa de trimitere a constatat deja caracterul abuziv, în sensul acordului‑cadru, al
recurgerii la contractele pe durată determinată succesive în cele două cauze principale, va fi necesar să se pronunţe
numai asupra caracterului adecvat şi suficient de efectiv al măsurilor prevăzute în dreptul naţional pentru sancţiona-
rea abuzurilor constatate.
(46) În această privinţă, instanţa de trimitere consideră că există o măsură eficace împotriva abuzurilor ce rezultă
din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă succesive în ceea ce priveşte lucrătorii supuşi normelor drep-
tului comun al muncii, în măsura în care jurisprudenţa Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a consacrat noţiunea „lu-
crător pe durată nedeterminată nepermanent”, cu toate consecinţele care decurg din aceasta în dreptul naţional, în
special dreptul lucrătorului de a i se păstra locul de muncă.
(47) În schimb, ca urmare a faptului că această noţiune nu este aplicabilă personalului angajat de administraţiile
publice în temeiul dispoziţiilor dreptului administrativ, nu ar exista nicio măsură efectivă pentru a evita şi, dacă este
cazul, a sancţiona folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive în privinţa acestora.
(48) Conform jurisprudenţei amintite la punctele 40 şi 41 din prezenta hotărâre, clauza 5 din acordul‑cadru nu se
opune, în principiu, ca un tratament diferit să fie rezervat în cazul constatării unui abuz în recurgerea la contracte sau
la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, potrivit sectorului sau categoriei din care face parte perso-
nalul în cauză, cu condiţia ca ordinea juridică a statului membru respectiv să comporte, în acel sector sau în privinţa
acelei categorii de personal, o altă măsură efectivă pentru evitarea şi pentru sancţionarea abuzurilor.
(49) Prin urmare, în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că, în dreptul spaniol, nu există nicio altă mă-
sură efectivă pentru a evita şi a sancţiona abuzurile în privinţa personalului angajat în cadrul administraţiilor în te-
meiul dreptului administrativ, o asemenea situaţie ar fi de natură să aducă atingere obiectivului şi efectului util al
acordului‑cadru.
(51) [E]ste de competenţa autorităţilor judiciare ale statului membru în cauză să asigure respectarea clauzei 5 punc-
tul 1 din acordul‑cadru, garantând că lucrătorii care au suferit un abuz rezultat din folosirea contractelor de muncă pe
durată determinată succesive nu vor fi descurajaţi, în speranţa de a continua să fie angajaţi în sectorul public, să invoce
în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv judiciare, drepturile care decurg din punerea în aplicare de către reglementarea
naţională a tuturor măsurilor de prevenire prevăzute în clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru (Hotărârea din 23 aprilie
2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 165).
(52) Mai concret, instanţa naţională sesizată trebuie să se asigure că toţi lucrătorii care sunt angajaţi „pe durată
determinată” în sensul clauzei 3 punctul 1 din acordul‑cadru pot să beneficieze de aplicarea, în privinţa angajatorului
lor, a sancţiunilor prevăzute de reglementarea naţională în cazul în care au suferit un abuz care rezultă din folosi-
rea de contracte succesive, indiferent de calificarea contractului lor în dreptul intern (Hotărârea din 23 aprilie 2009,
Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 166).
(53) În măsura în care, în cauzele principale, nu există, în privinţa personalului angajat în administraţii în temeiul
dreptului administrativ, nicio altă măsură echivalentă şi eficace de protecţie, asimilarea acestui personal pe durată
determinată cu „lucrători pe durată determinată nepermanenţi”, conform jurisprudenţei naţionale existente, ar pu-
tea, astfel, să constituie o măsură care este aptă să sancţioneze folosirea abuzivă a contractelor de muncă pe durată
determinată şi să înlăture consecinţele încălcării dispoziţiilor acordului‑cadru.
Dispozitivul:
2. Dispoziţiile Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70, coro-
borate cu principiul efectivităţii trebuie interpretate în sensul că se opun unor norme procedurale naţionale care

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


25
CJUE

obligă lucrătorul pe durată determinată să intenteze o nouă acţiune în vederea stabilirii sancţiunii adecvate atunci
când s‑a constatat, de către o autoritate judiciară, recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată
succesive, în măsura în care, pentru lucrătorul în cauză, rezultă inconveniente procedurale, în special în materie de
cost, de durată şi de norme privind reprezentarea, de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor care
îi sunt conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Aprecierea Curţii (extrase):
(58) [R]evine autorităţilor naţionale obligaţia de a adopta măsuri adecvate pentru a garanta deplina eficacitate
a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru. Modalităţile de punere în aplicare a acestor norme trebuie să fie
conforme principiilor echivalenţei şi efectivităţii (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07,
EU:C:2009:250, punctul 174, precum şi Ordonanţa din 12 iunie 2008, Vassilakis şi alţii, C‑364/07, nepublicată,
EU:C:2008:346, punctul 142, şi Ordonanţa din 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată, EU:C:2009:269, punc-
tul 97).
(59) Aceste cerinţe privind echivalenţa şi efectivitatea, care exprimă obligaţia generală a statelor membre de a
asigura protecţia jurisdicţională a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, se aplică şi în ceea ce priveş-
te desemnarea instanţelor competente să judece acţiuni întemeiate pe acest drept. Astfel, o nerespectare pe acest
plan a cerinţelor menţionate este, la fel ca şi o încălcare a acestora pe planul definirii modalităţilor procedurale,
de natură să aducă atingere principiului protecţiei jurisdicţionale efective (Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact,
C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 47 şi 48, precum şi Ordonanţa din 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată,
EU:C:2009:269, punctul 98).
(60) Cu toate acestea, revine instanţei de trimitere, iar nu Curţii, obligaţia să verifice dacă statul membru în ca-
uză a adoptat toate dispoziţiile necesare care să îi permită să garanteze dreptul la o protecţie jurisdicţională efec-
tivă cu respectarea principiilor efectivităţii şi echivalenţei (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 15
aprilie 2008, Impact, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 43-55, şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi al-
ţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 176, precum şi Ordonanţa din 12 iunie 2008, Vassilakis şi alţii,
C‑364/07, nepublicată, EU:C:2008:346, punctul 149, şi Ordonanţa din 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată,
EU:C:2009:269, punctul 101).
(61) În ceea ce priveşte mai concret principiul efectivităţii, trebuie amintit că dispoziţia procedurală naţională în
cauză trebuie analizată ţinând seama de locul pe care îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul de desfăşurare şi de
particularităţile acesteia în faţa diverselor instanţe naţionale. Din această perspectivă, trebuie să se ţină seama, dacă
este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicţional naţional, precum protecţia dreptului la apărare,
principiul securităţii juridice şi buna desfăşurare a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie
2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 92).
(62) În speţă, reiese că instanţa naţională sesizată cu litigiul referitor la recurgerea abuzivă la contractele de muncă
pe durată determinată succesive nu este în măsură, în temeiul dispoziţiilor procedurale naţionale aplicabile, să statu-
eze asupra unei eventuale cereri de reparare a prejudiciului suferit de lucrătorul în cauză.
(63) Or, chiar dacă este adevărat că, în acest context, Curtea a hotărât că o reglementare naţională care prevede
că o autoritate administrativă independentă este competentă să recalifice, eventual, contracte de muncă pe durată
determinată în contracte pe durată nedeterminată îndeplineşte, la prima vedere, aceste cerinţe (Hotărârea din 23
aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 175, precum şi Ordonanţa din 12 iunie
2008, Vassilakis şi alţii, C‑364/07, nepublicată, EU:C:2008:346, punctul 144), nu este mai puţin adevărat că obligaţia
ce revine lucrătorului pe durată determinată de a intenta o nouă acţiune, dacă este cazul în faţa unei instanţe diferite,
în vederea stabilirii sancţiunii adecvate atunci când s‑a constatat, de către o autoritate judiciară, recurgerea abuzivă la
contracte de muncă pe durată determinată succesive se dovedeşte a nu fi conformă principiului efectivităţii în măsura
în care, pentru lucrătorul în cauză, rezultă în mod necesar inconveniente procedurale, în special în materie de cost, de
durată şi de norme privind reprezentarea.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


26
CJUE

III. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi
CEEP – Clauza 4 – Principiul nediscriminării – Noţiunea «condiţii de încadrare în muncă» – Indemnizaţie pentru rezi-
lierea unui contract de muncă – Indemnizaţie care nu este prevăzută de reglementarea naţională pentru contracte
de muncă temporară – Diferenţă de tratament în raport cu lucrătorii pe durată nedeterminată
Hotărârea din 14.09.2016 în cauza C-596/14 [1] – Diego Porras (EU:C:2016:683). Trimitere preliminară din partea
Curţii Superioare de Justiţie din Madrid, Spania, în cadrul unui litigiu având ca obiect contestarea valabilităţii, precum
şi a încetării ultimului dintr-o serie de contracte de muncă încheiate pe durată determinată, reclamanta susţinând
că este necesară recalificarea acestuia în „contract de muncă pe durată nedeterminată” şi, în consecinţă, plata unei
indemnizaţii la momentul „rezilierii”.
Cadrul normativ (extras):
Clauza 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, anexat la Directiva
1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat
între CES, UNICE şi CEEP [2], intitulată „Principiul nediscriminării”, prevede la punctul 1:
„În ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, angajaţii pe durată determinată nu sunt trataţi într‑un mod
mai puţin favorabil decât lucrătorii pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceştia au un contract sau
un raport de muncă pe durată determinată, cu excepţia cazului în care tratamentul diferenţiat este justificat de motive
obiective.”
Dispozitivul:
1. Clauza 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999,
anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată
determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, trebuie interpretată în sensul că noţiunea „condiţii de încadrare în
muncă” include indemnizaţia pe care un angajator trebuie să o plătească unui lucrător ca urmare a rezilierii contrac-
tului de muncă pe durată determinată al acestuia.
Aprecierea Curţii (extras):
(25) Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit clauzei 1 litera (a) din acordul‑cadru, unul dintre obiectivele
acestuia constă în îmbunătăţirea calităţii muncii pe durată determinată, asigurându‑se aplicarea principiului nedis-
criminării. În plus, preambulul acordului‑cadru prevede, la al treilea paragraf, că acest acord‑cadru „ilustrează dispo-
nibilitatea partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru asigurarea egalităţii de tratament pentru lucrătorii
cu contract de muncă pe durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării”. Considerentul (14) al Directivei
1999/70 menţionează în acest sens că obiectivul acordului‑cadru constă în special în îmbunătăţirea calităţii muncii pe
durată determinată prin stabilirea unor cerinţe minime de natură să garanteze aplicarea principiului nediscriminării
(Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctul
47, Hotărârea din 12 decembrie 2013, Carratù, C‑361/12, EU:C:2013:830, punctul 40, precum şi Hotărârea din 13 mar-
tie 2014, Nierodzik, C‑38/13, EU:C:2014:152, punctul 22).
(26) Acordul‑cadru, cu precădere clauza 4 din acesta, urmăreşte aplicarea principiului menţionat lucrătorilor pe
durată determinată pentru a evita ca un raport de muncă de această natură să fie folosit de angajator pentru a‑i priva
pe aceşti lucrători de drepturile recunoscute lucrătorilor pe durată nedeterminată (Hotărârea din 13 septembrie 2007,
Del Cerro Alonso, C‑307/05, EU:C:2007:509, punctul 37, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias
Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctul 48, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Nierodzik, C‑38/13,
EU:C:2014:152, punctul 23).
(27) Având în vedere obiectivele urmărite de acordul‑cadru, clauza 4 din acesta trebuie înţeleasă în sensul că expri-
mă un principiu de drept social al Uniunii care nu poate fi interpretat în mod restrictiv (Hotărârea din 13 septembrie
2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, EU:C:2007:509, punctul 38, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi
Iglesias Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctul 49, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Nierodzik,
C‑38/13, EU:C:2014:152, punctul 24).
(28) În ceea ce priveşte noţiunea „condiţii de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru, Curtea a
decis deja că un criteriu determinant pentru a stabili dacă o măsură intră în sfera acestei noţiuni este tocmai criteriul

[1]
Sursa: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=183301&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&par-
t=1&cid=1160017
[2]
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:31999L0070&qid=1478935502295&from=EN

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


27
CJUE

încadrării în muncă, şi anume raportul de muncă stabilit între un lucrător şi angajatorul său (Hotărârea din 12 de-
cembrie 2013, Carratù, C‑361/12, EU:C:2013:830, punctul 35, şi Hotărârea din 13 martie 2014, Nierodzik, C‑38/13,
EU:C:2014:152, punctul 25).
(29) Conform jurisprudenţei Curţii, intră astfel în sfera noţiunii „condiţii de încadrare în muncă”, în sensul clauzei
4 punctul 1 din acordul‑cadru, sporurile de vechime trienale ce reprezintă unul dintre elementele remuneraţiei care
trebuie acordat unui lucrător pe durată determinată în aceeaşi măsură ca unui lucrător pe durată nedeterminată (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, EU:C:2007:509, punctul 47,
precum şi Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819,
punctele 50-58).
(30) În plus, Curtea a considerat că această noţiune înglobează totodată normele referitoare la stabilirea termenului
de preaviz aplicabil în cazul rezilierii contractelor de muncă pe durată determinată. În această privinţă, ea a precizat
că a interpreta clauza 4 punctul 1 din acordul cadru ca excluzând condiţiile de reziliere din definiţia noţiunii „condiţii
de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din acordul‑cadru, ar echivala cu a limita domeniul de aplicare
al protecţiei acordate lucrătorilor pe durată determinată împotriva discriminărilor, cu ignorarea obiectivului atribuit
dispoziţiei respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2014, Nierodzik, C‑38/13, EU:C:2014:152,
punctele 27 şi 29).
(31) Or, aceste consideraţii pot fi transpuse pe deplin la o indemnizaţie precum cea în discuţie în cauza principală.
Dat fiind că indemnizaţia este acordată unui lucrător ca urmare a rezilierii contractului de muncă încheiat cu angaja-
torul său şi că îndeplineşte criteriul enunţat la punctul 28 din prezenta hotărâre, aceasta intră deci în sfera noţiunii
„condiţii de încadrare în muncă”.
Dispozitivul:
2. Clauza 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70, trebuie
interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care nu
acordă nicio indemnizaţie pentru rezilierea contractului de muncă lucrătorului angajat în cadrul unui contract de
muncă de „interinidad” (muncă temporară) în condiţiile în care acordă o asemenea indemnizaţie printre altele
lucrătorilor pe durată nedeterminată comparabili. Simplul fapt că acest lucrător a efectuat munca în temeiul unui
contract de muncă de „interinidad” nu poate constitui un motiv obiectiv care să permită justificarea refuzului de a
acorda lucrătorului respectiv beneficiul acestei indemnizaţii.
Aprecierea Curţii (extrase):
(34) În ceea ce priveşte clauza 4 din acordul‑cadru, trebuie amintit că aceasta prevede, la punctul 1, o interdicţie
de a trata lucrătorii pe durată determinată într‑un mod mai puţin favorabil decât lucrătorii pe durată nedeterminată
comparabili numai pentru că aceştia lucrează pe durată determinată, cu excepţia cazului în care tratamentul diferen-
ţiat este justificat de motive obiective.
(35) Potrivit unei jurisprudenţe constante, principiul nediscriminării impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate
în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament
este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul
65 şi jurisprudenţa citată).
(36) În speţă, este necesar să se constate că există o diferenţă de tratament între lucrătorii pe durată determinată
şi lucrătorii pe durată nedeterminată în măsura în care, spre deosebire de lucrătorii angajaţi în temeiul unui contract
de muncă pe durată nedeterminată, lucrătorii care au un contract de muncă de „interinidad” nu beneficiază de nicio
indemnizaţie în cazul rezilierii contractului lor, indiferent de întinderea perioadelor de serviciu îndeplinite.
(37) În această privinţă, trebuie precizat că principiul nediscriminării a fost pus în aplicare şi concretizat de acor-
dul‑cadru numai în ceea ce priveşte diferenţele de tratament dintre lucrătorii pe durată determinată şi lucrătorii pe
durată nedeterminată care se află într‑o situaţie comparabilă (Ordonanţa din 11 noiembrie 2010, Vino, C‑20/10, nepu-
blicată, EU:C:2010:677, punctul 56, Ordonanţa din 22 iunie 2011, Vino, C‑161/11, nepublicată, EU:C:2011:420, punc-
tul 28, şi Ordonanţa din 7 martie 2013, Rivas Montes, C‑178/12, nepublicată, EU:C:2013:150, punctul 43).
(38) În schimb, o eventuală diferenţă de tratament între anumite categorii de personal pe durată determinată,
cum este şi cea pe care o evocă instanţa de trimitere în cuprinsul celei de a patra întrebări, nu intră sub incidenţa
principiului nediscriminării consacrat de acordul‑cadru menţionat (Ordonanţa din 11 noiembrie 2010, Vino, C‑20/10,
nepublicată, EU:C:2010:677, punctul 57).

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


28
CJUE

(39) Având în vedere inegalitatea constatată, trebuie să se verifice, într‑o primă etapă, comparabilitatea situaţiilor
în discuţie în litigiul principal, iar apoi, într‑o a doua etapă, existenţa unei eventuale justificări obiective.
Cu privire la comparabilitatea situaţiilor în cauză
(40) Pentru a aprecia dacă persoanele interesate exercită aceeaşi muncă sau au aceeaşi ocupaţie în sensul acor-
dului‑cadru, este necesar ca, în conformitate cu clauza 3 punctul 2 şi cu clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru, să se
examineze dacă, ţinând seama de un ansamblu de factori precum natura muncii, condiţiile de formare şi condiţiile de
muncă, se poate considera că aceste persoane se află într‑o situaţie comparabilă (Hotărârea din 18 octombrie 2012,
Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 42 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 13
martie 2014, Nierodzik, C‑38/13, EU:C:2014:152, punctul 31).
(41) Astfel, conform jurisprudenţei, numai în ipoteza în care munca efectuată de un lucrător precum reclamanta din
litigiul principal în cadrul diverselor contracte de muncă pe durată determinată nu ar corespunde celei efectuate de
lucrătorii pe durată nedeterminată, pretinsa diferenţă de tratament privind acordarea unei indemnizaţii de reziliere a
contractului de muncă nu ar fi contrară clauzei 4 din acordul‑cadru, întrucât această diferenţă de tratament s‑ar referi
la situaţii diferite (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 48,
precum şi jurisprudenţa citată).
(42) Deşi, în fond, revine instanţei de trimitere sarcina să stabilească dacă reclamanta din litigiul principal, în exer-
citarea funcţiei sale de secretară la Ministerul Apărării în cadrul diverselor sale contracte de muncă de „interinidad”,
se afla într‑o situaţie comparabilă cu cea a lucrătorilor angajaţi pe durată nedeterminată de aceeaşi autoritate în
aceeaşi perioadă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11,
EU:C:2012:646, punctul 43 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Nierodzik, C‑38/13,
EU:C:2014:152, punctul 32), trebuie subliniat însă că, în speţă, reiese din elementele dosarului înaintat Curţii că re-
clamanta din litigiul principal efectua o muncă analogă sau identică cu cea a unui lucrător pe durată nedeterminată.
(43) Astfel, din însăşi împrejurarea că reclamanta menţionată a ocupat şapte ani consecutivi acelaşi post al unei an-
gajate dispensate în totalitate de obligaţiile sale profesionale pentru a exercita un mandat sindical se poate conchide
nu numai că persoana în cauză îndeplinea condiţiile privind formarea pentru a avea acces la postul în discuţie, ci şi
că efectua aceeaşi muncă precum persoana pe care trebuia să o suplinească în mod permanent în această perioadă
îndelungată, fiind totodată supusă aceloraşi condiţii de muncă.
(44) Prin urmare, este necesar să se considere că situaţia de lucrător pe durată determinată a reclamantei din litigiul
principal era comparabilă cu cea a unui lucrător pe durată nedeterminată.
Cu privire la existenţa unei justificări obiective
(45) Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, noţiunea „motive obiective” impune ca inegalitatea de tratament
constatată să fie justificată de existenţa unor elemente precise şi concrete care caracterizează condiţia de încadrare
în muncă despre care este vorba, în contextul specific în care se situează aceasta şi în temeiul unor criterii obiective
şi transparente, pentru a verifica dacă această inegalitate răspunde unei necesităţi reale, dacă este susceptibilă să
asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi dacă este necesară pentru realizarea acestui scop. Elementele menţionate
pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuţiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contracte pe
durată determinată şi din caracteristicile inerente ale acestor atribuţii sau, dacă este cazul, din urmărirea unui obiec-
tiv legitim de politică socială de către un stat membru (a se vedea în special Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del
Cerro Alonso, C‑307/05, EU:C:2007:509, punctele 53 şi 58, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi
Iglesias Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctul 55, Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana,
C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 73, precum şi Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11,
EU:C:2012:646, punctul 51).
(46) Noţiunea „motive obiective” în sensul clauzei 4 punctele 1 şi/sau 4 din acordul‑cadru trebuie înţeleasă, aşa-
dar, în sensul că nu permite justificarea unei diferenţe de tratament între lucrătorii pe durată determinată şi lucră-
torii pe durată nedeterminată prin faptul că această diferenţă este prevăzută printr‑o normă generală şi abstractă
de drept intern, cum ar fi o lege sau o convenţie colectivă (Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso,
C‑307/05, EU:C:2007:509, punctul 57, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias Torres, C‑444/09
şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctul 54, Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557,
punctul 72, precum şi Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul
50).
(47) În plus, recurgerea doar la natura temporară a muncii personalului din cadrul administraţiei publice nu este
conformă acestor cerinţe şi nu poate, aşadar, să constituie prin ea însăşi un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 4 punc-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


29
CJUE

tele 1 şi/sau 4 din acordul‑cadru. Astfel, a admite că natura temporară a unui raport de muncă, singură, este suficientă
pentru a justifica o diferenţă de tratament între lucrătorii pe durată determinată şi lucrătorii pe durată nedeterminată
ar lipsi de conţinut obiectivele Directivei 1999/70 şi ale acordului‑cadru şi ar conduce la permanentizarea unei situ-
aţii defavorabile lucrătorilor pe durată determinată (Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias
Torres, C‑444/09 şi C‑456/09, EU:C:2010:819, punctele 56 şi 57, Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana,
C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 74, precum şi Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza şi alţii, C‑302/11-C‑305/11,
EU:C:2012:646, punctul 52).
(50) [D]upă cum rezultă din cuprinsul punctelor 46 şi 47 din prezenta hotărâre, nici natura temporară a raportului
de muncă şi nici lipsa din reglementarea naţională a oricărei dispoziţii cu privire la acordarea unei indemnizaţii pentru
rezilierea unui contract de muncă de „interinidad” nu pot să constituie, singure, astfel de motive obiective.
(51) Mai mult, argumentul întemeiat pe caracterul previzibil al încetării contractului de muncă de „interinidad”
nu se bazează pe criterii obiective şi transparente, în condiţiile în care, în realitate, nu numai că un astfel de contract
de muncă de „interinidad” este susceptibil să se perpetueze, precum în situaţia reclamantei din litigiul principal, ale
cărei raporturi contractuale s‑au întins pe o perioadă de mai mult de 10 ani, însă, în plus, un asemenea argument
este contrazis de împrejurarea că, în situaţii comparabile, reglementarea naţională relevantă prevede că se acordă o
indemnizaţie pentru rezilierea contractului de muncă în favoarea altor categorii de lucrători pe durată determinată.

IV. Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE
şi CEEP – Contracte de muncă pe durată determinată succesive – Asistentă veterinară în domeniul controlului sani-
tar‑veterinar – Sectorul public – Clauza 5 punctul 1 – Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la contracte pe durată
determinată – Noţiunea «motive obiective» care justifică astfel de contracte – Înlocuirea unor posturi vacante în
aşteptarea rezultatului unor proceduri de concurs
Ordonanţa din 21.09.2016 în cauza C-614/15 [1] – Rodica Popescu (EU:C:2016:726). Trimitere preliminară din par-
tea Curţii de Apel Craiova, în cadrul unui litigiu având ca obiect constatarea nulităţii diferitor prelungiri ale contractului
individual de muncă pe durată determinată, precum şi recalificarea acestuia în contract pe durată nedeterminată.
Cadrul normativ este acelaşi ca în cazul hotărârilor de la punctele I (Pérez López) şi II (Martínez Andrés).
Dispozitivul:
Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figu-
rează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe
durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări
naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care consideră reînnoirea unor contracte de muncă pe durată
determinată succesive, în sectorul public, ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul acestei clauze pentru
simplul motiv că atribuţiile de control ale personalului angajat în domeniul sanitar‑veterinar au un caracter neper-
manent din cauza variaţiilor volumului de activitate al unităţilor care trebuie controlate, cu excepţia cazului în care,
aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, reînnoirea contractelor vizează efectiv să acope-
re o nevoie specifică în sectorul în cauză, fără însă ca la originea acesteia să poată sta consideraţii de ordin bugetar.
În plus, împrejurarea că reînnoirea unor contracte pe durată determinată succesive se efectuează în aşteptarea
rezultatului procedurilor de concurs nu poate fi suficientă pentru a se considera că această reglementare este con-
formă cu clauza menţionată, dacă rezultă că aplicarea concretă a acesteia conduce, în speţă, la o recurgere abuzivă
la contracte de muncă pe durată determinată succesive, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de
trimitere.
Aprecierea Curţii (extrase):
(34) Întrucât acordul‑cadru nu exclude niciun sector particular din domeniul său de aplicare, acesta se aplică, aşa-
dar, şi în domeniul controlului sanitar‑veterinar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi
alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 69).
(35) Rezultă că un lucrător precum persoana interesată în discuţie în cauza principală, angajată de Direcţia
Sanitar‑Veterinară în calitate de asistent veterinar în domeniul controlului sanitar‑veterinar şi al cărei contract de
muncă, potrivit dispoziţiilor dreptului român, este încheiat în mod necesar de această direcţie pe o durată determina-
tă, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.
[1]
Sursa: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=183922&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&par-
t=1&cid=1160017

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


30
CJUE

(45) [I]nstanţa de trimitere este competentă să aprecieze în ce măsură condiţiile de aplicare, precum şi punerea în
aplicare efectivă a dispoziţiilor relevante de drept intern fac din reglementarea naţională o măsură adecvată pentru
prevenirea şi, dacă este cazul, pentru sancţionarea folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată
determinată succesive (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo şi alţii, C‑362/13, C‑363/13 şi C‑407/13, EU:C:2014:2044,
punctul 67 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13,
C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 82).
(47) În speţă, astfel cum reiese din dosarul prezentat Curţii, Legea nr. 53/2003 cuprinde dispoziţii care urmăresc
aplicarea cumulativă a diferitor măsuri enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) din clauza 5 din acordul‑cadru. Prin ex-
cepţie, OG nr. 42/2004 permite totuşi, în domeniul controlului sanitar‑veterinar, angajarea unor lucrători cu contracte
pe durată determinată succesive, fără a prevedea nicio limitare a duratei respectivelor contracte sau a numărului de
reînnoiri ale acestora, în sensul punctului 1 literele (b) şi (c) din clauza menţionată.
(48) Întrucât OG nr. 42/2004 nu pare să cuprindă o măsură echivalentă celei prevăzute în clauza 5 punctul 1 din acor-
dul‑cadru, reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată în domeniul controlului sanitar‑veterinar nu poate
fi admisă decât dacă este justificată de un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru.
(49) Potrivit jurisprudenţei, noţiunea „motiv obiectiv” trebuie înţeleasă ca având în vedere împrejurări precise şi
concrete ce caracterizează o activitate determinată şi, prin urmare, de natură să justifice în acel context specific utili-
zarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura
specifică a atribuţiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contractele menţionate, din caracteristicile inerente
ale acestor atribuţii sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru
(Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 96 şi jurisprudenţa ci-
tată, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 27, precum şi Hotărârea din 13 martie
2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 45).
(50) În schimb, o prevedere naţională care se limitează să autorizeze, în mod general şi abstract, printr‑o normă
legislativă sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi confor-
mă cerinţelor menţionate în cuprinsul punctului precedent din prezenta ordonanţă (Hotărârea din 23 aprilie 2009,
Angelidaki şi alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 97 şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianuarie
2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 28, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 46).
(51) Astfel, o asemenea dispoziţie pur formală nu permite identificarea unor criterii obiective şi transparente în
scopul de a verifica dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este în măsură să
asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi este necesară în acest scop. Prin urmare, o dispoziţie de această natură
presupune un risc real de a se recurge în mod abuziv la acest tip de contracte şi, în consecinţă, nu este compatibilă cu
obiectivul şi cu efectul util ale acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi
alţii, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 98 şi 100, precum şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianua-
rie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 29, precum şi Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano,
C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 47).
(52) În cauza principală, rezultă că, în conformitate cu OG nr. 42/2004, încheierea şi reînnoirea, de către direcţiile
sanitar‑veterinare, a contractelor de muncă pe durată determinată trebuie să respecte condiţiile pe baza cărora au
fost încheiate, referitoare la natura specială a postului ocupat care depinde foarte mult de funcţionarea unităţilor ce
trebuie controlate, sub rezerva disponibilităţii resurselor financiare publice până la încheierea unor noi contracte de
muncă în urma organizării unor proceduri de concurs.
(53) Din moment ce o astfel de reglementare naţională nu cuprinde, aşadar, dispoziţii care autorizează în mod ge-
neral şi abstract recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive, ci supune încheierea lor anumitor
condiţii, trebuie verificat dacă acestea din urmă îndeplinesc criterii obiective şi transparente compatibile cu obiectivul
şi cu efectul util urmărite de acordul‑cadru.
(54) În această privinţă, Curtea a statuat deja că o reglementare naţională care permite reînnoirea unor contracte
de muncă pe durată determinată pentru a înlocui alţi salariaţi care se află momentan în imposibilitatea de a‑şi exercita
atribuţiile sau pentru a acoperi unele nevoi suplimentare ale întreprinderii nu este în sine contrară acordului‑cadru.
Astfel, înlocuirea sau angajarea temporară a unui lucrător în vederea satisfacerii, în esenţă, a unor nevoi provizorii
ale angajatorului în ceea ce priveşte personalul poate constitui, în principiu, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei
5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii,
C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 101 şi 102, precum şi jurisprudenţa citată, şi Hotărârea din 26 ianuarie
2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 30).

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


31
CJUE

(55) Poate de asemenea să constituie un astfel de motiv obiectiv împrejurarea că o reglementare naţională justifică
încheierea şi reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată de necesitatea de a încredinţa unor speci-
alişti cu valoare recunoscută care exercită o altă activitate profesională în afara respectivului contract de muncă pe
durată determinată realizarea cu fracţiune de normă a unor sarcini specifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din
13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctele 48 şi 49).
(56) În speţă, trebuie arătat că, după cum reiese din decizia de trimitere, controalele oficiale în domeniul sani-
tar‑veterinar constituie o reglementare specifică şi corespund unor obligaţii impuse de legiuitorul naţional în ceea ce
priveşte nu numai exploatarea animalelor şi unităţile de producere, de depozitare, de transport, de procesare şi de
comercializare a produselor de origine animală destinate consumului uman, ci şi fermele de carantină, cele cu animale
de vânat, parcurile şi rezervaţiile naţionale, grădinile zoologice sau chiar staţiile de incubaţie.
(57) Astfel cum reiese din clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru şi în conformitate cu al treilea paragraf al pream-
bulului, precum şi cu punctele 8 şi 10 din consideraţiile generale ale acestuia, la punerea în aplicare a respectivului
acord‑cadru, statele membre au, în măsura în care se justifică obiectiv, posibilitatea de a ţine seama de nevoile spe-
ciale aferente sectoarelor de activitate specifice (Hotărârea din 26 februarie 2015, Comisia/Luxemburg, C‑238/14,
EU:C:2015:128, punctul 40)
(58) Or, frecvenţa şi volumul controalelor care trebuie efectuate sunt, desigur, susceptibile să varieze în funcţie de
activităţile unităţilor care trebuie controlate care, ele înseşi, sunt supuse anumitor variaţii.
(59) Dosarul prezentat Curţii nu conţine însă niciun element care să permită să se evidenţieze de ce asemenea
caracteristici ar fi specifice sectorului în cauză şi motivul pentru care ele ar impune doar o nevoie provizorie privind
personalul care ar justifica caracterul nepermanent al atribuţiilor de control.
(60) Astfel, asemenea variaţii sunt inerente acestui tip de situaţii în care o activitate depinde de alta, în special în
materie de controale, şi ele pot, pe de altă parte, să se materializeze atât într‑o creştere, cât şi într‑o diminuare a sar-
cinii de lucru în funcţie de împrejurări care nu pot fi prevăzute în avans.
(61) În plus, caracterul pretins nepermanent al atribuţiilor de control este contrazis de împrejurarea că prelungirile
contractului de muncă pe durată determinată al reclamantei din litigiul principal au condus la o prestare de servicii ne-
întreruptă de 6 ani şi 7 luni, astfel încât raportul de muncă pare că a satisfăcut o nevoie nu doar provizorie, ci durabilă.
(62) Deşi, conform jurisprudenţei amintite la punctul 45 din prezenta ordonanţă, este în cele din urmă de com-
petenţa instanţei de trimitere să se asigure de existenţa unei nevoi speciale de natură să justifice în mod obiectiv,
în raport cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată
succesive în scopul de a răspunde în mod adecvat la cererea de control sanitar, trebuie arătat că o asemenea nevoie
nu poate totuşi să fie dedusă din consideraţii care urmăresc să evite expunerea statului, în calitate de angajator în
sectorul în cauză, la un risc financiar.
(63) Astfel, deşi consideraţii de ordin bugetar pot sta la baza unor opţiuni de politică socială ale unui stat membru
şi pot influenţa natura sau întinderea măsurilor pe care acesta doreşte să le adopte, ele nu constituie totuşi, în sine,
un obiectiv urmărit de această politică şi, prin urmare, nu pot justifica lipsa oricărei măsuri care să prevină recurgerea
abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată succesive în sensul clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadru (a se
vedea Hotărârea din 24 octombrie 2013, Thiele Meneses, C‑220/12, EU:C:2013:683, punctul 43 şi jurisprudenţa citată,
precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401,
punctul 110).
(64) În plus, în ceea ce priveşte trimiterea, efectuată în ultimul act adiţional la contractul de muncă al reclamantei
din litigiul principal, la condiţia privind aşteptarea finalizării procedurilor de concurs pentru recrutarea de personal
permanent, trebuie subliniat că, deşi o reglementare naţională care permite reînnoirea unor contracte de muncă
pe durată determinată succesive pentru înlocuirea personalului în aşteptarea rezultatului unor proceduri de concurs
poate fi justificată printr‑un motiv obiectiv, aplicarea concretă a acestui motiv trebuie, având în vedere particularită-
ţile activităţii respective şi condiţiile exercitării sale, să fie conformă cu cerinţele acordului‑cadru (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 34 şi jurisprudenţa citată, precum şi
Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul
99).
(65) Astfel, respectarea clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru impune să se verifice în concret că reînnoirea
contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive urmăreşte să acopere nevoi provizorii şi că
o dispoziţie naţională precum cea din cauza principală nu este utilizată, în fapt, pentru a satisface nevoi permanente
şi durabile ale angajatorului în materie de personal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük,

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


32
CJUE

C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 39 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi
alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 101).
(66) În acest scop, trebuie să se examineze, în fiecare caz special, toate împrejurările speţei, luând în considerare,
printre altele, numărul respectivelor contracte succesive încheiate cu aceeaşi persoană sau în scopul îndeplinirii ace-
leiaşi munci, pentru a exclude eventualitatea ca contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată, chiar şi
cele pretins încheiate în vederea acoperirii unei nevoi de personal suplinitor, să fie folosite în mod abuziv de angaja-
tori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 40 şi jurispru-
denţa citată, precum şi Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo şi alţii, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 şi C‑418/13,
EU:C:2014:2401, punctul 102).
(67) Or, din decizia de trimitere reiese că, la data introducerii prezentei cereri de decizie preliminară, partea intere-
sată nu dispunea de nicio informaţie cu privire la derularea însăşi a procedurilor de concurs, astfel încât, cu atât mai
mult, rezultatul lor era mai mult decât incert.
(68) Este în cele din urmă de competenţa instanţei de trimitere să stabilească dacă o reglementare naţională pre-
cum cea în discuţie în litigiul principal, care limitează recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată pentru
efectuarea unor înlocuiri de posturi vacante în aşteptarea finalizării procedurilor de concurs, poate fi considerată ca
fiind conformă cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, prin verificarea faptului dacă aplicarea concretă a
acestui motiv obiectiv împiedică o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 9/2016 » Litteris e-Publishing


33
Revista de
Jurisprudență
Europeană Litteris
e-publishing

INFORMAŢII GENERALE:
Număr de exemplare pe an: 10
Număr de pagini: 30-40/ exemplar
Frecvenţa: lunară

Litteris e-publishing
Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10
Cod 23581, Sector 2, Bucureşti
Tel 021.242.01.61
Mobil: 0745.327.443

S-ar putea să vă placă și