Curs 1 ELEMENTE INTRODUCTIVE ALE PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

Apariţia psihologiei sănătăţii

Psihologia sănătăţii s-a născut în anii ’70 ca reacţie la o serie de factori medicali
economici și sociali.

Prevenţia, reabilitarea, schimbarea comportamentală sunt subiecte ale cercetării

psihologice şi nu medicale şi de aceea domeniul psihologiei sănătăţii a primit
multă atenţie din interiorul şi din afara comunităţii ştiinţifice.

Psihologia demonstra eficienţă în proiectarea şi aplicarea intervenţiilor

comportamentale.

Schimbarea stilului de viaţă al oamenilor pentru a preveni instalarea bolilor este

o metodă preferată și pentru că este mai ieftină decât tratarea bolilor datorate
comportamentelor nesănătoase.

Alt element care a contribuit la apariția psihologiei sănătății a fost noul mod de
a înţelege sănătatea şi boala. Modelul biomedical acorda atenţie numai
patologiei, neglijând sursele stării de bine, şi privea mintea şi corpul drept
entităţi separate, ignorând infleunța lor reciprocă. Sănătatea nu mai este văzută
doar ca absenţă a bolii, ci, mai curând, ca prezenţa stării de bine. În interiorul
ştiinţelor sociale a avut loc o reformulare și anume, s-a trecut de la modelul
biomedical la modelul biopsihosocial, care priveşte sănătatea şi boala ca rezultat
al interacţiunii determinaţilor biologici, psihologici şi sociali, care implică
imposibilitatea separării minţii şi corpului în procesele legate de sănătate.

Sănătatea poate să fie înţeleasă acum drept un produs dobândit în mod activ şi
nu un rezultat al întâmplării.
Psihologia sănătăţii adoptă şi urmează acest nou model şi aplică o metodologie
de cercetare avansată pentru a dezvălui relaţiile complexe inerente acestei
paradigme biopsihosociale.

În Statele Unite ale Americii, prima întemeiere formală a psihologiei sănătăţii

are loc în 1978. În 1986 s-a înfiinţat şi în Europa, Societatea Europeană de
Psihologia Sănătăţii (EHPS – European Health Psychology Society), care
desfăşoară o activitate de diseminare a rezultatelor cercetării în domeniu prin
conferinţele anuale. Lucrări ştiinţifice în domeniu sunt publicate în tot mai
numeroasele jurnale de specialitate, mai ales cele de limba engleză:

Health Psychology, Psychology and Health, International Journal of Behavioral

Medicine,

Journal of Health Psychology, British Journal of Health Psychology, Journal of

Occupational

Health Psychology, Journal of Health Communication, Anxiety, Stress, and

Coping, Japanese

Health Psychology, Psychology, Health and Medicine.

Definirea psihologiei sănătăţii şi relaţiile sale cu alte discipline

Psihologia sănătăţii este domeniul psihologiei dedicat influenţelor psihologice

asupra proceselor legate de sănătate, cum ar fi: cauzele îmbolnăvirii, reacţiile
oamenilor la îmbolnăvire, felul în care se însănătoşesc sau cum învaţă să facă
faţă unei boli cronice şi mai ales, cum îşi păstrează sănătatea. Psihologia
sănătăţii se ocupă de aspectele psihologice implicate în etiologia şi corelatele
sănătăţii şi bolii, în prevenţia şi tratamentul bolilor, în readaptarea de-a lungul
unor boli şi după vindecare şi în promovarea sănătăţii.
Prin cercetările sale, această disciplină caută să afle caracteristici psihologice ale
celor are se îmbolnăvesc şi ale celor care îşi menţin sănătatea în aceleași
condiții, ce aspecte psihologice ajută însănătoșirea celor bolnavi și cum poate fi
o boală prevenită şi însănătoşirea stimulată.

Psihologia sănătăţii realizează cercetări asupra originilor şi corelatelor

psihologice ale bolilor, identifică antecedente de personalitate şi de
comportament care influenţează patogeneza anumitor boli, analizează adoptarea
şi menţinerea comportamentelor favorabile sănătăţii precum, exerciţiul fizic,
dieta sănătoasă, controlul medical periodic pentru depistarea precoce a
afecţiunilor, autoexaminarea regulată si explorează pentru a preveni și combate
comportamentele de risc cum sunt fumatul, consumul excesiv de alcool,
sedentarismul și dieta nesănătoasă.

Promovarea sănătăţii şi prevenţia îmbolnăvirilor se află în agenda cercetării şi a

practicii în ţările dezvoltate, aşa cum este şi creşterea calităţii serviciilor oferite
de sistemul de sănătate.

După Matarazzo, psihologia sănătăţii este suma contribuţiilor educaţionale,

ştiinţifice şi profesionale ale psihologiei, pentru promovarea şi menţinerea
sănătăţii.

Psihologia sănătăţii se ocupă de toate aspectele psihologice ale sănătăţii şi bolii

de-a lungul vieţii. În Statele Unite, specialiştii din acest domeniu sunt centraţi pe
menţinerea şi promovarea sănătăţii, dezvoltarea la copii a comportamentelor
eficiente în menţinerea sănătăţii, aspecte precum exerciţiile fizice regulate, dieta
sănătoasă etc. O altă preocupare este prevenţia şi tratamentul bolilor.

Persoanelor cu activităţi profesionale care implică stres crescut li se prezintă

modalităţi prin care să facă faţă eficient, astfel încât stresul să nu le afecteze
sănătatea. Cu pacienţii care sunt deja bolnavi, se urmăreşte adaptarea cât mai
bună la suferinţa pe care o au şi crearea unor bune deprinderi de a urma regimul
şi tratamentul prescris. Nu mai puţin semnificativă este cercetarea etiologiei şi
corelatelor psihologice ale sănătăţii şi disfuncţiilor. Etiologia se referă la
originile şi cauzele bolilor, iar psihologia sănătăţii se interesează cu precădere de
factorii psihologici şi sociali care contribuie la sănătate şi boală.

Astfel de factori pot fi obiceiurile cu efecte importante asupra sănătăţii cum

sunt consumul de alcool, fumatul, exerciţiile fizice, modalităţile de coping în

condiţii de stres etc. Un alt rol al psihologiei sănătăţii este analiza şi
îmbunătăţirea sistemului de ocrotire medicală, a politicii din interiorul acestui
sistem. De exemplu, este studiat impactul pe care îl au instituţia, unitatea
sanitară, cadrul medical, asupra comportamentului pacientului şi sunt formulate
recomandări pentru îmbunătăţirea ocrotirii medicale.

Shelley Taylor arată că sănătatea implică starea generală a organismului.

Psihologia se ocupă de starea minţii. Mintea şi corpul lucrează împreună pentru
a produce sănătatea fizică şi psihică, astfel că psihologia sănătăţii aduce
contribuţii importante deopotrivă ştiinţelor medicale şi psihologiei. Anterior
apariţiei psihologiei sănătăţii, subiecte care astăzi îi aparțin ei au fost atinse de
alte domenii de cercetare.

De exemplu, psihologia medicală era principala branşă însărcinată cu aplicarea

cunoştinţelor psihologice în profesiile medicale şi cu evaluarea psihologică a
pacienţilor şi a rezultatelor tratamentelor. Mulţi cercetători au studiat
psihosomatica, o paradigma puternic influenţată de psihanaliză, care încerca să
identifice precursorii psihologici ai bolilor. Acum, psihologia medicală, cu
studiul factorilor psihologici în experienţa bolilor, devine tot mai mult integrată
psihologiei sănătăţii.

Medicina comportamentală, care istoric se fundamentează pe teoriile învăţării, a

studiat condiţiile care modifică şi care menţin comportamentele defavorabile
sănătăţii. Astăzi, studiul diverselor fenomene legate de sănătate si boală a
devenit obiect al colaborărilor interdisciplinare.

După Ralf Schwarzer, psihologia sănătăţii este doar una dintre disciplinele care
studiază în această direcţie, alături de medicină, farmacologie, epidemiologie,
asistenţă socială, educaţia pentru sănătate, sociologie, sănătate publică etc.
Psihologia sănătăţii se ocupă cu aspectele bio-psiho-sociale ale bolilor fizice şi
contribuie la determinarea cauzelor, la diagnostic, la tratament şi la prevenire.

Psihologia sănătăţii are două direcții principale de interes: stresul şi boala pe de

o parte, comportamentele importante pentru sănătate şi pentru protecţia sănătăţii,
pe de altă parte.

Modelul biopsihosocial

George Engel (1913-1999), părintele medicinei psihosomatice moderne,

elaborează în 1977 modelul biopsihosocial, pentru studiul interacţiunii dintre
minte şi corp. Engel a fost unul dintre cei mai însemnaţi specialişti ai
disciplinelor aflate la interfaţa dintre ştiinţele medicale şi cele comportamentale .
Acest model postulează că orice stare de boală sau de sănătate este consecinţă a
interacţiunii factorilor biologici, psihologici şi sociali.

În medicina contemporană, modelul biomedical este din păcate încă

predominant. El a influenţat gândirea în practica medicală de sute de ani şi
susţine că orice boală se explică doar prin procese somatice aberante, precum
dezechilibre biochimice, anomalii neurofiziologice.

Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi independenţi de acest proces al

bolii.

Modelul biomedical este reducţionist deoarece:

1.se focalizează exclusiv asupra proceselor organice implicate în boală

2. consideră mintea şi corpul entităţi distincte

3. ia în considerare mai mult boala decât sănătatea.

Există factori psihologici şi sociali care explică de ce, de exemplu, din şase
oameni predispuşi la anumite boli, numai doi fac boala, iar modelul biomedical
nu acordă atenţie factorilor psihologici şi sociali care influenţează tratamentul şi
vindecarea.

Relaţia medic-pacient este de asemenea neglijată de modelul biomedical, deşi

această relaţie conduce adesea la rezultate diferite în condiţiile aceluiaşi
tratament medical competent.

Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi macroscopici, iar cei biologici

microscopici. Pentru a înţelege cum interacţionează aceşti factori, cercetările
utilizează teoria sistemelor, care arată că toate nivelele organizării într-o entitate
sunt legate ierarhic unul de altul şi că o schimbare la un anumit nivel determină
o schimbare la toate celelalte nivele.

Aceasta înseamnă că procesele la nivel microscopic, precum modificările

celulare, au efect la nivel macroscopic şi viceversa. În activitatea clinică există
câteva implicaţii ale modelului biopsihosocial.

Modelul bio-psiho-social arată că diagnosticul ar trebui pus ţinându-se cont de

interacţiunea tuturor factorilor în producerea stării de sănătate sau boală.
Prescripţia pentru tratament ar trebui, de asemenea, să ţină cont de cele trei
seturi de factori. Pentru aceasta, lucrul în echipă este extrem de important.

Modelul biopsihosocial abordează explicit relaţia medic-pacient, care poate

îmbunătăţi mult şi utilizarea de către pacient a serviciilor medicale, eficacitatea
tratamentului şi timpul de vindecare.
Putem înţelege obiceiurile, comportamentele sănătoase ori nocive numai în
contextul lor psihologic şi social. De exemplu, în cazul unui om de afaceri de 40
de ani care a suferit un infarct miocardic, modelul clasic biomedical ar aborda
problema stabilind tratamentul medicamentos adecvat. Modelul biopsihosocial
s-ar interesa de obiceiurile şi practicile acestui om, care au contribuit la
instalarea infarctului de miocard. Tratamentul s-ar focaliza pe exerciţii fizice,
reabilitare, training în tehnici pentru reducerea stresului şi recomandarea unui

program care să îl ajute să se lase de fumat. În plus, o astfel de evaluare poate

privi şi către mediul său social. S-ar putea descoperi, de exemplu, că petrece
prea puţine momente alături de cei semnificativi pentru el, cum ar fi membrii
familiei sale şi i s-ar recomanda să intensifice interacţiunile sociale pozitive ca
scop adiţional în reabilitarea lui.

Obiectivele Psihologiei Sănătăţii

Promovarea sănătăţii

Menţinerea sănătăţii

Educarea pentru sănătate

Prevenirea îmbolnăvirilor

Identificarea factorilor cognitivi, emoţionali, comportamentali şi sociali cu rol în

etiologia şi evoluţia bolilor acute şi cronice

Înţelegerea experienţei bolii

Asistarea bolnavului pentru o mai bună adaptare la boală, tratament şi proceduri

medicale

Ameliorarea îngrijirii medicale şi al sistemului medical.

Paradigme/perspective de studiu şi de intervenţie utilizate în Psihologia
Sănătăţii:

Comportamentală (rolul factorilor comportamentali în menţinerea sănătăţii sau

riscului pentru îmbolnăvirii; aplicarea principiilor terapiei comportamentale în
demersul aplicativ)

Cognitivă (rolul factorilor cognitivi în menţinerea sănătăţii sau riscului pentru

îmbolnăvirii; aplicarea principiilor terapiei cognitive în demersul aplicativ)

Psihofiziologică (interacţiunea dintre somatic şi psihic în menţinerea sănătăţii

sau riscului pentru îmbolnăvirii; aplicarea principiilor psihofiziologiei în
demersul aplicativ)

Constructivistă (rolul factorilor sociali şi culturali în construcţia semnificaţiilor

legate sănătate, boală, tratament)

Ecologic (relaţia dintre individ şi univers)

Comunitară (rolul grupului de apartenenţă)

Culturală (rolul diferenţelor culturale în menţinerea sănătăţii)

Dezvoltării (rolul etapelor de dezvoltare din ciclul vieţii)

Feministă (rolul genului social în vulnerabilitatea/rezistenţa la boală)

Strategii si metode de cercetare ale sănătăţii şi bolii:

I. Metode de cercetare cantitative:

1. Studii experimentale

studii randomizate comparative

experimentul cu un singur subiect

2. Studii cvasi-experimentale

corelaţionale

longitudinale: retrospective sau prospective

transversale

genetice

Strategii de analiză a datalor

descriptivă (frecvenţă, media, abatere standard)

analiza multivriată (corelaţie, regresie multiplă, analiza de cale, factorială, de

clusteri, de varianţă, regresia logistică)

meta-analiza

II. Metode de Cercetare Calitative

interviul (analiza de conţinut, tematică-fenomenologică, narativă, de discurs,

conversaţională)

grup focus

observaţia

studiu de caz

metoda narativă

metoda biografică
metoda discursivă

tehnica jurnalului

istoria de viaţă

Domeniile Psihologiei Sănătăţii

Psihologia sănătăţii publice (preclinice)

- prevenţia îmbolnăvirilor

- promovare sănătăţii

- educare pentru sănătate

Psihologia sănătăţii clinice

- asistarea bolnavului acut

- consilierea bolnavului cronic

- pregătirea bolnavului pentru proceduri chirurgicale

- psihocardiologie

- psihooncologie

Pregătirea psihologului în domeniul sănătăţii

Cunoştinţe teoretice fundamentale:

de psihologia sănătăţii şi alte ramuri ale psihologiei (ex. socială, clinică,

psihoterapie, etc.);
din alte discipline (ex. medicină preventivă, medicină comunitară, sănătate
publică, sociologie, antropologie).

Abilităţi fundamentale pentru:

munca preclinică şi clinică:

- comunicare

- evaluare

- diagnosticare

- proiectare de programe populaţionale de intervenţie

- implementarea programelor populaţionale de intervenţie

- consiliere şi psihoterapie

- intervenţii individuale şi de grup

munca de cercetare

activităţi de instruire, antrenare şi supervizare

activităţi de management

Stresul - o noțiune centrală în psihologia sănătății

Stresul, adesea un concept imprecis al limbajului uzual, poate fi conceput fie ca

o influenţă dăunătoare a mediului înconjurător (un atac violent, o infecţie, un val
de căldură, un divorţ, pierderea locului de muncă sau ratarea unui examen etc.),
fie ca o reacţie a organismului la diverse tensiuni (de exemplu, reacţiile de
alarmă, rezistenţă şi epuizare în cadrul sindromului general de adaptare, descrise
de Hans Selye), fie ca o interacţiune între organism şi mediu. Toate cele trei
perspective sunt larg răspândite şi nici una nu este incorectă sau falsă, însă nici
lipsită de imperfecțiuni. Cea care s-a impus în ultima perioadă este mai ales
perspectiva tranzacţională, la baza căreia se află o interacţiune între situaţie şi

persoană.

Richard Lazarus mută accentul de la studiile biologice asupra stresului la

studiile psihologice, conturând ceea ce numim astăzi teoria tranzacţională asupra
stresului.

Mulţi dintre noi au avut experienţe intense pe care le-au putut considera
stresante (ex. pierderea cuiva apropiat, graba la culoarea roşie a semaforului,
examenul când nu eşti tocmai bine pregătit sau când nu ai studiat ce trebuia,
pierderea trenului, o zi foarte ploioasă când aveai o întâlnire foarte importantă,
etc.).

Unii dintre cercetătorii stresului s-au focalizat pe modificările fiziologice

produse de stres. Fenomenele fiziologice generate de starea de stres, când
organismul intră într-o stare de intensă activare, le sunt multor oameni bine
cunoscute: gura devine uscată, inima bate repede, mâinile tremură puţin,
transpiraţia devine mai abundentă etc. Alţi cercetători s-au orientat spre

studiul evenimentelor stresante denumite agenţi stresori.

Printre agenţii stresori se numără zgomotul, aglomeraţia, o relaţie care merge

rău, o inspecţie sau un control la locul de muncă, schimbarea locului de muncă.
Studiul agenţilor stresori a ajutat la definirea unor condiţii care sunt mai
susceptibile de a produce stres decât altele, dar cercetarea exclusivă a agenţilor
stresori nu poate explica pe deplin experienţa stresului. Oricare dintre
experienţele mai sus menţionate poate fi stresantă pentru unele persoane, dar nu
şi pentru altele.

Pentru cineva, muzica tare la un vecin poate fi un zgomot stresant, în timp ce

pentru altcineva un prilej de a fredona relaxat ceea ce se întâmplă să asculte;
pierderea serviciului ar fi o tragedie pentru unii, în timp ce alţii ar fi bucuroşi de
oportunitatea de a merge în căutarea unei slujbe mai satisfăcătoare.

Modul în care o persoană percepe un anumit agent cu potenţial stresant face ca

stresul să fie sau să nu fie experimentat, trăit. De aceea, în definirea stresului se
pune accent pe interacţiunea dintre persoană şi mediu. Stresul este consecinţa
procesului de evaluare pe care îl face persoana: evaluarea faptului dacă resursele
personale sunt suficiente pentru a face faţă cerinţelor mediului. După Lazarus şi
Folkman (1984, conf. Taylor 1998), stresul este o funcţie a gradului de adecvare
între persoană şi mediul său. Atunci când persoana consideră că resursele sale
sunt mai mult decât adecvate pentru a face faţă situaţiilor dificile, stresul resimţit
este foarte scăzut. Când consideră resursele sale suficiente pentru a face faţă, dar
cu un mare efort, atunci ar putea resimţi stresul la un nivel moderat. Când
persoana consideră propriile resurse insuficiente pentru a face faţă situaţiei,
stresul va fi considerabil mai mare.

Stresul este o experiență emoțională negativă, acompaniată de schimbări

predictibile biochimice, fiziologice, cognitive și comportamentale, orientate fie
către modificarea evenimentului stresant, fie către acomodarea cu efectele lui.

Agenţii stresori cu conotaţie afectivă pozitivă generează eustresul în timp ce

stresul negativ (engl. distress) este determinat de agenţi stresori cu conotaţie
negativă. Eustresul, stresul pozitiv, apare atunci când agenţii stresori au
semnificaţie favorabilă pentru individ, declanşând stări afective pozitive:
bucurie, extaz, râsul în hohot, fapt cu repercursiuni pozitive asupra tuturor
organelor şi aparatelor. O apreciere aproape unanimă este aceea că eustresul

este o premisă a longevităţii mai ales prin creşterea imunităţii antiinfecţioase şi

antitumorale.

Cel mai important precursor al teoriei stresului a fost americanul Wlater

Bradford Cannon, expert în fiziologie experimentală. El a folosit termenul de
stres în legatură cu reacția de urgență a organismului, cunoscută sub numele de
reacție de fugă sau luptă (engl. fight of flight). Tot el a arătat că mecanismele
homeostatice de natură enzimatică, endocrină și nervoasă protejează organismul
împotriva agenților perturbatori. Homeostazia menține la niveluri constante
temperatura corpului, aciditatea mediului intern, concentrația sanguină de

glucide, lipide, proteine, minerale, în condițiile modificărilor factorilor externi.

Investigând mecanismele fiziologice ale stresului, Hans Selye demonstrează că

stresul implică atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului. Pentru a
realiza această distincţie se introduc termenii de eustres şi stres negativ (engl.
distres).

A. Băban prezintă în lucrarea sa, Stres şi personalitate, o sintetizare a

accepţiunilor noţiunilor de eustres şi stres negativ, indicând că eustresul
presupune o stimulare optimă, menținerea echilibrului fizic și psihic, efecte
stimulante de antrenare și adaptare, presupune o reacție acută și nu cronică, o
activare fazică de scurtă durată. Dimpotrivă, stresul negativ este însoțit de o
solictare intensă, prelungită, el induce modificări fiziologice şi fiziopatologice,
are efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare, generează o reacţie cronică
o activare tonică de lungă durată. Băban arată că deşi la nivel conceptual aceşti
doi termeni introduc ideea unui stres pozitiv necesar şi respectiv a unui stres
negativ, nociv, la nivel practic distincţia este inoperantă atât timp cât evaluarea
graniţei dintre cele două rămâne destul de imprecisă.

În 1956, Hans Selye dezvoltă conceptul său de sindrom general de adaptare.

Atunci când organismul se confruntă cu un agent stresor el se mobilizează
pentru acţiune. Acest efect de mobilizare este datorat glandelor secretoare de

adrenalină, hormon cu efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic. Acest

răspuns este nespecific în legătură cu agentul stresor, adică oricare ar fi
primejdia, individul va răspunde cu acelaşi tip de reacție fiziologică. Dacă
expunerea la agentul stresor este prelungită, repetată, atunci se produce o uzură a
sistemului.

Sindromul de adaptare generală constă în tiparul de răspuns fiziologic produs

invariabil și nediferențiat de orice agent stresor, indiferent de natura lui:

1. lărgirea zonei corticale responsabile de secreţia adrenalinei

2. micşorarea glandelor cu rol în apărarea organismului

3. ulceraţii la nivelul stomacului şi duodenului.

Modelul lui Selye a primit ulterior şi o serie de critici pentru că:

1. Atribuie un rol limitat factorilor psihologici, iar cercetători actuali consideră

că estimarea, aprecierea făcută de subiect asupra agentului stresant este
determinantă în apariţia stresului;

2. Consideră că răspunsul la stres este uniform, iar studii recente arată că agenţi
stresori diferiţi determină răspunsuri endocrine diferite. În plus, răspunsul este
influenţat de personalitatea, percepţia, particularităţile constituţiei biologice ale
individului

3. Selye considera stresul doar ca pe un efect, ca pe un rezultat, astfel că stresul

era evident doar atunci când sindromul de adaptare generală era în funcţie şi
astfel, modelul confundă experienţa stresului cu rezultatele ei.

Teoria tranzacţională a stresului

Această teorie a fost formulată de Lazarus în anul 1966 în lucrarea

Psychological Stress and the Coping Process şi a fost prezentată în limba
română de Adriana Baban în 1998.

Prin tranzacţie se exprimă faptul că stresul nu se limitează la input sau output, ci

el reflectă o legătură între o situaţie schimbătoare şi o persoană raţională,
simţitoare şi activă. Stresul psihologic se bazează pe evaluarea pe care o
realizează persoana cu privire la relaţia dintre ea însăşi şi mediul înconjurător;
această relaţie este fie provocatoare, fie ameninţătoare sau dăunătoare.
Evaluarea cognitivă (engl. appraisal) devine astfel partea determinantă centrală a
stresului.

Stresul este procesul de evaluare primară a evenimentelor ca fiind dificile,

periculoase, provocatoare etc., procesul de evaluare secundară, anume evaluarea
potenţialului răspuns şi procesul de răspuns propriu zis la aceste evenimente;
răspunsurile pot include modificări fiziologice, cognitive, emoţionale,
comportamentale.

Două faţete ale acestui proces cognitiv apar aproape simultan: evaluarea
primară, în care se verifică dificultatea sau gravitatea situaţiei, şi evaluarea
secundară, în care se cercetează posibilităţile de a stăpâni, a ţine sub control, a
rezolva sau a face faţă situaţiei apărute. Rezultatul evaluării primare poate fi
clasificat în provocare, ameninţare şi pagubă/pierdere. Deşi nu este exclus să
apară simultan mai multe evenimente, cel puţin una dintre aceste cogniţii va fi
dominantă. Un examen, de exemplu, poate fi considerat ca ameninţător, însă şi
ca provocator, deoarece posibilitatea unui succes sau câştig se află aproape.
Evaluarea privind paguba/pierderea se orientează după un eveniment din trecut
şi conduce la cu totul alte emoţii şi modele de.

Aşadar, nu caracteristicile propriu-zise ale unei persoane reprezintă experienţa

stresului, ci perspectiva personală, poate deformată, asupra acelor caracteristici.
Evaluarea primară se referă preponderent la mediul înconjurător, la
evenimentele nedorite, solicitările zilnice (inclusiv cele impuse personal) sau la
oportunităţi care exercită o anumită atracţie, în timp ce evaluarea secundară se
bazează mai ales pe caracteristici ale persoanei, pe competenţele acesteia, pe
reprezentările privind valoarea personală, pe scopuri, pe convingeri etc.

O resursă foarte importantă în procesul evaluării secundare este considerată

expectanţa privind autoeficacitatea personală (engl. self-efficacy).
Vulnerabilitatea înseamnă, dimpotrivă, un deficit de resurse obiective sau
subiective, pentru a stăpâni o situaţie stresantă.

Persoanele care se simt vulnerabile vor resimţi mai mult stres şi vor rezolva mai
puţin constructiv şi perseverent problemele care apar.

În funcţie de felul evaluărilor, rezultă apoi diferite forme de coping.

Lazarus face deosebirea între o funcţie a copingului orientat către rezolvarea

problemei şi una orientată către controlul emoţional sau catre reducerea
consecinţelor emoţionale negative. În primul caz, comportamentul tinde spre
rezolvarea problemei, în cel de-al doilea spre ameliorarea încărcăturii
emoţionale generate de eveniment. Ambele pot fi mai mult sau mai puţin
potrivite în diverse situaţii.

Agenţii stresori psihologici sunt descrişi de S. Taylor (1998) ca aparţinând la trei

categorii :

1. Prima categorie cuprinde agenţii stresori care determină frustrarea, starea

emoţională experimentată de o persoană atunci când aceasta este împiedicată să
îşi atingă un obiectiv, să realizeze un scop (ex. frustrare minoră – prestaţia slabă
la un examen, frustrare majoră – exmatricularea, pierderea serviciului etc.).

2. A doua categorie sunt agenţii stresori care generează tensiunea emoţională,

starea dată de confruntarea cu responsabilităţi care solicită propriile abilităţi (ex.
un astfel de agent stresor explică faptul că o echipă este mai susceptibilă să
piardă „acasă” într-un meci decisiv decât în deplasare).

3. A treia categorie de agenţi stresori psihologici cuprinde situaţiile generatoare

de conflict intern, atunci când o persoană are de ales între două sau mai multe
variante. Kurt Lewin identifica trei tipuri de conflict:
 - Apropiere-apropiere – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele
dezirabile, favorabile (ex. femeile care menţin timp îndelungat opţiunile pentru
familie şi carieră);

- Evitare-evitare – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele

nefavorabile (ex. când ai de ales să mergi la stomatolog sau să rămâi cu durerea
de dinţi);

- Apropiere-evitare – când simţim simultan atracţie şi respingere faţă de

aceeaşi situaţie(ex. cei care ţin o dietă pot fi atraşi de un desert apetisant şi pot
simţi simultan repulsie faţă de acelaşi lucru la gândul că acesta i-ar îngrăşa).

TEMA Prezentaţi relaţia dintre stres şi starea de sănătate, făcând referire la

conceptul de stil de viaţă.

Etapele realizării unui proiect de prevenţie

Obiectivele programelor de educaţie pentru sănătate, respectiv a proiectelor de prevenţie sunt:

 achiziţionarea unui set de informaţii despre comportamentele de risc şi cele de protecţie;

 formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a celor de
risc;
 practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi de evitare a riscului de
îmbolnăviri;
 întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei comportamentelor de risc – fumat,
consum de alcool, droguri, sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă sexuală de risc;
 promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos;
 facilitarea promovării şi menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice, sociale, emoţionale,
cognitive şi spirituale.

Programele de promovare a educaţiei pentru sănătate pot fi aplicate la mai multe niveluri:

 nivel individual
 nivel de grup
 nivel comunitar
 nivel guvernamental
Exemple de programe de promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate (în şcoli, instituţii, la nivel
comunitar):

 Prevenţia fumatului
 Prevenţia abuzului de alcool
 Prevenţia consumului de droguri
 Educaţia pentru sănătate sexuală
 Educaţie pentru exerciţiu fizic şi combaterea sedentarismului
 Educaţie pentru relaxare şi balanţă muncă- odihnă
 Educaţie pentru prevenirea îmbolnăvirilor prin screening
 Prevenţia HIV/SIDA sau a bolilor cu transmitere sexuală BTS
 Prevenţia sarcinilor nedorite
 Managementul comportamentului alimentar
 Managementul stresului
 Program de dezvoltare a afectivităţii pozitive
 Program de dezvoltare personală
 Training asertiv
 Program de prevenţie a violenţei şi abuzului fizic şi psihic

Etapele unui program de promovare a sănătăţii şi educaţie pentru sănătate:

În scopul elaborării unui proiect de prevenţie se vor respecta următoarele repere:

1. Motivaţie
2. Obiective
3. Grup-ţintă
4. Evaluarea iniţială
5. Strategia de implementare
6. Monitorizare
7. Evaluare finală
8. Avantajele programului
9. Diseminarea rezultatelor
10. Propuneri de politici publice

1. Motivaţia: argumentarea importanţei proiectului propus

2. Obiectivele generale şi obiective specifice:

Se specifică obiectivele generale/ specifice ale programului. Exemplu: Obiectivul general în

prevenţia fumatului poate fi detaliat prin următoarele obiective specifice:
 informaţii privind consecinţe sociale şi de sănătate, de scurtă durată şi de lungă durată ale
fumatului;
 să înţeleagă presiunile anturajului şi capacitatea de a le rezista când acestea sunt negative;
 formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
  discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului, a familiei şi a mass-mediei în formarea şi
menţinerea atitudinilor faţă de fumat;
 dezvoltarea deprinderilor de comunicare, asertivitate şi de a face faţă presiunii grupului
(deprinderea de a spune NU, “Nu mulţumesc, nu fumez.”);
 dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, de gândire critică şi de management al stresului;
 dezvoltarea unor comportamente alternative. Fumatul este un comportament care are o
anumită funcţie. Comportamentul alternativ trebuie să îndeplinească trei condiţii:
- să fie adaptativ
- să aibă aceeaşi funcţie cu cea pe care o are fumatul
- să fie disjunctiv, adică persoana să nu poată efectua ambele comportamente simultan
Corespunzător diferitelor nivele ale experienţei pot fi identificate diverse comportamente alternative,
cum sunt cele prezentate în tabelul de mai jos:

Nivel al experienţei Comportamente alternative

Fizică: stare de bine Exerciţii de relaxare
Dans şi antrenament al mişcărilor
Recreere fizică, sport
Masaj
Socială: identificare Implicarea în acţiuni comunitare, care pot oferi satisfacţie
şi implicare socială Implicarea în activităţi de ajutorare socială
Activităţi de voluntariat
Intelectuală Hobbiuri, lectură, antrenamente mnezice
Creativă Practicarea muzicii, picturii, artei fotografice
Interpersonală Discuţii de grup, participarea la activităţi de grup, relaţionarea cu alte
persoane
Dezvoltarea abilităţilor de comunicare
Filozofică, spirituală Consiliere orientată pe clarificarea valorilor
Studiul filosofiei, literaturii universale, istoriei, literaturii spirituale şi a
diferitelor sisteme de credinţe
Meditaţie, contemplare

3. Grupul-ţintă: ex. Elevii de şcoală primară, sau gimnazială sau liceală de la....., studenţi,
angajaţii de la ...., populaţia de copii, vârsta adolescenţei, adultă, vârstnică, părinţi din
comunitatea (cartier), populaţia de copii, vârsta adolescenţei, adultă, vârstnică, părinţi de la
nivel de oraş, judeţ, nivel naţional – pentru campanii mass-media.

4. Evaluarea iniţială a informaţiilor, atitudinilor, abilităţilor şi comportamentelor vizate de

obiectivele programului. În scopul determinării eficienţei programului de prevenţie se impune o
evaluare iniţială a grupului ţintă relativ la cunoştinţele şi atitudinile pe care le au faţă de
comportamentul corespunzător. În acest scop se pot elabora instrumente de evaluare sub forma
unor chestionare sau grile de evaluare comportamentală.

5. Implementare:

a) Resursele umane şi materiale; persoane implicate şi materialele utilizate în cadrul proiectului;

astfel pot fi utilizate pliante, broşuri informative, casete video, diapozitive, fişe de lucru, planşe
ilustrative.
b) Durata de desfăşurare a proiectului şi a activităţilor. Se specifică durata totală a proiectului,
durata fiecărei şedinţe şi a fiecărei activităţi din cadrul şedinţei. De exemplu durata proiectului este
de şase săptămâni, şedinţele sunt de două ore/ săptămânal, activitatea "x" se desfăşoară timp de 20
min.

b) Metodele şi strategiile trebuie să fie adecvate obiectivelor şi grupului ţintă stabilite.

Corespunzător obiectivelor formulate se vor specifica metodele, strategiile şi activităţile
adecvate.

Obiective specifice: Strategii/metode: Activităţi:

1. ………………… a)………………… …………………….

b)………………… …………………….

2. …………………
a)………………… …………………….

b)………………… …………………….

c) ............................ …………………….

Redăm în continuare câteva din metodele şi stategiile ce pot fi utilizate în realizarea proiectului de
prevenţie.

 Brainstorming  Comentarea unor texte şi imagini

 Dezbaterea în grupuri şi perechi  Evaluarea unor situaţii problematice
 Problematizarea  Elaborarea de proiecte
 Jocul de rol  Elaborare de portofolii
 Argumentarea  Studiu de caz
 Workshop  Modelarea socială
 Discuţii frontale  Deprinderea de a spune “Nu”
 Debate  Jocul de rol

Activităţile proiectului trebuie detaliate corespunzător obiectivelor specifice.

Exemple de activităţi şi exerciţii: exerciţii de luare a deciziilor şi rezolvare de probleme, exerciţii de
exersare a abilităţilor de comunicare asertivă, completarea de fişe de lucru, exerciţii de relaxare,
realizarea de colaje, postere, afişe, desene, vizionare de filme şi comentarea lor.

Exemplu strategia "cum să refuzăm într-o situaţie dificilă" poate fi realizată prin următoarele
activităţi ( care se vor detalia):

- ce este o situaţie dificilă - se întocmeşte de către membrii grupului o listă a

lucrurilor care pot cauza probleme, de exemplu: un coleg îţi propune să vă distraţi
drogându-vă

- ce s-ar întâmpla dacă ai face acest lucru… cum s-ar simţi profesorii/ părinţii

- gândiţi-vă la alte lucruri amuzante pe care le puteţi face, se cere membrilor grupului
să listeze acele lucruri

- asumaţi-vă responsabilitatea, feriţi-vă de situaţiile dificile

 - rămâneţi calm, spuneţi persoanei pe nume, propuneţi altceva de făcut, sau plecaţi
lăsând deschisă posibilitatea comunicării ulterioare

6. Monitorizare: cum urmăriţi desfăşurarea proiectului dvs.

7. Evaluarea finală: În scopul estimării evoluţiei (modificării) atitudinilor, comportamentelor şi

abilităţilor grupului ţintă se vor readministra instrumentele de evaluare iniţială.

8. Avantajele programului: de ce programul propus de dvs. este mai bun (atractiv, eficient,
realist, etc.) decât alte programe pe acelaşi domeniu (ex. campanie anti-fumat în mass-media
faţă de campanie anti-fumat în şcoli, sau invers)

9. Diseminarea rezultatelor: cum veţi populariza rezultatele proiectului dvs.

10. Propuneri de politici publice: ce propuneri de schimbări la nivel instituţional, comunitar,

legislativ avansaţi (de ex. taxe de reduceri de reclame pentru campania anti-drog).