Metode si tehnici de reeducare neuromotorie Controlul motor C 2

Căile motorii voluntare

• la sinapsa neuromusculară sosesc terminaţiile motoneuronului α, cu sediul în coarnele

anterioare ale măduvei spinării;
• există două tipuri de motoneuroni α în cornul anterior medular (Sbenghe T.,1987)
— neuronul motor α1 (motoneuron α fazic), celulă mare, cu axon gros, cu conducere
rapidă, care determină contracţia fazică, terminaţiile lui se duc la fasciculele musculare
fazice (albe);
— neuronul motor α2 (motoneuron α tonic), celulă mai mică, cu axon subţire, cu
conducere lentă, care îşi trimite terminaţiile spre fasciculele musculare tonice (roşii).
• neuronul motor medular este denumit, de către Sherrington, „calea finală comună“;
• la el ajung fibrele terminale ale căilor descendente pornite din (calea piramidală, calea
extrapiramidală, căile cerebeloase descendente)
—cortex;
—diencefal;
—trunchiul cerebral;
—cerebel.

• motoneuronul α contribuie la formarea nervului rahidian (spinal)

• nervul rahidian are următoarele componente (Sbenghe T., 1987)
—rădăcini;
—trunchi;
—ramuri terminale.
• axonii celulelor cornului anterior formează rădăcina anterioară, cu fibre eferente de următoarele
tipuri (Sbenghe T., 1987)
—fibre mielinice groase (axonii motoneuronilor α);
—fibre mielinice mijlocii, axonii motoneuronilor γ ce asigură inervaţia fusului
neuromuscular;
—fibre mielinice subţiri, fibre vegetative preganglionare.

• rădăcina posterioară este senzitivă, având fibre aferente;

— pe traiectul ei se află ganglionul spinal ce conţine protoneuronul senzitiv:
— conţine fibre mielinice şi amielinice (Sbenghe T., 1987), o clasificare după Erianger şi
Gasser
− fibre mielinice groase (tip I), cu conducere rapidă, transmit sensibilitatea
proprioceptivă;
− fibre mieliniee mijlocii (tip II), cu conducere mai puţin rapidă, transmit sensibilitatea
proprioceptivă şi pe cea tactilă;
− fibre mieliniee subţiri (tip III), cu conducere lentă, transmit sensibilitatea somatică
dureroasă şi pe cea termică;
− fibre amielinice (tip IV), transmit sensibilitatea dureroasă viscerală.
• rădăcina anterioară unită cu cea posterioară formează trunchiul nervului, nivel de la care
nervul spinal reprezintă un nerv mixt.
• din acest nerv mixt, imediat după ieşirea lui din gaura de conjugare, se desprinde o ramură
recurentă (ramura spinovertebrală), care repătrunde în canal.

• trunchiul nervului spinal se desface apoi în două ramuri

— ambele fiind mixte (Sbenghe T., 1987)
—ramura anterioară va inerva regiunile anterioare şi laterale ale trunchiului şi abdomenului,
precum şi membrele;
—ramura dorsală este destinată musculaturii şi pielii spatelui.

Nervii spinali
Sistemul nervos periferic

Căile motorii voluntare

• motoneuronul α din cornul anterior apare deci ca unica legătură între musculatura voluntară şi
toate posibilităţile de comandă sau declanşare a mişcării, fie prin arcul spinal simplu reflex, fie
prin releele superioare.

• arcul reflex spinal nu este voluntar, el nu poate fi pus în evidenţă decât la animalele spinalizate,
dar utilizează căile şi neuronii mişcării voluntare.

Căile motorii involuntare ale activităţii tonice

• prin prisma funcţiei ce vizează mişcarea, distincţia între activitatea voluntară musculară şi cea
tonică este dificil de făcut, aceasta apare mult mai evidentă sub raportul structurilor anatomice
implicate
(Sbenghe T., 1987).
— celulele nervoase din corpul anterior, în afară de motoneuronii α, care
participă direct la actul motor
− motoneuronii γ, de la care pornesc fibre tip A γ pentru fusul neuromuscular;
− celulele Renshow (ale sistemului inhibitor), neuroni intercalari specializaţi,
determină fenomene inhibitorii;
− neuronii intercalari, fac legătura între neuronii motori, terminaţiile tracturilor
nervoase cerebromedulare şi motoneuronii;
− neuronii cordonali homolaterali sau heterolaterali, fac legătura între etajele
medulare în cadrul cordoanelor medulare.

Căile motorii involuntare ale activităţii tonice

• neuronii intercalari şi cei coordonali, reprezintă celule nervoase pentru toate tipurile de
activitate motrică, nu numai pentru cea tonică.

Fusul neuromuscular
• organ receptor specializat;
• funcţionează independent de conştiinţa noastră;
• formaţiune fusiformă dispusă între fibrele musculare.;
 • învelit într-o capsulă, în interiorul acestei capsule se află 3 –10 fibre musculare -
intrafusale, numite astfel pentru a se diferenţia de fibrele musculare extrafusale.
• inervaţia senzitivă
—în zona centrală a fibrelor intrafusale se găseşte terminaţia anulospirală – receptor
primar, alcătuită din fibre mielinizate;
—spre periferia fibrei intrafusale se găseşte un al doilea receptor – receptor secundar, ca
un buchet – formaţiunea Ruffini, mai mic şi mai slab mielinizat.
—căile aferente senzitive care pleacă de la aceşti receptori sunt reprezentate de:
− fibra AI de la receptorii anulospinali
− fibra AII de la formaţiunea Ruffini.
• inervaţia motorie
—căile eferente motorii principale către fusul muscular ajung la „plăcile terminale”;
—se mai descriu şi eferenţe de la neuronii β.

Organul tendinos Golgi

• este situat la nivelul tendonului, lângă joncţiunea acestuia cu muşchiul;
• are aspectul unui corpuscul, înconjurat de o capsulă conjunctiva;
• sunt conectate 10 – 15 fibre musculare la acelaşi organ;
• pornesc aferenţe din fibre mielinice groase spre motoneuronii α.
• căile nervoase de legătură pot fi aferente şi eferente.
• de la receptorul musculotendinos (fusul muscular şi organul Golgi) pornesc aferenţe spre
celulele nervoase ale cornului anterior, prin intermediul protoneuronului senzitiv spinal — fibra I
a, sau fibra aferentă primară (AI), porneşte de la receptorul fibrei intrafusale (formaţiunea
anulospirală), ajunsă în cornul anterior, face sinapsă cu:
− motoneuronul α (agonist);
− neuronul intercalar facilitator, care apoi se va lega şi el de motoneuronul α (sinergist);
− neuronul intercalar inhibitor (Renshow), prin care se va lega de motoneuronul α
(antagonist).
— fibra II, fibră aferentă secundară (AII), porneşte de la formaţiunile Ruffini, în cornul
anterior face sinapsă cu neuronii intercalări şi, prin ei, cu motoneuronii α, ca şi fibra Ia.
— fibra Ib pleacă de la organul tendinos Golgi, făcând sinapse cu neuronii intercalări inhibitori
(Renshow) sau facilitatori şi, prin ei, cu motoneuronii α ai agoniştilor (homonimi), sinergiştilor şi
antagoniştilor

Căile nervoase aferente

• de la motoneuronii cornului anterior, axonii lor ajung la muşchi prin
— fibra Aα, cilindraxul motoneuronului α, care ajunge la placa motorie a fibrei musculare
extrafusale;
— fibra Aγ dinamic — cilindraxul motoneuronului γ dinamic ajunge pe zona polară a fibrei
intrafusale;
— fibra Aγ static — cilindraxul motoneuronului γ static, ajunge în zona juxtaecuatorială a fibrei
intrafusale, chiar în vecinătatea formaţiunilor Ruffini (receptori secundari);
— fibre β, pornite de la motoneuronii cornului anterior atât la fibrele extrafusale, cât şi la cele
interfusale (după unele păreri, ar ajunge şi la organulGolgi.

Căile nervoase eferente

Bucla γ (gamma)
• în 1953, Granit şi Kaada, identifică bucla γ, arătând astfel rolul ei decisiv asupra activităţii
motoneuronului α;
• are următorul traseu (Sbenghe T., 1987)
— motoneuronul (γ) din cornul anterior;
— axon;
— fibrele musculare intrafusale;
— terminaţia anulospirală din fus;
— fibrele Ia ;
— protoneuronul senzitiv spinal;
— neuroni intercalări;
— motoneuronul α.
Bucla γ (gamma)
• motoneuronii γ primesc în permanenţă influxuri, de la centrii superiori, care le modulează
starea de excitabilitate, stare pe care o retransmit motoneuronului α.
• orice semnal trimis de la centrii supraspinali către motoneuronul α excită simultan şi
motoneuronul γ, ceea ce face să se contracte fibrele musculare extrafusale şi intrafusale.

• rolul principal este de a menţine tonusul muscular

—influxul pornit de la motoneuronul γ menţine o stare de contracţie a fibrelor musculare
intrafusale care întind zona centrală a fusului - unde se află receptorul primar
(anulospiral);
—prin fibrele senzitive Ia, motoneuronul α excitat va comanda contracţia fibrelor
extrafusale, a muşchiului propriu-zis, reultând creşterea tonusului acestuia.
• este asemănat cu un „servomecanism” (Sbenghe T., 1987);
• este un circuit facilitator pentru contracţia musculară.

Circuitul Renshow
• este un mecanism inhibitor de autofrânare;
• descris de Renshow;
—imediat ce cilindraxul motoneuronului α a părăsit cornul anterior;
—se desprinde din el o colaterală recurentă;
—care se întoarce în cornul anterior, făcând sinapsă cu interneuronul Renshow;
—al cărui axon se termină pe motoneuronul α din axonul căruia s-a desprins colaterala.

• reglează nivelul de descărcarea neuronului motor α, reducându-l când devine prea crescut,
evitându-se astfel difuziunea anormală a activităţii tonice la toţi motoneuronii α.
• nu este influenţat de centrii supraspinali şi nici de bucla γ.
• Sherrington a dovedit că orice mişcare activă (fazică) este precedată de o pregătire tonică
—de la terminaţiile Ruffini, care se află juxtaecuatorial pe fibrele intrafusale, pleacă
fibrele tip II (IIa) care ajung în cornul anterior, făcând sinapse cu neuronii intercalări şi,
prin ei, cu motoneuronul α (circuit polisinaptic)
− pe acest circuit este condus influxul facilitator pentru contracţia muşchiului
respectiv (agonist), dar prin intermediul altor neuroni intercalări influxul ajunge la
motoneuronul α al antagonistului, pe care îl inhibă (inervaţie reciprocă);
 − acest circuit aferent secundar determină inhibiţia muşchilor tonici, care nu se
mai contractă în cazul în care întinderea muşchiului este menţinută mai mult timp
(Sbenghe T., 1987).
Controlul motor
• se dezvoltă în etape, de la naştere, în relaţie directă cu maturizarea sistemului nervos al
copilului
—la naştere copilul manifestă o serie de reflexe şi reacţii motorii, în relaţie directă cu
dezvoltarea sistemului nervos, ce asigură adaptarea la mediu, evoluţie treptată spre
independenţă şi activitate motorie direcţionată spre scop precis;
—prezenţa acestor reacţii şi reflexe demonstrează existenţa unor circuite neurologice
ereditare, care se manifestă încă din stadiul de făt şi care reprezintă baza pentru evoluţie
şi adaptare.

• este un proces care se desfăşoară permanent, achiziţia de abilităţi motorii continuând toată viaţa
—mişcările de bază sunt învăţate în copilărie;
—controlul execuţiei unei mişcări este asigurat prin sisteme de feedback
− confirmă emiterea şi executarea unei comenzi;
− acţionează în funcţe de experienţele anterioare (care au fost memorate);
− fac posibilă corectarea comenzii (emitere şi execuţie).

• implică un set complex de procese neurologice şi mecanice care determină natura mişcărilor
umane;
• există mişcări
— cu determinism genetic, se manifestă încă din stadiul de făt sau devin evidente odată
cu procesul normal de creştere şi dezvoltare;
— abilităţi motorii, achiziţionate în urma explorării şi interacţiunii cu mediul.
• atât paternurile reflexe cât şi abilităţile motorii sunt sub controlul SNC care analizează şi
organizează informaţiile senzoriale, elaborează comanda motorie, execută mişcarea.

• se dezvoltă de la naştere în 4 etape

—mobilitate
—stabilitate
—mobilitate controlată
—abilitate

Mobilitatea

• prima etapă a controlului motor;

• capacitatea iniţierii (activarea adecvată a muşchilor agonişti şi inhibiţia muşchilor antagonişti)
şi execuţiei (contracţie optimă cu raport adecvat al forţelor muşchi agonişti – muşchi antagonişti)
unei mişcări în amplitudine fiziologică normală, cu forţă şi flexibilitate adecvată;

• stadiu caracterizat prin mişcări spontane, apărute la intervale scurte şi neregulate, care tind să
devină bruşte şi care nu sunt bine controlate;
• sistemul nervos al nou-născutului este incomplet mielinizat, mişcările sunt lipsite de scop
funcţional, consum mare de energie pentru susţinerea lor.

Stabilitatea
• capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale, antigravitaţionale şi poziţiile mediane ale
corpului;
• asigurată prin
— reflexele tonice posturale, menţinerea contracţiei în zona de scurtare a muşchiului,
împotriva unei forţe (gravitaţie sau de o rezistenţă manuală), proces numit susţinere
tonică este evident la nivelul extensorilor capului şi gâtului în „postura păpuşii”;
— cocontracţie, asigură stabilitatea în poziţii de încărcare, face posibil ortostatismul şi
menţinerea corpului şi a segmentelor sale în poziţie dreaptă.
• cele două secvenţe respectă dezvoltarea controlului motor în sens craniocaudal (mişcările
capului şi gâtului le preced pe cele ale trenului superior, umeri, braţe, mâini şi trenului inferior,
bazin, coapse, gambe şi picioare).

Mobilitatea controlată
• abilitatea de a realiza mişcări în timpul menţinerii posturi controlate (rotarea capului
şi trunchiului în jurul axului longitudinal);
• în paralel cu maturizarea sistemului nervos se îmbunătăţesc posibilităţile de mişcare ale
copilului, reflexele primare se integrează în mişcări complexe realizate după scheme pe care
copilul învaţă să le controleze şi să le utilizeze cu scop;

• stadii
— activitate statică-dinamică, acţiunea proximală a unui segment (se roteşte), în timp ce
extremitatea distală este fixată prin greutatea corpului (rotaţia trunchiului din
ortostatism);
— echilibrul dinamic, capacitatea de realiza controlul posturii în timpul mişcării,
progresia
dezvoltării controlului postural se face
− dinspre controlul static spre cel dinamic;
− dinspre proximal spre distal.
Abilitatea
• cel mai înalt nivel al controlului motor, manipularea şi explorarea mediului înconjurător;
• capacitatea individului de a executa cu extremităţile distale libere mişcări precise cu scop
funcţional;
• rădăcinile membrelor sunt caracterizate prin stabilitate dinamică care ghidează membrul;
• segmentul distal are o mare libertate de mişcare şi acţiune;

• mişcările se caracterizează
— organizare precisă temporală şi spaţială;
— feedback eficient.  mişcări orientate către un scop precis

Mişcarea coordonată
• componentele gesticii automate
 —mişcarea voluntară, abilitatea de a iniţia o activitate, de a o menţine şi de a o finaliza
când şi cât dorim;
—percepţia, dependentă de integritatea senzitivă şi senzorială (tactil, proprioceptiv,
vizual);
—engrama, dezvoltarea activităţii prin patternuri preprogramate, bază a coordonării.
—forţa mare a agoniştilor, poate creşte viteza segmentului care se mişcă;
—forţa mare a antagoniştilor, poate facilita oprirea mişcării în timp scurt.

Engramele
• se formează prin repetiţia voluntară a unor scheme de mişcare;
• precizia unei mişcării este asigurată de inhibiţia activă a motoneuronilor neimplicaţi în
realizarea mişcării dorite (inhibiţia activităţii nedorite), componentă esenţială a coordonării
automate;

• coordonarea se poate dezvolta doar prin antrenarea inhibiţiei tuturor activităţilor nedorite;
• dezvoltarea engramelor creşte capacitatea de inhibiţie.