7-8

RevistĂ lunarĂ de literaturĂ Şi artĂ

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Editori: Asociația Societatea Literară Acolada și S.C.Pleiade S.R.L.
nr. 7-8 (164-165) iulie-august 2021 (anul XV) 20 pagini
Director general: Radu Ulmeanu Director: Gheorghe Grigurcu

Gheorghe Grigurcu: În aerul

Hexagonului
Dumitru Augustin Doman: Un ceasornicar
bătrân
Zenovie Cârlugea: Chemarea operei la fața locului
Virgil Diaconu: Poezii
Valeria Manta Tăicuțu: Partituri și
paradoxuri de plastic
Tudorel Urian: Anotimpurile delicateții
Daniel Marian: Amiaza poeziei
Rodica Lăzărescu: Magda Ursache – Ars scribendi
Constantin Trandafir: Lumea personajelor
lui Marin Preda
Constantin Călin: Transcrieri (I)
Lucia Negoiță: Interviul Acoladei.
Cristina Struțeanu
C.D. Zeletin: Scriitorul medic și harul artistic
Magda Ursache: Sub ochii lor
Isabela Vasiliu-Scraba: Ocultisme
tantrice la Serampore (II)
Ștefan Ion Ghilimescu: Comori boierești
Mircea Popa: Ion Petrovici – Călătorul
Tablou de Hristofenia Cazacu Pavel Șușară: Așadar, ALB/NEGRU
 Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
2
B u b o a i e e s t i v al e
În timp ce vedem cu nostalgie cum trec și ultimele
zile de vacanță ale acestui an, scena politică a țării nu
pare să aibă răgaz. PSD pândește la cotitură jocurile din
interiorul partidelor care formează actuala coaliție la putere,
calculând fiecare pas greșit pentru moțiunea de cenzură
programată pentru noua sesiune parlamentară. Căci nu e
pace în coaliție, nici în interiorul partidelor, nici între ele.
UDMR se opune vehement desființării Secției Speciale, în
lipsa unei măsuri compensatorii care să facă inutilă legea
inițiată de ministrul Justiției, Stelian Ion, de la USR PLUS.
Premierul Cîțu vrea să scape de acest ministru incomod, dar
și de ministrul de la Transporturi din același partid, unul
catalogat tot mai frecvent de comentatori ca fiind neomarxist. „Salvatorii României”,
ajunși în guvern călare pe cele 14 sau 15 procente obținute la ultimele alegeri legislative,
fac o rocadă spectaculoasă în preferințele electoratului, conform ultimelor sondaje, cu un
alt „salvator”, AUR. Trecerea în opoziție cu care amenință din când în când USR PLUS
nu pare deci să aibă vreun suport de speranță în eventualitatea unor alegeri anticipate, în
caz de Doamne ferește! UDMR pe de altă parte stă liniștit, respingând compromis după
compromis, știind că, în caz de ceva, își are asigurat locul călduț în brațe la PSD, cu sau
fără Ciolacu la cârmă. Care Ciolac, pândit de niscai dosare, anunță ritos, cu fața la Cîțu,
că în caz de surprize penale, nu ar ezita să cedeze altcuiva conducerea la partidul mamut,
cel cu care ne-am complăcut atâta timp la conducere când a fost să-l scoatem pe tușă la
momentul potrivit, prin puterea votului.
Și fiindcă veni vorba de Câțu, nici în partidul său, ori al lui Orban (viitorul e suficient
de nebulos în această privință), nu e deloc liniște, în ciuda acestui moment consacrat de
regulă zburdălniciilor estivale, la munte sau mare. Temperaturile caniculare au fost mai
degrabă favorabile coacerii a ditamai buboaie în partid, primul buboi, purulent cât încape,
fiind dezvăluirile cu privire la fabulosul trecut estudiantin al Cîțului în Unitele State de
peste ocean. Nu mai era demult un adolescent șturlubatic atunci când poliția americană
Redacţia şi administraţia:
Str. Ioan Slavici nr. 27
Satu Mare
Cod Poştal 440042
Fax: 0361806597
Tel.: 0770061240
On-line: www.editurapleiade.eu
(Revista Acolada în format PDF)
E-mail: acolada@editurapleiade.eu
xxx
Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresa
redacţiei, abonaţii trimiţând obligatoriu, în plus, o înştiinţare (carte
poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioada acoperită de abonament.
Firmele pot vira costul abonamentului în contul S.C. Pleiade S.R.L.
RO40INGB0000999901389619 deschis la ING Bank Satu Mare. Numai
pentru instituţiile bugetare, costul abonamentului se virează în contul S.C.
Pleiade S.R.L., RO34TREZ5465069XXX001050, la Trezoreria Satu Mare.
Cod fiscal: RO 638425.
Costul unui abonament pe 3 luni este 19,50 lei (sau 39 lei pe 6 luni etc.),
acesta incluzând şi taxele de expediere.
xxx
În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei publică o diversitate
de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma însă
responsabilitatea pentru acestea.
ISSN 1843 - 5645
l-a tras cu mașina pe marginea drumului parcurs de el în zigzag și cu ochii încețoșați de
beție, rămânând încă nespecificată cauza acesteia, alcoolul sau drogurile. Și așa ne-am
trezit peste noapte că avem un prim-ministru cu două zile de pârnaie la activ și o amendă
uriașă pentru delict penal, conform justiției americane. Prilej pentru toate investigațiile care
au urmat și au scos la iveală miraculoasa finanțare de care s-a bucurat răsfățata odraslă,
posibil de la nu se știe care instituții din țară care, prin definiție, nu lucrează niciodată
la curata lumină a zilei. Sume de zeci de mii de dolari i s-au scurs prin buzunare în scop
de studii universitare și pentru un doctorat niciodată luat, ca și pentru plata amenzii de
circulație în stare de ebrietate (beat mangă, cum zice românul). Toate acestea nu i-au
ajuns totuși marelui economist, care s-a văzut nevoit să mai și păgubească o bancă de
pe îndepărtatele meleaguri, cu modesta sumă de 6.000 și ceva de dolari, pe care nu s-a
obosit să-i returneze nici până astăzi.
Al doilea buboi privește alegerile din PNL prevăzute pentru ziua de 25 septembrie,
Cîțu cel de mai sus fiind nu numai, după cum se pare, catindatul principal, ci și privilegiatul,
prin funcția pe care o deține în fruntea guvernului. Aceasta îi asigură accesul neîngrădit
la casa de bani a partidului, ca și a guvernului, deci a noastră, a tuturor celor ce stăm pe
margine, tot mai uimiți, de la o zi la alta, în fața celor ce le vedem. Cum gurile flămânde
și buzunarele fără fund sunt la ordinea zilei peste tot, ca în fiecare partid pe care ni l-a
dăruit revoluția de pe la 1990 încoace, nu e greu de ghicit spre cine se îndreaptă mâna
întinsă de pe la fiecare județ, ca și de pe la fiecare primărie din țară, în care aleșii sunt
toți oameni unul și unul, degrabă vărsători nu de sânge nevinovat, ci de pungi doldora în
propriile buzunare sau conturi.
O particularitate, totuși, în cazul PNL, o constituie oastea băsistă care, la momentul
potrivit, i-a întors fundul lui Băsescu, înscriindu-se în gloriosul partid al Brătienilor de
altădată. Emil Boc, duduca Raluca Turcan și mulți alții ca ei fac gloria taberei câțiste, în
timp ce Ludovic Orban bolborosește vechile lozinci liberale și-i cinstește pe înaintașii
partidului, de care Cîțu nici măcar nu a avut vreodată habar.
Radu ULMEANU
Cuprins:
Radu Ulmeanu: Buboaie estivale – p. 2
Gheorghe Grigurcu: În aerul Hexagonului – p. 3
Dumitru Augustin Doman: Un ceasornicar bătrân – p. 3
Ștefan Lavu: Comedia numelor (128) – p. 3
Zenovie Cârlugea: Chemarea Operei la fața locului... – p. 4
Virgil Diaconu: Poezii – p. 5
Valeria Manta Tăicuțu: Partituri și paradoxuri de plastic – p. 5
Tudorel Urian: Anotimpurile delicateții – p. 6
Daniel Marian: Amiaza poeziei – p. 6
Rodica Lăzărescu: Magda Ursache – Ars scribendi – p. 7
Constantin Trandafir: Lumea personajelor lui Marin Preda – p. 8
Florica Bud: Dacă aș fi fost… ceea ce nu sunt – p. 8
Constantin Călin: Transcrieri (1) – p. 9
Monica Grosu: Focuri și umbre – p. 9
Lucia Negoiță: Interviul „Acoladei”. Cristina Struțeanu – p. 10
C.D. Zeletin: Scriitorul medic şi harul artistic – p. 10
Magda Ursache: Sub ochii lor – p. 11
Isabela Vasiliu-Scraba: Ocultisme tantrice la Serampore (II) – p. 12
Ștefan Ion Ghilimescu: Comori boiereşti – p. 13
Mircea Popa: Ion Petrovici – călătorul – p. 14
Dan Rotaru: Poezii – p. 15
Daniel Marian: Cărți – p. 16
Delia Muntean: Îmblânzitoarea de vânt – p. 17
Carmen Tania Grigore: Poezii – p. 17
Dan Culcer: Rezistenţă și Reconstrucţie. Cuvinte pentru urmași (I) – p. 18
Petru Romoșan: Agentul neantului Florin Cîţu faţă cu reacţiunea – p. 18
Pavel Șușară: Așadar, ALB/NEGRU – p. 18
Olimpia Iacob: Voci pe mapamond – p. 19
Lucian Perţa: Parodii – p. 19
Gheorghe Grigurcu: „Pierzi timp pentru a-ți aminti” – p. 20
Tehnoredactor: Gheorghe Paul-Trifu

În aerul
Hexagonului
Dacă Albert
Camus a caracterizat
Franța drept „o revoltă
fie și in spe”, ne putem
da seama că realmente
spațiul acesteia ilustrează
diversele formule ale
aspirației spre libertate,
aidoma unui specific
pe care în multitudinea
obiectivelor sale istoria
l-a confirmat mereu.
Libertatea: un ecuson al
spiritului francez. Între disciplina germană și reticența
britanică, Hexagonul e un centru al vitalității insubordonabile,
efervescente. Avînd fericitul prilej de-a locui acolo în calitate
de universitar, Vasile Spiridon ne oferă un examen al spiritului
galic iremediabil rebel, într-o serie de secvențe complementare,
pornind din diverse puncte tematice, sugerînd însă o imagine
de ansamblu. Astfel de pildă trubadurii ar putea fi socotiți
precursori ai senzualității expresive, ai lipsei de conveniențe
din lumea erotică actuală, întrucît „legăturile amoroase
trubadurești (fin’amor) propuneau, în această nouă vîrstă
ovidiană medievală, un cod al liberei alegeri. Între limitele lui,
doar dragostea ilegitimă era considerată autentică, adulterul
fiind acceptat în mod tacit în condițiile de atunci, ale unei
căsătorii pur contractuale”. De o etnie eterogenă, Apollinaire
cel mal aimé s-a integrat totuși în duhul francez, „reinventîndu-
se” sub semnul unei aventuri induse. După ce „mama l-a
recunoscut după aproape trei luni de la naștere, iar tatăl i-a
rămas necunoscut, frenetic deambulant, frate bun cu emigrantul
și cu actorul”, poetul „a fost martorul unei tumultuoase epoci,
în care vitalismul, valorificarea tinereții, a sensibilului, a
instinctivului au învins înțelepciunea și prudența”. Relevantă
ni se înfățișează de asemenea teza „idioritmiei” susținută de
Roland Barthes, „o «fantasmă a sociabilității»”, exprimînd
ideea tipic franceză conform căreia ritmul individual se cuvine
menținut în interiorul colectivității. „Doar între cadrele acestei
coabitări ideale nu s-ar atenta la libertatea individuală, la
fragilitatea marginalității”. De o specială atenție se bucură
anul rebel prin excelență 1968. Cîteva țeluri asociabile a avut
mișcarea înnoitoare din acel caloric moment. Un produs al
său l-a reprezentat extinderea libertăților în sfera sexuală,
cu norme pînă atunci încă suficient de rigide, într-o societate
cu cerințe frecvent puritane: amplificarea transgresiunii
sexuale interzise, destrămarea cuplurilor doar aparent stabile,
sporirea divorțurilor fiind asociată cu scăderea numărului de
căsătorii, încurajarea concubinajului inclusiv al celui juvenil,
suspendarea legii ce interzicea avortul, acceptarea orientării
homosexuale, a unor practici hedoniste încă nepermise etc. La
etajul civic, liberalizarea cenzurii cinematografice, privatizarea
radioului și televiziunii spre a se sustrage confiscării lor de
către puterea politică. O nouă revoluție? Accepție ambiguă,
întrucît s-a văzut trădată nu doar de către comuniști, ci și de
către unii „șaizeciști”. Un „maraton al pălăvrăgelilor”, după
vorba lui Raymond Aron? Sau o simplă comedie conform lui
Eugène Ionesco? „Mai ‘68 a fost un moment al defulării, scria
dramaturgul, care mă face să gîndesc la Carnavalul din Köln,
dulce, fals răutăcios. Nu a fost o revoluție, ci o distracție a
bogaților stîngiști, arondismentul XVI. Unii dintre ei aveau
intenții interesante, dar nu a durat mult timp. Au devenit
bravi burghezi și notari mai puțin bravi”. Opinia lui Vasile
Spiridon: „În fond, această «revoluție de catifea» care a durat
aproape o lună nu s-a soldat decît cu foarte mulți răniți, dar
cu nici un mort pentru «cauză». S-au înregistrat două morți
accidentale, iar nu incidentale, în orice caz o simbolică
echilibrată, victime fiind un student și un polițist”. Oricum
măcar încă un spasm al organismului social în drumul său
perpetuu spre eliberare. De reținut că tulburările din 1968 au
afișat numeroase graffiti cu iz suprarealist: „«Neacceptarea
industrializării forțate» s-a exprimat nu în termeni politici, ci
prin intermediul conceptelor luate din teritoriul sociologiei.
Astfel, condamnarea unui alt triunghi de fier: «metro – boulot
– dodo» și alte numeroase graffiti mai mult sau mai puțin
suprarealiste («Visul e realitate!», «E interzis să se interzică!»,
«Sub pavaj, plaja!», «Fiți realiști, cereți imposibilul!» –
semnele exclamării îmi aparțin) exprimă refuzul manifestat
față de reclamele unei societăți capitaliste îmbătate de
propriile succese, alienînd indivizii în dubla lor calitate de
producători și de consumatori de bunuri totodată”. Născută
preponderent în mediul galic, avangarda își spunea din nou
cuvîntul aidoma unui indiciu al conexiunii fluxului agitatoric
stradal cu zona creației. Elocvente sunt o seamă de expoziții
consacrate mișcării Dada, inițiate de românii Tristan Tzara și
Marcel Iancu/ Janco. Firește existențialismul frenetic, protest
implicit împotriva oricăror limite, caracteristic dadaismului, își
dorea o condiție transistorică și transculturală. „În reevaluarea
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
Spuma zilelor și nopților de lectură
Un ceasornicar bătrân
O proză fină și densă, ca un gazon
înrourat.
Formulă epică ingenioasă, stil suplu,
concis, personaje conturate din câteva tușe
groase, așa arată microromanul Străveche
Franță de Roger Martin du Gard. O zi din
viața poștașului Joigneau din satul Maupeyron
e un pretext pentru a trece în revistă lumea
pestriță a localității. Ca la o paradă, prin fața
cititorului trec tot felul de tipuri. Poștașul e
un fel de jolly jocker: indiscret, afacerist fără
scrupule, el trage toate sforile în sat. E respectat, dar mai ales
e temut. Din trecerea lui din ziua acțiunii cunoaștem un hamal
impotent sexual, doi învățători (frate și soră), un patron de
cafenea cu gândul mereu la câștig, doi frați brutari agresivi,
o bătrână neputincioasă dar gurmandă, un frizer-politician,
un preot blazat care are o soră „activă”, un notar lacom de
muncă, două femei (mamă și fiică) singuratice, avare, urâte, o
familie ciudată cu relații neclare (o femeie cu doi bărbați), doi
bătrâni în ultimul grad de decrepitudine și zgârciți, o femeie
ce-și înșeală bărbatul, un șef de gară ratat ca om, un primar
blazat, doi fii sălbatici care-și țin tatăl sechestrat, trei văduve
bârfitoare, trei invalizi de război, unul mai coțcar decât altul...
O zi din zori până-n înserat în satul francez. O lume care parcă-
și așteaptă sfârșitul.
„noaptea își linge rănile de smoală” – vers de Nicolae
Jinga
Crezul artistic al lui Dino Buzzati: „Îmi place să
povestesc. Când vreau să tratez o temă la care țin, o transpun
în supranatural. Neobișnuitul îi dă putere, îi dă valoare de
simbol. E puterea pe care o au basmele”.
Orchestra maimuţelor de la Marele Bal al Satanei
din Maestrul şi Margareta: „Pe estrada din spatele lalelelor,
unde cântase orchestra regelui valsului, acum se scălâmbăiau,
într-un fel de jazz, maimuţe. O gorilă uriaşă, cu favoriţi
zburliţi, cu o trompetă în mână, dansând greoi, dirija. Pe un
rând stăteau urangutanii, suflau în trompete strălucitoare. Pe
umerii lor, sub formă de evantai, se instalaseră cimpanzeii
veseli, cu armonici. Doi paviani cu coame ca de leu cântau la
piane, şi pianele acestea nici nu se auzeau în larma, piuitul şi
bubuitul saxofoanelor, viorilor şi tobelor din labele gibonilor,
mandrililor şi macacilor…” Satana şi muzica!
Cred că rolul principal al profesorului de limbă și
literatură, de la gimnaziu, de la liceu, de la facultatea de litere Scriitorul care și-ar vinde sufletul cu mare voioșie,
și chiar de la școala doctorală este în primul rând acela de a le dar Diavolul Bibliotecii Universale e în vacanță prelungită
explica elevilor&studenților ce mare bucurie e să citești și ce prin Haiti.
mare pierdere și tristețe e să nu citești. În plus, să-i convingă
să se citească pe ei înșiși ca oameni.
Istorie literară de la sursă: „În decursul anilor 1953-
1955, după ce am ieșit din pușcărie, T. Arghezi m-a chemat
fierbinte și tandru, pe la el, prin diverși prieteni și intermediari,
care îl frecventau. N-am găsit timp. Nici nu prea aveam parale.
Spuneam amicilor: - Înțeleg să merg la T. Arghezi ca la un naș
din Oltenia. Nu mi-a fost naș. Are poziția de naș în cultura
noastră. La naș te duci cu papornița încărcată cu daruri simple.
Cel puțin 1 litru de țuică, 1 litru de vin, 1 kg. de brânză, un
globală a sistemelor de gîndire și de creație, un loc important
îl ocupă receptarea și apropierea artelor extraoccidentale,
prezente în multitudinea modurilor de expresie. Cu un veac
în urmă, viziunea occidentală despre continentul african era
aceea că ar fi tradițional și anistoric, încremenit în timp”. Apare
convocat în prezentul conclav liberalizant pînă la capăt și un
alt român, Paul Goma – se putea altminteri? – cu o profesie de
credință dadaistă pur sînge: „Eu nu sunt om, nu sunt membru
al societății, eu nu respect conveniențele, nu respect fidelitatea
în prietenie; sunt brutal, sunt nedrept, sunt imposibil – deci
îmi merit locul «la colț» – în care singur m-am postat – sau
încolțat… (și de acolo împroșc venin și înjurături)”. Nu cumva
atractivele tablete-eseuri ale lui Vasile Spiridon au ca resort
subliminal și setea noastră de libertate încă nesatisfăcută pe
de-a-ntregul, devenită reflex al celor care am trăit opresiunea
totalitară? Încă o istorică fraternizare cu aerul moral, repetitiv
stimulator, al Hexagonului…
Gheorghe GRIGURCU
Vasile Spiridon: Hexagonale I, pre-cuvîntare de
Constantin Dram, postfață de Adrian G. Romila, Ed. Eikon,
2020, 226 p.
3
curcan fript, o pâine albă, 1 kg. de zahăr și
1 kg. de mere. Aceasta este papornița tipic
oltenească pentru naș”. (Petre Pandrea)
Mai contează dacă la noi istoricii literari
polemizează că literatura română începe cu
Scrisoarea lui Neacșu sau cu Învățăturile
lui Neagoe... sau mai târziu? Iată, între 2778
și 2723 î.H. la Memfis, în Egipt, se scriu
Învățăturile lui Imhotep, arhitect, scrib și
medic. E vorba deci de aproape 5000 de ani!
Inegalabila bibliotecă: „Biblioteca este o sferă al cărei
centru perfect este oricare hexagon și a cărui circumferință este
inaccesibilă”. (Borges)
Camil Petrescu, credeam eu, este campionul
„indicațiilor de regie” din piesele sale. Când îl citești însă pe
O’Neill, îți dai seama că americanul îl întrece cu asupra de
măsură.
Răbdarea clasicilor de a descrie; de pildă, Theophile
Gautier, un păr de femeie: „Părul contesei era desfăcut și
curgea pe spate în valuri bogate, ca haina unei împărătese.
Desigur, forsadele de aur fluid din care Venus Afrodita scotea
perle, în genunchi în scoica ei de fildeș, atunci a ieșit ca o
floare a mărilor din albastrul ionic, nu erau atât de blonde, atât
de bogate, atât de grele! Combinați chihlimbarul lui Tițian și
argintul lui Veronese cu lacul auriu al lui Rembrandt; priviți
în soare un topaz și tot n-o să obțineți tonul minunat al acestui
păr stufos ce părea că radiază lumina în loc s-o primească,
și care ar fi meritat să lumineze mai mult decât al Berenicei,
constelație nouă printre vechile astre...”
Autorul care-ți oferă cartea cu tot cu indicațiile de
lectură. „Este o carte foarte bună, să știi. E plicticoasă până
pe la pagina 35, apoi n-o mai lași din mână. Trebuie citită ca
o parabolă și trebuie descoperite printre rânduri pildele din
Vechiul Testament. Spre final, e chiar genială. E recomandabil
să observi și să semnalezi asta!...”
- Când începe un scriitor să regreseze?
- Când are de unde.
Romancierul X ca un ceasornicar bătrân și tipicar care
are pretenția că el delimitează secundele, minutele, orele, anii
și mileniile în funcție de capriciile lui.
Dumitru Augustin DOMAN
Comedia numelor
(128)
Kierkegaard în limba daneză înseamnă cimitir.
De unde supoziția unui exeget că de aici ar fi izvorît unele
momente de inhibiție ale celebrului gînditor…
x
Mihai Roller, istoricul comunist zis pe bună
dreptate Controller.
x
Cornel Pacoste, înalt demnitar PCR.
x
Coriolan Petru Rândunea.
x
Cosmin Jigodie.
x
Călin Mereuț, vînzător de fructe și zarzavaturi.
x
Răzvan Tenie.
x
Nicu Zgripcea. Gurile rele zic că ar fi un nepot al
Zgripțuroaicei.
x
Antonio Craci.
x
Noroc ieșit din comun. Poetul Cezar C. Viziniuc
își poartă viziunea în nume!
Ștefan LAVU

4
Chemarea Operei la fața locului – reînvestirea alodiului ipoteștean
Recentul laureat al Premiului
„EMINESCU, ziaristul”, decernat de
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România, la 28 iunie 2021, este unul
din cei mai harnici și convingători
eminescologi de azi, autor al unor
importante lucrări apărute în colecția
„Eminesciana” a Editurii Junimea
din Iași: „Ipotești sau realitatea
poeziei”, „Eminescu, Aron Pumnul
și Bucovina habsburgică”, „Odiseea
manuscriselor eminesciene” (în
colaborare cu Pompiliu Crăciunescu), „100 de zile cu Petru
Creția”, „Desculț în iarba copilăriei” ș.a.
Manager, din 1992, al „Memorialului Ipotești – Centrul
Național de Studii „Mihai Eminescu”, dl VALENTIN
COȘEREANU (n. 24 aprilie 1950, Țigănași, Iași) s-a preocupat
nu numai de amenajarea la standarde moderne a Memorialului
Ipotești, dar și de studierea manuscriselor eminesciene, a
Operei în ansamblu, ceea ce i-a permis, iată, la solicitarea
acad. Eugen Simion, să editeze, în 2019, o ediție cronologică
integrală a poeziei eminesciene, în colecția de „Opere fun-
damentale”, la Fundația Națională pentru Știință și Artă,
sub egida Academiei Române: EMINESCU – OPERE (I.
Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1866-1876; II. Poezii.
Cronologii și simbioze poetice, 1877-1883).
O cercetare fundamentală este recenta lucrare
DESCULȚ ÎN IARBA COPILĂRIEI. Ipoteștii în opera lui
Eminescu (Editura Junimea, Iași, 2020, 444 p.), apărută în
Colecția „Memoria clepsidrei”, în anul jubiliar 50 al editurii
respective. Cartea cuprinde câteva zeci de „ilustrații inspi-
rate și realizate la Ipotești” de cunoscutul grafician Mircia
Dumitrescu, având o Prefață semnată de Pompiliu Crăciunescu.
Dedicată lui Petru Creția „cu un drag fără timp, dar
într-un timp cu totul nefavorabil lui...”, -eminescologul care
i-a sugerat să desfășoare această tematică într-o lucrare de sine
stătătoare, - „Desculț în iarba copilăriei” are ca motto un fericit
catren eminescian, care rezumă problematica abordată de isto-
ricul și criticul literar sub semnul mitic al paradisului pierdut:
„O, rai al tinereții-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost și fericit,
Ci mor, mor de durere că-n brațe nu te am.”
Cartea de față, venind după volumul Ipoteștii sau reali-
tatea poeziei (2010, 2012) și după ediția academică Cronologii
și simbioze poetice (2 vol., 2019), încheie, de fapt, un triptic
care formează „realități distincte, dar inseparabile” (Pompiliu
Crăciunescu).
În „Cuvânt lămuritor”, autorul precizează împrejurările
în care a luat naștere această lucrare. Într-o seară „plină de
acalmie sufletească, o seară între multe altele pe care le-am
petrecut împreună la Ipotești”, Petru Creția s-a arătat interesat
și incitat discret „de o descoperire a mea privitoare la tehnica
eminesciană a repetiției: același portret/ pasaj apare în creații
diferite (câteodată chiar în aceeași), dar în așa fel recontextuali-
zat, încât abia lectura multiplă dezvăluie că pasajele respective
sunt identice. Sau aproape identice.”
Prin urmare, tot ce reprezintă „arealul ipoteștean” se
regăsește reiterat în creația eminesciană: casa, incinta, fami-
lia, lacul, pădurea, dar mai ales „iubita de la Ipotești”. Toate
acestea sunt „teme recurente în opera poetică îndeosebi”, re-
marcă cercetătorul, ceea ce observase cândva și Petru Creția,
amânând să adâncească respectivul fenomen al „recurenței”:
„M-a îndemnat însă pe mine s-o explorez, considerând-o utilă
și neabordată de istoria literară decât sporadic și superficial:
abia de-ncolțesc, ici-colo, câteva locuri comune: iubita din
Ipotești, natala vâlcioară etc.”
„Dacă nu scrii tu cartea despre Ipotești o voi scrie eu!”
l-a somat, apoi, epistolar, Petru Creția pe tânărul cercetător,
care a realizat de îndată imperativul mizei: „Atunci am simțit că
cerul i-a căzut pe cap, că joaca se transformase în ceva cu mult
mai serios și mai responsabil și m-am apucat să lucrez noap-
tea.” În scurt timp eminescologul Petru Creția i-a scris amicului
său și un text de recomandare, precizând că „volumul conține
totalitatea textelor referitoare la Ipotești (...), până acum ne-
știut în întinderea și adâncimea lui (...), mai important decât
orice spațiu locuit vreodată de Eminescu”, care „îi motivează
scrisul de la început până la sfârșit.” Eminescologul, devenit el
însuși cercetător cu acte în regulă al Centrului-Memorial, găsea
antologia dlui Coșereanu „amplu comentată, text de text” și
bine ilustrată „cu numeroase imagini ale Ipoteștilor și ale îm-
prejurimilor sale, precum și cu reproduceri după manuscrise”.
Conștient că subiectul este „unul spinos și delicat”,
având așadar în vedere disputele criticilor privitoare la rapor-
tul biografie-operă, care nu datează de azi, de ieri, dl Valentin
Coșereanu a găsit în „Cuvântul înainte” al lui Eugen Simion
la volumul Eminescu, realitate și sublimare poetică (Muzeul
Literaturii Române, 2010, p. I) un reper adecvat pentru între-
prinderea sa:
„Subiect dificil, relație mereu controversată pentru că,
se știe de la Proust și Valéry încoace, estetica acceptă greu
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
identitatea dintre «eul biografic» și «eul profund» (adevăra-
tul creator al operei). Sub presiunea acestei disocieri, critica
literară nu justifică opera prin cauzalități din afara ei și nu
trăiește într-un univers determinabil. Iată, dar, de ce este util
să cunoaștem biografia unui creator, nu pentru a explica (...)
opera lui, ci pentru a vedea cum o viață se transformă, după
vorba lui Malraux, într-un destin... Și, apoi, biografia în sine
poate fi o operă de creație, având ca erou pe autorul de pe co-
pertă (omul biografic pe care îl cercetează cu o mare acuitate
Saint-Beuve).”
Însuși Alain Guillermou, în „Geneza interioară a poe-
ziilor lui Eminescu” (1977) considera că „A despărți această
operă de o biografie riguroasă înseamnă a se condamna la
false sensuri, dacă nu la contrasensuri. Dar a o interpreta în
întregime, și pas cu pas, ca pe o mărturie autobiografică, în-
seamnă a risca pseudo-descoperiri, naivități sterile și uneori
erori redutabile. De fapt, autobiografia nu ocupă aici decât o
zonă: jocul de corespondențe între niște limite ce nu trebuie
niciodată depășite.”
Prin urmare, autorul a ținut cont de observațiile citate,
preluând doar „zona” de corespondențe respective, având „gi-
rul și autoritatea eminescologului și prietenului Petru Creția”.
„Publicând această carte, precizează autorul, care deri-
vă parțial din ediția apărută în colecția de Opere fundamentale,
nutresc gândul că ea va schimba optica, demersurile sporadice
și locurile comune care ne-au obișnuit să ne raportăm la
spațiul ipoteștean – cum spunea Petru Creția. Și asta într-o
măsură nedrept de limitată.”
Iată, bunăoară, iubirea poetului față de Casandra
(Alupului) din Ipotești, orfană de ambii părinți, „a curs ca
un ceas dalian de-a lungul unui timp indestructibil în creația
eminesciană.” Deși nu se poate compara cu iubirea maturității
față de Veronica („cea care va declanșa gelozii și misoginisme
lumești”), iubirea față de blonda Casandra este „un act cu totul
special”, „un dat singular, trăit și retrăit/ sublimat în operă, hă-
răzit de divinitate”, „un dar fără pereche, așa ca-n Ursitorile”...
Această lume „imaginală”, fie că este vorba de chipul
Casandrei sau de oameni și locuri dragi din arealul ipoteștean,
se regăsește în opera eminesciană, reluată sub forma unor teme,
motive și imagini poetice, ușor de identificat de cercetătorul
care observă similitudini până la reluarea întocmai a unor
pasaje / versuri. Desigur, chestiunea ține de laboratorul emi-
nescian de creație, dar este frapantă reiterarea acestor elemente,
în varii contexte, ceea ce grăiește în primul rând de anumite
obsesii tematice, motivice și laitmotivice, cu trimitere către un
univers originar, către o experiență de viață legată de lumea și
natura Ipoteștilor, spațiul unei biografii sublimat într-o operă
care poartă inevitabil amprenta unui biografism ce vine să-i
exprime spiritul de autenticitate, de specificitate, concretețe.
A sesiza aceste „reiterări” privind imaginea unor chipuri
și locuri ipoteștene, atât în poezia și dramaturgia, cât și în proza,
în fragmentarium ori corespondența poetului, este un act de
„detectivistică” literară, pe care dl Coșereanu îl practică destul
de onest și deopotrivă convingător. Domnia-sa procedează, în
privința poeziei și prozei, într-un mod cronologic, comentând
poezii antume și postume din perioada adolescenței, tinereții și
maturității, pe ani, începând cu 1866 (anul debutului cu „De-
aș avea...”, dar și al altor poeme: Spre suvenire, O călărire în
zori, Din străinătate, Misterele nopții, Frumoasă-i..., Ondina,
Copilă, angel de înălțare) și continuând cu 1867 (Nu e steluță,
Din lira spartă, Care-o fi în lume),1869 (Amicului F.I., De-aș
muri ori de-ai muri, Prin nopți tăcute, Când privești oglinda
mării, Când, Printre stânci de piatră seacă, O stea prin ceruri,
Copilă-înger, vis în mirare, De ce să mori tu, Locul aripilor),
apoi cu 1870 (Îngere palid, Miros e-n flori de jale, Din ocean
de vise), 1871 (Steaua vieții, Basmul ce i l-aș spune ei, Întrebi
o soră, Mortua est!, Iubitei, Aveam o muză, Copii eram noi
amândoi, S-a dus, Te-aștept iubită), până în 1882 (Floare de
tei, Stelele-n cer)...
Peste tot criticul regăsește imaginea de neuitat a iubi-
tei de la Ipotești și peisajul floral din luna mai (I. D. Marin o
identificase cu Casandra Alupului, fata blondă cu ochi albaștri,
care păștea giunca pe deal, moartă în 1864, la numai 19 ani,
alături de care tânărul de numai 13 ani a cunoscut „străful-
gerarea iubirii”). Astfel, copilul găsește în spațiul ipoteștean
elementele potrivite structurii sale romantice, experiențele
sufletești fiind trăite acum „cu maximă intensitate”, fie că e
vorba de adolescenta blondă „mândră, dulce, răpitoare” (De-aș
avea..., Povestea codrului, Codru și salon, Ea-și urma căra-
rea-n codru, Freamăt de codru sau chiar Strigoii etc.) sau de
nepoata boierului Balaș, venită de la Viena, care fuge călare
în lume cu fiul lui Hodoroabă, slugă la grajdurile boierului,
al cărui administrator era tatăl poetului (O călărire în zori).
Așa după cum se vor regăsi în opera eminesciană ima-
ginile satului natal, începând de la poemul Din străinătate care
„certifică și evidențiază spațiul ipoteștean”, până la texte de
felul „Fiind băiet păduri cutreieram” din 1878 (colibele din
valea natală „ce undula în flori”, râul, pădurea, „zburdarea”,
jocurile copilăriei, cerul, freamătul naturii, păsărelele, izvorul,
teiul, luna, raiul de basme, chipul angelic al iubitei etc.), ori
până la pagini din romanul autobiografic neterminat Geniu
pustiu. Imaginea Casandrei (înmormântată la 20 ianuarie 1864)
dăinuie și în poeziile de mai târziu, din 1876, precum „Azi
e zi întâi de mai”, „Zadarnic șterge vremea”, „Melancolie”,
„Lacul”, „Dorința”, „Crăiasa din povești” și atâtea altele, în
care este remarcabil faptul cum poetul „știe să topească în
imagini noi o poezie mai veche și s-o rescrie cu gândul la
iubita prezentă” (p. 204).
În privința anului 1878, - când în lunile iunie-iulie
Eminescu se găsește în Floreștii din sudul Gorjului, la conacul
junimistului Nicolae Mandrea, lucrând la traducerea volumului
întâi din Documentele Hurmuzaki, „Fragmente din istoria
românilor”, apărut la începutul anului 1879 – noi observasem
că iubirea de o vară evocată în „Freamăt de codru” („ochii
vineți,/ Ce luciră peste mine/ Vara-ntreagă”) face referire la
fata preotului Duțescu din partea locului, Elena, de care poetul
se îndrăgostise și cu care colinda Câmpul Cerbului și dealul
împădurit. Legenda („episodul Florești”) se cunoaște, s-a scris
o întreagă literatură pe această temă, noi înșine am reținut-o,
cu tot istoricul, în documentarul Mihai Eminescu – drumuri
și popasuri în Gorj (2016), considerând generate de aceeași
experiență și alte poeme, precum „Ea-și urma cărarea-n
codru”... Că și aici ar fi vorba tot de „iubita de la Ipotești”,
poezia fiind apropiată de „Povestea codrului”, iarăși e un lucru
care se poate discuta pe portativ biografic, important este felul
în care imaginea obsedantă a fetei din adolescență reapare în
poezia eminesciană din varii etape, precum o stea de neuitat din
noaptea uitării... Propriile-i experiențe sunt sublimate, acestora
li se asigură un „rang artistic generalizator, iar datoria noastră
este să le identificăm pe cele dintâi.” (p. 249).
După cum din unele poezii și fragmente de proză (bu-
năoară din Geniu pustiu, 1868-1869) se ivește chipul fratelui
Ilie, felcer la Spitalul oștirii din București, mort de tifos la
28 decembrie 1863 (și nu când poetul era student la Viena
și stătea rău cu banii, altfel ar fi participat la înmormântare!,
v. pag. 118), luminându-i anii copilăriei cu amintiri de felul
„Copii eram noi amândoi”...
Sau chipul mamei evocat în O, mamă..., Pierdută pen-
tru mine, zâmbind prin lume treci, dar și într-un fragment din
romanul neterminat Geniu pustiu, în care jelania copilului pe
mormântul mamei este impresionantă, ca și visul („în proză,
totul e și mai credibil” scrie autorul, v. pag. 286-290)...
Recitite în această manieră biografistă, poeziile, pro-
za, teatrul, pasaje din Fragmentarium și din corespondență
(aceasta, fără dubii, având adrese precise) devin un alodiu al
spațiului natal, al oamenilor din partea locului.
„Cartea de față – scrie în prefața sa dl Pompiliu
Crăciunescu – ilustrează exemplar pasiunea osmotică pentru
Ipotești și opera eminesciană, pasiune determinantă pentru
viața însăși a autorului. Locul l-a slujit ani de-a rândul: în
configurația de astăzi, Memorialul Ipotești – Centrul Național
de Studii Mihai Eminescu este rodul dăruirii și abnegației.
Opera eminesciană a străbătut-o, de asemenea ani de-a rândul,
căutând îndeosebi trainica relianță dintre lumea cea aievea
și lumea-nchipuirii. Tărâmul ierbii și tărâmul metaforei apar
astfel ca două realități distincte, dar inseparabile.
Pasionat reflexiv, autorul caută și imaginează pași
desculți prin iarba copilăriei, iluminată de stele ce ard depăr-
tărilor. Această căutare este o mărturie de existență pentru
mundus imaginalis; ceea ce nu-i puțin lucru.”
Adevărul e că intuițiile dlui Valentin Coșereanu sunt cât
se poate de oneste și argumentate, dincolo de posibila reținere
a unora privind această critică istorico-biografistă. Autorul,
conform tezei sale, identifică în universul operei eminesciene
anumite imagini reiterate, anumite metafore obsesive, ba chiar
complexe imagistice întregi, teme și motive recurente, ceea
ce în procesul de creație și potrivit psihologiei artistice sunt
fapte ce țin de domeniul evidenței și deopotrivă explicabile,
în măsura în care comentariul, sprijinit de biografie, vine să
lumineze din noi unghiuri de vedere opera. Desigur, teza e
validă, iar „probele” sunt uneori atât de evidente încât nu lasă
loc de discuții și aproximări...
Alteori, având în vedere complexitatea spiritului creativ
eminescian, avem a face cu prelucrări succesive și cu așa-zise
„actualizări” de situații, în care imagini mai vechi concurea-
ză cu altele mai recente, sfârșind prin a coagula într-un text
construit pe o temă, pe un motiv, pe aluzii ușor transparente,
pe metafore-simbol obsedante (a se revedea: Charles Mauron
– „Des métaphores obsédantes au mythe personnel”, 1962),
în cadrele unei creații de excepție în care trecutul și prezentul
se oglindesc unul în altul, precum imaginile din două oglinzi
așezate față în față.
„Desculț în iarba copilăriei” este un exercițiu de critică
nu numai biografistă, ci și de hermeneutică în marginea unor
probe biografice indubitabile, dezvăluind o pasiune verificată
și un fin simț al lecturii, de o asociativitate interpretativă re-
flexivă care luminează în multe privințe atât textele comentate
cât mai ales acea psihologie a creației, un fel de psiho-critică
radiografiind sufletul unui creator de geniu.
Zenovie CÂRLUGEA
Târgu-Jiu, 28-29 iulie 2021

Imperiul
Viitorul nostru abia începe.
Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.
Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii
să facă ordine prin cotloanele cerului;
în Grădina Domnului, în celulele mele.
Imperiul! El face ordine cu soldaţii lui,
care văd în întuneric.
De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!
Îţi vei primi numărul şi vei intra
în computerele Imperiului,
la care este conectat Universul. Tot Universul!
Tot Universul, stea cu stea; și atom cu atom.
Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,
de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
din grădina zmeului… Toate iubitele şi însingurările,
gândurile şi furiile tale vor apărea de acum
pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.
Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!
Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!
Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!
Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite
noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică
pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.
Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,
Revoltei i se va tăia în fiecare zi câte un deget
ca să nu mai bată toba în cetate;
şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.
Viii – să nu îi mai scoale!
Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Viitorul nostru abia începe.
Nu este adevărat că păsările îşi pierd capetele în zbor!
De altfel, Imperiul a decretat că ele au greşit cerul;
Imperiul a decretat că am greşit veacul!
Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială,
însă Imperiul va găsi o soluţie.
O soluţie pacifistă, desigur, de vreme ce
morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului
vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii;
în cartierul florii de cireş.
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea.
― Unde este arcul de lemn?
Şi prinţesa cu cireşe la urechi unde este?
― Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!
Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.
O cartuşieră plină…
Viitorul nostru abia începe.
Viaţa ta va apărea de-acum pe ecran,
de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
din grădina zmeului.
Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei
la Revolta care aprinde străzile.
Gata cu florile de cireş care au îndrăznit
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!
Gata cu florile de cireş care au ajuns să încurce
planurile Apocalipsei! Gata!
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea.
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
Desigur, morţii nu vor fi declaraţi.
Istoria se scrie şi acum pe întuneric.
Vezi, moartea vorbește toate limbile pământului.
Viitorul abia începe.
Aşa că îmi voi face publică ediţia princeps
a revoltelor şi utopiilor mele. În ediţia princeps
veţi găsi toate gândurile mele, nerv cu nerv.
Și toate ereziile: vrăbiile şi florile de cireş.
Ce altceva credeaţi că veţi găsi
decât încercarea de a îndrepta a genomul uman
prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei?
Ce altceva credeaţi că veţi găsi
decât încercarea mea de a ieşi de sub talpa Imperiului?
Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!
Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor,
cearta vrăbiilor este o adevărată mişcare de stradă.
Numai îndrăgostitul trece fluierând pe lângă Apocalipsă…
Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis
în toate manualele. În toate capetele,
în toţi neuronii Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum
să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.
Ei mai încearcă şi-acum să împuşte în cap toate visurile.
Toate florile de cireş. Soldaţii întunericului!
Care mi-au interzis ieşirea în public, printre cireşii înfloriţi.
Imperiul! El m-a scos din toate manualele,
din toate capetele! Din toate celulele gânditoare!
Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.
Și mă atârnă în toate ştreangurile istoriei,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Viitorul abia începe.
Totul este să îmbrăţişezi noua ordine:
gândirea la gamelă, orizontul cazon.
Ideile din borcanul cu spirt.
Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean
conservele cu zile mai bune! Şi razele de soare în eprubetă;
şi capsulele cu speranţe:
una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile!
Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi
de floarea de cireş care îţi bate cu disperare în geam.
Viaţa mea – la picioarele Imperiului.
Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!
Și singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!
Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!
Şi strânge cioburile vrăbiei şi fă vrabia la loc.
Şi întoarce la mine sulfina.
Şi floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică!
Întoarce la mine Revolta, chiar acum,
când, îmbrăcată în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.
Scoate-mă din mormântul acestui veac,
Doamne, nu mă amesteca cu morţii!
Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
VIRGIL DIACONU
5
Partituri și paradoxuri
de plastic
Orice poem „e ca o pledoarie a răstur-
nării în sine”, adică în sinele poetic,
acolo unde vegetează ecouri dintr-o
realitate ce-și așteaptă transformarea
din starea amorfă într-una volatilă,
indicibilă, chiar dacă „există un
contract/ între respirație și lume”,
respectiv o ancoră care împiedică
risipirea. Lipsit de podoabe stilistice
(de fapt, matricea stilistică de tip
clasic este ocolită/ ignorată), limbajul
poetic pe care-l întâlnim în acest
volum sugerează acea neliniștitoare
privire „de sus” asupra lumii, singura
în măsură să treacă peste detaliile nesemnificative și să surprindă
esențialul. O demonstrează poemele așa-zis minimaliste, cele în
care „când se trasează geometrii încălecate ca doi cai mușcându-se/
stațiile de metrou sunt locurile unde ne confesăm” și unde apar „locuri
imposibil de imaginat”, ca într-o realitate virtuală sau, mai curând,
ca într-un univers oniric/ absurd, unde „logica e o mireasă/ care se
plimbă printr-un poligon de tragere// o altistă ce își freacă mâinile/ o
gimnastă înfășurată în dantelă multicoloră// trupul ei trasează câteva
sute de drumuri” (pag. 15).
Poemele din volum nu au titlu, dar par interconectate după o formulă
care amintește de oceanul din „Solaris” al lui Stanislaw Lem: indi-
vidualitatea nu dispare, dar este mai puțin importantă în raport cu
întregul, cel care colectează mesajele și le dă sens/ semnificație. Ceea
ce rezultă este un tot oarecum muzical, poetul luând-o pe urmele unui
Orfeu - modern, sedus, „în backstage” de „clezmer songs, subsoluri”
și înspăimântat de desacralizarea lumii: „dansul nu va fi îndeajuns
poate nici frica/ pendulând tăcerile biții/ sângele cântărilor psaltice/
șerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încer-
când să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric” (pag.
15). De altfel, desacralizarea lumii este o temă a întregului volum,
realitatea virtuală, rețelele de socializare, privirea permanent înfiptă în
monitorul calculatorului/ laptopului/ telefonului subminând tot ceea
ce este natural și dăruit cu har, în favoarea inteligenței artificiale și a
bolilor asistate cu tehnologie de ultimă generație: „ploile ne tot sapă
în pământ/ din burțile de cârpă/ se mai strecoară târându-se mereu/
peste foița de protecție/ a noilor procesoare cardiace/ lăsând o pojghiță
luminoasă/ dumnezeu.exe” (pag. 51)
Marla, „distanța/ dintre piele și sânge”, oja, alcoolul, „ochii unui
ursuleț îmbibat în alcool/ ascunși în mâinile tale” devin nucleele
unei false comunicări, condiția umană însemnând pierderea treptată a
inocenței și ascunderea sub măști ieftine a propriei substanțe: „astăzi/
ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe, poate/ nu
ne va recunoaște/ nimeni” (pag. 19). Deși „stăm/ împreună în aceeași
formulă chimică”, „vom amuți în paradoxuri de plastic”, fiindcă nimic
nu se mai situează în calea „deformării împotriva naturii”, nici măcar
muzica lui Ceaikovski ori alte piese clasice, convertite în mp4 și
ascultate în căști, al căror rol este, mai curând, de blocare a oricărui
sunet din (i)realitatea înconjurătoare, din „prăpăstiile industriale ale
malaxorului” social.
Ioan Mateiciuc aparține noii generații de poeți pentru care experimen-
tarea singurătății ca motiv literar pare o tehnică învechită/ inactuală;
rețelele „fără firewall”, simulatoarele (de zbor, de înot, de vicii)
asigură o relație de grup, bizară și crudă: „ce lume veche roșie/ ca o
membrană plutind deasupra/ cadavrelor indexate// e liniște și rețeaua
e la viteză mare// cadru după cadru// cu buzele umede// ne luăm în
brațe și trecem în log off// ne îngrijorează/ că ceva bun se mai poate
întâmpla// că o vom privi pe marla din spate/ la fiecare update” (pag.
24). „Anchilopoetica” trimite, prin prefixul savant preluat din limba
greacă, la înțepenire/curbare/ înghețare într-o matrice, deși discursul
poetic fluid, muzical și pe alocuri ludic pare în opoziție cu titlul.
Rămâne totuși vizibilă tendința de a impregna mesajului o tensiune
lirică rezultată dintr-o viziune oarecum deformată asupra realității,
percepută subiectiv și redată cu lipsa de logică a coșmarurilor de zi
și de noapte: „mirese-narmate/ lanțuri de gheață/ bătrâni ghemuiți la
subsol/ nebunii din stradă efecte viniluri/ recunosc/ că e destul de
târziu” (pag. 25).
Situarea în „postumanism” aduce cu sine degradarea condiției uma-
ne: „vom sta luminați de farurile unui mustang/ ne vom cresta pe
glezne organe vitale/ nimic nu va răspunde sângelui nostru codat/
nimeni nu va controla degradarea” (pag. 27). Nici descriptive, nici
analitice, situate în afara impresionismului de tip pictural, dar și a
meditației în bună tradiție filosofică, poemele lui Ioan Mateiciuc
sunt adesea o succesiune ritmică de notații care se încadrează într-o
retorică a dezamăgirii: „dimineața slavă în care florile se deschid cu
pastile efervescente/ copacii mirosind a rugină ca ferestrele din trupul
marlei/ un puști dezbrăcat își rupe pielea sistematic/ dezacordat în
gamă minoră/ în camera aceea mirosul de lapte de farduri oxidate/
se rotește un carusel cu cântece obscene lăutărești/ bătrâni mestecând
jeleuri/ nu mă veți recunoaște în furia lor convențională” (pag. 46).
Ultimul mesaj din volum este totuși de un optimism moderat: „sunt
un om simplu/ trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravagan-
țe/ cumpăr pâine la 3 lei mănânc cartofi beau apă de la robinet/ mă
îngrozesc oamenii care supralicitează hrana/ care scuipă pe jos care
beau și își bat copiii/ în camere inundate de ironie/ mă tulbură cei
care strigă că înțeleg bach/ cei care-l invocă pe dumnezeu în rezol-
vări sociologice/ știu să citesc și încerc să profit de cuvinte/ îmi plac
scrisorile și îmi place cola/ sunt un om treaz/ veghez asupra mea ca
un salvamar deghizat” (pag. 59).
Valeria Manta Tăicuțu
*Ioan Mateiciuc, „Anchilopoetica”, Alexandria Publishing House,
Suceava, 2020, cu ilustrații de Ioniță Benea

6
Anotimpurile
delicateții
Gelu Naum, că tot îl celebrăm
în aceste zile, spunea într-un inter-
viu că pentru el poezia reprezintă
în primul rând „starea de poezie”.
Aceasta este ceea ce transmit po-
emele sale dincolo de mizele te-
matice, de construcție și stilistice
analizate cu mai mult sau mai puțin
har de către recenzenți. Vorbele lui
au prins multă vigoare în mintea mea în timp ce citeam recen-
tul volum al Rodicăi Braga, Poeme în mi minor. Combinația
de literatură și muzică, inclusiv tonalitatea adecvată grilei de
lectură, sugerată de titlu, căreia i se adaugă elemente picturale
de cromatică și forme, simțuri fizice, melancolii și meditații
despre dragoste, viață și moarte definesc întregul univers liric
al acestei cărți. Rafinată și cultivată, Rodica Braga își scrie
poemele cu aerul cu care s-ar așeza la un pian și ar interpreta
Nocturnele lui Chopin. Versurile au o muzicalitate reală care
învăluie sufletul autoarei (dar și al cititorului) oferind o stare
de trezie crepusculară care te face să plutești dincolo de ceea
ce Baudelaire numea „le terrible fardeau du temps”.
Urmărind semnele exterioare ale anotimpurilor în succe-
siunea lor, poeta intră în „starea de poezie” iar materializarea
ei este perfecta armonizare a imaginilor, sunetelor, simțurilor
și cuvintelor în interiorul poemului. La fel ca la poeții postmo-
derni de la sfârșitul secolului XX, elaborarea poemului devine
miza explicită și consecvent urmată a scrisului său. Această
autoreferențialitate a poemului nu relaxează însă tensiunea
existențială și estetică a textului. Ea nu face decât să fixeze,
odată în plus, condițiile „stării de poezie”: „ah, lumina inter-
mitentă/ a stelelor/ cicatrici pâlpâitoare ale cerului./ noaptea
își scurge sângele/ ei negru în cupa străveche/ a trupului./ luna
nouă cosește/ cu cosorul ei subțire/ cât un fir de ață, ierburile/
otrăvite ale gândurilor/ de prisos./ liniște ca miezul de piatră,/
aer netremurat de nici/ o adiere./ e ora când, fără un țipăt,/ se
naște poemul,/ lăsându-mă ca pe o placentă/ goală, netrebuitoa-
re”. (p. 17) Foarte multe poeme se dezvoltă după variante ale
acestui tip de scenariu. Poeta pornește de la o observație directă
a unui fenomen natural (în cazul de față lumina intermitentă
a stelelor), îl dezvoltă într-un imaginar estetic sau/și cognitiv
pentru ca, la un moment dat, să răstoarne masa prin procedeul
mise en abyme, arătând că totul este subsumat obiectivului de
scriere a poemului.
Dacă în cazul citat mai sus tot ceea ce se întâmplă în lumea
exterioară favorizează nașterea poemului, există și varianta
opusă, care debutează cu apariția poemului, precum a puilor
de păsări din ou și continuă cu dezvoltarea și consolidarea
lui, felul în care își dobândește identitatea și forța, într-un
proces paralel, într-un fel celui din lumea naturală: „la timpul
potrivit,/ poemul eclozează asemeni/ puilor de păsări din ou./
în jurul punctului sângeriu/ se înfășoară și cresc,/ strat peste
strat,/ celulele literelor/ sfârtecând întunericul/ germinator cu
fulgurația lor/ penetrantă, până când/ seninul vocalelor înfă-
șoară,/ în transparența lui,/ gălbenușul dens al consoanelor/ și
le leagănă,/ cu pasul delicat,/ în complicatul dans/ al facerii./
coaja fragilă a oului/ fisurată de ciocul nerăbdător/ se va sparge/
și va îngădui poemului/ să-și zvânte în lumină/ penele umede/
pregătite pentru zbor” (p. 22).
Aerul poemelor Rodicăi Braga este unul crepuscular. Eul
poetic ajuns la o anumită vârstă are mintea plină de amintiri
și melancolii, iar obsesia morții devine tot mai prezentă. Spre
deosebire de mulți alți poeți care au abordat în scrisul lor
problema sfârșitului vieții, bătrânețea și moartea nu produc
angoase la Rodica Braga. Ele sunt privite ca făcând parte din
rosturile vieții, moartea fiind până la urmă încununarea oricărei
vieți. Abordarea acestor teme mereu inconfortabile este făcută
cu liniște interioară sau, după caz, cu o răceală științifică, dar
niciodată cu teamă sau revoltă. Într-unul dintre cele mai scurte
poeme ale volumului, perspectiva este una cognitivă, raționa-
listă, ca o judecată în care claritatea raționamentului aproape
că surclasează elementele artistice: „nenăscutele visări/ dau
scâncet pur/ în ființa noastră. niciodată nu chema moartea,/
ea germinează statornic/ și crește ca o plantă/ răbdătoare, mai
veșnică/ decât viața./ veșnicia ei indiferentă/ e firul de iederă/
care ne ține în cumpănă,/ în încercările disperate/ de a o eluda.”
(p. 100)
Totul în poezia Rodicăi Braga este sensibilitate, gingășie,
rafinament intelectual, imaginație. Scriitoarea găsește întot-
deauna le mot juste, cuvântul cel mai potrivit ca sens, dar și
ca sonoritate, pentru a oferi versurilor sale acea muzicalitate
unică, foarte confortabilă pentru cititor. Poemele Rodicăi Braga
nu poartă titluri, iar pentru a le sublinia cheia minoră, retorica
șoptită, autoarea nu folosește niciodată literele majuscule (chiar
dacă notează cu pedanterie toate semnele de punctuație).
Unul dintre poemele mele preferate din acest volum este
cel de la pagina 101. Cu un vocabular simplu, dar perfect adec-
vat, fără cuvinte care să sugereze vreo grandilocvență estetică,
poeta ajunsă la deplina maturitate trage concluzia că esența
vieții umane este așteptarea. Nu este o concluzie nemaiauzită,
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
Amiaza poeziei
Treizeci de ani de poezie
într-o carte, precum într-un snop
de spice, spicele pregătite de un
nou belşug. Răsărituri deopotrivă
cu apusuri se identifică în mirajul
„Laptelui negru” al lui Radu
Ulmeanu (Ed. Brumar, 2008),
împlinind median o adevărată
amiază a poeziei.
Felurite emoţii, de la efuzi-
uni, euforii, exaltări ale începutu-
lui, până la asperităţi ale descope-
ririi lumii pe măsura trecerii prin
aceasta, culminând atunci când e
posibil conclusiv, „Uneltele apocalipsei/ nu sunt altceva/ decât
elementele/ logicii poetice/ în desfăşurare.” (***), „Apocalipsa
a-nceput/ odată cu creaţiunea/ confundându-se” (***) – din
volumul „Uneltele apocalipsei” (1981).
Făcând parte din generaţia șaizecistă avându-l în frunte
pe Nichita Stănescu, acelaşi miraculos al poemelor acestuia
se simte şi la Radu Ulmeanu. Simţirea este transpusă într-o
exprimare „verde-n faţă”, ca-ntr-o respirare vie, fierbinte. Cât
de frumos poate fi, iată, începutul iu-
birii, ca un vis ce n-a mai avut răbdare
să se se împlinească... „Pe mine m-a
iubit o fată pe lume,/ naşterea mea ea a
ştiut-o,/ zodiile mele le-a rotit/ astfel ca
sufletul meu/ să tremure clipă cu clipă
de dragoste./ Pe mine m-a iubit o fată
pe lume/ şi m-a legănat în braţele ei/
ca pe un prunc, până când/ am devenit
o mare de flamuri/ albastre, o mare bă-
tută/ de vânturi uscate, de călduri./ Eu
singur mai ştiu,/ fata aceea a dispărut/
când învăţam să iubesc,/ ca lumea să
fie cutreierată/ de cuvintele ei bănuite,/
ca lumea să fie/ sufletul ei care mă ca-
ută,/ cu disperare mă caută./ Pe mine
m-a iubit o fată pe lume.” (Pe mine m-a
iubit) – „Infrastructuri” (1965-1967).
Foarte curând, se petrec unele
metamorfoze, fiind conştientizate elementele grele, opozante
care întreţin balanţa rotirii în univers, printr-o spiralare fără
de sfârşit. Discursul devine mai tăios, energic şi chiar alergic
punctat... „Mă culc în fiecare noapte/ pe partea mea de lume
şi de pământuri dată,/ dar colcăie sub mine râzând/ stelele şi
pustiul. Cu ochii rupţi/ de sete mă întorc/ în jurul sufletului
meu şi rabd/ să mă desfacă umbra mea,/ sub casă aşteptând
să vină mirii./ o linişte de foc se face scrum,/ pe zaruri albe se
roteşte/ luna şi strigă-n polul nord/ al morţii mele pinguinii./
Abia dacă mă mai atinge un dor nebun/ să vină marea pe o
funie albastră/ şi să-mi despice capul, aşteptând/ ceva ca un
coşmar blindat să iasă.” (Pe partea mea de lume) – „Pe partea
mea de lume” (1968).
În „Porţile nopţii” (1971-1972), poetul devine romantic,
rămuros implicat în fenomenul poeziei de dragoste, ca în singu-
ra preocupare care cu-adevărat contează. El trece la un complex
ideatic şi imagistic exclusivist, în formulă strict personală, cu
duioşie dar şi cu unele porţii de zimţi... „Trupul tău, femeie,
vioară de aur,/ a răguşit cântând./ Mâinile tale, coarde ale ru-
dar felul în care este ea îmbrăcată în hainele poemului este
admirabil. În acest caz conștiința de sine a poemului care se
scrie pare să fi dispărut, iar atenția eului liric pare să fie integral
captată de lămurirea conceptului enunțat încă din primul vers:
„așteptarea,/ fereastră oarbă într-un/ zid scorojit./ aștepți să se
facă ziuă,/ să-ți descleștezi ochii/ din urdorile nopții,/ aștepți
să-ți crească în suflet/ iedera îndărătnică/ a speranței,/ s-o uzi,/
s-o îngrijești până la roșul/ aprins al toamnei,/ și să asiști la foș-
netul/ uscat al vrejilor goi./ cine întoarce clepsidra/ mai înainte
ca nisipul/ să-și dea obștescul sfârșit?/ cine se grăbește să dea
foc/ vieții acesteia ca unei foi/ de hârtie mototolită/ mirosind a
catran?/ cine amestecă în noi,/ ca într-o ciorbă,/ rămășițele de
sentimente?/ de fapt, ce așteptăm?”.
Tonalitatea în mi bemol este sugerată de lumina neaștep-
tată de noiembrie, lună aflată în buza iernii, dar în care „lumina
caldă se lipește/ afectuos de fețele obosite/ le trezește la viață/
cu vivacitatea ei”.
Discretă, departe de valurile tumultoase ale lumii literare,
Rodica Braga își poartă cu distincție aristocratică sensibilitatea
artistică și rafinamentul cultural. O autoare în mi bemol, al cărui
son poetic te face să îl asculți de fiecare dată cu melancolică
plăcere până la capăt. Întâlnirea cu poezia sa atemporală, dar
plină de substanță, este mereu o bucurie pentru cititori.
Tudorel URIAN
Rodica Braga, Poeme în mi bemol, Editura Limes, Flo-
rești, 150 pag.
morii,/ mă înconjură blând.// Lângă tine îmbătrânesc copacii,/
şi-aruncă pe tine o coajă amară./ Frunzele ţi se năruie-n păr/ ca
o ploaie de vară./ Rară eşti pe pământ şi rară în cer,/ şi singură,
acoperită de rouă./ Trupul meu fulgerând/ te taie în două.”
(Trupul tău), iar în „Cosmos suav” (1973), atmosfera aceasta
inedită şi incisivă continuă în note similare, sau asemănătoare:
„Mă tângui atât de suav alături de tine/ încât ochii tăi încep să
respire,/ gura ţi se închide mocnind/ şi tulburi florile pe umeri
ţi se lasă// Garoafe reci ca şerpii/ îţi cresc în păr/ şi sângele sub
pielea ta îngaimă/ mirosul nopţii// Sub frunte porţi două fântâni
adânci,/ acolo sufletul meu alb roteşte/ ecourile lumii şi iată,
doborâtă/ e pasărea ce te şopteşte/ şi gheara mea sub aripă o
strânge” (Mă tângui).
Pentru ca, în „Ospeţele iubirii” (1974), tratarea temei
deja autoimpuse, să se diversifice, căpătând nuanţe tot mai
decise spre un plan propriu filosofic... „Ce spune o femeie
despletindu-şi părul/ e o mirare,/ ce spune trupul ei gol,/ cu-
rat, ca o lumină-n picioare,// abia stând de vânturile ce bat,/
de cele care se sting, de cele ce urlă,/ de strigătele noastre
apropiindu-se/ precum clopotarii de turlă.// Ce spune somnul
femeii abia strânsă în braţe/ adormind după dragoste cu genele
moi/ (pieptul umed, retinele arse,/ sufletul care mai vorbeşte
cu noi).// Un pumn de pământ în care
sexul/ cu spaimă şi ruşine acoperit e,/
De-acolo a ieşit cândva universul,/ ca
mânzul de aur, dând din copite.” (Ca
mânzul de aur).
„Orfeu” (1975) – „Atât de sua-
vă”, unde apropierea Nichita se simte
mai pregnant, deja limbajul căpătând
acea greutate dată de diversificarea di-
recţiilor pornind de la câte un element
fixat: „Era atât de suavă că se spărgeau
pietrele pe urmele ei şi ţipau/ era atât
de suavă că se apropiau căprioarele şi
bolboroseau ca apa/ era atât de suavă
că se urneau constelaţiile/ şi pica din
cer câte-o stea/ pe umerii ei cântători
şi fumega pământul/ şi mierlele se
schimonoseau/ era înaltă ca un catarg
şi trăgea de frunzele copacilor/ iar co-
pacii se înfigeau cu disperare în rădăcini// Numai sufletul meu
murmura toropit/ numai ochii mei se ridicau strălucind şi roteau
universul/ pe lângă mâinile-i reci şi subţiri, ucigaşe şi albe”.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre „La Babilon”
(1977), cu „Erai”: „Erai mai mult moartă şi erai mai mult vie,/
erai mai mult decât n-ai fi fost,/ îl atingeai pe îngerul morţii de
departe/ şi lumina întreagă te ştia pe de rost.// Erai mai biblică
decât regele David/ şi mai sfântă decât eterul,/ încât fiinţa
mea îşi găsise/ în părul tău fumegos emisferul.// Erai pe tot
pământul şi pluteai pe ape/ şi-n cer sticleai ca steaua şi cântai,/
erai o fată, erai aerul, potopul,/ şi moartea mea, chemându-mă,
erai// Căci numai eu pierdusem orice sens/ şi luminam cu ochii
depărtarea/ scurmându-te mereu în univers,/ când tu-mi scăldai
picioarele, cu marea.”
Pentru anul 1987 avem „Sonete”, printre care acesta, fa-
bulos: „Implor iubirea ta acum, chiar milă,/ precum Baudelaire
într-un sonet iubit./ La fel ca el acum, prăpăstuit,/ pradă bles-
temelor le sunt, copilă.// Nu ştiu ce vrăji ascunse mi-ai făcut/
şi cât mi-ai descântat seară de seară,/ ce buruieni a strâns vreo
babă-n gheară,/ să-mi lege inima cu-al tău sărut// Picioarele şi
mâinile-mi sunt bete/ şi lângă tine moartea o respir,/ de parc-
aş fi băut catran din Lethe.// Flăcări pe gură scot, ca-n cimitir/
morminte vechi. Ceţoase sileate/ mă-atrag în noapte, spaimă,
în delir.” (***).
O puternică esenţializare se produce odată cu „Ampren-
te”, în 1988, astfel: „În seara asta nu-mi vorbeşte/ niciunul din
misterele lumii.// În seara asta iubita mea/ e mai opacă decât
oricând.// În seara asta privesc luna/ ca pe o târfă bătrână.// În
seara asta mă uit în oglindă/ şi nu mă văd.” (Seară).
În 1995, aflăm „Ce mai e nou cu Apocalipsa”, şi iată un
convingător „Argument” liric: „Nu-mi trebuie modele/ pentru
facerea lumii,/ doar un ciripit de pasăre/ ca impuls iniţial.//
Marii specialişti ai cosmologiei/ ar trebui să se recunoască vi-
novaţi/ pentru lipsa lor de imaginaţie.// Viaţa viitorului univers/
nu este nici ea un mister./ Războaie, bombe, sperjur,/ jafuri,
măceluri şi, din când în când,/ o speranţă.// Singura problemă
e a sfârşitului./ Singurul lucru confuz,/ singurul argument/
pentru a reinventa omul”.
În final, doresc să completez acest minimal expozeu, cu
un fragment din ampla prefaţă a cărţii, semnată de Gheorghe
Grigurcu: „Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e ațâţat
de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite
confruntări. Sumeţirea argheziană, intransigenţa lui Labiş, ceva
din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul
umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă
faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiat”.
Daniel MARIAN

MAGDA URSACHE – ARS SCRIBENDI SAU MIC MANUAL DE ARTA SCRIERII
Sărutul lui Gustav
Klimt de pe copertă şi –
în ceea ce mă priveşte
– dedicaţia autoarei sunt
suficiente indicii pentru a
fi convinsă că am în faţă „o
poveste de dragoste fără de
care nimic nu e”. Abia după
ce închid cartea (228 pag.),
constat că nu e dragostea
de-o vară, cea scoasă în
prim-planul romanului,
ficţionala „dragoste cu gust
de dragoste” dintre Caterina Savu şi doctorul Onur Arda, ci
palimpsestul, dragostea de 50 de ani a Magdei Ursache şi
a Bătrânului ei („Sper să devin şi eu o fiinţă de hârtie. Un
palimpsest mai exact”). Rememorată, retrăită, reinventată în
vremea pandemiei. „Eu m-am simţit atât de bine în cuibul
albastru din ochii lui Petru, vreme de cincizeci de ani. Şi n-a
fost destul. Trebuie să merg mai departe, dar unde? N-am
niciun loc unde să mă duc”. Nemaiavând cuibul albastru din
ochii Bătrânului ei, Magda Ursache se cuibăreşte în scris,
pentru a înfrunta realitatea, pentru a da un sens existenţei (ca
în silogismul, ce se lasă precum o cortină în finalul cărţii, al
lui Mircea Eliade: „«singurul sens al existenţei este de a-i
găsi un sens». Pentru a nu fi nebunie şi tristă, şi goală.”), cum
altfel decât în spiritul Apostolului Pavel („Dacă dragoste nu
am, nimic nu sunt”) sau în cel al stihurilor persanului Rumi,
prințul poeților sufi, rostite de doctorul Onur („Fără al iubirii
dulce / Traiul i-o povară… / văzut-ai doară.”).
În acelaşi timp, noua apariţie editorială semnată
Magda Ursache e şi un mic manual de tehnica scrierii unui
roman ca viaţa după viaţă („De ce faci să existe o lume
imaginară decât ca să îmblânzeşti Moartea?”), ca modalitate
de supravieţuire („scrisul mă ţine la suprafaţa pământului”;
„mi-am tot lungit viaţa scriind”) pe „vremea covidului şi a
ciumei roşii, galbene, negre…” („Romanul acesta e castelul
meu de nisip…”), ca ars expectandi,
ca tehnică a aşteptării unui Godot
nenumit, dar bănuit.
Ca să înţelegi asta trebuie să
parcurgi tot volumul şi să iei foarte în
serios avertismentele autoarei.
Scrisă în vara covidată
în care s-au împlinit şapte ani de
la nuntirea lui Petru Ursache cu
Moartea (7 august 2013), naraţiunea
începe în 31 iulie şi se desfăşoară
pe parcursul a patru luni, până la 1
decembrie 2020.
După cum recunoaşte,
nefiind Dumnezeu, scriitoarea
nu creează, „numai Dumnezeu
creează, noi copiem, imităm, re-
facem, re-elaborăm, re-modelăm”...
Rezultatul? Un graţios melanj,
un mix între realitate şi ficţiune
(„am combinat /…/ amintirile mele
cu ale Caterinei, personajul meu,
deci invenţie”), între literatură şi
publicistică, între teoretizare şi
poveste, între poezie şi pamflet, între Gyorgy
roman şi eseu, între notaţiile diaristice intitulate Dragoste cu
gust de dragoste ale Caterinei Savu şi Jurnalul de bord al
Magdei U., adică între un roman de dragoste şi un roman al
romanului: „confuzia de genuri nu strică: amestec produsele
imaginarului cu produsele documentarului; literatura non-
fictivă, de non-ficţiune, cu docu-romanul, cu cartea-document.
Leg proza de eseu, de jurnalism”.
Împletite printre capitole, funcţionând ca mottouri,
micile bijuterii lirice, flash-uri le zice autoarea, alcătuiesc
parcă o antologie (incluzând versuri ale unor scriitori din
diferite generaţii, de la Blaga la Dan Petruşcă, de la Ion Pillat
la Şerban Codrin), ca o linie melodică sau ca un fundal pe care
se proiectează povestea/poveştile de dragoste. Poate şi ca un
memento al debutului Magdei Ursache cu o carte de eseuri
despre poezie. Cu siguranţă, ca un refugiu, ca o contrapondere
la vremurile ieşite din ţâţâni pe care le traversăm cu toţii –
protagonişti şi cititori deopotrivă, ca o garanţie că numai prin
iubire ne (mai) putem salva…
Începând să deşirăm ghemul epic, dăm de un
amalgam al vocilor narative, totdeauna la persoana întâi
(„pentru mine, proza se scrie la persoana I”), un amestec
între Magda Ursache („cea vie”) – autoarea şi Magda U. („de
hârtie”) – personajul („îmi seamănă, dar Magda U. nu e Magda
Ursache”) şi al amândurora cu Caterina Savu, protagonista de
29 de ani din Conversaţie pe Titanic (2001), readusă acum la
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
7
viaţa romanescă în ipostaza de femeie de 51 de ani, jurnalistă
de succes la un post TV, purtând povara unui mare eşec erotic
şi simţind acut lipsa iubirii. Cu alte cuvinte, multiplicarea de
care vorbeşte Magda Ursache cu referire la Bursa de iluzii este
perfect depistabilă şi aici: „Am făcut dintr-o persoană reală trei
personaje”, trei frăţici, fiecare încălcând teritoriul celorlalte
într-o ştergere totală a graniţelor dintre real şi ficţional, dintre
autoare şi personajele sale. Magda Ursache pendulează între
Magda U., de luciditatea şi ironia căreia are nevoie („Magda U.
s-a vrut alter ego al meu. Livrescul e marca ei tehnică /…/ Scrie
romane cu de toate: bibliografie, glosare, note subsolice…”),
şi Caterina („sunt când eu, când ea. Mă las «locuită» de ea.”),
dar firul epic se derulează numai „cum vrea Magda Ursache
să fie…”
Cealaltă frăţică, personajul, resuscitat după douăzeci
de ani, Caterina (Cati, KT, Katherine), beneficiază de
„o mulţime de biografeme”, unele chiar „din «deceniile
personale»”: „Locurile unde mergeam împreună cu Petru ţi le-
am dat ţie”, îi spune la un moment dat Magda U. prietenei sale
de hârtie. Imaginată după chipul şi asemănarea romancierei,
„Caterina e personajul meu. Cum să nu gândească la fel ca
mine?” Cu toate acestea, întrebată despre opţiunile de viitor
ale Caterinei, Magda U., vocea Magdei Ursache, răspunde
categoric: „Nu ştiu, chiar nu ştiu cu cine va rămâne. Ea ştie ce
va face, nu eu.”, amintindu-ne parcă de Camil Petrescu şi de
puterile limitate pe care şi le recunoştea autorul în ludica sa
epopee pentru copii „Papuciada”: „Eu nu sunt decât o simplă
unealtă…”
Între frăţici se ţese o reţea de relaţii ce merg nu doar
de la autoare către cele două alter egouri, ci şi invers: „Pe
Magda U. nu poţi decât s-o iubeşti sau s-o urăşti”, zice la un
moment dat Caterina.
Chiar dacă se declară potopită de „aluviuni de
biografeme ale nu ştiu cui”, chiar dacă recunoaşte că jonglează
„cu biografemele contemporanilor” săi, căci „nu strică
literaturii personaje corespondente în realitate, în mundan”, erotice in absentia, dacă-mi e permis, adică numai sugerate,
iar „istoria trăită mă captivează mai mult decât basnele”, lăsând privitorului toată libertatea fanteziei, produceau mai
Magda Ursache insistă, repetat: multă emoţie decât cele fierbinţi şi atât de explicite ce ocupă
„nu mă citiţi ad litteram, căutând tot ecranul, când dragostea trece în sex, iar sentimentul în
cheia”. De pildă, oricât ar fi de fiziologic. Îi zice doctorul Onur Caterinei: „Ce noroc am să
tentantă (şi de facilă!) asimilarea mai dorm o noapte împreună cu tine. Sa aud cum foşneşte
doctorului persan Onur Arda cu rochia ta când cade” [s.n.]. Atât i se serveşte cititorului – nu
un medic celebru aflat în prim- nuditatea expusă/descrisă în toată deplinătatea (uneori chiar
planul realităţii zilelor pandemiei, profunzimea) ei, nu imaginea vizuală explicită, ci imaginea
al cărui portret fizic îl copiază „tot auditivă, excitantul foşnet al rochiei, cum cerea cândva St.
și tot” (y inclus particularităţile Mallarmé poeziei („Nommer un objet, c’est supprimer les trois
lingvistice!), vocea auctorială ne quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de
reaminteşte că „realitatea nu există, deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve.”)
doar proiecţia mea asupra ei”, că Decalogul se poate întregi – chiar poate depăşi
„secvenţele autobiografice împing numărul zece – cu „reguli” risipite pe tot parcursul naraţiunii,
spre imaginar” şi că „adevărata viaţă pentru ca, în final, lucrurile să se simplifice, Magda Ursache
e viaţa ca literatură”. recunoscând că cele 10 „porunci” au fost reduse la trei:
„răbdare, credinţă, iubire”.
Aşadar, o poveste de iubire Fiind o scriere cu acţiunea plasată în prezent („nici
(Dragoste cu gust de dragoste), cotidianul, nici evenimentul nu mă lasă indiferentă”), iar
proiectată pe fundalul anormalităţii Magda Ursache, cea iute la mânie şi degrabă vărsătoare
generate nu doar de virusul ucigaş, de vorbe acide, declarându-se marcată de „mai-mult-ca-
ci şi de ciuma politică policromă, un prezentul” ce e „departe de a fi mai-mult-ca perfect”, e practic
love affair încadrat în ramă teoretică imposibil să nu dăm peste inconfundabilele accente de pamflet
– primul şi ultimul Jurnal de bord cu care scriitoarea ne-a nărăvit de-a lungul îndelungii sale
al Magdei U. în care trece în revistă practici jurnalistice: fie că e vorba de „noua estetică stradală”
opinii avizate, cu apel la autoritatea ce exclude arborii şi introduce în peisaj bordurile lui Videanu,
Mihail unor Javier Cercas („romanele se fie că e vorba de libertatea de exprimare ca semn al democraţiei,
scriu combinând amintiri”), Stendhal (în roman, „politica e un ce permite abundenţa „cuvintelor de ruşine”, a vulgarităţii,
foc de revolver în concert”), M. Lotman („viaţa e un text de inclusiv în literatură, fie că e vorba de galeria personajelor
interpretat pentru a produce o operă”), Boris Vian („în această toxice, a „doamnelor politicii”, a „«damelor de companie»
carte totul este adevărat pentru că eu am creat totul!”), Aura /…/ dedate dezmăţului politicianist”, a moderatoarelor, a „talk-
Christi, Dan C. Mihăilescu ş.a. ori dialoghează cu comentatorii şoiştilor agitaţi, congestionaţi în opinii, vijelioşi, stamulici”,
săi (Şerban Codrin sau Ion Andreiţă, de pildă), articulând a „talk-şoistelor iritate şi frustrate”, ori a faunei universitare
o artă poetică, un soi de decalog al scriitorului de roman. iaşiote. Adică toate racilele interminabilei tranziţii din care
Decalog în fruntea căruia aş pune o afirmaţie scurtă şi clară România se pare că nu mai are puterea de a ieşi.
ca o axiomă sau ca un adagiu: „Orice poate intra în literatură Creatoare de limbaj vitriolant, de jocuri, combinări,
/…/ Contează montajul”. răsuciri, răstălmăciri, împunsături, împletiri de vocabule,
„Montaj” din care, fiindcă avem de-a face cu un dar şi de multe aluzii culturale („scriu numai pentru cititori
roman de dragoste, subliniez aci doar poziţia scriitoarei faţă neapărat cultivaţi, avertizaţi”), Magda Ursache recunoaşte
de „mareea vulgarităţii şi a vorbirii needucate” din proza că şi-a format „urechea de narator” citind „tone de hârtie”,
contemporană ce se apropie periculos de pornografie, de cărţi bune, dar şi cărţi proaste, ascultând emisiuni TV, dar şi
scatologie, de derapaje sexuale: „S-a scos marea temă, s-a „strada, cu limbajul ei colorat”. Şi fiindcă „nu-i simplu să scrii
scos etica şi am ajuns la corp, la sex explicit”. simplu”, Magda Ursache scrie şi rescrie, „până când cuvintele
Refuzând „jocurile de chiloţi, subfustările”, mult au rămas sudate în text”.
prezente în peisajul literaturii contemporane, Magda Sudate, acum, într-un mic manual nu doar de tehnica
Ursache („o aia desuetă care mai ascultă de codul moral al aşteptării, ci şi de ars scribendi, carte pe care – zic şi eu odată
tradiţiei”, apud Magda U.!), multiplicându-se din nou în alte cu Luca Piţu – „S-o cetim că zău că merită!”.
trei voci – Magda U., domnul DA şi domnul DE CE (care
dezbat problema!), tranşează sec chestiunea: „detest proza Rodica LĂZĂRESCU
fiziologică…”. Şi fiindcă îşi avertizează cititorul să nu se ____________________
aştepte „la urlete animalice din jungla dormitorului”, povestaşa Magda Ursache, Ars expectandi. Mic manual de
(mulţumesc, Dan Anghelescu!) oferă şi alternativa: o scenă tehnica aşteptării, Eikon, Bucureşti, 2021
de dormitor desprinsă parcă din filmele vechi, când gesturile
 Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
8
Scriitori şi teme Migdale dulci-amare
LUMEA PERSONAJELOR Dacă aș fi fost… ceea ce nu sunt
Pamflet de Florica Bud
LUI MARIN PREDA l doilea cui-pepelian, va fi fiind ori nu va Chiar dacă sunt și oameni care pot prezice viitorul,
fiind, ce a generat cea de a doua întrebare, cuvintele lor nu sunt bătute în cuie. Lasă-ne pe noi,
Istoricul şi criticul literar Marin
a fost aruncat de un coleg de cenaclu Ursitis Valibus Viturirs, să îți ghicim viitorul și să
Iancu, unul dintre cei mai prodigi-
mai în vârstă, care nu mai este, „Domnul Să-l fim exemplele tale masculine demne de urmat.
oşi autori de manuale şcolare, un
Odihnească În Pace!” El mi-a zis, tot legat Vom deveni niște luminițe aprige ce îți vor
statornic admirator şi cercetător al
de cartea mea de debut, Iubire sunt un obiect lumina drumul.
operei lui Marin Preda, a publicat de
nezburător: „Fată dragă, uneori gândești ca un Spusele voastre amuzante mă
curând un volum impozant despre
bărbat!”. Nici după atâția ani nu știu dacă a fost îmbărbătează, dar nu am nicio problemă cu
lumea personajelor sale (Editgraph,
un compliment, după cum nu știu dacă în acea genul masculin. Am o părere bună despre o
Buzău, 2021). În Notă lămuritoare,
perioadă din viață mi-am dorit să gândesc ca un bună parte dintre cei care fac parte din el. Ea s-a
semnatarul cărţii ne reaminteşte de
bărbat, când eu îmi doream doar să fiu femeie. consolidat de-a lungul anilor în care am avut doar
un Dicţionar al său pe această temă
Acum privind înapoi, probabil că, obosind să mai colegi de școală și serviciu buni, bine crescuți, cu
şi menţionează cuprinderea totală
fiu femeie, îmi spun: Da, mi-ar place să gândesc ca care m-am înțeles foarte bine. Desigur, dacă simt
a personajelor din opera literară a
anumiți bărbați. Ca de exemplu, în ordine alfabetică: că nu sunt agreată, stau cât mai departe, mai ales că
scriitorului în iniţiativa actuală: „…
Winston Churchill, Charles de Gaulle, Mihai Eminescu, nu am nimic de demonstrat și nici nu îmi place să intru
fişele de descriere au fost concepute
Albert Einstein, Spiru Haret ori Nicolae Titulescu. sub pielea cuiva, demonstrând vreo tâmpenie, că nu sunt cum
sub forma unor texte de factură explicativ-eseistică, diferite ca
– Nici nu ai gusturi proaste, coană vulpe! Nu ai vrea par ori cum se vorbește. Unul din momentele în care mi-ar fi
întindere, în funcţie de statutul fiecărui personaj în parte, de la
să fii un al doilea Alexandru Cel Mare ori măcar Ștefan Cel plăcut să fiu băiat, au fost acelea în care îmi vine să răspund
articolele complexe, de zeci de pagini, consacrate personajelor
Mare și Sfânt ori poate Socrate? Cum prea bine te cunoaștem dur la câte o răutate. De unde îmi vine ideea că bărbații pot
cu o prezenţă privilegiată la nivelul textului literar respectiv,
noi, Diluvieni Combat Psihotropis, vom avea bunul simț să să spună ce vreau și să facă tot ceea ce le trece prin minte?
la cele mai restrânse, unele doar de câteva rânduri, destinate
nu ne mirăm de câte pot să îți treacă prin minte în perioada Probabil tot din copilărie și din dorința părinților de a avea un
apariţiilor fugare sau de fundal. Sugerăm în acest mod itine-
când gândești ca un „man”. Dar, biet cititorul ce ar putea crede flăcău care să îi ajute la lucrările câmpului și în gospodărie.
rare eficiente de lectură, o strategie precisă de generare a unui
despre tine? Ce ar putea să creadă despre noi denumiții de mai Până la urmă am ajutat și noi fetele, cât am putut.
complex de interferenţă şi de surprindere a poziţiei persoanei la
sus, cei care nu am luat și nu luăm o atitudine fermă, punându- – Chiar nu știm de unde te-ai ales cu această părere. De
nivelele structurii textului analizat”. Cu aceste note lămuritoare,
te pe loc, la punct? ce purtăm pe umerii noștri greutatea atâtor acuze? Suntem,
cu prezentarea cuprinzătoare (11 p.) a prof. univ. dr. Mircea
Voi nu aveți nicio vină, așa că nu vă mai plângeți de milă. iubiți ori neiubiți, desemnați răii istoriei, mereu arătați cu
Popa şi cu sugestiile lui Stan V. Cristea s-au pus la îndemâna
Oricum, nu aș vrea să semăn nici cu voi, nici cu alții ca voi. degetul. Orice am face și am drege, ar fi tare greu să schimbăm
recenzentului surse abundente de înţelegere a acestui impresi-
Nu mi-ar plăcea deloc să gândesc ca bărbații ultimelor decenii. părerea părții acuzatoare. Deși nu am dori să vorbim cu păcat,
onant efort (555 p.).
Dau un exemplu, un tânăr a spus la însurătoare: „Decât să dar noi, o parte din Ostras Cizati Nevinus, nu ne simțim cu
Aproape o mie de nume sunt supuse comentariului, pulveri-
mănânc toată viața mămăligă, mai bine să savurez torturi, nimic vinovați. Am făcut doar cât putem duce, după cum
zate în stări de conştiinţă, manifestări de comportament, în jocul
chiar dacă voi fi nevoit să le împart cu prietenii”. Probabil că spune proverbul” Atâtea să faci câte poți duce”.
aparenţă-esenţă şi potrivit ambiguităţii faptelor şi caracterelor.
nu numai cu prietenii, adaug! Uite, după ce am auzit această De-a lungul vieții, nu o dată mi-am zis: Ce păcat că nu
Rezultă că opera lui Preda, ca orice creaţie literară rămâne în
umilitoare zicere despre viața în doi și iubire, umilitoare pentru sunt bărbat! Îmi place să cred că, fiind bărbat, aș spune tot ceea
mintea cititorului prin personajele sale, instanţe narative cu
rasa umană, nu mă mai miră că sunt atâtea atentate la viață, în ce cred, fără să mă simt prost în pielea mea, așa cum mi se
care empatizăm şi facem cunoştinţă, în mod indirect, cu ideile,
cuplurile tinere și mature. întâmplă… nefiind. Și apoi, mi-ar fi păsat mai puțin de părerile
concepţiile şi arta scriitorului. Autorul dicţionarului observă cum
– Parcă mai ajungi pe acasă, când te cobori din ceruri. celor din jur și multe altele.
„fiinţa de hârtie”, personajul, reprezintă rezultatul unui proces
Puțină modestie nu strică nimănui. Și apoi te vor fi obosit – Ne întrebăm o parte din Valcaval Jouerirus Mideivninas:
de obiectivare a creatorului, că deţine o independenţă a lui şi o
comparațiile pe care ai riscat să le faci. Nu ne-ar fi trecut prin oare ce barză te-a purtat cu greu din țările calde, ca apoi să
logică internă care îi guvernează manifestările. De precizat că
minte să facem o asemenea paralelă amețitoare, nici măcar se descotorosească grabnic de tine? Ori poate totuși a trecut
Marin Iancu a publicat deja, în anul 2000, volumul Marin Preda.
nouă, Regirexi Statorum Mansinici, noi, ce suntem urmașii de vreo cometă ori vreo navă extraterestră, care te vor fi pierdut
Reflecţii, amintiri, confesiuni, un „dicţionar de idei” ale scriito-
drept ai unor bărbați de seamă ai lumii. dintr-o eroare de calcul matematic. Ori poate ai fost congelată
rului cu privire la lumea ţărănească, iar mai încoace alcătuieşte o
– Nu te-ai gândit că ai putea să fii la fel de bărbată ca în vreun ghețar antarctician, ce tocmai s-a topit atunci când
antologie de asemenea reflecţii despre universul „moromeţian”
Prâslea Cel Voinic, Împăratul Portocaliu, Împăratul Zărilor treceau cocostârcii pe deasupra lui. Părându-i-se că vede
în proces de stingere. Acum s-ar putea spune că îl reconstituie
Albastre, Făt-Frumos Din Lacrimă, Împăratul Roșu, Aleodor sclipirea unui obiect necunoscut, vreunul s-a rupt din stol și
prin această lume a personajelor, căreia îi realizează şi o „schi-
Împărat, Pipăruș Petru, Croitorașul Cel Viteaz, Făt Frumos Cu te-a înșfăcat, fericit că nu se întoarce acasă fără nicio pradă.
ţă orientativă de încadrare tipologică”, aşa de complexă încât
Stea În Frunte ori Motanul Încălțat? Suntem mici dar, chiar și Te-a apucat strâns, ca apoi, reconfigurând traseul, să te scape
dobândeşte însemnele unei substanţe narative. Câteva tipologii:
așa, noi Darius A.B.C.&C.K și TudorS, locomotivele trenului din gheare.
moromeţieni de planul întâi, moromeţieni de planul al doilea,
tudordariusian cunoaștem niște bărbați de seamă ai poveștilor Femeile nu au de ce să își dorească să fie egale cu bărbații,
misterul feminin, „spiritul primar agresiv”, lumea universitarilor,
care ar putea fi oricând idolii copiilor, formatori de oameni mai bine ar fi egale cu sine! O spunem cu tărie chiar dacă
sub incidenţa istoriei, victime ale regimului comunist, familia
adevărați. nevricoasele sufragete se învârt în mormânt. De ce au luptat
medicilor, familia Sterian, alte încadrări tipologice…
Dacă până și cei mici s-au sesizat, poate că am sărit calul. dragele de ele cu atâta ardoare? Au suferit ironii și cuvinte
Să luăm un exemplu, „misterul feminin”. E bine cunoscut
Îmi fac mea culpa, dar nu harakiri, cum ar vrea unii mai mari. grele ca să pună o egalitate relativă între bărbați și femei doar
interesul predist pentru personajele feminine, de multe ori ele
Nu știu dacă este bine ori este rău, ori și una și alta, dar spusele de dragul ca unele dintre ele să facă toate relele râvnite, pe
fiind pe planul întâi. Într-o ordine aleatorie şi selectivă, criticul
colegului de cenaclu au atins un punct sensibil. Am fost o fată care genul masculin și le permite de secole. Păcat de energia
numeşte „adolescenta naivă” (Paula), „autoritatea feminină”
nedorită, fiind o… a doua fetiță. Toată familia a fost întristată consumată. Și apoi nu se mai poate trăi așa! Noi, cei din
(Rodica Sterian), „conformismul şi nefericirea” (Irina Mun-
că nu s-a născut în sfârșit și un băiat. Mare tristețe, mi s-a spus selecta grupare, Astrogalapagos Fiurienintis Galacticibius, ne
reanu), „dăruirea în iubire” (Rădiţa), „demnitate în sărăcie”
că ar fi fost în stare să mă schimbe și cu un… pahar de rom. dăm demisia, părăsind toate paragrafele pe care le-am fi putut
(Irina şi Gheorghiţa, surorile lui Birică), „demonism şi fantezie”
– La urma urmei cei doi domni, care la începutul însufleți cu trăirile noastre, cu inspirația noastră, cu tot ceea ce
(Matilda), „dragoste şi ură” (Mimi Arvanitache, Luminiţa),
carierei ți-au sădit în minte niște semne de întrebare, nu aveau avem mai bun. Se vor mai găsi unii care să îți dea o mână de
„erotism şi responsabilitate profesională” (Lavinia Mureşanu),
prerogativele unor ursitori, cu atât mai mult ale unor ursitoare. ajutor. Să o facă! Noi, nu, niciodată!
„erotism şi senzualitate” (Nineta Romulus), „feminitate şi
inocenţă” (Mariana Bogdan, Drina, Ana Kolda), „feminitate şi
bogăţie sufletească” (Suzi Kulala, Căprioara, Tasia Lemnaru,
Polina), „feminitatea instinctuală” (Sora, Fica, Mocanca),
„„frumuseţea neconvenţională” (Clara Micu, Micuţa statue-
tă), „frumuseţe şi inteligenţă” (Cora Petraşincu), „feminitatea „jocul” faţă cu Jupuitul venit să perceapă achitarea „foncierei”. memento de anvergură mitică, iar fascinaţia faţă de destinul
malefică” (Guica, Matilda, Catrina), „ipostaza femeii-victimă” „Prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi” , bătrânului său tată este de-a dreptul copleşitoare. Refuzând să
(Căprioara, Domnişoara Nuţi, Sanda Bujor, Floarea Damian), Moromete a înţeles că independenţa spiritului constituie cheia fie «robit şi determinat iraţional» «de istorie», pentru eroul din
„iubirea maternă” (Silvia Petrini), „între teluric şi senzualism” libertăţii umane. Pe patul de moarte, găseşte să-şi reafirme dem- Marele singuratic istoria nu e un inventar de întâmplări eroice
(Maria – Nicolae Maria – Ioana Radii), „neîmplinirea erotică” nitatea: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”. sau tulburi, ci capacitatea de a extrage în mod liminar, dar în
(Tanti Cecilia, Sibila), „redobândirea demnităţii” (Ana Roşcu- Un comentariu la fel de însufleţit (14,50 pagini) produce şi Ni- plan mediat şi subteran, ritmul semnificativ al evenimentelor”.
leţ), „senzualitatea simplu dăruită” (Nineta Romulus), „cupluri culae Moromete, la care sunt incluse şi elemente autobiografice Dintre personajele feminine este investigată Matilda, personajul
erotice” (Polina-Birică) etc. ale lui Marin Preda; aici referinţele fiind mai restrânse, eseul se unic în literatura noastră, „un caz spectaculos de transformare
Protagonistul „absolut” este, desigur, Ilie Moromete, căruia articulează din considerentele critice ale cercetătorului. Critica morală şi afectivă la dimensiunile monstruozităţii”; „Trecând
i se alcătuieşte o fişă de 16,50 pagini, – un eseu revelatoriu din criticii distinge o complexă percepţie a personajului, de la co- treptat de la momentele de euforie sau de perplexitate la teamă şi
toate punctele de vedere. S-au scris sute de pagini despre el, pilul dornic de învăţătură la momentul în care Niculae începe repulsie, adevărata tragedie a lui Petrini începe cu adevărat odată
omisă este în general originea numelui său în Ilya Muromet, să-şi caute sensul existenţei („Eu îmi caut eul meu”), până când cu Matilda, prin evoluţia ei dramatică, relaţia dintre Matilda şi
cavalerul epic din folclorul rus. Destinul lui ilustrează o „temă devine adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”, cum crede Petrini devenind, dincolo de o simplă «iubire conjugală», una
fundamentală” (timpul n-a mai avut răbdare), evoluţia lui din că este noua dogmă, socialistă. Discuţiile dintre tată şi fiu din dintre cele mai interesante şi complicate poveşti de prietenie,
perspectiva „caracterului universal al experienţei ţărăneşti” volumul al doilea al romanului sunt interpretate ca o confrun- dragoste şi ură din literatura română”.
situându-l într-o ţesătură complicată de determinări. Eroul lui tare între două concepţii de viaţă, între două civilizaţii şi, nu în Interesat de a pătrunde particularităţile de construcţie a
Preda „are valoare de prototip, trăind în convingerea neclintită ultimul rând, între generaţii. Se dau la iveală particularităţile de eroilor, autorul Lumii personajelor lui Marin Preda analizează,
că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din univers”. construcţie a personajului, cum portretul lui se edifică treptat, comentează şi caracterizează alţi componenţi ai aceste lumi
Portretul convoacă înfăţişarea, intelectul, caracterul (blândeţea, indirect, pe linie etică, şi direct – perseverenţa în continuarea real-miraculoase. El pune în mişcare structuralismul genetic,
spiritul contemplativ, ironic); e „visător şi meditativ”, iubitor studiilor până ajunge inginer horticol. Activistul de partid e critica psihologică, ca disciplină a interiorităţii, dar mai ales
al vetrei satului, „considerată vatră a întregii lumi”. Pentru a-şi dezamăgit, destituit, şi intră într-o etapă a recluziunii, pentru a sursele care sugerează inefabilul, numeşte dominanta figurilor
închega discursul, autorul recurge la foarte multe referinţe, care reveni în diverse moduri şi în diverse ipostaze literare. „Prins centrale, le urmăreşte în ipostazele definitorii: tipologic, narator,
să-i sprijine felul în care vede el însuşi imaginea personajului, în ţesătura foarte ciudată de interese colective şi individuale, actor, alter-ego, reflector. Abordarea e de regulă bine temperată,
pornind de la realitatea textuală, de unde citează cu satisfacţie. de deformări, Niculae pare un erou camilpetrescian, preocupat conturând personalitatea criticului mai ales sub latura tenacităţii
Metalimbajul, magia cuvântului îl indică pe povestitor, exerci- să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu istoria” (O. M.). Şi Marin şi vigurozităţii.
tând asupra celor din jur o fascinaţie aparte, cum, de exemplu, e Iancu: „Pentru Niculae, în acest context, amintirea vârstelor
relatarea călătoriei la munte, unde fusese să vândă porumb, sau trecute, ca reper cu valoare simbolică, are semnificaţia unui Constantin TRANDAFIR

Zigzaguri Transcrieri (1)
Între speciile jurnalistice pe care
le-am abordat, una a fost „cronica
tv”, destinată unui ziar local. Deși
de atunci au trecut aproape două
decenii, recent, recitind cîteva dintre
ele, am constatat că au „alura” unui
„jurnal indirect” și încă mai adie
înspre prezent. Cu această convin-
gere, reiau, aci, două, potrivite cu
„sezonul estival”. Corespund, cred,
ideii de pretexte pentru recapitulări,
un exercițiu necesar periodic, care
pune memoria la încercare.
Prima selecție a verii
Dacă ar fi să fac o ierarhie a celor mai interesante lucruri pe
care le-am văzut în ultimele patru-cinci săptămîni la televizor,
pe locurile de sus aș pune convorbirile lui David Frost cu Ri-
chard Nixon, un interviu al Părintelui Cleopa, un medalion al
Leopoldinei Bălănuță, apoi cele două filme documentare despre
istoria ascunsă a Romei și, respectiv, a Egiptului antic, realizate
de Terry Jones.
Convorbirile lui David Frost cu Richard Nixon, fost președinte
al SUA (1969-1974), referitoare la „Afacerea Watergate” (difu-
zate pe Discovery Channel) au durat, bruto, 28 de ore și 3/4. La
început, discuția merge greu, n-are profunzime. Urmărind-o, ai
impresia că două pietre puternice se ciocnesc din cînd în cînd fără
ca una dintre ele să se lase împinsă mai încolo ori să se știrbească.
Nixon refuză să admită formulări ca „obstrucționarea justiției”
sau „mușamalizare”, care l-ar încrimina. A reacționat tardiv la
cele întîmplate, dintr-o prea mare încredere în oamenii săi, iar
aceștia, începînd cu secretarul de stat Dean, l-au asigurat că în
„afacere” (un scandal politic iscat de descoperirea unor intercep-
tări telefonice ilegale) nu e implicat nimeni de la Casa Albă. Din
istorie, el a reținut vorba, devenită celebră, a lui Gladstone că „un
bun prim-ministru trebuie să fie un bun «măcelar»”, adică să taie
în carne vie ori de cîte ori constată că se produc nereguli. Dar,
deși se consideră un tip dur, ține la oameni: pe unii îi cunoaște de
mici și n-a avut motive să se îndoiască de conduita lor. Frost și
asistenții săi analizează noaptea înregistrarea convorbirii făcute
peste zi, ca să aleagă strategia cea mai adecvată pentru dialogul
din ziua următoare. Treptat, Nixon e atras pe un culoar al reflec-
țiilor asupra propriilor greșeli („Greșesc rar, dar cînd o fac e un
dezastru”), al mărturisirilor și al recunoașterilor. Cel puțin trei
scene din acest lung interviu m-au impresionat. Nixon și Frost
stau pe fotolii, aproape unul de celălalt. Primul pare excedat, al
doilea și-a înfipt privirea în el și parcă nu poate să și-o smulgă.
Iritat la culme de încăpățînarea interlocutorului său de a nu
admite anumite acuzații, recurge la un gest surprinzător la un
englez cu distincția sa: aruncă jos, în spațiul dintre fotolii, mapa
cu chestionarul. Nixon (care în anumite clipe semăna cu un cîine
bătut) privește uimit, dar calm și mut, cele ce se întîmplă. Gestul,
similar cu căderea unei cortine sau cu eliminarea unei bariere,
a avut efect asupra lui: începînd din acea clipă, discuția s-a de-
blocat. O altă scenă arată un Nixon uman, sensibil în fața naturii
(tocmai înfloriseră lalelele), dar atît de trist încît dorește să nu
se mai scoale din scaun. În fine, scena demisiei (9 august 1974),
cu asumarea integrală a vinovăției. Convorbirile demonstrează
faptul că îngăduințele oamenilor politici față de subordonații
lor devin complicități și, implicit, delicte. Privind filmul, în mai
multe momente, m-am întrebat dacă se uită la el și președintele
Ion Iliescu. Cei familiarizați cu scandalurile românești știu de ce.
Nu l-am văzut pe Părintele Cleopa, o legendă a monahismului
contemporan, în timpul vieții sale. Medalionul (de fapt, tot un
interviu, în care reporterul a avut decența să se tragă în umbră)
difuzat de România Cultural i-a pus bine în evidență vocația ora-
torică, energia din fiecare frază. Întrebat, Părintele vorbește, mai
întîi, despre felurile rugăciunilor și treptele lor, despre senzația
obținută la „rugăciunea inimii” („simți un pui de foc la inimă”),
despre „rugăciunea văzătoare” (urmată de intuiția evenimentelor
ce se produc la distanță și a propriului destin), la care ajunge unul
dintr-o sută de mii, „din cei care se silesc”, și despre „rugăciunea
contemplativă”, la care „abia de ajunge unul dintr-un neam”. De
ce atît de puțini? Pentru că sînt tot felul de capcane cînd vrei să
treci de la o treaptă la alta. Om de la munte, atent la primejdiile
strîmtorilor și potecilor, Părintele dă sfaturi de tipul: „trebuie să
treci repede”, „trebuie să ocolești” etc., adică să eviți autoanali-
zele și întrebările de prisos. Bate uneori cu cîrja în podea, ca la
poruncă. Încerc să înțeleg ceva din faima pe care a dobîndit-o.
Îmi face impresia că aparține mai curînd celor care se aseamănă
cu apostolul Petru decît cu Pavel. De-a lungul monologului său,
el a citat din psalmi, din Isus Sirah, din Isac Sirul, din Vasile cel
Mare ș.a., dar mi s-a părut că nu are cea mai mare stimă pentru
„cărturari”, pentru „teologi”. Părintele Cleopa avea duh, vorbea
inspirat, știa, între altele, să portretizeze din doar cîteva cuvinte pe
cei ce-i evoca: un pustnic „scurt, cu barba pînă la pămînt”, un altul
care și-a precizat ceasul morții sau altul care a fost adus, desculț,
pe jos, iarna, pe zăpadă, pentru anchetă, de cei de la Securitate.
România Cultural, de care am amintit mai sus, difuzează și o
emisiune numită „Profesioniștii” (diferită de cea de pe TVR 2)
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
Zigzaguri
despre „monștrii sacri” ai teatrului românesc, portrete realizate
mai demult, dar care nu și-au pierdut din interes și din farmec.
Unul dintre ele a fost consacrat Leopoldinei Bălănuță, „o mare
actriță și un mare om”, cum a caracterizat-o George Constantin,
trecut și el, între timp, în neființă. Toți cei căror li s-a cerut părerea,
au avut despre ea numai cuvinte de laudă, bine simțite. Valeria
Seciu, de pildă, a vorbit despre „luciditatea caldă, îngăduitoa-
re” a Leopoldinei Bălănuță; Andrei Șerban (care a folosit-o în
„Medeea”, L.B. nefiind niciodată actriță a Teatrului Național din
București) i-a evidențiat sensibilitatea, inteligența și modestia cu
care se supunea indicațiilor regizorale; iar Rodica Negrea a mărtu-
risit că „Poldi” i-a marcat devenirea umană și artistică. A văzut-o
într-un film pe cînd era adolescentă și din momentul acela s-a vrut
actriță. Au jucat împreună în „Lecția de engleză” (Profesoara),
de Natașa Tanska. În cursul evocărilor au fost folosite secvențe
din „Matca” de Marin Sorescu, din „Mama” de Karel Čapek, din
„Elisabeta” de Dario Fo etc., plus acel recital de la revelionul
din 1982 (exemplu de virtuozitate) în care interpretează rolurile
celor patru provinciale cartofoare, dintr-o bine cunoscută piesă
românească, ce nu se pot suferi, dar nici nu se pot despărți. Cel
mai adesea însă, personajele interpretate de Leopoldina Bălănuță
exprimau bunătate, generozitate, încredere în viață. În ceea ce
mă privește, îi admiram felul vibrant în care recita ori își spunea
replicile, trecerile de la smerenie la exploziile de vitalitate, seri-
ozitatea și pasiunea cu care își compunea fiecare rol.
Despre felul lui Terry Jones de a povesti istoria, altădată!
Coliva și carnavalul
Ei, nici chiar așa! Pe orice canal deschizi, auzi vorbindu-se despre
eșecul Franței la Campionatul Mondial de Fotbal [din 2002], pe
care comparațiile statistice îl arată ca foarte penibil. Au fost, în
ultimele zece zile, mari inundații în Chile și în China, au ars păduri
în America de Nord, s-a produs o nouă escaladare a conflictului
din Israel, au continuat confruntările dintre indieni și pakistanezi
în Kashmir, dar nici unul din aceste dureroase evenimente n-a
produs atîta emoție și tristețe. Cînd eliminarea a devenit certă,
ziarele și televiziunile au strigat aproape unanim: „Tragedie!”,
„Dezastru!”, „Umilință!” („Cea mai mare umilință de la ocuparea
Parisului de către nemți în 1940!”), „Franța îndoliată!” etc. Ne-a
fost arătat un Zinadine Zidane (cel care la plecare a străbătut
drumul pînă la avion încadrat de un întreg detașament de gardă)
doborît de suferință, cu fața în gazon. Cîntăreții dezastrului au
uitat însă acea lege a lui Murphy care spune că tot ce începe prost
sfîrșește și mai prost. Comportarea francezilor a ilustrat-o. Nu
vreau să fiu cinic, dar cred că meritau această colivă. Mitologia
creată în jurul echipei, de la precedenta ediție a Campionatului
Mondial și pînă azi, l-a obligat pe antrenorul Lemerre (probabil
cel mai înjurat om din Hexagon) să adopte o formulă conser-
vatoare. Echipa devenise o valoare patrimonială, iar fotbaliștii
niște eroi naționali de care nu se mai putea atinge nimeni. Orice
critică îndreptată împotriva lor era impopulară. „Doliul” care îi
lovește acum e, deci, consecința unei orbiri prelungite. Pur și
simplu, conducătorii fotbalului francez au refuzat să vadă că anii
trec peste toți, că vîrsta și uzura nu iartă, indiferent că te numești
Barthez, Desailly, Djorkaieff etc.
Cazul Argentinei dă și el de gîndit. Deși prestația echipei
sud-americane a fost superioară celei franceze, și în cazul ei se
exagerează, cred, cu compătimirile. Lacrimile provocate de con-
trastul dintre speranțe și realizări m-au impresionat, ca pe toată
lumea, dar nu pînă într-atît încît să ignor sterilitatea pe care un
Veron, un Batistuta, un Crespo au dovedit-o la acest Campionat.
Ceea ce li s-a întîmplat pare o nedreptate, totuși îmi corectez
pornirea sentimentală, amintindu-mi că regula de aramă a com-
petiției cere eficiență, nu doar spectacol. Dacă nu se exprimă în
goluri, partea artistică e superfluă. Or, argentinienii au semănat
cu niște virtuozi ce cîntă într-o cameră de plută: îi vezi că fac
gesturi admirabile, dar nu-i auzi.
De coliva și băutura rușinii au avut (și vor mai avea) parte și alți
așa-ziși „favoriți”. Au fost (și, desigur, vor fi) pedepsite destule
orgolii, spulberate destule iluzii. Televizorul mi-a arătat însă
nu numai amărăciunea învinșilor, ci și jubilația învingătorilor.
Dacă rușii (din ce în ce mai neputincioși în mai multe sporturi)
s-au revoltat pe ai lor, după ce echipa a fost învinsă de Japonia,
senegalezii (cum am văzut într-un reportaj al postului RTS 1) și-
au manifestat bucuria într-un miting uriaș pe străzile Dakarului,
la care a venit și conducătorul local. Carnavalescul a dominat
pretutindeni unde reprezentanții uneia sau alteia dintre țări au
obținut victorii: oameni, îndeosebi tineri, cu măști, jobene, coifuri
și costume de arlechini în culorile simbolului național au țopăit
și s-au îmbrățișat într-o euforie care exclude orice rezervă față
de cel de aproape, cunoștință întîmplătoare ori prieten. S-au
cîntat imnuri, s-au fluturat drapele, s-au strigat sloganuri. Mai
ales cînd David a triumfat asupra lui Goliat. O dată cu spiritul
agonal, Campionatul trezește naționalismele, dorința de revanșă
istorică. Fie că au gîndit-o în acești termeni, fie că nu, strănepoții
robilor senegalezi s-au răzbunat pe cei ai foștilor colonialiști.
Întîlnirea Anglia-Argentina a reeditat, în plan fotbalistic, războiul
Malvinelor. Cîștigurile sau pierderile sînt transferate, de fiecare
dată, abuziv, în plan politic. Domnul Chirac a ieșit la rampă cu
o mină radioasă în 1998 și cu una pleoștită acum, căci pentru
fanatici starea fotbalului și starea națiunii sînt sinonime. În ceea
ce ne privește, noi trebuie să-i mulțumim lui Hagi selecționerul
9
Focuri și umbre
Cele două cărți de poezie
primite de la Any Drăgoianu,
Femeie jucându-se cu focul și
Umbra mea urcă pe scenă, ambele
apărute la Editura Neuma, în 2020,
mi-au adus mai aproape o poetă pe
care o citisem prin reviste și care
adoptă un discurs personalizat și
persuasiv. Tonul tranșant atrage
atenția asupra nevoii de comunicare
și asumare a propriei realități, iar în
jocul de oglinzi al (inter)textului se
prefigurează o conștiință lucidă și o
expunere fără rezerve a sinelui profund. De aici, o anume impresie
de sinceritate și dialog deschis cu cititorul. În expresii policrome,
realitatea i se dezvăluie autoarei în percepții senzoriale de mare
finețe, denudând o sensibilitate feminină cu predispoziție spre
experimentul ludic, spre subtilități lingvistice și viziuni vag onirice.
Imaginarul poetic naște o lume eterogenă, în continuă
metamorfoză, generând sentimentul de instabilitate și disconfort:
„vreau să vorbesc despre umbra mea/ țintuită pe un gard șubred/
nici spre stânga/ nici spre dreapta/ mereu în bătaia vântului”
(studiu). Așa cum remarca Horia Gârbea în Prefață, Any Drăgoianu
evoluează cu fiecare nou volum spre o poetică a interiorității,
străbătând drumul de la un lirism debordant spre unul mai reflexiv,
al tensiunilor ușor temperate. Emoția lirică nu exclude libertatea
de forme, dar impune parcă și o disciplină interioară a ordonării
lumii personale pe făgașul echilibrului: „sunt prea bătrână să mai
cred/ în poveștile urzite la miez de noapte/ când lepădările de sine/
își au esența/ în vremuri apuse/ sunt prea bătrână să mai fiu trasă pe
sfoară/ de formulări siropoase/ nu mai am răbdarea îndrăgostiților/
și nici încrederea tinerilor/ care sfarmă pietre/ în podul palmelor/
și șterg lacrimile amare/ cu dosul mânecii/ apoi își văd de drum/ la
mine/ răsăritul are un program precis/ pentru că mi-am dat seama/
ancorările în realitate sunt utile” (Despărțirea de mituri).
Poemele de față au expresivitate, reținând atenția și prin
inflexiunile ironice sau ambianța lipsită de spectaculozitate a
existenței cotidiene. Având mare încredere în capacitatea limbajului
de a reda fidel realul, poeta reține, în notații întretăiate, conturul
zilei. Până la urmă, resemnarea devine atitudinea cea mai potrivită,
ea convine ființei pentru a se salva de demonia timpului, a istoriei,
a tuturor raționamentelor și axiomelor: „mă resemnez/ până la
urmă viața asta/ nu e decât o ușă pe care intrăm grăbiți/ într-o casă
zugrăvită/ în atâtea culori/ mereu ne înghesuim pe holurile înguste/
ne certăm între noi/ ne sfâșiem ca lupii/ vânând scaunele regale/
până să ajungem în balcon/ ca să facem semne mulțimii/ adunate
să ne aclame/ trecem prin bucătăria cu vase murdare/ alunecăm
pe gresia plină de ulei/ ni se răstoarnă coșul de gunoi în cap/
intrăm în baie/ geamul de la cabina de duș se sparge/ rănindu-ne
picioarele/ apoi suntem închiși în debara/ pentru o mie de ani/ și
când ne întoarcem/ o luăm de la capăt/ nimic spectaculos” (Cercul
resemnărilor).
Pline de relevanță, aceste observații poetice fac mărturia unei
viziuni coerente, echilibrate, extrem de lucide și detașate, fapt ce
nu exclude sentimentul exasperării sau spasmele unei existențe
din care mitul s-a retras. Stările lirice circumscriu, din perspectiva
autoreflexivității, rosturile și traiectoria, deloc spectaculoasă, a
destinului uman. Reflexele dionisiace din volumul precedent,
când femeia frumoasă era acaparată de focul mistuirii lăuntrice,
par să se mai estompeze acum, iar la fereastră se prefigurează
umbra, subtilă și fugară, mereu neliniștită, a sinelui problematizant,
reflexiv, însingurat: „am trecut prin foc/ m-am înecat în singurătate
și deznădejde/ însă am revenit/ așa sunt pietrele/ spălate de apele
învolburate ale secolelor/ între răsăritul și apusul unor lumi/ ce se
repetă la infinit” (Supraviețuitoarea).
Any Drăgoianu contopește fervoarea simțurilor și a
imaginilor într-o poetică accentuat confesivă, de acută sensibilitate
și vibrație melancolică.
Monica GROSU
(care a ieșit din nou pe la televiziuni să spună „vreau servici”)
că, ratînd calificarea, ne-a scutit de o asemenea confuzie. La
necazurile pe care le avem, numai dezamăgiri legate de fotbal
nu ne-ar trebui! E mult mai ușor să discuți despre alții, să le
explici pedant, erudit, cum face Cornel Dinu, divagînd despre
„constantele care diferențiază” și „circulația sangvină la negri”,
succesele sau insuccesele.
Constantin CĂLIN
P.S.: Deși cred că s-a observat, îmi fac datoria să remarc două
elemente tehnice noi în transmisia meciurilor: prezența televizoa-
relor cu ecran mare pe stadioane și folosirea dispozitivului numit
„lupă”, importante în cazul reluărilor. Datorită lor spectatorul își
poate forma imediat o opinie clară despre situații neclare petre-
cute pe teren, cum a fost un fault al uruguaianului Dario Silva,
o trișerie a lui Rivaldo, pseudolovitura lui Pochettino asupra lui
Owen etc. În aceste condiții, reluările influențează, uneori decisiv,
atitudinea celor din tribune.

10
INTERVIUL ACOLADEI: CRISTINA STRUȚEANU
Cristina... Cristina e un
personaj. Fiul ei, prozatorul
Filip Florian a spus, prin asta,
aproape tot.
În lumea cărților ei,
totul este posibil. Ca și în
țesătura filmelor ei unice, cu
substrat etnologic, difuzate la
televiziunea națională.
Cât despre mine, am
făcut ce fac demult, am pus
câteva întrebări. M-am îm-
păcat cu gândul că acesta nu
va fi un interviu convențional.
Dar va fi sigur o propunere de
autoportret. La Sânzienele de 2021.
Dragă Cristina, prima ta imagine... vezi... nici nu am apucat
să îți spun... se desprinde dintr-o imensă coadă cu tineri fără
chip, mulți pe la „18 ani ochi-negri”, cum ar spune poeta Gabriela
Melinescu... Ne înscriam la facultate și acest fapt avea o anume
importanță „gravă”... ca la o trecere despre care nu știam mare
lucru, un salt între două lumi.
Mult mai târziu aveam să aflu că ești strănepoata lui Slavici.
Cine erai în acel moment, septembrie, 1962?
Anii studenției noastre... Ai excelat alegând una dintre
materiile de studiu care te-a urmat de-a lungul întregii tale vieți:
folclorul. Eram o serie în care nu a mai contat „dosarul” discri-
minatoriu... Tu ai intrat în viață pășind sigur, dar pe o cale mai
abruptă. Așa am înțeles din cele de tine mărturisite în cărți, care
și-au făcut drum târziu, într-o lume pentru care nimeni nu pare
a fi pregătit. Ai debutat în anul 2016 cu volumul Cai Verzi. Au
urmat Clepsidra. Cei plecați. Cei veniți 2017, Ananda Veranda
2018, Chiotitul 2019, Ultimele Cartoline
2021, Fetele pădurii 2021. În rememoră-
rile tale, toate obstacolele, dificultățile,
neajunsurile, mediile diverse, navetele
nesfârșite, atâtea ipostaze ale „morții
psihice” apar la tine într-o altă lumină.
Cea a duioșiei și a candorii, a unui alt
fel de înțelegere. Totul devine suportabil
prin literatură.
Ai ajuns. în pragul anilor 2000, la
Televiziune, unde ai semnat documentare
excepționale  cu tematică etnologică,
spirituală, toate rămase în arhiva de aur,
și care observ că nu mai sunt difuzate,
nu am înțeles de ce. Multe personaje
întâlnite în țară au trecut în cărțile tale.
Te atrag mai ales „întârzietorii”  așa
cum ii numește Dan C. Mihăilescu,
unul dintre scriitorii care a scris nu o
dată, atât de inspirat, despre tine. Pe
coperta cărții Ultimele cartoline, citim:
„Fantezism nestăvilit și euforizant, dans funambulesc pe sârma
onirismului discreționar – defileul unei feminități nărăvașe, înse-
tată de libertate, plină de aluzii dibace și cultură ludică, arborând
cu mândrie onestă frenezia lexicală și complicitatea plurisemică”.
Cristina, iată o întrebare pe care o ocolesc de obicei: ești
fericită trăind la munte, mai aproape de nori? Au trecut Sânzie-
nele, a trecut ziua de naștere, și eu abia aștept să primesc o carte
nouă... alăturându-mă celor care au scris despre tine, îi numesc
doar pe câțiva dintre ei: Christian Crăciun, Gabriela Creția, Radu
Ciobanu, Ioana Pârvulescu, Mihaela Malea Stroe, Sânziana Pop,
Otilia Țeposu, Nona Rapotan, Ion Nicolae Anghel, între atâția
alți fani ai tăi...
Recunosc: fotografiile, cele de la 18 ani, mă uluiesc acum.
Cine-o fi codana ochenată... Îmi vine să-i vorbesc acelei misteri-
oase fete, c-așa era, cu mister, de, oricum o ființă necunoscută mie,
s-o întreb ce-a făcut cu viața ei... Și de are vreo legătură cu mine.
Că pare cu totul și cu totul altcineva. Chiar a avut o viață? S-a
derulat potrivit cu chipul ei? Aș, nici vorbă, fir-ar să fie! Atunci?
Atunci a fost și sub vremi și deasupra, cumva... Mai contează cum?
Zău așa, e fără rost să înșirăm vorbe, noi cei născuți în ‚44. Nu
prea aveam vise, nici speranțe, ci haz, stima noastră și mândria,
Ceaușescu-România...
Iar doamna bătrână din oglindă, cea de acum, și mai aprig
necunoscută, ha ha, geaba ar răspunde. E un hiatus între ele. Par a
nici nu se ști una pre alta. Și a nu semăna, au cu totul și cu totul alte
trăsături... Am trăit sigur mai multe vieți într-una. Neîndoielnic.
 Spuneam des asta fiului meu cel mare și abia de curând a
declarat că-mi dă dreptate și înțelege. Ne-a apropiat vârsta, nu
mai e boboc demult.
Vezi tu, nu-mi bat prea tare capul cu ce anume se întâmplă cu
literatura... Cât mai e ea în stare să... Ca să nu mi se strângă inima,
de fapt. Precum cu procesul educațiunii și râpa spre care alunecă
vertiginos. Însă eu am ajuns la ea, la literatură adică, cu sfiiciune
spun, fiindcă mi-a răsărit în cărare. „Scriu” de la 72 de ani, nici
prin cap nu mi-a trecut c-o voi face vreodată, aveam o strivitoare
neîncredere în mine, am pășit nesigur, bâlbâit și bâjbâit, până ce
m-a pus jos. Într-o bună zi, am simțit cum mă dă deoparte, mă dă
cu capul de ușă, ca să intre răbufnind. Nu i-a păsat de mine deloc.
Și nici mie în clipa asta. Nu-mi mai pasă de nimic, nu mă mai
tem (de fapt nu prea mi-a fost teamă niciodată de nimic, doar de
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
oameni, că „se vor râde” de mine. Atât.) Nu mai caut ceva, nu mă
aplec spre vreun subiect, nu mă întreb de interesează pe cineva
ce m-am apucat să scriu. Cartea crește ca o bălărie lângă potecă.
Mă împiedică să pășesc cum mi-ar fi voia.
Așadar Clepsidra și lumea ei. Dusă și apărută iar. Ca-n
Macondo. Maica, nemaipomenita bunică, fiica lui Slavici, Ta-
ta-Bătrânu și Maica Mare. Ce povești teribile vin de acolo, prin
ușa întredeschisă. Regina Maria și „musca-n lapte”. Eminescu
scriind Lacul, pe malul iazului uriaș de la Oteteleșanu, Institutul
de Fizică de azi din Măgurele. Profesorul Scarlat Struțeanu, bu-
nicul, estet și critic „idealist” din Școala Mihail Dragomirescu.
Cei trei fii ai Maicăi – Mircea, Alexandru și Ionică. Alexandru,
Didi, scriitor și scenarist, o cunoscută figură a boemei... Cei trei
fii ai „mei” (iată, mă pun în pagină, dar îs doar o verigă) – Filip,
Matei și Mircea. Afurisită literatura asta, se scrie încă, se aude
scârțâitul penei de gâscă, ascuțită de însuși trudnicul (se aude pe
computer, dar ce te oprește să-i descoperi inima?). Cu ei toți am
voit s-o rup, supărându-i foarte. Domnul Radu Ciobanu a spus c-a
trăit invidie de scriitor, citind descrierea nunții mele în Clepsidra.
Acuși, acușica, stă să răsară din tipografie o cărțulie, ce – de-
ocamdată – mi-e tare aproape. „Fetele pădurii”, unde e personaj și
Tanti Meteora, chiar și norii înșiși, zăpăcind, turbionând mersul...
actual al oamenilor. Un fel de roman in nuce. Clar, nu-i nimic
de schimbat în fibra ființei. Și poate că nici nu trebuie, că asta e
peste tine, doar o creștere de-ar fi, pe linia sufocată a bunătății și
a neatașării, nu indiferenței. Ca-n arterele și venele înfundate cu
ateromatoză, bunătatea nu mai circulă prin vase. Nu mai poate. E
clar la un capăt. Toți oamenii sunt revanșarzi, găsitori de pete în
soare cu duiumul. Iar soarele e pe ducă, în termenii lui astronomici,
iar acele pete i se înmulțesc cu adevărat, real... Dacă e ceva de
făcut, hai, mobilizare, sună goarna. Dar e, mai poate fi?
Și dacă e de raportat, raportez. Am făcut, în ultimul timp,
și o trăsnaie. Și asta ține de fibra ființei. Care, iată, încă e vie, n-a
amorțit, nu și-a ieșit de tot din matcă, din
tiparele ei. Unice? Poate. Începând cu
Clepsidra, s-au tot derulat acele parasco-
venii de dat cu bățul în baltă. Acum pot
decela un mecanism declanșator, dar de
oprit, nu. Ei bine, am scris și o carte de...
samizdat. Azi! Evident, nu gest nepermis
politic sau cultural. Cu totul și cu totul
altceva. În limbaj de publicitate, ar fi
bingo! ceea ce spun. (Nu-mi e simpatică
această expresie, dar...). Lăsăm așa.
Mă bănuiești „fericită”. Ai nime-
rit-o. Poate e în voce, nu? Dar nu fericită
în modul obișnuit și râvnit de toți, ci –
cum să zic – la modul zen. Câteodată,
mă rușinez gândindu-mă la cât de greu
le e unora, altora, și eu nu-mi dezlipesc
ochii de la nori. Am, n-am treabă, am,
n-am mâncare... Nici n-am încotro, că ei,
norii, au lipici mare și de nebiruit pentru
mine. Probabil că ăsta a fost rostul meu,
de-am avut vreunul în afară de a fi mama unor nemaipomeniți fii.
Zici „fericită” și mă trezesc aprobându-te. Din empatie și
politețe! Dar nu, e un cuvânt, săracul, de mult golit. O trăistuță
cu vânt searbăd. Bucuria e cu totul altceva și nu aceea explozivă,
ci una cu surdină, o mantră, o adiere, uneori chiar alint, când ești
frânt. Știi doar tu de ea. Stare de grație, ce implică gratitudine,
recunoștință. Vibrația mulțumirii către divin, univers și natură. E
ascunsă bucuria asta, dar cu prospețime totdeauna. Nu o coclește
putrejunea. Și-i poți da multe alte nume.  de echilibrat ori de rece ar fi medicul, el nu poate evada din im-
Norii, dară... Ziceam în Clepsidra că sunt Tanti Meteora,
c-am voit chiar să fac meteorologie. Nu sunt visătoare, nici poetă.
N-am acces la cunoștințe oculte. Nici nu cred că-mi propun. Nu
găsesc acum cuvântul și-o las așa. Dar atunci când m-ai văzut
întâi, la Litere, asta-mi doream, nu Filologie. Și-am rămas la fel.
(Miracol?) M-a descurajat tatăl meu, am renunțat la Meteoro-
logie, ca Bach, care-a fost angajat organist cu părere de rău, că
n-aveau acces la mărețul Philipp Telemann... Ha ha... Îmi ziceau
în familie „fantezistă” de micuță. N-aveam habar ce-i aia și a
fost un fel de traumă: se râde de mine... Sunt luată peste picior.
Hăt-hăt mai acum, când cu human-design și astrologie chineză,
cu hartă personală și tot felul de animăluțe ce-o populează, mi s-a
spus c-aveam acces la Portalul fanteziei și... Haida de. Iar ha ha...
Că tot s-au dus Sânzienele, am primit urări de „cărți noi”,
multe și mărunte. Zău, prietenii nu-și iau seama? Însă Mihăiță
Stroe, tehno-redactor, m-a topit. Și apoi, să-ți spună un om atât de
tânăr, saturat de cărți, moșindu-le zi de zi, c-a plâns la Ananda-Ve-
randa e de lăsat fără replică. Mută. Îi sunt tare recunoscătoare,
fiindcă și eu cartea asta o iubesc, mai puțin pe celelalte. Sunt
„povești sapiențiale”, cum le-a numit Christian Crăciun, dar n-a
vrut să scrie despre, că „e greu” (glumea?). A făcut-o Mihaela
Malea Stroe, în Tribuna, cu ochi pătrunzător adânc. Povești în
fond pentru adulți, că „oameni mari” ajung puțini. Până la 50 de
ani sunt infantili, apoi senili, vorba anecdotei. În ce mă privește,
am rămas infantilă, clar. Aștept bătrânețea cu interes, ca pe cel
de-al XIV-lea congres, ții minte? Uf, ce greu mi-e să scriu chestii
despre mine, dar dacă e interviu, interviu să fie.
                                                   Tanti Meteora, c.s.
Interviu de Lucia NEGOIŢĂ
Scriitorul medic
şi harul artistic
Arta îşi are limbajul ei,
altul chiar – în cazul literatu-
rii – decât limba prin care se
exprimă. În acest caz, limba
serveşte doar de fundament
trezirii şi activării vocaţiei
inventive a autorului, darului
său euristic, în situaţia în care
acest har există, căci el poate
să nu existe şi totuşi autorul
să scrie literatură. Talentul,
căci de el este vorba, artistul ce va fi medic l-a primit odată
cu zămislirea lui, într-un moment misterios pe care-l trăieşte
locatarul definit gradual în universul amniotic. Însă poate să
nu-l primească şi totuşi artistul să scrie literatură beletristică.
În acest caz, primejdia e cu atât mai mare cu cât e mai ascunsă:
textul pare plauzibil, poate chiar să placă ori să încânte, căci
nu există cântar pentru imponderabil. În această situaţie de ca-
renţă, foarte frecventă, triumfă geniul insesizabil al substituirii
artei cu simili-arta. Cei din jur se grăbesc să aprobe ori chiar
să aplaude, lucru pe care timpul n-are cum să-l facă, aprobând
ori negând, deoarece el prin definiţie nu se grăbeşte.
Căutătorii de comori în această simili-artă a medicului
scriitor au o sarcină grea, desfăşurată pe buza de prăpastie a
înşelării de sine. Căci el este înconjurat de opere de artă, dar
şi de fantomele lor, care – o ştim de la Odysseus – sunt malign
înşelătoare. De aceea, separarea artei de simili-artă cere un efort
al cugetului ori, dacă e posibil, fulgerul intuiţiei. Aceste opere
te întâmpină – e firesc pentru medicină – cu emoţia fiziologică,
o emoţie fundamentală, dar arta se află dincolo de ţara negurii
acesteia. Un călător nocturn mi se jura că tocmai îi răsărise
la un cot al drumului, în bătaia lunii, o fantomă clătinătoare,
ispitindu-l cu o expresie concretă a milei şi împiedicându-l să
înainteze. A doua zi, m-a dus acolo să-mi arate locul exact; pe
locul exact triumfa o tijă înaltă de cânepă (un hlăndan, cum
se spune în Moldova), crescut din vreo sămânţă rătăcită, ce
răsărise peste vară, înaltă fiindcă n-avea concurenţă, şi acum
oscila sub adierea curenţilor văii.
„Născut, nu făcut”, preceptul din Crez se apropie de
subiectul nostru. Or, pruncul ce va deveni medic se naşte o
singură dată, cu sau fără har, dar o viaţă întreagă se face şi
se tot răsface, astfel că i-am putea numi proteica profesie o
nesfârşită îmbogăţire a erudiţiei, asociată unei permanente
scuturări active de caduc, într-o dinamică pe care cei din afara
profesiei nu o înţeleg lesne, în timp ce harul rămâne genuin,
aşa cum a apărut în lumea asta, eventual fortificat în timp prin
exerciţiu. Şi mai este un paradox: prestigiul erudiţiei medicale,
tinzând, în multe cazuri, la un elefantiazis exhibat, poate să
ascundă sâmburele unui talent artistic precar, însă existent,
ascunde indigenţa lui, substituind-o cu iradierile culturii. Dar
şi produsul precipitat al acestei culturi îi poate juca feste, mai
ales când cultura e mimată. Un exemplu. Un medic-scriitor,
care n-a părăsit o viaţă întreagă tunelul sălii de operaţie, şi-a
fixat drept motto la o carte apărută, nu-s zece ani, un vers din
Le Pont Mirabeau, stabilindu-i drept autor pe Baudelaire şi
nu pe Apollinaire. Orgoliul rece al creaţiei stă ascuns bine sub
umbrarele foşnitoare ale închipuirii ori ale vanităţii. Apoi, oricât
periul emoţiei pe care i-o întreţine, ori numai cât i-o fixează pe
retină, imaginea suferinţelor ori a rănilor trupeşti ori sufleteşti,
crescându-i – printr-un fel de confuzie de identităţi – pragul de
receptare a emoţiei artistice. Deci, făcându-l mai puţin sensibil.
El poate întârzia în reflecţia intelectuală, în susurul soporific
al erudiţiei ori în dezordinea furtunilor de idei, fără ca nimic
să-l lege organic de fatala determinare a artei şi, mai ales, de
originalitatea ei.
Originalitatea constă într-o diferenţiere pe care n-o
asigură o singură profesie, ci, la urma urmei, toate. Chiar
medicina, atât de bogată şi felurită în specialităţi. Deşi ea este
beneficiara supremă a absolut tuturor disciplinelor cunoaşterii.
Profesional, Ion Barbu a fost matematician, Bacovia nimic,
Arghezi meşteşugar. Dar, întorcându-ne la medicină, ea plon-
jează în adâncurile şi în tainele genetice ale fiinţei umane şi,
mai mult, chiar în existenţa omenească, ceea ce e altceva. Ea
poate să descindă, prin una sau mai multe din disciplinele care-i
pot fi socotite suzerane, exact acolo unde se săvârşeşte geneza
impulsului artistic, având viziunea alfabetului limbii din afara
limbilor care este arta, şi asupra căreia, cu toată magnificenţa
ei, nu poate interveni. Exprimată printr-un oximoron, medicina
este în acelaşi timp şi înălţime şi adâncime, şi creează fără a fi
Creatorul. În sfârşit, medicului scriitor medicina îi este o plăcută
remanenţă, care nu-i hrăneşte încontinuu arta, ci doar îi aduce
aminte de ea, ca un memento sonor în spaţiul obişnuinţei, al
stereotipiei ori al cărturăriei, al indeciziei ori într-al efortului
convertirii într-o problemă privitoare la viaţa ori non-viaţa
unui om, în intersecţia nedefinită a tuturor sforţărilor posibile.
C.D. ZELETIN

plouat cu cronici la Ars Expectandi. Zece la număr.
Lecturanța aproape generală (lisance, cu vocabula lui
Marcel Moreau) este că Onur n-ar fi altul decât Raed
Arafat. D.A. a început-o: mi-a spus că Onur seamănă cu Raed
Arafat și nu ca două, ci ca trei picături de apă.
Cum apare un comentariu despre Ars, hop și trimiterea la
Arafat. La început, asta m-a scos din sărite. E un roman de
dragoste, iar cei doi nu există decât în capul meu. De unde
ați aflat cum, pe cine, când iubește Arafat? Personajul meu e
tandru, spiritual, senzual. Rafinat. Nu știu și nu vreau să știu cum
e doctorul R.A., foarte discret de altfel cu viața particulară, ca
puținii bărbați cum trebuie, care nu-și etalează viața privată. Cea
proprie și personală are mască. Iar tabloide nu citesc.
„Intră în personaj, nu în Arafat” , i-am spus lui D.A., după
ce i-am parcurs cronica ambiguă. Îl vezi pe Arafat desculț, cu
pantalonii suflecați și cu buzunarele pline de prune necoapte,
pierzându-și ciorapii pe dealurile Ieșului, 7 la număr? Deși
dealul Breazu e frumos, chiar merită să-ți pierzi șoseta pe el și
s-o cauți la lanterna telefonului.
Onur nu are, ca Arafat, funcție înaltă, e destul de inconformist.
Și nu-i vanitos, n-ar face orice ca să aibă succes social, nici nu-i
place să vorbească pe sticlă cu mâinile. („Detest să fiu persoana
publică. Am rezerve sa ma afișez la TV”). De asta a și renunțat să
facă parte din grupul de analiză și de comunicare privind virusul.
Degeaba! Arafat a rămas pentru D.A. împricinatul. Mi-au
sărit siguranțele destul ca să nu-i mai repet de-a surda la telefon
că Onur e Onur și Arafat e Arafat. A rămas încremenit în eroare
critică, deși e un eseist subtil (când umblă la braț cu Heidegger
ori cu Vintilă Horia) și un muzician și mai subtil. D.A. n-a admis
că s-a înșelat: „E Araaafat în picioare, bre. E leit Araaafat”, mi-a
tot repetat.„Fraaate geamăn”. Muzicianul face muzică atunci
când vorbește. Insistența pe impresia asta l-a costat o prietenie
veche, din vremea îndepărtatei noastre studenții.
De ce s-a făcut apropierea asta? Cred că știu: spui Covid
și teledoctorul îți sare-n brațe oriunde zappezi, chiar și dintr-o
emisiune cu un bucătar de gulii. Și atunci cosi e se vi pare.
Atâta tot.
Gata, le-am spus criticilor mei, vă rog să nu-l mai înnodați pe
Arafat de personajul meu. Ori scrieți despre mine ori despre el.
Și au venit cronicile „curate”. Paula Romanescu a pomenit
de o dragoste interetnică, între o florioară gălbioară și un bărbat
bine clădit, „din neamul lui Arafat”. Remus Valeriu Giorgioni a
ripostat decis: „Multă cititorime îl va confunda cu Raed Arafat,
dar personajul – și autoarea – vor declara răspicat că nici vorbă
de așa ceva.”
M-am opus cât am putut acestei asemuiri: nu fac copii după
natură. Liebe Augustin (Doman) știe asta: „Este un metaroman,
adică un roman cu sertare, cel al Caterinei, relatat la persoana
întâi și jurnalul despre roman al Magdei U., tot la persoana întâi.
Aș zice că e vorba de narațiuni în oglinzi paralele. Magda U. se
privește în oglindă și se vede când pe ea, când pe Caterina, care
este și nu este un alter ego al său, iar Magda U. este și nu este
Magda Ursache, după cum își îndrumă cititorul cu luciditate: Nu,
ficțiunea nu-i niciodată ficțiune sută la sută, dar să cauți non-
stop cheia personajelot denotă neprofesionalitatea cititorului,
nu a autorului. Și tot Dumitru Augustin Doman , in short, DAD,
în „Săgetătorul” din 25 mai, 2021: „deși romanul este limpede
și rotunjit, el nu este scris pentru cititorul obișnuit al romanelor
de dragoste ci pentru un cititor cult și cunoscător al literaturii
contemporane, ba și al celorlalte romane ale Magdei Ursache cu
care are legături organice, dar și al cărților ei de eseuri.”
Are dreptatea lui Zenovie Cârlugea, ale cărui cuvinte
le prețuiesc mult? Decupez din cronică: „cu medicul Arafat
personajul se aseamănă foarte mult”; „multe din elementele
portretistice și de personalitate ale coordonatorului SMURD dr.
Raed Arafat, inclusiv vorbirea în „românaraba” acestuia.” Așa o
fi, dragă Zeno, cu personalitatea. Ambii sunt urgentiști, pasionați
de munca lor, munca e viața amândurora, dar nu numai a lor. Sunt
atâția doctori devotați profesiunii, stresante peste normal. Cât
despre „rostirea asta specifică de arab” nu-i neapărat a lui Arafat.
Limba e a doctorului doar pentru cine n-a citit Conversație pe
Titanic. Am inventat-o într-o carte scrisă mult înainte, tipărită
la Editura Junimea în, hă-hăt, 2001, înainte ca dr. R.A. să ocupe
ecranele. O vorbeam, în glumă, cu colegii de la Catedra de limbă
română pentru studenți străini, iar Aurel vorbea așa cu Caterina.
Îi și scria în românarabă cartoline de dragoste.
Rodica Lăzărescu a pus punctul pe y inclus: „Magda Ursache
insistă repetat: nu mă citiți ad litteram, căutând cheia. De pildă,
oricât de tentantă (și de facilă) ar fi asimilarea doctorului persan
Onur Arda cu un medic celebru aflat în prim-planul realității
zilelor pandemice (...), vocea auctorială ne reamintește că
realitatea nu există, doar proiecția mea asupra ei, că secvențele
autobiografice împing spre imaginar și că adevărata viață e
viața ca literatură.”
Eu îl cunosc bine pe Onur, pentru că e personajul meu. Pe
dr. Arafat nu-l cunosc deloc, deși interesant de aflat ar fi ce-ar
spune însuși celebrul doctor la toate astea. A, știu, știu ce-ar
spune: „No comment”. M-am săturat de no-commentul veșnic.
Să fi intrat în Onur ceva biografeme ale dr. Arafat, dar
inconștient? Am și primit de la câțiva prieteni linkuri peste
linkuri privind SMURD, cu Arafat – cum altfel? – în exergă.
Interviuri, declarații, rafale după rafale de măsuri, că m-am și
trezit numindu-l Rafalat. Chiar D.A. mi-a spus, după ce a citit
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
Sub ochii lor
un fragment din roman: „Poți mai mult. E o
poveste de dragoste pe două instrumente: un
pian și o vioară. Îți trebuie o orchestră în spate.”
Am găsit-o: Cântarea Pandemiei. Iar Arafat,
pentru acuratețe, nu putea lipsi din fundal.
E o stare de transă specială, ciudată, când
scrii roman. Cam nu prea știi ce faci, știe doar
cartea care se scrie și te scrie. Figură de stil?
Nu chiar. Îți croiești personajele, pe urmă
vorbești cu ele, aproape că le vezi prin casă.
Caterina era deja croită, dar femeia asta n-ar fi
ieșit din singurătatea ei confortabilă pentru un
bărbat oarecare. Ca să-i pot justifica dragostea instant, de prima
dată când îl vede, l-am clădit pe Onur captivant. Irezistibil de
atrăgător: un zburător cu negre plete, venit noaptea pe fulgerătură
să-i fure inima. E temperamental, e foarte înalt, iubitor de Rumi,
de ceai cu cardamon. Înoată ca un delfin, nu folosește furculița
greșită, chiar nu pare să greșească în comportament cu nimic,
zâmbește spectaculos. Onur își controlează emoțiile destul ca
urgentist. Echilibrat și stăpân pe sine ca medic, cu ea, însă, își
lasă emoțiile s-o ia razna. Mai ales gelozia, bat-o vina, nu și-o
poate controla..
Cer, cum cer mereu, imunitate ficțională și pentru el. O fi
Arafat în arrière pensèe? Poate da, mai știi? Dar involuntar.
Poate că involuntar am și țesut o pânză încurcată, cu personaje
în personaje. Mă joc cu nervii cititorilor, Liebe Augustin Doman?
Da. Trec de pe teritoriul ficțiunii pe cel al realității, fără să-i
previn. Descurcă-se cu jumătatea mea fictivă, Magda U. și cu
jumătatea mea reală, Magda Ursache. Numai că jocul personaj
Gyorgy Mihail
în personaj și autor-personaj nu-i de joacă. E greu de mânuit,
nu-i floare la ureche.Te trezești suit pe jumătate de iepure șchiop.
* – Unde se va ajunge, Doamna Magdă? Sănătoși, dar ne-
Cum vede Onur lucrurile în Ars expectandi II? Așa:
– Cred, mi-a spus Onur, ca medicina a dat-o pe politica și nu
vriau astă: politica pe spatele pandemiei sau pandemie politizata.
Nu întru alături de Arafat în acest război biologic. Am îndoieli
deocamdate privind vaccinarea copiilor și atunci nu întru. De ce
sa forțăm pe aciastă temă, când sunt atâtea necunoscute?
– Mmda. S-a dat în vileag un e-mail al lui Anthony Fauci din
care rezultă clar: știa despre Covid 19 că a fost creat artificial,
în lab, că n-are origine naturală. America a plătit milioane de
dolari pentru cercetările periculoase de la Wuhan. Așa că-i dau
dreptate lui Marin Sorescu: „Totul e calculat dinainte,/ Cu mare
precizie./ Numai noi, naivii,/ Mai umblăm pe la policlinici.”
– S-au luat multe masur contradictorii. S-au închis piețele
țaranești acoperite, nu și mallurile. Școala închisă pe 11 martie,
când erau 88 de cazuri Coronavirus și deschisă în 20 septembrie,
cu 1.000 de infectări zilnice.
– Iar acum vine, vine, vine un pericol și mai mare, Onur:
profesorul nevaccinat versus elevul vaccinat.
– Ce îi disperă pe oamenii normali: carantinarea
asimptomaticilor, care ar transmite viruși. Cum sa transmiți
boala daca ești sanatos? Iei vaccinul și dai virusul sau cum? Ți
se spune la ce oră să întri în casa, la ce oră sa plimbi cățelul, dar
e liber sa te înghesui la vot...
– ...ca să votezi pe Clotilde și pe Fritz. Ea cu „J’ador
Romania” până o omor, el cu Ich vă vreau. Ei, și a venit vestea
bună. în a treia zi de Crăciun: avem vaccin. El Comandante și
colonelul Gheorghiță au salutat cu onor dubița frigorifică pentru
înghețată, cu pinguinul pictat pe ea.
– Premierul Cîțu e gată sa bage în români paișpe milioane
11
de vaccinuri și a mai comandat 120 de milioane.
– Fara sa știe încă cât – cacofonie Câțu
– va costa. Nimica toată față cu Ursula von
Leyen. Cucoana asta cu multe tinichele-n
coadă a semnat al treilea contract cu companiile
BionTech și Pfizer, pentru cam două miliarde
de doze. Fiecare doză, mai scumpă cu 4 euro
decât cea din primul contract.
– Și daca vaccinul e gratis, testul de ce n-ar
fi? Doctorul Raed tace sau repetă no comment
guvern. Nu vede ca guvernul liberal duce
țară-n gard? Nu-mi place sa-l vad cu capu-n
piept în fața nimănui. Nu, nu suntem destul de prieteni ca sa-i
supraveghez viața sociala, totuși ma întreb: ține prea mult la
poza lui de secretar de stat sau ce?
– Vrei să spui la imagine. Imaginea, în mainstream media,
e un cal nărăvaș, greu de încălecat și de strunit. Dă din copite
când nu te aștepți. Mi-a spus Radovan că i-ai refuzat invitația
la Tele Next.
– Așa este. Nu mai vreau provocări la televizor. M-am saturat
de vorbaraia despre covid – non-covid, ca sa mai întru sa arat cu
degetul pe persoane care greșesc. Nu, Doamna Magdă, nu vreau
sa duc pe nimeni cu preșul TV. Ramân „avocatul pacientului”,
nu procurorul, nu judecatorul lui. Îl apăr.
*
– Onur, mie îmi pare că doctorul Arafat e nedreptățit. Nu-i
Superman, nu poate rezolva totdeauna cazuri limită, însă i se
impută tot ce nu rezolvă atâția bobletici.
– Ce însiamnă...
– E un arhaism. E mai bine să nu știi ce înseamnă.
– Doamna Magdă, circula printre străinii veniți la studii aici
o isprava nemaipomenită a lui Raed, din vremea studenției. A
văzut, pus la răcit, în afara cantinei, un cazan cu compot, plin
de muște. „Astă mâncam noi aici?” Împreună cu colegii, l-au
rasturnat la canal.
– O sa tragă consecințe dacă nu răstoarnă cazanul cu ciorba
infectă guvernamentală. Mai ales că mănâncă mult muștele
astea, sunt înfometate continuu. În plus, e scos în față, ca boc
émmisaire... Muștele bâzâie că Arafat n-are paturi ATI, n-are
ventilatoare, n-are saltele, n-a avut cheie la un motor care n-a
pornit, deși motorul respectiv n-avea cheie... Când avionul lui
Iovan s-a prăbușit în munți și n-a fost găsit, doctorul nu era în
țară. Ele, muștele la arat, au de toate pentru tonți. Arafat tace, nu-i
arată pe vinovați, nu vrea să-i numească.Tăcerea i-a subminat
credibilitatea.
– Cu toate asta, va fi mai rau decât este bine dacă va fi demis
doctorul Arafat. Cine mai poate face ușor din greu ca el?
– Cu siguranță va fi mai rău. Îmi place ce-ai spus: că face ușor
din greu. Însă mie îmi era aproape tânărul în alb și roșu, temerar
și păgubos, în joacă socială riscantă. Mi-a plăcut fanatismul
de a merge pe o pasiune și nu oricare: salvarea de vieți. Acum
mi se pare total schimbat. Nu neapărat în rău, dar altul. Spiritul
refractar s-a mai tocit. Îi admir pe cei care încearcă să sară peste
umbră, nu pe cei care stau în penumbra altora. Și a cui! A unor
incapabili din „guwerner”.
*
Discutăm despre cascadorii râsului care involuează pe la
televiziuni. Au inventat un mod stupid de a saluta: cu cotul ori
cu pumnul. Până ne-om lua la pumni, la propriu, cât o mai dura?
Cât despre coate, au o nouă întrebuințare: dai din coate ca să
ajungi în față, în detrimentul altora, dar acuma te și saluți cu ele.
vaccinaț, fără drepturi, versus bolnavi, dar vaccinaț, cu drepturi?
De ce or fi nevacinații sanatoși, o amenințare pentru societate,
nu și vaccinații re-infectați? E întrebare la mulți.
– A multora.
Onur, din tot ce am citit, mi-a plăcut titlul lui Ron Unz:
American Pravda (covid 19 its impact and origins after one
year), din 15 martie 2021.
A înțeles. Pravda înseamnă adevăr po ruski și uite-i pe
americani uzând de felul ăsta sovietic de „pravda”. Cât le-a
trebuit să recunoască faptul că SARS COV2, prescurtat SARS2,
a fost eliberat dintr-un laborator chinezesc? China a fabricat cutia
Pandorei, pardon, cutia Coronei.
– Sau e vorbă de un război biologic, implicit economic,
inceput de SUA contra Chinei și Iranului. Tot Unz încearca sa
dovediasca astă, dar n-are dovezi.Ma întreb daca are cineva
dovezi ferme. Raed e obsedat de cuvântul informare. Dar nu
sunt și informații ascunse?
- Spune-mi , Onur, e adevărat că sunt mai mulți viruși decât
stele?
Zâmbește:
– Da, numai anul astă cercetătorii au pus pe listă celor 9.110
înca 1.044. Neidentificați or mai fi destui.
– Luăm viruși de la liliac, pangolin, maimuță, cămilă...
– Ei, nu se face așa ușor salt de la animal la om. Nu va
îngrijorați, Doamna Magdă. Fara viruși n-ar fi viața.
Cum spuneam: Onur e Onur și Arafat e Arafat.
Magda URSACHE

12
Ocultisme tantrice la Serampore (II)
Cu ocazia încercării
nereușite de a primeni în
Wikipedia vechile inter-
pretări ale beletristicii lui
Eliade evident depășite, am
sesizat tendința wikipediști-
lor cu putere de decizie de a
da „ucazuri”. Ei „înghiață”
câte o fișă spre a „legifera” ce
trebuie să înțeleagă pasionații
operei lui Mircea Eliade. Pe
13 decembrie 2020 făcusem
tentativa de a oferi acestei
enciclopedii on-line noua
mea interpretare a nuvelei O
fotografie veche de 14 ani.
Citisem prezentarea șchio-
pătândă în plan ideatic, observând perpetuarea unei grave erori
de înțelegere privitoare chiar la miezul povestirii. Fiindcă ea nu
ilustrează un Dumnezeu (transcendent) „ca și mort pentru lume”
cum scrisese un critic literar, cu toate că și această idee apare
printre multe alte idei.
Noua mea hermeneutică era bazată pe observația că,
pentru Mircea Eliade, Iisus este viu. Analfabetul funcțional
ce „înghețase” fișa, mi-a îndepărtat interpretarea motivând că
nu aduce nimic nou. În golul creierului său, Iisus cel viu care
acționează în lume nu se distinge de ideea unui Dumnezeu ca
și mort pentru lume.
Într-adevăr, povestirea fusese construită tocmai în jurul
ideii conform căreia Dumnezeu ca persoană este viu și acționează
din iubire chiar și în lumea desacralizată (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”).
Aceasta ar fi alternativa „dispariției” transcendenței, soluția
reprezentanților Theothanatologiei, mișcare americană din
deceniile cinci și șase, menționată în nuvelă ca „teologia morții
lui Dumnezeu”.
Ca să prezinte nuvela eliadescă Nopți la Serampore,
wikipediștii cu putere de decizie (vezi Isabela Vasiliu Scraba,
Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse) îl citează
în primul rând pe Crohmălniceanu. Parcă înadins spre a dovedi
lipsa de continuitate a înfloritoarei culturi interbelice, – interzisă
de „satrapii culturii improvizați în diriguitorii ei, după epurarea
intelectualilor adevărați” –, birocrații l-au ales exact pe acel uni-
versitar proletcultist care ridicase în slăvi „Drum fără pulbere”,
de Petru Dumitriu, dovedindu-se astfel mercenar al ocupantului
sovietic care urmărea telefonic de la Kremlin decesele de mari
personalități culturale în temnițe și în lagărul de exterminare
Dunărea-Marea Neagră.
Inchizitorii cripto-comuniști (care-mi boicotează cât pot
difuzarea scrierilor prin wikipedia, pe facebook sau ștergând
comentarii pe youtube), l-au selectat pe proletcultist și l-au plasat
pe primul loc la note, „lămurind” cititorul de azi că, în opinia
lui Ov. Crohmălniceanu, nuvela „relatează o serie de practici
oculte” (accesat pe 18 august 2021).
Numele proletcultistului mai este trecut și în a doua
jumătate a fișei de prezentare, la capitolul „Analiză”, subcapitolul
„Autenticitatea prozei lui Eliade”. Aici fostul ideolog stalinist
apare în dreptul unui citat din Eliade, necomentat în nici un fel.
La note, „cei slabi, nimicnici și fățarnici” (din umbra wikipediei)
au pus așa-zisa „clarificare” după care Crohmălniceanu a scris
cu ghilimele ce a scris Eliade înaintea lui.
Cât privește prima notă, nici ea nu lămurește nimic. Fiindcă
cine caută relatări de practici oculte va fi dezamăgit de Nopți la
Serampore.
Însuși tânărul indianist Mircea Eliade observase că în Vestul
superstițios „eschibițiile incerte și oculte” sunt foarte discutate.
Așa cum am arătat în prima parte a interpretării Nopților la
Serampore, ritualurile practicate de „aprigul Suren” nu numai că
nu sunt descrise în nici un fel, dar ele se fac simțite doar indirect,
prin efectele lor colaterale.
Ca să devină cât mai vizibilă falia dintre cultura româneas-
că dinainte de cel de-al doilea război mondial și maculatura
impostorilor ocupând „posturi în învățământul superior, pe la
reviste de cultură, la edituri, în minister etc” (vezi volumul predat
spre publicare în 1980 și apărut post-mortem, în 1995: Marin
Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, p.375),
wikipediștii (care hotărăsc numele frecvent difuzate în enciclo-
pedia de ei confiscată) îl trec și pe proletcultistul Zigu Ornea.
La informația după care Eliade a fost interzis de comuniș-
ti, găsim îngrămădite patru nume. În înghesuială este trecut și
turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein care i-a deschis lui Noica porțile
închisorii. Tot spre larga difuzare a anumitor nume, birocrații
Wikipediei fac de șase ori trimiteri la banalități sau greșeli de-
ale lui Ioan Petru Culianu, foarte probabil unul dintre turnătorii
lui Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu
turnătorul savantului Mircea Eliade?).
Trimiterile la Crohmălniceanu, Ornea, Culianu și Mihai
Iovănel (care s-a „remarcat” scriind și el că Mircea Eliade a
fost interzis de comuniști) figurează pentru ca cititorul fișei de
prezentare a nuvelei Nopți la Serampore să rămână cu impresia
că n-a fost lipsit de niciuna dintre sursele „de încredere”.
Prima oară Culianu este menționat în dreptul informației
că în nuvela Nopți la Serampore apar și personaje reale, fapt
pe care îl observă absolut oricine îl citește pe Mircea Eliade.
Apoi e trecut în dreptul fantezistei afirmații după care Mircea
Eliade, ca și Mihai Eminescu, ar fi simțit o fascinație față de
India teozofică și tantrică.
A treia oară, asistentul de română de la Groningen figurează
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
la note ca una dintre sursele de mare autoritate din care s-a putut
afla că în Memorii, Mircea Eliade „nu menționează aproape nimic
despre perioada petrecută la Rishikesh și despre discuțiile cu
Shivananda”. Analfabeții funcționali (care nu lipsesc din grupul
wikipediștilor, hotărând „înghețarea” unei fișe în forma dorită de
ei, ca „Donarius”, cenzorul noii mele interpretări la „O fotografie
veche de 14 ani”) nu au avut cum să-și dea seama că prin atare
notă nu i-au făcut un serviciu lui Culianu pe care-l doreau ridi-
cat în slăvi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade
și gonflarea lui Culianu..., https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).
Au atras doar atenția că doctorandul în istoria religiilor
nu citise India (București, 1935), unde Swami Shivananda este
îndeaproape descris: „spătos, negru și fericit ca un franciscan”.
La Singapore, unde Swami Shivananda (1887-1963) a
practicat medicina zece ani, el și-ar fi câștigat prietenia euro-
penilor de seamă „urmând sadhana vedantină și râzând mult”
(Mircea Eliade, India..., 2006, București. p.117).
Sub titlul Journal himalayen, asistentul de română al lui
Noomen putea găsi la paginile 53-57 ale caietului Mircea Eliade
din 1978 (Edition de l’Herne) traducerea în franceză a acestei
părți din volumul memorialistic India apărut în plină perioadă de
înflorire a culturii noastre interbelice, cultură de nivel universal,
cum bine observase Romulus Vulpescu într-o înregistrare postată
cenzurat pe 3 august 2020 de „Arhiva TVR”.
Alte trei citări ale lui Culianu sunt extrem de aproape una
de alta și se referă toate trei la unul și același volum de Studii
românești din 2006, la care s-au făcut și cele trei trimiteri an-
terioare.
O notă ne lămurește că de la I.P. Culianu ar proveni
afirmația după care tema nuvelei este călătoria în timp. Spusă
ca atare, afirmația apare cel puțin incompletă, fiind vorba de o
„călătorie” în care nu numai timpul se schimbă ci și peisajul,
adică spațiul care în urmă cu 150 de ani arăta altfel, cu arbori
diferiți și cu construcții între timp dispărute.
Următoarea trimitere la culegerea de articole Studii
românești este pusă în dreptul „depășirii condiției umane”, iar
ultima subliniază proveniența unei nerozii, trecută cu grijă de
adoratorii lui Crohmălniceanu și Culianu.
Asistentul de română de la Groningen (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Ratatele colaborări ale lui Mircea Eliade cu
Ioan P. Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/
culianu_in_colab3/) ar fi nutrit convingerea că întâmplările de-
scrise în Nopți la Serampore sunt posibil a fi înfăptuite nu doar
de studioșii filozofiei Samkhya, dar și de unii studioși care nu
au nici o legătură cu spiritualitatea indiană, cum ar fi cei care au
pătruns învățătura textelor Cabalei (accesare pe 18 august 2021).
Față de stufoasa prezentare a Nopții la Serampore din
wikipedia zilelor noastre, scurta recenzie a lui Octav Șuluțiu (la
care m-am referit în partea întâi) este de un cu totul alt nivel.
Fiindcă acel critic literar (nemenționat în niciuna dintre cele 70
de note) s-a format „într-un climat de gândire și de creație liberă”
(Romulus Vulpescu):
„Să ne amintim ce a însemnat marea înflorire a literaturii
române interbelice în contextul literelor europene. Acel ex-
traordinar moment de mare ecloziune care a apărut după primul
război mondial. De fapt, după cel mai important eveniment din
viața politică și istorică a României: nașterea Statului Român
modern: România Mare. Pentru că la 1 decembrie 1918 nu s-a
făcut, cum s-a spus până acum, unirea Transilvaniei cu Țara. A
fost [doar] ultimul act la întregirea României, foarte important,
firește. La 1 decembrie 1918 s-a născut România Mare cu cele
zece provincii tradiționale, cu Basarabia care venise (de altfel)
mult mai devreme, cu opt luni înainte. Din acest moment când
s-a născut România Mare și până la cel de-al doilea război
mondial s-a petrecut aici pe solul românesc acea mare înflorire
pe care au cunoscut-o artele, știința, cultura, literatura, tot ce a
însemnat creier și intelectualitate în Țară. Grație acestui fapt, de
altminteri, a putut cultura românească să existe timp de 45 de ani
de comunism, de nenorocire... Sigur că au fost lucruri mai puține
decât ar fi putut să se creeze într-un climat de libertate, într-un
climat de gândire liberă, de creație liberă” (Romulus Vulpescu,
https://www.youtube.com/watch?v=IncMg5Zl9k8 ).
Romulus Vulpescu (1933 –2012) credea în continuitatea
culturii interbelice, foarte probabil așa cum credeau toți marii
scriitori interziși de ideologii comuniști care transformaseră
România într-un „Stat-închisoare” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de
general” de Mircea Eliade).
Într-o discontinuitate sperau doar nulitățile proletcultiste
dornice a-și face un nume.
Or, cum niciun turnător stalinist angajat în domeniul
ideologic (asemeni proletcultistului Zigu Ornea) n-a fost tras la
răspundere pentru întemnițarea creatorilor români din perioada
interbelică, foștii proletcultiști și-au păstrat adoratorii lor. Aceștia
îi țin și azi în mod artificial în viață, citând negreșit orice banal-
itate au așternut pe hârtie despre vreun mare scriitor interbelic.
Discontinuitatea, în care „satrapii culturii românești” au sperat în
van, se face simțită (din păcate) în mediul virtual al wikipediei.
La vremea când a scris Octav Șuluțiu despre volumul
Secretul Doctorului Honigberger, care a fost și vremea tânărului
filozof Noica, cei doi fiind de un leat, greu s-ar fi remarcat ci-
neva bătând câmpii cu așa zisa fascinație a lui Eminescu pentru
tantrism și teozofie sau cu bănuiala că specialiștii în Cabală ar
fi apți de „eschibiții incerte și oculte”, ca să folosim și termenii
indianistului Mircea Eliade, nu doar cuvintele așa-zisului discipol
despre care s-a tot repetat inepția că „și-ar fi întrecut maestrul”.
Privite retrospectiv, nici una din cele șase trimiteri la Ioan P.
Culianu nu-și justifică într-altfel prezența, decât ca vagi pretexte
de a fi repetat numele celui împușcat de Securitate înainte de a fi
angajat ca profesor asociat la universitatea unde savantul Mircea
Eliade a predat trei decenii.
Fișa nuvelei Nopți la Serampore oferită de wikipedia
conține și alte erori de interpretare cu atenta indicare a au-
torului interpretării. De pildă, cu trimitere la textul lui Sorin
Alexandrescu (neapreciat de Eliade!) publicat ca prefața volumu-
lui de povestiri eliadești, wikipediștii (cu pretenția lor prostească
de a da „ucaz” de interpretare) scriu că „experimentul este refăcut
de învățatul hindus Swami Shivananda”. Ceea ce este în mare
parte greșit, nu numai fals interpretat.
Cu obișnuita lui bună dispoziție, Swami Shivananda („cel
fericit ca un franciscan”) îi propune orientalistului român, pe
care în plimbarea lor de după-amiază îl susținea cu un braț ferm,
o „ilustrare” a adevărului cuprins de credința indiană după care
legile unei lumi de aparențe sunt și ele simple aparențe.
Evenimentele iluzorii deja întâmplate în magia nopților de
la Serampore ar fi posibil să fie repetate de „oricine e stăpân pe
forțe oculte”, îi spusese Swami Shivananda.
Deconectarea din condiționarea legilor fizice pretinde însă
o condiție inacceptabilă unui european: aceea de a crede, ca și
studioșii filozofiei Samkhya, că toate evenimentele sunt lipsite
de realitatea lor proprie. Exact ce nu a înțeles tânărul Ioan Petru
Culianu când s-a hazardat să-i adauge pe cabaliști.
În nuvela eliadescă, tânărul retras la poalele Himalayei,
îndată ce a recunoscut pădurea din apropierea casei lui Dasa,
refuză foarte decis „experimentul”. E greșit așadar a crede că
un experiment întrerupt ar fi fost „refăcut” spre a ilustra acea
aparență a condiționărilor prin legi fizice.
Speriat numai la gândul că va fi pus în situația de a retrăi
îngrozitoarele întâmplări din noaptea asasinării Lilei, tânărul
l-a implorat pe Shivananda să se oprească (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, Partea întâi, rev.
„Acolada”, Satu Mare, iunie 2021, p.12). Mentalitatea europeană
în care fusese crescut l-a împiedicat pe tânăr să se amuze de
năstrușnica propunere, imediat ce s-a dumirit încotro îl poartă
brațul ferm al lui Shivananda.
La urma urmelor, medicul-ascet (cu buna dispoziție ce-i
era atât de caracteristică) voia să râdă împreună cu tânărul, nu
să-i pricinuiască vreo suferință.
Condiția participării la spiritualitatea indiană a fost
îndeplinită de la sine de Anita Moorjani, o fostă bolnavă de
cancer limfatic. În numeroase conferințe, ea a depus mărturie
asupra uneia din cele mai spectaculoase „auto-deconectări” de
condiționările legilor. (https://www.youtube.com/watch?v=rh-
cJNJbRJ6U ).
De religie hindusă și din copilărie educată în spirit occiden-
tal la o școală de limbă engleză din Hong Kong, Anita (n. 1959)
a cunoscut pe propria-i piele mult discutata experiență din pragul
morții, fiind în comă la spital. Din afara propriului corp s-a văzut
zăcând neputincioasă și scheletică așa cum ajunsese în patru ani
de boală canceroasă. Doctorul îi spusese soțului ei că ar mai avea
doar câteva ore de trăit. Pe 2 februarie 2002, când ar fi trebuit să
fie ultima zi din viața Anitei, ea a intrat într-o profundă comă.
Cu aparența că ar fi deja cu un picior în groapă, Anita
Moorjani percepea cu mare acuitate – din afara corpului – tot ce
se petrecea în salonul în care doctorii vorbeau între ei scoțându-i
apă din plămâni să poată respira. Îi asculta pe doctori, îi percepea
suferința și tristețea soțului ei care-o ținea de mână și simultan
îl vedea pe fratele ei din India care se grăbea spre aeroport să
ajungă s-o mai vadă o dată în viață.
Ca în mai toate experiențele din apropierea morții, Anita
a avut și „călăuze” dintre cei apropiați care erau deja morți.
„Călăuzele” din lumea cealaltă, tatăl și un foarte bun prieten,
au îndemnat-o să se întoarcă la viața fizică, nefiindu-i încă sosit
ceasul. Să nu moară, așa cum și-ar fi dorit, să revină în acel corp
doar „aparent” distrus de boală și să nu-i fie frică (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității
sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matem-
atica-a-realitatii/ ), să nu mai trăiască în frică de greutățile vieții,
așa cum trăise până atunci.
În cazul ei, „auto-deconectarea” de „legile” cancerului
limfatic ce au adus-o la stadiu de schelet care nu se mai poate
ridica pe picioare, s-a întâmplat odată cu experiența cufundării
sinelui propriu în Marele Tot.
Atunci Anita a avut revelația că viața nu se restrânge la
puținul pe care-l vedem și simțim, că Existența este cu mult mai
cuprinzătoare și că Divinitatea impersonală îmbrățișează tărâmul
de aici și tărâmul de dincolo cu o nețărmurită iubire.
După 30 de ore s-a trezit din comă cu certitudinea că se
va însănătoși complet, certitidine imediat împărtășită rudelor.
Ceea ce s-a și întâmplat într-un timp uimitor de scurt. Făcând
cunoscute întâmplările ei celor preocupați de problema expe-
riențelor din apropierea morții, Anita Moorjani a devenit autoarea
volumului de mare succes intitulat Dying to be Me (2012) tradus
în nenumărate limbi.
Din povestirea Anitei, interesantă nu este doar „auto-de-
conectarea” de „legile” metastazei canceroase. Remarcabilă
apare și iubirea de toți și de toate care s-a ivit în ființa ei după
întoarcerea la viață, precum și îndemnul „călăuzelor” care i-au
spus să nu mai trăiască cu sentimentul fricii.
Și în faimoasa Biserică de la Drăgănescu se remarcă scena
Pogorârii Sfântului Duh, în dreptul căreia Sfântul Arsenie Boca
a scris: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”.
Isabela VASILIU-SCRABA

„Copiii mei, fiţi cu curaj! Am
pierdut tot ce aveam pe lu-
mea aceasta; să ne mântuim
cel puţin sufletul, spălân-
du-ne păcatele în sângele
nostru”.
Constantin Brâncoveanu
Nimic nu e fără noimă
din ceea ce ni se întâmplă în
această lume doldora de ascun-
zişuri, miracole şi semne; tot ceea ce trăim, citim sau scriem
este o provocare şi un favor pe care viaţa ni le face clipă de
clipă. Depinde de înclinația îngerului și capacitatea fiecăruia,
în fond, de a înțelege și descoperi în aceste corespondențe un
sens și a urma în acord cu el propria cale.
Mi-aduc aminte că gimnaziul în care am învăţat primii doi
ani, un fost conac al boierilor Buzeşti, avea o imensă pivniţă
boltită, lăsată sub comunişti de izbelişte, în care mă strecuram
împreună cu doi colegi, atraşi ca pilitura de fier de polii magne-
tului, de ciudăţenia şi misterul locului, despre care se spunea
că e una din ieşirile sau intrările subpământene din tunelul în
care Constantin Vodă Brâncoveanu ar fi ascuns un rădvan de
aur cu cai cu tot... Aveam în profesorul de ştiinţele naturale,
domnul Ogărete, un aliat care ne ţinea partea, nutrind el însuşi
convingerea că, de vreme ce oamenii vorbesc, trebuie să fie
ceva cu tezaurul ăsta al lui Brâncoveanu. Când vom fi mari, ne
spuneam noi, și dumnealui ne ținea hangul, o să desprindem
lespezile de piatră zidite pentru a ne aventura în labirint!
Întâmplarea a făcut ca, după câțiva ani doar, abia ieşit din
adolescenţă, în primii ani de apostolat, să fiu repartizat şi să
locuiesc la Potlogi, undeva foarte aproape de Castelul brân-
covenesc, durat de voievodul martir la zece ani după ce a fost
uns în cea mai înaltă dregătorie din Țara Românească. Nu au
rămas cotlon al „Castelului” sau piatră din zidăria vechii bise-
rici din incinta Palatului pe care să nu le cercetez cu sârguinţă
şi cu luare aminte! Aici, oamenii vorbeau chiar pătimaş despre
caleaşca sau rădvanul Brâncoveanului cu care acesta, da!, cir-
cula prin tunelul ce lega în vremurile domniei sale Potlogiul
de Mogoşoaia! Intrarea secretă, apreciau ei, însă nu e la noi
(„cine e naiv să creadă că domnitorul ar fi putut să dea chiar
aşa, mură-n gură, turcului cheia labirintului secret ?!”), ci pe
undeva prin zăvoiul satului vecin (numit Brâncoveanu, astăzi
!). Dar s-ar putea, erau de părere alţii, ca intrarea să fi fost
scufundată chiar de către domnitor în iazul ce împrejmuieşte
la nord Castelul, înainte de a pleca la Constantinopol, chemat
de Gin Ali paşa. În iazul cu pricina, mai circula vorba, Brân-
coveanu şi-ar fi pus vizitiul s-o înece cu caretă cu tot, chiar în
ziua nunţii, pe mireasa lui Prodan, iubita Domnului...
„La Doiceşti, la curtea princiară fortificată a copiilor
Brâncoveanuluiˮ (un fel de Nursery, „creşăˮ, în engleză, a
coconilor), mai acum câţiva ani, pe urmele călătoriei din
1915, 16 mai, a Marthei Bibescu, am descoperit acelaşi mit
al comorilor ascunse de Constantin Brâncoveanu, aceeaşi
memorie colectivă fabuloasă scoţând încă la suprafată legenda
drumurilor/ tunelurilor lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia la
Târgovişte şi Doiceşti !!!
Într-o domnie lungă şi îmbelşugată (26 de ani!),
în care a lăsat urme de neşters, la propriu şi la figurat, atât
în praful drumurilor ţării, cât şi în cultura plaiurilor viţei
de stejar – vechiul etimon al Dâmboviţei – (a construit aici
palatele de la Potlogi şi Doiceşti, a refăcut Mănăstirea Dealu
şi Biserica Mănăstirii Viforâta, Biserica Mare Domnească a
lui Petru Cercel şi Biserica Sfântul Dumitru din Târgovişte, a
instalat în capitala voievodală, în 1708, sub mitropolitul Antim
Ivireanul, Tipografia în care s-a tras celebrul Liturghier), fapte
(nenumărate!) ce au făcut din Constantin Brâncoveanu, peste
timp, personalitatea emblematică a umanismului Evului Me-
diu târziu românesc, un simbol şi un mit care, indiscutabil, au
aprins şi au întreţinut năzuinţele de mai bine şi, deopotrivă,
avântul inimii şi imaginaţia urmaşilor.
Cercetând acum, cu matură chibzuinţă, meandrele pro-
priii-mi vieţi, nu s-ar spune că sunt omul care a rămas negal-
vanizat de aura acestei personalităţi ilustre, sanctificată la 20
iunie 1992 de Biserica Ortodoxă Română.
Întâmplarea a potrivit, pe de altă parte, lucrurile ca, de fie-
care dată, să mă întâlnesc, când mă aşteptam poate mai puţin,
cu Domnitorul Culturii, cum l-a numit cu dreptate Mitropolitul
Antonie Plămădeală pe Constantin Brâncoveanu. Una dintre
aceste întâmplări, pentru care, sincer vorbind, am făcut această
lungă întoarcere în timp, are în ea ceva care se cere neapărat
povestit şi, de ce nu?, de închinat, cum procedau cei vechi,
memoriei voievodului şi nu numai... Coleg la „Cultură”, din
1990, cu profesorul Nicolae Popescu, am început să-l cunosc
mai bine (!) abia în 2001, când, pentru o scurtă perioadă de
timp, am impărţit împreună cei câţiva metri pătraţi ai unui
birouaş (colegul meu avea să se prăpădească în 28 august
2003), în care, în diverse împrejurări, le-am putut strânge mâna
şi lui Alexandru Ciorănescu şi Marin Sorescu, şi lui Octav
Enigărescu şi Geoge Sbârcea, şi lui Marin Bucur şi Costache
Olăreanu, dar şi lui Octav Vissarion și Marianei Petraşcu,
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
Comori boiereşti
Adelei Petrescu şi lui Horia Bernea, lui Marin Gherasim şi
Emiliei Apostolescu, lui Dinu C. Giurescu și Nicolae Florescu,
lui Barbu Cioculescu și Alexandru George, lui Nicolae Herlea
și Dan Nasta, lui Mircea Horia și Emil Constantinescu, lui
Neagu Djuvara – ultimul mare boier din cultura română...
Cu o fizionomie emaciată, foarte expresivă (prietenul meu,
pictorul Mihai Șerbănescu regretă şi acum că nu i-a făcut
un portret), uscăţiv şi uşor adus de spate, de o rară bonomie,
extrem de sensibil, senzitiv şi prevenitor, Domnul Popescu
mi-a făcut, într-o primă fază a destăinuirilor noastre, o istorie
completă a tuturor figurilor din Cultură. Era tare bolnav în
acei ani, şi poate îşi simţea sfârşitul aproape!, aşa încât vorbea
fără menajamente şi, aș zice, fără cruţare despre prietenii săi
de o viaţă... „Vrei şă ştii, mă întreba, cum şi-a făcut facultatea
„X”? Te interesează cum a ajuns „Y” în posesia casei în care
locuieşte? Vrei să ştii cine e cu adevărat „Z”? Te interesează
cine a fost turnător? Vrei să afli nemaipomenitele fapte de
cultură ale lui Cutare? Ascultă la mine!” Și ascultam (avea un
inegalabil şart de povestitor ironic!), până cineva da, inerent
serviciului, buzna peste noi, stricându-ne regalul. „Vrei opera
necenzurată a Onorabilului..., poftim! Asta e toată din doască
în doască!” Erau în sacul Domnului Popescu poveşti despre
şi pentru trei generaţii...
A trecut, apoi, la „saga” propriului clan, pe rudă pe să-
mânţă. Mi-a adus documente și fotografii cu bunicul său
(primul director al Școlii de Arte şi Meserii din Târgovişte)
– astăzi, mă felicit că, într-un fel, l-am determinat să oferteze
spre cumpărare cele două mape de fotografii (într-o stare de
conservare excepţională) Muzeului „Curtea Domnească! În
povestea tatălui său, colonel decorat cu Ordinul „Mihai Vitea-
zul”, care şi-a tras a doua nevastă, pe vremea când el (Nae) era
doar copil, furând din mănăstire pe călugăriţa care-i îngrijea
rănile, nu mai trebuie pusă prea multă invenţie, fiindcă şi aşa
este un „roman” în toată regula. Mi-a adus iarăşi o serie de
litografii, medalii, insigne, ecusoane şi mărturii scrise despre
boierii Corneşti şi despre C. Cornescu, cel care i-a inspirat
lui Odobescu, cum bine se ştie, celebrul Pseudokinegetikos.
Omul din faţa mea care vorbea transportat despre vremurile de
altădată, am aflat cu uimire, era el însuşi unul dintre ultimile
vlăstare pe linie bărbătească ale boierilor Dudeşti, famile
înrudită îndeaproape cu Corneştii despre care Ion Ghica ne
lasă informaţii importante. De altminteri, pe această pistă mă
pusese oarecum în treacăt, cu ani în urmă (fără să dau totuşi
prea mare importanţă atunci amănuntului), şi Tante Gaby
Cristescu (născută Cornescu (!?), una dintre cele mai citite
persoane, din vechea protipendadă a cetății de scaun, dispusă
şi autorizată să dea informaţii despre mitologia ori panegiricul
vechilor familii ale locului. De la Corneşti, ca să zic una, dacă
Domnul Popescu (Nae) mai păstra ceva la începutul anilor
2000, atunci era pasiunea pentru vânătoare şi pescuit, consu-
mată, platonic însă, şi livresc !
Ca om vechiu, prietenul meu m-a făcut, spre ultimile
zile al vieţii sale, observatorul unui adevărat spectacol, gro-
tesc pot spune, căci se lăsa anturat de tot felul de samsari și
telali cărora le vindea, la preţuri derizorii, în special, cărţi, de
care se despărţea cu inima strânsă şi cu un evident sentiment
de vinovăţie faţă de familia sa, simțământ disimulat însă cu
străşnicie sub diverse forme ale unui joc subţire. Mă consulta
uneori, cerându-mi părerea în legătură cu valoarea tezaurului
său de bricabracuri. A vândut, într-o perioadă de trei, patru
luni, sute de tinichele și cel puțin o duzină de bronzuri, dar și
zeci de lexicoane şi dicţionare, hărţi şi crestomaţii, istorii ale
literaturii române şi universale etc. Eram primul căruia, sub un
motiv sau altul, i le oferea pe cele din urmă mai întâi, dar, din
păcate, punga mea nu-mi permitea să le cumpăr, şi, apoi, orice
preţ i-aş fi putut oferi, aveam sentimentul că îi aduc oricum
o ofensă... Deosebit de prevenitor şi atent, îmi lăsa cărţile de
care mă arătam mai interesat două şi chiar trei zile, ca să le
cercetez! Ajunsesem să copiez de mână, nu mă sfiesc să mărtu-
risesc, unele pagini, îmi luam note... Ultima dată, mi-amintesc
ca ieri, a venit cu Istoria Bucurescilor de G.I. Ionnescu-Gion,
carte tipărită la 1899 la Stabilimentul I.V. Socecu şi retipărită
(ce noroc pe generaţiile mai noi!) în ediţie anastatică, în 2003,
la Tehnopress, Iaşi. Știindu-mi „slăbiciunea” pentru Brânco-
veanu, într-o zi a deschis „din prima” ceaslovul îngălbenit la
pagina 683, zicându-mi: „hai să-ţi arăt cum stăm cu comorile
lui Constantin Brâncoveanu care, să ştii de la mine, nu sunt
doar aşa o legendă cum poate crezi tu în sinea ta, ca şi alţii...
G. Ionnescu-Gion, pe care bunicul meu l-a avut oaspete aici
la Târgovişte în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice, a
mai apucat să vadă la vechea Academie foaia de zestre scrisă
de însăşi mâna Domnitorului la 1692, când şi-a măritat fiica cea
mare, pe Stanca, cu fiul lui Ilieş Vodă din Moldova”. Transcriu,
la rându-mi, acum, pentru cititor, din cartea lui Ionnescu-Gion,
lista bunurilor dotale cu care a fost înzestrată Stanca și pe
care mi le-a trecut scrupulos în revistă domnul Popescu: „o
cunună de bucăţi tot cu diamanturi, un left (după Dicţionarul
lui Alexandru Ciorănescu, monedă de aur de cinci ducaţi;
medalie, medalion, colier, salbă) tot cu diamanturi şi cu trei
picioare mari de smaragd; cinci perechi de cercei cu diamante;
smarande, rubine, bălaşe; trei perechi de brăţări; 9 inele, toate
13
cu pietre preţioase; 12 şiruri de mărgăritare mari; două lanţuri
de aur, fiecare de câte 500 de dramuri (conf. Al. Ciorǎnescu,
greutate în valoare de 3,38 gr. în Tara Românească şi de 3,23
gr. în Moldova); o salbă de 400 de galbeni; bani de cap 300 şi
cu lesă (şnur, n.n.)de mărgaritare (un fel de risir, n.a.; zavon cu
300 de galbeni; 30 de ii cusute cu fir (de aur, n.n.), cu sârmă, cu
mărgăritare, cu şireturi; 8 dulămi cu samur (blană de zibelină,
n.n.), cu pântece de râs şi cu nasturi de diamante, de rubine, de
mărgăritare; 14 rochii, unele cu sponci (catarame, n.n) de aur
cu diamnte şi cu gurile de mărgăritare; plapome şi cearşafuri
cu flori de fir (de aur, n.n.); covoare de mătase; oglinzi cu
pervazurile (ramele , n.n.) de argint; talere sau tipsii de argint,
altele tot tipsii de argint cu flori pentru pome (fructe, n.n.),
linguri, furculiţe, solniţe de argint; talere de argint cu cornuri
(pahare, n.n) poleite, lighean şi ibric de argint; pe urmă, cal
de ginere cu şeaua de catifea şi oblâncurile de argint; caretă cu
şase telegari; rădvan cu şase telegari; cuhnia (trasură, n.n.) cu
telegari; patru sute oi cu miei; 40 de boi de plug; 30 de vaci cu
viţei; 20 de iepe cu mânji şi armăsari;150 de mătci de stupi; 4
moşii; vii la Piteşti, şi la Schei, case de piatră în Bucureşci şi
30 suflete de ţigani”. „Și tot aşa, continuă G.I. Ionnescu-Gion,
dă Mariii la 1693, Ilinchii la 1698, Saftei la 1700; Ancuţei la
1704, Bălaşei la 1708, şi Smarandei la 1712 – sunt şapte fete”.
„Băieţii sunt patru; dintr-înşii n-a apucat să însoare decât pe cel
mare Constantin, cu fata vornicului Ion Balş de la Moldova şi
pe al doilea, Ștefan, cu Bălaşa, fata vistiernicului Ilie Canta-
cuzino tot de la Moldova. La amândoi feciorii le dă daruri să
ducă mireselor şi-ncep iar lefturile, ghiordanurile(?), cerceii,
inelele, lanţuri de aur greu cu nasturi de diamante şi sălbi, şi
ţinte de işlic şi călţuni cu mărgăritare şi smaragde şi conteşe
(?) de postav ghiulghiol (în ape strălucitoare, n.n.) cu limie de
samur, şi-n fine, caretă frumoasă cu stâlpii şi maciucile poleite
şi cu şase telegari cu hamurile leșeşti (poloneze, n.n.)”. „Și să
nu uitam, mai zice fericitul Ionnescu-Gion, un lucru, şi-anume
că, după ce mărită şapte fete şi însoară doi flăcăi, Brâncoveanu
tot mai trimite la Braşov, spre păstrare, patrusprezece lăzi, în
care sunt cu ocalele (kilogramele, n.n.), – spune inventarul
făcut mai târziu – , aurul şi argintul, şi cu pumnul, aşa în
neştire, pietrele preţioase, diamante, rubine, smarande, perle,
safire, turcoaze, balaşe (probabil, lapislazuli, n.n.), mărgean şi
chihlimbar. Nu mai vorbesc de stofele preţioase şi de pânzetu-
rile de mătase, cusute cu fir de aur. Și toate astea nu-s decât o
parte din starea Brâncoveanului, căci banii ce avea erau depuşi
la Zecca (Banca, n.n.) Veneţiei, şi la Viena, şi nu ştiu unde”
Sesizând în ochi-mi dilataţi uluiala şi încântarea,
Domnul Popescu (parcă-l aud şi acum!) mă ia din scurt : „Te
miri şi te întrebi, Coane Fănică! de unde atâta avere? Ei bine,
trebuie să afli, dacă nu ai ştiut-o, că toţi boierii noştri au fost
nişte români foarte avuţi. Erau oameni de ţară care-şi treceau
avuţiile din tată în fiu, cu mare grijă să nu fie nimic stricat, ci
adunat! Iată ce mai scrie aici Ionnescu-Gion: „Preda Brânco-
veanu, bunicul domnitorului avea moşii şi sfori de moşii, al
căror număr nici nu-l mai ştia, avea turme de oi în care intrau
25.000-30.000 de capete, cirezi de boi de 5.000 capete, 1.000
de bivoli, 4.000 de râmători, 300 de stupării pentru ceară de
comerţ cu Țarigradul, 1.000 ţigani robi. Fiecare ţăran, cap de
familie îi platea 6 dinari (monedă de argint, n.n.) de Sfântul
Gheorghe şi la Sfântul Dumitru 12. Câştiga prin ţigani care sunt
meşteri şi duc banul stăpânului. Are mori nenumărate. Vinde
la Țarigrad ceară, oi şi boi, a înzestrat mulţime de mănăstiri...”
– Mai mult decât atâta, conaşule (aşa găsea să mă alinte
uneori!, şi vorba asta în gura Dumnealui căpăta pentru mine un
straniu parfum revolut), boierii noştri erau oameni petrecăreţi
şi fuduli de se dusese vestea şi în Occident! Știi snoava lui
Ienăchiţă Văcărescu care singur se lăuda că l-au dezbrăcat
cucoanele la Viena, moarte de curiozitate să-i vadă şalurile
de India și mai știu eu cu ce era el încins!”
După episodul evocat, poate și altele, cartea lui Ionnes-
cu-Gion a dispărut fără să iau seama din birou, în chip firesc,
ca şi celelalte, într-o zi... Au urmat pentru Domnul Popescu
„pensionarea grăbită”, internarea, extirparea unui rinichi,
amputarea piciorului şi drept cuvenita moarte cu care suntem
datori în această lume fiecare!
Aş fi uitat, probabil, pierdută într-un cotlon al memoriei,
de cartea lui Ionnescu-Gion, dacă în urmă cu vreo zece ani
(nu devenisem încă pensionar) făcând „curăţenie” într-un
dulap pe care l-am împarţit cu Domnul Popescu, nu aş fi dat
peste EA! Parcă şi mai impozantă”, parcă şi mai îngălbenită,
parcă şi mai pergamentoasă, gata, gata să se sfărâme în mii
de bucăţele, asemeni sufletului meu răvăşit dintr-o dată... Am
luat-o cu gând s-o duc urgent familiei Domniei Sale, când,
surpriză şi stupoare! Pe un bilet cu scrisul inconfundabil al lui
Don’ Nae, ataşat de prima pagină, am dat peste următoarea
mențiune: „pentru prietenul meu, Conu Fănică”. Era un me-
saj expré, cumva, d’outre tombe, al Domnului Prof. Nicolae
Popescu pentru mine, manifestare vie a rafinamentului unei
nobile simţiri pentru care nu-i voi mai putea mulţumi cum se
cuvine niciodată.
Ştefan Ion GHILIMESCU

14
Ion Petrovici – călătorul
Despre omul de cultură, filoso-
ful, demnitarul și memorialistul Ion
Petrovici se vorbește destul de puțin
astăzi, când tot mai puțini oameni
reprezentând stilul aristocrat, cu
studii temeinice în străinătate, cu o
oratorie elegantă și plină de grație,
mai pot fi văzuți printre noi. Mode-
lul e cel al necioplitului, incultului,
cu studii făcute „la distanță” sau la
universități particulare, unde lec-
turile obligatorii și temele serioase
de seminar, soldate cu conspecte
minuțioase și dezbateri serioase de
idei au fost reduse la minimum, dacă nu eliminate cu totul. Or,
Ion Petrovici a avut norocul să-l aibă profesor pe Titu Maiorescu,
căruia i-a devenit discipol preferat. Așa ajunge să urmeze studii
filosofice serioase la Leipzig, unde l-a avut profesor pe Wilhelm
Wundt și apoi la Berlin cu Wilhelm Dilthey. Activitatea științifică
începută de timpuriu este dusă într-o serie de reviste internațio-
nale, fără să neglijeze și tiparul național, prin lucrări ca Cercetări
filosofice (1907),Noi cercetări filosofice (1911), Teoria națiunilor
(1910), Probleme de logică (1911), cu incursiuni în opera lui
Kant și Schopenhauer. Numit la întoarcerea în țară ca profesor
de logică la universitatea din Iași, el se face repede cunoscut
prin conferințele și prelegerile sale și mai ales prin scrierile care
ies din sfera fillosofică, ținând mai ales de memorialistică și de
literatura de călătorie. În primul caz a semnat mai multe cărți de
amintiri, precum Amintiri universitare (1920), Figuri dispărute
(1924), Văzute și trăite (1926), Din amintirile unui fost dregător
(1934), Amintirile unui băiat de familie (1938), De-a lungul unei
vieți (1963) etc. În cel de al doilea caz, profesorul s-a remarcat
prin notele sale de călătorie făcute mai ales prin țările europene,
cu volume precum Raite prin țară (1926), Felurite. Note de drum
(1928), Impresii din Italia, I-II (1930-1938), Peste hotare (1931),
Însemnări de drum (1983) etc. Profesorul ieșean, ajuns în 1940 să
predea la universitatea din București, a fost în mai multe rânduri
ministeriabil, cunoscând de aproape și viața politică din țară, unde,
din păcate, a fost ministru al Culturii în timpul dictaturii antones-
ciene, plătind pentru aceasta cu ani grei de temniță. Oricum am
lua-o, a fost una dintre figurile parlamentare și universitare care
a reprezentat la nivel înalt România și cultura ei.
Ion Petrovici a avut șansa să se nască într-o familie înstă-
rită, unde limbile străine erau învățate de la sursă. Afirmă în mai
multe ocazii că atmosfera din orășelul său natal, Tecuci, era foarte
franțuzită, că mama sa folosea limba franceză în conversațiile cu
prietenele și că se abonase la colecțiile parisiene de romane franțu-
zești, pe atunci la modă. Copilul Petrovici le știa pe de rost titlurile
și autorii, în rândul cărora figurau autori ca Daudet, Maupassant,
Ohnet, Copée, Marcel Prévost, Alexandre Dumas, Hector Malot,
Paul Bourget, Pierre Loti, André Theuriét. Crescând într-o atare at-
mosferă, viitorul profesor își formează de mic o frumoasă cultură,
pe care o completează cu știința oratoriei catedratice, încât ajunge
unul dintre cei mai agreați conferențiari și oratori parlamentari.
Ca atare, prezența lui este aproape indispensabilă în culegerile și
antologiile de artă retorică și parlamentară românească. Despre Ion
Petrovici se poate spune că a fost oratorul de serviciu al generației
sale. De fiecare dată când era vorba de vreun eveniment oficial,
autoritățile recurgeau la el, deoarece tonul său echilibrat, cadența
plăcută a vorbelor se împleteau cu o caracterizare foarte aproape
de adevăr, în care predominau părțile bune ale omagiatului, felul
în care s-a dăruit activităților publice. A ajuns să posede astfel
o întreagă colecție de discursuri aniversare, comemorative sau
funebre, închinate unor miniștri, profesori, scriitori, oameni de
cultură. Volumul se cheamă Momente solemne (1937) și strânge
sub aceleași coperți texte bine drămuite și simțite. Numele celor
înscriși pe răbojul său este extrem de ridicat și aglutinează nume
ca Barbu Delavrancea, Aristizza Romanescu, I.C. Brătianu, Take
Ionescu, Dimitrie Alexandrescu, V. Stroescu, G.Gh. Mârzescu,
Victor Babeș, Alexandru Constantinescu, generalul Al. Averescu,
Titu Maiorescu. Desigur, există și câteva excepții, atunci când
se ocupă de câteva figuri importante ale istoriei noastre, cum ar
fi Cantemir sau Mihai Viteazul, dar și evenimente de ordin edu-
cațional sau cultural, cum ar fi cele care se referă la inaugurarea
Școlii Politehnice din Timișoara, o deschidere de an universitar,
banchetul scriitorilor români, inaugurarea Facultății Teologice din
Chișinău etc. Alocuțiunile sale au darul de a „solemniza” faptele
trăite, de a da un spor de autenticitate celor spuse despre oamenii
pe care i-a cunoscut și care i-au fost aproape în diferite situații, în
parlament, în minister, în sistemul de învățământ. Om instruit sub
toate raporturile, vorba sa de omenească înțelegere însoțește chipul
omului pe punctul de a intra în eternitate. Ion Petrovici dă fiecăruia
dintre ei ceea ce este al cezarului și știe să puncteze esențialul, să
meargă direct la sufletul ascultătorilor. Așa procedează și în cartea
sa de Figuri dispărute (1937), unde adună o serie de evocări ale
vieții sale de scriitor și profesor, mai ales din mulții ani petrecuți
în capitala Moldovei. Evocările sunt punctate cu date și informații
bogate despre viața culturală a Moldovei, încât credem că nu se
poate face o istorie obiectivă a învățământului nostru fără să se
apeleze la aceste texte ale lui Ion Petrovici, care știe să re-creeze
atmosfera tipică a modului în care societatea Junimea și lumea
din anturajul „Convorbirilor literare” reușeau să imprime Iașului
acea atmosferă provincială de viață tihnită, dar trecută bine prin
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
cultură. Oameni ai locului, precum P.P. Carp, Aurel Popovici,
Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Greceanu, Theodor Șerbănescu,
Panait Cerna, I.L. Caragiale, Andrei Naum, Vasile Bogrea, Take
Ionescu, Al. Marghiloman, Titu Maiorescu și Al. Philippide sunt
văzuți de aproape, cu farmecul personal al fiecăruia, cu calitățile
și ticurile lor. Acestora le adaugă unele din cadrul familiei sale,
cum ar fi Bunica, Popa Enache sau Moșul Doctorul, care sunt
sarea și piperul mediului său de peste vară de la Tecuci, acolo unde
s-a născut și a crescut, unde se vorbea de multe ori franțuzește și
unde cartea, spectacolul de teatru, muzica de tip clasic reprezentau
ocazii privilegiate pentru reuniuni mondene tipic boierești, unde
vorba de duh și citatul poetic erau la ele acasă. Avem de-a face cu
acele decupaje caracteristice, transmise prin timp și de alți trăitori
ai acelor vremi, în care badinajul și picanteria întâlnirilor comune
au supraviețuit prin „amintirile unui băiat de familie” sau „ale
unui belfer”, oferind acel iz de cărturărime aleasă și de estetism
cultural de sorginte occidentală. Iată o mică pată de culoare despre
fostul său coleg de școală, Vasile Bogrea: „Elocvența lui Bogrea
păstrând totdeauna o notă mai senină față de aceea a modelului
său (N.Iorga), într-un cuvânt oratoria sa rămânând o frumoasă
cădere de apă, cu răsfrângeri de curcubeie, dar fără cutremurări
vulcanice, fără vâlvătăi de flăcări și fum. De altfel, și alte deosebiri
accesorii s-au păstrat întregi până la urmă: curtoazia tolerantă a
lui Bogrea, precum și răbdarea de a asculta pe alții.(...) Vorbitor
totdeauna meșter, erudit interesant, Bogrea nu se grăbea să scrie
nici opere masive, nici chiar contribuții mai concentrate”, deși era
„om plin de învățătură și scânteietor de daruri spirituale.” Această
oratorie de salon s-a infiltrat puternic în stilul cozeriilor sale și o
regăsim ieșind la iveală de peste tot din scrisul lui Ion Petrovici,
omul de lume, universitarul, călătorul. conferința interparlamentară din 1939. Ales membru al Academiei
Deși aparent un boem și un om de lume, Petrovici a fost
în esența lui un rob al muncii disciplinate, un executor devotat
al îndatoririlor educaționale, în raport cu meseria pe care și-a
ales-o, aceea de educator al tinerelor generații. Urmând exemplul
lui Titu Maiorescu, el punea mare preț pe lecția predată, pe care
o dorea cât mai clară și cât mai bogată în idei, nu fără a oferi și
asocierile și caracterizările de rigoare, prin ocolișuri și divagații
bine gândite. Ca dascăl și educator și-a înțeles bine și misia socială
și culturală, aceea de a veni cu exemple convingătoare, care să
le ofere „modele” de comportament și de viață închinată slujirii
idealului cultural. Toate aceste îndemnuri și învățături pentru
urmași le găsim în literatura lui de călătorie, formă deghizată a
unor lecții de viață și de comportament social.
Aducerea Europei la noi acasă este sensul misiei secrete a
acestui profesor erudit și mare degustător de valori, pentru care
îndemnul la călătorie echivalează cu îndemnul la lectură. Țările și
orașele, muzeele și spectacolele vizionate sunt cărți deschise pen-
tru orice român care dorește să-i urmeze sfatul, și care seamănă cu
acele periodice „băi de civilizație” pe care orice român emancipat
știa să le „deschidă”, de la Dinicu Golescu și Codru Drăgușanu
încoace. Etapa de istorie în care îi e hărăzit să trăiască e bogată în
fel de fel de însemnări de călătorie, mania „descoperirii Occiden-
tului” se rafinase și devenise un fel de hobby. a loisirului pentru
cei tineri și un exercițiu de admirație pentru bătrîni. Plasându-și
însemnările de călătorie undeva la intersecția celor două tendințe,
Ion Petrovici face din călătorie un mod de instrucție și educație, un
alt tip de lecție universitară bine ticluită. Oricare dintre cărțile lui
cu această tematică am deschide, am ajunge la aceeași concluzie:
literatura sa de călătorie îndeplinește o funcție didactică precisă,
aceea de a pune în fața cititorilor modele de educație, modele
de viață spirituală, modele de dezvoltare civilizată. Întreaga sa
literatură de călătorii este scrisă spre a servi, contemporanilor și
urmașilor, de exemple ale colectivității umane care s-au ridicat
prin muncă și cultură, părăsind lenea orientală și oblomovismul
târgurilor noastre de provincie în care „nu se întâmplă nimic”.
Cărțile lui Ion Petrovici vin să inculce dinamism, vziune nouă,
ținerea pasului cu mersul vremii. Urmărindu-i paginile de notații
din țările pe care le vede, le vizitează și le studiază angrenajul
social și politic, îl vedem aplecat nu spre observații legate de
datul elementar efemer și inconsistent, ci merg întotdeauna spre
fenomene cu caracter general, vizând dorința de perfecționare,
educația comportamentală, preocuparea pentru viitorime. Desigur
că educația din familie și cea din universitate a căpătat noi valențe
în momentul în care a pășit peste hotare spre a-și desăvârși spe-
cializarea și a realiza un doctorat pe măsură. În astfel de situții,
cel mai bun mijloc de cunoaștere a fost călătoria, excursia școlară
sau turistică, cele văzute și cântărite cu propriii ochi. Nu degeaba
și un alt călător împătimit, N.Iorga, pe care și-l ia ca model în
multe privințe, vorbește în acest fel despre acest mod de cunoaș-
tere: „Un călător este în cele mai multe cazuri de preferat unui
cronicar, după cum autorul unei scrisori personale este preferabil
redactorului unui document oficial. Nu numai pentru noutatea
faptului văzut fără nici un fel de interes particular, ci și pentru că
el ne permite să vedem, în același timp cu obiectul, ceea ce se
petrece în sufletul subiectului, deci al călătorului însuși. Or, într-o
societate există anumite fenomene sufletești care nu pot fi sesizate
decât punând în contact un reprezentant al acestei societăți cu o
altă lume. Trebuie deci să ne adresăm acestor surde, totdeauna
spontane, uneori naive, câteodată chiar ridicole, care sunt notele
de călătorie.”
Dorind să facă din călătorie o armă de educație, el va pune
accent pe călătoria de tip științific, pe călătoria de inițiere artisti-
că și cuturală. Obiectivul principal al acestora va fi Occidentul,
respectiv țările cu veche cultură din Apus, precum Germania,
Franța (1912), Italia (1927, impresii pe care le publică în 1930),
urmate de alte călătorii în Austria, Belgia, Elveția, Norvegia,
Suedia, Danemarca, singura călătorie din afara Europei fiind
cea din Algeria. Făcându-și studiile în Germania, la Leipzig și
Berlin, încheiate cu susținerea doctoratului în 1905, el mai frec-
ventează două semestre ascultând lecțiile lui Wundt, pentru ca,
în noiembrie 1906, să fie numit conferențiar de filosofie (logică)
la Iași. Vor urma desigur și funcții publice începând cu aceea de
director general al teatreleor (1918), de ministru al Lucrărilor
Publice în guvernarea lui Averescu (1921-ianuarie-decembrie),
apoi în cea de a doua guvernare Averescu, unde deține portofoliul
Instrucțiunii Publice. Seria funcțiilor ministeriale continuă cu
aceea de ministru al Educației Naționale în guvernul Goga din
1937-1938, apoi ministru al Culturii Naționale în guvernul lui
Antonescu, ultima demnitate aducându-i ani buni de închisoare
sub regimul comunist. Sporul cultural adus de administrațiile lui
e bine cunoscut, prin susținerea accedererii la demnități pe care le
meritau oameni de cultură și scriitori precum Gala Galaction, Vasi-
le Radu, Constantinescu-Iași. Ca bun orator, ca specialist și om de
cultură, profesorul ieșean a devenit un important agent de cultură
în favoarea țării natale, participând la congrese internaționale de
specialitate, ținând conferințe și cursuri universitare, expuneri și
alocuțiuni apreciate și catalogate ca atare. Astfel, la 5 iunie 1931,
a rostit un frumos discurs de apreciere la adresa lui Iorga oratorul,
ca în 1932 să fie invitat la Sorbona pentru un ciclu de conferințe.
Va face parte din delegația țării noastre la prima conferință de
dezarmare organizată de Liga Națiunilor la Geneva, ca să fie apoi
invitat oficial la Universitatea din Alger sau ca delegat la Oslo, la
Române din 1935, el va juca un rol decisiv în aducerea în sânul
Academiei noastre a unor mari personalități transilvănene precum
Lucian Blaga sau Liviu Rebreanu, răspunzând discursurilor lor
de recepție în cadrul festivităților de consacrare.
Seria însemnărilor de călătorie se deschide în 1926 cu Raite
prin țară, care fac o bună impresie critică, Mihai Ralea observând
că „Tot secretul acestor note de călătorie stă în buna lor dispoziție,
în avântul lor tineresc, în bonomia lor naturală și optimistă. Fie că
e vorba de o comparație între farmecul potecii și acela al șoselei,
fie că e vorba de aspectul unor ruine, peisajul se ridică la o scară
până la valorea unei idei generale.” Într-adevăr, autorul vorbește
de farmecul călătoriilor singuratice pe poteci prietenoase, care îl
afundă în munți și păduri, poteca având pentru el avantajul medita-
ției și al bunei concentrări, față de gălăgioasele călătorii colective,
cu ghizi anoști și stereotipi. „O șosea n-are mister, spunea el. Chiar
atunci când capetele ei se pierd în zare, depășind raza normală
a închipuirii, știi totuși că, trase de mâna omului și poruncite de
interese foarte „terre à terre”, ea va conduce prin locuri umblate,
va lega așezări lipsite de orice taină, în sfârșit, că reprezintă o
medie de preocupări cuminți care se desfășoară limpezi, în văzul
tuturor. Poteca exprimă, dimpotrivă, ideea de aventură, de risc,
de izolare; e drum de mobile tăinuite. Chiar atunci când va folosi
și dânsa unor interese mai banale, păstrează totuși în ființa ei
ceva din șovăiala visătorului, din îndrăzneala răzvrătitului, din
elanul acelui care merge spre necunoscut. Poteca e apoi spontană.
Șoseaua inginerilor e ceea ce-ar fi canalizarea unei ape, pe când
cealaltă este albia creată natural de însuși șuvoiul apei. Ea a fost
croită de-a dreptul de pașii singuratici ai drumeților, pe dânsa
poți ceti fără traducere povestea perechilor înamorate, istoria

haiducilor, rătăcirea deznădăjduiților. Potecile sunt intim legate
de sentimentele umane în revărsarea lor inițială, ele reprezintă
o grafică a simțirii omenești.” Descifrăm în această primă etapă
a călătoriilor sale sentimentul înrădăcinării în țară, un elogiu de
tip iorghist al locului natal, al provinciei sămănătoriste. Este faza
în care privește șoselele cu oarecare rezervă, deoarece ar reteza
din spontaneitatea peisajului, presupunând „companie impusă, și
drumuri știute dinainte”. Binefacerile civilizației vor reveni odată
cu timpul, mai ales la călătoriile peste hotare, trenul devenind
mijlocul de transport agreat, deoarece e funcțional, rapid, precis
și confortabil. Dacă în țară caută să savureze mai ales farmecul
naturii sălbatice, cu locurile geografice vestite, cu poienile mis-
terioase, cu ruinele unor cetăți sau cu intimitatea duioasă a unor
mănăstiri, odată cu drumurile străinătății, mentalitatea se schimbă,
el căutând să descifreze misterul marilor construcții omenești,
avantajele și sporurile civilizației, funcționalitatea orașelor Oc-
cidentului, ca expresii ale colectivității și efortului colectiv. Mari
arhitecți, pictori, sculptori, învățați, filosofi și-au consumat aici
efoturile creatoare, făcând din marile orașe oaze veritabile de
cultură, învățământ, progres. Orașele Apusului strălucesc prin
organizare, administrație, respect pentru istorie, pentru curățănie
și înlesniri omenești. Omul a reușit aici să devină autorul unui
sistem funcțional, al unui mecanism existențial bine pus la punct,
care a fost pus în slujba omului și a scopurilor lui preaînalte. Toate
drumurile lui europene nu vor avea alt scop decât identificarea
performanțelor omenești în materie de energie creatoare, de
realizări durabile. Nu va respinge nici peisajul făurit de om, dar
va rămâne un adept declarat al muntelui, deoarece ascensiunea,
verticalitatea măresc capacitatea de înălțare a omului, pe când
marea își trăiește propria ei retranșare în orizontalitate.
Încă din timpul studiilor sale germane, Ion Petrovici visează
să vadă mai mult și mai temeinic paleta de instituții și de avantaje
pe care marile biblioteci i le puteau oferi, să pătrundă cât mai
adânc în misterul minții omenești, să poată dezvălui semenilor săi
cât mai multe din secretele care au creat prosperitate și progres.
Una din țăirile care exercită asupra sa o adevărată fascinație este
Italia, patria străbunilor noștri, cunoscută în lume prin comorile
de artă deținute. A vizitat-o mai amănunțit în 1927, adunând cele
văzute într-un prim volum de Impresii din Italia (1930). Până
atunci călătorul Petrovici poate fi descoperit într-o serie de texte
din Felurite. Note de drum (1928), urmate de Impresii din Italia
(1930) și de Peste hotare ( 1931). Ele fac parte din cea de a doua
etapă a expozeurilor sale didactice, când va stărui asupra minunilor
civilizaței, asupra artei cu care au fost lucrate bisericile somp-
tuoase, palatele superbe, muzeele cu zeci de tablouri prețioase,
universitățile ca semănătoare de idei, focare de cultură majoră,
marile biblioteci și comori de artă. După peisajul monoton și trist
al pustei, după munții ascuțiți ai Croației, el își odihnește privirile
asupra castelului Miramare, aflat dincolo de Triest, apoi asupra
orașului apelor, Veneția, a cărui grandoare a apus odată cu năvala
oceanului. Gondolierii îl duc în zonele din jur, pe insula Herre-
ninsel, Murano, Torcello, care au toate trecutul lor, dar și locurile
care le individualizează. Cercetează la pas stradele mai importante,
începând cu piața San Marco, Palatul Dogilor, „desigur una dintre
cele mai originale construcții arhitectonice, care te uimește”, apoi
sălile cu opere de artă celebre, de la Bellini, Carpaccio, Tizian,
Veronese, Tintoreto. Veneția e un oraș muzeu unic în lume, rămas
spre a-i avertiza pe vizitatori despre deșertăciunea gloriei umane.
„Desigur, reședința dogilor va fi strălucit de lumini, pe când astăzi
stă nopțile în beznă”. Puntea Suspinelor îi evocă pe cavalerii
romantici, suspinând după chipul domnițelor, romantism desuet
care astăzi nu mai e la modă. De la Veneția ajunge la Milano,
unde tronează celebrul dom, dar și vile și palate ispititoare în
genul castelului Sforza, oraș care amintește de gloria lui da Vinci,
a cărui celebră Cină e un fel de „zestre împărătească” protejată
cu grijă. Nu mai puțin orașul e tutelat de statuia lui Napoleon al
III-lea, în cinstea ajutorului dat de acesta în procesul de unificare.
Va ajunge în mod inevitabil la Roma, unde va trăi un mod aparte
de a se întâlni cu istoria, deoarece „ farmecul Romei nu-l mai are
nimeni, fiindcă nimeni nu mai este, ca dânsa, un tom de istorie
completă, îmbrățișând în fulgere de lumină toate evurile omeni-
rii.” În esență, ea adăpostește trei Rome, la fel de celebre: Roma
antică, Roma pontificală și Roma modernă: „Roma antică e un
arhipelag de insule semănate în cuprinsul Romei actuale: forul
roman, forul Traian, forul lui August, forul Argentina”, cărora li
se adaugă Colosseumul și termele. Roma pontificală trăiește prin
palatul Vaticanului, prin cimitirul de la Via Appia, prin bazilicile ei
celebre, prin monumentul lui Giordano Bruno sau al lui Francisc
de Assisi. Roma modernă începe odată cu linia tramvaiului și cu
muzeele și colecțiile de comori moștenite, cu operele splendide
ale catedralei Sf. Petru, vila Borghese, sculpturile lui Bernini,
Michelangelo, picturile lui Rafael etc.
Tot atât de celebre i se par împrejurimile Romei, pe care le
investighează atent, spre a reveni din nou la centru, acolo unde
pulsează viața credincioșilor, deoarece „Roma e ca un diamant
pe o brățară, pe-al cărui cerc de aur sunt bătute și alte nestemate,
neaparat mai mici, dar sclipitoare și captivante”, Frascati, Tivoli,
Albao, Ostia. Evident că nu putea să nu viziteze Napoli, Capriul,
Vezuviul, Sorento. Finalul călătoriei în lumea Italiei se acordă
cu starea lui sufletească de călător pe apele destinului: „Vaporul
mă întoarce spre seară la Napoli. Vântul mai scăzuse și valurile
mării se umflau mai puțin. Desigur, mâine grota azurie va putea
fi iarăși cercetată, dar eu voi fi la mile depărtare de aceste locuri
binecuvântate. Cine știe dacă absența acestei grote de pe pânza
amintirilor mele nu va juca și dânsa rolul bănuțului lăsat la plecare
în fântâna Trevi? Poate că și vraja grotei, unde mi s-a zădărnicit
intrarea, va ajuta să mă abat iarăși pe aceste meleaguri fericite.”
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
15
Și în amurgul care se lasă peste lume, despărțirea devine prilej
de melencolice invazii lirice, în timp ce apusul de soare capătă
aspectul unei cufundări în trecut, al unui rămas bun copleșit de Sonetul stăpânii îngerilor
pierderea treptată a luminii. Iată pasajul, atât de bine surprins
de călătorul sensibil la mișcarea văzută și nevăzută a naturii:
Azi, în tăcere, pentru prima dată,
„Ziua scădea simțitor și mai lacom decât la sosire, contemplu
de pe covertă feerica înconjurime. Malurile se înecau în umbră, îți depăn viața-ncet și pe ascuns,
pregătindu-și luminile artificiale, marea se colora ca zmeura, în de parcă nu mi-ar fi îndeajuns,
timp ce soarele fără raze își moaie roata de jăratic în talazurile ei. sau nu ar fi a ta, ci-ar fi furată,
Clipită cu clipită se scufundă mai tare. N-a rămas decât jumătate,
o pătrime, în sfârșit o geană. Pe suprafața mării licări o ultimă iar, de un timp, în fiecare noapte,
sclipire, ca o tiflă atuncată lumii lăsată în întunerec.” tot trupul tău, atunci când te colind
Am lăsat înadins acest pasaj să curgă pentru a vedea modul cu palmele și ochii, ți-l aprind
în care filosoful călător știe să pună accentele, să trăiască schimbă- și până-n zori i-s formele răscoapte.
rile de peisaj, să empatizeze cu mediul înconjurător. Descoperim
printre rânduri natura contemplativă a autorului, setea lui de
percepere a fenomenelor înconjurătoare, expresivitatea muzicală Sortit, din clipa-n care m-am născut,
a tonului, prezența comparațiilor revelatorii. Acest tip de lectură ca zilnic să duc îngeri la păscut,
și de percepție a ambientului este prezent peste tot în scrierile de veghe, dimineața, la ferestre,
autorului. Și atunci când vizitează Nordul și atunci când vizitea-
ză Sudul, unda de melancolie îl însoțește, ca o formă de trăire cu brațul plin de bice și căpestre,
acută a omului înțelept, pentru care reveria sentimentală devine te-aștept, să-mi dai câțiva cu împrumut
o formă de superioară înțelegere umană, un mod de percepție a din cer, să-i spurc cu ierbile terestre...
sentimentului trecerii și a zădărniciilor firii omenești.
Am putea vorbi la el de acel tip de călătorie care se concre-
tizează în metafora de „revedere melancolică”, întâmplată după
două decenii de la terminarea studiilor, când a hotărât să revadă Sonetul privirii care doare
locurile unde a studiat și a lăsat o parte din avânturile tinereții.
Vizita pe care o face omul matur, încărcat de succese și de noi Precum privirea, nu te-nțeapă nici
aspirații, se răsfrânge asupra mediului studențesc de odinioară dacă-i ameninți stupul, o regină,
suprapunând cele două imagini. Revederea orașelelor Leipzig, cu acul ei din rază de lumină,
Berlin, Weimar, Strasbourg, îl melancolizează și îl îndeamnă și nici cel mai versat dintre arici,
la luciditate, la recunoașterea inerentelor mutații care nu pot fi
calculate. Atmosfera petrecerilor studențești de altădată parcă și-a căci semnele ți se închid pe loc
pierdut orice tonalitate. Peste tot schimbările sunt vizibile de parcă
și, timp destul să vadă, ochiul n-are,
ar fi vorba de alte orașe. În special se simte chemat să recunoască
în capitala Alsaciei un nou spirit de toleranță, clarviziune, simț cum cu o flacără de lumânare,
comunitar și libertate. Orașul Strasbourg e văzut ca un oraș al vii- m-apuc unei biserici să-i dau foc!
torului, ca un oraș care și-a schimbat radical fizionomia, amintind
de noul umanism european: „Alsacia, oricât n-ar pierde din vedere Tu știi c-atunci când miroseam un crin,
postulatele naționale, evoluează spre cât mai mare toleranță și simțeam că-mi injectezi în nări venin
cât mai multă libertate”. Sensul educativ moral al celor trăite își înmiresmat, dar nu ți-am spus de frică
lasă urmele adânci în aceste întruchipări de ecouri sufletești. Și
gândul la țara sa, la oameni și locuri văzute cu alte ocazii revine să nu mă pui să mângâi o urzică
brusc și în cazul de față, referirile și analogiile putând fi detectate
ce tocmai răsărise din senin
pe tot parcursul călătoriilor sale europene. E și momentul în care
marcăm, odată cu el, un final memorialistic care poate deveni pe-un mușuroi cu-o singură furnică?
emblematic și unde „duhul românesc” al percepției îl călăuzește
încă o dată pe cărările spre țară: „Parcă începe să mi se înfirpe în
suflet cava duios și dulce, o fizionomie aparte pe care n-aș putea-o Sonetul târziei înțelegeri
suprapune la nimic, căreia i-aș găsi puțină analogie cu ce era dul-
cea Bucovină pentru sufletele noastre românești.”. Înainte de a opri Acu-nțeleg de ce-ți plăcea tăcerea
farmecul acestor reproduceri inspirate, vrem să atragem atenția și mă rupeai întruna de cei mulți,
asupra unui mod de a fi al călătorului, la care fraza se înmlădiază că doar așa puteai să îți asculți
adeseori după realitățile locului, dar comparația funcționează ca
cum ți se-mprăștie în trup plăcerea
un mod de subliniere a valorilor eternității”. Pe Coasta de Azur
se simte chemat tot la peisajul de acasă: fundalul stațiunii „este
o catenă de înălțimi care amintesc Bucegii noștri”. Alte expresii: și de iubire inima îți plânge,
„mă angajez într-un dedal de ulicioare”, „scurt armistițiu al no- când cu săruturi sufletu-ți crestez,
rilor”, „timpanul îmi este amenințat cu distrugere”, „Începe a roi nesățios, până îți dau de miez
prin împrejurimi”, „un colț de lună ca un mâner de sabie ascuțită”, și, ca vampirul, te golesc de sânge.
„cerul ca un cazan de nori”, „un deluviu de Goethe și Schiller”;
„În spectacolul unei ruine se vede triumful legilor fizice asupra Acu-nțeleg, dar nici nu mai contează,
omului învingător o clipă, dar până la urmă înfrânt”; „parcă am ce simte un bărbat când se botează
intrat într-un stup de albine bâzâitoare”, „sclipirea unei dimineți
copil în inima unei femei,
ca un pahar ieșit din fabrică” etc. Și mai trebuie să remarcăm ceva:
dincolo de dispute teritoriale sau geografice, el se declară adeptul
celor care performează și nu al celor care stagnează, subliniind că ca-ntr-o cristelniță, ursit de zei
„ceea ce are în primul rând valoare nu sunt nici drepturile istorice, și îngeri ce pe umeri îi fixează
nici cele etnice, ci opera de civilizație pe care o înfăptuiește o țară aripi cu mir lipite-n loc de clei...
și-un popor.” În acest fel el face apoteoza omului ridicat prin el
însuși până la divinitate, așa cum trăiește sentimentul de plenitu-
dine atunci când vizitează frumoasele mănăstiri ale Bucovinei: Sonetul inelului de nuntă
„Bucovina a fost cristelnița de aur în care m-am spălat de toate
nepăsările filosoficeși, am primit pentru totdeauna crezul dragostei
Vai, ce săracă-i lumea fără tine,
fanatice de țară, atașamentul organic de orice colț românesc.”
Pagina luminată și străbătută de vii elanuri sufletești se încarcă în și ce-ntuneric s-a făcut în ea
plus cu o memorie sentimentală în care simțim respirația culturală de când, plecată, nu te pot vedea,
fecundă a celui care a îmbinat bogata și savanta concepție de viață iar viața mi-e un drum prin serpentine!
cu slujirea frumosului și adevărului.
Din păcate, scrierile lui Ion Petrovici sunt astăzi aproape Orbit de trup, ca orișice bărbat,
uitate. O încercare de aducere în actualitate a scrierilor sale me- eram, când altul vrea să te înhațe,
morialistice a făcut-o D. Petrescu, oferind sub titlul Însemnări căci zi și noapte te țineam în brațe,
de drum o primă încercare de a-l aduce în actualitate. (O altă crezând că-s dintre toți cel mai bogat.
ediție initulată De-a lungul unei vieți a dat la lumină Editura
Ideea europeană în 2007, adunând mai cu seamă notațiile sale
universitare). E de menționat că, în prefața pe care a așezat-o Iubeam în doi și marea dar și munții
în fruntea volumului, D. Petrescu îi recunoaște lui I. Petrovici și ne simțeam mereu ca-n noaptea nunții,
rolul avut în răspândirea peste hotare a culturii naționale: „Ion mergeam la fel pe lipăr și polei
Petrovici, spune el, ilustrează galeria acelor cărturari, oameni
de artă, cultură și știință, care au adus o contribuție de seamă la și uneori ne împărțeam la trei,
cunoașterea poporului nostru, a culturii și civilizației sale peste c-așa se-ncearcă rezistența punții
hotare, în strângerea raporturilor cultural-științifice dintre noi și de aur la bărbați și la femei...
alte țări.” E o apeciere la care subscriem cu amândouă mâinile.
Mircea POPA Dan ROTARU

16
Vârste şi anotimpuri
Depănând din fusuri de
timp firul unor parcurgeri fireşti,
cu desfăşurare de sentimente
în cupluri de forţe pe alocuri
subtile sau cel mai adesea de-a
dreptul răspicate, Indira Spătaru
ne scufundă în vâltoarea poeziei
cu „năvod peste trup” (Ed. ROCART, 2021). Prin delegări
perspicace ale vastului potenţial al fiinţei în echivalarea sa de
arsenal întru diversitatea percepţiilor, cu peripluri împlinite
în deveniri inedite, se ţese o lume aparte, capabilă deopotrivă
de senin şi de înnorare, spre ideea instituirii permanenţei
senzaţiilor care contează.
Astfel se întâmplă că „Această partidă nu se va termina
niciodată/ tu muţi o piesă/ eu mut o piesă/ gândim cu bărbile
în pumni/ glisăm.// Auzi?/ aş putea muta din loc munţii/ când
sufli vânt de octombrie în timpanele mele/ atât de serios, de
pare că rezolvi exerciţii la algebră.// Ai grijă la regină!// Mă
auzi?/ Aş putea sculpta marea/ pilota trupul tău/ ca un Boeing
777./ Linişte acolo!/ Faceţi linişte în sală, tovarăşi!” (O partidă
de şah). Este atins astfel pragul de sus: „Am avut o vârstă/ o
vârstă a nebuniei/ a spargerii vieţii/ în mii de morţi plauzibile./
Am avut o vârstă/ a contemplaţiei/ urmelor de
urs ale tatălui,/ diafane, ale mamei./ Am avut o
vârstă/ pe care nu o voi mai repeta,/ straşnică
vârstă,/ a tuturor posibilităţilor/ aş dori să o
pot prinde de mână,/ să o privesc pe un ecran,
perpetuu,/ vârsta aceea ingrată,/ nemuritoare în
esenţa sa! (Album). Într-o desfăşurare care nu
are nevoie de metrică, ci doar de imaginarea
acesteia ţinând de desfacerea cu amănuntul
a misterelor, în perspectiva profunzimilor,
se desfăşoară experienţa amplă, ca argument
şi chiar justificare a trăirilor exponenţiale...
„Câteodată îmi vine să urlu/ ori veşnic să
tac/ să rămân surprinsă în ramă de drac/ de
vicleşugul vieţii./ Fantomă din alt veac/ secole
la rând/ voi colinda literatura!/ Câteodată îmi
vine să zbier/ cu voce de ţap/ alteori pluteşte
peste copleşitoarele suferinţe umane/ sufletul
meu exacerbat!/ Câteodată nerozia/ mă face să
râd/ alteori nebunia/ mă surprinde acid/ port
în mine ceva/ ca Van Gogh/ lan neaplecat/ de
combine./ Câteodată îmi vine să zac/ societatea
o iau ca pe-o soră, pe după umeri/ să ajuţi/ nu
poţi/ cu toată averea păgână.” (Câteodată).
Nivelul introspecţiei este unul rafinat,
ornat cu năzuinţe decise şi precise, în aceeaşi
notă picturală: „ Aş alerga/ fâşii verzi/ lanuri de grâu/ păduri/
sloiuri de gheaţă/ aş alerga încontinuu/ înspre tine/ spre chipul
tău hirsut/ aş alerga o veşnicie/ inspiră/ expiră/ perpetuum
mobile/ aş alerga şi sub pământ/ aş alerga pe nori/ doza mea de
oxigen/ fotografia ta!// Aş alerga de la începutul Terrei/ pentru
un salt în tine,/ psalm în oceanul primordial/ din acest secol
dus cu pluta Meduzei/ te-aş pălmui în glumă/ să prind reacţia
creştină în amor/ te-aş converti la Lumină!// Transpiraţia este/
Respiraţia este/ la telefon când strigi – Haide!!!” (Sâmbăta
începe cu sport).
Astfel ne aflăm şi noi într-o cursă lirică de anvergură,
alături de Indira Spătaru, incontestabilă poetă a acestor vremuri
făcute deopotrivă pentru meditaţie şi mai ales şi încă permanent
pentru fugă!
Şirul proximităţilor laice şi profane
Lumea în întregul ei nu e chiar atât de mare încât să nu
poată fi cuprinsă într-un cer(c), chiar şi un arc de cer(c) poate
fi de ajuns. Totul e să ai o fereastră potrivită, pentru ca lumea
să se îndoaie atunci când nu se scufundă, să se aşeze într-o
(fără de)lege cât mai minunată. Atunci poţi şti că ai lumea ta,
nu doar din priviri, ci din toate simţurile.
Mircea Teculescu este un poet care „vede” plenar,
„moftul” acesta cu altceva fiindu-i apanajul necesar în efectul
de biodiversivitate, în măsura în care acceptăm că împreună cu
întregul minţii noastre ne place să petrecem existenţa cât mai
către ineditul din vârful clipei, oarecum cameleonic.
Poate că într-adevăr „fiecare vede altceva”, (Ed. Rafet,
2017), de altfel era şi titlul unui film, evident de suspans, în
care de asemenea se trăieşte şi se mai şi moare pe mai multe
frecvenţe ale aceluiaşi ghem de intrigi înşirate în intersecţiile
destinului tulbure, năstruşnic. Ne situăm aşadar într-un areal
efervescent, unde larg posibilul este expresia de ordine, pornind
de la fără teamă la fără capăt. Iată, de pildă, cum trebuie să arate
„Întâlnirea”, astfel încât orice eventuală altă metodă să pară
timidă iluzie: „trupul tău iese grăbit/ dintr-o oglindă/ şi pleacă
pe străzile gri,/ o punte de ceaţă trece uşor,/ tânăr şi viu este;/
nimic altceva în jurul lui/ decât spatele oamenilor/ ce aleargă
undeva,/ nimic altceva cu tine/ decât surâsul;/ câţiva limacşi/
unduie spre un loc/ doar de ei ştiut,/ cerul,/ bântuit de zgomotul
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
ciorilor,/ se clatină puţin;// este o dimineaţă sticloasă,/ toţi par
nişte psihopaţi,/ venele hainelor tale/ sunt atât de evidente,/
farurile se chinuie/ să orbească alte faruri/ în timp ce mici
lumânări albe/ urcă spre cer;/ tu îţi continui însă decisă mersul,/
eşti o teribilă maşină de război,/ ajungi la lucru,/ începe imediat
să miroasă/ a piele arsă,/ papiloamele mele virale/ n-au nicio
şansă// cu tine;”. Lesne ne putem da seama cum se întâmplă
renunţarea la colţuri şi în general la rectiliniu şi se trece pe
geometria lui Lobacevski, mult mai comodă şi, de ce nu, poate
chiar mult mai credibilă. Extrem de interesant modul în care
construcţiile respiră, într-atât de vii fiind încât nu au cum să se
termine într-un orizont predictibil. Avem drept exemplu acest
poem izbucnit parcă dintr-o vână de leu: „trupul le era/ timp
dat de Dumnezeu,//nimeni nu avea voie să plece/ din nimeni,/
aceasta era regula jocului;// cu mâini de pământ/ scriau despre/
întunericul şi lumina/ ce îi locuia;// iar umbrele curgeau/ pe
formele din jur,/ apoi intrau în ei:/ şi căpătau viaţă,/ şi căpătau
moarte” (De la unu la cinci).
Întreaga carte se situează sub incidenţa unui spectacol
de imagine şi sunet, însă explozia rămâne cea din incipienţa
demersului liric, face poetul ce foarte bine face, astfel încât
într-adevăr „Fiecare vede altceva”: „ea culegea,/ unul câte
unul,/ semne aflate pe coli de hârtie;/ era o vară calmă şi
lucidă,/ blazoane nobiliare/ păreau că străjuiau geamurile/ prin
care discret lumea se privea;// ea îşi apropia/ fotografia lui şi
o netezea/ cu acurateţe şi pasiune,/ ca s-o cureţe de timp;/ c-o
privire spartă o admira,/ bâjbâind după tandreţe încet înlăuntrul
ei trecea;// nevrednice cuvinte abia/ că pluteau pe aici,/
recompuse din semnele/ de pe acele scrisori;/ senzaţia pe care
Gyorgy Mihail
o numea viaţă/ era din ce în ce mai puternică,/ el din ea se ivea”
Ştiind să facă şi să întreţină atmosfera în poezia sa, Mircea
Teculescu e un fin şi atent maestru ceremonial, fie că e vorba
de subtil sau răspicat, dar permanent decis în gesturi, cu idee,
cu imagine, cu ceea ce trebuie.
Anotimpuri care întârzie sau vin prea devreme
Universul imediat poate fi perceput ca o mângâiere pe
obraz sau ca o scrijelire pe umăr, respiraţia lui poate fi moale
sau aspră, iar de aici adieri sau furtuni. Verde crud sau cenuşiu
războinic, lumina zilei sau incert opaiţ. Anotimpuri nărăvaşe
împresoară şi stabilesc propria ordine a minţii şi a simţurilor.
Se instituie acea punctuaţie dedicată pentru desăvârşirea unei
imagini cât mai aproape de realitate dar şi de dorinţă... „M-
am privit azi din nou. În oglindă. Cu multă atenţie. Insistent,
critic, subiectiv, femeieşte./ Mi-am observat ochii, sprâncenele,
bărbia, gura... Şi-am insistat spre frunte. Acolo unde s-au
cuibărit poteci agăţate în punţi de puncte sau de virgule?!.../ Mi
s-au imprimat urme de paşi sub ochi, două semne de întrebare
în colţurile gurii şi-un stol de mirări peste irişi!...” (Călătorie
sprîncenată).
Lucia Bibarţ („Şuviţe şi irişi”, Ed. Noul Scrib, 2013)
debutează literar cu o descriptivitate înţesată de sensuri pentru
toate capacităţile senzitive, axată fiind pe alternanţa maximă,
aceea dintre contrarii. „Şuviţe şi irişi” porneşte de la un ocol
dat fiinţei, trece prin volbura anotimpurilor şi ajunge la fazele
existenţiale naturale şi atent periate, ca prin fazele lunii urmărite
profesionist prin lentile potrivite. De remarcat, printr-o fină
complicitate, dintre eu şi alt eu, desfăşurarea de emoţii : „Hai,
să fugim!/ Ca şi pădurea ne-am întomnat/ Auzi cum cheamă?!/
Mirosul ei de frunză arsă/ E mai sălbatic decât vinul/ Şi vreau
să-l sorb./ Vreau să mă ningă ruginiu/ Pe buze, pe piept şi pe
braţe,/ Iar tu s-aprinzi devoratoare focuri./ Spui că miros a
fum, a frunză arsă/ Şi-a toamnă - agonizând în plete,/ Şi-a must
aromat cerul gurii./ A toamnă miros cu cruzime,/ Iar pielea ta
miroase-a mine.” („Dionisiacă”). Sensibilitatea ţese simplu şi
elegant, de asemenea într-o formulă de pastel: „E ianuarie/ şi-
mi cad pe ochi/ stropii mărunţi şi fini/ de ploaie,/ pisicile stau
trei cuminţi/ la cald/ pe un capac./ În copacii tunşi/ aproape
chilug/ vrăbiile – fidelele –/ petrec./ Zâmbesc./ Cu ele e vară
mereu!” „Peisaj sentimental”. Elegiac la modul (aproape)
imperativ, se cere „Dezlegare” de la nelinişte: „Îndură-te
Martie.../ Dezleagă-mă pe mine/ cea care de câteva zile sunt,/
de mine cea dintotdeauna./ Mă apasă, Martie, greutatea frunții./
M-am otrăvit de gustul zilelor tale./ Dezleagă-mă, dezleagă-mă/
în ploaia cu stropii galbeni./ În ploaia de aur.” Fină, subtilă,
fără a neglija o doză de graţie dincolo de înţelegerea implicită
acordată unui tu anume: „Întucât tu eşti prea preocupat/ cu
propria-ţi desăvârşire,/ mie... nu mi-a mai rămas/ altceva mai
bun de făcut/ decât să-mi cumpăr poante,/ să exersez şoapta/
şi să mă strecor prin gaura cheii/ la tine./ Din când în când,/
să te mai şterg de praf./ Rar şi uşor:/ să nu-ntrerup procesul!”
(„Statornicie”)
Recunoaştere a momentelor dificile când cuvintele care
ţin de cald se transformă în motive contondente, un fel izbire de
bolţi şi de adâncuri, într-o (a)simetrie a percepţiei: „Cuvintele”:
„Cuvintele cădeau/ grele şi rare/ între noi./ Ca bolovanii/ cădeau
cuvintele./ Ne ascundeam de ele/ în hăurile adânci din noi,/ ca
să nu ne strivească./ Rare şi grele cădeau/ Cuvintele.”
Trecând peste efortul începutului, putem intui că realizările
Luciei Bibarţ îşi vor găsi merituoase decantări ulterioare,
mergând pe forme concentrate, pe măsura familiarizării cu
beneficiile dar şi cu metehnele scrisului; succes!
Înavuţirea memoriei
În fiecare mâine va mai fi o primăvară, pare a spune
povestitorul (Puiu Răducan – „Trepiedul de aur”, Ed. Mircea
cel Bătrân, 2018), aducând la rampă croiuri noi pentru
nostalgică lâna de a(b)ur a trecutului, astfel
încât acesta să umble ţanţoş, la gala decernării
premiilor vieţii, cu cununile de lauri dar şi de
spini, după cum bate vântul, dinspre pierdere
sau nemurire...
Puiu Răducan cel autobiografic, vine
mândru de acasă din obârşiile Vâlcei, despre
care rosteşte: „Sunt lutul lor frământat.”; „Pe
când eu privesc în urmă tăcut, în palmele
Domnului încă se frământă... un lut.” Trei
puncte de sprijin esenţiale îi asigură stabilitatea
şi echilibrul, are şansa nativă şi filtrată în timp,
a „Trepiedului de aur”. A-ţi numi cei mai
frumoşi ani „sfânta-mi copilărie”, presupune
mulţumire de sine cât şi mulţumire providenţei
care te-a adus şi crescut pe această lume, cu
larga-i îmbrăţişare alături celei părinteşti.
Nedisimulată emoţie parcurge de la un
cap la altul, această amplă istorisire despre
partea deplin luminată a vieţii, despre surâsul
acesteia: „La un moment dat mi-am zis:
Doamne, ce fac? Mă vede lumea din stradă ori
de peste râu. Sigur se vede că plâng.”
Pasajele ce rezonează liric, aproape
involuntar, sunt frecvente. Astfel: „Printre
găurile opincilor din piele de porc mi-am
strecurat pe furiș copilăria în crengile dudului, în mireasma
florii de salcâm de la salcâmul aplecat din Sudos și în inima
de bărbat a câinelui Ursei.”
Într-un mod interesant, zorii vieţii sunt identificaţi cu
Dudul, acesta fiind şi primul element de sprijin. Pentru ca,
într-un fel de imponderabilitate a duhului şi minţii, întreaga
existenţă să se bazeze pe doi copaci şi un câine, toate suflete
de seamă, de importanţă crucială.
Există şi o secţiune lirică de-adevăratelea, pe care o
bănuiam dintru început, într-un stil baladesc, şi căreia îi redăm
aici doar prima strofă: „Cu noaptea-n cap, umbra mi-a luat-
o’nainte./
Eram acolo…în patul în care m-am născut./ A ieșit în
tindă, apoi a-ntins-o-n dudul,/ Ce sta în fața casei proțăpit.
(...)” (Umbra).
Se regăseşte, în desfăşurarea cărţii, un lung şir al
întâmplărilor din copilărie, într-un tangaj de năstruşnicii şi
voie bună. Episodul cu porumbei este, poate, cel mai plin de
sensibilitate, fiind de asemenea şi încărcat simbolistic deoarece,
nu-i aşa, şi gândul zboară, şi timpul zboară, în cercuri tot mai
largi, tot mai departe, din zbaterea lor senină în urmă rămânând
ceva puf şi pene, destul cât să se ştie de unde au plecat...
„Timpul, ucigașul pe care-l plătim a fugit peste 60 de ani
și nu mai rețin ce am făcut cu acei porumbei.
Of, timpule, timp!
Of, frumoasă copilărie!”.
Cu personajele casei şi vecinătăţile lor, toate spirite
blajine, atmosfera nu poate fi decât una de calm provincial.
Înnorările sunt trecătoare, au farmecul lor de contrast. Te poţi
pierde liniştit în acest areal aproape hipnotic, la un categoric
şi permanent grad de confort.
O minunată prefaţă vine în întâmpinarea cărţii, din partea
poetului leton Leons Briedis, la rândul său un spirit extrem de
fin, de cultivat, şi care în final de text exclamă magistral: „Cei
predestinaţi copilăriei te salută!”
Se impune concluzia firească, printr-o frază memorabilă:
„Domnul mi-a luat din șirul zilelor pe cea de ieri și mi-a dus-o
în copilărie.”, aceasta fiind ’ziua cea mai lungă’, a acestui
mănunchi de trăiri evocatoare.
Daniel MARIAN

Îmblânzitoarea de vânt
e tărâmul imaginar al Georgetei Minodora
Resteman (n. 24 august 1960, loc. Săcu-
ieu, jud. Cluj), fac casă bună toate anotim-
purile: ale firii, ale omului. Aici, nimic nu se (pe)trece
neînsoțit de cortegii florale (căci poeta adună laolaltă:
maci, narcise, crini, dalii, iriși, lăcrămioare, busuioc,
iasomie, sânziene, mușcate, magnolii, ghiocei,
brândușe, tuberoze, panseluțe, nalbe, frezii, cicoare,
trifoi, nu-mă-uita, lotus, păpădii, orhidee, mătrăgună,
nuferi, trandafiri, dar și flori de tei, de portocal, de
cais, de măr, de gutui, de salcâm, de mălin... și lista
poate continua) ori fără a fi binecuvântat de parfu-
muri anume, alese din drogheria proprie: florile de tei aduc pe aleile
urbei adieri de vers eminescian; din tuberoze se aruncă-n văzduh țipete
aromate (Topim zăpezi), „gândul arde un trecut pe ruguri/ Aprinse cu
parfum ritual” (Ne țin în brațe toamnele), dimineața „amiroase-a nea”,
buzele „vor aromi a strugur” (Când curcubeiele vor scrie amurguri),
literele emană esențe de mere coapte (Crez), fata – cu părul mirosind
a castane coapte – recită stihuri „aburind/ a iarbă răscolită de maci”
(Nu rătăcisem de mult), în asfințitul ființei lumina se pogoară „pe-
un fir aromitor de busuioc” (Nu mă-mbăta cu visuri, toamnă). Brațe
de flori și felurite miresme dantelează reverențios înseși invocațiile
adresate divinului: „Dă-mi, Doamne, tot duminică-n condei,/ Cu
gândul tras prin floare de salcâm,/ În umblet de cicoare pașii mei/ Să
taie drum de crini pe caldarâm.// Sădește-mi, Tată, liniștea-n priviri,/
Mă iscălește cu nu-mă-uita/ Ca ochii să nu-mi fie rătăciri,/ Să vadă
calea spre Iubirea Ta.// Dă-mi bunătate și blândețe-n grai,/ Lumina
Ta să fie templul meu;/ Mai dă-mi osânda florilor de mai/ Și versul
să miroasă-a Dumnezeu.// Dă-mi, Doamne, lacrimi de mărgăritar/
Să spăl cu ele tot ce-a mai rămas/ Din lutul cel cu urme de amar/ Și
fă din iriși sufletului vas.// M-ajută, Doamne, dragoste să fiu,/ Vioară
din parfume dulci, de tei,/ Cântând iubirea pentru tot ce-i viu/ Să-mi
fie tot duminică-n condei!” (Dă-mi, Doamne, tot duminică-n condei).
Sunt flori și esențe – mai pregnante ori mai delicate – care
acompaniază lectorul și prin paginile recentului volum scos de
autoare – Cum strigă bruma (Editura Pleiade, Satu Mare, 2021).
Prefața, cu titlul Poezia iubirii generalizate, îi aparține lui Tudorel
Urian, iar textul de pe coperta a patra e semnat de Radu Ulmeanu.
Este vorba despre o antologie ce cuprinde poeme publicate vreme
de un deceniu, selectate din volumele: Descătușări (2011), Rătăcite
anotimpuri (2012), Nerătăcitele rostiri (2015), Altarele miresmelor
târzii (2016), Eu, pietrele și Dumnezeu (2017) și Amurgul curcube-
ielor de ceară (2018). Florilegiul se încheie cu un grupaj de Poezii
inedite, scrise în ultimii trei ani.
Un lucru e limpede: starea de poezie a Georgetei Minodora
Resteman se naște ea însăși din balsam floral (Am așteptat de-a
înflorit mălinul), din muguri ce stau să plesnească în vânzoleala
grădinii („Un zumzet sălbatic e tot universul/ Trăire de floare încet
mă pătrunde/ Deschid călimara s-alunece versul/ Plutind în albastre
și tainice unde” – Renaștere). Drogul vegetal stimulează desprinderea
de teluric, anesteziind dureri și stârnind doruri (Mă rătăcesc prin
flori de liliac, Dor de primăvară). Generează chestionări privind
condiția femeii creatoare de poezie („drumul meu se scrie/ Cu litere
ca roadele-n livadă/ Doar florile au ochi ca să mă vadă/ Scriind cu
mâna lor de poezie.// Nu mi-am uitat izvorul de țărână,/ Nici lacrima
născută-n curcubeie!/ Cui, oare, Domnu-a vrut ca să mă deie/ Când
mi-a crescut condei de flori în mână?” – Condei de flori) și înlesnesc
– ori ambiguizează sporit – comunicarea ideii ori a sentimentelor („Te
mint când tac, te mint și când vorbesc/ Și când respir te mint, când
zic ades’/ Că te-am uitat, că nu te mai iubesc/ Te mint în stihuri pline
de-nțeles/ În care ne-nțelesuri strâng și țes” – Te mint).
Contribuie la acestea o serie de acțiuni din câmpul semantic
al grădinii/ al naturii (a răsări, a înflori, a înmuguri, a îngălbeni, a se
coace, a se scutura, a îngheța, a rodi, a putrezi etc.), așezate, mai de
fiecare dată, în relație nemijlocită cu etape și cu evenimente ale des-
tinului auctorial: „Nu eu am spulberat nisipurile –/ un nor pământiu/
se-nfășurase în faldurile azurului/ și sevele țâșneau dintr-un pumn
de țărână/ prefirându-se pe trupul pietrei/ voind cu orice preț să-i
înmugurească/ durerile pe-un colț de pagină îngălbenită” (Nu eu).
Observăm, de asemenea, reiterarea – îndeosebi în structuri în
a căror componență se regăsește crinul – a ideii de răstignire („și-n
tine înflorește-n taină/ un crin cu brațe desfăcute” – De spui vreodată
„te iubesc”), sugestie transferată uneori altor contexte, așa cum se
întâmplă, de pildă, în piesa cu inflexiuni labișiene Un pescăruș pri-
beag rănit pe mal („Pe-un țărm uitat, cu urme de păcat,/ Se-oprește
marea-n creasta unui val/ Când țipă surd, în noapte-ncătușat,/ Un
pescăruș pribeag, rănit pe mal...// Cu-aripa frântă geme de durere/
Cerșind smerit luminii îndurarea/ Căci răstignindu-și strigătu-n tăcere/
În zorii palizi cruce-i va fi marea”), însă – e cert – conotațiile vizează,
iarăși, condiția umană („Mă-mbată miresme sub cer de opal/ Și-un
gând răstignit de tăcere/ Când lacrima florii de portocal/ Mă umple
de-a Ta mângâiere” – Lacrima florii de portocal), soarta trăitorului
pe „tăpșanul de vise și plângeri” (Chemare târzie).
Activitatea scripturală are, pentru Georgeta Minodora Reste-
man, menirea de a reface echilibrul ființei („Și tare-s fericită atunci
când scriu”), de a-i oferi încredere în sine, de-a o înălța spiritual
(Lumina din cuvânt). O învață să-și fie sieși bun tovarăș în clipe de
cumpănă, să-și găsească în ea însăși resurse de primenire (Zidind
cuvinte). Scrisul devine astfel destin, se metamorfozează în alfa și
omega: „E timp de-nflorire, e timp ce nu doare,/ Cu îngerii mei legă-
mânt am făcut/ Cuvântul să-mi fie sfârșit și-nceput/ Când liniștea-mi
țese veșminte de floare” (Îngerii mei). În felul acesta, chemarea
țărânei pare mai puțin obsedantă, permițând cărnii să dialogheze mai
dezinvolt cu veșnicia: „De-atâtea ori prin versuri pribegesc/ Și-mi
cântă lutu-n murmure de visuri” (Singura podoabă).
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
17
Starea aceea, specială
Când scriu,
o adiere venită
Avem de-a face, în egală măsură, cu o filozofie de niciunde
existențială de sorginte montană (formulată uneori împrăștie singurătatea
insistent, parcă autopersuasiv), care nu acceptă lesne în anatomia altei femei;
eșecul, încovoierea, care pledează pentru principii cuvintele aleargă
morale sănătoase (Am așteptat de-a înflorit mălinul)
la mine
și pentru păstrarea nepervertită a valorilor tradițio-
nale. Ea își pune amprenta implicit asupra atitudinii avide de răsfăț,
față de módele poetice: autoarea nu se lasă ispitită de mă simt ca un
incomprehensibile îndrăzneli stilistice ori prozodice, vânzător ambulant de
preferând să comunice și să se comunice nesofisticat, baloane personalizate
așa cum simte. Iată, de pildă, un mod de a exprima înconjurat de copii
naturalețea trăirii în universul rural: „Mi-e dor […]/ din ce în ce mai joviali,
[…] de-o coajă de pâine// Coaptă pe vatră, în spuza fierbinte/ Pe-o mai capricioși
frunză de varză sfârâind pe tăciuni” (Mi-e dor de o țară). Aceasta sau ajunși prea devreme
nu echivalează însă cu rostirea simplistă. Dimpotrivă, poeta izbutește ai străzii!
să confecționeze din materiale aflate la îndemână stihuri de o rară Mânuțele lor agită aerul
frumusețe: „Suntem un pumn de colb sfințit de ploi/ Ne stingem și stătut al cotidianului
renaștem din țărână,/ Reinventăm tăcerile din noi/ Când curcubeiele
neștiind cât tumult
ne țin de mână.// Suntem firave urme de mirări/ Ce-au rătăcit ades’,
odinioară,/ Viori de vânt pe umeri de-ntrebări/ Ascunse-n curcubeiele produc
de ceară” (Amurgul curcubeielor de ceară); sau: „Pe pat de ghiocei în imaginația mea!
zâmbește-amurgul,/ Magnolii despletite-ngheață-n cupe./ Se-ascun-
de-n umbra serii demiurgul/ Din carnea zării franjuri noaptea rupe”
(Un pumn de vise a mai rămas din noi); sau: „Se spovedesc tăcerile-n În umbra cuvintelor
stamine” (E primăvară-m muguri și-n cuvânt), „Și sufletele-s moarte
sub tropote de murg” (Un semn de întrebare), „Când sfeșnice de crini Învață-mă tu
ne-or însoți,/ Vom trece teferi iarăși prin vâltoare. Vâltoarea caldă-a cum să respir
verbului a fi” (Dac-ai să vii). aerul stătut al depărtării,
Poeziile Georgetei Minodora Resteman ascund, cu toată cu- să-mi port fericirea
mințenia dezvăluirii, tensiuni ce răscolesc fără-de-tihnă profunzimile
ca pe o năframă
ființei, neliniști și obsesii ce își găsesc compensații în reîntâlnirea
(măcar imaginară) cu toposul copilăriei, cu spațiul „primenit de de la o fereastră la alta
roua munților” (Mi-e dor de-un colț de țară liniștit), unde i-au rămas închipuindu-mi că undeva,
pentru totdeauna rădăcinile. Textele îndatorate ambianței domestice în umbra cuvintelor,
din vremi apuse reiterează unele dimensiuni ale clasicismului, cu ochii tăi limpezesc
împrumuturi pe alocuri din lirica lui Alecsandri: „În casa din munți neputința de a mângâia
cu albe perdele-n ferestre/ Și focul din vatră arzând precum inima un răspuns
mea,/ Condeiu-mi aleargă pe coli de iubire agreste –/ Sălbatice umbre
ascunse în colțuri de stea.// Pierdută-n visare privesc cum dansează
văpăi/ Când lemnele-n jaruri rodesc cenuși răvășite/ O sanie trece pe Avertisment
drum și se-aud zurgălăi/ și-o mulțime de tinere voci râzând fericite.//
Mă inundă-amintiri, copilul din mine visează/ La iernile lungi deco- Să nu te oglindești
rate cu salbe de stele –/ Sunt vise cu doruri drapate și totul vibrează/
în acest poem în care
Când gândul străpunge nămeții cu visele mele” (În căsuța din munți).
Emoționează imaginea mamei așteptându-și copiii în poartă am adâncit sentimente,
(„Nu i-a văzut de mult, inima-i plânge/ Din gard se rup încet ulucii s-ar putea să-ți tulburi
–/ Își zice-n gând și mâinile își frânge” – Mi-e dor de-un colț de țară amintirile
liniștit), a femeii care „ar răsturna pământul/ să-și vadă iarăși pruncii și să strigi numele meu
prin grădină” (Nu fi tristă, mamă). Dacă absența cuibului ocrotitor e cu disperarea unui
blestem pentru cel plecat (Dor de-acasă) și încorsetează ființa ase- supraviețuitor în jungla africană!
menea cavoului bacovian (Acasă e toamnă), jelania părinților rămași Fostele iubiri jubilează ostil
singuri capătă accente de tragedie antică („Pământu-i secat, dar cu revărsând licori afrodisiace
lacrimi amare/ Bătrânii-l sfințiră în vara ce-a fost,/ Cu doruri tivind în casa cuvintelor;
nesfârșită-ntristare –/ Copiii le pleacă-n străini pentru-un rost...” – deseori, un hohot de râs comercial
Rugăciune pentru neamul meu), cu atât mai mult cu cât exodul spre străbate biblioteca
zări mai promițătoare constituie adesea unica opțiune.
în care am ascuns
Mai întâlnim în antologia de față câteva delicate poeme de
dragoste. În viziunea Georgetei Minodora Resteman, iubirea aduce scrisori indecente
la viață „lutul veșted” (Îmi strâng tăcerea-n brațe și visez). Ea repre- din vremea dominată
zintă o modalitate de pătrundere a tainelor existenței, de păcălire a de puncte - puncte;
destrămării („Învață, dacă minți, să minți frumos/ Îți umple un pahar alteori – un hohot de plâns
cu vin și-apoi/ Ascultă-ți gându-n liniștea din ploi/ Și minte-mă de sus restant la plata facturilor
și până jos” – Să nu uiți, dacă minți), de regăsire – proces impregnat, emoționale
desigur, de miresmele aferente – a serenității („Când clipele miros stârnește compasiunea
numai a tine/ A iarbă crudă și a primăvară,/ Secunde noi vestesc unor figuri necunoscute.
atunci senine/ O liniște adâncă, princiară,// A nopții trase-n luntri
de cristal/ Prin șipotul cohortelor de stele –/ Te caut în parfumul
ritual/ Lăsat anume-n colțul gurii mele,// Simțind și-acum căldura
Un vis de împăcare
ce mi-ai dat/ Când gura ta-mi strivea cu patimi dorul./ Te murmur
în fărâme de păcat/ Și-i nesecat, de dragoste, izvorul.// De rătăcești
cumva, rănit de spini,/ Te vindecă-n izvorul viu din mine/ Și-o cupă Am visat case neîncuiate
de iubire dacă-nchini/ Desfată-mă cu-același gust, de tine” – Când în care trăiesc oameni simpli
clipele miros a tine). niciodată înstrăinați
Ea reprezintă însă doar una dintre ipostazele sentimentului de
dragoste. Așa cum observă Tudorel Urian, prefațatorul volumului, cumva, vom ajunge
aveam de-a face cu o „iubire generalizată”, care împacă abil toate și noi acolo,
dimensiunile existenței. Poeta își iubește neamul, satul natal, fiica, sperând să aflăm
adoră divinitatea, e îndrăgostită de flori, de amurg, de anotimpuri. cine și cum separă tristețea
Sau de mare (adesea personificată), pe care o dorește senzual: „Cu insinuată în punctul culminant
albastre unde te-ai iubit vreodată,/ Ți-au plâns sub tălpi nisipurile al binelui
ude/ Când alergai printre năluci zălude/ să strângi în brațe marea
despuiată?” (În câte-amurguri?).
Iar toate acestea le mărturisește – cu emoție și cu sfială, spriji- rostul ni-l știm pe dinafară
nită în fragilul ei toiag de flori – de fiecare dată când preaplinul din dar – pe înăuntru
suflet e musai să se elibereze: „Iată-mă scriind pe-un capăt de timp/ alte sensuri
înfofolit în mantii de frig/ încercând să dezleg taina/ murmurelor îndestulează viața subtil
din mugurii/ unui copac ostenit care/ în primăvara asta va înflori/ provocând un vacarm de crize
într-un pumn micuț de femeie/ și văd cum vadurile adânc/ săpate în existențiale
obrazul ei/ se fac nevăzute emigrând/ în țipătul cocorului/ cu aripi
largi cât toate/ sufletele încercănate la un loc.// Și vântul s-a oprit/
să-i asculte jelania/ pe o crenguță de salcie/ încremenită în brațele
cerului” (Îmblânzitoarea de vânt).
Delia MUNTEAN Carmen Tania GRIGORE

18
Rezistenţă și Agentul neantului Florin Itinerarii plastice
Reconstrucţie. Cuvinte Cîţu faţă cu reacţiunea Așadar, ALB/NEGRU
pentru urmași (I) Nu e deloc greu de
anticipat ce se va întâmpla
„Funcția supremă a omului de
stat este de a proteja societatea de
nenorociri previzibile. În realizarea
acestei datorii, el întâmpină obstacole
adânc înrădăcinate în natura umană.
Unul dintre ele este imposibilitatea
să demonstrezi realitatea unui pericol
înainte ca acesta să apară: în fiecare
etapă a progresului unui presupus
pericol, sunt posibile îndoieli și
dezbateri despre caracterul său real
sau imaginar. Aceste pericole fac, de asemenea, obiectul unei
atenții foarte reduse în comparație cu problemele zilnice, care
sunt ele însele incontestabile și presante: de aici și irezistibila
tentație ca orice politică să se preocupe de prezentul imediat în
detrimentul viitorului. Mai presus de toate, tindem, de asemenea,
să confundăm prezicerea unei probleme cu originea ei, sau chiar
cu necunoscutul. Ne place să ne gândim: „Dacă nimeni nu ar vorbi
despre asta, probabil că nimic din toate astea nu s-ar întâmpla ...”
obiectele sunt aceleași. În orice caz, evocarea pericolelor viitoare,
grave, dar evitabile (dacă se încearcă rezolvarea lor), este cea mai
nepopulară sarcină a politicianului. Și cea mai necesară... »
(Discursul Rivers of Blood a fost pronunțat sâmbătă, 20 aprilie
1968, de către politicianul britanic Enoch Powell la un miting
conservator de la Birmingham.)
Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. Omul e
un animal ingrat şi agresiv faţă de toate şi toţi. Românii acestor
vremuri sunt asemenea celorlalţi oameni de-acum, agresivi faţă
de Codru, Pământ şi Apă, componente ale lumii pe care altădată
le preţuiau şi ştiau să le păstreze pentru urmaşi.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentă broşură
ecologică, ci concluzia unei vieţi din care am extras, cum am
putut, esenţa. Iar sensibilitatea mea la lumea naturală din care
facem parte, îmi vine de departe, de la Tatăl şi Unchiul meu, cei
care m-au încurajat, la jumătatea secolului trecut, să urc şi au urcat
dimpreună cu mine, adolescent urban, ignorant şi egoist, pe cîteva
culmi ale munţilor României, de unde am putut privi nu în jos
ci în jur. Iar pe drum am putut bea apă de izvor, am gustat fructe
pădureţe şi aromate, am băut lapte din şiştar, nefiert, am mîncat
mămăligă cu smîntînă groasă şi brânză de burduf, cum poate că
nu mai există, am ascultat păsări nevăzute şi măiestre, despre
care citisem basme şi care, pentru mine, au căpătat astfel Nume.
Omul român, om în esenţă, dar om român prin identitatea
istorică şi diferenţă specifică, dacă vrea să supravieţuiască, va
trebui să înceteze această gâlceavă a prostului cu Lumea, să se
împace cu Codrul, să ajute pădurea să redevină ce-a fost, în loc
să taie, distrugă, vândă în batjocură şi prostie ceea ce a mai rămas
din Codru, prin văile şi colinele României.
Astfel ne vom şi, mai ales, vă veţi pregăti pentru rezistenţă şi
reconstrucţie, rezistenţă şi reconstrucţie fizică şi morală, desigur.
Pentru a realiza Reconstrucţia, treburile politice nu mai pot fi
lăsate pe seama şi la îndemâna aşa zişilor politicieni profesionişti,
în majoritatea cazurilor nulităţi patentate, agramate şi cefe groase,
multe descendentele directe sau prin adopţie ale celor din „iepoca
de aur”, persoane care au dovedit deja, de o jumătate de secol
şi mai bine, „comunişti” sau „necomunişti”, că apără exclusiv
interese de clan, de grup sau individuale, că nu sunt în slujba marii
familii a cetăţenilor ţării, ci doar în slujba micii lor familii, în slujba
celor care plătesc mai mult. Majoritatea oamenilor politici pe care
îi cunoaşteţi îşi construiesc carierele prin demagogie şi oportunism,
furt şi corupţie. Excepţiile sunt prea puţine pentru o atât de mare
nevoie de oameni buni şi cinstiţi câtă nevoie are această ţară unde
ne-am născut. „«Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru
morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a
României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce
este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână
peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii
că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat
de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte
sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această
eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului
de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe
care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.”
(Mircea Eliade, România în eternitate.)
Nici aşa-zisa societate civilă, prin asociaţiile care pretind să
vă reprezinte, nu s-a aflat la înălţimea rolului pe care şi-l asumase,
a speranţelor cu care a fost investită. Aşa că nu ne rămâne decât
să ne luăm inima-n dinţi şi să ne punem mintea la contribuţie,
să ne asumăm, adică, gospodăria ţării. Pentru asta, vădit fiind
falimentul metodelor folosite de o jumătate de secol şi mai bine,
e nevoie să inventăm metoda necesară. Cum? Nu am o reţetă, şi
chiar de-aş avea una nu cred că trebuie să o propun, dimpotrivă
: doar să va îndemn să căutaţi împreună soluţiile, cele potrivite
firii şi locului. Nu aplicând modele străine de spiritul locului,
nu traducând constituţiile altor ţări, cum s-a făcut de la 1945
încoace, prin adoptarea unui model sovietic, apoi a unui model
francez, amândouă inadecvate fiindcă izvodite de alte minţi şi în
alte vremuri.
Dan CULCER
Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
în PNL în săptămânile, lunile
următoare. Susţinut de peste
70 % dintre filiale, Florin
Cîţu nu poate fi demis în
viitorul apropiat. Mai mult,
a primit dispensă pentru că
nu are cei cinci ani statutari
de vechime în partid, va can-
dida la preşedinţia PNL şi va
câştiga cu un scor zdrobitor.
Cei care îl vor vota poate se simt şi ei, în sufletul lor, penali şi mulţi
dintre ei poate au condus sub influenţa alcoolului, dacă nu şi a dro-
gurilor. Poate că asta ar trebui să înţelegem din susţinerile înflăcărate
de care se bucură Cîţu din partea Alinei Gorghiu, a lui Rareş Bogdan,
Dan Vîlceanu, deja nou ministru de Finanţe etc.
Florin Cîţu vine, politic, din neant, dar pare, de fapt, să fi fost
tot timpul dirijat direct sau „în orb” (o presupunere generoasă!) de
SIE, Serviciul de Informaţii Externe. Florin Cîţu a fost introdus în
mediul financiar în 2005, prin GEA (Grupul de Economie Aplicată),
de Daniel Dăianu (doar?) fost ofiţer SIE (vezi Simona Ionescu,
„Istoria profesională a lui Florin Cîţu. Fostul ofiţer de Securitate
Daniel Dăianu l-a impus în mediul economic”, evz.ro, 17 august
2021). A fost angajat şi promovat la ING Bank de Mişu Negriţoiu,
şi el (doar?) fost ofiţer sau agent SIE (vezi Andreea Matei, „Lista
fantomelor Securităţii: Mişu Negriţoiu, ofiţerul acoperit care în
prezent ocupă funcţia de preşedinte al Autorităţii de Supraveghere
Financiară”, evz.ro, 20 august 2015; o referinţă citată în articol este
şi Infern 89. Povestea unui condamnat la moarte, volumul semnat de
Mircea Răceanu). Studiile din SUA i-ar fi fost plătite din fonduri DIE
de Mugur Isărescu, şi el (doar?) fost colaborator al Securităţii (DIE,
CIE, SIE?) prin Fundaţia Internaţională Omenia Ion Diaconescu,
sub atenta supraveghere a lui Ioan Talpeş, director SIE pe durata
studiilor lui Cîţu în Iowa. Ioan Talpeş ar fi prim-vicepreşedinte exe-
cutiv al Fundaţiei Internaţionale Omenia Ion Diaconescu, condusă
de Minodora Ilie (pe lângă alte surse, vezi şi Cătălin Tache, „Cîţu,
trimis la spălat vase în SUA de Talpeş de la SIE!”, national.ro, 7 iulie
2021). Poate numai întâmplător, Mugur Isărescu, Minodora Ilie şi
Florin Cîţu sunt toţi legaţi de Vâlcea.
În plus, Florin Cîţu a fost introdus în 2016 în PNL şi pus pe
listele pentru Senat de preşedintele PNL de atunci, Alina Gorghiu
(un fel de Elena Udrea a PNL, şi ea cu aspiraţii prezidenţiale, plus
conexiuni în Sistem) şi de Lucian Isar, prezumtivul soţ al Alinei
Gorghiu, care, la rândul lui, ba e, ba nu e fiul generalului SIE Ioan
Isar, dar care ar fi sigur acoperit SIE (după „colegul” său Victor Ponta,
fost prim-ministru şi fost SIE la rândul său – vezi Bogdan Tiberiu
Iacob, „Meciul Ponta-Isar, război fratricid în SIE?”, inpolitics.ro,
10 februarie 2016). Cam mult SIE pe drumul presărat cu stele al
lui Florin Cîţu până la funcţia de prim-ministru al României şi de
preşedinte PNL!
Dar are dreptul un serviciu secret să-şi plaseze oamenii,
agenţii sau ofiţerii, în fruntea guvernului şi a statului român ori
a partidelor politice? Sau asistăm la un hold-up deja la vedere al
Securităţii asupra statului? Desigur, oricum, tot românul crede ca
suntem conduşi de Securitate. S-a văzut şi prin Traian Băsescu zis
Petrov, şi prin destui alţii, dar parcă lucrurile nu au fost niciodată atât
de flagrante şi de sfidătoare cum sunt azi, cu pseudohipsterul Florin
Cîţu. Cine să-i bareze marşul triumfal spre preşedinţia României,
de exemplu? Ludovic Orban, el însuşi fiul unui ofiţer de Securitate
perfect acomodat cu agenţii acoperiţi din politică şi din presă şi cu
neosecuriştii propriu-zişi?
Ştim cu certitudine că PNL e compus încă din două partide,
fostul PNL şi fostul PDL al lui Traian Băsescu, Emil Boc etc. După
fuziune au fost scoşi în faţă mai ales foştii penelişti, ca Ludovic Orban
sau Alina Gorghiu. Prin Florin Cîţu şi Rareş Bogdan, care nu sunt
nici foşti penelişti şi nici foşti pedelişti, PNL-ul actual se apropie în
mod evident de USR-PLUS. De fapt, apropierea dintre fostul PDL
(din actualul PNL) de progresiştii neomarxişti de la USR-PLUS e
mult mai organică decât poate părea la prima vedere. Fostul PDL e
un fel de nou PCR, iar USR-PLUS e un nou UTC, atâta doar că nici
unii, nici alţii nu mai derivă din PCR, ci direct din Securitate, veche şi
nouă. Să ne amintim că aşa-zisa revoluţie din 1989 poate fi văzută şi
ca o victorie a Securităţii române asupra Partidului Comunist Român.
Deci sunt Florin Cîţu şi Rareş Bogdan mai degrabă userişti? Da, în
măsura în care toţi sunt giraţi de Securitate: Rareş Bogdan, pe faţă,
de actualul director SRI, şi de aceea îşi permite să dea peremptoriu
lecţii naţiunii pe toate televiziunile.
Ce ar urma deci să se întâmple după Congresul PNL din
septembrie? Normal ar fi ca fostul PNL să se separe de fostul PDL.
Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Pentru că „băieţii” şi „fetele”
nu sunt de capul lor. Iar proiectul creării marelui partid „de dreap-
ta”, unirea PNL cu USR-PLUS, marele partid al noii Securităţi, de
orientare euroatlantică, trebuie să se nască pentru viioarele alegeri
prezidenţiale. Şi să guverneze România în următorii 50 de ani, în
strânsă colaborare cu partenerul nostru strategic. Dar unde sunt
România şi românii în aceste vaste manevre militare? Dacă nu e
clar încă, România aşa cum am cunoscut-o nu mai există, trebuie
să dispară. De fapt, în mare parte a şi dispărut. Acesta a fost rolul
jucat de Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, cu puternica susţinere a
serviciilor noastre speciale. Românilor nu le mai rămâne decât să se
întrebe unde ar putea fugi de-acasă.
Văzute spontan, adică fără nicio
informație prealabilă, așa cum de fapt
se și întâmplă, lucrările care alcătuiesc
expoziția ALB/NEGRU par abia scoase
din atelierul unor artiști contemporani
cu o educație extrem de solidă și de
riguroasă, ceea ce ar putea crea unele
suspiciuni în contextul învățământului
artistic actual. Dar dincolo de posibilele
întrebări și de legitimele nedumeriri, pictura
și grafica lui Gyorgy Mihail și proiectele de scenografie și panourile
imateriale semnate de Hristofenia Cazacu exact asta sunt: modele
exemplare de artă contemporană, adică spații de cercetare tehnică
și expresivă, jocuri și experimente de limbaj, abordări dinamice
ale gramaticii plastice și punere în pagină a unor viziuni care
acreditează perspective de comunicare neconvențioanale. Noutatea
acestor lucrări și caracterul lor riguros și liber în același timp nu
sunt însă forme ostentative ale afirmării de sine, nici încercări de a
nega memoria sau de a provoca insurgențe cu răspundere limitată,
ci concluzii firești la capătul unui proces complex de educație și
înlăuntrul unei conștiințe artistice exemplare. Ambii artiști sunt
formați în mediul academic și în climatul artistic al Academiei
de Arte din Sankt Petersburg, fostul Leningrad, unde exigențele
pedagogice și diversitatea manifestărilor creatoare, de la eroismele
retorice ale realismului socialist și până la avangardele mai mult
sau mai puțin prohibite erau simultane și irepresibile, chiar dacă
nu toate încurajate oficial.
Natura analitică și temperamentul de cercetător lucid și
rațional l-au determinat pe Gyorgy Mihail să privească și să
investigheze dual realitatea în sine și reprezentarea ei plastică: în
pictură, acolo unde privirea este orientată mai mult spre exterior,
spre Universul mare, este geometric și minimalist, acoperind
întreaga plajă dintre constructivism și suprematismul post Malevici,
iar în grafică, în desen, unde privirea este orientată spre interior,
spre Universul infra, viziunea lui este organică și detaliată până la
revelația particulei ultime și la descompunerea cuantică. Faptul că
lucrările lui negre, monocrome sau, mai degrabă, monovalorice, au
fost prezentate, în 1969, într-o expoziție comună cu Paul Neagu,
un alt cercetăror, un alt temperament analitic și o altă conștiință
sedusă de geometrie, spune el însuși multe depre tipologia artistică
pe care o ilustrează Gyorgy Mihail.
La polul celălalt, complementar, se așează creația și viziunea
Hristofeniei Cazacu. Ea lucrează în mod fundamental cu spațiul
și, implicit, cu materialitățile și cu tactilitățile care îl definesc și îl
fac perceptibil. Dar dincolo de reprezentările scenografice directe,
în care este determinată de necesitățile și de imperativele scenei,
de epifaniile textului dramatic, atunci când creează în sine, când
intră într-un dialog direct și nedeterminat din exterior cu spațiul,
viziunile sale sunt paradiziace, acromatismul ei se rezumă la alb,
iar totul, de la materiale la structura detaliilor și până la compoziția
mare, în ansamblul ei, este un amplu proces de dematerializare, de
cercetare a transparențelor și de căutare a luminii intrinseci. Câte
un accent sau o pată de negru nu perturbă și nici nu concurează
spațiul luminos, inclusiv pe acela reverberat de oglinzi, ci au funcția
practică și expresivă de a augmenta prin contrast, de a conferi
un plus de strălucire și de transparență tocmai prin marcarea
complementarității.
Iar în această ecuație perfectă, în această construcție
axiomatică, dacă geometria și spiritul analitic din creația lui Gyorgy
Mihail reprezintă NEGRUL, lumea diafană, baroco-paradiziacă,
aceea care convertește aproape mistic senzualitatea în transparență,
a Hristofeniei Cazacu, reprezintă absolutul luminii hipostaziată în
ALB. Așadar, ALB/NEGRU!
Pavel ȘUȘARĂ
Presa de investigaţii a dispărut din România începând din
2005, primul an al primului mandat al lui Traian Băsescu. Nu e de
mirare deci că această dispărută presă de investigaţii nu a reuşit
încă să afle cine a plătit studiile lui Florin Cîţu din SUA, cu probe şi
documente, nu doar cu zvonuri, şoapte şi surse anonime. Vom afla,
la fel ca în cazul lui Traian Băsescu, că şi Klaus Iohannis are un
nume de cod încă dinainte de 1989? După regretatul Marius Albin
Marinescu, cel mai tenace expert în Klaus Iohannis (vezi articolele
sale de pe justitiarul.ro), nu trebuie să avem nicio îndoială. Iar în
legătură cu Klaus Iohannis, mai merită clarificată o problemă, pusă
tot de Marius Albin Marinescu : e adevărat că Iohannis a intrat la fa-
cultate pe locurile rezervate minorităţilor, aşa cum era moda vremii?
Dar la toate aceste necunoscute românii riscă să aibă desluşiri abia
peste 10 ani sau mai mult, când ele nu vor mai interesa pe nimeni.
Adevărata întrebare în cazul megascandalului Florin Cîţu
ar trebui pusă în legătură cu rolul SIE în politică. Mai este acesta un
serviciu românesc de informaţii sau e doar servantul corupt al unor
servicii străine mult mai importante şi mai puternice? N-ar trebui
să înceapă repararea României cu o reformă serioasă a serviciilor
secrete, poate mai întâi chiar cu SIE? „Agentul neantului” (expresie
a genialului poet Mihai Ursachi) Florin Cîţu are toate şansele să de-
vină preşedinte PNL în septembrie. Cei care au mizat pe el nu s-au
înşelat, cunosc bine terenul, sunt realişti. Dar românii cu ce au greşit?
Petru ROMOȘAN
 Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
19
VOCI PE MAPAMOND. JOHN DIGBY Lucian PERŢA
S-a născut la Londra. A început să scrie poezie suprarealistă la începutul anilor ’70. A fost influenţat de
Pa-
Breton, Eluard, Arp şi Desnos. Deşi locuia în Anglia, primele poeme publicate au apărut în America. Un
timp a lucrat cu George Hitchcock la Kayat Magazine, în California. Ulterior, John a fost publicat în Ţara
Galilor, Franţa, Belgia, Germania şi Columbia. În Londra, a publicat trei cărţi de poezie,[(The Structure
ro-
of Bifocal Distance (1974); Sailing Away from Night (1978); To Amuse a Shrinking Sun (1985)], ilustrate
cu colaje, executate în alb şi negru, pe care John a continuat să le extindă, de la figurativ la abstract, pe dii
o perioadă de cîteva decenii. Poezia lui a fost inclusă în Penguin Book of English Surrealism. În Anglia,
a fost cofondatorul cunoscutei Caligula Book. De 38 de ani locuieşte în Oyster Bay, New York. John şi
Joan, soţia lui, au înfiinţat Editura The Feral Press, care publică volume de poezie şi proză, în număr limitat, în format mic,
însoţite de ilustraţii (www.newferalpress.com). Colaborează de cîţiva ani buni cu Hong Ai Bai şi Rukui Chen la un proiect VIRGIL DIACONU
de anvergură, care urmărește  îmbunătăţirea versiunii engleze a poeziei chineze clasice.
Imperiul
(fragment)
Merlin de vorbă cu el însuși cărțile mele masa veioza cea mică
  lui Jeremy Reed         chiar și stiloul
  scriindu-și automat propriul poem spontan Viitorul nostru a și trecut.
Cîndva puteam să-i vorbesc apei   Numai copiii și-l mai amintesc acum câteodată,
Și să o prefac în piatră  totul dansa cu bucurie dar numai câteodată, când văd că nu au mai crescut
    și călătoria* lor spre sine e taxată;
Cu un zîmbet puteam m-am uitat pe fereastră de aceea, într-o zi la „Cafeneaua literară”
Să las noaptea fără cap și am văzut soarele în urma ei
Și să prefac sîngele curgător fredonînd încet ca pentru el  m-am hotărât să fac puțină ordine în
Într-un cîmp aprins cu maci    libertatea și destinul lor
  Am coborăt în grabă scările  
Puteam să mă plimb printre stele ieșind în stradă  Știu că-i voi deranja pe mulți ce o să-mi ceară
În viețile mele anterioare să o opresc și să o trag înapoi să-mi văd de Centrul meu Cultural și să rămân
Să le dau nume spre camera zurlie deasupra tenebrelor, nepăsător,
Și  să-mi amintesc numele toate dar ea s-a făcut nevăzută pur și simplu
  dar eu simt că tot Universul, absolut tot Universul,
Puteam să țin soarele în mîna stîngă depinde de acțiunile mele, de felul cum
Și să-l răcoresc doar cu o suflare îmi voi potrivi în poezia postmodernă versul
  pentru a scoate și diferenția din ceață și fum
În mîna dreaptă timpurile, toate timpurile necesare, atom cu atom,
Puteam să țin toți morții și mai ales pentru a diferenția leprele de sfinți,
Și să-i fac să danseze
Pînă cînd se prăbușeau istoviți gândurile mele, puse în versuri, tom cu tom. . .
  Toate gândurile, că pe copii n-ai voie să-i minți!
Puteam să fac păsările să urce
Pe degetele ploii *cuvintele cu italice reprezintă titluri sau fac referire la
Și să le fie cîntecele dulci titlurile de volume ale autorului
Ca stelele să verse lacrimi
 
Chiar și în somn puteam
Cu o clipire să tai  
Picioarele caprei    și urmăresc cuvintele
Să o fac apoi să zboare în jurul lunii  sunetele și  sensurile  se ciocnesc precum peștii orbi de peșteră
  și asist la dansul sălbăticiei mute
În prezent  
Pot doar să-mi prefac umbra în cal Poem automat pentru muză 
Să zboare peste păduri înalte  
Și mai pot să fac și alte asemenea lucruri simple Te miros cu  părul meu apos
  o tu care ești mai aproape de mine decît muzica nerăbdătoare
Ptiu, miracol se cheamă asta!   a cuțitului
  și dimineața vine trezindu-te
   
Hristofenia Cazacu cu pumnii ei zdrobiți de trandafirii aprinși
Pe cînd își pieptăna părul Les Mots Pour Rides te ating cu ochi arzînd
    ești mai aproape decît lacrimile scînteietoare ale aerului
Ea se plimba alene Cuvinte fantomatice modelate și după-amiaza coboară ca o inimă deschisă
pieptănîndu-și părul cu rănile mîinilor rupte cîntînd imnuri soarelui pe care tu îl înghiți cu totul
și deodată  fulgerul și-a destins mușchii intrînd și ieșind din soare te văd cu degetele mele  de păianjen
și a bătut din palme le aud  istoriile dinainte fără însemnătate   și seara se înalță cu cînturile ei
apoi mobila din camera mea povestite micuței păsări cenușii mîngîindu-ți sînii tari cu limbile lor
s-a pornit  să tremure și să strănute cîntînd în mijlocul unei pagini goale te aud cu buzele mele de piatră
și totul s-a umplut de viață    și visele tale ne pregătesc așternutul
  Cuvinte atinse de  miresmele coșcovite ale serii undeva în viitor cînd o herghelie
Acoperișul a fost luat pe sus înghimpate cu mirosuri prelinse din după-amiezele ploioase de armăsari aleargă printre stele
și au apărut delfini săltînd printre nori le aud pierzîndu-și  sunetele înfundate împrăștiind foc și fulger  răspîndind dezastrul
sărind prin rotocoalele de fum suflate de vînt bolborosind fierbînd în care noi ne îmbrățișăm pătimaș trezindu-ne în somn 
trandafirii de pe tapet s-au pus pe cîntat în jurul buzei paharului  
 deschizîndu-și  gurile așteptînd nerăbdătoare să cadă
ca  niște puiuți în locul unde  lumina își duce  chipul orbitor
și notele muzicale au luat forma bulelor și îl aruncă  zilei de mîine    Prezentare și traduceri:
și se revărsau pe fereastra deschisă
 
 
Ridic paharul
Olimpia IACOB
în cameră totul a-nceput să danseze pînă ating lumina care se revarsă

Despre poduri şi mama-pasăre

Prezenţă constantă în publicaţiile
culturale cu proză, poezie, dar şi cronici
literare, doctor în filologie şi profesor
de limba franceză, Alexandru Jurcan ne
propune o nouă întâlnire, de această dată
sub semnul liricii. Volumul „Nu vei şti pe
care pod al Senei”, apărut la Casa Cărţii
de Ştiinţă, surprinde, prin poezia limpede,
precum apa celebrului râu ce traversează Parisul. Prin traducerea
în franceză („Tu ne sauras jamais sur quel pont de la Seine”) de
către Liliana Şomfălean, cartea îşi deschide orizonturile şi spre
Oraşul Luminilor şi spre Ţara Galilor. Poetul îşi aşază versurile
sub semnul a două moto-uri: „A trece un pod oare să fie/ Un păcat,
o mare trufie?” (Horia Gârbea) și „Mi-ar plăcea o viață simplă/
și totuși noaptea pun/ poeme deoparte într-o cutie lungă./ E cutia
mea cu imortalitate,/ Planul meu de rezervă” (Anne Sexton).
Ferice de cei care reuşesc să surprindă locurile vizitate prin
intermediul unor cuvinte memorabile, aşa cum face Alexandru
Jurcan în poemul ce dă şi titlul volumului: „Nu vei şti pe care
pod al Senei/ m-a atins zborul păsării / mă țineai de braț cu ochii
lipiți de stele / mărgăritare cădeau în apa de smarald / unde Marele
Turn în cârdășie cu luna/ torcea norii în volute de carmin / mâna
ta ca o eșarfă de lut / a ascuns aurul stelelor/ niciodată nu vei
ști pe care pod al Senei / moartea s-a preschimbat în viață”. De
altfel, întregul volum este aşezat sub semnul festivului, poeziile
fiind însoţite de desenele lui Alexandru Bodea (portrete grafice),
inserate în pagini speciale. Despre legătura dintre două lumi, dintre
două vieţi, prin intermediul unor poduri care pot însemna drumul
dintre două inimi sau dintre două tărâmuri, dar şi despre păsările
ce-şi iau zborul spre cer vorbeşte poezia lui Alexandru Jurcan.
Coliviile sunt cele care închid anumite sentimente, însă odată ce
lacătul îşi găseşte cheia potrivită, păsările, îngemănate cu sufletele
primesc libertatea. „M-ai tot rugat să-ţi scriu un poem de ziua ta/
care să te uimească/ numai că tu n-ai vreme de citit/ copleşită de
coliviile tale”, spune poetul, cel care se află mereu sub semnul
creaţiei. Când „barca se va destrăma în vise tulburi”, poetul găseşte
alte soluţii de a-şi urma visele, cuvintele ce se aşază pe pagină
însoţindu-l în singurătate: „Să respiri cărţi/să-ţi oferi oasele/ drept
cariatide de bibliotecă”. Ne aflăm, prin versurile din volum, într-o
casă a ceaiurilor şi a cărţilor sau într-un peisaj mirific în care
somnul este „ca o plapumă de cristal”, iar „calul gata înşeuat” ne
aşteaptă „să pornim spre ierburi pletoase”. În poezia lui Alexandru
Jurcan poate exista şi o lumină a întunericului, deschizând o ladă
a copilăriei în care stau aşezate scrisori prăfuite ce amintesc de
mama, numită atât de frumos mama-pasăre: „Ştiu că mama e acum
o pasăre” ce-l însoţeşte pe poet dincolo de eternitate: „Eşti pasărea
mea în zilele reci/ cu zborul tău întunericul piere”.
În poezia din volum totul este albastru, de la somn la munte,
precum şi trenul care te duce spre vise neîmplinite atunci când
depărtarea pare să pună graniţe între sentimente, mai există o
oază de speranţă: „Se îndepărtează ţărmul/ abia te mai zăresc/
în mână ţii o lumânare”. În textul aşezat pe coperta IV, Andreea
Hedeş spune: „Șoapte de alcov desenează o geografie de catifea:
munți de tandrețe, stepe ale tristeții, revărsări duioase, delta cu
insinuarea morții. Pasărea măiastră a sufletului străbate acest
multivers, ducând cu ea ramura de jad a poeziei. Și așteptându-te
pe tine, cititorul, la întâlnirea cu ea. Trebuie să o iubești, altfel nu
vei ști pe care pod al Senei”.
Lumini şi umbre, punţi ce duc spre destine, păsări răpitoare
sau păsări ce întruchipează fiinţe dragi se află în poeziile lui
Alexandru Jurcan din acest volum, oglindind stările sufletului
Poetului. Menuţ MAXIMINIAN
 Acolada nr.7-8 iulie-august 2021
20
Odată cu înaintarea în vîrstă, apar coșmaruri tot mai autentica revelație a unei lumi superioare” (Novalis). Repet o mărturie a lui Felix Aderca: „Dacă nu mă
numeroase, mai istovitoare. Oare eposul vieții se dezagregă x iubesc oamenii, mă iubesc cîinii”.
anticipat pe această cale? Pentru ochiul lucidității asemenea Scriptor. În fața durerii, scrisul pare o zădărnicie. x
vise sunt ilizibile, pentru ochiul oniric luciditatea e un În fața scrisului, durerea pare o zădărnicie. Azi după-amiază, norii par a reprezenta, în
nonsens. x ondulațiile lor masive, un șir de dealuri și văi, un peisaj
x Senectute. Irațiunea bate la ușă în varianta sa mioritic lipsit însă de oameni. Se mișcă răbdători, parcă tot
Cînd ai neplăceri mari, nu se întîmplă să le regreți neputincioasă, amorfă. Convinsă totuși că i se va deschide. mai lent, în așteptarea unor oameni … mioritici.
pe cele minore? x x
x Viața curge nonstop. Eternitatea o urmărește Din spusele lui Blaga: „N-am citit foarte mult în
Grație invizibilului în care se plasează, muzica pare impasibil în imobila-i masivitate cosmică, așa cum s-ar viața mea. Am căutat să citesc doar lucruri esențiale”.
arta cea mai aristocratică. Pînă și un pictor observă: „Logica oglindi un pisc într-un rîu de la poalele sale. x
vizibilului trebuie să fie adusă în serviciul invizibilului” x De cîteva zile, în plimbările mele prin pădure, văd
(Odilon Redon). „Relația om-animal, reciproc avantajoasă, a fost pe cărarea pe care o urmez un mic șoarece mort. Inițial gri
x reprodusă la scară mică de raportul dintre o specie de pește ca toți șoarecii, a căpătat o culoare de un albastru marin, iar
„Fericiți cei ale căror zile sunt toate la fel! Pentru ei, de recif din Belize numită damselfish și creveții mysis. Se burta i s-a acoperit de un strat verde luminos, sclipitor. O
o zi e totuna cu alta, o lună totuna cu o zi și un an totuna cu pare că prima specie, extrem de teritorială, alungă toate bijuterie a morții.
o lună. Au învins timpul: trăiesc deasupra lui, iar nu supuși viețuitoarele din jur, cu excepția acestor creveți, cărora le x
lui. Pentru ei nu există alte diferențe decît cele dintre zori, oferă un refugiu de alge. La rîndul lor, creveții fertilizează „Maimuțele de la un templu din Bali au dezvoltat
dimineață, amiază, după-amiază și noapte; primăvara, vara, algele și le îmbunătățesc calitatea, deci și viața speciei un adevărat spirit antreprenorial: fură telefoane mobile de
toamna și iarna. Se culcă liniștiți în așteptarea noii zile și se damselfish. Cercetătorii au afirmat că este primul caz de la turiști și cer în schimbul lor mîncare. Cele mai în vîrstă,
scoală bucuroși să o trăiască. Retrăiesc în toate zilele aceeași «domesticire» între specii non-umane, similar felului în care experimentate, subtilizează orice tip de dispozitiv electronic
zi. Rareori își fac o idee despre Domnul lor pentru că trăiesc omul, prin adăpost și hrană, atrage animalele în preajma sa” în vederea trocului, care este făcut numai cînd se primește
în el, și nu-l gîndesc, ci-l trăiesc” (Unamuno). (Dilema veche, 2021). suficient din cealaltă parte. (…) Se pare că există trei etape:
x x prima, furtul propriu-zis al obiectului și fluturarea lui în
Comportament. Elanul tinereții nu îngăduie de Într-una din zilele trecute am avut pe neașteptate o fața victimei, apoi depozitarea lui în altă parte; acumularea
regulă decît soluțiile pe care le oferă aceasta. Maturitatea e stare de boală care m-a țintuit de pat. Vomă continuă, spasme unei suficiente cantități de hrană care să permită tranzacția
subordonată îndeobște soluțiilor exterioare. stomacale, așa cum n-am pățit demult. Totul fără o cauză și, în final, aducerea lui înapoi, cu mare grijă, din partea
x pe care s-o fi putut preciza. A.E.: „Și care a fost acea zi?” maimuțelor” (Dilema veche, 2021).
Nu mai putem trăi decît prin împrejurări din ce în Marți, 13 august. A.E.: „Fără comentarii!”. x
ce mai mărunte, în așteptarea misterului integral, ca pentru x Recurența imaginilor unui trecut pe care l-ai fi dorit
a-i măsura anticipat grandoarea prin contrast. Amintire: trecut risipindu-se în ființă într-un chip oprit în loc, aidoma unui surogat de eternitate.
x impalpabil euforic, precum un parfum. x
Scriptor. Stilul e în măsură a se „perfecționa” pe x Senectute. De pe solul memoriei, numele proprii își
întreaga durată a vieții, acea spontaneitate revelatoare, Scriptor. Are mai multe așa-zicînd straturi lăuntrice. iau zborul grăbite cum un stol de păsări la apropierea unei
esențială pentru creație care e inspirația se poate ivi la orice Unele sunt atît de joase încît se rușinează de asocierea lor cu primejdii.
vîrstă ori niciodată. cele de sus, altele sunt suficient de înalte pentru a se bucura x
x inclusiv de cele de jos. Și fiindcă totul beneficiază de un final, îl putem
Scriptor. Oboseala nu e surdă, ci doar mută. identifica cu o clipă sau alta, la alegere.
x x
„Și nu suntem, într-adevăr, mai mult decît justificați
în a întreține credința – sau, mai degrabă, în a ne întreține „Pierzi timp pentru „Sunt poveri, s-ar crede copleșitoare, care nu
numai că nu desfigurează, ci mai curînd împrumută celui

a-ți aminti”
speranța – că procesele în contemplarea cărora ne-am ce le poartă o vie și nobilă axă, o ultimă frumusețe, menită
aventurat vor fi înnoite mereu, și mereu, și mereu; un nou să desăvîrșească ființa. Priviți linia neînduplecată, dar ca
Univers se va naște și apoi se va afunda în nimic, la fiecare un cîntec, al Cariatidelor ce poartă pe creștet un templu,
bătaie a Inimii Divine. Și acum – această Inimă Divină – ce sau mersul de nimic egalat al femeii din Sud ce-și duce pe
e? Este chiar inima noastră” (Edgar Allan Poe). x cap amfora cu apă, a cărei greutate cere ecoul de suplețe al
x Autorul X a trăit prea adînc pentru a nu mai fi coapselor și replica de grație a coloanei” (Blaga).
Senectute. Ți se pare că mai ai timp, dar te ai doar capabil să-și mortifice el însuși trăirea prin scriptică dignitate. x
pe tine însuți. x Scriptorul desfășurînd un joc de noroc cu sine însuși.
x „Pe acela de care te temi nu-l disprețuiești” A.E.: „O ruletă rusească?”.
A.E.: „Dacă ești un autor celebru, poți descinde fără (Dostoievski). x
complexe în excentrități ca și în locuri comune, astfel cum x A.E.: „X e impertinent cînd are ocazie, Y e
regele Thailandei, uneori prezent în somptuosul său veșmînt Vîrstele scriptorului, asemenea unui pom impertinent și fără o ocazie anume. Al doilea dovedește mai
tradițional, s-a dus deunăzi la un market doar în maiou” . imprevizibil care ar da rod uneori vara, alteori iarna. multă franchețe”.
x x x
O dificultate adesea insurmontabilă, aceea de-a „Astăzi, în piața Trocadero, o bătrînă doamnă, Scriptor. Are aerul orgolios de-a căuta o irealitate,
nu mai putea înainta pe făgașul unui sentiment. Te simți extraordinară: strident fardată (stil 1920), cu părul în fapt nu e în măsură decît de-a căuta un alt real.
disgrațiat. oxigenat, cu pălăria îndesată pe frunte, cu rochia x
x ajungîndu-i pînă la glezne. Mergea aplecată într-o E atît de plină de trecut ființa sa, încît nu mai are
„Ca și la alte popoare, la români, rîndunica este parte, ca și cum ar fi fost ruptă în două. Se oprea în fața loc nici pentru prezent, nici pentru viitor.
mesagera binelui, a fericirii și speranței, simbol al renașterii, cafenelelor și privea, cu o aviditate nu lipsită de o umbră x
dimineții, răsăritului soarelui, al confortului familial. Ca de ironie, tinerele cupluri, grupurile zgomotoase, ca și „Ei ung cărțile lor slabe cu grăsimea operelor altora”
orice simbol al vieții și mijlocitor între lumea de aici și cea de cum adăpîndu-se din tinerețea și frumusețea lor – le (Robert Burton).
dincolo, are anumite asociații cu moartea. Dacă strici cuibul arunca: Să nu credeți că toate acestea vor dura mereu” x
rîndunicii, îți moare vaca. Rîndunica intrată pe fereastră (Mircea Eliade). Te eliberezi pentru a scrie, scrii pentru a te elibera.
aduce moartea unui membru al familiei. Ivirea ei pe lume o x x
seamă de legende românești o leagă de o moarte violentă” Timpurile nu ni se mai supun, ci doar, uneori, „La oameni (exceptînd formele supreme ale
(Ivan Evseev). mirajele acestora, aidoma unor umbre luminiscente sfințeniei ori ale geniului), ceea ce dă impresia de a fi
x deopotrivă ale lor și ale noastre. adevărat e aproape în mod necesar fals și ceea ce e adevărat
Subtilitate existențială. A trăi ceea ce nu poți x dă aproape în mod necesar impresia de a fi fals. Trebuie
dovedi. Senectute. Cauți a dobîndi ceea ce n-ai avut o anume muncă pentru a exprima ceea ce e adevărat. De
x niciodată. Cauți a dobîndi ceea ce ai tot timpul. asemenea pentru a-l primi. Falsul, ori cel puțin superficialul,
Norii dau cerului o fizionomie, o identitate plastică, x se exprimă și se primesc fără muncă. Cînd ceea ce e adevărat
e drept mobilă, dar care ne îngăduie a-i fixa aparentul De la o vreme, doar figurant în spectacolul pe care pare măcar tot atît de adevărat ca falsul avem triumful
gol, semiabstracțiunea, aidoma unor icoane înfățișîndu-L l-a socotit a fi propriul său Destin. sfințeniei și al geniului. Astfel, Sfîntul Francisc își făcea
pe Dumnezeu. Norii: trăsăturile variabile ale unei icoane x ascultătorii să plîngă exact ca un predicator banal și cabotin”
naturale. Pierzi timp pentru a-ți aminti, pierzi timp pentru a (Simone Weil).
x uita. x
„Dacă omul va începe cu certitudinile, va sfîrși x Decît un comentariu echivoc, mai bine nici unul,
prin a se îndoi; dar dacă va începe cu îndoielile, va sfîrși „Eliade muncește enorm – scrie acum o Histoire decît nici unul, mai bine opinia francă.
prin a avea certitudini” (Bacon). universelle des idées religieuses, concepută ca magnum x
x opus-ul său – fără a fi însă un ascet. Serile, cu noi, bea cîte Sintagma neutrală „nu e nici bun, nici rău”, o
Scriptor. Diletant în zona înaltei calități, riguros un whisky, iar la masă, la Quadrangle Club, la doi pași de formulă de politețe în fața Răului.
în zona mediocrității. apartamentul său de pe Woodlawn Avenue, cîte un pahar, x
x două de vin; fumează pipă și, din cînd în cînd, cîte un trabuc. Scriptor. O zi cum o coală de hîrtie albă pe care nu
„Nici o perfecțiune nu se exprimă în mod izolat: (…) Știind totul despre mai toate religiile, el pare totuși apare nici un rînd, de la care nu-și poate lua ochii.
obiectul perfect exprimă în același timp o întreagă lume lipsit de dimensiunea religiosului (cum observa Cioran în x
înrudită. De aceea, vălul fecioarei plutește în jurul a ceea portretul pe care i l-a făcut în Myths and Symbols; Cioran Amintirea, o metanoia sui generis?
ce este perfect în orice gen – văl pe care cea mai ușoară însuși, anticreștin în linia lui Nietzsche, e, pe lîngă Eliade,
atingere îl dizolvă într-un parfum magic ce devine carul un adevărat mistic, fie și în registru pur negativ)” (Matei
înaripat al vizionarului. Nu vedem doar Antichitatea. Ea Călinescu). Gheorghe GRIGURCU
este, deopotrivă, cerul, luneta și steaua fixă - și, ca urmare, x