Charles d’Orleans
Că lumea-i doar deşertăciune.
( Poezii. Balade, cântece, carole, lamente,
rondeluri, Univers, 1975, trad. Romulus
Vulpescu)
Balade
LX
Cînd Amintirea-mi amintea
De nobila perfecţiune
A celei ce mi-a fost, doar ea,
Unica doamnă şi minune,
Izvor de har şi-nţelepciune,
Frumoasa moartă de curînd,
Am spus îndurerat, plîngînd,
Că lumea-i doar deşertăciune.
Pe vremuri, gloria cinstea
Isolde, Creside – se spune;
Şi multor altora ştia
Desăvîrşirea să-ncunune.
Dar Moartea,-n jalnica-i genune,
Luîndu-şi trupul lor plăpînd,
Pricep, mai clar decît oricînd,
Că lumea-i doar deşertăciune.
Căci Moartea, cum a vrut, mai vrea
– Eu o cunosc – să se răzbune,
Să puie capăt, fiind rea,
Plăcerilor şi Voii-bune.
Cînd văz cu ce repeziciune
Ia frumuseţile pe rînd,
Într-adevăr mă bate-un gînd
Că lumea-i doar deşertăciune.
Iubire, Moartea te răpune,
Cu tine-n chip felon luptînd,
Şi vezi – să-i ţii piept neputînd –
LXXX.
Am fost demult – copil fiind – în floare,
Dar, fruct ajuns, mi-a fost dat în junie,
Dintr-al Plăcerii pom să mă doboare,
Crud şi nu copt, stăpîna-mi Nebunie.
De-aceea, Judecata – care ştie
Să-ndrepte toate, negreşind deloc –
Pe drept m-a pus, cu multă-nţelepţie,
Pe paie,-n închisoare să mă coc.
Aşa-s demult, şi liber nu-s atare,
Căci n-am aflat – spre-a fi – Mărinimie;
Dar, mulţumit, cred bună-această stare,
Deşi mă ofilesc din lenevie
Şi simt că bătrîneţea nu-ntîrzie.
Al dulcilor prosteşti dorinţe foc
E-aproape stins: dat iute mi-a fost mie,
Pe paie,-n închisoare să mă coc.
Dă pacea, Doamne: e-o dorinţă mare!
Ca, răcorit de-un val de Bucurie,
Curat iar trupul, sub al Franţei soare,
De-al Întristării mucegai să-mi fie!
Rabd şi-aştept Vremuri Bune iar să vie.
Pe Domnul, spre scăparea-mi, Îl invoc:
M-a pus, cu-a Lui atotputernicie,
Pe paie,-n închisoare să mă coc.
Sunt fruct de iarnă – fără gingăşie
De fruct de vară – pus în acest loc,
Spre-a-mi înmuia tăria timpurie,
Pe paie,-n închisoare să mă coc.
Cântece Atunci şi voi o să veniţi
Între-amorezii îmblăniţi!
47

Prea mult îmi eşti îndatorată: 75.

Săruturi multe-mi datorezi.
Eu bucuros aş vrea dovezi
Că eşti solvabilă la plată.
Deşi mi-ai spus că,-nfricoşată
De-un crud Pericol, nu cutezi,
Prea mult îmi eşti îndatorată:
Săruturi multe-mi datorezi.
Posed scrisoare subsemnată:
Nu te scumpi să le păstrezi;
De nu, de guarzi ai să te vezi
– Guarzi ai Iubirii – arestată:
Prea mult îmi eşti îndatorată!
59
Mai mult ce-i trebui’ inimii-n amor,
Cînd riscă un asediu de Tristeţe,
Decît să-şi strîngă iute-n fortăreţe
Merinde de Speranţă-n viitor?
Să-l pună căpetenie pe Dor,
De veghe, zi şi noapte, cu stricteţe:
Mai mult ce-i trebui’ inimii-n amor,
Cînd riscă un asediu de Tristeţe?
Armurier – un Gînd Cutezător
Cu tunuri, cu bombarde, cu sîneţe,
Stînd gata la creneluri,la podeţe,
Şi Cugetul – tunarul ochitor:
Mai mult ce-i trebui’ inimii-n amor?

Între-amorezii îmblăniţi
Sunt, nu-ntre cei nestînjeniţi,
Căci vîrsta inima-mi răci
Şi simţurile-mi sărăci:
Nu-s altfel, astfel mă-ntîlniţi.

Juni, Dragostea slujind smeriţi,

Cuvîntul nu-mi batjocoriţi;
Aşa e cum vă spun aci:
Între-amorezii îmblăniţi
Sunt, nu-ntre cei nestînjeniţi,
Căci vîrsta inima-mi răci.

Iar după ce-o să-mbătrîniţi

Slujind ca mine, deveniţi
Asemeni mie, într-o zi.
Şi cînd, cum sunt, vă veţi trezi,
Rondeluri
12
Magistrului Le Gout, nominativ
– Aflat într-o poziţie-optativă –
Şi-o legătură vrînd, copulativă –
I-a dat chics atributul genitiv.
Subiectul feminin primea-n dativ
Cu bani, s-acorde-o conjugare-activă
Magistrului Le Gout, nominativ.
Fugind de-un masculin acuzativ
Printr-o fereastră,-n grad superlativă,
I-a dat brînci propoziţia-ablativă
Şi privativă de-atribut pasiv
Magistrului Le Gout, nominativ.
143
Pentru că Plăcerea-i moartă,
Port strai negru-n acest mai:
Inima să-mi vezi de stai,
Plîngi de-ntristătoarea-i soartă.
Trupu-mi îmbrăcat se poartă
Cum se cade,-n negru strai.
Pentru că Plăcerea-i moartă,
Port strai negru-n acest mai.
Veşti dă vremea că nu iartă
Al petrecerilor trai
Şi, de-atîtea ploi pe plai,
Zăvoreşte-a luncii poartă,
Pentru că Plăcerea-i moartă.
151
De mine, lumea obosi:
Şi eu, asemenea, de ea;
Dar azi, de-aşa ceva, abea,
Abea dacă m-aş sinchisi.
Că-i plictis – pot mărturisi
Ce văd cu ochii-n faţa mea;
De mine, lumea obosi:
Şi eu, asemenea, de ea.
Plăteşti scump, cinste spre-a găsi:
N-ai ieftin cum să-i faci saftea;
Şi, de mă plîng eu , s-ar putea
Să am temei, şi n-ar lipsi:
De mine, lumea obosi.
185
În codrul Lungii Adăstări,
Prin vîntul Soartei Tristei Stări,
Atîta codrul de tăiat e,
Că – jur! – nu văd să mi se-arate
Nici drumuri, astăzi, nici cărări.
Juneţea-n el lua dulci dări,
Plătite fără amînări.
Nimic n-a mai rămas din toate,
În codrul Lungii Adăstări.
Iar Vîrsta-mi spune cu mustrări:
« Azi, nici mezaturi, nici vînzări,
Ca mai demult, nu-ţi mai sunt date;
Ani, zile, luni ţi-s numărate:
În tine-ţi află-ndestulări,
În codrul Lungii Adăstări ».
207
În ziua asta-ntîi de mai,
Trezit, cînd somnul mi-l curmai
Spre revărsatul dimineţii,
Grădina Gîndurilor vieţii
Cu inima o cercetai.
Vai, Doamne, cît mă zbuciumai
Văzînd că tot – şi lăcrimai –
E pradă brumei, pradă gheţii,
În ziua asta-ntîi de mai,
Trezit, cînd somnul mi-l curmai
Spre revărsatul dimineţii!
Flori frînte-s, ramuri rupte-s, vai1
Să-ntreb pe grădinar chemai,
De nu restriştile tristeţii,
Furtuna, vîntul norii ceţii
Croiseră-acel jalnic strai,
În ziua asta-ntîi de mai?
289
O cină-n baie,-n barcă un dejun:
Nu ştiu pe lume rost mai bun să fie!
Dorm unii, alţii cîntă-o melodie,
Balade alţii sau rondel compun.
Se bea vin vechi şi nou şi toţi îi spun
« Plăcerea-gîlgîielii », şi se-mbie.
O cină-n baie,-n barcă un dejun:
Nu ştiu pe lume rost mai bun să fie!
Nu-mi pasă nici de şoim nici de păun;
Cînd totu-i spus du-ţi viaţa-n veselie
Cu voie-bună-n bună companie,
Căci eu socot că-i lucrul cel mai bun
O cină-n baie,-n barcă un dejun!

270

În puţul meu de grea melancolie,

Cui pururi a Speranţei apă-i cer,
Mă-ndeamnă setea Liniştii să sper,
Deşi se-ntîmplă-ades secat să fie.

O vreme – clară-o văd, şi străvezie;

Pe urmă – tulburată, fără cer,
În puţul meu de grea melancolie,
Cui pururi a Speranţei apă-i cer.

Îmi fac din ea cerneală, să pot scrie,

Dar inima-ntristîndu-mi – să disper –
Norocu-mi rupe foile sever
Şi-aruncă tot – cu mare felonie –
În puţul meu de grea melancolie.
318

Ca banul scos din uz la plată,

De-Amor sunt azi considerat.
Fugi Junia-n chip ingrat,
Căci serv nu-i sunt ca altădată.

Fiindu-mi asta soarta dată,

Mă cuminţesc astîmpărat.
Ca banul scos din uz la plată
De-Amor sunt azi considerat.

Cum timpul dus mă mai desfată

În gînd doar – spun adevărat
Că de prezent m-am săturat:
Căci senectutea mi-e răsplată
Ca banul scos din uz la plată!