PROFETUL by KAHIL GIBRAN

(traducerea lui Radu Cârneci) - transpus în versuri de ŞIRAM ONAI

Cetatea ORPHALES, zace, într-o dulce lâncezeală;

Dup-o zi de trudă-n soare, gustă ceasul de tihneală.
Este VREMEA sorocită pentru-a roadelor strânsoare...
Când se risipeşte-aievea, voluptate şi ardoare;
Ei, şi vezi, la ceasul ăsta, de candoare celestină,
Când tot omul din cetate, pregăteşte pentru cină,
Numai UNUL - unul singur! - CEL ALES şi MULT IUBIT,
ALMUSTAFA, zis ''Profetul'', de pe-o culme de granit,
Extra muros, se-nţelege - căuta în largul mării:
Melancolic, dus pe gânduri, prins de febrele-nserării...
Şi de-odată se-nfioară: Iat-o!... lunecând pe valuri,
O corabie ciudată se apropie de maluri.
Vezi, CORABIA aceasta, ce se-apropia încet,
Sosea să-l călătorească doar pe paşnicul Profet.
Doisprezece ani de zile a şezut aci-n cetate...
Şi ştia că o s-apară, într-o zi, pe înserate,
Corabia lui, condusă de-un cârmaci, fără sminteală,
Spre a-L readuce-acasă, colo-n INSULA-i natală.
Şi, privind el velatura, de pe marea înspumată,
Ale inimii ferestre s-au deschis, atunci, de-ndată...
Şi columbii Bucuriei i-au zburat în larga zare
Iar în templul lui, din suflet, EL făcut-a închinare...
Şi o RUGĂ mult adâncă înălţă spre CREATOR!
Apoi, coborând colina, zise gându-i foşnitor:
''Să plec liniştit, de-aicea, o, cum aş putea, eu, oare,
Când lungi fost-au cele zile de amar şi de dogoare?!
Când, în nopţile-mi de veghe şi de grea singurătate,
Prins de DUHUL Cercetării, navigam peste cetate? -
Mângâiat pe-a ei stradele, de a brizei adiere,
Risipit-am al meu SPIRIT: prin CUVÂNT şi prin TĂCERE;
Şi, rodiţi în nopţi de veghe, pe sub bolţile senine,
Prea mulţi prunci ai aşteptării, umblă goi printre coline;
Ah, şi nu mă pot desprinde, pentru-a mea eliberare,
Şi de ei şi de cetate, făr-o crâncenă-apăsare!
Toate-acestea, pentru mine, nu sunt doar un fad vestmânt
Pe care să-l lepăd, astăzi, într-o batere de vânt...
Ci e însăşi a mea piele, netrasă de nişte câini
Ci e smulsă-n conştienţă, de-ale mele proprii mâni!
Şi nu-i doar un gând, în urmă lepădat ca un burete...
Ci-i o inimă-mblânzită şi de foame şi de sete!
O, dar nu pot a rămâne, în cetate-o zi, mai mult;
Mă cheamă, la dânsa, MAREA ... şi eu musai s-o ascult!
A mai rămane acuma, când ard orele în noapte,
Ar însemna lâncezeală de seminţe-n fructe coapte;
Sau mai rău: o închistare într-o scoică opalină...
Ori într-un cristal de gheaţă, prizonieră o albină.
Aş lua cu mine totul... dar, cum aş putea s-o fac?
VOCEA... singură se-nalţă când molcom buzele tac;
Nu ridică, după sine, înspre săvile astrale,
Gura care a lansat-o... şi nici corzile vocale.
Singur vulturul se-nalţă, în superbul zbor spre soare;
Nu ia după sine, cuibul, cu fragilele-i odoare''.
Apoi, coborând la poale, într-o zbatere de pleoape,
A văzut, din nou, FREGATA, de port, cât de mult e-aproape!
Şi văzând şi marinarii legănându-se la proră,
Sufletu-i zbură spre dânşii... (SUFLET, sieşi AURORĂ)..
Iar El prinse a grăire: ''O, voi, călăreţi de valuri,
Fii ai Patriei străbune cu-nverzite-nalte maluri!...
Voi, ce înfruntaţi, făr'teamă, ale mărilor abisuri,
O, de-aţi şti de câtă vreme colindaţi a' mele visuri!
Iată-vă sosiţi, în fine, tocmai la a mea TREZIRE -
Visul cel mai scump din toate!... fiţi cuprinşi de-a mea Iubire!
Iată-mă-s, de-acum, al vostru: gata sunt pentru plecare;
Aripile-mi desfăcute freamătă de nerăbdare...
Aşteptând un vânt prielnic; mai vreau doar o adiere,
Din înmiresmatul aer, să respir acu-n tăcere...
Şi-o privire-ndrăgostită - doar o ultimă privire -
Să arunc peste cetate şi meleag... spre izbăvire...
Şi apoi voi fi al vostru: un năier între năieri,
În acelaşi RITM EONIC , navigând spre nicăieri.
Şi Tu, MAREA mea amară - MAMĂ veşnic ne-adormită -
Care singură-aduci PACEA, LIBERTATEA mult râvnită,
Pentru ţărm şi pentru FLUVIU acest Fluviu care, iată,
Doar o singură meandră, în lumina-nceţoşată,
Trebuie să mai înscrie... şi-apoi va veni la tine:
Fără tânguiri neroade, făr' regrete şi suspine;
Asemenea picăturii, plină de al PĂCII HAR,
În OCEANUL UNITĂŢII, fără borne de hotar''.
Şi mergând El, gânditoriu, către port, pe o cărare,
Rotind ochii peste dealuri, El văzu în depărtare,
Oameni... părăsind în grabă: grădina, via, ogorul...
Către porţile cetăţii, deşirându-şi lung, fuiorul;
Şi-auzea şi al său nume, azvârlit - un fruct sonor -
De la vie l-altă vie... din livadă la ogor...
Şi EL spuse: '' Oare ziua sorocită, de plecare,
Trebuia să fie-aceeaşi cu-a roadelor adunare?
Şi nu se va spune, oare, că al ZILEI asfinţit,
Pentru mine, de fapt, este... Luminatul RĂSĂRIT?
Ce-i voi dărui, eu, oare, celui care şi-a lăsat
Plugu-n mijloc de-arătură... ori teascul şi l-a blocat?!
Haide, inimă, prefă-te într-un POM cu fructe coapte!...
Să le-adun, cu Bucurie, acum la intrarea-n NOAPTE,
Să le-mpart acestor oameni; voi dorinţe ne-mplinite,
Hai, ţâşniţi, precum IZVORUL cu unde neprihănite,
Cupele lor să le umplu!... Oare-aleasa mea simţire,
Este-o harfă, mângâiată de-un MAESTRU, cu IUBIRE?
Sunt un flaut, eu, prin care, suflarea-i de Demiurg,
Cântă-acum, la despărţirea de acest magnific burg?
Ori poate, aci-n Orphales, nu am fost, până mai ieri,
Decât ne'înţeles şi singur căutător de tăceri?
Şi-n Tăcerile acestea... am găsit, eu, vreo comoară
Să le-o-mpart acelor care, către mine se pogoară?
Dacă astăzi este ZIUA roadelor, cu sârg culese,
Eu, sub care brazde, oare, o sămânţă pe alese,
Aruncat-am... şi în care anotimpuri mult uitate-
De pe crugul FIRII însăşi, anevoie scăpătate?
Şi dacă sosit-a vremea, LAMPA să-mi ridic în slavă,
Nu eu voi aprinde-ntrânsa, flacăra -subtilă lavă...
Ci chiar VEGEATORUL nopţii, mâna lui şi-o va întinde,
Va turna ulei în dânsa şi tot EL o va aprinde''.
Dădu glas acestor gânduri... însă multe, nerostite,
Colo-n inimă rămas-au... să zacă nelămurite...
Fiindcă nu putea nici Dânsul, de sub violeta haină,
Să îşi reveleze, sieşi, cea-mai-cea adâncă Taină.

La intrarea în cetate, îl întâmpină mulţimea:

Bătrânii cu plete albe, femei coapte, tinerimea...
Îl strigau, cu bucurie, ca-ntr-o horă câmpenească
Iar bătrânii-n avangardă, prinseră să glăsuiască:
''Tu, ai fost, aci-n cetate, Fiul nostru preaiubit;
Nu pleca acum, pe mare, pe albastru-i infinit!
Dacă pleci se întristează şi se pustieşte burgul;
Tu ne-ai fost splendoarea zilei, luminându-ne amurgul;
În vie şi pe ogoare - ce's a' noastre paradisuri -
Tu, din mândra-ţi tinereţe, ne-ai dăruit'nalte visuri.
Fie, deci, ca ochii noştri să-ţi privească, iarăşi chipul -
Cum firesc privesc ogorul, via, stâncile, nisipul.
Dacă pleci spre-a tale ţărmuri, vom rămâne sluţi şi goi;
Dă-ne iar CUVÂNTU-ŢI MISTIC, nu te depărta de noi!''
Prinseră, apoi, cuvântul, preoţi mari şi preotese:
''Rămâi pentru limpezirea lucrurilor ne'nţelese.
Nu lăsa a mării valuri să vuiască-a despărţire
Şi-anii petrecuţi aicea, să rămân-o amintire.
Ne-am deprins, prin ani, cu tine, GRÂU s-alegem din neghină;
Şi pe chipurile noastre, umbra-ŢI proiecta LUMINĂ,
Când aşa, precum un SPIRIT, printre noi ai colindat.
Te-am iubit mult şi temeinic... însă nu ţi-am arătat...
Dar acum, iubirea noastră, sparge ziduri şi lăcate -
Te cheamă cu glas puternic, vrea total, să ţi se-arate!
Totdeauna-aşa se-ntâmplă cu o astfel de IUBIRE:
Îi cunoaştem adâncimea, doar la CEAS de despărţire''.
Şi l-au implorat şi alţii însă el, păstrând tăcerea,
Cu capul plecat a rugă, savura doar adierea
Brizei... în veşmântu-i amplu; însă cei apropiaţi
I-au văzut de bună samă, ochii trişti şi-nlăcrimaţi.
Împreună cu mulţimea, se întoarse-n Piaţa Mare,
A cetăţii ce-i fu gazdă - Piaţa Templului din care,
A ieşit în alba-i togă, ALMITRA - Prezicătoare;
EL, duios privi spre dânsa... căci fu prima slujitoare...
Care l-a urmat, crezându-L... şi ea, cuvântare prinse:
''Tu, PROFET în căutarea celor nalte, necuprinse,
Îndelung scrutat-ai marea, orizontul ei albastru,
Corabia aşteptându-ţi, în coliba de sihastru;
Iat-o!... a sosit acuma... iar Tu trebuie să pleci...
Dar am vrea, cu noi, aicea, doar un pic să mai petreci.
Către Ţara-Ţi păstrătoare de-amintiri şi biruinţe...
Către Ţara, către Raiul arzătoarelor dorinţe -
Cum firesc îi doar pe Geea - Ţi-e adâncă aşteptarea...
Totuşi, te rugăm, cu toţii, să-ţi amâni, puţin, plecarea!
Nu vream ca iubirea noastră să te lege de picoare...
Nici meschinelor probleme să le afli rezolvare;
Vrem doar să-ntrerupi şireagul, tern, al clipelor banale;
Să ne-mpărtăşeşti din traista Adevărurilor Tale.
La rându-ne, cu iubire, le vom dărui de-ndată
Şi prin lanţul de mlădiţe, nu vor pieri niciodată.
Ne-ai vegheat zilele noastre în a ta singurătate
Şi în veghea ta văzut-ai preafireştile păcate.
Arată-te şi ne spune, deci - rugămu-te chiar foarte -
Ce-ai descoperit că este între viaţă şi-ntre moarte?!
*despre* IUBIRE
''Despre ce-aş putea eu, oare, oameni buni, să vă vorbesc?''
- Vorbeşte despre Iubire; oamenii asta-şi doresc;
Blând i-a sugerat Almitra... iar el înălţat-a glasul:
''Să fiţi treji întodeauna... ca să-i recunoaşteţi pasul,
Iubirii... când ea apare şi discret vă face semn;
Ascultaţi-i şi urmaţi-i altruistul ei îndemn,
Chiar de căile i-s grele, înguste, prăpăstioase...
Şi lăsaţi-vă în voia aripilor ei pufoase,
Când ele vă-mbrăţişează!... chiar de-atingeri dureroase
Pot să vă producă spada, în penajul lor, mascată!
Ascultaţi-i cu crezare, vocea ei catifelată,
Chiar dacă vă sfarmă VISE, ca un vânt din Miazănoapte
Când se-abate prin grădină, peste pomi cu fructe coapte.
Căci precum vă încunună, treb'ie să vă răstignească!...
Şi de uscăciuni, de bube... astfel să vă mântuiască;
Şi precum ea vă alintă, cele mai fragede ramuri,
Tot la fel se şi pogoară să zdruncine-acele hamuri,
(Rădăcinile, desigur)... ce vă ancorează-n glie;
Ea, vă-nnobilează viaţa, cu nespusă poezie!
Ea, vă seceră, v-adună precum snopii cei de grâu...
Vă despoaie de egouri şi vă pune flori la brâu;
Şi vă vântură-n morişcă, să vă cureţe de pleavă...
Şi pe urmă vă-mbăiază, colo în solară lavă;
Iar în moara ei măiastră, vă macină cu răbdare...
Vă frământă, pân-ajungeţi preasupuşi în acceptare;
Focului său nepereche, hărăzindu-vă plămada,
Vă purifică s-ajungeţi, în final, pâinea sagrada,
Întru fericirea voastră, la OSPĂŢUL cel DIVIN! -
Vi le va da, toate-acestea, fără de cântar meschin,
Doar IUBIREA!... da... ca altfel, tainele din inimioară
Să le lămuriţi, să sune ca un cântec de vioară!
Deveni-veţi, astfel, PARTE, din însăşi INIMA VIEŢII! -
Şi-nflori-vor trandafirii, doar, pe ronduri... nu scaieţii.
.....................................................................................